O ignorată mărturie germană
referitoare la
victoria românească în bătălia de la Mărăşeşti
 
       După mobilizarea sa la cerere ca ofiţer de marină şi participarea directă la campania din 1916-1917 în apărarea Dobrogei şi a Dunării maritme, numit din iunie 1917 ataşat naval al României la Londra, Matila Ghyka – prezentat deja internauţilor noştri - nu a încetat până la vremea scrierii amintirilor sale (19149-1956) şi apoi până la sfârşitul  vieţii sale (1965) să urmărească reflectarea Războiului de Întregire a României în memorialistica mondială, cu atât mai mult cu cât pentru menţinerea interesului occidental pentru patria sa robită în spatele Cortinei de Fier pregătea şi a şi publicat o istorie cronologică a românilor.
      Din mirificul său volum de amintiri Couleur du monde. I. Escales de ma jeunesse (Paris, La Colombe, 1955) am cules una dintre aceste mărturii germane, cu atât mai importante cu cât se datorează unui participant direct la bătălia de la Mărăşeşti, Leo Hetzner, comandant de companie în Regimentul 333 de infanterie german.
 
 
     “E potrivit a cita aici părerea duşmanului, în revista Wehrmachtului din 1938, un articol de Leo Hetzner, comandant de companie în Regimentul 333 de infanterie german:
      « Ar însemna să umilim şi să dezonorăm memoria soldaţilor noştri căzuţi la Mărăşeşti dacă nu am recunoaşte că românii s-au luptat ca leii... Bătălia începută ca o ofensivă contra malului stâng al Siretului, s-a transformat într-o bătălie defensivă.
Românii au perfectă dreptate să se considere învingători la Mărăşeşti, cu toate pierderile lor îngrozitoare în oameni şi materiale. Şi când Mărăşeştii sunt numiţi mama Frontului oriental , cred că acest elogiu nu cuprinde tot adevărul.»(subl. Leo Hetzner). [1]
 
 
 
                                                                                    Sergiu Iosipescu, septembrie 2017
 
[1] Traducerea aparţine doamnei dr. Georgeta Filitti.


 
Bătălia de la Mărăşeşti. Mărturii din armata germană
 
        Talentat şi popular ziarist al vremurilor regelui Carol I, Mrelui Război şi al unei bune părţi ale celor două decenii interbelice, Constantin Bacalbaşa (n. 21 august 1856Brăila - d. 5 februarie 1935Bucureşti) a fost, deopotrivă, memorialist şi istoric, preocupat de trecutul Bucureştilor, de viaţa cotidiană în timpuri revolute şi, fireşte, de politică. 
        Rămas în capitală sub ocupaţia duşmanului, suferind şi sperând alături de bucureşteni,  Constantin Bacalbaşa, cu priceperea reporterului de investigaţii, a reunit în cartea sa Capitala sub ocupaţia duşmanului. 1916-1918 instantanee preţioase din istoria Marelui Război, din care am selectat o preţioasă mărturie uitată privitoare la bătălia de la Mărăşeşti. Prin reproducerea ei, Bacalbaşa este un precursor neştiut al Şcolii de la Peronne, demersul istoriografic actual ce pune principalul accent pe cumplitele, aproape inimaginabilele orori ale războiului şi suferinţe ale soldaţilor, din ambele tabere, dincolo de scopurile marii politici.
 
     „Un soldat german, francez din Lorena, a fost rănit în bătălia de la Mărăşeşti; convalescent a povestit în «Magazin Universal» proporţiile marii bătălii:
      « Am fost, spune dânsul, la Verdun şi am luat parte la groaznica bătălie de acolo, dar Verdunul a fost o glumă pe lângă Mărăşeşti.
      La un moment dat ne-am pomenit copleşiţi de o artilerie atât de numeroasă care trăgea cu atâta preciziune încât ofiţerii germani au crezut la început că avem în faţă artileria franceză.
      Luaţi din coastă de acest foc ucigător, am voit să dăm înapoi dar ne-am pomenit cu inundaţia. Am dat năvală înainte spre a nu fi înecaţi cu toţii şi atunci am fost acoperiţi de o ploaie de şrapnele şi trăzniţi de un foc de baraj care semăna cu infernul. Am aflat după aceea că mai bine de 500 de tunuri trăgeau în contra noastră.
    Focul artileriei era atât de puternic, încât au început să sară în sus membre rupte din corpuri, capete sfărămate, puşti etc , iar soldaţii germani, cuprinşi de groază parcă erau nebuni. Bieţii oameni, înebuniţi cu totul, alergau când în dreapta când în stânga, când înainte când înapoi, fără să ştie ce fac. În nebunia lor se împungeau uniii cu alţii cu baionetele şi se omorau între ei.
      În timpul acesta eu am căzut rănit şi am rămas astfel până când am fost ridicat de ambulanţieri. Mi s-a spus că peste mine şi în jurul meu s-au găsit peste 60 de cadavre azvârlite de puterea formidabilă a exploziilor».
      Numărul morţilor şi răniţilor germani a fost enorm.
     În Bucureşti ofiţerii germani în frunte cu mareşalul Mackensen aduceau mari elogii armatei române pe care o puneau alături de cele mai bune armate. Mareşalul spunea că nu mai recunoaşte armata care a luptat în prima parte a campaniei[1].”
(Constantin Bacalbaşa, Capitala sub ocupaţia duşmanului. 1916-1918, Editura Vremea, Bucureşti, 2017, pp. 136-137)
 
 
Sergiu Iosipescu, septembrie 2017
                                                                                               
 
[1] Este vorba de campania din 1916, încheiată în ianuarie 1917.Bătălia de la Mărăşeşti. Mărturii din armata germană
 
Ofensiva română la Porţile Moldovei – bătălia de la Mărăşeşti
Mărturia lui  Matila Ghyka
 
          Matila C. Ghyka (13 septembrie 1881Iaşi – 14 iulie 1965Londra), strănepotul ultimului domn al Moldovei, Grigore Ghyka, - dinainte de Unirea Princcipatelor la 1859 – a fost una dintre marile personalităţi ale culturii româneşti, un spirit renascentist, din păcate abia în ultima vreme descoperit la noi. De o faimă internaţională prin cărţile sale despre numărul de aur şi proporţiile ideale în lumea înconjurătoare şi în artă, a fost apreciat de marii gânditori ai secolului al XX-lea, între ei  Paul Valery şi Mircea Eliade.
          Şi-a început cariera ca marinar, făcându-şi şcoala navală la cele mai înalte instituţii franceze, la Brest, a fost inginer naval, specialist în electricitate, şi a devenit doctor în drept al Universităţii din Bruxelles (1909), spre a se consacra unei cariere diplomatice, încununată cu rangul de ministru plenipotenţar la Stockholm, Oslo şi Copenhaga (1930) şi unor înnoitoare cercetări ştiinţifice matematice, fizice şi estetice.
          A fost alături de G. M. Cantacuzino, unul dintre întemeietorii revistei “Simetria” (1940).
         A demisionat din serviciul diplomatic românesc la instaurarea regimului legionar (6 septembrie 1940 şi a rămas până la sfârşitul vieţii în exil în Anglia, Statele Unite – unde a fost profesor universitar de estetică-, şi Irlanda.
        În vremea Marelui Război s-a reactivat ca ofiţer de marină remarcându-se prin curaj în campania din 1916, în Dobrogea , şi în prima jumătate a anului 1917, fiind răsplătit cu înalte decoraţii de război româneşti, ruseşti şi englezeşti, fiind avansat locotenet-comandor (căpitan de corvetă).
         Spre sfârşitul vieţii a publiacat două volume de memorii    Couleur du monde (vol. I, Escales de ma jeunesse, vol. II, Heureux qui comme Ulysse...), Éditions Du vieux colombier, La Colombe, Paris 1955-1956, din care am extras fragmentele despre noua armată românească din 1917 şi bătălia de la Mărăşeşti.
                                                           
