GENCE Télégraphique “Radio”. Informations ou monde entier. Siège central Paris, 24 Novembre 1917, 16 heures 30.
     Interviews du Général Illiesco, Chef de la Mission Roumaine en France et du Général Rudeano, Directeur de l'Armement
     Au moment où l'attention du monde entier se porte sur les fronts d’Orient, alors que la vaillante Roumanie s'apprête à soutenir le poids de la presion austro-allemande, il nous a paru précieux de recueillir les opinions autorisées des chefs de l'Armée roumaine qui coopèrent à la direction des opérations militaires de nos braves Alliés. Et, à ce sujet, voici les importantes déclarations qu'a bien voulu nous faire le Général Illiesco, chef de la Mission roumaine en France:
     “Nous envisageons actuellement deux hypothèses: Ou bien nous lutterons là où nous sommes avec l’énergie et la volonté de vaincre; ou bien, si la défection russe devenait totale, nous établirions un centre de résistance ayànt comme base la flotte de la Mer Noire. Il existe, heureusement, encore de nombreuses troupes russes dont le loyalisme ne peut être suspecté: des cosaques, des troupes ukraniennes, les troupes du général Tcherbatcheff, qui nous sont dévoués, et ne demandent qu'à continuer la lutte avec acharnement. Avec leur concours, la ligne de résistance qu'il s’agirait alors d'établir comprendrait ce qui reste de notre malhereuse Roumanie, la Russie méridionale, la Mer Noire, l’Arménie, ligne qui nous permettrait d'être en relations directes avec les troupes anglaises de Mésopotamie. Les Alliés peuvent mettre facilement la main sur la Flotte russe de la Mer Noire qui est intacte et, sur cette base puissante, placer les forces russes en Arménie, sous le Haut Commandement des forces anglaises qui opèrent si brillament en Mésopotamie. Il s’agit donc, si l’impossibilité de tenir au nord de la Mer Noire nous était imposée, d’en barrer le sud. Une question d’une haute importance se pose alors: c’est la question du ravitaillement ! Elle n’est d’ailleurs pas insoluble et se présentent deux moyens qui nous permettraient de faire parvenir à nos troupes les vivres et les munitions nécessaires: le Transibérien dont la garde et le service devraient alors, pour plus de sécurité, être assurés par les Américains, et la Voie du Sud qui offrirait une communication directe en passant par le Golfe Persique, la Perse jusqu’à la Mer Noire. Nous avons à défendre les puits de pétrole de Batoum et de Bakou, il nous faut égalament garder le sud du Caucase, et nous ne devons pas lâcher la Russie Méridionale. La tâche imposée est lourde, mais avec l'aide puissante des alliés, elle n'est pas impossible à réaliser. Le secours que l’Entente vient d’apporter à l’Italie sauvée nous fait espérer que la France, l’Angleterre et l’Amérique apporteront le même secours à la Roumanie délivrée ! Les rares nouvelles qui nous parviennent de Jassy nous prouvent que jamais l'espoir n'a été plus vif, ni 1a résolution de lutter plus grande: Une dépêche récente du Roi me faisait connaître les préoccupations de mon Souverain sur l'état d’esprit français aux premiers jours de l'invasion de l'Italie. Mais, ajoute en terminant le Général Illiesco, sa préoccupation était-elle réelle ? Ne sait-il pas, en effet, que le moral français est le même que le moral roumain et qu'il peut se tradouire par ce seul mot: Confiance !".

     Le Général Rudeano, Directeur de l'Armement, nous a fait, à son tour, la déclaration suivante:
     “Les conditions dans lesquelles la Roumanie a commencé la Guerre seront, j'espère, considérées dans l'Histoire comme le plus bel exemple de loyauté. Après ses premiers revers qui l'ont été officiellement caractérisés "d'immérités”, revers si noblement supportés, notre pays a enduré non seulement les sacrifices que la Guerre a imposés à tous les Alliés en général, mais encore toutes espèces d'autres calamités. Cependant, grâce à son noble roi. grâce à son gouvernement, grâce à l’Angleterre et surtout à la France, le 24 Juillet dernier, la Roumanie reprenait l'offensive, et le 7 Août, elle brisait victorieusement les offensives ennemies de Mackensen et de l’Archiduc Joseph. Elle lutte à un contre cinq, et avec vingt fois moins de canons lourds que ses ennemis. Aujourd’hui, l’armée roumaine est tout entière debout: Jamais elle n'a été plus belle, mieux organisée, mieux aguerrie et plus désireuse de combattre. Les nombreux télégrammes que je reçois chaque jour relatent nos besoins en munitions et armements, le prouvent de la façon la plus irréfutable. Dans cette Guerre, la Roumanie s’est délibérement sacrifiée pour la grande Cause du Droit et de la Liberté: elle ne cessera pas de la fair jusqu’à son dernier soldat et sa dernière cartouche ! Et personne, dans ces conditions, n’a plus le droit de douter de la force de la loyauté de ma Patrie qui attend des alliés le concours qui lui permettra de combattre jusqu’àu bout, afin qu’un jour – prochain, souhaitons-le – justice entière lui soit faite !”.

(Arhiva Naţională Istorică Centrală. Fond Casa Regală, inv. 726 Ferdinand, dosar 30-1917)
 
 
 
     Président du Conseil, Jassy
     M. Pichon avant hier et Jules Cambon hier m’ont donné l’assurance formelle de l’exécution intégrale par la France et les Alliés des engagements pris envers la Roumanie. J’ai communiqué votre télégramme à Mişu pour qu’il fasse des démarches identiques à Londres.
Victor Antonesco, No. 48, 24 Novembre 1917

(Arhiva Naţională Istorică Centrală. Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, inv. 3039, dosar 4-1917, fila 14)
 
 
 
     Je réponds à votre télégramme no. 3423, strictement personnel... avoir demandé Angleterre France nouvelle confirmation de leur engagement vis-à-vis de la Roumanie. S’il avait confirmation, il ira s’exiler avec l’armée roumaine, pour y réunir autour de lui les cosaques et les éléments non contaminés de l’armée russe. Si la confirmation demandée ne lui... abdiquer et convoquer ministère germain ... ce qui faciliterait existence peuple roumain jusqu’à la fin de la guerre. Troisième hypothèse serait que notre Roi d’accord avec Alliés conclue paix séparée avec l’Allemagne après avoir obtenu certaines garanties concernant extension territoriale de la Roumanie. Les gouvernements anglais et français ont répondu conjointement le 22 Novembre qu’il confirmaient entièrement leurs engagements mais qu’ils n’admettent pas l’idée paix séparée et qu’il continuent donner tout leur appui Roumanie. Notre Roi a fait mêmes démarches auprès des Etats-Unis ont demandé réponse.
     Mişu no. 4212, Londres, 24 Novembre 1917
 (Arhiva Naţională Istorică Centrală. Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, inv. 3039, dosar 4-1917, fila 15)

 
 




 
Jassy, 23 Novembre 1917
Les représentants des Alliés ici ont envisagé avec optimisme possibilité d’organiser le front séparé au Sud de la Russie, comprenant la Roumanie. Cependant il faut éviter ce qui pourrait précipiter la rupture définitive entre l’Ukraine et la Stavka, qui soutient le Gouvernement de Tchernoff, tant qu’on peut encore espérer une entente avec celle-ci; car organisation armée spéciale Ukraine exige temps et des conditions de front que les circonstances n’accordent pas. Il ne faut pas négliger la bonne volonté de la Rada qui est déjà facteur essentiel approvisionnement front. C’est avec ces réserves que je crois que des relations avec Kiew peuvent ête envisagées et que moi-même je vais essayer d’établir en dehors des voies officielles, étant donné l’isolement actuel des ambassades de Petrograd et les éventualités possibles. Les gouvernements alliés pourraient autoriser leur représentants s’entendre avec moi sur les modalités et les mesures. Je vous prie de communiquer à Mishu à Londres.

Bratiano
No. 17, 23 Novembre 1917
(Arhiva Naţională Istorică Centrală. Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, inv. 3039, dosar 4-1917, fila 10)
 
 

 
 
     Paris, 23 Novembre 1917. Président du Conseil, Ministre de la Guerre à Chef Mission Militaire Française, G.Q.Q. Roumain
     Réponse aux télégrammes 905-910 du 19 et 927-930 du 23 Novembre.
    Primo. Le Gouvernement français mesure toute la gravité de la situation qui résulterait pour la Roumanie d’une défection totale de la Russie. Mais il estime qu’il ne saurait être question de désarmer l’armée roumaine et de la licencier.
     Secundo. Cette armée reconstituée au prix de tant d’efforts, et dont la valeur s’est déjà si heureusement affirmée, représente une force que la Roumanie ne peut dissoudre sans sacrifier son avenir et proclamer son impuissance aux yeux de l’ennemi.
     Tertio. Si les évènements rendent inévitable l’abandon momentané du territoire roumain, l’armée roumaine devra poursuivre la lutte en Bessarabie et dans les territoires du Donetz, y renforcer le noyau des contingents que l’impulsion de chefs comme Kaledine maintient dans le devoir et leur apporter un concours qui peut être décisif pour les destinées de la Roumanie.
     Quarto. Il importe d’orienter dans ce sens les résolutions du Gouvernement et du Commandement roumains et d’user, pour raffermir leurs espérances et soutenir leur moral, de la haute autorité que vous donnent vos services éminents.
     Quinto. La Roumanie peut être assurée que sa cause reste sacrée aux yeux des Alliés. Leur premier soin, lors de la Conférence interalliée qui se réunira le 29 Novembre, sera d’arrête dans le sens le plus favorable aux intérêts roumains les décisions énergiques que comporte la situation sur le front oriental.
     Sexto. Sans attendre l’action concertée qui doit en résulter, le Gouvernement français, par télégramme no. 11390 B, qui vous a été communiqué, a déjà signifié nettement qu’il ne reconnaitrait en Russie aucun pouvoir capable de pactiser avec l’ennemi.

Clémenceau
(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franţa, inv. 1493, rola 177, cadre 595-596)
 
 
 
 
 
     No. 46, 23 Novembre 1917
     Ministre Président Bratiano, Jassy
     Le conseil des ministres s’est réuni hier à l’Elysée pour discuter la situation de la Roumanie. A la sortie, le Ministre des Affaires Etrangères m’a dit qu’on a décidé l’envoi d'un télégramme du Président de la République au Roi et m’assuré que tous les engagements des Alliés à l’égard de la Roumanie seront fidèlement tenus. J'ai dit à M. Pichon ce qui suit: Qu’il y a en Russie plus de 100.000 soldats roumains prisonniers d'Autriche-Hongrie et plus de 200.000 tchèques qu’on pourrait utiliser sur le front roumain ou bien en les mettant à la disposition de Kaledine qui doit être sécouru à tout prix car le seul espoir est en lui. Que les cosaques sont de tout temps habitués à être à la solde du pouvoir, il faut que les Etats-Unis mettent à la disposition de Kaledine les frais nécessaires pour les tenir et que l’élément juif et les prêtre puissent être acquis à une propagande destinée à sauver la Russie. Que le pouvoir actuellement constitué à Kiew et en Ukraine devait être utilisé et gagné par les alliés. Que la commission interalliée créée à la conférence financière de Londres et que vous devèz présider à Jassy pourrait avoir pour mission de s'occuper de quelle manière établir les liens avec le pouvoir dans la Russie du Sud. Quà cet effet vous pouvez disposer de la mission française très nombreuse à Jassy, et des autres missions étrangeres, et même des officiers et agents roumains. M. Pichon a pris des notes écrites pendant ma conversation, et m’a promis d’agir vite. Il m’a promis d’intervenir en Amérique pour que les Etats-Unis déclarent la guerre à la Bulgarie et à l’Autriche-Hongrie et que la délégation de représenter les Bulgares soit retirée aux ministres d’Amérique à Jassy. Pour l’action que les Etats-Unis doivent déployer en Russie j’ai causé aussi à leur ambassadeur d’ici, qui m’a dit avoir télégraphié à M. Wilson. Mişu m’a communiqué hier qu’il a fait des démarches auprès du Gouvernement anglais qui lui a annoncé l’envoi d’un télégramme du Roi et du Gouvernement anglais au Roi et au Gouvernement roumain.

     Victor Antonesco, No. 46, 23 Novembre 1917
(Arhiva Naţională Istorică Centrală. Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, inv. 3039, dosar 4-1917, file 11-12)
 
 
 
 
     No. 3423, 23 Novembre 1917
     Ministre Roumanie, Londres
     Je suis chargé par Président du Conseil de vous faire savoir que la situation actuelle de la Roumanie est telle qu’elle doit envisager les pires éventualités. Le Gouvernement roumain est néanmoins absolument décidé à maintenir intacte la solidarité avec les Alliés. De votre côté, veuillez vous assurer que les puissances alliées entendent elles aussi maintenir tous les engagements politiques pris à l’égard de la Roumanie, et celà même dans l’hypothèse d’un complet effondrement de la Russie.

