18 aprilie, Belgrad, Fragment din jurnalul ținut de Michotte de Welle[1], ministru plenipotențiar al Belgiei la Belgrad despre rezultatele misiunii generalului Smuts[2] la Budapesta și la evoluția evenimentelor din Ungaria.
 
 
        Legația Belgiei la Belgrad
        18 aprilie Belgrad
        Misiunea recent îndeplinită la Budapesta de către generalul Smuts este probabil considerată de el ca reușită; este, de asemenea, posibil ca la Paris să se lase pradă aceleiași iluzii; dar în cercurile politice și militare de la Belgrad impresia este cu totul alta.

 



Jan Christiaan Smuts (1870 -1950)
 
      Acest general african, improvizat diplomat, în realitate a făcut un serviciu regimului comunist instaurat în capitala ungară, consolidându-i baza. El a rămas 36 de ore în acest oraș unde nu și-a părăsit vagonul. Acolo l-a primit pe Bela Kun căruia atât de bine i-a repetat asigurările pentru interesul pe care Puterile îl poartă destinului poporului ungar, încât, după cum se pare, interlocutorul său a interpretat protestele sale drept scuze. Acesta din urmă [Bela Kun][3], care dăduse instrucțiuni corespunzătoare, a afirmat trimisului Antantei că la Budapesta domnește ordinea și că generalul putea să-și dea seama [de acest lucru], deoarece nu se auzea nicio împușcătură. El [Bela Kun] a adăugat că dispozițiile guvernului reprezentat de el erau favorabile unui acord cu aliații, dar că el însuși precum și ceilalți reprezentanți ai consiliilor [sovietelor], neplasându-se deloc pe poziția intangibilității integrității teritoriale a țărilor zise ale Coroanei Sfântului Ștefan – erau [totuși] neputincioși față de anumite manifestări ale spiritului național.
      Se spune că generalul Smuts a părăsit Budapesta satisfăcut de ceea ce a auzit.
[Relatare fără legătură cu România]
      Pe de altă parte, românii amenințați să fie strânși într-un clește între bolșevicii ruși și cei din Ungaria, insistă să fie liberați cât mai degrabă de pericolul care vine dinspre vest. Ei s-au adresat în acest scop generalului Franchet d’Esperey[4].

 


Generalul Louis Franchet d'Esperey

 
       Acesta legat de instrucțiunile primite de la Paris nu vrea să întreprindă acțiunea în acest moment.      Cu toate acestea, secuii care locuiesc la nord est[5] de câmpia ungară și care nu sunt de rasă ungară, dar simpatizează cu aceasta, au trimis o delegație la Comandantul șef al Armatelor aliate din Orient, pentru a-l înștiința că sunt gata să se îndrepte spre Budapesta, împreună cu trupele aliate, în scopul de a înlătura tirania roșie, dacă li se garantează că țara lor nu va fi invadată de români. Aceștia din urmă nu au vrut să dea această asigurare.
     Dar, în ciuda opoziției generalului Franchet d’Esperey, ei au început acum patru zile o ofensivă pe cont propriu, în nodrul Mureșului, la 70 sau 80 km de Arad. În primul lor elan au înlăturat gărzile roșii[6]. Cu toate acestea la statul major francez se apreciază că și în cazul în care își vor dezvolta ideile, ei nu au alt obiectiv decât să ocupe în această regiune partea Transilvaniaei care este elemental principal al revendicărilor lor naționale.”

 



Generalul Gheorghe Mărdărescu
 
(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 585, pp. 312 – 313, adnotări Dr. Sorin Cristescu)
 
 

[1] Maurice-Benjamin Michotte de Welle (1856 – 1938) diplomat belgian, ministru plenipotențiar la Berna (1905 – 1907), la Belgrad (din 18 septembrie 1907, cf. Almanach de Gotha, 1914 pag. 1147 și 1919, pag. 926) și la Praga (31 decembrie 1919 - 20 august 1920).
[2] Jan Christiaan Smuts (1870 – 1950) om de stat proeminent din Africa de Sud și Comunitatea Britanică, lider militar și filosof. Prim-ministru al Uniunii Africii de Sud (3 septembrie 1919 - 30  iunie 1924 și 5 septembrie 1939 – 4 iunie 1948). Din 1917 și până în 1919, a fost unul dintre membrii Cabinetului Imperial de Război al Marii Britanii și a avut o contribuție importantă la fondarea Royal Air Force (RAF). A fost avansat feldmareșal în Armata Britanică în 1941 și a făcut parte din Cabinetul Imperial de Război condus de Winston Churchill. A fost singurul om care a semnat ambele tratate de pace prin care s-au încheiat Primul și al Doilea Război Mondial. Statuia lui se află în Piața Parlamentului din Londra.
[3] Bela Kun, nume la naștere Bela Cohen (1886 – 1938) a fost un politician maghiar comunist de origine evreiască din partea tatălui, care a condus în anul 1919 revoluția bolșevică din Ungaria. A fost de profesie jurist, însă a activat și ca ziarist. La 4 noiembrie 1918, Kun acreat Partidul Comunist Maghiar și a devenit președintele comitetului central. Mișcarea comunistă care era îndreptată împotriva primului ministru Mihály Károlyi și a partidului Social Democrat din care înainte de război făcuse parte;  a dus o propagandă agresivă, toți cei care erau împotriva lui fiind torturați sau împușcați, iar ziariștii cenzurați, finanțat fiind de Partidul Comunist (bolșevic) din Rusia Sovietică. Guvernul de orientare bolşevică instaurat la 21 martie era condus de Sándor Garbai, dar rolul conducător îl avea ministrul de Externe, Béla Kun. Guvernul bolșevic avea să dureze 133 de zile până la 4 august 1919, data la care trupele româneau ocupat Budapesta. Béla Kun și oameni săi fugiseră încă de la 2 august în Austria, la Viena. Au fost arestați și ținuți într-un lagăr până în iulie 1920 când a făcut obiectul unui schimb de prizonieri între Austria și Rusia permițând refugierea unui număr de 415 comuniști. La Moscova a intrat în rândurile Partidului Comunist (bolșevic) din Rusia Sovietică, a primit cetățenia  sovietică și a fost numit în conducerea Cominternului. După eșecul grevei din 27 martie 1921 a minerilor din centrul Germaniei, Lenin l-a acuzat de iresponsabilitate politică. Acuzat de legături cu troțkismul, Béla Kun împreună cu soția, fiica și ginerele au fost arestați în mai 1937 și trimiși în gulag. În 1989, guvernul sovietic a anunțat că Béla Kun a fost executat în gulag la 29 august 1938. Reabilitat politic în Ungaria după înăbușirea revoluției anticomuniste și antisovietice din octombrie 1956.
[4] Generalul Franchet d’Esperey (1856 – 1942) general francez, comandant al corpului expediţionar de la Salonic (Armatei de Orient) din iunie 1918. În martie-aprilie 1919 a redresat situația critică a trupelor franceze în urma ofensivei Armatei Roșii sovietice în sudul Ucrainei și a permis evacuarea în ordine a soldaților săi.
[5] Corect: ”secuii, care locuiesc la sud-est de câmpia ungară...”
[6] În realitate ofensiva românească a început din munții Apuseni ”în noaptea de 15/16 aprilie” și este pe larg descrisă în lucrarea celui care a comandat-o, Generalul Gh. D. Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului și ocuparea Budapestei 1918 -1920, Editura Militară, București, 2009, ediție facsimilată a celei din 1922, pp. 42 - 62. Tot acolo, autorul estimează forțele maghiare la 70.000 de oameni cu 137 guri de foc și cinci trenuri blindate. Despre trupele din subordinea sa spune că formau 64 batalioane și 28 escadroane, 152 tunuri, 32 de obuziere, 8 autotunuri, 1 tren blindat și 1 grup moto-mitraliere (pp. 34 – 37). La pagina 62, Mărdărescu consemnează: ”La 1 Maiu, trupele noastre atinseseră pretutindeni Tisa, obiectivul final hotărât de Marele Cuartier General.”

 
 
 16 aprilie 1919, Nicolae Iorga despre situația militară și politică a României
 
        Audiență la Regele pentru a-i prezenta memoriul Frației Moldovei întregite. Făgăduiește măsuri pentru Iași și anunță apropiata descentralizare, foarte largă, pe care a pus-o la cale.

 

       
Regele Ferdinand I al României Mari

 
        În ce privește lucrurile din Ardeal, vorbește despre înaintarea, hotărâtă azi, spre noua linie de demarcație. A spus și lui Franchet d'Esperey[1] că o va face. Am observat toate cerințele loialității, dar este ceva mai presus decât loialitatea: este grija propriei demnități. Generalul n'a ripostat. La urmă a observat numai: am vorbit ca doi soldați, după ce Regele spusese: Vous savez, je suis quelqu'un qui ne se laisse pas marcher sur les pieds. [Știți că sunt unul dintre aceia care nu se lasă călcat în picioare].
 


Generalul Louis Franchet d'Esperey

 
        (Nistor[2] desminte că Prezan[3] ar fi declarat cum că armata e insuficientă și nepregatită. Se obiectase în Consiliul de Coroană că n'aveau bucătăriile de campanie! El a cerut numai divizii ardelene, și Văitoianu i le-a promis.)
 


Ion Nistor
 


Generalul Constantin Prezan


 
       Regele, căruia îi vorbesc de dorința ce aveau Ardelenii de a fi păstrat în comanda înaintării generalul Moșoiu[4], obiectează că e o chestie pur militară - cum i-a spus lui Șt. C. Pop[5], că Moșoiu e mai nou, că lui Mărdărescu[6] se cuvenia o comandă și că a făcut școală la Averescu.
 



Generalul Gheorghe Mărdărescu

 
      Cristescu[7] e complect sfârșit deși nu e vinovat pentru dezorganizarea armatei, datorită [din cauza] lui Herjeu[8] ; Grigorescu[9] e inutilizabil în starea de acum a sănătății sale.
    În ce privește demisia lui Flondor[10] care dă și lui Cocea[11], interview-uri explozive, relevând și mica proporție de element românesc în Bucovina, abia treizeci la sută, Regele îl socoate bolnav, deși nu atâta încât să se recunoască aceasta.

 


Iancu Flondor 1919
 
 


Nicolae Cocea

 
      Între el și Mihai Cantacuzino e o înțelegere. Acesta e suparat pentru că Regele i-a declarat că vrea, în această epoca de socializare, ca petrolul să treacă la Stat.
      Regele va asista la serbarea Academiei și, sfătuit în [acest] sens, promite un dar de cărți instituției.
     Crede ca între socialiști cum a spus-o și miniștrilor Flueraș[12] și Jumanca[13] trebuie făcută o alegere: unii dintr'înșii sunt foarte utili și din punctul nostru de vedere.
      Cazul de la Turda îl va cerceta și va da sancțiuni. Seara, la masă la Cotroceni, cu cei trei Francezi. Se vorbește, se g1umește, până târziu, Regele fiind foarte bine dispus.
     Pentru Basarabia i s'au dat lui Nistor toate asigurările, din partea organelor militare, cu prilejul ducerii lui acolo.

(Nicolae Iorga, Memorii, f.a. vol. 2 pp. 190 -192)
 

[1] Generalul Franchet d’Esperey (1856 – 1942) general francez, comandant al corpului expediţionar de la Salonic (Armatei de Orient) din iunie 1918.
[2] Ioan Nistor (1876 – 1962) istoric și militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizarea Adunării Naționale de la Cernăuți, care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat „Actul Unirii”. Profesor la Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității din Cernăuți, profesor universitar la București, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaș al Partidului Național Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al Lucrărilor Publice, al Muncii și, în final, al Cultelor și Artelor. Întemnițat la Sighet de regimul comunist (1950 – 1955).
[3] Constantin Prezan (1865 – 1943) general și mareșal român, a fost șeful Marelui Cartier General al Armatei Române (decembrie 1916 - aprilie 1918, noiembrie 1918 – aprilie 1920).
[4] Traian Moșoiu (1868 – 1932), general român, născut lîngă Brașov, a absolvit școala de ofițeri de infanterie din Viena în 1889, iar în 1891 a trecut în România și a fost încadrat în armata română. În ianuarie 1917 a fost avansat general de brigadă și numit la comanda Diviziei 12 Infanterie. La 12/24 decembrie 1918 a fost numit comandantul trupelor din Transilvania, iar de la 12 martie 1919 era Guvernatorul militar al Transilvaniei. Va fi ministru în guvernarea condusă de Ion I.C. Brătianu (1922 – 1926)  a condus comisia pentru încoronarea regelui Ferdinand la Alba Iulia la 15 octombrie 1922.
[5] Ştefan Cicio-Pop (1865 -1934) a fost avocat şi un om politic român, membru al PNR și mai apoi vicepreședinte al PNȚ deputat român în Dieta de la Budapesta  , participant activ la Marea Unire din 1918, Președinte al Consiliului Național Central Român, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deținând portofoliul apărării şi al internelor. Ministru de Stat pentru Transilvania, în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 - 12 martie 1920) precum și ministru de externe (9 ianuarie – 13 martie 1920) în același guvern, Prim Ministru ad interim. În cursul guvernărilor Iuliu Maniu a deținut funcția de președinte al Adunării Deputaților (23 decembrie 1928-30 aprilie 1931 și 10 august 1932-18 noiembrie 1933).
[6] Gheorghe Mărdărescu (1866 – 1938) general român, numit la 12 aprilie 1919 în fruntea Grupului de sud al forțelor armate române din Transilvania va juca un rol major în campania împotriva Ungariei din vara lui 1919, intrând în Budapesta la 4 august 1919.
[7] Constatin Christescu (1866 – 1923) general român, comandant al Armatei I române în prima parte a Bătălia de la Mărășești, a fost șeful Marelui Cartier General al Armatei Române (aprilie  - noiembrie 1918 și aprilie 1920 – mai 1923).
[8] Constantin Hârjeu (1856 – 1928) general român, ministru de război în guvernarea lui Titu Maiorescu (14 octombrie 1912 – 4 ianuarie 1914) și în guvernul lui Al. Marghiloman (6 martie – 23 octombrie 1918).
[9] Generalul Eremia Grigorescu (n. 1863) celebru pentru contribuția sa majoră la câștigarea bătăliei de la Mărășeșt în august 1917, va înceta din viață la 21 iulie 1919.
[10] Iancu, cavaler de Flondor (1865 -1924) om politic din Bucovina, rol major în realizarea Unirii cu Bucovina la 15/28 noiembrie 1919. Iancu Flondor s-a retras din toate funcțiile politice deținute la 15 aprilie 1919 (când a demisionat din guvernul Ion I.C.Brătianu, în urma unui conflict cu Ion Nistor), dezamăgit de moravurile politice ce se instaurau. În concepția lui Iancu Flondor, integrarea Bucovinei trebuia să urmărească descentralizarea și crearea de autonomii provinciale. În schimb, Ion Nistor era adeptul unei centralizări de tip liberal francez, promovând ideea conducerii provinciei fără organe legislative și executive proprii. În locul lui Flondor, este desemnat istoricul Ion Nistor. După spusele proprii, el a demisionat din guvernul României, "atunci când ar fi trebuit să facă jertfe de cinste", în fața "afacerilor veroase" pe care unii din colegii săi din guvern le făceau în defavoarea Bucovinei și bucovinenilor
[11] Nicolae D. Cocea (1880 – 1949) avocat, jurnalist, militant socialist, critic virulent al sistemului politic din România începând de la răscoala țăranilor din 1907.
[12] Ion Flueraș (n. 1882,  - d. 7 iunie 1953, Gherla) a fost un militant socialist român din Arad, de meserie rotar. Între 1918 - 1920 a fost membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei și Banatului, în care a deținut portofoliul sănătății. A redactat ziarul Tribuna Socialistă. Neînțelegându-se cu socialiștii din Vechiul Regat, a preferat să candideze la alegerile din 1928 pe listele Partidului Național Țărănesc, fiind ales deputat din partea acestei formațiuni. A fost președinte al Confederației Generale a Muncii începând cu 1926 și până în 1938, când sindicatele au fost interzise în România. A fost arestat de autoritățile comuniste în iunie 1948 și condamnat la 15 ani temniță grea pentru „crimă de înaltă trădare”. A fost omorât în închisoarea din Gherla în 1953 de către deținuții Constantin Juberian și Ștefan Rek. Primul a fost condamnat la moarte și executat în 1954, iar al doilea a fost condamnat la 12 ani de închisoare.
[13] Iosif Jumanca (n. 23 decembrie 1893 - d. 26 iunie 1949, închisoarea Jilava) a fost un om politic român din Transilvania, membru marcant al Partidului Social Democrat din Transilvania, membru al Consiliului Național Român Central (1918) și al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1918-1920), deputat în Parlamentul României. În 1921 s-a pronunțat împotriva aderării Partidului Socialist Român la Internaționala a III-a. Întemnițat de regimul comunist, murit în detenție.
 
15 April 1919, Vasile Bianu despre călătoria prințului moștenitor Carol în Ardeal

        De mai multe zile principele moștenitor A.S.R. Carol se află în Ardeal, unde întâmpină primire din cele mai călduroase și plină de entuziasm din partea fraților noștri. Prin această călătorie, așa de mult dorită de Ardeleni, și care se poate numi triumfală, Prințul Carol a afirmat după cum zice d. Nicolae Iorga că acolo suntem și că acolo rămânem, chiar și dacă numai singurele energii ale neamului românesc ar sta în sprijinul unui drept sfânt.

 

Prințul moștenitor Carol al României în 1918.

          La gara din Brașov a fost întâmpinat de autoritățile militare și civile în frunte cu prefectul D. Baiulescu[1] și de o enormă mulțime de popor din oraș și din jur. De la gară, însoțit de un cortegiu impozant, cu junii călări, în costumele lor cusute în fir și fluturi de aur, Prințul s-a dus în Piață, unde a fost întâmpinat de corurile școlare și de aclamațiunile mulțimii. În fața popotei garnizoanei, comandantul regimentului de infanterie local prezintă pe ofițeri. A urmat banchetul la care a toastat prefectul și comandantul regimentului, la cari a răspuns A.S.R. spunând că e fericit că pășește pe pământul Brașovului, în care a petrecut unele din frumoasele clipe ale copilăriei; laudă bravura eroilor flăcăi din Țara Bârsei din Regimentul 2 din Brașov și închină în sănătatea și prosperitatea orașului. După banchet, prințul a vizitat biserica Sf. Nicolae, apoi ducându-se la cimitirul din apropiere a vizitat mormântul bardului național Andrei Mureșianu[2], la vederea căruia a esclamat: Cât de modest este mormântul acestui mare patriot și neobosit luptător!

 

Mormântul lui Andrei Mureșanu. Municipiul Brașov.

        De aci s-a dus pe platoul de exerciții, unde a trecut în revistă trupele.
      Din Brașov A.S.R. a mers la Făgăraș, unde a fost întâmpinat la gară de mai multe mii de Români, în frunte cu ministrul Dr. Aurel Vlad[3] venit din Sibiu anume pentru aceasta, care i-a urat bun sosit în numele Consiliului Dirigent și a poporului român din Ardeal, salutându-l ca pe reprezentantul Dinastiei române sub a cărui conducere dreaptă s-a întrupat România Mare.
 

Aurel Vlad

 
A.S.R. a răspuns cu aceste cuvinte calde și frumoase, mulțumind pentru primirea ce I s-a făcut pe pământul istoric al lui Radu Negru. De față erau toate autoritățile administrative și bisericești, în frunte cu prefectul, Dr. Octavian Vasu[4]. Mulțimea cu un entuziasm nemaipomenit a făcut A.S. Regale ovațiuni și manifestațiuni de bucurie.
La Sibiu, principele moștenitor a fost salutat de toți membrii Consiliului Dirigent, în frunte cu D. Iuliu Maniu[5], președintele, de autoritățile civile și militare și de o mulțime imensă, din oraș și din satele vecine. La cuvintele de bună venire rostite de d. Maniu, Prințul a răspuns prin cuvinte patriotice, amintind că vine pentru a treia oară în această veche capitală a Transilvaniei, însă pentru prima dată de când Ardealul a devenit țară liberă românească. Este mândru că a venit pe un pământ românesc, pentru care are o dragoste nețărmurită.

 

Iuliu Maniu

 
 
       De la gară, Moștenitorul Tronului s-a dus la Catedrală, unde s-a oficiat un Tedeum, după care a luat parte la banchetul oferit de generalul Moșoiu[6]. La toastul pronunțat de acesta, Prințul a spus cât este de fericit că a fost primul dintre membri familiei regale care a vizitat pământul sfânt al Ardealului eliberat și toastează pentru eroici soldați români, mulțumită cărora se datorește această eliberare. La ora 5 au avut loc recepțiunile. Entuziasmul poporului era nemaivăzut. La banchetul dat în sala cea mare de la Hotelul Unicum, după toastul generalului Boeriu[7], A.S.R. a răspuns astfel:
 

Generalul Ioan Boeriu

 
        Astăzi retrăiesc ziua de cea mai adâncă emoțiune pentru toți Românii din cuprinsul României Mari. Nu voi uita niciodată clipa măreață din acea dimineață de primăvară, când cel dintâi contingent de Ardeleni a depus jurământul de fidelitate în mâinile Suveranului. Atunci a încolțit în sufletul meu gândul și credința tare că granițele cele vechi nu mai există. Astăzi când am văzut pe toți Românii sub arme, gândul de atunci mi s-a întărit. Ridic paharul în onoarea diviziilor românești și simt cum vibrează deopotrivă același suflet fierbinte.
 