  
       “Primăvara moldovenească pogorâse peste Iaşi: în grădinile caselor joase, cu ziduri groase , înfloriseră liliecii, turlele bisericilor se înălţau din marea de verdeaţă a oraşului. Ritmul de lucru în spitale se încetinise. Linia Siretului era puternică iar nemţii nu manifestaseră încă nici o tendinţă ofensivă. Aceasta era aşteptată însă de o altă armată românească.
        Pe străzile Iaşilor se vedeau adesea trecând ostaşi bine echipaţi în locul fantomelor din iarnă. Era o armată vie de nerecunoscut, înarmată din nou şi regenerată de generalul Berthelot şi ofiţerii misiunii sale. Era atâta optimism, ieşiseră la iveală toate speranţele, chiar şi aceea de a-i bate pe nemţi şi de a relua Bucureştii. Şi aceste speranţe erau cu totul justificate. Ofiţerii francezi care încadrau unele dintre unităţile româneşti erau entuziasmaţi de spiritul muşcător şi de inteligenţa soldaţilor lor şi mărturiseau că nu avuseseră niciodată în subordine un material uman mai bun.
         Dar atunci a izbucnit revoluţia rusă şi după primul val de iluzii, a venit urmarea, lamentabilă din punct de vedere militar, sovietele de soldaţi alegându-şi sau respingându-şi ofiţerii, orice disciplină dispărând, până la refuzul de a continua războiul şi părăsirea progresivă a frontului. Noua armată română era trădată de aliatul ei şi rămasă singură, în pericol de a fi învăluită pe la maiză-noapte.
          Dovada a ceea ce ar fi putut da această armată, dacă ruşii n-ar fi abandonat lupta, a oferit-o bătălia de la Mărăşeşti, /.../ când ,în august 1917, soldaţii români au respins cu succes violenta ofensivă a lui Mackensen, ce avea drept ţintă străpungerea liniei Siretului şi capturarea Iaşilor cu familia regală şi guvernul.
       E potrivit a cita aici părerea duşmanului, în revista Wehrmachtului din 1938, un articol de Leo Hetzner, comandant de companie în Regimentul 333 de infanterie german:
         « Ar însemna să umilim şi să dezonorăm memoria soldaţilor noştri căzuţi la Mărăşeşti dacă nu am recunoaşte că românii s-au luptat ca leii... Bătălia începută ca o ofensivă contra malului stâng al Siretului, s-a transformat într-o bătălie defensivă.
Românii au perfectă dreptate să se considere învingători la Mărăşeşti, cu toate pierderile lor îngrozitoare în oameni şi materiale. Şi când Mărăşeştii sunt numiţi mama Frontului oriental , cred că acest elogiu nu cuprinde tot adevărul.»[1]
 
Sergiu Iosipescu, septembrie 2017


 

 
 
[1] Traducerea aparţine doamnei dr. Georgeta Filitti.



 
Marcel Fontaine pe frontul de la Mărăşeşti
iulie-decembrie 1917
 
         Pe căpitanul Marcel Fontaine (1888-1973), membru al Misiunii militare franceze conduse de generalul Henri Mathias Berthelot am mai avut prilejul să-l evocăm pe site-urile noastre. Din bogata sa arhivă depusă, conform ultimei sale dorinţe, de executorul său testamentar, domnul Alain Legoux, la Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, am ales câteva imagini semnificative.
          Reamintim că în august 1917 căpitanul Marcel Fontaine intră-n foc cu regimentul său în zona Panciu-Mărăşeşti, la Ireşti-Diocheţi, apoi Rateşul lui Haret, zonă a frontului unde va rămâne până în octombrie, spre a reveni în decembrie pentru apărarea poziţiilor părăsite de trupele ruse.
           Reportajul nostru fotografic înfăţişează mai întâi pe tânărul căpitan în faţa cortului său şi pe ordonanţa sa Stoian împreună cu calul său. Urmează imaginea vestitului tun francez Creusot, de 75, în poziţie de tragere, apoi o recunoaştere de regiment şi legătura cu trupele ruse; un instantaneu în prima linie cu aducerea unui prizonier bavarez, capturat de ai noştri, şi, între linii, în iarba arsă de soarele lui august, un erou...
          În octombrie, sub poala pădurii, lângă Pufeşti, trăsurile regimentare, inclusiv aceea a sa şi, în sfârşit, în prima linie la Mărăşeşti,  căpitanul Marcel Fontaine, mereu un exemplu de bravură.
Sergiu Iosipescu, august 2017
 

 


 
          