     Victor Antonesco
(Arhiva Naţională Istorică Centrală ANIC. Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, inv. 3039, dosar 4-1917, fila 13)
 




 
“10 [23] noiembrie 1917
          Anarhia rusească urmează. Ieri a fost înmormântat un general rus care zăcuse trei săptămâni de rănile pe care i le făcuseră ai lui. La prăvălie, pe stradă, bande ori indivizi răzleţi atacă lumea, ici şi colo ca să fugă mişeleşte la cea mai mică împotrivire. [...]

        Voicov, ziaristul ruso-bulgar, transmite ştirea că Puterile Centrale ne-ar fi oferit Basarabia şi ţinutul până la Cherson dacă atacăm pe ruşi. S-ar fi produs emoţie la Odessa. În zadar Poklewski şi Şcerbacev caută să-l convingă că e o intrigă. Individul se înverşunează şi lasă prin noi comuncări la foile ruseşti, să plutească şi mai departe o bănuială.
     Ataşaţii militari ai Aliaţilor la Cartierul rus protestează contra ofertelor de pace ale lui Lenin, pe care Scheidemann[1] le primeşte bucuros.
        Guvernul maximalist declară că nu-l leagă nimic din obligaţiile pe care le-au luat burghezii.
       Misiunii americane i-au venit câteva vagoane de alimente. A fost o astfel de năvală, încât oamenii s-au grăbit să declare că ei au adus numai pentru spitale.
       Americanii au studiat perfect Moldova şi au creat centre de băi şi deparazitare prin sate. Îşi arată credinţa că o epidemie de tifos exantematic e de acum înainte imposibilă.” (p. 169)
 

[1] Philip Scheidemann (1865 -1939) lider social-democrat german. La 9 noiembrie 1918 a proclamat Republica Germană.

 
Telegrame adresate lui Victor Antonescu, ministrul României la Paris:

Pour la conférence des Alliés vous n’avez pas besoin de nouvelles instructions. La Roumanie considère comme une nécessité absolue d’atteindre son but intégral dans la guerre mondiale. Malheureusement avons sollicité action énergique étant menacés par la Russie dont nous dépendons à l’heure actuelle. Il n’y a besoin concours financier et sans réserves. Il est nécessaire et dû, c’est la seule possibilité aider nos approvisionnements Russie, sans lesquels catastrophe. Je vous informerai en ce qui concerne Venizelos et la Serbie. Veuillez manifester notre désir développer action commune pour aujourd’hui et pour demain. Mais nous entendons que dans cette situation menaçante éviter tout ce qui à cette heure ne convient pas au bloc de tous les Alliés.

En réponse à votre télégramme, je vous répète pour vous et pour Mişu suit à mon télégramme avant-hier. Nous sommes condamnés envisager pires éventualités, néanmoins sommes décidés à maintenir par dessus tout solidarité avec nos alliés. Veuillez vous assurer de leur part aussi maintien que cette solidarité et des engagements politiques pris même dan le cas ou résistance est devenue impossible à la suite de l’effondrement du front russe et faute remplacé matériel sur lequel nous devions compter de la part de nos alliés.
Bratiano, 22 Novembre 1917.

(Arhiva Naţională Istorică Centrală. Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, inv. 3039, dosar 4-1917, file 7-8)
 



 
„9 [22] noiembrie 1917
Un general rus ar fi fost înţepat de treizeci de ori cu pumnalele pe la Burdujeni sau Dorohoi de soldaţii lui revoltaţi.
Duhonin ar fi fost înlocuit la Cartierul general, fiindcă nu voia să proceadă la pace, cu un subofiţer ![1]
Victoria engleză de lângă Cambrai[2], câştigată prin surprinderea cu tancurile, ia mari proporţii.
Austro-germanii din partea lor afirmă că ei domină acum şesul italian şi că momentul cel mare a sosit.”
 

[1] Lucrurile se petrecuseră aşa cum le prezintă Nicolae Iorga. La 22 noiembrie 1917, la Petrograd, generalul Nikolai Nikolaevici Duhonin (1876 – 3 decembrie 1917) şeful Stavka, a refuzat să antameze negocierile de pace cerute de Lenin şi fost înlocuit cu revoluţionarul Nikolai Vasilievici Krîlenko (1885 – 1938). Câteva zile mai târziu generalul Duhonin s-a predat lui Krîlenko la Moghilev, dar a fost linşat de o gardă bolşevică.
[2] Bătălia de la Cambrai (20 noiembrie - 7 decembrie 1917) prima mare bătălie de tancuri din istorie. Aproape 400 de tancuri britanice au atacat pe un front de 16 km, au străpuns apărarea trupelor germane, care însă au ripostat cu începere de la 30 noiembrie prin cel mai puternic contraatac din 1914. Pierderile britanicilor s-au ridicat la 45 de mii de soldaţi şi 250 de tancuri, iar cele germane la 50 de mii de soldaţi.

 


 
“8/21 noiembrie 1917
 
Profesorul Masaryk, plecând din România spre Petrograd s-a oprit puţin timp şi la Kiev, unde a acordat o convorbire unui redactor al ziarului România Mare, cu privire la primirea ce i s-a făcut la noi şi despre impresiile ce le-a cules pe frontul nostru. Între altele d-sa spune: “M-am reîntors cu cele mai admirabile impresiuni. Am fost primit într-o lungă şi foarte graţioasă audienţă de Maiestatea Sa Regele. Am avut apoi ocazia fericită de a face cunoştinţa tuturor bărbaţilor politici ai României. Am discutat cu dânşii problemele imprtante actuale şi de viitor, care interesează popoarele noastre. Am vizitat şi frontul. Pot să spun că toate elogiile pe care le-am auzit despre armata d-voastră, rămân sub impresiunile pe care le-am primit, văzând-o cu ochii mei. Aveţi şi un corp ofiţeresc de elită, chiar strălucit. Am vorbit cu mai mulţi generali care mi-au impus mult prin personalitatea lor. În general nu vă pot spune decât că am venit încântat de cele ce am văzut, de spiritul înălţat al ţării, de credinţa ei neclintită în victorie şi de voinţa ei neînfrântă de a obţine. Vă prezic un mare viitor.”

(Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj, 1926, tomul I, p. 270.)
 




Ministre Président Bratiano, Jassy

J’ai énergiquement insisté et à deux reprises auprès du gouvernement français pour que la France et les Alliés envisagent l’urgence des remèdes à apporter à la tragique situation du front roumain. J’ai rencontré ici une grande bienveillance et une ferme volonté d’agir, mais on m’a dit que mes démarches ne peuvent avoir leur plein effet que si elles sont appuyées à Londres aussi. J’ai donc communiqué contenu de votre dernier télégramme à M. Mişu le priant de faire des démarches pressantes et m’informer du résultat pour travailler d’accord. A Rome nous n’avons personne, il serait utile que M. Lahovary soit accredité télégraphiquement et qu’il parte de suite.

Victor Antonesco, No. 41, 20 Novembre 1917

(Arhiva Naţională Istorică Centrală. Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, inv. 3039, dosar 4-1917, fila 4)


Ministre Président Bratiano, Jassy

La Conférence des Alliés doit se réunir le 29 Novembre à Paris. Venizelos, qui revient de Londres Samedi 24, doit y participer. Il a manifesté le désir de me voir avant la conférence. Je vous prie de me communiquer d’urgence vos vues sur la situation, les remèdes à y apporter et quelques précisions sur les conclusions que je dois présenter à la conférence. J’ai cru comprendre du Ministre de Grèce ici que Venizelos désire que nous soyons d’accord. Je vous ai communiqué les confidences que m’a faites Clémenceau avant d’être président du conseil sur des tratatives qui se poursuivent pour amener une paix séparée avec la Turquie, Constantinople et les détroits n’étant plus revendiqués par la Russie. M. Deschanel m’a dit que l’Ambassadeur de Russie d’ici serait d’avis d’organiser la Russie du Sud autour de l’Ukraine, pays de petites propriétés hostiles à l’anarchie. Dans ce sens un article a paru dans le Temps d’hier, mais au cas d'un arrangement avec la Turquie et de l’organisation du Sud de la Russie il y aurait de quoi bâtir un plan d’ensemble ou il vous appartiendrait d’examiner quel serait le sort de la Bessarabie. J’attends vos instructions.

Victor Antonesco, No. 42, 20 Novembre 1917

(Arhiva Naţională Istorică Centrală. Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, inv. 3039, dosar 4-1917, fila 5)

 

G. Q. G. Roumain, 19 Novembre 1917,  Chef Mission Française à Ministre Guerre, Pour Président du Conseil.

1. En raison de la crise ministérielle je crains que nos derniers télégrammes soient passés inaperçus et je tiens à préciser situation actuelle. Interruption des communications avec nos représentants à Pétrograd me donne lieu de penser que Bolchevicks et Gouvernement Provisoire réunis, traitent en ce moment une paix séparée et qui malheureusement sera accueillie favorablement par toutes les troupes russes.

2. En ce moment déjà une division de la 6me armée, dont je vous ai souvent signalé déplorable état d’esprit, vient d’abandonner ses tranchées, où elle a été remplacée par une troupe. Je fais une démarche auprès du Général Tscherbatscheff pour protester au nom des armées alliées contre la criminelle inconscience et incapacité du Général Tschalikoff, commandant 6eme armée, et je demande qu’il soit relevé de se fonctions, ainsi que son chef d’Etat-Major et le Commissaire du Gouvernement Provisoire de cette armée.

3. Si les Russes concluent une paix séparée ou si simplement les troupes russes abandonnent le front, les troupes roumaines seront insuffisantes pour tenir contre les forces ennemies et le Gouvernement et l’armée roumains devront soit faire une paix séparée, soit passer en Bessarabie.

4. Sa Majesté le Roi de Roumanie et le Gouvernement sont décidés à tenir jusqu’au bout aux côtés des alliés; mais le passage de l’armée roumaine en Russie semble impossible si la Russie fait une paix séparée et même si elle continue à vivre dans l’état d’anarchie actuel. Armée roumaine y mourra certainement du faim et de froid car rien n’a été préparé pour la recevoir.

5. Dans ces conditions, je ne vois plus, le cas échéant, que le licenciement de l’armée roumaine après destruction de toutes les armes, munitions et matériels de guerre. Aucune capitulation ne serait signée. Sa Majesté le Roi de Roumanie et le Gouvernement pourraient se retirer et il est probable que dans ce cas ils se rendraient en Amérique par Vladivostock; ils pourraient aussi pour maintenir autant que possible en valeur une atmosphère dangereuse à l’Entente dans le pays et à la fois se soumettre à l’ennemi sans conditions.

6. Pour le moment j’estime les alliés doivent enfin sortir de la position de neutralité vis-à-vis des agitations intérieures russes et qu’ils doivent prendre notamment parti contre bolchevicks, faisant connaître qu’ils considèreraient comme une trahison officielle toute mesure…. par abandon du front, tractation avec l’ennemi ou même absence de….

7. Je vous demande de réfléchir à cette situation et prière de me faire connaître votre point de vue sur ensemble des questions que je vous soumets. Je suis entièrement d’accord avec Général [cuvinte lipsă], officier d’E.M. de l’armée anglaise en Roumanie, qui [cuvinte lipsă] même si question son Gouvernement.

Général Berthelot

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franţa, inv. 1823, rola 316, cadre 421-422)

 

Etat-Major Général de l’Armée, Paris, 20 Novembre 1917

Note pour le Ministre de la Guerre, Président du Conseil

 Par deux télégrammes des 18 et 19 Novembre ci-joints, le Chef de la Mission Militaire Française en Roumanie appelle l’attention sur la situation très grave où les derniers évènements de Russie placent la Roumanie. Il estime que l’interruption des communications avec Pétrograd permet de penser que les Bolcheviks et le Gouvernement Provisoire traitent actuellement avec l’ennemi d’une paix séparée dont la conclusion amènerait en Roumanie la catastrophe finale, et il suggère que, pour éviter l’irréparable, il faut que les Puissances Alliées prennent immédiatement parti contre les Bolcheviks par une démarche solennelle et concertée de mise en demeure.