De la Sibiu Prințul Carol a plecat însoțit de d-nii Maniu, Aurel Vlad și Silviu Dragomir
[8] spre Sebeș

        Pe drum i s-au făcut ovațiuni entuziaste. La Sebeș, primirea a luat proporții mărețe. Cam 10.000 de oameni erau adunați de-a lungul drumului și în piața orașului. Primarul a rostit cuvinte de bună venire, oferind un frumos buchet de flori. Principele moștenitor a răspuns adânc mișcat mulțumind pentru omagiile prezentate. La Podul Mureșului de asemenea aștepta sosirea sa o mare mulțime de oameni.
        În Alba Iulia, în piața cea mare istorică, A.S.R. a fost întâmpinat de mult popor. Primarul orașului, Dr. Camil Velican[9], vorbind a arătat că de la 1599, întâia oară un prinț român intrând în această cetate sfântă întruchipează realizarea visului național. A.S. R. răspunde că a venit adânc emoționat în acest oraș de trei ori sfințit. Întâia oară prin cucerirea de către viteazul Voievod Mihai, apoi prin suferințele eroilor ce și-au jertfit aici viața[10] și a treia oară prin declararea de alipire a poporului român din Ardeal, Banat și Ungaria. După primire Prințul a vizitat cetatea și a inspectat trupele nou formate. Apoi și-a continuat drumul spre mica noastră Romă[11].
        La Blaj primirea a fost deosebit de călduroasă. La intrarea în oraș, Prințul a trecut prin o poartă triumfală. La intrarea în Mânăstire întreg clerul aștepta în odăjdii, în frunte cu episcopul Orăzii Mari, Dr. Dumitru Radu[12], care a urat bun sosit înaltului oaspe. În cuvântarea sa episcopul a ratat importanța orășelului de la împreunarea celor două Târnave, atât din punct de vedere cultural cât și din punct de vedere național. Te-deumul oficiat pe urmă a dat ocazie numeroasei pături de intelectuali să se prezinte in corpore spre a cere revărsarea harului Dumnezeiesc asupra Moștenitorului Tronului.
      După serbarea din biserică, A.S.R. a primit defilarea instituțiunilor culturale, reuniunilor și comunelor învecinate, care au venit să-și depună omagiile. Condus de episcopul Radu și de vicariul Dr. Vasile Suciu[13], a vizitat așezămintele culturale ale Blajului: liceul, internatul de băieți, seminarul, școala de fete. Seara i s-a oferit un banchet în Palatul Mitropolitan; a toastat episcopul Radu în onoarea prințului, evocând amintirea vremurilor când între aceleași ziduri ale Castelului din Blaj, principele Ardealului, Apafi, umilise pe un vrednic Mitropolit din Bălgrad (Alba Iulia)[14]. Cum s-au schimbat vremurile! S’au dus cei de un cuget cu el şi astăzi nouă ni s’a făcut cea mai deplină dreptate, când în același lăcaș al Mitropolitului din Blaj adăpostim pe cel dintâi Principe Moștenitor al României întregite. Mitropolia noastră, - zice episcopul, vă aduce cele mai supuse omagii rugând pe unul Dumnezeu să vă aducă din nou în mijlocul nostru şi bucuria ne va fi deplină
       A.S.R. răspunzând a spus următoarele :
       La cuvintele atât de calde și atât de emoționante pe care mi le-ați rostit în fața Catedralei, mi-am simțit sufletul așa de impresionat, încât n-aș fi putut da niciun răspuns. Am intrat în sfântul altar pentru a mulțumi lui Dimnezeu că ne-a hărăzit această frumoasă zi. Știu că episcopii al căror chip îl văd aici, toți au fost luptători aprigi și strejari ai neamului nostru ; ei au câștigat Blajului dreptul să rămână în veci cel mai sfânt și cel mai înalt focar de cultură al României întregite. Închin paharul în amintirea falnicilor luptători din trecut și pentru înflorirea celor de azi şi celor de mâine.
       În ziua următoare A.S.R. a plecat ; studențimea din Blaj și întreg publicul românesc i-a făcut şi de astădată cordon de-a lungul străzilor. Prințul a câștigat pe de-a întregul dragostea Blăjenilor, lăsând în inimile tuturor cea mai frumoasă amintire.
         Drumul până la Orăștie a fost o adevărată sărbătoare. Toate satele prin cari a trecut i-au făcut înaltului oaspete cea mai călduroasă primire, întâmpinându-l cu aclamațiuni nesfârșite pline de mare însuflețire. Cu deosebire la Vințul-de-jos, în vechiul cerc electoral al președintelui Consiliului Dirigent, primirea a fost emoționantă. Oprindu-se automobilul sub arcul de triumf, preotul comunii i-a prezentat omagiile, iar fetele în minunate costume naționale i-au oferit buchete de flori.
        La ora 10 a.m. Prințul a intrat în Orăștie, unde a fost așteptat de o escortă de călăreți, cari l’au condus până în oraș. Aici prefectul județului dr. Vasinca[15], l’a salutat de bună sosire. În Piață, unde a fost ridicat un măreț arc de triumf, primarul orașului Dr. Boca, a prezentat pâine ași sarea tradiționale. Din partea domnișoarelor i s’au oferit mai multe buchete de flori, cari i-au acoperit automobilul. Un cor bine condus a intonat imnul regal însoțit de aclamațiile furtunoase ale imensei mulțimi. Apoi prințul s’a dus spre platoul de la marginea orașului, unde a inspectat trupele regimentului local de infanterie. Soldații s’au prezentat în mod admirabil. După ce a privit aproape două ore exercițiile trupelor, soldații au format careu în jurul A.S.R. care le-a vorbit îndemnându-i să păstreze irtuţie moștenite din bătrâni. La ora 1 ofițerii au oferit un banchet, la care au servit 12 domnișoare îmbrăcate în splendide costume naționale românești. După toastul comandantului regimentului, a vorbit Principele moștenitor arătând partea de moștenire pe care o avem de la strămoșii noștri Daci, acei oșteni mândri şi viteji care au preferit să moară decât să-și vadă libertatea strivită. Şcoalele din Orăștie și comunele din jur au defilat pe dinaintea sa și A.S.R. a putu ceti de pe fețele lor mândre vechea Orăștie dacică ; apoi Principele cu suita au părăsit orașul în cele mia călduroase ovaţiuni.
        Seara la ora 6 a sosit la Săliște, unde primirea a fost tot așa de entuziastă și înălțătoare. A vorbit primarul, apoi protopopul Dr. Lupaş[16],


Ioan Lupaş

 
care a arătat importanța culturală a acestei comune curat românească. Prințul a mulțumit emoționat și după aceea a vizitat biserica și școala, fiind întâmpinat pretutindeni cu ovațiuni entuziaste. Din Săliște s’a reîntors în Sibiu, unde a asistat la concertul festiv organizat în onoarea sa, cu care ocazie publicul asistent a făcut o frumoasă manifestație de simpatie pentru Prinț și întreaga casă domnitoare.
           Cu privire la călătoria triumfală a Prințului moștenitor în Ardeal, ziarul Renașterea Română din Sibiu, scrie :
        Din pruncia cea mai fragedă și până în zilele noastre se desprinde din istoria poporului românesc un fapt puțin obicinuit la restul popoarelor : necesitatea sufletească de a avea un domnitor. N’a fost epocă în viața poporului nostru, oriunde l’ar fi aruncat soarta, să nu simtă nevoia de a avea un păstor în frunte, pe care împodobindu-l cu cele mai frumoase calități, să-l adore. În această privință, noi, cei de această parte a Carpaților, am ajuns proverbiali și aproape de râsul lumii. Am fost înșelați de Habsburgi în fel și chip, am fost eludați față de Maghiari și față de alții, am fost trimiși în foc, am murit pentru domnitorii cari ne’au plătit cu ingratitudine vădită, și totuși până acum vreo zece, două zeci de ani nu ezitam a ne lega speranțele de drăguțul de Împărat. Prin munca ascunsă a misterioaselor celule cerebrale, din tată în fiu se moștenise la noi și devenise tradiție sfântă – afară de cultul limbei, poate cea mai sfântă, - de a te închina Măriei Sale și a-l scuza pentru nedreptăți învederate, aruncând vina de-a pururi pe sfetnici. Devenise pentru noi o noțiune ideală « Măria Sa » legată de cele mai subtile fibre ale eului nostru, până ce în sfârșit, lumina vie a speranței reale ne-a șters din suflet Vienei egoiste și haine și ne-a sădit adânc în piept icoana Dinastiei Naționale de astădată. Și gloria pe care ne plăcea s’o făurim în jurul Tronului de astădată este aicea, și mintea noastră abia o poate cuprinde, așa de neasemănată este strălucirea ei. Ca o floare minunată trăită artificial și trăită doar din imaginații factice, ajunsă în bătaia fericitoare a soarelui adevărat și nemijlocit, sentimentul nostru dinastic se va deschide și prin bogăția lui va uimi chiar și pe cei către cari să îndreaptă. Căci nu este român pe toată întinderea acestor meleaguri stropite cu sânge așa de mult, cu sânge românesc, care să nu știe ce a făcut Dinastia pentru noi, Ardelenii. Știm prea bine că fără perseverența dârză și înțelepciunea prevăzătoare a Regelui și stăruința Reginei, noi am fi poate tot robi astăzi. De aceea înnăscutul sentiment dinastic, întărit prin recunoștința conștiinței și fără margini a desorbțiilor, se îndreaptă cu umilită ardoare spre Tronul românesc. Astfel bucuria cu care a fost întâmpinat Principele moștenitor al României Mari de puținul popor care a putut afla de sosirea neprevăzută a Coconului domnesc, arată setea cu care așteptăm în mijlocul nostru pe Regele Erou și pe diplomatul de frunte al României Mari, pe M. S. Regina. Îl așteptăm cu nerăbdarea bolnavului vindecat de crâncenă boală, care închinare vrea să aducă binefăcătorului și cu elanul unei spontaneități sublime vrea să-și aștearnă viața la picioarele celor care i-au făcut’o demnă de trăit. Si până atunci până în ziua supremă, de la mic la mare, legământ sfânt să ne facem ca vitejia şi patriotismul Regelui pildă să ne fie în toate ale noastre, iar dragostea de țară a Reginei să nu fie mai presus de a noastră. Astfel le vom împlini voința și ajunge-vom să avem parte de dragostea lor! Aceasta am dorit să le știe Fiul regesc care petrece în mijlocul nostru și să le ducă cu el la picioarele tronului: omagiul și nețărmurita dragoste a poporului prin El eliberat din suferință și care al Lui vrea să fie pe veci cu neclintită credință și capabil de cele mai înalte jerfe.
          Iar ziarul oficios al Consiliului Dirigent, Patria, tot din Sibiu, scrie astfel :
         Reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române au fost conduși de P.S.S. Episcopul Cristea[17].

 

Miron Cristea
 
 
        Aici s’a petrecut o scenă emoționantă, când Prințul Carol în răspunsul său a accentuat că a fost adânc pătruns de însemnătatea momentului și mișcat până la lacrimi când a intrat în Catedrala din Sibiu, când parcă toți cei care am fost prezenți am chemat pe Dumnezeu de mărturie la realizarea visului nostru secular.
 

Catedrala Mitropolitană din Sibiu
 

Interiorul Catedralei Mitropolitane din Sibiu

 
        Unitatea națională este pe vecie înfăptuită după, cum vecinic este dumnezeu care ne-a ajutat s’o înfăptuim. Cei prezenți au rămas adânc impresionați, în ochii multora au apărut lacrimile, ca o dovadă sinceră, dar strălucită de nemărginita bucurie de care au fost cuprinși auzind pe Moștenitorul tronului grăind aceste cuvinte.
      Reprezentanții Biserici greco-catolice române au fost conduși de către d. protopop Togan[18], căruia răspunzându-i Prințul a spus că știe cât are să mulțumească neamul românesc bărbaților de înaltă erudiție culturală ai Bisericii greco-catolice.

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2,  pp. 234 – 239)
 
 
 

[1] Gheorghe Baiulescu (1855 – 1935), medic român din Transilvania, primul primar român al Brașovului în 1916, primul prefect român al Brașovului în 1919.
[2] Andrei Mureșanu scris și Mureșianu (1816 – 1863)  a fost un poet și revoluționar român din Transilvania. A început să publice poezie în revista Foaie pentru minte, inimă și literatură. S-a numărat între conducătorii Revoluției din 1848, ca membru în delegația Brașovului la Adunarea de la Blaj, în mai 1848. Poemul său Un răsunet, scris la Brașov pe melodia anonimă a unui vechi imn religios (Din sânul maicii mele), poem denumit ulterior Deșteaptă-te, române!, a devenit imn revoluționar - fiind numit de Nicolae Bălcescu „Marseilleza românilor”. În 1990 Deșteaptă-te, române! a devenit imnul de stat al României. După Revoluția de la 1848 Mureșanu a muncit ca traducător la Sibiu și a publicat în revista Telegraful Român, operele sale având tentă patriotică și de protest social. În 1862 poeziile sale au fost adunate într-un volum. 
[3] Aurel A. Vlad (1875 - 1953) a fost avocat, doctor în drept, promotor al Unirii din 1918, membru în Consiliul Dirigent, membru al Partidului Național Român și apoi fondator și fruntaș al Partidului Național Țărănesc, a fost ministru de Finanțe al României  (1 decembrie 1919 – 23 februarie 1920), ulterior ministru al Cultelor și Artelor (10 noiembrie 1928 – 14 noiembrie 1929), ministrul Industriei şi Comerţului (14 noiembrie 1929 – 7 martie 1930).. A fost arestat de Securitatea din Sibiu în noaptea de 5/6 mai 1950, « Noaptea demnitarilor », la vârsta de 75 ani, a fost adus la Închisoarea Sighet la 7 mai, fiind „internat” pe timp de 24 luni. Ulterior a fost încadrat în Decizia M.A.I. nr. 334/1951. Deși murise deja în penitenciarul Sighet la 2 iulie 1953, conform Deciziei M.A.I. numărul 559 din 6 august 1953, pedeapsa i-a fost majorată cu 60 de luni.
[4] Octavian Vasu a fost un avocat din Făgăraș și un înalt funcționar român, cunoscut pentru faptul că a fost primul prefect român al județului Făgăraș, pentru implicarea în activitatea de organizare a Primului Corp al Voluntarilor Români din Rusia și pentru calitatea de membru ales al Marelui Sfat Național Român
[5] Iuliu Maniu (1837 –1953) a fost un om politic român, membru marcant al Partidului Național Român, deputat român de Transilvania în Dieta de la Budapesta, rol major în organizarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, președinte al Consilului Dirigent (decembrie 1918 - martie 1920), președinte al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947), de mai multe ori prim-ministru al României (noiembrie 1928- iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932 -ianuarie 1933), rol major în înlăturarea regelui Carol al II-lea în septembrie 1940, apoi în organizarea actului de la 23 august 1944, opozant al guvernului comunist, deținut politic din iulie 1947, decedat în închisoarea Sighet. A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Române.
[6] Traian Moșoiu (1868 – 1932), general român, născut lîngă Brașov, a absolvit școala de ofițeri de infanterie din Viena în 1889, iar în 1891 a trecut în România și a fost încadrat în armata română. În ianuarie 1917 a fost avansat general de brigadă și numit la comanda Diviziei 12 Infanterie. La 12/24 decembrie 1918 a fost numit comandantul trupelor din Transilvania, iar de la 12 martie 1919 era Guvernatorul militar al Transilvaniei. Va fi ministru în guvernarea condusă de Ion I.C. Brătianu (1922 – 1926)  a condus comisia pentru încoronarea regelui Ferdinand la Alba Iulia la 15 octombrie 1922.
[7] Ioan Boeriu baron de Polichna (1859 – 1949) general de origine română în armata austro-ungară, decorat cu ordinul Maria Terezia. Alături de Iuliu Maniu a organizat armata națională românească în noiembrie 1918; ulterior general de corp de armată în armata României Mari
[8] Silviu Dragomir (1888 – 1962), istoric român din Transilvania, secretar al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, membru titular al Academiei Române (1928), ministru în vremea regimului de autoritate monarhică, întemnițat de regimul comunist la Sighet (1949 – 1955). Biograf al lui Avram Iancu.
[9] Camil Velican (1878 -1937), avocat și om politic român, reprezentantul oașului Ala Iulia la Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, primar al orașului, prefect al județului Alba la ceremonia încoronării Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria la 15 octombrie 1922.
[10] Alizie la faptul că la Alba Iulia au fost întemnițați, judecați și executați prin tragere pe roată, la 28 februarie 1785, pe platoul de la Furci, conducătorii revoluției române din Transilvania din 1784, Horea și Cloșca, în vreme ce Crișan s-ar fi sinucis în temniță.
[11] Aluzie la exclamația tănărului Mihai Eminescu când a vizitat pentru prima oară Blajul: Te salut, mică Romă!
[12] Demetriu Radu (1861 - 1920) ierarh greco-catolic, episcop de Lugoj (1897 – 1903), ulterior episcop de Oradea Mare (1903 – 1920). A prezidat, împreună cu Ioan Papp, episcop ortodox de Arad, și cu Gheorghe Pop de Băsești, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. În calitate de decan al episcopatului român unit, l-a îmbrățișat pe generalul român Nicolescu, sosit la Blaj în fruntea Armatei Române. La 23 mai 1919 i-a găzduit, în Palatul Episcopal de la Oradea pe regele Ferdinand și regina Maria.
[13] Vasile Suciu (1873  - 1935) a fost al treisprezecelea întâistătător al Bisericii Române Unite cu Roma, arhiepiscop de Alba Iulia și Făgăraș de la 1 ianuarie 1920 până la moarte, membru de onoare al Academiei Române.
[14] Este vorba de Mihai Apafi II (n. 1676 – d. 1713, principe al Transilvaniei între 1690 şi 1696, cu întreruperi) şi Teofil Seremi (d. 1697, Alba Iulia) a fost un episcop ortodox și mitropolit al Bălgradului (al Ardealului) între 1692 și 1697. Numele său de mirean era Toma Seremi și făcea parte din mica nobilime din Teiuș (nemeși). A pornit tratativele de unire a Mitropoliei Ardealului cu Biserica Catolică, punând astfel bazele Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice. Alte surse spun că ar fi refuzat unirea şi ar fi murit otrăvit. Prin testamentul din 10 iulie 1697 a lăsat toate bunurile acumulate în vremea vlădiciei sale Mitropoliei din Bălgrad (Alba Iulia).
[15] Dr. Toma Vasinca, prefect de Hundoara numit în funcţie la 14/27 Ianuarie 1919, vezi Gazeta Oficială nr. 6 Sibiu, 14/27 Ianuarie 1919, pag. 1.
[16] Ioan Lupaș (n. 9 august 1880, Săliște, comitatul Sibiu - d. 3 iulie 1967, București) a fost un istoric și om politic român, membru al Academiei Române din anul 1916. A urmat studiile secundare la Sibiu și Brașov, iar pe cele universitare la Universitatea din Budapesta (1900-1904) și Berlin (1904-1905). Doctor în filosofie (1905). Profesor de istorie bisericească la Institutul Teologic-Pedagogic Andreian din Sibiu (1905-1909). A fost protopop la Săliște (1909-1919). Participă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, fiind membru în „Marele Sfat”, iar apoi secretar general al Resortului Culte și Instrucțiune Publică din Consiliul Dirigent (1918-1920). Devine profesor de istoria modernă a românilor și de istoria Transilvaniei la Universitatea din Cluj (1919-1944). Fondator și codirector, alături de Alexandru I. Lapedatu, al Institutului de Istorie Națională din Cluj (1920-1945). Arestat la 5/6 mai 1950, a fost internat la Sighet pe timp de 24 luni, încadrat ulterior în Decizia MAI nr. 334/1951; pedeapsa a fost majorată cu 60 luni, conform Deciziei MAI nr. 559/1953. A fost eliberat prin amnistie, la 5 mai 1955. Ioan Lupaș s-a stins din viață la 3 iulie 1967, la București. Este înmormântat la Mănăstirea Cernica.
[17] Elie Miron Cristea pe numele de mirean Ilie Cristea (n. 20 iulie 1868, la Toplița – d. 6 martie 1939, la Cannes) Prin activitatea sa de sprijinire a emancipării românilor din Austro-Ungaria, Cristea s-a impus încă din tinerețe atenției generale și astfel a fost ales la 21 noiembrie/3 decembrie 1909, episcop al Caransebeșului, calitate în care a participat alături de episcopul Iuliu Hossu la Marea Adunare de la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918.  La 18/31 decembrie 1919, a fost desemnat să ocupe scaunul (rămas vacant) de mitropolit primat al Bisericii din România întregită. Învestitura și înscăunarea au avut loc a doua zi. La 4 februarie 1925 a fost intronizat ca primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, funcție deținută până la moarte. A fost desemnat Înalt Regent prin actul de la 4 ianuarie 196 funcție îndeplinită în perioada 20 iulie 1927 - 8 iunie 1930. În perioada 11 februarie 1938 – 6 martie 1939, a fost președinte al Consiliului de miniștri. La 7 iunie 1919 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
[18] Nicolae Togan (1849 - 1935) cleric greco-catolic român din Transilvania, protopop de Sibiu din 1901, deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. A fost un colaborator însemnat al Enciclopediei Române (1938 – 1943).
 