 Bătălia de la Mărăşeşti
 
       Mărăşeştii au fost cîmpul de luptă al umeia dintre marile bătălii de la Porţile Moldovei din vara anului 1917. Înaltul comandament inamic pregătise un ambiţios plan de operaţii care printr-o ofensivă din nord-vest dezvoltată spre sud pe cursurile Siretului, Prutului şi Nistrului, combinată cu o străpungere a frontului ruso-român pe direcţia Galaţi, trebuia să scoată din război ceea ce se mai salvase din România, continuând acţiunea în sudul Rusiei. Obiectivul imediat şi de maximă însemnătate al ofensivei era, în concepţia comandantului suprem al armatelor inamice, feldmareşalul August von Mackensen, capturarea prin surprindere a podului de la Cosmeşti. Obiectivul – în fapt linia ferată Mărăşeşti – Cosmeşti şi podul – era esenţial atât pentru aliaţii româno-ruşi, întregul sistem de comunicaţie feroviară în Moldova dintre Prut şi Carpaţii orientali şi aprovizionarea frontului depinzând de acest tronson de cale ferată şi de pod, cât şi pentru inamic, al cărui plan de campanie ar fi fost din plin avantajat.
         La rîndul său comandamentul Frontului românesc, dispunând de o armată cu totul reorganizată, după înaltele standarde franceze. de misiunea militară condusă de generalul Henri Mathias Berthelot, pregătise o ofensivă din bazinul superior al Şuşiţei spre SSE cu Armata II (general Averescu), şi cu Armata I (general Cristescu) în zona Muncelu – Mărăşeşti spre spargerea frontului inamic. Cu toate amânările şi apoi eşecul oricăror acţiuni de luptă ruse în Galiţia, ofensiva Armatei a II-a pe direcţia Mărăşti- Tulnici a început, conform planificării la 10 iulie 1917, dar aceea a Armatei I, anunţată de o pregătire de artilerie, a fost devansată de atacul inamicului. Acesta, schimbându-şi planul, a preconizat o clasică bătălie de învăluire a Armatei a II-a, ce înainta. Dar flancul drept al inamicului în mişcare spre NNE a avut în faţă Armata I care a oprit pătrunderea rezistând pe aliniamentul Panciu – sud – Mărăşeşti – Doaga. Acum s-a produs legendarul contra-atac al Regimentului 32 Mircea care a respins inamicul din satul Moara Roşie. Întrucât generalul Ragoza, comandantul Armatei a IV-a rusă, incapabil să-şi mai domine trupele, a propus retragerea frontului pe Trotuş iar generalul Christescu s-a opus, ameninţînd chiar că va respinge orice încercare de părăsire a poziţiilor, spre salvarea cooperării româno-ruse, Consiliul de război, prezidat de regele Ferdinand, a trecut comanda Armatei I generalului Eremia Grigorescu.
         Acesta avea să rostească, pentru a doua oară la Porţile Moldovei celebra sentinţă „Pe aici nu se trece!”. În pădurea de la Răzoare şi în preajma gării Mărăşeşti la 6 august 1917, prin eroica rezistenţă românească, se frînge nervul ofensivei inamice. Pe întreaga linie a frontuluiu din Poarta Moldovei, de la munte la Siret, trupele române au înlocuit pe acelea ruse. În cursul luptelor, regele Ferdinand, regina Maria, principele Carol şi principesa Mărioara au venit pe front, regele şi regina ajungând până în primele linii. Regina a participat la acordarea primelor ajutoare răniţilor, prezenţa ei fiind un factor însemnat al înaltului moral al soldaţilor români.
          După ultimele încercări de străpungere a frontului între 13 şi 17 august, feldmareşalul Mackensen a fost silit să renunţa la întregul plan de ofensivă, luptele continuând pentru fixarea unor poziţii.

 

          Astfel târguşorul Mărăşeştilor, grav afectat de încleştările lunilor iulie şi august 1917, a devenit, împreună cu Mărăştii şi Oituzul simbol al neînvinsei rezistenţe româneşti în Marele Război pentru Întregirea Neamului.

*
 
          La  28 aprilie 1920 guvernul Republicii franceze a conferit « La croix de guerre 1914-1918 »  comunei Mărăşeşti[1], citarea pe ordinul de zi al armatei având următoarea motivaţie: « Noble bourgade, témoin des jours d’épreuves et des combats glorieux de 1917, au moment où l’armée roumaine, luttant contre des troupes allemandes supérieures en nombre, a, dans un héroïque effort et par une résistance opiniâtre, arrêté l’offensive que l’ennemi escomptait décisive, et a contraint cet ennemi à renoncer à la lutte, après de lourdes pertes » (« Nobil târguşor, martor al zilelor de încercări şi de lupte glorioase în 1917, atunci când armata română luptâmd împotriva trupelor germane superioare ca număr, a reuşit printr-un  efort eroic şi printr-o rezistenţă îndârjită să oprească ofensiva inamicului pe care acesta o socotea decisivă, şi a constrâns acest duşman să renunţe la luptă după grelele pierderi suferite »).
          În vederea ceremoniei de conferire, Republica franceză a desemnat pe „învingătorul de pe Marna”[2], mareşalul Joseph-Jacques-Cesaire Joffre, o personalitate emblematică a Primului Război Mondial. Guvernul român, condus atunci de generalul Alexndru Averescu, a propus Parlamentului la 19 august 1920, prin glasul ministrului de Interne, cunoscutul om politic şi memorialist de mai târziu, Constantin Argetoianu, adoptarea legii pentru trecerea Mărăşeştilor în rândul comunelor urbane (oraşe) ale Regatului României.
          Stema oraşului , fixată tot atunci, avea să fie Arhanghelul Mihail cu deviza „Pe aici nu se trece”.
           La 6 august 1920,  la împlinirea a trei ani de la una dintre zilele cele mai fierbinţi ale bătăliei de la Mărăşeşti, mareşalul Joffre a remis autorităţilor locale înalta disticţie,.
          Pentru comemorarea acestui înălţător moment, la 6 august 1998 din iniţiativa Asociaţiei veteranilor de război a fost inaugurat un monument dedicat eroilor români şi a celor francezi din Misiunea militară condusă de generalul Henri Mathias Berthelot, căzuţi pentru înfăptuirea Marii Uniri. Monumentul poartă stema Regatului României Întregite, şi plăci comemorative închinate memoriei celor căzuţi aici în Războiul pentru Întregirea Neamului,  împăratului francezilor Napoleon al III-lea, - marele susţinător al românilor şi al Uniriii Moldovei şi Ţării Româneşti din 1859 - precum şi mareşalului Joffre.

*
 
          Înfăţişăm internauţilor noştri, care urmăresc România în Marele Război – Testimonia  imagini luate la Mărăşeşti.
                                                                                     
Sergiu Iosipescu, august 2017
  
[1] Vezi http://memorialdormans.free.fr/AlbumCeremonies11-11-2009/CommunesCroixDeGuerre14-18.
[2] Este vorba despre victoria obţinută de trupele franceze în bătălia de pe râul Marna, august 1914, câştigată graţie ordinelor generalissimului Joffre şi a concepţiei generalului Galieni, guvernatorul militar al Parisului.

      Prin amabilitatea domnului Miron Mărie din Cluj, aducem în atenţia publicului câteva date biografice şi o fotografie aparţinând sublocotenentului Miron Mărie (1895-1983). Înrolat în armata cezaro-crăiască, viaţa sa tumultoasă ar putea constitui cu uşurinţă scenariul unui film: luptă iniţial în Bucovina, este transferat pe frontul italian unde este grav rănit, revine în Bucovina, cade în prizonierat rusesc, se înrolează în Legiunea voluntarilor români, luptă în Basarabia, participă ulterior la campania din Ungaria şi la ocuparea Budapestei.

      Absolvent al Liceului Piarist din Cluj, tânărul Miron Mărie s-a înscris ulterior la Facultatea de Drept a Universităţii „Ferencz Jozsef”, studii pe care le-a întrerupt la 15 mai 1915, când a fost recrutat. Urmează cursurile şcolilor de ofiţeri în rezervă de la Sibiu şi Orăştie, fiind repartizat la Regimentul 50 Alba Iulia pe frontul din Bucovina. După doar o lună a fost transferat pe frontul italian, unde, la peste 2000 de metri altitudine, „a fost cea mai grea iarnă din 1900 încoace, iar noi nu puteam face foc, că se trăgea cu tunurile în noi”. Este grav rănit în urma unui bombardament, iar „cel care m-a adus la ai noştri a fost Alexandru Pop, viitorul mare chirurg”.