L’opinion du Général Berthelot quant aux possibilités de paix séparée qu’il redoute et quant aux catastrophes qu’il envisage en Roumanie comme conséquences de la conclusion d’une telle paix, paraît empreinte d’un certain pessimisme, qui caractérise depuis longtemps l’état d’esprit des dirigeants roumains. Il paraît nécessaire d’inviter le Général Berthelot à réconforter, dans toute la mesure du possible, le Gouvernement et le Haut Commandement roumains, auxquels il serait bon d’exposer qu’aucun indice ne permet actuellement de conclure formellement à la signature prochaine d’une paix séparée ni à la trahison totale de la Russie. En revanche, la suggestion relative à une démarche comminatoire des Puissances Alliées à l’égard des éléments maximalistes, qui semblent actuellement détenir le pouvoir, doit être retenue, et il y aurait intérêt à ce que cette démarche fût faite sans aucun délai dans la forme la plus énergique possible. Au surplus, une semblable démarche ne constitue qu’un élément du plan d’ensemble qu’il paraît indispensable d’arrêter d’un commun accord à l’égard de la Russie, d’une part pour assurer le préservation des intérêts considérables que les Alliés, et la France en particulier, possèdent en Russie, d’autre part, pour déterminer la ligne de conduite à suivre dans le cas où les appréhensions manifestées par le Général Berthelot au sujet de la conclusion d’une paix séparée viendraient à se vérifier.

Dès le début du mois d’Octobre, l’Etat-Major de l’Armée avait examiné ce double problème dans ses lignes les plus générales. Les résultats de cette étude, dont la documentation est forcément incomplète, sont résumés dans la Note ci-jointe. Cette note envisage successivement:

1-Les moyens à employer pour restaurer, dans la mesure du possible, la puissance militaire de la Russie.

2- Les mesures à prendre pour sauvegarder dès à présent et en tout état de cause les intérêts des Alliés en Russie [1]. L’ensemble de ces mesures devant constituer une sorte d’assurance contre une défaillance totale de la Russie.

3- Les conditions dans lesquelles la Coalition devrait utiliser la trahison russe dans le cas où malgré l’adoption des mesures précédentes, il n’aurait pas été possible de l’éviter.

Si Monsieur le Président du Conseil approuve les conclusions de la présente note, le travail ci-joint pourrait être adressé au Département des Affaires Etrangères auquel il appartient de lui donner la suite pratique qu’il peut comporter.

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franţa, inv. 1493, rola 176, cadre 28-30)


[1] Une étude entreprise avec des personnalités au courant des affaires de Russie a permis de conclure que l’ensemble de ces intérêts pouvait être garanti par les revenus des grands services et du domaine de l’Etat, sans porter une entrave absolue au développement économique de la Russie dans l’avenir.



 

Copie d’un télégramme de M. Balfour à Lord Bertie of Thane,
en date du 16 Novembre 1917

 
      Voici le texte de l’arrangement provisoire recommandé par la Conférence interalliée sur les finances roumaines:
      Les Gouvernements de Grande-Bretagne, de France et des Etats-Unis sont d’accord pour accorder une aide financière à la Roumanie de la façon suivante: pourvu que la charge totale des avances consenties par ces arrangements, en dehors du crédit en écritures que doit fournir la Grande-Bretagne, soit partagée également entre les trois Gouvernements et que les dispositions nécessaires dans ce but soient prises en temps voulu à la demande des trois Gouvernements.
 
     Grande-Bretagne.
     1. Etendre le crédit en écritures pour la Banque nationale de Roumanie en couverture de l’émission de papier intérieur jusqu’à concurrence de 20.000.000 de livres y compris 8.000.000 de livres déjà prises. Ces crédits seront remboursés de la façon suivante: 8.000.000 de livres une année après la conclusion de la paix; 6.000.000 de livres deux années après la conclusion de la paix, et 6.000.000 de livres trois années après la conclusion de la paix, mais à l’expiration de ces délais si la Banque Nationale de Roumanie n’est pas en état de disposer des crédits nécessaires pour ce remboursement, le Gouvernement britannique sera prêt à examiner les demandes de prolongation.
     2. Fournir les fonds nécessaires pour faire face à tous les achats qui auraient lieu hors de la France, de la Russie et des Etats-Unis et qui seraient approuvés par le Trésor britannique par l’entremise de la Commission Internationale de Ravitaillement.
     3. Fournir les fonds pour faire face aux dépenses du service diplomatique roumain autre part que en France, Russie ou Etats-Unis.
     4. Fournir des fonds pour faire face aux coupons roumains présentés pour être payés à Londres.
     5. Fournir des fonds pour les prisonniers de guerre jusqu’à concours de la somme mensuelle qui sera considérée comme nécessaire après consultation entre les Gouvernements français et américain, ainsi que pour les divers autres objets qui pourront être prévus en temps nécessaire.
     6. Fournir jusqu’à concurrence de 20.000.000 par mois en vue de faire face aux dépenses roumaines en Russie controlées par la Commission Inter-alliée. Le reliquat disponible sur les crédits déjà accordés par le Trésor britannique sera employé en premier lieu pour faire face aux dépenses mentionnées plus haut. Lorsque ce reliquat sera épuisé le Trésor britannique offrira les crédits nécessaires pour faire face à ces dépenses dans les mêmes conditions qui ont été indiquées plus haut. Cet arrangement pourra prendre fin après un préavis d’un mois.
 
    France.
    1. Fournir les fonds pour faire face à tous les achats en France approuvés par le Trésor français.
    2. Fournir les fonds nécessaires pour faire face aux paiements des coupons roumains présentés à l’encaissement à Paris, et aux diverses autres dépenses en France.
    3. Continuer les arrangements en vigueur à l’égard du Gouvernement russe et pour ce qui concerne les paiements à faire par le Gouvernement roumain au Gouvernement russe.
     4. Fournir les fonds nécessaires pour les prisonniers de guerre dans les conditions qui seront convenues en temps voulu entre le Gouvernement de Grande-Bretagne et des Etats-Unis.
 
     Etats-Unis.
    1. Fournir une somme globale de 5.000.000 de dollars pour payer un certain nombre d’articles qui seront fournis en partie par le Royaume-Uni, en partie par les Etats-Unis et 25.000.000 de roubles pour les dépenses en Russie.
    2. Fournir d’autres fonds pour faire face aux dépenses approuvés par le Trésor des Etats-Unis, jusqu’à concurrence d’une moyenne mensuelle de 9.000.000 de dollars sous réserve que la France et la Grande-Bretagne fourniront un montant égal.
    3. Fournir des fonds pour les prisonniers de guerre dans les conditions qui seront convenues en temps voulu entre les Gouvernements français et anglais.
 
    Russie. Prendre l’engagement des fournir les facilités de transport et les autres facilités en Russie qui seront nécessaires au Gouvernement roumain pour l’utilisation des crédits mentionnés plus haut.
   Ce qui précède est accepté par le Gouvernement de Sa Majesté en tant que cela concerne la part fournis par la Grande-Bretagne, à la condition que l’ensemble de l’arrangement soit accepté par les autres Gouvernements intéressés. Nous croyons savoir que le Gouvernement français est également prêt à donner son assentiment pourvu que les précautions nécessaires soient prises en vue du nivellement des avances des 3 gouvernements. Je crois savoir aussi que le Gouvernement des Etats-Unis donnera son assentiment aux paragraphes I et II de la partie qui le concerne, mais non jusqu’à présent au paragraphe       III. L’assentiment de ce dernier gouvernement à l’ensemble de l’arrangement doit donc être, en premier lieu, obtenu avant que l’on puisse continuer les négociations. Le consentement du Gouvernement russe est demandé uniquement pour la partie le concernant de cet arrangement; ce consentement pourrait être ajourné jusqu’à ce qu’une situation stable ce soit établie à Pétrograd.

 
(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franţa, inv. 1795, rola 140, cadre 429-432)

 

 
Arhiva Naţională Istorică Centrală. Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, inv. 3039, dosar 4-1917, fila 1.
Telegrama ministrului României la Paris, Victor Antonescu, din 30 octombrie / 12 noiembrie 1917

 

         Excellence Bratiano, Jassy
        Le jour même de mon retour de Londres je suis allé voir M. Cambon[1] au Quai d’Orsay, auquel j’ai exposé la situation terrible de la Roumanie en face de la décomposition tragique de la Russie. Je lui ai demandé que la Roumanie soit admise à dire son mot à la conférence interalliée de Paris[2], car elle est le seul élément sain, le seul point stable du front russe. Je lui ai dit que les agents les plus actifs de la propagande anarchique en Russie ont sont les Juifs et ce n'est par la volonté de trahir les Alliés, mais par suite de circonstances qui ont fait d'eux les agents de la pénétration économique, financière et industrielle  de l'Allemagne en Russie. On il fallait donc profiter de la présence du Colonel House[3] et l'importante mission américaine pour organiser la pénétration économique effective de l'Amérique en Russie et faire des juifs russes les agents des Alliés. Il m'a dit qu'il me mettrait en contact avec M. House, le représentant du Président Wilson, et qu'il me priait de lui exposer la question. J'ajoute que j'ai fait la même suggestion à M. Painlevé, président du conseil français, avec lequel j'ai voyagé à Londres et qui l'a très bien accueilli. A la fin M. Cambon m'a assuré que je serai admis officieusement à participer comme représentant de la Roumanie à la conférence interallié de Paris, et que je dois en outre lui demander personnellement de saisir le comité militaire des Alliés qui doit se réunir à Versailles pour coordonner  les fronts, d’examiner la situation de la Roumanie en face du désastre russe et d’aviser aux moyens. Il a été convenu que je lui écrive deux lettres, par l’une lui demander participation officielle de la Roumanie à la conférence des Alliés et par l’autre l’examen par le comité militaire des Alliés de la situation militaire de la Roumanie en face des événements de Russie. Ici comme à Londres, on envisage la situation avec calme et une grande fermeté. J’attends vos instructions sur toutes ces questions.
Victor Antonesco
 

[1] Jules Cambon (1845-1935), secretar general al Ministerului Afacerilor Externe al Franţei.
[2] Conferinţa se va deschide la 29 noiembrie 1917.
[3] Edward Mandell House (1858-1938), consilier al preşedintelui Woodrow Wilson însărcinat cu coordonarea cooperăriii SUA cu aliaţii.


 
„28 octombrie [10 noiembrie] 1917"
 
Vine Dendramis, secretarul, plecat în august de la Bucureşti, al Legaţiei greceşti.
El spune că de fapt în Muntenia lumea e cu totul împotriva cuceririlor, adică împotriva germanilor, căci pe bulgari, în urma protestărilor, i-au făcut să dispară, iar turcii... Dar ordinea în ce priveşte alimentarea e perfectă. S-a luat de la fiecare tot prisosul pentru a se trimite în Germania; situaţia socială a cuiva nu influenţează cantitatea ce primeşte.
La ţară se cere un anume cuantum de rechiziţie, pe bani. Restul însă rămâne asigurat omului. Ouă, pui se găsesc din belşug.
Din motive demagogice, ţăranul e sprijinit contra „boierului”, şi aceasta îl ridică în opinia proprie. El nu se va lăsa guvernat ca odată şi va impune neapărat reforme imediate şi efective.
Toată lumea e contra oamenilor politici. Take Ionescu, Brătianu sunt în special atacaţi. Se cer oameni noi, cinstiţi. Dendramis vorbeşte de mine, de Averescu.
S-au luat de pretutindeni toate cele în legătură cu industriile, ca să fim siliţi a cumpăra apoi de la dânşii [de la germani]. Nicio tipografie nu lucrează decât cea de la Adevărul. De prada bibliotecilor n-a aflat. În case particulare nemţii s-au purtat [aşa] cum a fost oaspetele. În oraşe s-a stricat şi s-a prădat mai puţin.
Statuile sunt la locul lor.
Antipa e de fapt ministru.” 
27 octombrie [9 noiembrie] 1917

   „Zvonurile de ieri despre starea lucrurilor din Rusia cuprindeau curatul adevăr.
 