 
14 aprilie 1919, Generalul Radu R. Rosetti despre situația militară a României și necesitatea înfrângerii armatei bolșevice ungare

         Generalul Prezan şi G. Mârzescu[1] mă cheamă pentru chestiunea rușilor refugiați din Odessa. Merg apoi la generalul Berthelot. Ca urmare se hotărăște a-i strânge pe toți la Tulcea, a întări grănicerii de acolo şi a expedia apoi pe ruşi cât mai repede aiurea.
        Din diferite scrisori ale lui Brătianu şi din spusele lui C. Diamandy[2], venit alaltăieri de la Paris, reiese: 1) sfatul că scăparea e numai în mâinile noastre – deci să nu mai așteptăm; 2) se formează un bloc româno-polon-cehoslovac-sârb-grec pentru a dezarma pe unguri și bulgari.
            Și Cicio-Pop[3] mă vestește că fără a mai cere avizul nimănui se vor face recrutări în Banat.
        Tuturor  pe care-i văd sau care vin la mine le demonstrez că înaintarea contra ungurilor e acum o absolută necesitate, căci e o cerință pur militară. Vom fi atacați de bolșevici; pentru a le face faţă trebuie a avea libertate de acțiune. Dar aceasta nu o vom putea avea decât distrugând armata ungară care ne stă la spate.
            Noël – aviatorul – întors din Anglia spune că și acolo a găsit opunere la relațiile comerciale cu România.
         În urma intervenției lui Berthelot, Marele Cartier General a luat cuvenitele măsuri pentru călătoria trupelor ucrainene, dezarmate, de la Tighina la Hotin, unde vor fi trecute peste Nistru.
 
 (General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919), Ediție. îngrijită, studiu introductive, note de Maria Georgescu, Editura Modelism, 1997, pp. 341-342.))
 
 

[1] Gheorghe Gh. Mârzescu (n. 4 iulie 1876Iași — d. 12 mai 1926Iași) a fost un om politic și jurist român, care a îndeplinit funcția de primar al municipiului Iași în perioada 1914-1916. De asemenea, a deținut funcția de ministru în mai multe guverne liberale.
[2] Constantin Diamandy (n. 1868 - d. 1931, Idrici, judeţul Vaslui) a fost diplomat, ministru plenipotențiar al României, la începutul secolului al XX-lea în mai multe capitale europene. A avut o contribuție remarcabilă la perfectarea acordului României cu Antanta în 1916.
[3] Ştefan Cicio-Pop (n. 1 aprilie 1865Șigău, Cluj - d. 16 februarie 1934, Conop, Arad) a fost avocat şi un om politic român, membru al PNR și mai apoi vicepreședinte al PNȚ deputat român în Dieta de la Budapesta  , participant activ la Marea Unire din 1918, Președinte al Consiliului Național Central Român, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deținând portofoliul apărării şi al internelor. Ministru de Stat pentru Transilvania, în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 - 12 martie 1920) precum și ministru de externe (9 ianuarie – 13 martie 1920) în același guvern, Prim Ministru ad interim. În cursul guvernărilor Iuliu Maniu a deținut funcția de președinte al Adunării Deputaților (23 decembrie 1928-30 aprilie 1931 și 10 august 1932-18 noiembrie 1933).

(General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919), Ed. îngrijită, studiu introductive, note, Maria Georgescu, Editura Modelism, 1997, pp. 341-342.)
 

12 aprilie 1919, Telegramă a generalului Berthelot către Președintele Consiliului de Miniștri și ministru de Război al Franței, Georges Clemenceau, prin care informează asupra cererii Consiliului Dirigent din Transilvania privind protecția împotriva atacurilor ungare și asupra hotărârii guvernului român de a ocupa zona care i-a fost indicată prin decizia Conferinței de Pace din 26 februarie 1919.

        Armata Dunării
        Statul Major Biroul 3
        Nr. 652/3 Secret
 Marele Cartier General al Armatei
12 aprilie 1919
Confirmarea telegramei cifrate

          Generalul Berthelot către dl ministru de război, Paris
     Consiliul Dirigent din Transilvania cere guvernului român de a asigura protecția conaționalilor săi contra bandelor ungare. Bandele ungare continuă, într-adevăr, în ciuda avertismentului Antantei, să prădeze bunurile și să asasineze locuitorii.
      Consiliul Dirigent transilvănean amenințând că va renunța la conducerea treburilor și pe de altă parte exasperarea populației riscând să provoace dezvoltarea anarhiei, guvernul român a luat decizia de a ocupa zona care i-a fost indicată prin decizia Congresului de Pace din 26 februarie 1919.

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 579, pp. 302 – 303
 
 
 
29 martie [11 aprilie] 1919, Nicoale Iorga despre situația externă a României
 
      Ziarele desmint că s'ar fi luat de bolșevici Benderul și Cetatea-Albă. Apoi vine un loc tăiat de Cenzură.
      Știri din Budapesta arată că generalul Smuts[1], trimes de Anglia acolo, ar fi oferit mutarea liniei de demarcație și rezervarea chestiei de fond! Ungurii ar fi respins cererile, pretinzând și mai mult: admiterea lor la negocieri care s'ar purta la Viena sau la Praga.
Jan Christiaan Smuts (1870 -1950)
 
        Întrebând pe Nistor[2], el asigură că Smuts, văzând cu cine are a face, nici nu s'a coborât din vagon, mergând spre Belgrad.

 
Ion Nistor (1876 -1962)

        La Academie, Babeș[3]cere formal scuze în afacerea Buletinului.

 
 

Victor Babeș (1854 – 1926)
       După scrisoarea unui tânăr întrebuințat la negociațiile din Paris, singur Brătianu ar fi fost activ și ar fi lucrat cu inteligență, dar serviciile cele mari le-ar fi facut Regina, care a cucerit totParisul.

[NicolaeIorga, Memorii, vol. 2, f.a. pp. 186 -187]
 
 
[1]Jan Christiaan Smuts (1870 – 1950) om de stat proeminent din Africa de Sud și Comunitatea Britanică, lider militar și filosof. Prim-ministru al Uniunii Africii de Sud (3 septembrie 1919 - 30  iunie 1924 și 5 septembrie 1939 – 4 iunie 1948). Din 1917 și până în 1919, a fost unul dintre membrii Cabinetului Imperial de Război al Marii Britanii și a avut o contribuție importantă la fondarea Royal Air Force (RAF). A fost avansat feldmareșal în Armata Britanică în 1941 și a făcut parte din Cabinetul Imperial de Războicondus de Winston Churchill. A fost singurul om care a semnat ambele tratate de pace prin care s-au încheiat Primul și al Doilea Război Mondial. Statuia lui se află înPiața Parlamentului din Londra.
[2]Ioan Nistor (1876 – 1962) istoric și militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizarea Adunării Naționale de la Cernăuți, care a hotărât unirea cu România, încadrul căruia a redactat „Actul Unirii”. Profesor la Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității din Cernăuți, profesor universitar la București, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaș al Partidului Național Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al Lucrărilor Publice, al Muncii și, în final, al Cultelor și Artelor. Întemnițat la Sighet de regimul comunist (1950 – 1955).
[3]Victor Babeș (1854 -1926), savant bacteriolog și morfopatolog român de reputație internațională, membru al Academiei Române din 1893, fondatorul școlii românești de microbiologie. A fost fiul lui Vincențiu Babeș, luptător pentru drepturile românilor din Banat. În timpul ocupației Puterilor Centrale a fost de acord ca Buletinul secției științifice a Academiei Române să fie editat în limba germană
 
28 Martie /10 aprilie 1919, Articolul generalului Alexandru  Averescu „Puţină lumină asupra păcei separate”, publicat în ziarul ”Îndreptarea”
 
        A fost o idee nu tocmai potrivită aceia de a scormoni chiar acum chestiunea păcei noastre cu Puterile Centrale.
     Se înțelege de la sine că un capitol atât de important al istoriei războiului nu poate să rămâe nediscutat și necercetat pe toate fețele.
     Nu știu însă dacă nu ar fi fost mai bine a lăsa aceasta pentru mai târziu, când s-ar fi putut avea cel puțin probabilitatea, dacă nu chiar siguranța, că se scrie pentru a se face istorie, iar nu pentru a se apăra o cauză.
       Dar ne găsim deja în fața faptului împlinit. Bine sau rău, s-a scris și din cele ce s-au scris desigur că se vor trage concluziuni. Este aproape de mintea omului că concluziunile ce se vor trage vor fi cu atât mai apropiate de adevăr, cu cât se vor întemeia pe mai multe elemente, cu cât se vor auzi mai multe clopote.
       Acesta este rostul celor ce urmează. Chestiunea a culminat cu scrisoarea d-lui Tavernier[1] publicată zilele acestea de ziarul Epoca. Acea scrisoare conține multe lucruri interesante, are însă nevoie de unele complectări și chiar mici rectificări, în ceea ce mă privește cel puțin.
        Este spus în ea că am fost ultimul partizan al rezistenței. În aparență da, în fond, nu. Mă explic.
       În a doua jumătate din Iulie sau în prima din August, nu pot preciza – nu am carnetul la mine - în orice caz, înainte de răsturnarea lui Kornilov, fiind vorba de o eventuală evacuare în Rusia, am pus unele întrebări într-un consiliu de război, de sub președinția Regelui, care au determinat pe Președintele Consiliului de Miniștri, prezent acolo, să convoace pentru a doua zi un Consiliu de Miniștri.
     Am participat la acel consiliu, prezidat de asemenea de Suveran. Unul din miniștri a cerut să mi se pue întrebarea dacă trupele și în special ofițerii vor privi cu ochi buni evacuarea. Se insinua, pe atunci, că eu aș crea un curent împotriva evacuării.
        Am răspuns că ar fi o mare ofensă la adresa armatei și în special a corpului ofițeresc, cea mai mică bănuială că ar șovăi să execute un ordin, oricare ar fi el.
        Am adăugat însă - repetând ceea ce spusesem în ajun - că este nu mai puțin datoria autorităților superioare în o așa de gravă chestiune, să-și pue următoarele întrebări:
         a) Ce regiune se destina pentru noi;
         b) Care va fi situațiunea noastră în acea regiune, din punctul de vedere al adăpostirei și al aprovizionărilor;
         c) Care va fi perspectiva noastră față cu desfășurarea viitoare a evenimentelor din Rusia.
         Spuneam că numai bazați pe răspunsuri concrete la aceste întrebări se va putea hotărî modalitatea evacuării; și că aceasta ar trebui să meargă până în cele mai mici amănunte, pentru a nu se repeta cele întâmplate cu prilejul evacurării Munteniei și Olteniei.
       Adăugam în fine, oare-și care îndoieli, asupra credinței de pe atunci să revoluțiunea (din Rusia) ajunsese deja la finit.
         Ministrul care provocase amestecul meu în discuțiune, a obiectat că generalul Kornilov luase deja niște măsuri foarte energice și foarte salutare. Am răspuns că idei și intențiuni bune nu vor lipsi, dar mă îndoiam că vor putea ajunge la periferie nealterate, dacă vor putea ajunge.
        Nu făceam profeții, ci vorbeam în cunoștință de cauză, datorită numeroaselor mele călătorii în Rusia încă de pe când eram căpitan, până în ultimii ani.
        În orice caz, reîntors la Bacău, am întocmit un plan de retragere, am stabilit itinerariul diferitelor coloane până la Prut, am fixat punctele în cari să se creeze depozite și am și dispus numaidecât amenajarea drumurilor pentru ca să fie practicabile.
      Nu știu dacă o asemenea lucrare s-a întocmit de vreun alt organ militar superior, inclusiv, marele cuartier. Lucrarea mea există în arhive, și drumurile reparate și create există în natură.
     În luna lui Septembrie, adică după ofensiva de la Mărești [Mărăști] care se știe că a fost oprită din cauza defecțiunilor din Bucovina și după defecțiunile de la noi din țară a trupelor care au luptat cu armata I la Mărășești, am fost pe front și vorbind cu d-l Tavernier i-am spus că după cum se desemna situațiunea din Rusia, singura scăpare ar fi ca aliații să trimeată neîntârziat cel puțin 10 – 15 divizii și vreo câteva mii de ofițeri cu care să se încadreze regimentele rusești necontaminate încă. Aveam convingerea, și o mai am și astăzi, că cu această măsură s-ar fi putut pune capăt lățirei defecțiunilor. Deci această idee am sugerat-o în Septembrie și nu în Noiembrie.
      Câteva zile mai târziu, către sfârșitul lui Septembrie, un ofițer aliat de grad superior, care se dusese la Piatra pentru a se repauza vreo 10 zile, fiind nevoit să plece imediat înapoi la Iași, din cauza evenimentelor din Buzău (?), la trecerea prin Bacău a venit să mă vadă. Vorbind cu el despre situația din Rusia, al cărui desnodământ devenise deja evident pentru cei cari voiau și aveau putința de a privi lucrurile obiectiv, l-am întrebat ce crede că avem noi de făcut. Mi-a răspuns pur și simplu: Pace. Este singura ieșire și în interesul d-voastră și în interesul nostru. Esențialul ar fi acum să scăpați materialul de război, să nu cadă în mâna dușmanului”. La timp voi da numele acestui ofițer, cu care am fost necontenit în unitate de vederi.
     Convingerea că totul era pierdut, dacă nu interveneau grabnic aliații, am păstrat-o pentru mine. Ea nu a transpirat din niciun act al meu, și nici din atitudinea mea. Dimpotrivă, moralul trupelor mele a fost necontenit menținut sus.
      În ziua de 19 Noiembrie, are din nou loc un consiliu de război sub președinția Regelui, la cari pe lângă comandanții de armate, ministrul de război și șeful de stat major, au participat și șeful misiunei militare franceze precum și președintele consiliului de miniștri.
        Chestiunea principală a fost a se hotărî dacă armata română era nevoită să încheie și ea armistițiu, în cazul când armata rusească, fie din inițiativa comandamentului, fie din aceia a trupelor ar face un asemenea pas.
Mi s-a cerut mie, cel dintâi părerea, ca cel mai vechi. Am rugat pe președintele consiliului a spune dacă era în intențiunea guvernului, da sau nu, să pășească la tratative de pace, căci armistițiul nu poate fi alt decât un pas în acest sens.
        Președintele consiliului, după unele răspunsuri evazive, a fost nevoit strâns cu întrebări tot mai precise de mine, să declare că guvernul nu ar păși la tratativele de pace decât dacă situația militară ar impune aceasta.
Acest punct stabilit, am opinat atunci că armistițiul ce ar încheia trupele rusești nu obliga pe armata română să facă același lucru, deoarece situațiunea ei nu numai că nu s-ar înrăutăți, dar chiar s-ar îmbunătăți prin armistițiul rușilor.
           Am dat explicațiunile necesare în susținerea acestei păreri, care a fost adoptată în unanimitate. S-a redactat un proces verbal, pot zice dictat de mine și am semnat cu toții.
      Trebuie să mărturisesc însă, că în sufletul meu atunci deja consideram pacea ca o necesitate tristă și neînlăturabilă: dar deoarece s-a declarat de guvern că nu se gândește la pace, am opinat contra armistițiului, fiind convins că încetarea ostilităților ne va scoborî nivelul ardoarei de luptă a trupelor.
         Spre neînchipuita mea uimire, două zile mai târziu, primesc la Bacău un ordin telegrafic, prin care mi se punea în vedere că pe ziua de 22 Noiembrie se va încheia armistițiul cu inamicul! La ce bun atunci consiliul anterior și protocolul ce am semnat ?
            Câteva zile mai târziu, în adevăr, am mers pe front, însoțit de d-nul Tavernier ca să-mi dau seama de moralul trupelor. Era excelent. Înfierau purtarea Rușilor și regretau că au încetat luptele.
          Cu această ocasiune am spus d-lui Tavernier că ”era regretabil că nu aveam trupe aliate în Rusia” după cum cum opinasem cu două luni înainte.
            D-sa mi-a spus că era foarte amărât de acesta și că telegrafiase deja de atunci la Paris.
         Aici este deci o nepotrivire între articolul d-lui Tavernier și amintirile mele, prima propunere am făcut-o în Septembrie, nu în Noiembrie, când se înțelege că era prea târziu. Lucrurile erau prea înaintate.
          În orice caz, două luni de viaţă inactivă în tranşee au produs după cum prevăzusem, o schimbare atât de mare în spiritul trupelor, încât la vestea că se încheie pacea a fost un strigăt de uşurare general: soldaţii se îmbrăţişeau în trenuri şi pe străzi, în culmea bucuriei.
           Cum s-a ajuns în cercurile diriguitoare la acest cuvânt de pace se știe. Se știe pentru ce a demisionat guvernul care a făcut războiul și care a fost mandatul guvernului următor.
           Adevărul este că o reluarea ostilităților în Februarie 1918, mai mult decât o nebunie, ar fi fost pentru armată cel puțin, o sinucidere, nu numai fără folos, dar chiar dăunătoare și țării și aliaților ei.
           În omagiul adevărului, dar în desacord cu articolul d-lui Tavernier trebuie să spun că la acea epocă, pe când eram hotărât de partea păcii, mai erau glasuri pentru continuarea războiului, chiar și în cercurile militare. Nu am fost deci ultimul pentru continuarea resistenței în mod absolut. Am fost ultimul pentru ea, atât cât am mai avut convingerea că o rezistență mai era încă justificabilă, față cu situațiunea militară și locală și generală.

(Îndreptarea, An II, Nr. 83, Joi, 28 Martie [10 Aprilie] 1919)
 
 

[1] Eugene Tavernier (1858 – 1928) jurnalist și eseist francez, corespondent al ziarului Le Temps. A fost atașat armatei de la Salonic în anii 1915 - 1917.
 
10 aprilie 1919, Paris, Scrisoarea lui Stphen Pichon, ministrul Afacerilor Străine către misiunea diplomatică de la Belgrad, prin care respinge ideea propusă de reprezentanții secuilor și atrage atenția asupra necesității colaborării din Serbia și România
 
Le Ministre des Affaires Etrangères, à Ministre Français, Belgrade, Paris, 10 Avril 1919

       Réponse à votre télégramme 173. Il ne peut être question d’accepter l’offre des Szeklers subordonné à la condition que la région sud-est de la Transylvanie où ils habitent ne sera pas occupée par les Roumains. Il peut y avoir doute sur les limites occidentales de la Transylvanie qui ne seront fixées que par le Traité de Paix, mais il est évident que sous peine de renier tous les principes pour lesquels ils ont combattu, les alliés ne peuvent envisager que la partie de ce pays la plus rapprochée de la Roumanie formerait un ilot hongrois. Mon télégramme no. 141vous a d’ailleurs renseigné sur la mission du Général Smuts, en même temps que sur le véritable caractère de la démarcation notifiée au Gouvernement hongrois et qui a servi de prétexte au coup d’Etat bolcheviste. A ce propos je vous mets en garde contre la tendance des milieux de Belgrade à imputer aux ambitions roumaines la responsabilité des difficultés actuelles. Les Serbes devraient comprendre que leur intérêt est identique actuellement à celui des Roumains, et qu’ils ont les mêmes ennemis hongrois et Bulgares.
S. Pichon
 
(ANIC, Fond Microfilme Franţa, inv. 1990, rola 170, cadre 82-83)



 
 
8 aprilie 1919,Telegramă a Comandamentului Trupelor române din Transilvania către Marele Cartier General prin care se comunică un memoriu semnat de Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului Dirigent Român, referitor la evenimentele tragice ce aveau loc pe teritoriul ocupat de trupele ungare.
 