      După refacere, la începutul anului 1917 este transferat din nou în Bucovina („tot într-o iarnă grea, de crăpau brazii”), fiind avansat locotenent în mai. Căzut în prizonierat, după o perioadă petrecută la Moghilev şi Minsk a fost în cele din urmă transferat în lagărul de prizonieri de la Darniţa, lângă Kiev. S-a înscris în Legiunea voluntarilor români şi a fost repartizat la Regimentul 4 Vânători. După semnarea păcii cu Puterile Centrale ajunge în Basarabia; ulterior, regimentul căruia îi aparţinea participă la campania din Ungaria, împotriva trupelor guvernului Bella Kun (pe care autorul susţine că l-a cunoscut la Cluj, în perioada studenţiei). Participă alături de unitatea sa la ocuparea Budapestei ( 4 august 1919).

      Detalii despre viaţa aventuroasă a tânărului ofiţer au apărut în ziarul Făclia de Cluj din 4 august 2009, sub semnătura jurnalistului M. Bocu.

       În fotografie (locotenentul Miron Mărie este primul din stânga, rândul de jos) se remarcă generalii Gheorghe Mărdărescu şi Traian Moşoiu.

 


 

Jurnalul de operaţii al Regimentului 18 Infanterie Gorj


 
Comunicate oficiale privind evoluția luptelor









 
Comunicate oficiale privind evoluția luptelor




















 
Mărăşti-Centenar
 
    La 9/22 iulie 1917, la o sută de ani de zilele ce le trăim, s-a declanşat pe Frontul românesc, parte a Frontului oriental de la Baltica până la Marea Neagră, ofensiva româno-rusă, îndelung pregătită de Marele Cartier General al acestui front, condus de regele Ferdinand I al României. Noua armată română reconstruită cu ajutorul neprecupeţit al Misiuniii militare franceze, a generalului Henri Mathias Berthelot, înzestrată cu sprijinul aliaţilor franco-britanici, era gata în iunie 1917 să declanşeze o ofensivă de proporţii în cooperare cu armata rusă. Descompunerea treptată a acesteia din urmă, ca efect al propagandei bolşevice, a făcut ca efortul principal al ofensivei să revină tot mai mult Armatei române.
    Armata a II condusă de generalul Alexandru Averescu a obţinut victoria asupra forţelor inamice germane, austro-ungare, bulgare şi otomane, în zona Mărăşti, frontul fiind împins spre sud din valea Şuşiţei până pe cursul superior al Milcovului şi, ceea ce este de subliniat, frângându-se nervul ofensiv al duşmanului în campania 1917.
    Spre comemorarea marii bătălii Societatea „Mărăşti” a hotărât construirea unui mausoleu a cărui piatră de temelie a fost aşezată în iunie 1928, moment marcat şi de punerea unui act inaugural, dar lucrările au fost terminate abia în anul 1941.
    Spre pregătirea comemorării de la 22 iulie, a Centenarului începutului bătăliei de la Mărăşeşti prezentăm internauţilor noştri un reportaj fotografic de la Mausoleu de la Mărăşti.
                   
Sergiu Iosipescu, iulie 2017

 






















 
Comunicate oficiale privind evoluția luptelor



























 
Documente referitoare la organizarea Comisariatelor civile pe lângă armatele ruse din anul 1917 și la numirile comisarilor români în cadrul acestor comisariate
















 
Regele Ferdinand propune decorarea lt. col. Stănescu Vasile și a lt. col. Stângaciu Ion
(11 - 18 iulie 1917 stil vechi / 24 - 31 iulie stil nou)
 
            Stănescu Vasile, locotenent colonel, comandantul Regimentului 18 de Infanterie « Gorj ».
            S-a distins în luptele din 11 -18 iulie făcând proba curajului personal şi a capacităţii de conducere a regimentului său.
            La 11 iulie, primind misiunea de a ataca cu regimentul său linia inamică puternic fortificată de la Dealul Mărăştilor, a pornit la asalt şi graţie unor manevre abile de învăluire succesivă a reuşit să ocupe cele 9 lucrări genistice care constituiau această linie ; cu această ocazie a capturat două baterii de obuziere, mitraliere şi lansatoare de mine. Regimentul a făcut un număr 350 de prizonieri şi a capturat multe materiale de război. După ce a restabilit legătura între subunităţi, a urmărit inamicul şi, fără a-i lăsa timp să se refacă, l-a alungat din a doua sa poziţie de pe Dealul Teişului.
            La 13 iulie, lt. colonelul Stănescu a atacat cu regimentul său şi a ocupat Răchitaşul Mic, de unde a silit adversarul să se retragă în debandadă, a făcut prizonieri şi a capturat o mare cantitate de muniţie.
            La 14 iulie, Regimentul 18 a primit ordin să atace muntele Tuia [Tina] Neagră şi Golaşă. În urma dispoziţiilor judicioase luate de comandantul regimentului, inamicul a fost alungat de pe poziţiile sale. S-a procedat imediat la stabilirea legăturilor cu unităţile vecine şi la organizarea poziţiei.
            În luptele care au urmat pe coastele dealului Varniţa şi Muncelu, Regimentul « Gorj », sub comanda valorosului său şef a ştiut să opună atacurilor inamice o rezistenţă demnă de admiraţie.
            Bazându-mă pe aceste fapte, propun ca locotenent colonelul Stănescu Vasile să fie primit în rândul cavalerilor Ordinului Sf. Gheorghe clasa a IV-a.



Sursa: Fondul Casa Regală, documente oficiale, arhiva regelui Ferdinand
 

            Bătălia de la Mărăşeşti (24 iulie/6 augut 1917 – 21 august/3 septembrie 1917) rămâne cea mai importantă bătălie a Războiului de Întregire şi, probabil, din întreaga noastră istorie. Purtată de o armată română renăscută cu ajutorul Misiunii Militare Franceze (după înfrângerea din campania din 1916) şi alături de aliatul rus care, în ciuda comportamentului contradictoriu, a contribuit la obţinerea victoriei, Mărăşeşti rămâne simbolul eroismului şi jertfei româneşti pentru cauza naţională, dovada că, aşa cum frumos spune istoricul Constantin Kiriţescu, „vigoarea spiritului românesc nu se alterase”. Printre miile de anonimi care şi-au dat viaţa pe câmpul de luptă (aproximativ 25 000 de morţi, răniţi şi dispăruţi) s-a aflat şi State Homescu, născut în 1896 în satul Vârtop (azi în comuna Ciuperceni), judeţul Gorj. Prin amabilitatea excelenţei sale prof. univ. dr. Radu Homescu, fost ambasador al României în statul Israel (1991-1995) şi în Republica Filipine (2001-2006), punem la dispoziţia celor interesaţi fişa biografică a lui State Homescu, erou al luptelor de la Mărăşeşti și actul de naștere al fiului acestuia, Ioan.