          Se vorbea că Sovietul de la noi ar fi aprobat mişcarea din Petrograd, punând un ultimatum generalului Şcerbacev. De fapt comisariatul luând iniţiativa, s-a alcătuit uncomitet militar revoluţionar din toate partidele, care, fără a se pronunţa asupra hotărârilor ce se telegrafiază de pretutindeni şi fără a recunoaşte stăpânirea teroristă a lui Troţki, dar fără a trimite lui Kerenski vreo asigurare de devotament, reunşte pe reprezentanţii tuturor partidelor (între ei şi maximaliştii) cu socialistul Tysenhausen, fixând, pe lângă datoria de a se apăra cuceririle revoluţiei contra reacţiunii ce ar putea ieşi din anarhie, datoria de a combate şi arată ca întâi scop: păstrarea ordinii şi liniştii pe front şi în spatele lui, ca să nu se dea inamicului putinţa să se folosească de situaţia critică a ţării.  Se va strânge şi un congres la Roman. O divizie mixtă revoluţionară de oameni demni de credinţă şi devotaţi va avea până atunci grija de a suprima hotărât orice manifestaţie de dezordine şi anarhie, atât pe front, cât şi în spatele lui.”
Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 1

 
Nicolae Iorga
24 octombrie [6 noiembrie] 1917
 
       „Retragerea italiană continuă[1].
     Ianceveţki[2] a tradus şi telegrafiat tot articolul meu despre hotărârea Sovietelor cu privire la plebiscitul dobrogean[3]. El crede că aceasta a putut înrâuri pe Tereşcenko[4] să declare că guvernul rusesc nu împărtăşeşte acest mod de a vedea.
        Poklewski-Koziell[5] a observat amical lui Duca[6] nota neprietenoasă a articolului meu.
Czernin[7] e la Berlin – se zice pentru a fixa liniile unei politici anexioniste.”
(Nicolae Iorga, Memorii, Însemnări zilnice (mai 1917 – martie 1920) Războiul naţional. Lupta pentru o nouă viaţă politică, Editura „Naţionala” Ciornei, f.a., p. 155)
 

[1] Este vorba despre retragerea trupelor italiene după înfrângerea suferită în faţa trupleor austro-ungaro-germane în bătălia de la Caporetto (24 octombrie – 19 noiembrie 1917)
[2] Ataşat de presă al guvernului provizoriu al Rusiei.
[3] “Sovietele cer plebiscit pentru Dobrogea”, însemnare a lui Nicolae Iorga din 12 [25] octombrie 1917.
[4] Tereşcenko, Mihail Ivanovici (1886 - 1956), om politic rus, ministru de Externe al guvernului provizoriu (mai - octombrie 1917)
[5] Poklewski-Koziell, Stanislav Alfonsovici (1868 – 3 mai 1937), diplomat rus, consilier de ambasadă la Londra (1902 - 1909), ministru plenipotenţiar la Teheran (1909 - 1913) şi la Bucureşti (20 dec. 1913/2 ian. 1914 – 27 nov./10 dec. 1916 apoi 6/19 mai - nov. 1917). După război s-a stabilit în România. Nicolae Iorga i-a consacrat un necrolog la 9 mai 1937.
[6] Duca, Ion Gheorghe (1879 -1933), om politic român, lider marcant al Partidului Naţional Liberal, la vremea respectivă ministru al Învăţământului şi responsabil de cenzura presei.
[7] Czernin, Ottokar conte von (1872 -1932), diplomat austro-ungar, ministru plenipotenţiar la Haga (1899 - 1902), apropiat al arhiducelui Franz Ferdinand, ministru plenipotenţiar la Bucureşti (12/25 octombrie 1913 - 14/27 august 1916), ministru de Externe (22 decembrie 1916 - 14 aprilie 1918).
 

Manifeste răspândite pe frontul românesc în toamna anului 1917








 
Viaţa în partea României
aflată sub ocupaţia inamică
(I)
         Odată cu căderea Turtucaiei şi a Silistrei, cu înaintarea trupelor inamice de sub comanda feldmareşalului von Mackensen în Dobrogea (septembrie 1916) părţi din regatul României s-au aflat, vremelnic, sub ocupaţie străină. Până la începutul anului 1917, când frontul s-a stabilizat în Carpaţii Orientali şi la Porţile Moldovei o însemnată parte a pământului românesc a fost cotropită de trupele germane, austro-maghiare, bulgare şi otomane.
         Generalul Radu R. Rosetti, unul dintre eroii Marelui Război, aflat după conflagraţie în Consiliul de conducere a Muzeului Militar Naţional, a luat iniţiativa adunării proclamaţiilor, ordonanţelor şi anunţurilor administraţiei duşmane din teritoriul ocupat, spre reconstituirea vieţii cotidiene, a istoriei acelor ani. Din bogata colecţie a Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I ” reproducem, prin bunăvoinţa specialiştilor acestei instituţii, două afişe din anii 1917 şi 1918.
        Pe de o parte, împotriva samavolniciilor trupelor de ocupaţie, localnicii nu ezită să să-şi facă dreptate, pe de alta nu lipsesc delatorii, în stare să dea informaţii asupra unor fugari ruşi. Faţă de modicitatea recompensei în cel de-al doilea caz, explicaţia delaţiunii poate fi găsită şi într-o răzbunare personală, trupele aliatului neezitând uneori să asuprească sau violenteze pe localnici.
S.I. , octombrie 2017
 





 
Eroi ai Războiului Întregirii României
 
Un erou al campaniei din anul 1919
 

              Ion Trofin, s-a născut în februarie 1897 la Dofteana, pe atunci în plasa Trotuş a judeţului Bacău, ca fiu al lui Gheorghe şi Eleonora Trofin. A urmat de la 1 decembrie 1916 Şcoala militară de infanterie de la Dorohoi pe care a absolvit-o cu gradul de sergent la 1 aprilie 1917. A  fost încadrat în Regimentul 6 Vânători la 5 aprilie 1917 ca elev plutonier la compania II mitraliere „unde a căutat să-şi completeze aplicaţiunile practice de conducere a unităţii/.../; a lucrat cu folos, cu pricepere şi silinţă”, de la 1 iulie 1917 fiind înălţat sublocotenet în rezervă. Cu regimentul său el a fost în zona frontului Armatei a II-a, general Alexandru Averescu  de la Movila Valea Cerbului – Valea Zăbrăuţului. Deşi în această zonă nu s-au desfăşurat lupte, pentru „calităţile sale de bun instructor şi în viitor bun conducător de unitate” – după cum nota comandantul Regientului 6 Vânători, locotenent-colonelul Dubert – a fost trecut în cadrele active ale armatei în Regimentul 54/56 cu gradul de sublocotenent la 1 mai 1918 .  Preocupat să-şi perfecţioneze pregătirea militară „a dat dovadă că este pătruns de simţul de ordine , de disciplină şi de sacrificiul persoanei sale /.../ bun instructor, foarte priceput comandant de pluton , cunoscând bine tehnica şi tactica mitralierei”, ceea ce îl făcea apt pentru a fi avansat.
            Măsura capacităţilor sale a dat-o în campania din Transilvania şiUngaria, luând parte la toate operaţiunile, distingându-se în mod deosebit în lupta de la Blaskovicz (iulie 1919): „unde cu riscul vieţei sale a lucrat cu piesele sale de mitraliere, în aşa mod că a produs pierderi simţitoare coloanelor inamice/.../ a fost grav rănit /.../ şi rămas în mâinile duşmanului; însă la intrarea trupelor în Buda-Pesta a fost găsit în spital, de unde a fost transportat la Bucureşti, unde şi azi e tot în spital”, după cum nota comandantul Brigăzii II Vânători, care şi conchidea: „merită o înaintare cu prisosinţă”.
            Locotenent-colonelul Dubert, comandantul Regimentului 6 Vânători nota la rîndul său „Prin faptul de bravură a fost propus la decorare cu ordinul «Mihai Viteazul» clasa III-a. Este un eminent ofiţer. Merită a înainta la gradul de locotenent în ordinea înscrierii în Anuar”. Şi astfel la 1 octombrie 1919 Ion Trofin devenea locotenent.
Mutat la Regimentul 18 Vânători în vara anului 1921 a rămas în cadrele active ale armatei, la Şcoala de Aplicaţie a Infanteriei de la Sibiu până în octombrie 1936, fiind la această dată căpitan. Se căsătorise în 1921 cu domnişoara Adriana Raţiu – Lugojanu, având o fiică.
            Ion Trofin este unul dintre miile de ostaşi care cu vărsarea propriului sânge au consfinţit România Întregită.
 
                                                                                                            S. I., octombrie 2017
 
 
 
 
O ignorată mărturie germană
referitoare la
victoria românească în bătălia de la Mărăşeşti
 
       După mobilizarea sa la cerere ca ofiţer de marină şi participarea directă la campania din 1916-1917 în apărarea Dobrogei şi a Dunării maritme, numit din iunie 1917 ataşat naval al României la Londra, Matila Ghyka – prezentat deja internauţilor noştri - nu a încetat până la vremea scrierii amintirilor sale (19149-1956) şi apoi până la sfârşitul  vieţii sale (1965) să urmărească reflectarea Războiului de Întregire a României în memorialistica mondială, cu atât mai mult cu cât pentru menţinerea interesului occidental pentru patria sa robită în spatele Cortinei de Fier pregătea şi a şi publicat o istorie cronologică a românilor.
      Din mirificul său volum de amintiri Couleur du monde. I. Escales de ma jeunesse (Paris, La Colombe, 1955) am cules una dintre aceste mărturii germane, cu atât mai importante cu cât se datorează unui participant direct la bătălia de la Mărăşeşti, Leo Hetzner, comandant de companie în Regimentul 333 de infanterie german.
 
 
     “E potrivit a cita aici părerea duşmanului, în revista Wehrmachtului din 1938, un articol de Leo Hetzner, comandant de companie în Regimentul 333 de infanterie german:
      « Ar însemna să umilim şi să dezonorăm memoria soldaţilor noştri căzuţi la Mărăşeşti dacă nu am recunoaşte că românii s-au luptat ca leii... Bătălia începută ca o ofensivă contra malului stâng al Siretului, s-a transformat într-o bătălie defensivă.
Românii au perfectă dreptate să se considere învingători la Mărăşeşti, cu toate pierderile lor îngrozitoare în oameni şi materiale. Şi când Mărăşeştii sunt numiţi mama Frontului oriental , cred că acest elogiu nu cuprinde tot adevărul.»(subl. Leo Hetzner). [1]
 
                                                                                    Sergiu Iosipescu, septembrie 2017
 
[1] Traducerea aparţine doamnei dr. Georgeta Filitti.


 
Bătălia de la Mărăşeşti. Mărturii din armata germană
 
        Talentat şi popular ziarist al vremurilor regelui Carol I, Mrelui Război şi al unei bune părţi ale celor două decenii interbelice, Constantin Bacalbaşa (n. 21 august 1856Brăila - d. 5 februarie 1935Bucureşti) a fost, deopotrivă, memorialist şi istoric, preocupat de trecutul Bucureştilor, de viaţa cotidiană în timpuri revolute şi, fireşte, de politică. 
        Rămas în capitală sub ocupaţia duşmanului, suferind şi sperând alături de bucureşteni,  Constantin Bacalbaşa, cu priceperea reporterului de investigaţii, a reunit în cartea sa Capitala sub ocupaţia duşmanului. 1916-1918 instantanee preţioase din istoria Marelui Război, din care am selectat o preţioasă mărturie uitată privitoare la bătălia de la Mărăşeşti. Prin reproducerea ei, Bacalbaşa este un precursor neştiut al Şcolii de la Peronne, demersul istoriografic actual ce pune principalul accent pe cumplitele, aproape inimaginabilele orori ale războiului şi suferinţe ale soldaţilor, din ambele tabere, dincolo de scopurile marii politici.
 