      ”Nr. 3326/1919
       Marele Cartier General, Biroul de Operaţiuni
 Telegramă
 
a Comandamentului Trupelor române din Transilvania
 

         Vă rugăm să comunicaţi dlui ministru Vaida[1], str. Lascăr Catargi nr. 24, cele ce urmează:
      Am adresat ieri guvernului ungar prin intermediul lui Erdoli [Erdeli], următorul protest: pe baza datelor autentice stabilite prin ancheta făcută în urma plângerilor adresate Consiliului Dirigent din Sibiu şi pe baza documentelor ce se află în posesia noastră, am constat: că organele oficiale ale guvernului ungar au încălcat dreptul la autodeterminare al popoarelor contrar acordurilor noastre cu guvernul ungar precum şi [contrar] ordonanţei din 12 nov. 1918 lansate pe baza acestor principii şi acorduri de dl Bartha[2], ministru de război, comitatelor româneşti unde Consiliul Dirigent român nu a puterea publică respectivă şi pe care armata română nu le-a ocupat încă; or, aceste organe înrolează cu forţa tineretul român în armata ungară, uzând de măsuri coercitive împotriva tinerilor care nu se prezintă; cu ocazia acestor recrutări de voluntari, românii sunt prinşi şi târâţi cu forţa; în urma acestor recrutări forţate, tinerii recruţi români precum şi gărzile încă nedezarmate sunt supuşi Comandamentului militar ungar şi trebuie să depună jurământ sub drapelul ungar; trupele regulate şi soldaţii neregulaţi secui, aduşi în trenuri blindate şi în trenuri speciale, dezarmează gărzile româneşti, jefuiesc satele rămase fără apărare, bat şi maltratează oamenii şi îi execută torturându-i în mod cumplit.
       Astfel, în comuna Bologa (Sebesvar)[3] din comitatul Cojocna, după ce au jefuit satele, ei au ucis la 24 ianuarie, în modul cel mai inuman și după înfricoșătoare torturi, pe sublocotenentul invalid Gheorghe Tamas și pe țăranul român Teodor Totea; ei au mai împușcat pe țăranii, Ioan Breazda, Simeon Pământaș, Dumitru Bagio, Gabriel Ors și Maria Potra din Bologa, precum și pe Ioan Farcan din Motorca, rănind și pe alții.
În același mod ei au jefuit comunele Ciucea, Poieni și Hodoș, ca victime au fost trei morți și câțiva răniți; mulți alți locuitori au fost deportați fără a avea dreptul de a se întoarce acasă. În comuna Bologa, unui tânăr i-a fost jupuit brațul drept, apoi a fost forțat să-și mănânce propria carne, pentru a fi crucificat după aceea.
       Locuitorii comitatelor Arad, Bihor, Sălaj și Satu Mare trăiesc sub o teroare permanentă; faptul că trupele regulate și neregulate călătoresc în trenuri blindate și sosesc cu trenuri speciale dovedește că autoritățile guvernului ungar se abțin nu numai să pună capăt acestei situații înfricoșătoare, dar par chiar a le sprijini.
       În timp ce teritoriul care se află sub autoritatea Consiliului Dirigent român domnesc liniștea și o ordine perfectă, nici o tulburare nu a fost nicăieri semnalată, iar avutul și viața fiecărui cetățean, fără deosebire de naționalitate sunt pe deplin asigurate și, în sfârșit, nu a fost nici o victimă sau nedreptate, dimpotrivă, pe teritoriile care se găsesc sub autoritatea maghiară, viața și averea românilor sunt în permanență amenințate și mulți dintre compatrioții noștri au căzut victime acestei stări de lucruri.
         Aducând în fața judecății lumii civilizate aceste procedee nemaipomenite, Consiliul Dirigent protestează pe de o parte în modul cel mai ferm împotriva acestei stări de lucruri și împotriva acestor abuzuri suferite de națiunea română, cerând pe de altă parte guvernului ungar să pună capăt acestei situații care lovește în drepturile cele mai elementare ale umanității și vine în contradicție cu principiile care guvernează Comunitatea Națiunilor și cere garanții urgente pentru a asigura viața, averea și liniștea acelora dintre fiii ei care se află sub dominația maghiară.
          Consiliul Dirigent Român, dorind să se abțină de la orice represiune, dorește de asemenea să garanteze din toate puterile și în modul cel mai eficient interesele poporului român, precum și viața și averea fiilor acestei națiuni având datoria de a le guverna și a le apăra.
            Semnat: Iuliu Maniu, Președintele Consiliului Dirigent
             Pentru traducere conformă: M. Arion”

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 576, pp. 295 – 296)

 

[1] AlexandruVaidaVoevod (1872 -1950) medic şi om politic român, membrumarcant al PartiduluiNaţionalRomân, apoi al PartiduluiNaţional-Ţărănescministruînguvernărilelui Iuliu Maniu, de treioriPreședinte al Consiliului de Miniștri (9 decembrie 1919 – 19 martie 1920, 6 iunie -19 octombrie 1932 şi 14 ianuarie -14 noiembrie 1933).
[2] Albert Bartha de Nagyborosnyó (n. 12 august 1877 la Cluj – d. 2 decembrie 1960, la New York), ofiţer şi om politic ungur care a fost de două ori ministru de Război în noiembrie 1918 şi în 1946 – 1947.
[3] Bologa este un satîn comunaPoieni din județul Cluj, Transilvania. 
 
 
 
 
 
5 aprilie 1919, Belgrad, Ministrul Franţei la Belgrad, vicontele Joseph de Fontenay, informează despre oferta secuilor de a participa la reprimarea revoluţiei comuniste din Ungaria în schimbul interzicerii ocupării teritoriului lor de către administraţia românească. Ministrul de externe Stephen Pichon respinge oferta, fiind contrară principiilor pentru care Antanta a intrat în război (s-ar crea o enclavă maghiară în zona cea mai apropiată de România). De asemenea, atrage atenţia asupra necesităţii unei apropieri româno-sârbe.
 
 
       Belgrade, 5 Avril 1919
      Les Szeklers Magyars du sud-est de la Transylvanie nous font savoir qu’ils sont prêts à marcher sur Budapest pour y rétablir un gouvernement bourgeois et ils demandent: 1- que les Roumains n’en profitent pas pour s’installer dans leur pays. 2 –que l’armée française de Hongrie commence l’occupation de la zone neutre et s’avance provisoirement qu’à Bekesczaba. En même temps le préfet de Temesvar va apporter à Arad la réponse du gouvernement de Bela Kun. Enfin les radiogrammes nous annoncent que le général anglais Smuts a été envoyé à Budapest, par la Conférence de la Paix. Il ne serait pas inutile pour nous (le général de Lobit et moi) de connaitre un peu dans quel sens nous devons orienter notre action afin d’agir conformément aux vues de la Conférence. Deux émissaires du parti bourgeois et deux socialistes viennent d’arriver à Belgrade et demandent à entrer en conversation.
         Fontenay
         [S.A.NI.C., Fond Microfilme Franţa, inv. 1990, rola 170, c. 79]
 
 
 
 
 
5 aprilie 1919, Paris, Însemnări ale reginei Maria, aflată la Paris, despre programul dens al zilei

      O zi aglomerată cum nu am avut vreodată. A început devreme cu o audienţă a d-lui Réné Domnic[1] de la Revue des Deux Mondes[2] care voia să-i dau ceva din scrierile mele pentru revistă, dacă este posibil, extrase din jurnalul meu din timpul războiului. I-am promis că voi face tot ce este posibil, numai să-mi permită timpul! Ar fi un lucru bun pentru România dacă aş face, alegând cu grijă paginile, totul, însă nu poate fi publicat! Trebuie făcut cu înţelepciune, materialul este aşa de bogat – să trăieşti o asemenea tragedie într-o perioadă atât de scurtă.
 


René Doumic

        Apoi a venit Loïe Fuller[3] cu sculptoriţa ei. Loïe şi cu mine am lucrat, în timp ce cealaltă modela.

 


 Loïe Fuller in 1900

       Am primit-o pe Lola, pe doamna Bonnet, o încântătoare infirmieră franceză, în vârstă şi energică, care a afost în România la triaj, unde s-a îmbolnăit de tifos exantematic şi care este gata să se întoarcă la noi dacă este nevoie.
       La 12 l-am primit pe colonelul Olds[4] de la Crucea Roşie Americană, care trebuie să încarce vagoanele pentru mine, el a spus că va încărca 15 pentru mine, în loc de 3, dacă pot să le obţin. El a fost cât se poate de drăguţ.


 


Robert Edwin Olds

       Apoi a trebuit să mă îmbrac pentru dejun la ducesa de Rohan[5]. Jumătate din casa ei este spital. O simplă recepţie intimă cu lume plăcută, apoi am vizitat spitalul. M-am simţit în elementul meu printre cei din jur. A fost o zi frumoasă şi însorită de primăvară.

 


Herminie de La Brousse de Verteillac, ducesă de Rohan
 
      De acolo m-am dus la o mare recepţie cu discursuri la Grand Palais[6], la Atelierul Franco-American, und francezii şi americanii împreună au creat o mare instituţie pentru a-i învăţa pe mutiliaţi să lucreze.

 


Faţada principală realizată după planurile arhitectului Henri Deglane.

        Am fost primită de multă lume, printre ei doamna Wilson[7], aceasta a fost prima mea întâlnire cu ea şi trebuie să spun că am găsit-o încântătoare, cu o înfăţişare plăcută, energică, cu un ten palid frumos şi cu ochi cenuşii foarte atrăgători. Ne-am simţit foarte bine împreună. Am fost conduse prin atelierele unde lucrau mutilaţii, într-o sală mare unde erau adunaţi oameni de tot felul, de asemenea mulţi soldaţi. 
 


Edith Wilson

 

 
Prima pozaa lui Wilson după accidentulvascular.
 
         S-au ţinut discursuri minunate, printre care unul de către generalul Maltere[8]un grand blessé de la guerre [mare invalid de război]. Mi s-a cerut să adresez câteva cuvinte soldaţilor şi am făcut-o cât de bine am putut, deşi eram intimidată şi nu sunt sigură dacă vocea nu mi-a tremurat puţin.

 


Gabriel Malleterre 

      Un bătrân american irezistibil, Nelson Cromwell[9] (chiar numele lui este nostim), finanţează întreaga activitate. Este extraordinar de familiar cu mine declarând că mi-ar strânge mâinile oricât de des ar putea, la fiecare cinci minute dacă este posibil!
 


William Nelson Cromwell
 
       Mi s-a prezentat o lume numeroasă, fără de sfârşit, de toate naţionalităţile. Micuţa mea doamnă Antonescu [soţia ministrului plenipotenţiar Victor Antonescu] lucrează şi ea acolo.
       De acolo ne-am dus la un mare ceai la Anna Cantacuzino. A fost foarte distractiv, a dansat o micuţă şi drăgălaşă indiancă, iar o cântăreaţă fermecătoare a cântat cântece plăcute. A fost o adevărată desfătare să stai liniştită fără să fii obligată vorbeşti tot timpul.
        De abia am avut timp să mă îmbrac când am ajuns acasă şi apoi l-am primit pe generalul Greenly care pleacă din nou spre România. Am avut o lungă discuţie de afaceri. Totul se mişcă prea încet, vai, prea încet, acolo, departe în Ţara mea [în limba română în orginal] neliniştea creşte.
        Apoi l-am primit pe Boyle[10], care a venit să ia scrisorile să le ducă în Anglia, el pleacă mâine şi o va aduce pe Ileana[11].

 


Joseph Whiteside Boyle
 
        La ceai am avut-o pe biata Anna Lahovary care este aproape nebună de când s-a omorât fiica ei. Am lăsat-o să-şi verse amarul inimii şi am făcut tot ce am putut să-i arăt puţină afecţiune...."

 (Maria, Regina României, Însemnărizilnice 1919, traducere Valentina CostacheşiSandaRacoviceanu, EdituraAlbatros, Bucureşti, 1996, pp. 135 – 136)

[1] Corect: René Doumic (1860 – 1937), jurnalist, critic şi istoric literar francez de mare autoritate în epocă, membru al Academiei Franceze din 1909, secretar pemanent al Academiei din 1923. Redactor şef la Revue des Deux Mondes din 1916 până la moarte.
[2] Revue des Deux Mondes, cea mai veche revistă culturală existentă în Europa, care apare lunar începând de la 1 august 1929.
[3] Loïe Fuller născută Marie Louise Fuller (1862 -1928), o dansatoare şi actriţă americană care a revoluţionat baletul din epoca ei; s-a cunoscut şi s-a împrietenit cu principesa Maria la Paris, în februarie 1914. A ajutat activitatea diplomatică a delegației române la Conferința Păcii de la Paris, grație legăturilor ei cu una din personalitățile din delegația americană pe care evită cu grijă să o numească. A rămas încorespondenţă cu regina Maria până la moarte. Scrisorile reginei Maria către Loïe Fuller au ost publicate în Sorin Cristescu, Queen Marie of Romania. Cofessions. February 1914 – March 1927, Editura Tritonic, Bucureşti, 2018.
[4] Robert Edwin Olds (1875 - 1932), avocat, colonel american, consilier al Crucii Roşii Americane în Franţa (1919 -1921) perioadă în care a fost şi membru al delegaţiei americane la Liga Naţiunilor, vezi The Papers of Robert A. Taft, vol. 1 (1889 – 1939), Kent University Press, 1997, pag. 207. Înainte de război a fost vreme de 17 ani partener de avocatură al lui Frank B. Kellog. Ulterior subsecretar de la departamentul de Stat (1927 – 1928). În 1929 membru al comisiei de reparaţii a tratatului de la Versailles, membru al curţii de arbitraj de la Haga (1931). A murit în 1932 la Paris, când era membru al Camerei Internaţionale de Comerţ.
[5] Herminie de la Brousse de Verteillac (1853 - 1926), devenită prin căsătorie ducesă de Rohan (1893 – 1926), poetă franceză, celebră pentru că în timpul marelui război, în care şi-a pierdut fiul, căzut la datorie, şi-a transformat castelul din Boulevard des Invalides nr. 35 în spital militar, în care a activat ca infirmieră. Decorată cu Legiunea de Onoare. Colecţia ei de păpuşi a format fondul principal al Muzeului Păpuşilor, deschis în 1984. Menţionată în The War Diary of the 17th Earl of Derby, Edited by David Dutton, Liverpool University Press, 2001, pag. 69 -70: „Thursday, 27th June 1918... I went to tea with Princesse Marie Murat. Met her mother who is a dear old lady, the Duchess de Rohan. She is acting as a nurse in a Hospital.” 
[6] Grand Palais, mare construcţie din Paris ridicată între anii 1897 – 1900, a găzduit Expoziţia Universală din 1900. Din 1936, după ce Crystal Palace din Londra a fost distrus de un incendiu, a rămas cea mai mare clădire din fier şi sticlă din lume.
[7] Edith Wilson, născută Bolling, căsătorită Galt (1872 -1961) a doua soţie a preşedintelui Woodrow Wilson (1856 – 1923, preşedinte 1912 -1921). Deşi născută înt-o familie de plantatori bogaţi din Sudul Statelor Unite, nu a putut merge la şcoală decât foarte puţin timp. Căsătoria cu celebrul bijutier Norman Galt (1864 – 1908) i-a permis ca după moartea soţului să viziteze Europa. L-a cunoscut pe preşedintele Wilson în martie 1915 şi s-au căsătorit la 18 decembrie acelaşi an. După ce soţul ei a suferit un atac vascular cerebral la 2 octombrie 1919, doamna Wilson a devenit un fel de secretar neoficial care decidea ce chestiuni trebuiau sau nu să fie prezentate preşedintelui până la sfârşitul mandatului acstuia la 4 martie 1921.
[8] Corect : Gabriel Malleterre (1858 - 1923) generalfrancez, la comandaregimentului 46 de infanterie, a fostrănitgrav la Vassincourt la 14 septembrie 1914, i s-a amputatpicioruldrept. Avansatgeneral de brigadăîn 1915, afostnumitdirector al MuzeuluiArmateişi al instituţieimilitare a invalizilor de război, funcţiipe care le-adeţinutpână la moarte.
[9] William Nelson Cromwell (1854 – 1948), celebru avocat american, care a încasat în 1904 cel mai mare onorariu plătit vreodată, 2 milioane dolari, 60 de milioane echivalent 2018, finanţator al construcţiei canalului Panama şi al altor întreprinderi. După ce a făcut cunoştinţă cu Regina Maria a întemeiat The Society of Friends of Roumania în 1920, la New York, şi a editat revista Roumania – A Quarterly Review.
[10] Joseph Whiteside Boyle (1867 – 1923) aventurier şi om de afaceri canadian, lt. colonel onorific în armata candiană, pentru că a echipat pe cheltuiala proprie o companie de mitraliere, celebru pentru salvarea parlamentarilor români ostatici la Odessa, celebru pentru relaţia sa amoroasă cu Regina Maria, care îi va păstra o vie afecţiune până la sfârşitul vieţii ei. Scrisorile celor doi publicare în Sorin Cristescu Queen Marie of Romania and Colonel Boyle. Confessions, Editura Tritonic, Bucureşti, 2017.
[11] Principesa Ileana (1908 -1991) fiica regelui Ferdinand şi a reginei Maria, se va căsători în 1931 cu principele Anton de Habsburg cu care a avut şase copii. Stabilită în Statele Unite, s-a călugărit sub numele de maica Alexandra. A vizitat România în 1990
 
 
 
 
 
22 martie/4 aprilie 1919, Ion I. C. Brătianu despre evenimentele din Ungaria și pericolul bolșevic.

         Ziarul Excelsior a publicat următoarele declarațiuni ale primului nostru ministru, dl Ion I. C. Brătianu, cu privire la evenimentele din Ungaria:
 


Ion (Ionel) I. C. Brătianu
 
      Este o fațadă care se prăbușește și care lasă să se vadă o realitate pe care noi o cunoaștem de multă vreme, dar pe care unii nu voiau s-o vadă. Departe de a mă neliniști, evenimentele din Ungaria au o parte bună, și anume să desvăluie rana pentru ca nimeni să nu poată nega pericolul pe care noi l-am semnalat de mult și să ne convingem că bolșevismul este o organizație sistematică dirijată în realitate de dușmanii noștri și amenințând întreaga Europă. Războiul nu va fi terminat înainte ca această organizație să fie distrusă. Sub aparență bolșevistă se agită toate forțele puse în mișcare de Puterile Centrale cu scop de împiedica rezultatele victoriei noastre comune.
      În ceea ce privește România, noi știm de multă vreme că primul efort al inamicului va fi dirijat contra ei și în același timp în contra întregii Peninsule Balcanice, cu scopul de a pune mâna pe Orient, pe Pesta și Viena, pe centrul Europei. România va rămâne însă vecinic solidară cu același suflet cu care a luptat și cu care e în comunicație de sentimente și de interese. Ea este în Europa citadela înaintată în contra pericolului bolșevic
 
 (VasileBianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pag. 221 – 222)
 
 
 
 
22 Martie [4 Aprilie] 1919, Nicolae Iorga despre  dezbaterile de la Academia Română  privind colaborarea savanților români cu ocupanții  din perioada 1916-1918, în contextul  sărbătorii a patru decenii de la proclamarea Societății Academice Române  drept instituție națională sub numele de Academia Română.
 
         Penibile scene la Academie în legătură cu serbarea jubileului[1], la care ar fi să invităm și pe Regele, așa de grav ofensat când cu unirea Basarabiei.
 

 

Academia Română. Sediul din Calea Victoriei nr. 122 -124

 
       Antipa[2] încearcă a se apăra[3], invocând și scrisori de la Vintilă Brătianu[4], care-i recomanda averea, familia sa; adaugă că a făcut bine: a salvat flota comercială, a adus liberarea a 40.000 de țerani, a cruțat restul de hrană pentru populație.
 


Grigore Antipa
  
      Obiectez că, orice serviciu s'ar fi adus, e prea scump plătit cu prețul demnității proprii și al demnității naționale și că delegația unui Suveran încetează odată cu propria lui suveranitate, cu atât mai puțin se poate transmite. Mi se obiectează și codul internațional al lui Bluntschli[5]. Citez cazul unui Vermeulen[6], care n'a vrut știri despre mama lui prin canalul german.

 

Edward Vermeulen

 
      Nistor[7] dorește un mijloc de a se trece peste trecut. Prezint o formulă de sancțiune, prin care Academia, în fața unității naționale, în ajunul jubileului, reîntregită cu aceia care au fost opriți prin ocupația străină de a lua parte la lucrările ei, înfierează pe cei cari au avut legături cu dușmanul, fie ei în afară de Academie sau înăuntrul ei, și reia misiunea ei esențială: de interpretare națională a științii.

 


Ion Nistor
     Se încearcă o amânare, o ultima împotrivire. Fac doar concesia unei îndulciri, vorbind de acei cari, oriunde ar fi, au avut asemenea legături. Antipa declara ca nu se simte atins și votează pentru. Se cere numai a se spune că legăturile sunt de solidaritate și că votul e unanim. Inculeț[8] dorește a se vorbi explicit de unirea națională. Se admite asa.
 


Ion Constantin Inculeț

     Ion Bogdan[9], care e greu bolnav de o boală misterioasa, arată asupra cui cad toate greșelile făcute de Academie.
       Babeș[10], pus în cauză de Densușianu[11] pentru publicarea în nemțește a Buletinului Științific, pretinde că înainte de toate era necesitatea de a lua dată pentru descoperirile lui și se laudă, naiv, ca Aliații îl poftesc la toate mesele lor.

 

Victor Babeș

 

 


Ovid Densusianu
 
     În cursul discuției, Mehedinți[12] a spus că au fost tratați de Nemți ca niste paria, ca niște negri, că un locotenent german a luat de guler pe un ministru și l-a zvârlit afară cu Marsch hinaus...