 

FIȘA BIOGRAFICĂ

a lui STATE HOMESCU, erou al luptelor de la Mărășești, 1917

 

  1. Data și locul nașterii: 1896, satul Vârtop, comuna Peșteana-Vulcan (azi satul Vârtop aparține comunei Ciuperceni), județul Gorj;

  2. Părinții: Constantin și Ioana Homescu (necăsătorită Nicolcescu, născută în satul Rătez,  comuna Peșteana-Vulcan), țărani săraci cu 10 copii, State fiind primul lor copil;

  1. State Homescu, țăran, s-a căsătorit cu Olimpia Popescu (născută în 1898), țărancă din comuna Peșteana-Vulcan, județul Gorj, unde și-a întemeiat familia și unde li s-a născut unicul copil, la 25 august 1916, Ioan Homescu. Anexez copia certificatului de naștere al fiului. În acest document prenumele este trecut Statie, dar în familie era apelat State;

  1. Învoit de pe front, State Homescu revine în comuna unde se născuse fiul său Ioan pentru a participa la botez, probabil prin noiembrie 1916. După evenimentul religios, se reîntoarce pe front și moare în 1917 la Mărășești. Data decesului nu se cunoaște, se știe doar că soția lui a primit oficial înștiințarea morții. Documentul nemaiexistând, iar informațiile orale din familie dispărând, acestea sunt singurele date.

  2. Din relatările nepoatei lui State Homescu, profesoara pensionară Olimpia Homescu, căsătorită Popa, și domiciliată în Sibiu, fiica lui Ioan Homescu, am aflat că în comuna Peșteana ar exista un monument închinat sătenilor căzuți la datorie în Primul Război Mondial, pe care a fost inscripționat și numele lui State Homescu, bunicul acesteia.

  3. Ioan Homescu rămânând orfan de tată la vârsta de nici un an, este crescut mai târziu de țăranul Constantin Pavel, tatăl său vitreg, care s-a căsătorit cu mama acestuia. Urmează școala elementară în Peșteana, apoi liceul ”Tudor Vladimirescu” din Tg. Jiu și Facultatea de Drept din Cluj pe care o absolvă în 1946. Deține pe durata a patru decenii funcția de director al Direcției Financiare a județului Sibiu.

    Ioan Homescu este erou-martir al Revoluției Române, fiind împușcat în cap la 23 decembrie 1989 la Sibiu la vârsta de 73 de ani.

    Întocmit la 30 iunie 2017 de:

 

Prof. univ. dr. Radu Homescu

fost ambasador al României

în Statul Israel (1991-1995) și

în Republica Filipine (2001-2006)
 



 

 
Noi publicaţii consacrate
Marelui Război (I)
 
          Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria” ne face plăcuta surpriză a unui nou număr din „România eroică”, 1/2017, ce ne-a fost oferit cu amabilitate de domnul colonel (ret.) Gheorghe Mateescu, membru al asociaţiei.  Fondată în 1919 sub numele de „Cultul Eroilor Noştri” , ea împlineşte o datorie impusă de jertfa celor căzuţi pentru înfăptuirea idealurilor neamului nostru, de independenţă şi unitate naţională, de propăşire şi apartenenţă la familia europeană.
          Din prezentul număr remarcăm editorialul domnului general maior (r.) prof.univ.dr. Visarion Manole consacrat bătăliilor de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz şi interviul luat domnului colonel (ret.) prof. univ. dr Petre Otu, directorul adjunct al Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, interviu luat de redactorul şef al revistei, domnul colonel (r.) Dumitru Roman, şi apărut sub titlul Bătăliile din vara anului 1917 au salvat fiinţa de stat a României şi au o mare valoare morală pentru întreaga istorie naţională.
          Revista publică deasemenea imagini de la inaugurare şi de astăzi ale unuia dintre monumentele consacrate eroilor români din bătălia pentru Turtucaia (septembrie 1916).
*

          Asociaţia Istoria Artei sub redacţia doamnei dr. Oana Marinache, istoric de artă, publică în cadrul colecţiei „Cartea de nu mă uita”, Editura Istoria Artei, Bucureşti, 2017 , un elegant album de fotografii sub titlul De la Marele Răzbel la Marea Unire. Fapte de vitejie. Consemnări. Monumente (160 pagini in octavo), împreună cu scrisorile din război ale lui George Valentin Bibescu, adresate soţiei sale, Martha Bibescu, născută Lahovary, editate în traducere românenească de doamna dr. Alina Pavelescu, director adjunct al Arhivelor Naţionale ale României.
          Referitor la Marele Război, Asociaţia Istoria Artei a mai publicat în aceeaşi colecţie Elisa Brătianu, Memorii  şi Nadejda Ştirbei, Jurnal de prinţesă (1916-1919)[1] .
                                                                                      (Iunie 2017)

 
 

 
 

[1] Vezi şi http://marelerezbelmareaunire.blogspot.ro

 
Necropola şi monumentele comemorative din Poiana Sărată,
comuna Oituz, judeţul Bacău
 
          Vestita trecătoare Angustiae a antichităţii romane, pasul medieval şi modern Oituz între Moldova şi Transilvania, din bazinul carpatic spre Dunărea de Jos şi Marea Neagră a fost locul dramaticelor încleştări din Marele Război. În august, apoi în septembrie-noiembrie 1916 s-au dat primele lupte pentru forţarea pasurilor montane şi apoi pentru apărarea Moldovei  în faţa ofensivei germano-austro-ungaro-turce.
            În noaptea de la 15/27 august 1916 aici a căzut în fruntea soldaţilor săi locotenentul Nicolae Macarie din Regimentul 13 „Ştefan cel Mare” Iaşi, piatra sa de mormânt, odinioară la biserica din Piana Sărată fiind făcută din borna de hotar cezaro-crăiască, refăcută în 1856, cu prilejul încheierii Războiului Crimeei.
            În anii 1927-1928 cimitirul celor căzuţi în Primul Război Mondial a fost reorganizat iar în anul 1930 a fost construită incinta necropolei şi crucea monumentală prin grija Societăţii „Cultul Eroilor”. Criptele şi mormintele individuale adăpostesc osemintele  a 1940 de militari şi respectiv 107, eroi înfrăţiţi în moarte, români, ruşi, germani, austriaci, unguri, evrei, turci. Necropola de 865 m.p. şi monumentele comemorative de război au fost restaurate în anul 2016 prin grija Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor şi a Primăriei comunei Oituz, fiind tot atunci resfinţite.
             Prin bunăvoinţa  Primăriei Comunei Oituz, a Asociaţiei „Sfântul Ilie” din Poiana Sărată, a părintelui paroh Lăzărel Sînel şi a domnului colonel (rez.) Marian Petrescu, Institutul nostru a primit o serie de fotografii ale necropolei şi monumentelor comemorative din Războiul de Întregire a României pe care le prezentăm astăzi internauţilor noştri.
 