     „Un soldat german, francez din Lorena, a fost rănit în bătălia de la Mărăşeşti; convalescent a povestit în «Magazin Universal» proporţiile marii bătălii:
      « Am fost, spune dânsul, la Verdun şi am luat parte la groaznica bătălie de acolo, dar Verdunul a fost o glumă pe lângă Mărăşeşti.
      La un moment dat ne-am pomenit copleşiţi de o artilerie atât de numeroasă care trăgea cu atâta preciziune încât ofiţerii germani au crezut la început că avem în faţă artileria franceză.
      Luaţi din coastă de acest foc ucigător, am voit să dăm înapoi dar ne-am pomenit cu inundaţia. Am dat năvală înainte spre a nu fi înecaţi cu toţii şi atunci am fost acoperiţi de o ploaie de şrapnele şi trăzniţi de un foc de baraj care semăna cu infernul. Am aflat după aceea că mai bine de 500 de tunuri trăgeau în contra noastră.
    Focul artileriei era atât de puternic, încât au început să sară în sus membre rupte din corpuri, capete sfărămate, puşti etc , iar soldaţii germani, cuprinşi de groază parcă erau nebuni. Bieţii oameni, înebuniţi cu totul, alergau când în dreapta când în stânga, când înainte când înapoi, fără să ştie ce fac. În nebunia lor se împungeau uniii cu alţii cu baionetele şi se omorau între ei.
      În timpul acesta eu am căzut rănit şi am rămas astfel până când am fost ridicat de ambulanţieri. Mi s-a spus că peste mine şi în jurul meu s-au găsit peste 60 de cadavre azvârlite de puterea formidabilă a exploziilor».
      Numărul morţilor şi răniţilor germani a fost enorm.
     În Bucureşti ofiţerii germani în frunte cu mareşalul Mackensen aduceau mari elogii armatei române pe care o puneau alături de cele mai bune armate. Mareşalul spunea că nu mai recunoaşte armata care a luptat în prima parte a campaniei[1].”
(Constantin Bacalbaşa, Capitala sub ocupaţia duşmanului. 1916-1918, Editura Vremea, Bucureşti, 2017, pp. 136-137)
 
 
Sergiu Iosipescu, septembrie 2017
                                                                                               
 
[1] Este vorba de campania din 1916, încheiată în ianuarie 1917.Bătălia de la Mărăşeşti. Mărturii din armata germană
 
Ofensiva română la Porţile Moldovei – bătălia de la Mărăşeşti
Mărturia lui  Matila Ghyka
 
          Matila C. Ghyka (13 septembrie 1881Iaşi – 14 iulie 1965Londra), strănepotul ultimului domn al Moldovei, Grigore Ghyka, - dinainte de Unirea Princcipatelor la 1859 – a fost una dintre marile personalităţi ale culturii româneşti, un spirit renascentist, din păcate abia în ultima vreme descoperit la noi. De o faimă internaţională prin cărţile sale despre numărul de aur şi proporţiile ideale în lumea înconjurătoare şi în artă, a fost apreciat de marii gânditori ai secolului al XX-lea, între ei  Paul Valery şi Mircea Eliade.
          Şi-a început cariera ca marinar, făcându-şi şcoala navală la cele mai înalte instituţii franceze, la Brest, a fost inginer naval, specialist în electricitate, şi a devenit doctor în drept al Universităţii din Bruxelles (1909), spre a se consacra unei cariere diplomatice, încununată cu rangul de ministru plenipotenţar la Stockholm, Oslo şi Copenhaga (1930) şi unor înnoitoare cercetări ştiinţifice matematice, fizice şi estetice.
          A fost alături de G. M. Cantacuzino, unul dintre întemeietorii revistei “Simetria” (1940).
         A demisionat din serviciul diplomatic românesc la instaurarea regimului legionar (6 septembrie 1940 şi a rămas până la sfârşitul vieţii în exil în Anglia, Statele Unite – unde a fost profesor universitar de estetică-, şi Irlanda.
        În vremea Marelui Război s-a reactivat ca ofiţer de marină remarcându-se prin curaj în campania din 1916, în Dobrogea , şi în prima jumătate a anului 1917, fiind răsplătit cu înalte decoraţii de război româneşti, ruseşti şi englezeşti, fiind avansat locotenet-comandor (căpitan de corvetă).
         Spre sfârşitul vieţii a publiacat două volume de memorii    Couleur du monde (vol. I, Escales de ma jeunesse, vol. II, Heureux qui comme Ulysse...), Éditions Du vieux colombier, La Colombe, Paris 1955-1956, din care am extras fragmentele despre noua armată românească din 1917 şi bătălia de la Mărăşeşti.
                                                           
  
       “Primăvara moldovenească pogorâse peste Iaşi: în grădinile caselor joase, cu ziduri groase , înfloriseră liliecii, turlele bisericilor se înălţau din marea de verdeaţă a oraşului. Ritmul de lucru în spitale se încetinise. Linia Siretului era puternică iar nemţii nu manifestaseră încă nici o tendinţă ofensivă. Aceasta era aşteptată însă de o altă armată românească.
        Pe străzile Iaşilor se vedeau adesea trecând ostaşi bine echipaţi în locul fantomelor din iarnă. Era o armată vie de nerecunoscut, înarmată din nou şi regenerată de generalul Berthelot şi ofiţerii misiunii sale. Era atâta optimism, ieşiseră la iveală toate speranţele, chiar şi aceea de a-i bate pe nemţi şi de a relua Bucureştii. Şi aceste speranţe erau cu totul justificate. Ofiţerii francezi care încadrau unele dintre unităţile româneşti erau entuziasmaţi de spiritul muşcător şi de inteligenţa soldaţilor lor şi mărturiseau că nu avuseseră niciodată în subordine un material uman mai bun.
         Dar atunci a izbucnit revoluţia rusă şi după primul val de iluzii, a venit urmarea, lamentabilă din punct de vedere militar, sovietele de soldaţi alegându-şi sau respingându-şi ofiţerii, orice disciplină dispărând, până la refuzul de a continua războiul şi părăsirea progresivă a frontului. Noua armată română era trădată de aliatul ei şi rămasă singură, în pericol de a fi învăluită pe la maiză-noapte.
          Dovada a ceea ce ar fi putut da această armată, dacă ruşii n-ar fi abandonat lupta, a oferit-o bătălia de la Mărăşeşti, /.../ când ,în august 1917, soldaţii români au respins cu succes violenta ofensivă a lui Mackensen, ce avea drept ţintă străpungerea liniei Siretului şi capturarea Iaşilor cu familia regală şi guvernul.
       E potrivit a cita aici părerea duşmanului, în revista Wehrmachtului din 1938, un articol de Leo Hetzner, comandant de companie în Regimentul 333 de infanterie german:
         « Ar însemna să umilim şi să dezonorăm memoria soldaţilor noştri căzuţi la Mărăşeşti dacă nu am recunoaşte că românii s-au luptat ca leii... Bătălia începută ca o ofensivă contra malului stâng al Siretului, s-a transformat într-o bătălie defensivă.
Românii au perfectă dreptate să se considere învingători la Mărăşeşti, cu toate pierderile lor îngrozitoare în oameni şi materiale. Şi când Mărăşeştii sunt numiţi mama Frontului oriental , cred că acest elogiu nu cuprinde tot adevărul.»[1]
 
Sergiu Iosipescu, septembrie 2017


 

 
 
[1] Traducerea aparţine doamnei dr. Georgeta Filitti.



 
Marcel Fontaine pe frontul de la Mărăşeşti
iulie-decembrie 1917
 
         Pe căpitanul Marcel Fontaine (1888-1973), membru al Misiunii militare franceze conduse de generalul Henri Mathias Berthelot am mai avut prilejul să-l evocăm pe site-urile noastre. Din bogata sa arhivă depusă, conform ultimei sale dorinţe, de executorul său testamentar, domnul Alain Legoux, la Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, am ales câteva imagini semnificative.
          Reamintim că în august 1917 căpitanul Marcel Fontaine intră-n foc cu regimentul său în zona Panciu-Mărăşeşti, la Ireşti-Diocheţi, apoi Rateşul lui Haret, zonă a frontului unde va rămâne până în octombrie, spre a reveni în decembrie pentru apărarea poziţiilor părăsite de trupele ruse.
           Reportajul nostru fotografic înfăţişează mai întâi pe tânărul căpitan în faţa cortului său şi pe ordonanţa sa Stoian împreună cu calul său. Urmează imaginea vestitului tun francez Creusot, de 75, în poziţie de tragere, apoi o recunoaştere de regiment şi legătura cu trupele ruse; un instantaneu în prima linie cu aducerea unui prizonier bavarez, capturat de ai noştri, şi, între linii, în iarba arsă de soarele lui august, un erou...
          În octombrie, sub poala pădurii, lângă Pufeşti, trăsurile regimentare, inclusiv aceea a sa şi, în sfârşit, în prima linie la Mărăşeşti,  căpitanul Marcel Fontaine, mereu un exemplu de bravură.
Sergiu Iosipescu, august 2017
 

 


 
          
 Bătălia de la Mărăşeşti
 
       Mărăşeştii au fost cîmpul de luptă al umeia dintre marile bătălii de la Porţile Moldovei din vara anului 1917. Înaltul comandament inamic pregătise un ambiţios plan de operaţii care printr-o ofensivă din nord-vest dezvoltată spre sud pe cursurile Siretului, Prutului şi Nistrului, combinată cu o străpungere a frontului ruso-român pe direcţia Galaţi, trebuia să scoată din război ceea ce se mai salvase din România, continuând acţiunea în sudul Rusiei. Obiectivul imediat şi de maximă însemnătate al ofensivei era, în concepţia comandantului suprem al armatelor inamice, feldmareşalul August von Mackensen, capturarea prin surprindere a podului de la Cosmeşti. Obiectivul – în fapt linia ferată Mărăşeşti – Cosmeşti şi podul – era esenţial atât pentru aliaţii româno-ruşi, întregul sistem de comunicaţie feroviară în Moldova dintre Prut şi Carpaţii orientali şi aprovizionarea frontului depinzând de acest tronson de cale ferată şi de pod, cât şi pentru inamic, al cărui plan de campanie ar fi fost din plin avantajat.
         La rîndul său comandamentul Frontului românesc, dispunând de o armată cu totul reorganizată, după înaltele standarde franceze. de misiunea militară condusă de generalul Henri Mathias Berthelot, pregătise o ofensivă din bazinul superior al Şuşiţei spre SSE cu Armata II (general Averescu), şi cu Armata I (general Cristescu) în zona Muncelu – Mărăşeşti spre spargerea frontului inamic. Cu toate amânările şi apoi eşecul oricăror acţiuni de luptă ruse în Galiţia, ofensiva Armatei a II-a pe direcţia Mărăşti- Tulnici a început, conform planificării la 10 iulie 1917, dar aceea a Armatei I, anunţată de o pregătire de artilerie, a fost devansată de atacul inamicului. Acesta, schimbându-şi planul, a preconizat o clasică bătălie de învăluire a Armatei a II-a, ce înainta. Dar flancul drept al inamicului în mişcare spre NNE a avut în faţă Armata I care a oprit pătrunderea rezistând pe aliniamentul Panciu – sud – Mărăşeşti – Doaga. Acum s-a produs legendarul contra-atac al Regimentului 32 Mircea care a respins inamicul din satul Moara Roşie. Întrucât generalul Ragoza, comandantul Armatei a IV-a rusă, incapabil să-şi mai domine trupele, a propus retragerea frontului pe Trotuş iar generalul Christescu s-a opus, ameninţînd chiar că va respinge orice încercare de părăsire a poziţiilor, spre salvarea cooperării româno-ruse, Consiliul de război, prezidat de regele Ferdinand, a trecut comanda Armatei I generalului Eremia Grigorescu.
         Acesta avea să rostească, pentru a doua oară la Porţile Moldovei celebra sentinţă „Pe aici nu se trece!”. În pădurea de la Răzoare şi în preajma gării Mărăşeşti la 6 august 1917, prin eroica rezistenţă românească, se frînge nervul ofensivei inamice. Pe întreaga linie a frontuluiu din Poarta Moldovei, de la munte la Siret, trupele române au înlocuit pe acelea ruse. În cursul luptelor, regele Ferdinand, regina Maria, principele Carol şi principesa Mărioara au venit pe front, regele şi regina ajungând până în primele linii. Regina a participat la acordarea primelor ajutoare răniţilor, prezenţa ei fiind un factor însemnat al înaltului moral al soldaţilor români.
          După ultimele încercări de străpungere a frontului între 13 şi 17 august, feldmareşalul Mackensen a fost silit să renunţa la întregul plan de ofensivă, luptele continuând pentru fixarea unor poziţii.

 

          Astfel târguşorul Mărăşeştilor, grav afectat de încleştările lunilor iulie şi august 1917, a devenit, împreună cu Mărăştii şi Oituzul simbol al neînvinsei rezistenţe româneşti în Marele Război pentru Întregirea Neamului.

*
 
          La  28 aprilie 1920 guvernul Republicii franceze a conferit « La croix de guerre 1914-1918 »  comunei Mărăşeşti[1], citarea pe ordinul de zi al armatei având următoarea motivaţie: « Noble bourgade, témoin des jours d’épreuves et des combats glorieux de 1917, au moment où l’armée roumaine, luttant contre des troupes allemandes supérieures en nombre, a, dans un héroïque effort et par une résistance opiniâtre, arrêté l’offensive que l’ennemi escomptait décisive, et a contraint cet ennemi à renoncer à la lutte, après de lourdes pertes » (« Nobil târguşor, martor al zilelor de încercări şi de lupte glorioase în 1917, atunci când armata română luptâmd împotriva trupelor germane superioare ca număr, a reuşit printr-un  efort eroic şi printr-o rezistenţă îndârjită să oprească ofensiva inamicului pe care acesta o socotea decisivă, şi a constrâns acest duşman să renunţe la luptă după grelele pierderi suferite »).
          În vederea ceremoniei de conferire, Republica franceză a desemnat pe „învingătorul de pe Marna”[2], mareşalul Joseph-Jacques-Cesaire Joffre, o personalitate emblematică a Primului Război Mondial. Guvernul român, condus atunci de generalul Alexndru Averescu, a propus Parlamentului la 19 august 1920, prin glasul ministrului de Interne, cunoscutul om politic şi memorialist de mai târziu, Constantin Argetoianu, adoptarea legii pentru trecerea Mărăşeştilor în rândul comunelor urbane (oraşe) ale Regatului României.
          Stema oraşului , fixată tot atunci, avea să fie Arhanghelul Mihail cu deviza „Pe aici nu se trece”.
           La 6 august 1920,  la împlinirea a trei ani de la una dintre zilele cele mai fierbinţi ale bătăliei de la Mărăşeşti, mareşalul Joffre a remis autorităţilor locale înalta disticţie,.
          Pentru comemorarea acestui înălţător moment, la 6 august 1998 din iniţiativa Asociaţiei veteranilor de război a fost inaugurat un monument dedicat eroilor români şi a celor francezi din Misiunea militară condusă de generalul Henri Mathias Berthelot, căzuţi pentru înfăptuirea Marii Uniri. Monumentul poartă stema Regatului României Întregite, şi plăci comemorative închinate memoriei celor căzuţi aici în Războiul pentru Întregirea Neamului,  împăratului francezilor Napoleon al III-lea, - marele susţinător al românilor şi al Uniriii Moldovei şi Ţării Româneşti din 1859 - precum şi mareşalului Joffre.