 


Simion Mehedinți
  

Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pp. 182 -183
 
[1] 
Este vorba de legea din 30 martie 1879 prin care Societatea Academică Română (fondată la 1/13 aprilie 1866 sub denumirea de Societatea Literară Română) a fost decretată instituție națională cu numele de Academia Română, funcționând ca for al moralității și independenței științifice. Preocupările sale s-au extins în domeniul artelor, literelor și științei. De atunci, Academia Română funcționează ca forum național recunoscut al cercetării științifice, literare și de creație artistică.
[2] Grigore Antipa (n. 27 nov. 1867 la Botoșani – d. 9 martie 1944 la București) a fost un naturalist, biolog darwinist, zoolog, ihtiolog, ecolog, oceanolog și profesor universitar român. Este savantul care a renovat total și instalat în 1906 Muzeul Național de Istorie Naturală, care acum îi poartă numele, în actualul său lăcaș din București. S-a consacrat studierii Dunării și Mării Negre, participând în 1893 la o expediție în jurul acestei mări, expediție organizată de țările riverane și care a durat nouă luni. Regele Carol I i-a pus la dispoziție, pentru această expediție, crucișătorul Elisabeta. Cu această ocazie a întreprins primele cercetări de biologie marină. Cele mai semnificative rezultate au fost obținute în domeniul hidrobiologiei, el fiind considerat ca un precursor, în acest domeniu, atât în știința românească, cât și în cea mondială.
[3] De acuzația de a fi colaborat cu germanii în vremea ocupației.
[4] Vintilă I. C. Brătianu (1867 – 1930), economist și om politic român, fratele lui Ion I. C. Brătianu, ministru al Munițiilor în vremea Războiului de Întregire, va fi succesorul fratelui său la conducerea Partidului Național Liberal în 1927, prim-ministru (27 noiembrie 1927 – 4 noiembrie 1928).
[5] Johan Kaspar Bluntschli (1808 -1881) jurist, istoric și om politic elvețian, celebru pentru lucrările juridice de drept internațional dintre care cele despre război Das moderne Kriegsrecht (1866) [Dreptul modern al războiului] și Das Beuterecht im Krieg (1878) [Despre dreptul capturilor de război].
[6] Edward Vermeulen (1861 – 1934) scriitor belgian de limbă flamandă, de mare succes în epocă. În vara lui 1918 a fost întemnițat în închisoarea Thourot pentru activitate antigermană, dar a fost pus în libertate înainte de sfârșitul războiului.
[7] Ioan Nistor (1876 – 1962) istoric și militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizarea Adunării Naționale de la Cernăuți, care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat „Actul Unirii”. Profesor la Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității din Cernăuți, profesor universitar la București, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaș al Partidului Național Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al Lucrărilor Publice, al Muncii și, în final, al Cultelor și Artelor. Întemnițat la Sighet de regimul comunist (1950 – 1955)
[8] Ion Constantin Inculeț (1884 –1940) om politic român, președintele Sfatului Țării al Republicii Democratice Moldovenești, ministru, membru titular (din 1918) al Academiei Române. A jucat un rol major în realizarea unirii Basarabiei cu România la 27 martie/9 aprilie 1918. După Unire Ion Inculeț a fost ministru al Basarabiei, ministru al sănătății publice, ministru de interne, ministru al comunicațiilor și vice-președinte al Consiliului de miniștri în Guvernul României, condus de Ion Gh. Duca (1933-1937).
[9] Ion Bogdan (1864 – 1 iunie 1919) lingvist, filolog și istoric român, autorul unor studii referitoare la limba documentelor slavo-române și creator al filologiei slavo-române. La 31 martie 1892 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar la 29 martie 1903 a fost numit membru titular. Ioan Bogdan a fost vicepreședinte al Academiei Române de două ori (prima dată între 25 mai 1910 - 25 mai 1913 și a doua oară între 28 mai 1916 - 1 iunie 1919). Cumnat cu Nicolae Iorga.
[10] Victor Babeș (1854 -1926), savant bacteriolog și morfopatolog român de reputație internațională, membru al Academiei Române din 1893, fondatorul școlii românești de microbiologie. A fost fiul lui Vincențiu Babeș, luptător pentru drepturile românilor din Banat.
[11] Ovid Densușianu (1873 – 1938) a fost filolog, lingvist, folclorist, istoric literar și poet român, membru titular al Academiei Române și profesor la Universitatea din București. Ovid Densușianu a fost fiul lui Aron Densușianu, poet și critic literar, profesor de limba latină și literatură română la Universitatea din Iași și al Elenei, născuta Circa, de origine aromână. Ovid Densușianu a avut o întreagă descendență de cărturari. Făcând parte din familia Densușianu. Aron și Nicolae Densușianu, autorul cunoscutei lucrări Dacia preistorică, au fost fiii parohului din Densuș, Bizantius Pop și al Sofiei.
[12] Simion Mehedinți (1868 – 1962), geograf și geopolitician român. Spirit filozofic, format la școala lui Titu Maiorescu, a desfășurat o vastă activitate culturală ca educator al maselor și cu deosebire al tineretului, prin scrierile și numeroasele sale conferințe ținute în fața studențimii române din centrele universitare ale țării. Academician - a fost membru titular al Academiei Române din anul 1915.
 
 
 
 
 
2 aprilie 1919, Paris, Telegramă a președintelui Consiliului de miniștri și ministru de război al Franței, Georges Clemenceau, către Comandantul armatei aliate din Orient, în legătură cu instrucțiunile date generalului Jan Christiaan Smuts pentru misiunea sa specială în Ungaria
 
                  Ministerul de Război                                                                                                Telegramă cifrată
                  Statul Major General al Armatei                                                                           Paris, 2 aprilie 1919
                  Grupa de înaintare, Biroul 3 A
                  Operațiuni prioritare

Președintele Consiliului de miniștri, ministru de Război
Către Generalul Comandant al Armatelor Aliate din Orient[1]
Constantinopol
 
         Generalul englez Smuts[2] se duce în misiune specială în Ungaria în numele Puterilor Aliate și Asociate, cu instrucțiunile care au fost date mai jos.
 


Jan Smuts
 
       Sunteți invitat să vă conformați tuturor instrucțiunilor pe care generalul Smuts le va da în vederea măsurilor care se vor lua în interiorul zonei neutre instituite între trupele ungare și române sau în ceea ce privește metoda de ocupare a țării de către trupele aliate.
        Sunteți, de asemenea, invitat să dați generalului Smuts tot sprijinul pentru a duce la bun sfârșit misiunea sa.
        Instrucțiunile date generalului Smuts sunt următoarele:
         Să se ducă în Ungaria pentru a supraveghea executarea generală a Armistițiului încheiat la Villa Giusti, la 3 noiembrie 1918 și a Convenției militare din 13 noiembrie 1918 și, în special, executarea dispoziției date de Consiliul Suprem pentru constituirea unei zone neutre între trupele ungare și române în Transilvania. În legătură cu această problemă, sarcina generalului Smuts va fi de a explica guvernului ungar rațiunile pentru care s-a instituit această zonă și de a demonstra în mod clar că această măsură a fost adoptată în mod unanim pentru a se evita vărsarea de sânge și fără nicio intenție de a se anticipa asupra eventualei reglementări a frontierelor între Ungaria și România. Această problemă nu a fost suficient aprofundată și nu va fi reglementată definitiv înainte de semnarea Tratatului de Pace.
     Generalul Smuts va putea să ia toate măsurile pe care le va considera ca fiind favorabile intereselor guvernelor Aliate și Asociate în interiorul zonei neutre și în ceea ce privește modul de ocupare a acestei zone de către trupele aliate.
         În continuare, generalul Smuts va face o anchetă în legătură cu modul în care au fost tratate misiunile aliate la Budapesta de la recenta schimbare de guvern.
          Generalul Smuts are puteri depline pentru a se duce oriunde, fie în Ungaria, fie în altă parte, și pentru a lua toate măsurile care îi vor permite executarea acestor instrucțiuni sau a oricăror altora care se leagă strâns de acestea.
        El va face un raport detaliat Consiliului Suprem.
        Generalii Berthelot și Lobit primesc în mod direct textul prezentei telegrame.

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 573, pp. 287 – 288)
 
 
[1] Paul de Lobit (1860 – 1938) general francez (din 1914), comandant al Corpului 17 de armată, apoi al armatei Aliate din Ungaria (martie – august 1919) și apoi al armatei de Dunăre (septembrie 1919 – ianuarie 1920) cf. An Historian in Peace and War. The Diaries of Harold Temperley (1879 – 1939), edited by T.G. Otte, University of Birmingham, 2013, nota 254.
[2] Jan Christiaan Smuts (1870 – 1950) om de stat proeminent din Africa de Sud și Comunitatea Britanică, lider militar și filosof. Prim-ministru al Uniunii Africii de Sud (3 septembrie 1919 - 30  iunie 1924 și 5 septembrie 1939 – 4 iunie 1948). Din 1917 și până în 1919, a fost unul dintre membrii Cabinetului Imperial de Război al Marii Britanii și a avut o contribuție importantă la fondarea Royal Air Force (RAF). A fost avansat feldmareșal în Armata Britanică în 1941 și a făcut parte din Cabinetul Imperial de Război condus de Winston Churchill. A fost singurul om care a semnat ambele tratate de pace prin care s-au încheiat Primul și al Doilea Război Mondial. Statuia lui se află în Piața Parlamentului din Londra.

 

 
 
 
 
 
30 martie 1919, Budapesta,Interviu acordat de Béla Kun, comisar al poporului pentru afaceri externe din Ungaria, ziarului Neue Freie Presse, referitor la poziția guvernului său față de Antanta și la unele aspecte ale politicii interne.
 
      Corespondentul ziarului Neue Freie Presse[1] a avut o convorbire lungă cu Béla Kun[2], comisarul poporului pentru afaceri externe din Ungaria.
 

Béla Kun
  
            La întrebarea dacă atitudinea Antantei față de Ungaria s-a schimbat oare, Béla Kun a răspuns următoarele:
       - Atitudinea Antantei față  de noi nu s-a schimbat. Nimic nu indică faptul că Antanta ar fi luat împotriva noastră măsuri militare. Știrile despre aceasta nu pot fi verificate. Probabil că izvorul acestei idei rezidă în deziderat. Guvernul se situează pe punctul de vedere al păcii. Vrea să trăiască în pace cu toate popoarele din lumea întreagă. Drumul nostru duce spre adevărata pace, deoarece urmărește înțelegerea popoarelor și nu încheierea de convenții militare.
       La întrebarea în ce condiții ar încheia Guvernul Sfaturilor pace cu Antanta, Béla Kun a răspuns în felul următor:
           - Noi nu ne situăm pe poziția integrității teritoriale. Nici nu suntem în stare de război cu Antanta. Cu aceasta am răspuns și la întrebarea în ce condiții am încheia pace. Relațiile nostre cu statele neutre sunt în mod neschimbat bune. Relațiile noastre cu Austro-Germania sunt deosebit de prietenești și ne vom strădui să dovedim aceasta și prin fapte. De îndată ce vom fi în stare să învingem propria noastră lipsă de alimente, vom aproviziona Austro-Germania neîntârziat cu toate mijloacele, ba mai mult suntem de părere că proletariatul ungar spre a-și dovedi solidaritatea cu proletariatul austriac ar fi dispus și la suportarea unor lipsuri. Proletariatul ungar, care a dat dovadă de atâta fermitate și disciplină față de evenimente internaționale și față de lipsuri, va arăta că poate să renunțe și să sufere de dragul tovarășilor săi proletari vorbind o altă limbă. Cu privire la relațiile noastre cu  Germania pot declara același lucru.
         - Intenționați față de Rusia să desființați granițele economice?
        - Noi nu cunoaștem deloc granițe economice față de alte popoare, cu atât mai puțin față de Rusia ca și față de Franța sau oricare alt stat.
         - Cum intenționați să depășiți necazurile privind alimentația?
        - Nu stăm bine în problema alimentelor, dar nici atât de rău ca în trecut. Pe de o parte populația rurală în urma noului sistem se simte solidară cu orășenii. Pe de altă parte ne vom lupta împotriva foametei prin repartizarea justă a fondurilor avute la dispoziție. Deocamdată suntem abia la începutul repartiției sociale, dar vedem încă de pe acum că privilegiul alimentar al bogătașilor a încetat și condițiile de aprovizionare cu alimente înclină în favoarea proletariatului.
         - Cum se comportă țărănimea ungară?
         - Din provincie am primit comunicarea că fostul partid al micilor agricultori a intrat în partidul comunist, ceea ce în situația actuală înseamnă că face parte din partidul socialist unit.
         - Cum decurge organizarea Armatei Roșii?
         - Ne ocupăm cu toată energia de organizarea Armatei Roșii. Dar această Armată Roșie nu are intenții agresive. Sarcina sa primordială este de a sprijini dictatura necesară pentru asigurarea perioadei de trecere, fără vărsare de sânge. Proletariatul se grăbește cu entuziasm în rândurile Armatei Roșii, ferm hotărât să apere pământul și fabricile care deja îi aparțin. Știrile sosite din provincie sunt foarte favorabile. Și acolo cotitura s-a făcut în deplină ordine și fără vărsare de sânge.

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 568, pp. 279 – 280 )
 
 
[1] Neue Freie Presse („Noua Presă Liberă”) a fost un ziar vienez fondat de către Adolf Werthner, împreună cu jurnaliștii Max Friedländer și Michael Etienne, la 1 septembrie 1864 după ce fondatorii săi au părăsit ziarul Die Presse în urma unui conflict cu conducerea acestuia. A apărut până la 31 ianuarie 1939.
[2] Bela Kun, nume la naștere Bela Cohen (1886 – 1938) a fost un politician maghiar comunist de origine evreiască din partea tatălui, care a condus în anul 1919 revoluția bolșevică din Ungaria. A fost de profesie jurist, însă a activat și ca ziarist. La 4 noiembrie 1918, Kun acreat Partidul Comunist Maghiar și a devenit președintele comitetului central. Mișcarea comunistă care era îndreptată împotriva primului ministru Mihály Károlyi și a partidului Social Democrat din care înainte de război făcuse parte;  a dus o propagandă agresivă, toți cei care erau împotriva lui fiind torturați sau împușcați, iar ziariștii cenzurați, finanțat fiind de Partidul Comunist (bolșevic) din Rusia Sovietică. Guvernulde orientare bolşevică instaurat la 21 martie era condus de Sándor Garbai, dar rolul conducător îl avea ministrul de Externe, Béla Kun. Guvernul bolșevic avea să dureze 133 de zile până la 4 august 1919, data la care trupele româneau ocupat Budapesta. Béla Kun și oameni săi fugiseră încă de la 2 august în Austria, la Viena. Au fost arestați și ținuți într-un lagăr până în iulie 1920 când a făcut obiectul unui schimb de prizonieri între Austria și Rusia permițând refugierea unui număr de 415 comuniști. La Moscova a intrat în rândurile Partidului Comunist (bolșevic) din Rusia Sovietică, a primit cetățenia sovietică și a fost numit în conducerea Cominternului. După eșecul grevei din 27 martie 1921 a minerilor din centrul Germaniei, Lenin l-a acuzat de iresponsabilitate politică. Acuzat de legături cu troțkismul, Béla Kun împreună cu soția, fiica și ginerele au fost arestați în mai 1937 și trimiși în gulag. În 1989, guvernul sovietic a anunțat căBéla Kun a fost executat în gulag la 29 august 1938. Reabilitat politic în Ungaria după înăbușirea revoluției anticomuniste și antisovietice din octombrie 1956.
 
 
 
 
 
16/29 Martie 1919, Reportaj apărut în ziarul Times, intitulat Opera unei regine, prilejuit de audiența acordată de regina Maria.
 
      Marele ziar englez Times a publicat sub titlul Opera unei Regine, o scrisoare din partea corespondentului său special din Paris, căruia buna noastră Suverană i-a acordat o audienţă. Iată cum se exprimă ziaristul englez:
       Populaţia pariziană poartă un viu interes vizitei Reginei României. Deşi Suverana petrece aici de mai multe zile, lumea se îngrămădeşte întotdeauna pândind ocazia s’o vadă şi s’o aplaude de câte ori iese. Este o greşeală să se creadă că Parisul iubeşte o Regină numai pentru simplul motiv că ea poartă o coroană. Motivul că Parizienii admiră o femeie desăvârşită şi că admiraţia lor creşte când această femeie este frumoasă şi că pe lângă aceasta ea este Regina unei brave şi nenorocite [nefericite] ţări aliate. Ieri, înaintea dejunului dat în onoarea sa la Palatul Elisée, preşedintele Poincaré a avut, cu privire la Regina României, una din acele atenţiuni delicate care caracterizează pe adevăraţii oameni de stat. El a invitat pe Suverană să treacă împreună în revistă garda de onoare comandată pentru ca s’o primească şi să-i dea onorurile. Pentru prima oară s’a întâmplat ca o femeie să treacă în revistă o companie de soldaţi francezi.
        Îndată după dejun, Regina a binevoit să-mi acorde o lungă audienţă. Ea m’a primit în Hotelul Ritz, în salonul plin de o mulţime de flori aduse din toate circumscripţiile Parisului şi în primul loc de către frumoasa şi leala colonie română din Capitala Franţei.
       - Vedeţi aceste flori, îmi zise Maiestatea Sa, arătându-mi-le cu un gest circular. Este un adevărat potop. Însă când nu le-ai văzut de aşa de mult timp şi când ai sufletul absorbit de lucruri mult mai puţin frumoase, această revenire în lumea florilor pare un precursor al păcii şi o fericită prezicere a viitorului.
       Noi am trecut grele momente în România, însă poporul nostru a fost splendid. D-voastră aţi auzit cum s’au bătut Românii. Dar nu puteţi şti cât au suferit, suportând cele mai mari lipsuri şi fiind ferm convinşi că dacă ei îşi vor şti păstra curajul şi nu vor dispera, nici Germani, nici Bulgari, nici Turci, nici Maghiari, nici Bolşevişti, nu vor fi biruitori asupra Aliaţilor, nici nu vor putea împiedica unitatea noastră naţională.
     - În România, întrebai eu, devastaţiile au fost mari? Stricat’au Germanii castelul Peleş, în care Regele Carol şi Regina Carmen Sylva[1] aveau obiceiul să petreacă lunile de vară, şi Pelişorul, în care Maiestatea Voastră rezidaţi când eraţi Principesă de Coroană?
     - Unele părţi din ţară, răspunse Suverana, au suferit mari stricăciuni, însă Peleşul şi Pelişorul sunt încă în picioare. Aţi cunoscut pe Regele Carol şi pe bătrâna Regină, şi cunoaşteţi pe soţul meu. Ca femeie tânără recunosc că am avut oarecare greutate ca să mă acomodez cu Regele Carol. Eu nu pricepusem ideile sale asupra desvoltării ţării. Mai târziu am cunoscut scopurile sale şi m’am interesat mult de opera sa. Am devenit colaboratoare şi aveam pentru el o mare admiraţie. Însă când  a isbucnit răsboiul, sentimentele şi vederile noastre s’au despărţit. Regele, - lucru destul de natural, - credea că Germania şi Austro-Ungaria trebuie să stăpânească totul. Cât despre Regina Carmen Sylva, pentru ea era un articol de credinţă că Germania era destinată să fie über alles in der Welt[2]Cât despre mine, inima mea a fost dela început cu Aliaţii, întocmai după cum aceea a poporului nostru era cu ei. Nu ştiu eu pentru ce am împărtăşit întotdeauna sentimentele poporului nostru; şi dacă am câştigat oarecare popularitate, sau dacă am fost în stare să fac Românilor oarecari servicii, eu n’am nici un merit: aceasta a fost mentru mine rezultatul unui sentiment spontan de solidaritate şi iubire faţă de ei.
        - Maiestatea Voastră, observai eu, confirmă teoria unui filosof francezo-american, care avea obiceiul a afirma că acei cari fac binele din iubirea binelui n’au niciun merit special. Numai aceia sunt merituoşi cari fac binele iubind răul![3]
       - Da, probabil acesta e adevărul, răspunse Regina. Poate şi răsboiul a deşteptat în vinele mele bătrânul sânge răsboinic, făcându-mă să mă gândesc: Acum este momentul de a fi femeie!: Timpurile au fost mai uşoare după prima bătălie de la Marna[4]. Regele Carol şi Regina Carmen Sylva înţeleseseră în acelaşi timp că nu va mai fi o victorie germană sdrobitoare. Regele Carol a zis: Acesta nu va mai fi un 1870însă eu aş dori să văd sfârşitul. Această dorinţă nu trebuia [nu avea] să se realizeze.
     - Cu toate acestea, Doamnă, întrerupsei eu, Regele Carol de mult se temea de isbucnirea răsboiului. În septembrie 1911, când am văzut pentru ultima dată Peleşul, el mi-a zis terminând: Anglia are o frumoasă mică armată. Ea n’are armată de campanie, ea trebuie să aibă una. Pacea Europei poate să atârne de aceasta.
       - Este foarte adevărat, răspunse Regina. Regele Carol prevedea şi se temea de răsboiu, însă când el a venit, dânsul ar fi dorit ca România să-şi însuşească cauza germană. Acesta era un scump bătrân şi poate că a fost bine că n’a trăit să vadă sfârşitul.
          Maiestatea Sa s’a exprimat apoi asupra viitorului în aceşti termeni:
       Acum iată-ne în faţa unei întregi serii de noi probleme. E chestiunea agrară, asupra căreia n’am nevoie să insist. Ţăranii trebuie să aibă mai mult pământ şi greutatea este de a rezolva chestiunea aşa încât asigurând-le o împărţire dreaptă, producţiunea grâului să nu sufere mult. Avem multe mijloace pentru aceasta. Poporul nostru are o inteligenţă vie şi va fi acum în atingere permanentă cu fraţii săi de peste hotare. Problemul cel mai serios este aproape acela al educaţiunii sale. În aceasta Anglia ar trebui să ne ajute. Limba engleză trebuie să fie vorbită mai mult decât este astăzi. Sper că ţara voastră ne va trimite buni profesori, şi în special bune şi inteligente guvernante pentru copiii burgheziei şi ai claselor superioare. Poporul englez va înţelege el că aceste guvernante, dacă sunt instruite şi de bună condiţie, vor putea îndeplini o excelentă operă patriotică? Voi pleca cât de curând în Anglia, unde sper să stau două sau trei săptămâni. Sper că excit sentimentul de interes pe care poporul vostru îl poartă pentru al meu, căci cred că am dreptul să vorbesc pentru poporul meu, atât pentru Românii din vechiul regat, cât şi pentru cei din Ardeal, din Basarabia şi din celelalte ţări care sunt acum unite cu noi. D-voastră, Englezii, - eu vorbesc astfel, deşi eu sunt engleză din unele puncte de vedere, - d-voastră aveţi un mod de a privi popoarele continentale cu un fel de superioritate dispreţuitoare. D-voastră ar trebui să vă interesaţi serios de afacerile din Europa şi să vedeţi cât de mult interesele d-voastră proprii atârnă de aprecierea inteligentă a situaţiei celorlalte popoare, la desvoltarea cărora d-voastră puteţi coopera, şi care doresc cu ardoare ajutorul vostru.