                                                                                Sergiu Iosipescu, iunie 2017

 














 
Eroii evrei
ai Războiului pentru Întregirea României (1916-1919)
Ceremonia comemorativă de la 12 iunie 2017

 

        La intrarea în Primul Război Mondial, în august 1916, din cei 230 000 de evrei ai Vechiului Regat al României au fost mobilizaţi 23 000. Dintre aceştia 935 au făcut sacrificiul suprem. La aceştia se mai adaugă 3 043 dispăruţi sau neidentificaţi între victimele cumplitelor încleştări, şi 740 de răniţi.
       Pentru faptele de vitejie au fost decoraţi dintre soldaţii şi ofiţerii evrei un numar de 825, ceea ce  reprezintă 3,6% din totalul mobilizaţilor.
Dar evreii de pe pământul românesc au luptat şi în armatele austro-maghiare încă de la declanşarea Primului Război Mondial, la 28 iulie 1914. O cercetare recentă,  parţială şi numai referitoare la Sighetul Marmaţiei, recenzează 150 de soldaţi evrei încorporaţi în vechea capitală a Maramureşului[1].
 
*
 
      La 13 martie 1921 generalul Ioan Răşcanu, ministrul de razboi al Romaniei în guvernul Ligii Poporului a generalului Alexandru Averescu, scria despre faptele de arme ale ostaşilor evrei: "Stimăm şi iubim pe cetăţenii evrei întrucât au contribuit la mărirea Patriei şi şi-au făcut cu prisosinţă datoria, soldaţii evrei luptând în aprige lupte cot la cot cu soldaţii români".
      La fel de semnificative sunt cuvintele dr. Wilhelm Filderman, cunoscutul leader al Uniunii Evreilor din România, cu prilejul uneia dintre comemorările evenimentelor din anii 1916-1919: "...În faţa mormintelor voastre, eroi ai Marelui Război, am făcut legământ sfânt de împlinire a datoriei... Pot fi în viaţa noastra clipe de durere, dar ce ar mai însemna simţămintele noastre trecătoare în faţa datoriei eterne a cetăţeanului faţă de Patrie?"
      Redăm mai jos câteva imagini grăitoare ale aleei Eroilor din cimitirul evreiesc Filantropia, acolo unde îşi dorm somnul de veci câţiva dintre evreii căzuţi la datorie pentru întregirea şi apărarea României.

    În cadrul Centenarului Marelui Război din 1914-1918, a Războiului pentru Întregirea României şi a Marii Uniri, la Cimitirul evreiesc “Filantropia” de pe bulevardul Ion Mihalache,  s-a desfăşurat o ceremonie de comemorare a eroilor evrei căzuţi în luptele pentru desăvârşirea unităţii naţionale româneşti. Ceremonia a fost organizată de Comunitatea evreilor din Bucureşti, preşedinte domnul inginer Paul Scwartz, şi de Asociaţia culturală de prietenie România - Israel, preşedinte domnul general (ret.) dr. Mihail E. Ionescu.
Au luat cuvântul spre pomenirea jertfei eroilor evrei din Marele Război domnii dr. Aurel Vainer, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, inginer Paul Scwartz, general (ret.) dr. Mihail E. Ionescu. A fost citit un mesaj evocator din partea prof.dr. Jean Jacques Askenasy, membru de onoare al Academiei Române.
            Cu acelaşi prilej a fost inaugurat monumentul comemorativ pentru unul dintre veteranii evrei din Primul Război Mondial, Iancu sin Marcu (1864-1927), după tradiţia familiei îngropat cu onoruri militare în 1927. Monumentul a fost făcut prin grija Comunităţii evreilor din Bucureşti, Asociaţiei culturale de prietenie România-Israel, prin donaţia familiei Vasile şi Margareta Teodorescu.
Din public au fost evocaţi şi alţi strămoşi care au luptat în Marele Război.
Pentru pomenirea tuturor  evreilor ce s-au jertfit pentru Întregirea României, prim rabinul Rafael Schaffer a rostit o rugăciune în ebraică şi română.
 
            O gardă militară a dat onorul, păstrându-se un moment de reculegere în memoria celor căzuţi.


 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 

 

 
 

[1] Ioan Popescu, Gibborim, evrei sigheteni în Primul Război Mondial, 2015.
 

Apărarea Munteniei (noiembrie-decembrie 1916).
Monumentele commemorative din satul
Scrioaştea,
judeţul Teleorman
 
          După eroica apărare în defileul Jiului, pierderea Olteniei a făcut posibilă trecerea , la 23 noiembrie 1916 a primelor unităţi inamice ale Grupului general Kühne în Muntenia, pe podul de la Stoeneşti, rămas din nenororcire nedistrus, şi ulterior pe la Slatina.
Începeau astfel luptele pentru apărarea Munteniei care vor continua până la sfârşitul anului, cursurile de apă, accidentele terenului fiind tot atâtea aliniamente ale rezistenţei româneşti.
          Situat pe Vedea, vechiul sat Scrioaştea – Scheostra în documentele medievale – are, peste drum de biserica refăcută cu sprijinul familiei general Gheorghe Manu, cunoscut militar şi om politic din vremea domniei regelui Carol I, un frumos monument consacrat memoriei eroilor Marelui Război, originari din localitate, pe care îl prezentăm internauţilor noştri .
 
                                                          Sergiu Iosipescu (martie 2017)
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 

 
Crucile comemorative ale eroilor din Arefu
(judeţul Argeş)

 
     Vechi sat de moşneni argeşeni, Arefu, odinioară parte din Loviştea, a fost cuprins în vâltoarea Marelui Război, mai cu seamă în operaţiunea strategică de apărare a trecătorilor din a doua parte a campaniei anului 1916.
        Dar arefanii au dat tributul lor de sânge de-a lungul întregului război din 1916 până în 1919.
       Prin bunăvoinţa familiei Bostan primim de la Arefu imagini ale crucilor comemorative de război, o mărturie locală a marii istorii pentru care s-au jertfit oamenii pământului.