*
 
          Înfăţişăm internauţilor noştri, care urmăresc România în Marele Război – Testimonia  imagini luate la Mărăşeşti.
                                                                                     
Sergiu Iosipescu, august 2017
  
[1] Vezi http://memorialdormans.free.fr/AlbumCeremonies11-11-2009/CommunesCroixDeGuerre14-18.
[2] Este vorba despre victoria obţinută de trupele franceze în bătălia de pe râul Marna, august 1914, câştigată graţie ordinelor generalissimului Joffre şi a concepţiei generalului Galieni, guvernatorul militar al Parisului.

      Prin amabilitatea domnului Miron Mărie din Cluj, aducem în atenţia publicului câteva date biografice şi o fotografie aparţinând sublocotenentului Miron Mărie (1895-1983). Înrolat în armata cezaro-crăiască, viaţa sa tumultoasă ar putea constitui cu uşurinţă scenariul unui film: luptă iniţial în Bucovina, este transferat pe frontul italian unde este grav rănit, revine în Bucovina, cade în prizonierat rusesc, se înrolează în Legiunea voluntarilor români, luptă în Basarabia, participă ulterior la campania din Ungaria şi la ocuparea Budapestei.

      Absolvent al Liceului Piarist din Cluj, tânărul Miron Mărie s-a înscris ulterior la Facultatea de Drept a Universităţii „Ferencz Jozsef”, studii pe care le-a întrerupt la 15 mai 1915, când a fost recrutat. Urmează cursurile şcolilor de ofiţeri în rezervă de la Sibiu şi Orăştie, fiind repartizat la Regimentul 50 Alba Iulia pe frontul din Bucovina. După doar o lună a fost transferat pe frontul italian, unde, la peste 2000 de metri altitudine, „a fost cea mai grea iarnă din 1900 încoace, iar noi nu puteam face foc, că se trăgea cu tunurile în noi”. Este grav rănit în urma unui bombardament, iar „cel care m-a adus la ai noştri a fost Alexandru Pop, viitorul mare chirurg”.

      După refacere, la începutul anului 1917 este transferat din nou în Bucovina („tot într-o iarnă grea, de crăpau brazii”), fiind avansat locotenent în mai. Căzut în prizonierat, după o perioadă petrecută la Moghilev şi Minsk a fost în cele din urmă transferat în lagărul de prizonieri de la Darniţa, lângă Kiev. S-a înscris în Legiunea voluntarilor români şi a fost repartizat la Regimentul 4 Vânători. După semnarea păcii cu Puterile Centrale ajunge în Basarabia; ulterior, regimentul căruia îi aparţinea participă la campania din Ungaria, împotriva trupelor guvernului Bella Kun (pe care autorul susţine că l-a cunoscut la Cluj, în perioada studenţiei). Participă alături de unitatea sa la ocuparea Budapestei ( 4 august 1919).

      Detalii despre viaţa aventuroasă a tânărului ofiţer au apărut în ziarul Făclia de Cluj din 4 august 2009, sub semnătura jurnalistului M. Bocu.

       În fotografie (locotenentul Miron Mărie este primul din stânga, rândul de jos) se remarcă generalii Gheorghe Mărdărescu şi Traian Moşoiu.

 


 

Jurnalul de operaţii al Regimentului 18 Infanterie Gorj
 

 
Comunicate oficiale privind evoluția luptelor
 
 
 
 
 
 
Comunicate oficiale privind evoluția luptelor
 

 
 

 
 

 
 

 
 
 
 

 
 

 
 

 
 


 
Mărăşti-Centenar
 
    La 9/22 iulie 1917, la o sută de ani de zilele ce le trăim, s-a declanşat pe Frontul românesc, parte a Frontului oriental de la Baltica până la Marea Neagră, ofensiva româno-rusă, îndelung pregătită de Marele Cartier General al acestui front, condus de regele Ferdinand I al României. Noua armată română reconstruită cu ajutorul neprecupeţit al Misiuniii militare franceze, a generalului Henri Mathias Berthelot, înzestrată cu sprijinul aliaţilor franco-britanici, era gata în iunie 1917 să declanşeze o ofensivă de proporţii în cooperare cu armata rusă. Descompunerea treptată a acesteia din urmă, ca efect al propagandei bolşevice, a făcut ca efortul principal al ofensivei să revină tot mai mult Armatei române.
    Armata a II condusă de generalul Alexandru Averescu a obţinut victoria asupra forţelor inamice germane, austro-ungare, bulgare şi otomane, în zona Mărăşti, frontul fiind împins spre sud din valea Şuşiţei până pe cursul superior al Milcovului şi, ceea ce este de subliniat, frângându-se nervul ofensiv al duşmanului în campania 1917.
    Spre comemorarea marii bătălii Societatea „Mărăşti” a hotărât construirea unui mausoleu a cărui piatră de temelie a fost aşezată în iunie 1928, moment marcat şi de punerea unui act inaugural, dar lucrările au fost terminate abia în anul 1941.
    Spre pregătirea comemorării de la 22 iulie, a Centenarului începutului bătăliei de la Mărăşeşti prezentăm internauţilor noştri un reportaj fotografic de la Mausoleu de la Mărăşti.
                   
Sergiu Iosipescu, iulie 2017

 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 
 


 
Comunicate oficiale privind evoluția luptelor
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 
 


 
Documente referitoare la organizarea Comisariatelor civile pe lângă armatele ruse din anul 1917 și la numirile comisarilor români în cadrul acestor comisariate
 
 

 
 












 
Regele Ferdinand propune decorarea lt. col. Stănescu Vasile și a lt. col. Stângaciu Ion
(11 - 18 iulie 1917 stil vechi / 24 - 31 iulie stil nou)
 
            Stănescu Vasile, locotenent colonel, comandantul Regimentului 18 de Infanterie « Gorj ».
            S-a distins în luptele din 11 -18 iulie făcând proba curajului personal şi a capacităţii de conducere a regimentului său.
            La 11 iulie, primind misiunea de a ataca cu regimentul său linia inamică puternic fortificată de la Dealul Mărăştilor, a pornit la asalt şi graţie unor manevre abile de învăluire succesivă a reuşit să ocupe cele 9 lucrări genistice care constituiau această linie ; cu această ocazie a capturat două baterii de obuziere, mitraliere şi lansatoare de mine. Regimentul a făcut un număr 350 de prizonieri şi a capturat multe materiale de război. După ce a restabilit legătura între subunităţi, a urmărit inamicul şi, fără a-i lăsa timp să se refacă, l-a alungat din a doua sa poziţie de pe Dealul Teişului.
            La 13 iulie, lt. colonelul Stănescu a atacat cu regimentul său şi a ocupat Răchitaşul Mic, de unde a silit adversarul să se retragă în debandadă, a făcut prizonieri şi a capturat o mare cantitate de muniţie.
            La 14 iulie, Regimentul 18 a primit ordin să atace muntele Tuia [Tina] Neagră şi Golaşă. În urma dispoziţiilor judicioase luate de comandantul regimentului, inamicul a fost alungat de pe poziţiile sale. S-a procedat imediat la stabilirea legăturilor cu unităţile vecine şi la organizarea poziţiei.
            În luptele care au urmat pe coastele dealului Varniţa şi Muncelu, Regimentul « Gorj », sub comanda valorosului său şef a ştiut să opună atacurilor inamice o rezistenţă demnă de admiraţie.
            Bazându-mă pe aceste fapte, propun ca locotenent colonelul Stănescu Vasile să fie primit în rândul cavalerilor Ordinului Sf. Gheorghe clasa a IV-a.
 


Sursa: Fondul Casa Regală, documente oficiale, arhiva regelui Ferdinand
 

            Bătălia de la Mărăşeşti (24 iulie/6 augut 1917 – 21 august/3 septembrie 1917) rămâne cea mai importantă bătălie a Războiului de Întregire şi, probabil, din întreaga noastră istorie. Purtată de o armată română renăscută cu ajutorul Misiunii Militare Franceze (după înfrângerea din campania din 1916) şi alături de aliatul rus care, în ciuda comportamentului contradictoriu, a contribuit la obţinerea victoriei, Mărăşeşti rămâne simbolul eroismului şi jertfei româneşti pentru cauza naţională, dovada că, aşa cum frumos spune istoricul Constantin Kiriţescu, „vigoarea spiritului românesc nu se alterase”. Printre miile de anonimi care şi-au dat viaţa pe câmpul de luptă (aproximativ 25 000 de morţi, răniţi şi dispăruţi) s-a aflat şi State Homescu, născut în 1896 în satul Vârtop (azi în comuna Ciuperceni), judeţul Gorj. Prin amabilitatea excelenţei sale prof. univ. dr. Radu Homescu, fost ambasador al României în statul Israel (1991-1995) şi în Republica Filipine (2001-2006), punem la dispoziţia celor interesaţi fişa biografică a lui State Homescu, erou al luptelor de la Mărăşeşti și actul de naștere al fiului acestuia, Ioan.


 

FIȘA BIOGRAFICĂ

a lui STATE HOMESCU, erou al luptelor de la Mărășești, 1917

 

  1. Data și locul nașterii: 1896, satul Vârtop, comuna Peșteana-Vulcan (azi satul Vârtop aparține comunei Ciuperceni), județul Gorj;

  2. Părinții: Constantin și Ioana Homescu (necăsătorită Nicolcescu, născută în satul Rătez,  comuna Peșteana-Vulcan), țărani săraci cu 10 copii, State fiind primul lor copil;

  1. State Homescu, țăran, s-a căsătorit cu Olimpia Popescu (născută în 1898), țărancă din comuna Peșteana-Vulcan, județul Gorj, unde și-a întemeiat familia și unde li s-a născut unicul copil, la 25 august 1916, Ioan Homescu. Anexez copia certificatului de naștere al fiului. În acest document prenumele este trecut Statie, dar în familie era apelat State;

  1. Învoit de pe front, State Homescu revine în comuna unde se născuse fiul său Ioan pentru a participa la botez, probabil prin noiembrie 1916. După evenimentul religios, se reîntoarce pe front și moare în 1917 la Mărășești. Data decesului nu se cunoaște, se știe doar că soția lui a primit oficial înștiințarea morții. Documentul nemaiexistând, iar informațiile orale din familie dispărând, acestea sunt singurele date.

  2. Din relatările nepoatei lui State Homescu, profesoara pensionară Olimpia Homescu, căsătorită Popa, și domiciliată în Sibiu, fiica lui Ioan Homescu, am aflat că în comuna Peșteana ar exista un monument închinat sătenilor căzuți la datorie în Primul Război Mondial, pe care a fost inscripționat și numele lui State Homescu, bunicul acesteia.

  3. Ioan Homescu rămânând orfan de tată la vârsta de nici un an, este crescut mai târziu de țăranul Constantin Pavel, tatăl său vitreg, care s-a căsătorit cu mama acestuia. Urmează școala elementară în Peșteana, apoi liceul ”Tudor Vladimirescu” din Tg. Jiu și Facultatea de Drept din Cluj pe care o absolvă în 1946. Deține pe durata a patru decenii funcția de director al Direcției Financiare a județului Sibiu.

    Ioan Homescu este erou-martir al Revoluției Române, fiind împușcat în cap la 23 decembrie 1989 la Sibiu la vârsta de 73 de ani.