(Vasile Bianu,Însemnări din Războiul României Mari, vol. 2, Cluj, 1926)

[1] Pseudonimul literar al Reginei Elisabeta.
[2] Vers din poezia cu trei strofe lui Hoffman von Fallersleben (1798 – 1874) Das Lied der Deutschen (26 august 1841) pe care autorul a compus-o pe melodia lui Josef Haydn (1732 - 1809) Gott erhalte Franz, den Kaiser(1797), devenită de la 11 august 1922 imnul naţional al Germaniei, numită pe atunci Republica de la Weimar. În vremea dictaturii hitleriste se cânta numai prima strofă, iar din 1952 a redevenit, cu toate cele trei strofe, imnul naţional al Republicii Federale Germania.
[3] Aluzie la prezentarea lui Mefisto din poemul Faust de Goethe: „Sunt o parte din acea forţă ce veşnic răul îl voieşte şi veşnic face numai bine.”
[4] Bătălie desfăşurată între 5 - 12 septembrie 1914 pe cursul râului Marna, de la nord de Paris până la Verdun, în care armatele franceze şi corpul expediţionar britanic au oprit înaintarea armatelor germane spre Paris.
 
 
 
 
14/ 27 martie 1919, Ziarul Îndreptarea despre deciziile  Congresului preoţilor de la Sibiu
 
De la corespondentul nostru particular
 
     Sibiu 25. Astăzi s-a terminat congresul general al preoţilor din Ardeal întrunit în oraşul nostru.
     Deciziunile luate de Congres sunt din cele mai importante şi se pot rezuma în următoarele puncte:
1. Raporturile dintre Biserică şi Stat
2. Educaţia Preoţimei
3. Înfiinţarea unei facultăţi de Teologie
4. Raporturile dintre Biserică şi Şcoală
5. Participarea preoţilor la viaţa politică fără înregimentare în partide.
6. Stabilirea salariilor preoţilor.

(Îndreptarea, anul II, nr. 70, Joi, 14 [27] martie 1919)
 
 
 
14 - 15 /27 - 28 Martie 1919, Însemnări ale lui N. Iorga despre unele evoluții din țară și străinătate.

        Radiogramele germane spun ca două corpuri de armată românești au intrat în Galiția Orientală, mergân spre Lemberg[1], darcă elementele revoluționare din Ucraina ar avea legături cu cele din Basarabia.
         Nistor[2] mă asigură că Văitoianu a adus vești bune de la Paris, că nimic îngrijorător nu s'a produs.

 


Ion Nistor
       La Statul-Major se știe că bolșevicii s'au oprit la Ulm.
      Conduc la expoziția Ligii [Culturale] pe de Flers[3], care pleacă în câteva zile la Paris. Ar vrea să organizeze acolo o expoziție a tinerei arte românești, pe care o prețuiește foarte mult. E îngrijorat de efectele reformei agrare: cutare ofițer francez care a luat pe o Românca și voiasă se așezea ici, la moșia ei, o pierde total.
 



Robert de Flers, 1921
 
      Ar fi venit și Saint-Aulaire[4], cu doamna, și generalul Iliescu.
     Și de Flers e indignat de câți Români vor se plece la Paris. Cei de jos mor de foame, cei de sus fug: Cui îi rămâne țara?, zic eu. Vor fi Francezi cari se vor întoarce.
       Atitudinea Germaniei față de Înțelegere devine tot mai obraznică.

(NicolaeIorga, Memorii, f.a. vol. 2, pp. 179 – 180)

[1] Știre falsă
[2] IoanNistor (1876 – 1962) istoric și militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizarea Adunării Naționale de la Cernăuți, care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat „Actul Unirii”. Profesor la Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității din Cernăuți, profesoru niversitar la București, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii AcademieiRomâne, fruntaș al Partidului Național Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al lucrărilor publice, al muncii și, în final, al cultelor și artelor.
[3] Robert de Flers (1872 -1927) dramaturg francez prolific şi de mare succes în epocă, academician, om politic, ataşat de presă al legaţiei Franţei în România în anii 1917 -1918, calitate în care a jucat un rol diplomatic important.
[4] Charles de Beaupoil, conte de Saint Aulaire (1866 -1954), diplomat francez, ministru plenipotenţiar în România (1916 -1920).

 
 
 
 
 
13/ 26 martie 1919, Însemnări ale episcopului Raymund Netzhammer despre Congresul preoților ortodocși de la Sibiu și problemele organizării religioase după Marea Unire din 1918

          Ziarul Patria publică o relatare detaliată despre congresul preoţilor ortodocşi de la Sibiu, care a avut caracterul unui congres general al preoţilor din România Mare. Organizarea bisericii naţionale ortodoxe a constituit tema principală a dezbaterilor. Preotul Ştefan Meteş[1], bine pregătit teologic vorbind, a dat citire unei lucrări în care respingea atât constituţia bisericească adoptată sub mitropolitul Şaguna, cât şi cea aflată în vigoare în vechea Românie şi a cerut adoptarea uneia noi, bazată strict pe organizarea după canoanele bisericeşti. Meteş a declarat, printre altele, că este necanonic ca episcopii titulari să fie membri ai Sfântului Sinod. Propunerile lui Meteş au fost respinse categoric de congresul preoţilor.

 
 
Ștefan Meteș
 
 
 
Palatul Mitropoliei din Sibiu

      După o altă relatare de ziar, la congres s-a discutat unirea românilor din Transilvania uniţi cu Roma [greco-catolici] cu ortodocşii, iar realizarea acestei uniri a fost trecută pe lista de revendicări.
        Ziarul Îndreptarea anunţă că imediat după Paşti episcopii din toate teritoriile locuite de Români se vor reuni la Cernăuţi sub preşedinţia mitropolitului Repta[2], pentru a pune bazele pe care se poate realiza reunirea tuturor bisericilor ortodoxe din ţară.


 
 
Vladimir de Repta
 
        Această conferinţă a episcopilor se va pronunţa asupra normelor după care se poate realiza desprinderea de jurisdicţia Sfântului Scaun de la Roma a Bisericii greco-catolice din Ardeal. Este a treia oară când într-un comunicat oficios se vorbeşte de această desprindere a celor uniţi cu Roma.

 (Raymund Netzhammer, Bischof im Rumänien, München, 1996, vol. II, pag. 888 )
 
 
 
 

[1] Ştefan Meteş (1887 – 1977) preot și istoric român de largă erudiţie, membru corespondent al Academiei Române (7 iunie 1919). Apropiat al lui Nicolae Iorga, se încadrează în Partidul Naţionalist Român deputat în Parlamentul ales în noiembrie 1919. Director al Arhivelor Transilvaniei (1922 - 1949). Subsecretar de Stat înguvernulcondus Nicolae Iorga (17 iunie 1931 - 12 mai 1932). A fost întemniţat de regimul comunist la Sighet (mai 1950 – mai 1955).
[2] Vladimir, Cavaler de Repta (1842 – 1926) mitropolit român, membru de onoare al Academiei Române. A fost deputat în Dieta Bucovinei și în Camera Imperială din Viena : exilat la Praga după recucerirea Bucovinei de către austrieci în 1915, s-a întors în noiembrie 1918, şi în Palatul Mitropolitan, subpreşedinţia sa, s-a proclamat unirea Bucovinei cu România. A fost senator de drept (reprezentant al Mitropoliei Bucovinei) în primul Parlament al României Mari (noiembrie 1919-1920). A fost membru sprijinitor al Societății Academice  Junimea și al Societății Meseriașilor Români din Cernăuți.
 
 
 
12/25 martie 1919, Regina Maria despre situația internațională și despre importanța invențiilor lui Gogu Constantinescu inventatorul român stabilit în Marea Britanie.

        25 martie este o zi ce mi-o amintesc ca aniversarea unei date din viața mea pe care o iubesc și care a însemnat și înseamnă mult în viața mea. Puțini vor înțelege, dar o scriu, deoarece sunt departe de țara mea și neliniștită, atât de neliniștită. știrile din Ungaria sunt proaste, de jur împrejur bolșevici. Colonelul Vyx[1], care a fost păcălit de unguri, a fost făcut prizonier. Pentru moment, acestea par să fie zvonuri și nu avem nici o confirmare de acasă, dar sunt neliniștită și aceasta îmi paralizează orice bucurie. Țara mea [în românește în text ] se află în adâncul inimii mele și această nouă teamă pentru ea mă face, într-adevăr elocventă când vorbesc pentru ea sau despre ea. Am primit în sfârșit o scrisoare lungă de la Nando dar nimic de la Barbu[2]. Am avut la micul dejun trei invitați: biata bătrână Fafka, Boyle și un canadian important; am luat un excelent mic dejun și am avut multe de vorbit. Boyle este ca de obicei, plin de tot ceea ce vrea să facă și ce ar trebui să se facă acolo ca să ne ajute, mergând până la a trimite o forță armată canadiană voluntară care să vină și să ajute la protecția frontierelor noastre. Canadianul pe care îl adusese cu el a jurat să ajute România cu toată puterea lui, el este unul din conducătorii lui, dar i-am uitat numele.
        La ora 10 am pornit cu May[3] și fiica mea, urmate de alții spre Winsdor[4]. În drum am vizitat unele mecanisme pe care un român numit Constantinescu[5] le-a inventat, care se bazează pe o știință cu totul nouă, pe un fapt necunoscut că lichidele sunt compresibile. Această invenție, de care guvernul englez se ocupă, se poate aplica la tot felul de mașini, cu enorme avantaje, pe care nu le voi explica. Nicky[6] o va face mai bine decât mine. Dar eu sunt foarte încântată că un român a făcut o invenție atât de importantă. Îndeosebi aviatori, marinari, automobiliști sunt extrem de interesați și prevăd mari avantaje pentru propriile lor îndeletniciri, simplificându-le mult prin îmbunătățiri nemaipomenite.
 
 
George (Gogu) Constantinesc
 

 
      A fost foarte frumos că May a venit cu mine acolo. Nu a înțeles nimic, mult mai puțin decât mine, dar a fost amabilă și a arătat ceea ce Mama obișnuia să numească un interes inteligent. 

 
 
Regina Mary cu fiica ei Prințesa Mary în timpul Primului Război Mondial.
 
       Apoi am plecat spre Windsor și am făcut o frumoasă plimbare vizitând întregul castel în detaliu. Este plin de comori neprețuite și mii de suveniruri, scumpa mea bunică[7] vizita des locul cu indieni și scoțieni. Era foarte frig, dar o zi însorită, încât minunatele picturi vechi și tapiseriile erau foarte frumos luminate…”
 
 
Castelul Windsor, parte care nu este deschisă publicului.
 

 (Maria Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere de Valentina Costache şi Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pag. 115 -116)

 
[1] Fernand Vyx, lt. colonel francez, șeful Misiunii Aliate de la Budapesta.
[2] Barbu Ştirbei (1872 – 1946) mare moşier, administrator al Domeniilor Coroanei Regale (din 1913) apropiat al familiei regale, considerat principalul sfătuitor al regelui Ferdinand. Va fi prim-ministru vreme de două săptămâni în iunie 1927. Negociator al României în tratativele purtate cu Aliaţii la Cairo în vara lui 1944. Membru al delegaţiei României care a semnat Convenţia de Armistiţiu de la Moscova, la 12 septembrie 1944.
[3] Regina Mary, născută Mary of Teck (1867 – 1953), la 6 iulie 1893 s-a căsătorit viitorul rege George al V-lea al Marii Britanii (1910 – 1936). Au avut șase copii; au fost părinții regelui George al VI-lea al Marii Britanii (1936 - 1952), bunicii paterni ai actualei regine Elisabeta a II-a.
[4] Castelul Windsor (engleză Windsor Castle) este cel mai mare și cel mai vechi castel locuit din lume. Împreună cu Palatul Buckingham și cu Palatul Holyrood din Edinburgh face parte din reședințele principale a monarhilor britanici din Casa de Windsor. Castelul este situat în centrul orașului Windsor din comitatul Berkshire, Anglia. Sub clădirea castelului curge Tamisa care face legătura pe apă cu Londra. Conform izvoarelor istorice castelul datează din timpul lui Wilhelm Cuceritorul. Construcția castelului, garnizoanei, fortăreței, închisorii și părții locuite fiind coordonată direct de unii monarhi englezi. În timpul războaielor purtate de Anglia, castelul fiind mai bine întărit și apărat, aceste măsuri strategice se pot observa și azi.
[5] George (Gogu) Constantinescu (n. 4/16 octombrie 1881 la Craiova – d. 11 decembrie 1965, la Coniston, Cumbria, Marea Britanie) a fost un inovator, inventator, om de știință și inginer român, stabilit în Marea Britanie din 1912. A pus baza teoriei sonicității care permite folosirea compresibilității lichidelor (sau fluidelor în general) pentru a transmite putere prin vibrații (oscilații), prin folosirea modelelor matematice existente în domeniul electricității. A aplicat teoria sonicității în dezvoltarea mai multor invenții: motorul sonic, pompa sonică, ciocanul sonic și altele. Printre alte realizări ale sale se mai numără și un dispozitiv de tragere printre palele elicei indiferent de turația acesteia și primul schimbător de viteze automat. A participat activ la construcția de avioane englezești, tip Bristol, înainte de Primul Război Mondial. A fost printre primii care a folosit betonul-armat în construcția clădirilor din România - printre clădirile construite de acesta: Cazinoul din Constanța, Castelul de apă de la Periș, podurile de peste râul Siret de la Adjud, Răcătău, Roman, Palatul Patriarhiei, Hotelul Athénée Palace, Marea Moschee din Constanța (Moscheea Carol I). Membru de onoarea al Academiei Române în 1965.
[6] Prințul Nicolae (1903 – 1978) fiul lui Ferdinand și al Mariei; la vremea aceea studia la celebrul colegiu britanic de la Eton.
[7] Regina Victoria a Marii Britanii (1837 – 1901)
.
 
 
 
 
  11/24 martie 1919,  Charles J. Vopicka despre ajutorarea României de către Statele Unite prin intermediul lui American Relief Administration și a Crucii Roșii Americane

 
      Guvernul României ni s-a plâns de faptul că autorităților militare internaționale au interzis exportul mărfurilor din Turcia spre România. Dacă acest lucru este adevărat vor rezulta mari dezastre pentru România, țară a cărei populație ducea lipsă în acea vreme, de absolut orice. Noi am solicitat ca o telegramă să le fie imediat trimisă acestor comisari, întrebând dacă informația era corectă deoarece doream să oferim satisfacție guvernului român, care considera respectiva acțiune drept una foarte gravă.
       America și Anglia au fost primele state care au răspuns tuturor solicitărilor de hrană. România mai avea numai pentru o săptămână provizii de grâu și de porumb și nu mai avea deloc pâine, când două vapoare încărcate cu mai bine de 5000 de tone de făină fiecare au sosit în portul Constanța [1]. după aceea proviziile au venit mai ales din America și au fost distribuite sub direcționarea căpitanului Green [2], operațiune realizată așa încât acesta a câștigat elogiile miniștrilor români, în special ale domnului Constantinescu [3], care avea în portofoliul său proviziile, hrana. Eu sunt sigur că românii îi vor fi veșnic recunoscători poporului american pentru acest ajutor oferit atunci când se aflau în cea mai mare mizerie.
      La vremea când acest apel a fost adresat Americii pentru ajutorarea României, i s-a cerut la început Comisiei Hoover pentru Hrană [Hoover Food Commission] să trimită cât mai multă hrană în România, cât de repede putea fi aceasta îmbarcată [4]. În același timp s-a făcut apel și către Crucea Roșie Americană [5]. Răspunsul ambelor organizații a fost prompt și generos.
      Colonelul Henry W. Anderson [6] era directorul Crucii Roșii Americane pentru toate statele balcanice, iar maiorul H.G. Wells a fost trimis direct în România pentru a prelua acțiunea de ajutorare în această țară. El a stabilit ramuri de de distribuire, aflate în sarcina membrilor Crucii Roșii Americane, și, prin planurile sale de sistematizare, toate zonele țării au avut parte de asistență și aprovizionare corespunzătoare. Crucea Roșie Americană a cheltuit câteva milioane de dolari [7] pentru ajutorarea României, iar beneficiile țării au fost incalculabile.
       Generalul William Nafew Haskell Jr. circa 1918

Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Șapte ani din viața unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere și note A. A. Căpușan, Institutul European, Iași, 2012, pag. 297 - 298:
 
 
[1] Știre anunțată de ziarul Îndreptarea la 3 ianuarie st. n. 1919.
[2] Joseph Coy Green (1887 – 1978), ofițer american în Crucea Roșie, cu misiuni de ajutorare îm Belgia, România și Caucaz, apoi profesor de istorie la Princeton University, unde l-a avut student pe viitorul diplomat George F. Kennan (1904 – 2005), din 1930 în Departamentul de Stat (Ministerul de Externe american), și-a încheiat cariera ca ambasador în Iordania (1952). Sursa: ferpar apărut în The Washington Post la 5 august 1978. Arhiva sa se află depusă la Hoover Institution Achive.
[3] Alexandru Constantinescu (1859 -1926), membru marcant al Partidului Național Liberal, în repetate rânduri ministru în guvernările liberale începând din 1916. La vremea respectivă era ministrul Industriei și Comerțului în guvernul condus de Ion I.C. Brătianu (29 noiembrie 1918 – 26 septembrie 1919).
[4] În martie 1919, pentru a organiza și extinde controlul activității organizației la suprafața întregii Românii, American Relief Administration (ARA) a trimis în România în locul maiorului Joseph C. Green, o întreagă misiune de 44 de persoane condusă de generalul William Nafew Haskell (1878 – 1952) care s-a achitat de misiunea primită extinzând activitatea și controlul organizației pe teritoriul întregii țări. Cooperând strâns cu autoritățile române, ARA a acordat o atenție deosebită regiunilor celor mai grav lovite de foamete din Dobrogea și Muntenia. Contribuția SUA la aprovizionarea României postbelice a fost mare în raport cu a celorlalte state. Valoarea totală a produselor livrate (grâu mai ales, dar și medicamente și îmbrăcăminte) s-a ridicat la 36.451.028 dolari pe credit din partea guvernului american, în afara altor 1.024.322 dolari plătiți cash de către guvernul român. Astfel s-a putu achiziționa din SUA de la agenția U.S. Grain Corporation o cantitate de 146.687 tone cereale și alte produse alimentare precum și 4.817 tone de medicamente și îmbrăcăminte. De asemenea ARA a efectuat o amplă acțiune în folosul copiilor români, pentru care a asigurat gratuit produse în valoare de 733.272 dolari din fonduri proprii, vezi Ion Stanciu, Aliaţi fără alianţă. România şi SUA 1914 -1920, Editura Albatros, Bucureşti, 1992, pp. 200-201; Mircea Răceanu, Cronologie comentată a relaţiilor româno-americane: de la începutul cunoaşterii reciproce până la prăbuşirea regimului comunist în România, 1989, Editura Silex, Bucureşti, 2005, pag. 91. (Nota editorului A. A. Căpuşan).
[5] După un an de întrerupere Crucea Roșie Americană și-a reluat activitatea în România, o misiune a acesteia sosind la Galați la 25 februarie 1919, la bordul vasului ”Împăratul Traian”. Misiunea număra 54 de persoane și aducea cu sine 600 tone de alimente, medicamente și îmbrăcăminte. Misiunea a desfășurat o susținută activitate sanitară, a distribuit alimente, medicamente și îmbrăcăminte, a organizat și sprijinit asistența pentru copii orfani, cheltuind din fondurile proprii 2.240.733 dolari. Suma a acoperit un program umanitar care a durat până în iunie 1930, deși Misiunea americană s-a retras din România în anul 1922. Cf. Ion Stanciu, op.cit., pp. 203 – 204; Mircea Răceanu, op. cit., pag. 90. (Nota editorului A. A. Căpuşan).
[6] Henry Watkins Anderson (1870-1954), avocat american, liderul partidului republican din Statul Virginia. Șeful misiunii americane a Crucii Roşii în România (ianuarie 1917 – martie 1918). A plecat din România şi a reuşit să treacă prin Rusia cu trenul într-o călătorie dramatică. A fost logodit cu o scriitoare americană celebră în epocă, Ellen Glasgow (1873 – 1945), dar care a rupt logodna cu el când a aflat că el şi Regina Maria îşi scriau zilnic şi îşi făceau cadouri.
[7] La vremea respectivă 1 dolar era echivalentul a 1,5 grame aur
 
 
 
 
10/23 martie 1919, Fragment din jurnalul întocmit de Michotte de Welle[1], ministru plenipotențiar al Belgiei la Belgrad în legătură cu mișcarea revoluționară din Ungaria.
 