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 


 
Crucea Eroilor de pe Caraiman
 
        În campania din anul 1916 valea Prahovei a fost teatrul unor dramatice confruntări între români şi inamicii germani şi austro-ungari, mai cu seamă în ceea ce s-a numit operaţia strategică de apărare a trecătorilor (octombrie – decembrie).
După război, reluându-şi reşedinţa de la castelul Peleş şi rememorând desfăşurarea rezistenţei, care presărase valea Prahovei cu cimitire ale celor căzuţi din ambele tabere, regele Ferdinand I şi regina Maria ai României au avut în 1926 gândul înălţării unui monument comemorativ cu o specială valoare simbolică.
       Acesta a fost, menită să cinstească memoria eroilor neamului căzuţi în Primul Război Mondial. Ea străjuieşte de la înălţimea de 2.291 metri valea Prahovei şi poate fi văzută de departe.
     Crucea a fost construită între 1926-1928 după planurile arhitecţilor George Cristinel şi Constantin Procopiu, proiectul de rezistenţă fiind elaborat de inginerii Alfred Pilder şi Teofil Revici. Proiectul prevedea o structură metalică înaltă de 39,30 metri , cât un bloc modern cu 13 etaje, cu axul central lat de 2 m şi braţele de 7 metri.
      Fiind vorba de o construcţie metalică, din elemente nituite, lucrarea s-a făcut sub supravegherea Direcţiei de Poduri din cadrul Direcţiei Generale a Căilor Ferate Române. Construcţia s-a desfăşurat în condiţiile extrem de grele ale transportului şi lucrului la foarte mare înălţime. Dirigintele şantierului a fost Nicu Stănescu şi şeful echipei de construcţie maistrul V. Bumbulescu.
Uneltele, lemnul schelelor, componentele metalice şi alte materiale au fost aduse pe  calea ferată până la staţia CFR Buşteni. De aici, o parte dintre traversele metalice şi materialele de construcţie grele şi voluminoase au fost transportată cu care cu boi pe Păduchiosul şi Dichiu până pe platoul Bucegi, de und au fost duse pe Caraiman. Drumul carelor dura două zile şi, în afara atelajelor localnicilor, au mai trebuit achiziţionate căruţe, o bancă oferind creditele necesare cu dobândă scăzută. Fabrica de Hârtie Schiel de la Buşteni a pus la dispoziţie funicularul său de pe valea Jepilor până la cantonul Schiel de pe platou, de unde materialele au fost transportate la şantier cu cai şi măgari.
       Societatea Cultul Eroilor a contribuit atât la transport cât şi la lucrări prin tineri voluntari.
     Construcţia Crucii Eroilor Neamului a fost încheiată şi sfinţită la 14 septembrie 1928, de Ziua Sfintei Cruci, întreaga lucrare fiind urmărită permanent, după moartea regelui Ferdinand (iunie 1927), de regina Maria.
     În 1930 spre consolidarea crucii s-a adăugat un un soclu de beton înalt de 8,35 metri placat cu simili-piatră. Crucea era prevăzută cu 120 de becuri de 500 W, adăpostite în emisfere de sticlă rezistentă, curentul fiind furnizat de un generator instalat în soclu iar din 1939 cu un cablu subteran din reţeaua naţională. Crucea era luminată la  15 august de Sfânta Maria şi la Înălţarea Domnului, totodată Ziua Eroilor. Prin efortul local, al comunităţii şi autorităţilor de la Buşteni, în 1991 a fost repusă în funcţiune instalaţia electrică a crucii.
 
          Inclusă încă din  1991 în  Lista Monumentelor Istorice ale României,  ca monument de categoria A  ( codul PH-IV-m-A-16887), în anul 2014, prin stăruinţa şi susţinerea financiară a unor entuziaşti, Crucea de pe Caraiman a fost omologată de Guiness World  Records drept cea mai înaltă cruce din lume amplasată la o asemenea altitudine[1].
 
          Supusă condiţiilor climatice montane de mare altitudine, Crucea de pe Caraiman a suferit de-a lungul timpului degradări ale metalului şi ale soclului de beton şi simili-piatră. Din anul 2016 s-a decis demararea unui amplu proiect de conservare-restaurare şi punere în valoare, cu fonduri europene şi româneşti, defăşurat sub auspiciile Ministerului Apărării Naţionale. Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară a fost desmnat de Secretariatul General al Ministerului să asigure coordonarea cercetărilor şi elaborării unei ample monografii istorice a Crucii de pe Caraiman şi a şantierului de restaurarea actual. O expoziţie permanentă se proiectează a se instala în cele două încăperi din soclul crucii pentru a evoca luptele şi eroii din valea Prahovei din cursul Primului Război Mondial, construcţia şi istoricul monumentului.
 
                                                                             Sergiu Iosipescu (2017)
 
 
[1] “The largest summit cross is the 39.5-m-tall (129-ft 7-in) cross that sits at an altitude of 2,291 m (7,516 ft) up Mount Caraiman in the Bucegi Mountains of the Southern Carpathians of Romania. The height includes the 8-m-tall (26-ft 2-in) stone-clad concrete pedestal on which it stands. Known as the Heroes' Cross, or the Caraiman Cross, it was built between 1926 and 1928 to honour the dead of World War I. The achievement was verified on 14 August 2013. A summit cross is a cross erected on or near the summit of a mountain. There are larger crosses in the world, and summit crosses at higher altitudes, but the Caraiman Cross is the largest such cross at high altitude.”
 

 
 

 
Mausoleul de la mănăstirea Comana
 
           Monument emblematic al fostului judeţ Vlaşca (astăzi Giurgiu), mănăstirea Comana adăposteşte şi mausoleul celor căzuţi în luptele purtate pe aceste locuri în Marele Război. În campania anului  1916, satul Comana şi împrejurimile au fost locul de desfăşurare a pregătirilor pentru manevra de la Flămânda (29 septembrie-5 octombrie 1916) şi s-au aflat într-o zonă nevralgică a efortului pentru apărarea Bucureştilor, în marea bătălie de pe Argeş şi Neajlov (29 noiembrie-3 decembrie 1916).
          Încă din iarna 1916/1917 comandamentul trupelor de ocupaţie, având în frunte pe feldmareşalul August von Mackensen, a dispus, prin serviciul specializat în domeniu, amenajarea în afara incintei mănăstirii Comana a unui cimitir de campanie, unde au fost înhumaţi 421 de militari români, 51 bulgari, 31 turci şi 13 gemani, în marea majoritate neidentificaţi.
           După încheierea războiului, în anul 1919, Societatea română „Cultul Eroilor” a decis construirea în interiorul incintei mănăstirii Comana a unui mausoleu pentru a adăposti oasele celor căzuţi în război. Amplasată peste ruinele fostului paraclis al mănăstirii, construcţia mausoleului s-a tărăgănat începând  din anul 1926, încheindu-se abia la 1932.
În mausoleu au fost reînhumaţi într-un mare osuar şi în cripte atât cei din vechiul cimitir de campanie din preajma mănăstirii cât şi alţi eroi căzuţi la Uzun, Călugăreni, Fălăştoaca, Daia, Grădiştea, Poeni, Frasinu, Mihai Bravu, Pueni, Crânguri, Crucea de Piatră, Vlad Ţepeş, Strâmba, Băneasa, Adunaţii Copăceni, Novaci, Drăgăneşti, Buda-Ilfov. Petroşeni, Stăneşti, Slobozia, Dărăşti, Prunaru, Buturugeni, Drăghineşti, în totul 762 de militari din care 595 români, ceilalţi bulgari, turci, germani, ruşi, cei mai mulţi necunoscuţi.
         În cursul lucrărilor de restaurare şi punere în valoare a mănăstiri Comana, printr-un ambiţios proiect cu finanţare preponderent europeană demarat la finele anului 2010, a fost refăcut şi mausoleul, reamenajat şi ca paraclis al mănăstirii.
Cu această ocazie şi a săpăturilor arheologice desfăşurate s-au găsit şi alte mărturii ale Marelui Război, pe care culese dintr-un drum recent la mănăstirea Comana le prezentăm internauţilor noştri.