    Întocmit la 30 iunie 2017 de:

 

Prof. univ. dr. Radu Homescu

fost ambasador al României

în Statul Israel (1991-1995) și

în Republica Filipine (2001-2006)
 


 

 
Noi publicaţii consacrate
Marelui Război (I)
 
          Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria” ne face plăcuta surpriză a unui nou număr din „România eroică”, 1/2017, ce ne-a fost oferit cu amabilitate de domnul colonel (ret.) Gheorghe Mateescu, membru al asociaţiei.  Fondată în 1919 sub numele de „Cultul Eroilor Noştri” , ea împlineşte o datorie impusă de jertfa celor căzuţi pentru înfăptuirea idealurilor neamului nostru, de independenţă şi unitate naţională, de propăşire şi apartenenţă la familia europeană.
          Din prezentul număr remarcăm editorialul domnului general maior (r.) prof.univ.dr. Visarion Manole consacrat bătăliilor de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz şi interviul luat domnului colonel (ret.) prof. univ. dr Petre Otu, directorul adjunct al Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, interviu luat de redactorul şef al revistei, domnul colonel (r.) Dumitru Roman, şi apărut sub titlul Bătăliile din vara anului 1917 au salvat fiinţa de stat a României şi au o mare valoare morală pentru întreaga istorie naţională.
          Revista publică deasemenea imagini de la inaugurare şi de astăzi ale unuia dintre monumentele consacrate eroilor români din bătălia pentru Turtucaia (septembrie 1916).
*

          Asociaţia Istoria Artei sub redacţia doamnei dr. Oana Marinache, istoric de artă, publică în cadrul colecţiei „Cartea de nu mă uita”, Editura Istoria Artei, Bucureşti, 2017 , un elegant album de fotografii sub titlul De la Marele Răzbel la Marea Unire. Fapte de vitejie. Consemnări. Monumente (160 pagini in octavo), împreună cu scrisorile din război ale lui George Valentin Bibescu, adresate soţiei sale, Martha Bibescu, născută Lahovary, editate în traducere românenească de doamna dr. Alina Pavelescu, director adjunct al Arhivelor Naţionale ale României.
          Referitor la Marele Război, Asociaţia Istoria Artei a mai publicat în aceeaşi colecţie Elisa Brătianu, Memorii  şi Nadejda Ştirbei, Jurnal de prinţesă (1916-1919)[1] .
                                                                                      (Iunie 2017)

 
 

 
 

[1] Vezi şi http://marelerezbelmareaunire.blogspot.ro

 
Necropola şi monumentele comemorative din Poiana Sărată,
comuna Oituz, judeţul Bacău
 
          Vestita trecătoare Angustiae a antichităţii romane, pasul medieval şi modern Oituz între Moldova şi Transilvania, din bazinul carpatic spre Dunărea de Jos şi Marea Neagră a fost locul dramaticelor încleştări din Marele Război. În august, apoi în septembrie-noiembrie 1916 s-au dat primele lupte pentru forţarea pasurilor montane şi apoi pentru apărarea Moldovei  în faţa ofensivei germano-austro-ungaro-turce.
            În noaptea de la 15/27 august 1916 aici a căzut în fruntea soldaţilor săi locotenentul Nicolae Macarie din Regimentul 13 „Ştefan cel Mare” Iaşi, piatra sa de mormânt, odinioară la biserica din Piana Sărată fiind făcută din borna de hotar cezaro-crăiască, refăcută în 1856, cu prilejul încheierii Războiului Crimeei.
            În anii 1927-1928 cimitirul celor căzuţi în Primul Război Mondial a fost reorganizat iar în anul 1930 a fost construită incinta necropolei şi crucea monumentală prin grija Societăţii „Cultul Eroilor”. Criptele şi mormintele individuale adăpostesc osemintele  a 1940 de militari şi respectiv 107, eroi înfrăţiţi în moarte, români, ruşi, germani, austriaci, unguri, evrei, turci. Necropola de 865 m.p. şi monumentele comemorative de război au fost restaurate în anul 2016 prin grija Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor şi a Primăriei comunei Oituz, fiind tot atunci resfinţite.
             Prin bunăvoinţa  Primăriei Comunei Oituz, a Asociaţiei „Sfântul Ilie” din Poiana Sărată, a părintelui paroh Lăzărel Sînel şi a domnului colonel (rez.) Marian Petrescu, Institutul nostru a primit o serie de fotografii ale necropolei şi monumentelor comemorative din Războiul de Întregire a României pe care le prezentăm astăzi internauţilor noştri.
 
                                                                                Sergiu Iosipescu, iunie 2017

 














 
Eroii evrei
ai Războiului pentru Întregirea României (1916-1919)
Ceremonia comemorativă de la 12 iunie 2017

 

        La intrarea în Primul Război Mondial, în august 1916, din cei 230 000 de evrei ai Vechiului Regat al României au fost mobilizaţi 23 000. Dintre aceştia 935 au făcut sacrificiul suprem. La aceştia se mai adaugă 3 043 dispăruţi sau neidentificaţi între victimele cumplitelor încleştări, şi 740 de răniţi.
       Pentru faptele de vitejie au fost decoraţi dintre soldaţii şi ofiţerii evrei un numar de 825, ceea ce  reprezintă 3,6% din totalul mobilizaţilor.
Dar evreii de pe pământul românesc au luptat şi în armatele austro-maghiare încă de la declanşarea Primului Război Mondial, la 28 iulie 1914. O cercetare recentă,  parţială şi numai referitoare la Sighetul Marmaţiei, recenzează 150 de soldaţi evrei încorporaţi în vechea capitală a Maramureşului[1].
 
*
 
      La 13 martie 1921 generalul Ioan Răşcanu, ministrul de razboi al Romaniei în guvernul Ligii Poporului a generalului Alexandru Averescu, scria despre faptele de arme ale ostaşilor evrei: "Stimăm şi iubim pe cetăţenii evrei întrucât au contribuit la mărirea Patriei şi şi-au făcut cu prisosinţă datoria, soldaţii evrei luptând în aprige lupte cot la cot cu soldaţii români".
      La fel de semnificative sunt cuvintele dr. Wilhelm Filderman, cunoscutul leader al Uniunii Evreilor din România, cu prilejul uneia dintre comemorările evenimentelor din anii 1916-1919: "...În faţa mormintelor voastre, eroi ai Marelui Război, am făcut legământ sfânt de împlinire a datoriei... Pot fi în viaţa noastra clipe de durere, dar ce ar mai însemna simţămintele noastre trecătoare în faţa datoriei eterne a cetăţeanului faţă de Patrie?"
      Redăm mai jos câteva imagini grăitoare ale aleei Eroilor din cimitirul evreiesc Filantropia, acolo unde îşi dorm somnul de veci câţiva dintre evreii căzuţi la datorie pentru întregirea şi apărarea României.

    În cadrul Centenarului Marelui Război din 1914-1918, a Războiului pentru Întregirea României şi a Marii Uniri, la Cimitirul evreiesc “Filantropia” de pe bulevardul Ion Mihalache,  s-a desfăşurat o ceremonie de comemorare a eroilor evrei căzuţi în luptele pentru desăvârşirea unităţii naţionale româneşti. Ceremonia a fost organizată de Comunitatea evreilor din Bucureşti, preşedinte domnul inginer Paul Scwartz, şi de Asociaţia culturală de prietenie România - Israel, preşedinte domnul general (ret.) dr. Mihail E. Ionescu.
Au luat cuvântul spre pomenirea jertfei eroilor evrei din Marele Război domnii dr. Aurel Vainer, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, inginer Paul Scwartz, general (ret.) dr. Mihail E. Ionescu. A fost citit un mesaj evocator din partea prof.dr. Jean Jacques Askenasy, membru de onoare al Academiei Române.
            Cu acelaşi prilej a fost inaugurat monumentul comemorativ pentru unul dintre veteranii evrei din Primul Război Mondial, Iancu sin Marcu (1864-1927), după tradiţia familiei îngropat cu onoruri militare în 1927. Monumentul a fost făcut prin grija Comunităţii evreilor din Bucureşti, Asociaţiei culturale de prietenie România-Israel, prin donaţia familiei Vasile şi Margareta Teodorescu.
Din public au fost evocaţi şi alţi strămoşi care au luptat în Marele Război.
Pentru pomenirea tuturor  evreilor ce s-au jertfit pentru Întregirea României, prim rabinul Rafael Schaffer a rostit o rugăciune în ebraică şi română.
 
            O gardă militară a dat onorul, păstrându-se un moment de reculegere în memoria celor căzuţi.


 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 

 

 
 

[1] Ioan Popescu, Gibborim, evrei sigheteni în Primul Război Mondial, 2015.
 

Apărarea Munteniei (noiembrie-decembrie 1916).
Monumentele commemorative din satul
Scrioaştea,
judeţul Teleorman
 
          După eroica apărare în defileul Jiului, pierderea Olteniei a făcut posibilă trecerea , la 23 noiembrie 1916 a primelor unităţi inamice ale Grupului general Kühne în Muntenia, pe podul de la Stoeneşti, rămas din nenororcire nedistrus, şi ulterior pe la Slatina.
Începeau astfel luptele pentru apărarea Munteniei care vor continua până la sfârşitul anului, cursurile de apă, accidentele terenului fiind tot atâtea aliniamente ale rezistenţei româneşti.
          Situat pe Vedea, vechiul sat Scrioaştea – Scheostra în documentele medievale – are, peste drum de biserica refăcută cu sprijinul familiei general Gheorghe Manu, cunoscut militar şi om politic din vremea domniei regelui Carol I, un frumos monument consacrat memoriei eroilor Marelui Război, originari din localitate, pe care îl prezentăm internauţilor noştri .
 
                                                          Sergiu Iosipescu (martie 2017)
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 

 
Crucile comemorative ale eroilor din Arefu
(judeţul Argeş)

 
     Vechi sat de moşneni argeşeni, Arefu, odinioară parte din Loviştea, a fost cuprins în vâltoarea Marelui Război, mai cu seamă în operaţiunea strategică de apărare a trecătorilor din a doua parte a campaniei anului 1916.
        Dar arefanii au dat tributul lor de sânge de-a lungul întregului război din 1916 până în 1919.
       Prin bunăvoinţa familiei Bostan primim de la Arefu imagini ale crucilor comemorative de război, o mărturie locală a marii istorii pentru care s-au jertfit oamenii pământului.

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 


 
Crucea Eroilor de pe Caraiman
 
        În campania din anul 1916 valea Prahovei a fost teatrul unor dramatice confruntări între români şi inamicii germani şi austro-ungari, mai cu seamă în ceea ce s-a numit operaţia strategică de apărare a trecătorilor (octombrie – decembrie).
După război, reluându-şi reşedinţa de la castelul Peleş şi rememorând desfăşurarea rezistenţei, care presărase valea Prahovei cu cimitire ale celor căzuţi din ambele tabere, regele Ferdinand I şi regina Maria ai României au avut în 1926 gândul înălţării unui monument comemorativ cu o specială valoare simbolică.
       Acesta a fost, menită să cinstească memoria eroilor neamului căzuţi în Primul Război Mondial. Ea străjuieşte de la înălţimea de 2.291 metri valea Prahovei şi poate fi văzută de departe.
     Crucea a fost construită între 1926-1928 după planurile arhitecţilor George Cristinel şi Constantin Procopiu, proiectul de rezistenţă fiind elaborat de inginerii Alfred Pilder şi Teofil Revici. Proiectul prevedea o structură metalică înaltă de 39,30 metri , cât un bloc modern cu 13 etaje, cu axul central lat de 2 m şi braţele de 7 metri.
      Fiind vorba de o construcţie metalică, din elemente nituite, lucrarea s-a făcut sub supravegherea Direcţiei de Poduri din cadrul Direcţiei Generale a Căilor Ferate Române. Construcţia s-a desfăşurat în condiţiile extrem de grele ale transportului şi lucrului la foarte mare înălţime. Dirigintele şantierului a fost Nicu Stănescu şi şeful echipei de construcţie maistrul V. Bumbulescu.
Uneltele, lemnul schelelor, componentele metalice şi alte materiale au fost aduse pe  calea ferată până la staţia CFR Buşteni. De aici, o parte dintre traversele metalice şi materialele de construcţie grele şi voluminoase au fost transportată cu care cu boi pe Păduchiosul şi Dichiu până pe platoul Bucegi, de und au fost duse pe Caraiman. Drumul carelor dura două zile şi, în afara atelajelor localnicilor, au mai trebuit achiziţionate căruţe, o bancă oferind creditele necesare cu dobândă scăzută. Fabrica de Hârtie Schiel de la Buşteni a pus la dispoziţie funicularul său de pe valea Jepilor până la cantonul Schiel de pe platou, de unde materialele au fost transportate la şantier cu cai şi măgari.
       Societatea Cultul Eroilor a contribuit atât la transport cât şi la lucrări prin tineri voluntari.
     Construcţia Crucii Eroilor Neamului a fost încheiată şi sfinţită la 14 septembrie 1928, de Ziua Sfintei Cruci, întreaga lucrare fiind urmărită permanent, după moartea regelui Ferdinand (iunie 1927), de regina Maria.
     În 1930 spre consolidarea crucii s-a adăugat un un soclu de beton înalt de 8,35 metri placat cu simili-piatră. Crucea era prevăzută cu 120 de becuri de 500 W, adăpostite în emisfere de sticlă rezistentă, curentul fiind furnizat de un generator instalat în soclu iar din 1939 cu un cablu subteran din reţeaua naţională. Crucea era luminată la  15 august de Sfânta Maria şi la Înălţarea Domnului, totodată Ziua Eroilor. Prin efortul local, al comunităţii şi autorităţilor de la Buşteni, în 1991 a fost repusă în funcţiune instalaţia electrică a crucii.
 