       Legația Belgiei la Belgrad                                       
    Printr-o telegramă cu data de azi, înscrisă sub nr. 17, i-am făcut cunoscut ministrului Afacerilor Externe la Bruxelles[2] că o mișcare revoluționară a izbucnit la Budapesta.
    De la dispariția monarhiei, poziția președintelui republicii și a guvernului Ungariei era puțin stabilă. Agitația clasei muncitoare și uneltirile elementelor subversive erau o amenințare continuă pentru puterea nou instaurată. Dar o măsură a Aliaților a fost cea care a precipitat căderea lor.
      Ocuparea tuturor teritoriilor care au depins timp de secole de Coroana Sf. Ștefan – era o cauză de durere și o ofensă dureroasă pentru orgoliul unui popor care a păstrat întotdeauna de-a lungul istoriei, atitudinea și mentalitatea unui cuceritor. Împotriva oricărei aparențe, la Budapesta se amăgeau cu iluzia că o dată cu pacea va avea loc evacuarea mai mult sau mai puțin completă a pământului ancestral invadat. Mare a fost indignarea patrioților exaltați atunci când li s-a anunțat, în numele Conferinței de la Paris, că trupele ungare trebuiau să se retragă de pe pozițiile pe care le mai dețin în Transilvania, din fața armatei române, în scopul de a permite acesteia de a avansa pentru a-și rectifica frontiera, pregătind între cei doi adversari o zonă neutră destinată a fi ocupată de unități franceze.
      La știrea acestei injoncțiuni, contele Mihály Károlyi și guvernul său au declarat că mai degrabă își dau demisia din funcțiile lor decât să sufere o asemenea umilință. Această renunțare la putere a provocat în capitală o mișcare populară care a suscitat imediat crearea unor soviete de muncitori și de soldați după moda rusească.
     Postul francez de telegrafie fără fir a interceptat o telegramă prin care organele revoluționare se grăbeau să-l informeze pe Lenin de succesul repurtat prin lovitura lor și salutau în el pe șeful comunismului internațional.
     În nopțile de 21 și 22 ale acestei luni s-a realizat răsturnarea. Imediat, liniile telegrafice ce leagă Budapesta de Petrograd au fost tăiate. Nu se dețin deci decât informații incomplete asupra evenimentelor. Totuși, s-a aflat cu oarecare certitudine că misiunile militare aliate au fost închise. Se mai spune că o proclamație lansată de către sovietele din capitală declară război Aliaților în general, după, unii, iar după alții, doar românilor, sârbilor și cehoslovacilor.
     Statul Major francez apreciază că armata ungară numără în acest moment, 60.000 de mii de oameni. Vechea armată a fost desființată; una nouă este în formare, având ca bază de recrutare voluntariatul. Ofițerii trebuie să fie numiți prin alegeri. Se poate imagina ce disciplină, cu un asemenea sistem, trebuie să domnească în trupă. De asemenea, această forță armată este considerată de către autoritățile militare competente ca incapabilă să întreprindă o ofensivă, în ciuda valorii individuale recunoscute a soldatului ungur.
     Dacă aplicarea unei simple măsuri provizorii de precauție, indicată de Puteri în scopul de a evita conflictele, dă loc unei asemenea răscoale armate, din partea unui dușman redus la neputință, la ce se va putea aștepta când va fi vorba a impune Germaniei condițiile draconice care doar ele ne pot procura garanțiile unei păci durabile?
     M. Michotte de Welle”

 (Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 563, pp. 271 -272)

[1] Maurice-Benjamin Michotte de Welle (1856 – 1938) diplomat belgian, ministru plenipotențiar la Berna (1905 – 1907), la Belgrad (din 18 septembrie 1907, cf. Almanach de Gotha, 1914 pag. 1147 și 1919, pag. 926) și la Praga (31 decembrie 1919 - 20 august 1920).
[2] Paul Hymans (1865 – 1941), om politic liberal belgian și diplomat, ministru de Externe (1918 – 1920 și 1927 – 1935, calitate în care a semnat pentru Belgia pactul Briand-Kellog), președinte al Ligii Națiunilor (1920 – 1921 și 1932- 1933)
.

 
 
 
 
22 martie 1919, Belgrad, Notă a comandantului armatei  aliate din Ungaria către generalul comandant al Armatei Dunării, prin care îl informează de situația din Ungaria
 
                  Generalul comandant al armatei din Ungaria
                  către generalul comandant al Armatei Dunării
Belgrad, 22 martie orele 1.45
 
        Telegramă 610-3
     1. Ultimele informații primite (între orele 21 și 24), atât de la Budapesta cât și de la Arad, fac cunoscut că:
        a) Noul guvern nu a fost încă constituit la Budapesta. Se vorbește de un guvern comunist avându-l în frunte pe Bela Kun[1] (conducătorul partidului comunist).

 
 
Béla Kun
 
       b) În prezent a început insurecția. Se aud focuri de armă în stradă. Automobilele Misiunii au fost ridicate. Postul său de T.S.F. [transmisiuni fără fir] a fost ocupat și oamenii care îl păzeau au fost dezarmați de către comuniști.
      O gardă de poliție formată din 30 de oameni ce a fost făgăduită de către guvernul demisionar a fost arestată de manifestanți și nu a putut ajunge la sediul Misiunii.
      c) Ministrul Böhm [2] a declarat totuși că Misiunea va fi protejată de către guvern. Rămâne de văzut dacă va fi ascultat.
 
 
Vilmos Böhm
       d) Greva generală cu întreruperea tuturor comunicațiilor va fi declarată în data de 22 în Ungaria și întreg Banatul. Comuniștii speră că mișcarea se va propaga în Transilvania și chiar în România.
        2. Față de această situație au fost luate următoarele măsuri:
Două monitoare staționate la Baia sunt în drum spre Budapesta. Ele vor ajunge acolo pe data de 22, la orele 10 și vor intra imediat în legătură cu Misiunea.
      Alte două monitoare vor pleca din Belgrad pe data de 22 seara. Ultimele două monitoare vor părăsi Belgradul în 22 (sic!) seara. Ele au ordin să evite orice conflict și să nu acționeze decât dacă este necesar.
       Comanda trupelor aliate din zona neutră în măsură să acționeze pe linia de demarcație de la Zam la Seghedin inclusiv a fost dată generalului Pruneau (p.c.a. Timișoara); el va avea sub ordinele sale doi comandanți de sectoare: generalul de Gondrecourt p.c. (punct de comandă) Arad sectorul de la Zam la Nădlac inclusiv, colonelul Betrix p.c. Seghedin de la Nădlac exclusiv până la Seghedin inclusiv. Generalul Pruneau de asemenea a dat ordin să se evite orice conflict.
      3. Generalul Faret (p.c. Lugoj) Comandamentul Banatului ocupat de către trupele franceze a luat măsuri pentru a asigura, în caz de distrugere a telefoanelor, legăturile prin T.S.F și prin camionete între Belgrad, Timișoara, Seghedin și Arad.
       Armata Dunării, armata sârbă și Misiunea din Praga au fost puse în curent cu această situație.

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 560, pp. 266 -267 )

[1] Bela Kun, nume la naștere Bela Cohen (1886 – 1938) a fost un politician maghiar comunist de origine evreiască din partea tatălui, care a condus în anul 1919 revoluția bolșevică din Ungaria. A fost de profesie jurist, însă a activat și ca ziarist. La 4 noiembrie 1918, Kun a creat Partidul Comunist Maghiar și a devenit președintele comitetului central. Mișcarea comunistă care era îndreptată împotriva primului ministru Mihály Károlyi și a partidului Social Democrat din care înainte de război făcuse parte;  a dus o propagandă agresivă, toți cei care erau împotriva lui fiind torturați sau împușcați, iar ziariștii cenzurați, finanțat fiind de Partidul Comunist (bolșevic) din Rusia Sovietică. Guvernul de orientare bolşevică instaurat la 21 martie era condus de Sándor Garbai, dar rolul conducător îl avea ministrul de Externe, Béla Kun. Guvernul bolșevic avea să dureze 133 de zile până la 4 august 1919, data la care atrupele române au ocupat Budapesta. Bela Kun și oameni săi fugiseră încă de la 2 august în Austria, la Viena. Au fost arestați și ținuți într-un lagăr până în iulie 1920 când a făcut obiectul unui schimb de prizonieri între Austria și Rusia permițând refugierea unui număr de 415 comuniști. La Moscova a intrat în rândurile Partidului Comunist (bolșevic) din Rusia Sovietică, a primit cetățenia sovietică și a fost numit în conducerea Cominternului. După eșecul grevei din 27 martie 1921 a minerilor din centrul Germaniei, Lenin l-a acuzat de iresponsabilitate politică. Acuzat de legături cu troțkismul, Béla Kun împreună cu soția, fiica și ginerele au fost arestați în mai 1937 și trimiși în gulag. În 1989, guvernul sovietic a anunțat că Béla Kun a fost executat în gulag la 29 august 1938. Reabilitat politic în Ungaria după înăbușirea revoluției anticomuniste și antisovietice din octombrie 1956.
[2] Wilhelm (Vilmos) Böhm (1880 -1949), tehnician şi om politic ungar, membru marcant al Partidului Social-Democrat Ungar, lider în sindicatul metalurgiştilor. După revoluţia de la 31 octombrie a făcut parte din guvernul Karolyi ca ministru de Război până la proclamarea Republicii Sovietice Ungare condusă de Bela Kun (21 martie 1919). A susţinut ideea că numai o alianţă cu comuniştii mai poate salva cuceririle revoluţiei de la 31 octombrie. În aprilie 1919 a fost numit comandant al Armatei Roşii Ungare până la 1 august 1919. Ulterior ambasador al Ungariei la Viena, unde a obţinut ca acei comunişti ungari care au reuşit să fugă din ţara lor să primească azil politic în Ungaria. După lovitura de stat de la 12 februarie 1934 a fugit în Cehoslovacia şi de acolo în 1938 în Suedia. La sfârşitul lui 1945 s-a întors în Ungaria, unde a militat pentru o colaborare între social-democraţi şi comunişti; ambasador la Stockholm (1946 -1947) unde apoi a fost emigrant până la moarte.


 
 
 
21 martie 1919, București, Ordin al Marelui Cartier General român către Comandamentul Trupelor române din Transilvania, prin care dispune măsuri pentru a preveni un atac al trupelor maghiare:
 
București, 21 martie 1919
      Telegramă
       Nr. 3062
Marele Cartier General
către Comandamentul Trupelor din Transilvania
 
      1. Comandamentul francez este informat că trupele ungare au primit ordin să atace pe tot frontul român. Atacul trebuie să înceapă în seara de 23 martie st. n.
      2. Întrucât guvernul ungar refuză să execute hotărârile luate de Aliați, este posibil ca informațiile să corespundă realității. Ca atare, va trebui să fiți în măsură să evitați o surpriză și să faceți față oricărei eventualități.
    3. Trupele noastre trebuie să evite orice provocare, dar dacă suntem atacați de către trupele regulate ale inamicului, trebuie să continuați lupta până la distrugerea lor complectă.
     4. Operația va trebui coordonată cu cea a trupelor franceze, care sunt în curs de concentrare în zona Arad-Lugoj. După toate probabilitățile, aceste trupe vor interveni în lupta împotriva ungurilor. Pentru ca să fie posibilă coordonarea acțiunii, este necesar a avea ofițeri de legătură atașați pe lângă Comandamentul trupelor franceze din Banat.
     5. Dată fiind situația creată de atitudinea guvernului ungar, transportul Diviziei întâi de vânători pe frontul de est se amână până la clarificarea situației din Transilvania. Ca urmare, în caz de operații, puteți dispune de această divizie.
     6. Situația ne va obliga să transportăm rapid cât mai multe forțe posibile pe frontul de est. Drept urmare, comunicația pe calea ferată trebuie să fie asigurată în orice moment. În acest scop trebuie să se ia măsuri riguroase pentru asigurarea pazei tuturor podurilor de cale ferată și îndeosebi a marilor lucrări de artă.

     Șeful Statului Major General
     General Prezan

 (Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 559, pp. 264 -265)
 
 
 
21 martie 1919, Notă de răspuns a președintelui provizoriu al Republicii Ungare, Mihály Károlyi, adresată șeful Misiunii Militare Aliate la Budapesta, prin care informează că guvernul ungar nu este în măsură să ia cunoștință despre decizia Conferinței de Pace privitoare la zona neutră și să asigure executarea ei și în consecință se vede obligat să-și dea demisia.
 
 
 
Mihály Károlyi
 
           ”Mihály Károlyi[1], președinte provizoriu al Republicii Ungare
            Către
            Lt. Colonelul Fernand Vyx, șeful Misiunii Militare Aliate
            Budapesta, 21 martie 1919
            Domnule Lt. Colonel,

 

 
Fernand Vix, seful Misiunii militare a Antantei in Budapesta
 

       În numele d-lui general de Lobit[2] ați binevoit să-mi prezentați o notă având drept scop să se comunice guvernului ungar decizia luată asupra unei zone neutre de către Conferința de Pace din 26 februarie 1919.
     În numele guvernului Republicii Ungare, am onoarea a vă face cunoscut că guvernul nu este în măsură de a putea lua la cunoștință de decizia Conferinței de Pace și de a asigura executarea ei.
Această decizie se află în deplină contradicție cu Convenția militară de armistițiu din 13 noiembrie 1918 și, nerespectând deloc interesele țării, ea i-ar putea împiedica dezvoltarea și tulbura pacea. Guvernul ungar, neputând să poarte responsabilitatea pentru executarea acestei decizii, deoarece nu a fost invitat la Conferința de Pace și nu a putut să-și dea concursul la luarea deciziei, se vede obligat ca astăzi să-și dea demisia.
    Aducându-vă la cunoștință cele de mai sus, am onoarea să vă rog, d-le locotenent-colonel, să binevoiți să luați măsurile necesare pentru ca Conferința de Pace – în termenul cel mai scurt – să poată fi în măsură să cunoască decizia guvernului ungar.
Vă rog să primiți, d-le locotenent-colonel, asigurarea deosebitei mele considerațiuni.”

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 558, pp. 263)
 
[1] Mihály Károlyi (1875 – 1955) prim-ministru al Ungariei (31 octombrie 1918 – 11 ianuarie 1919). De la 11 ianuarie 1919 Mihály Károlyi şi-a asumat funcţia de preşedinte provizoriu al Ungariei, iar guvernul a fost condus de Denes Berinkey (11 ianuarie – 21 martie 1919). În iulie 1919 a emigrat în Franța apoi în Marea Britanie. În 1946 s-a întors în Ungaria și a primit funcția de ambasador al țării la Paris (1947 – 1949). A demisionat în octombrie 1949 în semn de protest pentru modul în care a fost judecat și executat liderul comunist Laszlo Rajk. A rămas în Franța unde a și murit.
[2] Paul de Lobit (1860 – 1938) general francez (din 1914), comandant al Corpului 17 de armată, apoi al armatei Aliate din Ungaria (martie – august 1919) și apoi al armatei de Dunăre (septembrie 1919 – ianuarie 1920) cf. An Historian in Peace and War. The Diaries of Harold Temperley (1879 – 1939), editetd by T.G. Otte, University of Birmingham, 2013, nota 254.

 
 
 
 
 
20 martie 1919, Notă a generalului Henri Mathias Berthelot către generalul  Constantin Prezan, șeful Marelui Cartier General Român, prin care îi comunică decizia Conferinţei de Pace referitoare la crearea unei zone neutre între români şi unguri.
 
        Misiunea Militară Franceză
        Comandamentul Trupelor din România şi din Rusia meridională
        Statul major, Biroul 3
        Nr. 538/3

 
Generalul Berthelot către dl general Prezan
Şeful Statului Major General al armatelor române, Bucureşti
 
       Ca urmare a scrisorii mele nr. 487/3 din 7 martie, am onoarea să vă fac cunoscut cele ce urmează:
      Generalul comandant al armatei din Ungaria[1] a prezentat pe data de 20 martie contelui Károly o scrisoare prin care îl înştiinţează despre deciziile Congresului de Pace referitoare la crearea unei zone neutre, retragerea trupelor ungare la limita de est a acestei zone şi înaintearea românească pe limita de est.
     Se vor acorda ungurilor 10 zile de la data de 23 martie pentru a se retrage pe noua lor linie. Atunci când se va realiza această evacuare, vă voi înştiinţa şi va putea începe înaintarea românească.
     Această înaintare nu va trebui întreprinsă în niciun caz înainte de a vă trimite această înştiinţare.
   Trebuie procedat în consecinţă în problema diverselor materiale (material de război, material pentru căile ferate şi pentru etape şi material al statului) lăsate pe loc de către unguri.
   1. Materialul de război nu este captură de război şi aparţine ungurilor, care pot să-l ridice. Materialul de această natură pe care îl vor lăsa pe loc va trebui să fie inventariat şi păstrat pe măsura înaintării româneşti.
   2. Pentru alte materiale, ungurii au ordin de a le lăsa pe loc. ele vor trebui de asemenea să fie inventariate şi păzite pe măsura înaintării româneşti.
    Generalul şef a prescris întrunirea unei comisii franco-ungaro-române sub preşedinţia generalului Gondrecourt[2] pentru a decide soarta acestui material. Această comisie va cuprinde 10 ofiţeri francezi, 10 ofiţeri români şi 10 ofiţeri unguri. Aceşti ofiţeri se vor întâlni mai întâi la Arad, la data pe care o să v-o fac cunoscută, şi apoi la Oradea, unde ea îşi va avea reşedinţa.
    Din cei 10 ofiţeri francezi care trebuie să facă parte din această comisie, voi desemna 5 din armata Dunării. Vă rog să binevoiţi a desemna din partea dv. pe cei 10 ofiţeri români. Aceşti 15 ofiţeri trebuie să fie gata de plecare imediat la Arad.
    După ce vor primi la Arad instrucţiunile generalului Gondrecourt, o grupă compusă dintr-un ofiţer francez şi un ofiţer român se va duce pe lângă fiecare comandament român interesat de modul în care va putea în timpul înaintării româneşti să se ocupe de inventarierea şi păstrarea materialului lăsat de unguri, aşa cum s-a spus mai sus.
     Toţi aceşti ofiţeri se vor înapoia la Oradea la data pe care o va indica generalul Gondrecourt.
   Vă voi rămâne recunoscător dacă aţi vrea să-mi aduceţi la cunoştinţă, pe cât posibil, măsurile pregătitoare pe care le veţi lua pentru a excuta înaintarea dv. atunci când va sosi momentul, astfel încât să pot, în timp util, să informez generalul comandant al armatei Ungariei şi să mă pun de acord cu el asupra executării deplasărilor de trupe proiectate.
      Berthelot

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 557, pp. 261 – 262)
 

[1] Generalul Franchet d’Esperey (1856 – 1942) general francez, comandant al corpului expediţionar de la Salonic (Armatei de Orient) din iunie 1918,  
[2] Henri, conte de Gondrecourt (1867 – 1956) general de divizie francez.  

 
 
 
 
 
16 martie 1919, Paris,  Telegramă a lordului Derby[1], ambasadorul Marii Britanii la Paris, adresată lordului Curzon of Kedleston[2], secretar de Stat la Foreign Office, cu privire la condiţiile în care România ar putea fi ajutată de Aliaţi pentru a face faţă unor eventuale agresiuni din afară.