 
 
 
 
 
 

 
Marele Război,
în acte şi publicaţii din arhiva
inginerului inspector general Constantin G. Iosipescu (I)
 
           Descendentul unei familii din Moldova dintre Prut şi Nistru, stabilită, atunci când s-a produs anexarea acestei părţi a principatului românesc est-carpatic de Imperiul Rusiilor la 1812,  la Niculiţel în Dobrogea, Constantin G. Iosipescu (30 iunie 1889- 4 mai 1953) a urmat liceul la Galaţi şi a devenit inginer după absolvirea Şcoalei de Poduri, Drumuri şi Şosele din Bucureşti (1913). A luat parte ca ofiţer la campania din Bulgaria în vremea celui de-al Doilea Război Balcanic (1913) şi la Primul Război Mondial. Din rămăşiţele arhivei sale, distrusă în mare parte în casele sale de la Galaţi şi Focşani, devastate în august-septembrie 1944, reproducem o rarissimă publicaţie Instrucţiuni provizorii pentru întrebuinţarea avioanelor în timp de răsboiu, o publicaţie a Marelui Stat Major General din 1916. După însemnarea de pe copertă publicaţia a fost primită de tânărul ofiţer în noiembrie 1916 pe când armata română se afla pe ultimul aliniament de apărare din Muntenia, linia Râmnicul Sărat – Viziru (Brăila).
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 


 
Românii în Marele Război
Testimonia
           Memoria Războiului de Întregire este mai vastă decât am putea crede. Primul conflict la scară industrială a implicat milioane de oameni, a schimbat destine, a făurit naţiuni, iar experienţa românească nu reprezintă o excepţie. Aproape în fiecare familie găsim, într-o formă sau alta, mărturii ale acestui eveniment fundamental din istoria noastră. Dincolo de marile personalităţi şi principalii actori ai deciziilor, memoria colectivă, în care fiecare participant are locul său, oferă perspectiva impactului profund al războiului la nivelul întregii societăţi.
            La 100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, ISPAIM şi-a propus demarerea unui proiect pe cât de ambiţios, pe atât de necesar: recuperarea, fie ea şi parţială, a acestei memorii colective, păstrată sub forme diverse: scrisori, fotografii, însemnări, memorii, jurnale, decoraţii, medalii, diplome, cărţi poştale, timbre, afişe, proclamaţii, manifeste, ordine de luptă, rapoarte, filme, picturi, schiţe sau cărţi.  Din Vechiul Regat până în Bucovina, din Banat până în Basarabia milioane de români, fie combatanţi, fie prin familiile lor, au fost părtaşi la sacrificiile din care avea să se nască România Întregită, iar dovezile trecerii lor prin război sunt parte a patrimoniului naţional.
            Toate aceste mărturii vor fi prelucrate şi vor fi publice, pe site. Intenţionăm să prelungim această interacţiune cu publicul până în 2020, în aşa fel încât toate evenimentele majore ce vor fi aniversate în această perioadă –  intrarea României în război, bătăliile din vara anului 1917,  evenimentele legate de Unire în cursul anului 1918, campania din 1919, Tratatele de pace şi demobilizarea din 1920 – să fie acoperite prin mărturii documentare provenite de la cei care au făurit, de fapt, România Întregită.

 
Yvonne Blondel
 şi apărarea Dobrogei româneşti
(august 1916-ianuarie 1917)
 
           Împlinim astăzi o datorie faţă de memoria unei eroine fraţuzoaice de pe Frontul românesc din anii 1916-1918 - Yvonne Blondel (1884-1971).
      Acum opt ani doamna Nicolle Georgescu, păstrătoarea cu pietate a arhivei familie Blondel din România (pentru care vezi Teodor Ştefan, Jean-Camille Blondel. O misiune diplomatică în vremuri de grea cumpănă, 1907-1916 –Destinul familiei Blondel, Editura PIM, Iaşi, 2013.), ne-a dat permisiunea cu amabilitate de a fotocopia numeroase documente inedite din această arhivă. Doamna Georgescu a avut bunăvoinţa să doneze bibliotecii Institutului nostru câteva albune de fotografii din vremea Războiului de Întregire a României.
      Spre inaugurarea site-ului nostru România în Marele Război. Testimonia, am selectat din albumele Yvonnei Blondelfotografiile rarissime din campania din 1916 de pe frontul dobrogean. Ele înfăţişează sosirea noilor unităţi româneşti peste podul de vase trans-dunărean, organizarea teberei în preajma Silistrei, vaccinarea anti-holerică şi instrucţia soldaţilor la sfârşitul lunii august 1916 şi vederi ale Turtucaiei de la începutul lui septembrie, fotografii luate de Yvonne Blondel- Cămărăşescu de pe Dunăre.
        Nu am socotit altă explicaţie mai bună pentru aceste instantanee de campanie decât paginile din jurnalul Yvonnei Blondel , româncă prin adopţie şi convingere, despre ce a însemnat Dobrogea de sud pentru apărarea Regatului României.
                                               
                                                                                     (Sergiu Iosipescu, noiembrie 2016)
 
 

 
 Yvonne Blondel
 Journal de Guerre. 1916-1917. Front Sud de la Roumanie[1]
 
            «Sunt trei ceasuri din zori. Pentru cea de pe urmă dată scriu de la micul meu birou la care m-am prăbuşit cu ochii în lacrimi. Vreau să însemn aici cât mi-s inima şi sufletul de zdrobite de hotărârea de a preface micul meu orăşel alb într-o grămadă de ruine. Nu pot să-mi închipui acest colţişor, cu înfăţişare atât de puţin războinică şi de care m-am ataşat atât, distrus pentru totdeauna.. Un mare evantai se desface în mintea mea pe care revăd toate clipele pline de interes şi neprevăzut pe care le-am trăit aici de aproape trei ani, de când am devenit o silistreană convinsă[2].
            În ceea ce mă priveşte am luat parte la îmbunătăţirea acestei provincii, la restabilirea obiceiurilor şi cutumelor româneşti, pe care uzurpatorul bulgar a voit să le smulgă de aici, în ciuda umbrei măreţe a lui Mircea cel Bătrân care nu a încetat să acopere aceste locuri. Am asistat la atâtea noi înfăptuiri, şcoli, drumuri, biserici, şi am fost pretutindeni unde Patria mamă şi-a revărsat binefacerile ».
            « Iată că Statul Major se trezeşte din nenorocita sa orbire privind însemnătatea pe care o are Cadrilaterul pentru apărarea generală a ţării. De ce o fi făcut pe surdul la sfaturile date de cei care, trăitori aici, aflaţi la faţa locului şi având un serviciu de informaţii perfect, au judecat cu mult mai bine situaţia. Încăpăţânarea lui Ionel Brătianu şi a creaturilor lui se va plăti scump…Măcar dacă acest nou plan [de apărare] se va întemeia  pe baze solide ca să poată reuşi.»

 
 

[1] Ed. Norbert Dodille, L’Harmattan, Paris, Budapest, Torino, 2001, p. 65.
 
[2] Din toamna anului 1913 Yvonne Blondel, o tânără de 29 de ani,  urmase la Silistra pe soţul ei Ion Cămărăşescu, numit prefect al noului judeţ Durostor.
 
Top