          Inclusă încă din  1991 în  Lista Monumentelor Istorice ale României,  ca monument de categoria A  ( codul PH-IV-m-A-16887), în anul 2014, prin stăruinţa şi susţinerea financiară a unor entuziaşti, Crucea de pe Caraiman a fost omologată de Guiness World  Records drept cea mai înaltă cruce din lume amplasată la o asemenea altitudine[1].
 
          Supusă condiţiilor climatice montane de mare altitudine, Crucea de pe Caraiman a suferit de-a lungul timpului degradări ale metalului şi ale soclului de beton şi simili-piatră. Din anul 2016 s-a decis demararea unui amplu proiect de conservare-restaurare şi punere în valoare, cu fonduri europene şi româneşti, defăşurat sub auspiciile Ministerului Apărării Naţionale. Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară a fost desmnat de Secretariatul General al Ministerului să asigure coordonarea cercetărilor şi elaborării unei ample monografii istorice a Crucii de pe Caraiman şi a şantierului de restaurarea actual. O expoziţie permanentă se proiectează a se instala în cele două încăperi din soclul crucii pentru a evoca luptele şi eroii din valea Prahovei din cursul Primului Război Mondial, construcţia şi istoricul monumentului.
 
                                                                             Sergiu Iosipescu (2017)
 
 
[1] “The largest summit cross is the 39.5-m-tall (129-ft 7-in) cross that sits at an altitude of 2,291 m (7,516 ft) up Mount Caraiman in the Bucegi Mountains of the Southern Carpathians of Romania. The height includes the 8-m-tall (26-ft 2-in) stone-clad concrete pedestal on which it stands. Known as the Heroes' Cross, or the Caraiman Cross, it was built between 1926 and 1928 to honour the dead of World War I. The achievement was verified on 14 August 2013. A summit cross is a cross erected on or near the summit of a mountain. There are larger crosses in the world, and summit crosses at higher altitudes, but the Caraiman Cross is the largest such cross at high altitude.”
 

 
 

 
Mausoleul de la mănăstirea Comana
 
           Monument emblematic al fostului judeţ Vlaşca (astăzi Giurgiu), mănăstirea Comana adăposteşte şi mausoleul celor căzuţi în luptele purtate pe aceste locuri în Marele Război. În campania anului  1916, satul Comana şi împrejurimile au fost locul de desfăşurare a pregătirilor pentru manevra de la Flămânda (29 septembrie-5 octombrie 1916) şi s-au aflat într-o zonă nevralgică a efortului pentru apărarea Bucureştilor, în marea bătălie de pe Argeş şi Neajlov (29 noiembrie-3 decembrie 1916).
          Încă din iarna 1916/1917 comandamentul trupelor de ocupaţie, având în frunte pe feldmareşalul August von Mackensen, a dispus, prin serviciul specializat în domeniu, amenajarea în afara incintei mănăstirii Comana a unui cimitir de campanie, unde au fost înhumaţi 421 de militari români, 51 bulgari, 31 turci şi 13 gemani, în marea majoritate neidentificaţi.
           După încheierea războiului, în anul 1919, Societatea română „Cultul Eroilor” a decis construirea în interiorul incintei mănăstirii Comana a unui mausoleu pentru a adăposti oasele celor căzuţi în război. Amplasată peste ruinele fostului paraclis al mănăstirii, construcţia mausoleului s-a tărăgănat începând  din anul 1926, încheindu-se abia la 1932.
În mausoleu au fost reînhumaţi într-un mare osuar şi în cripte atât cei din vechiul cimitir de campanie din preajma mănăstirii cât şi alţi eroi căzuţi la Uzun, Călugăreni, Fălăştoaca, Daia, Grădiştea, Poeni, Frasinu, Mihai Bravu, Pueni, Crânguri, Crucea de Piatră, Vlad Ţepeş, Strâmba, Băneasa, Adunaţii Copăceni, Novaci, Drăgăneşti, Buda-Ilfov. Petroşeni, Stăneşti, Slobozia, Dărăşti, Prunaru, Buturugeni, Drăghineşti, în totul 762 de militari din care 595 români, ceilalţi bulgari, turci, germani, ruşi, cei mai mulţi necunoscuţi.
         În cursul lucrărilor de restaurare şi punere în valoare a mănăstiri Comana, printr-un ambiţios proiect cu finanţare preponderent europeană demarat la finele anului 2010, a fost refăcut şi mausoleul, reamenajat şi ca paraclis al mănăstirii.
Cu această ocazie şi a săpăturilor arheologice desfăşurate s-au găsit şi alte mărturii ale Marelui Război, pe care culese dintr-un drum recent la mănăstirea Comana le prezentăm internauţilor noştri.

 
 
 
 
 
 

 
Marele Război,
în acte şi publicaţii din arhiva
inginerului inspector general Constantin G. Iosipescu (I)
 
           Descendentul unei familii din Moldova dintre Prut şi Nistru, stabilită, atunci când s-a produs anexarea acestei părţi a principatului românesc est-carpatic de Imperiul Rusiilor la 1812,  la Niculiţel în Dobrogea, Constantin G. Iosipescu (30 iunie 1889- 4 mai 1953) a urmat liceul la Galaţi şi a devenit inginer după absolvirea Şcoalei de Poduri, Drumuri şi Şosele din Bucureşti (1913). A luat parte ca ofiţer la campania din Bulgaria în vremea celui de-al Doilea Război Balcanic (1913) şi la Primul Război Mondial. Din rămăşiţele arhivei sale, distrusă în mare parte în casele sale de la Galaţi şi Focşani, devastate în august-septembrie 1944, reproducem o rarissimă publicaţie Instrucţiuni provizorii pentru întrebuinţarea avioanelor în timp de răsboiu, o publicaţie a Marelui Stat Major General din 1916. După însemnarea de pe copertă publicaţia a fost primită de tânărul ofiţer în noiembrie 1916 pe când armata română se afla pe ultimul aliniament de apărare din Muntenia, linia Râmnicul Sărat – Viziru (Brăila).
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 


 
Românii în Marele Război
Testimonia
           Memoria Războiului de Întregire este mai vastă decât am putea crede. Primul conflict la scară industrială a implicat milioane de oameni, a schimbat destine, a făurit naţiuni, iar experienţa românească nu reprezintă o excepţie. Aproape în fiecare familie găsim, într-o formă sau alta, mărturii ale acestui eveniment fundamental din istoria noastră. Dincolo de marile personalităţi şi principalii actori ai deciziilor, memoria colectivă, în care fiecare participant are locul său, oferă perspectiva impactului profund al războiului la nivelul întregii societăţi.
            La 100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, ISPAIM şi-a propus demarerea unui proiect pe cât de ambiţios, pe atât de necesar: recuperarea, fie ea şi parţială, a acestei memorii colective, păstrată sub forme diverse: scrisori, fotografii, însemnări, memorii, jurnale, decoraţii, medalii, diplome, cărţi poştale, timbre, afişe, proclamaţii, manifeste, ordine de luptă, rapoarte, filme, picturi, schiţe sau cărţi.  Din Vechiul Regat până în Bucovina, din Banat până în Basarabia milioane de români, fie combatanţi, fie prin familiile lor, au fost părtaşi la sacrificiile din care avea să se nască România Întregită, iar dovezile trecerii lor prin război sunt parte a patrimoniului naţional.
            Toate aceste mărturii vor fi prelucrate şi vor fi publice, pe site. Intenţionăm să prelungim această interacţiune cu publicul până în 2020, în aşa fel încât toate evenimentele majore ce vor fi aniversate în această perioadă –  intrarea României în război, bătăliile din vara anului 1917,  evenimentele legate de Unire în cursul anului 1918, campania din 1919, Tratatele de pace şi demobilizarea din 1920 – să fie acoperite prin mărturii documentare provenite de la cei care au făurit, de fapt, România Întregită.

 
Yvonne Blondel
 şi apărarea Dobrogei româneşti
(august 1916-ianuarie 1917)
 
           Împlinim astăzi o datorie faţă de memoria unei eroine fraţuzoaice de pe Frontul românesc din anii 1916-1918 - Yvonne Blondel (1884-1971).
      Acum opt ani doamna Nicolle Georgescu, păstrătoarea cu pietate a arhivei familie Blondel din România (pentru care vezi Teodor Ştefan, Jean-Camille Blondel. O misiune diplomatică în vremuri de grea cumpănă, 1907-1916 –Destinul familiei Blondel, Editura PIM, Iaşi, 2013.), ne-a dat permisiunea cu amabilitate de a fotocopia numeroase documente inedite din această arhivă. Doamna Georgescu a avut bunăvoinţa să doneze bibliotecii Institutului nostru câteva albune de fotografii din vremea Războiului de Întregire a României.
      Spre inaugurarea site-ului nostru România în Marele Război. Testimonia, am selectat din albumele Yvonnei Blondelfotografiile rarissime din campania din 1916 de pe frontul dobrogean. Ele înfăţişează sosirea noilor unităţi româneşti peste podul de vase trans-dunărean, organizarea teberei în preajma Silistrei, vaccinarea anti-holerică şi instrucţia soldaţilor la sfârşitul lunii august 1916 şi vederi ale Turtucaiei de la începutul lui septembrie, fotografii luate de Yvonne Blondel- Cămărăşescu de pe Dunăre.
        Nu am socotit altă explicaţie mai bună pentru aceste instantanee de campanie decât paginile din jurnalul Yvonnei Blondel , româncă prin adopţie şi convingere, despre ce a însemnat Dobrogea de sud pentru apărarea Regatului României.
                                               
                                                                                     (Sergiu Iosipescu, noiembrie 2016)
 
 

 
 Yvonne Blondel
 Journal de Guerre. 1916-1917. Front Sud de la Roumanie[1]
 
            «Sunt trei ceasuri din zori. Pentru cea de pe urmă dată scriu de la micul meu birou la care m-am prăbuşit cu ochii în lacrimi. Vreau să însemn aici cât mi-s inima şi sufletul de zdrobite de hotărârea de a preface micul meu orăşel alb într-o grămadă de ruine. Nu pot să-mi închipui acest colţişor, cu înfăţişare atât de puţin războinică şi de care m-am ataşat atât, distrus pentru totdeauna.. Un mare evantai se desface în mintea mea pe care revăd toate clipele pline de interes şi neprevăzut pe care le-am trăit aici de aproape trei ani, de când am devenit o silistreană convinsă[2].
            În ceea ce mă priveşte am luat parte la îmbunătăţirea acestei provincii, la restabilirea obiceiurilor şi cutumelor româneşti, pe care uzurpatorul bulgar a voit să le smulgă de aici, în ciuda umbrei măreţe a lui Mircea cel Bătrân care nu a încetat să acopere aceste locuri. Am asistat la atâtea noi înfăptuiri, şcoli, drumuri, biserici, şi am fost pretutindeni unde Patria mamă şi-a revărsat binefacerile ».
            « Iată că Statul Major se trezeşte din nenorocita sa orbire privind însemnătatea pe care o are Cadrilaterul pentru apărarea generală a ţării. De ce o fi făcut pe surdul la sfaturile date de cei care, trăitori aici, aflaţi la faţa locului şi având un serviciu de informaţii perfect, au judecat cu mult mai bine situaţia. Încăpăţânarea lui Ionel Brătianu şi a creaturilor lui se va plăti scump…Măcar dacă acest nou plan [de apărare] se va întemeia  pe baze solide ca să poată reuşi.»

 
 

[1] Ed. Norbert Dodille, L’Harmattan, Paris, Budapest, Torino, 2001, p. 65.
 
[2] Din toamna anului 1913 Yvonne Blondel, o tânără de 29 de ani,  urmase la Silistra pe soţul ei Ion Cămărăşescu, numit prefect al noului judeţ Durostor.
 
Top