 
Nr. 531
Telegramă de la Lordul Derby către Lordul Curzon
 
            Textul următor este identic cu telegrama de la Bucureşti :
          „ A trebuit să atragem cu insistenţă atenţia guvernelor noastre asupra situaţiei extrem de grave în care se găseşte astăzi România. În mai multe rânduri în telegramele noastre identice se indică toate motivele pentru care ne putem teme de pericol. În ultimele zile aceste motive s-au întărit şi precizat. Preşedintele Consiliului[3] ne-a reunit ieri în scopul de a-şi expune neliniştea”.
Mihail Pherekyde
      Informaţiile noastre confirmă toate aceste puncte bine fondate pentru temeri. La nord, bolşevismul se afirmă, se întăreşte şi se organizează. O adevărată armată încadrată de numeroşi ofiţeri ruşi şi germani se pregăteşte de luptă ; vine vremea când ea va putea să acţioneze şi pare să se pregătească. Pe frontiera din vest situaţia nu este mai puţin gravă, ungurii comit omoruri, conflicte, crime, atacă în fiecare zi cu unităţi regulate micile posturi româneşti.
           Trupele lor [ale ungurilor] se concentrează pe diferite puncte, se dau asigurări că vor refuza să se retragă până la noua linie care le-a fost indicată. Pentru  a face faţă acestei împrejurări foarte serioase şi care obligă România, ea fiind singura ţară aflată în această situaţie, de a fi încă în stare de război, nu se poate conta decât pe o armată cu efectivele diminuate, cu moralul slăbit, prost nutrită şi prost echipată. Cu toate acestea, există un interes major ca România să fie în stare să opună o rezistenţă puternică. A devenit, după cum am prevăzut, singura barieră contra mareei în creştere a bolşevismului; ea învinsă şi contaminată, s-ar termina cu ordinea şi pacea în Orient. Cauza pe care o apără în momentul de faţă această ţară nu este o cauză românească, ci o cauză europeană. Iată de ce pare totodată drept şi prudent de a i se da un ajutor energic şi rapid. Ceea ce se desprinde din întrevederea noastră cu Preşedintele de Consiliu, pentru a veni în ajutorul României, s-ar impune cu toată urgenţa :
        1. De a decide dacă vrem să întreprindem contra bolşevicilor o luptă de ofensivă sau de defensivă.
În primul caz, de a trimite în sudul Rusiei o armată suficientă pentru a asigura o ieşire fericită din această luptă, în al doilea caz de a stabili în jurul României şi Poloniei o barieră capabilă de a le proteja.
      2. De a forţa pe unguri să evacueze imediat teritoriile pe care le ocupă încă şi de a obţine noua linie de frontieră.
     3. De a furniza României îmbrăcămintea de care ea este cu totul lipsită (haine de lână, cămăşi şi încălţăminte) şi pe care le-am cerut deja pentru ea, pentru a treia oară.
    4. De a lua măsurile necesare pentru a asigura României un nou credit necesitat de situaţia sa politică actuală şi dat fiind că situaţia sa economică şi materială în viitorul său apropiat permite să i se acorde, fără niciun pericol.
     Nerealizând aceste patru măsuri, România ar fi într-o stare de inferioritate care i-ar putea fi fatală ei şi chiar nouă. Vom atrage din nou atenţia guvernelor noastre asupra gravităţii şi urgenţei acestei telegrame.
    Comunicată Delegaţiei de Pace.

 (Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 551, pag. 250 – 251)
 

[1] Edward Stanley 17th Earl of Derby (1865 – 1948) ofiţer, om politic şi diplomat britanic, secretar de Stat la Ministerul de Război (10 decembrie 1916 – 18 aprilie 1918), amabasador la Paris (1 mai 1918 – 30 noiembrie 1920).
[2] George Curzon 1st Marquess Curzon of Kedlestone (1859 – 1925) diplomat britanic, lider al Camerei Lorzilor, secretar de stat interimar la Foreign Office, (ianuarie – octombrie 1919), secretar de Stat la Foreign Office (23 octombrie 1919 – 22 ianuarie 1924). În decembrie 1919 a trasat frontiera dintre Polonia şi Rusia Sovietică numită „linia Curzon”.
[3] De fapt Preşedintele ad interim al Consiliului de Miniştri care a deținut această funcție între 29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919 și 5 iulie 1919, a fost Mihail Pherekyde (1842 – 1926), om politic și diplomat, membru marcant și fondator al Partidului Național Liberal, ministru la diferite resorturi în toate guvernările liberale începând din 1876.

 
 
 
 
 
 
15 martie 1919, Însemnări ale generalului Radu R. Rosetti despre evoluția situației din Ungaria și solicitarea de ajurtor pentru generalul Anton Ivanovici Denikin.
 
        Convorbirile purtate de generalul Radu R. Rosetti cu colonelul francez Trousson[1], în calitatea sa de mediator al Aliaţilor între cele două tabere opuse, români şi unguri, care a testat starea de spirit a ungurilor şi sârbilor în urma misiunilor de la Belgrad şi Budapesta şi cu generalul Răşcanu, despre oportunitatea unui ajutor militar oferit generalului rus Denikin[2].
       Colonelul Trousson[3], întors din misiunea sa în Ardeal, la Budapesta şi la Belgrad, vine să mă vadă şi spune: 1) Rău a interpretat generalul Berthelot telegrama de ieri din Belgrad în sensul că ungurii primesc să se retragă. E numai o telegramă prin care se spune că Franchet d’Espérey acceptă măsurile propuse de A.F.O. pentru a constrânge pe unguri. 2) A văzut pe Károlyi[4] (care, după părerea sa, nu e serios), pe Kratochwill, Böhn, Berinkey[5]; toţi i-au vorbit de intangibilitatea graniţelor Ungariei.Trousson spunându-le că Transilvania le va fi luată, au răspuns că vor rezista cu armele în mână. La care Trousson le-a spus că le va pune 400 000 oameni în spate. 3) Părerea lui este că guvernul maghiar se va supune somaţiei de a evacua Crişana, dar va cădea. Apoi se va pretinde că armata s-a bolşevizat şi va duce un război de guerilă. La Budapesta s-a încercat şi se va încerca din nou o lovitură de stat spre a pune pe arhiducele Iosif în capul guvernului.4) Sârbii nu vor să evacueze Timişoara. 5) Demonstraţia asupra Budapestei se va face cu două divizii franceze, monitoarele şi escadrila 508.
          Generalul Berthelot cere din nou, cu insistenţă, la Paris, echipament pentru armata noastră.
      Generalul I. Răşcanu, secretar general al Ministerului de Război, mă întreabă într-o scrisoare particulară dacă generalul Berthelot e de părere să dăm generalului Denikin arme şi muniţii din cele depozitate la noi de ruşi, când i-am dezarmat şi dacă cererea ce i-a făcut de Belloy[6] de a îngădui pavilionului rus pe Dunăre intră în vederile generalului. Expunând generalului ambele chestiuni, el spune că ar trebui să temporizăm, că socoteşte că prezenţa steagului rusesc pe Dunăre e inadmisibilă şi că doreşte a şti ce armament ne e necesar pentru înarmarea a 19 divizii (diviziile 1-15, diviziile 1 şi 2 vânători  şi cele două divizii transilvănene în curs de formaţie). Comunic lui Răşcanu acest răspuns.
 
(General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919), Ed. îngrijită, studiu introductive,note, Maria Georgescu, Editura Modelism, 1997, pp.329-330.)
 
 

[1] Eugéne Trousson, colonel francez, membru al comisiei de armistiţiu a Antantei, cu misiune de informare în Transilvania.
[2] Anton Ivanovici Denikin (16 decembrie 1872 – 8 august 1947) general rus a fost, în timpul primu­lui război mondial, comandantul trupelor ţariste  trimise  în anul 1916  în România, in spri­jinul trupelor româneşti  aflate în luptă cu trupele ger­mane, aus­tro-ungare şi bulgare.
El a fost unul dintre liderii Contra­revoluţiei ruse şi a condus tru­pele rămase fidele Casei Impe­riale Romanov, în  sângerosul război civil declansat  in Rusia odată  cu Revoluţia Bolşe­vică şi care s-a încheiat abia în anul 1922, când trupele ţariste, reunite în aşa-numita Armată Albă, s-au refugiat din Crimeea, la Constan­ti­nopol. El a reuşit să organizeze principala forţă care lupta împotriva Armatei Roşii, cu sprijinul discret al României si al Casei Regale a României.
 
[4] Mihály Károlyi de Nagykároly (4 martie 1975 – 19 martie 1955), conte de Carei. Ca lider politic a proclamat Prima Republică Ungară, pe care a condus-o ca prim-ministru între 31 martie 1918-19 ianuarie 1919 și ca președinte între 11 ianuarie 1919-21 martie 1919.
[5] Károlyi Kratochwill, Vilmos Böhm, Dénes Berinkey, membri ai guvernului maghiar Karolyi (11 ianuarie1918 – februarie 1919)
[6] Belloy, de, căpitan francez, ataşat naval .
 
 
 
 
 
 
 
 
 
12 martie 1919, Articol al ziarului britanic  Times consacrat vizitei Reginei Maria și situației României în războiul mondial
 
RENAȘTEREA ROMÂNIEI

       În persoana Reginei Maria a României care a venit printre noi astăzi, noi salutăm nu numai o nepoată a regelui Eduard al VII-lea, ci regina unui stat aliat care și-a făcut pe deplin datoria de femeie împărtășind necazurile și suferințele patriei ei adoptive. Dezertarea Rusiei bolșevice a expus România, după o luptă eroică dar disperată, răzbunării dure a Puterilor Centrale. Tratatul de la București și anexele sale rămân proverbiale în diplomație prin perfecțiunea și pătrunderea științifică prin care au stabilit măsurile de a stoarce de la România ultimul ban și ultima picătură de marfă ce putea să le ofere. N-a trecut încă anul de când dl von Kühlmann și contele Czernin au impus aceste capodopere de extorcare a regatului zdrobit și prădat, și contele Herling i-a dat Kaiserului osatisfacție îmbucurătoare, asigurându-l că această reglementare s-a realizat prin grația divină. Tratatele nu au avut timp să desăvârșească opera de ruinare. Au fost astfel întocmite încât să funcționeze în etape lente; dar cantitatea de spoliere practicată înainte de căderea asupritorilor, care a urmat după devastarea comisă de invazie, a făcut din România în momentul de față o țară sărăcită. Parțial devastarea s-a făcut din cauza noastră și cu ajutorul nostru. Spre a face bogatele sonde petrolifere inutilizabile în mâinile inamicului, pentru cât mai mult timp posibil, noi am ajutat pe români să distrugă instalațiile ca măsură militară. Noi am hotărât să reparăm paguba, și acum trimitem o comisie să evalueze mărimea pagubei. Acesta, cel puțin, este un semn concret al prieteniei noastre față de România și al interesului nostru pentru refacerea ei. Dar pierderea temporară a aprovizionării cu petrol nu este decât un singur articol din lunga listă a daunelor pe care acest război i le-a provocat României. Puterile Centrale au jefuit temeinic țara până când ele au fost alungate. Au luat tot ce și-au dorit. Recolta în Muntenia a fost slabă, dar germanii înșiși au spus că au stors 3.500.000 tone de grâu și l-au trimis peste frontieră. Armata de ocupație a trebuit să fie hrănită și întreținută, toate obiectele de îmbrăcăminte, mașinile, utilajele și stocul de alimente au fost exportate tot atât de sistematic ca și din Belgia. Apoi au avut unele mici rectificări de frontieră – contele Czernin a refuzat să le numească anexiuni – care au privat România de circa 5.600 kilometri pătrați din pământul ei. În total paguba a însemnat multe milioane.
       Din fericire, România este o țară binecuvântată cu mari resurse naturale. Bogățiile sale agricole sunt cu greu depășite în Europa. Corespondentul nostru special se îndoiește dacă, chiar după toate aceste pierderi, România nu posedă încă destule alimente spre a-și satisface nevoile populației, deși acest punct de vedere este negat de autorități și de guvernul român. Din nefericire, fie că România are suficient grâu, fie că nu, este cu totul sigur că ea nu are mijloacele să distribuie acele provizii pe care le are. Hunii[1] au avut grijă de aceasta. Ei au lăsat 84 de locomotive pentru întregul Regat[2]. De atunci ei și-au dat seama ce poate însemna lipsa de material feroviar. Corespondentul nostru declară că un lot de 100 de locomotive ar da mai mult ajutor țării decât orice  cantitate de alimente. România are multe probleme în perspectivă, dar prietenii ei au motiv să spere că le va rezolva cu succes. Regele și regina sunt populari – mai ales regina, al cărei eroism pe linia frontului și în spitalele cu bolnavi de tifos – a câștigat inima națiunii; chestiunea agrară care a amenințat uneori să devină cumplită se crede că a fost de fapt reglementată printr-o măsură satisfăcătoare atât pentru marii moșieri cât și pentru țărani; masa poporului este liniștită și va fi și mai liniștită după împărțirea pământului. Românii sunt tot atât de inteligenți pe cât sunt de viteji și nivelul de educație va crește prin includerea milioanelor de români din afara granițelor ce vor fi incluși acum în Regat. O puternică dovadă de adevărat bun simț al acestui popor este că nici măcar prezența prelungită a armatei rusești, profund contaminată de bolșevism, nu a reușit nicio clipă să-l inoculeze cu erezii antisociale. Calomniile ungare care îl învinuiesc de înclinații bolșevice sunt pur și simplu răutăți. Unde urmează să fie trasate hotarele, firește e o chestiune arzătoare. Dar românii au dat dovadă de moderația lor și de instinctul lor politic prin bunăvoința pe care o manifestă de a supune această problemă la libera hotărâre a Conferinței. Li se va face, neîndoielnic, dreptatea cuvenită după crâncenele lor suferințe, puterea lor eroică de rezistență și respectul manifestat față de deciziile Puterilor.


(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 548, pag. 246 – 247)
 
[1] Poreclă dată germanilor în Marea Britanie.
[2]  Spre comparație în 1882 existau 193 locomotive în parcul CFR, iar în 1916 se ajunsese la 932 de locomotive.
 
 
 
 
 
26 februarie/ 11 martie, Paris, Scrisoare a reginei Maria, fără destinatar, nedatată, destinarul presupus: Barbu Știrbei
 
      ”…nu prea proastă, [cu spirit] democratic și care arată încă suficient de bine ca să întrețină, într-o oarecare măsură, reputația mea de femeie frumoasă. Pot să stau de vorbă la fel de firesc și fără să se vadă vreo diferență cu un cerșetor sau cu un președinte. Uneori mă mai ia gura pe dinainte, dar cu un zâmbet corectez adesea un cuvânt spus cu prea multă lejeritate.
      Banatul este o chestiune de neclintit. Cu greu aș fi putut crede că vom primi tot ce dorim noi, dar Președintele[1] pe care l-am văzut astăzi, mi-a spus că le tigre, cum i se spune pe aici lui Clemenceau[2], vorbește cu totul altfel despre România de la întrevederea pe care am avut-o cu el[3] și pentru prima oară s-a văzut o schimbare evidentă în atitudinea sa când într-o discuție a venit vorba despre țara noastră. Primul rezultat direct este faptul că cincizeci de locomotive vor fi trimise imediat în România.
 
Raymond Poincaré
 
Georges Clemencea
 
 
       Am văzut toate naționalitățile și cei mai interesanți [importanți] oameni au cerut să mă vadă. Parisul este un adevărat turn Babel. Toată lumea [politică] este aici. Trebuie să las în seama altora relatarea succeselor pe care le-am repurtat în toate părțile – modestia mea trebuie să mă oprească undeva! Știu că nu scriu ceea ce se numește o scrisoare precisă de afaceri, dar îmi smulg din orele mele de somn de noapte ca să descriu toate acestea și după asemenea zile nimeni nu trebuie să se mire că nu mai sunt în stare să povestesc totul sistematic.
        Toată ziua de duminică[4] am petrecut-o vizitând orașele devastate și câmpurile de bătălie. Am mers 12 ore cu automobilul și seara am participat la un mare dineu la Antonescu[5] în care, cu toată oboseala, i-am făcut pe toți să râdă într-una. Brătianu care ședea în fața mea a fost absolut încântat de modul în care i-am îmbrobodit pe toți bătrânii politicieni! La sfârșitul dineului s-au servit căpșuni. M-am întors spre vecinul meu care era Deschanel[6] și i-am spus că atunci când cineva mănâncă prima căpșună din an poate să-și pui o dorință, și eu ca Regină a României, singurul lucru pe care mi-l pot dori este Banatul. Această glumă modestă a avut un success monstru și Mr. V[7] nu-și mai încăpea în piele de mândrie elogiind-o.

 
Paul Deschanel
 
Arthur Balfou
 
 
     Mi-au fost acordate onoruri de toate felurile și în această după- amiază mi s-a conferit cu toată solemnitatea Marea Cruce a Legiunii de Onoare. Pe urmă am mers să-l văd pe Poincaré la Palatul Elysée, unde am purtat cu el o lungă și plăcută discuție. Este mult mai timid decât majoritatea celorlalți oameni politici, dar en tête à tête am scos-o foarte bine la capăt cu el și a arătat mult interes și simpatie pentru țara noastră, a admis însă că este cu neputință să mulțumești pe toată lumea și asta îi provoca un sentiment îngrozitor; au încercat din răsputeri să fie cât se poate de corecți și față de România și față de Serbia și probabil că până la urmă niciuna din aceste țări nu va fi pe deplin mulțumită.
       Ieri am luat masa cu Balfour[8] ca să-l întâlnesc Lloyd George[9] pentru prima oară[10]. Este un fel de Thomas[11] rafinat, la fel de amuzant, ne-am simțit de minune, dar Balfour, deși extrem de curtenitor, era impregnat categoric un pic cam prea mult de propaganda lui Take[12]. Am simțit că voia să fie rezervat. Dineul a fost încântător și câtuși de puțin plicticos, am fost în stare să prezint multe dintre problemele noastre sans appuyer trop dessus, [fără să insist prea mult] dar i-am făcut să înțeleagă bine ce voiam să spun și ce doream. Lordul Derby[13], ambasadorul britanic de aici, estegemütlich [un om plăcut] și foarte prietenos.

 
David Lloyd George
 
The Earl of Dery

 
        Astăzi l-am avut la masă pe Lordul Hardinge[14] și el mi-a declarat că Anglia este plină de bune intenții față de noi și că francezii răspândesc zvonuri contrarii ca să aibă ei tot creditul.
 
Charles Hardinge

 

 
       Cu Clemenceau am vorbit despre le change [schimbul sau schimbarea?] și despre colonelul Vyx[15] și ambele lucruri au fost ascultate.
      Am văzut nenumărați americani care sunt foarte prietenoși și interesați de mine în mod deosebit, din toate părțile sunt solicitată să mă duc în America, vor să fiu eu prima regină care se duce acolo! Cred că trebuie să ne gândim foarte serios la ideea aceasta. Se pare că Brătianu este de acord. Toți spun că aș face absolut minuni pentru România numai dacă m-aș duce acolo. Mr. Davison[16], șeful Crucii Roșii, a fost deosebit de insistent în acest sens. Mi-a plăcut de el foartemult.

 
Henry Pomeroy Davison, Sr.

Toate felurile de ajutoare îmi sunt oferite din America. Bătrânul și dragul Anderson a venit după mine până aici – tandră și sentimentală întâlnire, ar fi putut fi un adorator chevaleresque dintr-un alt secol și ne-am întâlnit în ziua când se împlinea exact un an de la plecarea lui din Iași! Așa că îți poți închipui ce mai revoir [revedere] a fost. Ai fi zâmbit cu toată gura.
 
Henry Watkins Anderson (1870-1954)
 
      Prietenul nostru, Mills, a apărut și el în același moment, cu aceleași dorințe: ca să-mi exprim părerea ba despre una, ba despre alta, să trimit poporului american un mesaj despre una sau alta…”
(Arhivele Naționale, Fond Regina Maria, dosar V 5768, filele 1 – 4, fără destinatar, nedatat, traducere dr. Sorin Cristescu

 
 
[1] Este vorba de președintele Franței, Raymond Poincaré, cu care regina s-a văzut marți 26 februarie/11 martie 1919, la Palatul Elysée, pentru a-i mulțumi pentru conferirea Marii Cruci al Legiunii de Onoare remisă de către generalul Jean-Baptiste Pénelon (șeful de stat major al Președintelui Republicii) în după-amiaza acelei zile, vezi Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, p. 89, vezi mai jos. 
[2] Georges Clemenceau (1841 – 1929) celebru jurnalist şi om politic francez, anticlerical virulent, ministru de Interne (14 martie 1906 – 20 iulie 1909) şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri (25 octombrie 1906 - 20 iulie 1909, apoi 16 noiembrie 1917 – 18 ianuarie 1920) unul dintre artizanii Conferinţei de Pace de la Paris.
[3] Din 7 martie 1919, vezi Maria, Regina României, op. cit., pp. 78 – 79.
[4] Este vorba de ziua 24 februarie/9 martie 1919, vezi Maria, Regina României, op. cit., pp. 85 – 87.
[5] Victor Antonescu (1871 -1947), om politic liberal şi diplomat, ministru de Justiţie (4 ianuarie 1914 – 11 decembrie 1916) apoi de Finanţe (11 decembrie 1916 – 10 iulie 1917). A fost trimis la Paris ca ministru plenipotenţiar (10 octombrie 1917 – 25 martie 1918). După semnarea păcii de Bucureşti a rămas la Paris ca simplu particular. Şi-a reluat postul la finele lui 1918 şi îl va păstra până la 20 decembrie 1919. În epoca interbelică va fi de mai multe ori ministru plenipotenţiar (la Paris, ulterior la Geneva) apoi ministru de Justiţie (14 noiembrie 1933 – 1 februarie 1935), de Finanţe (1 februarie 1935 – 29 august 1936) şi îi va succeda lui Nicolae Titulescu în funcţia de ministru al Afacerilor Străine (29 august 1936 – 28 decembrie 1937).
[6] Paul Deschanel (1855 - 1922), om politic francez, la 23 mai 1912 a fost ales președinte al Camerei Deputaților, calitate în care a jucat un rol major pe durata Primului Război Mondial prin cuvântările și intervențiile sale. La 17 ianuarie 1920 va fi ales președinte al Republicii, învingându-l pe Georges Clemenceau în turul preliminar, dar va fi suspendat la 21 septembrie 1920 din funcție din motive de sănătate (un accident de tren). La 9 ianuarie 1921 a fost ales senator, funcție pe care o va păstra până la moarte.
[7] Poreclă folosită de Regina Maria pentru Victor Antonescu (1871 - 1947).
[8] Arthur James 1st Earl of Balfour (1848 - 1930), om de stat britanic și politician conservator prim-ministru al Marii Britanii (1902 – 1905). Ca ministru de Externe în guvernul condus de David Lloyd George, a emis așa-numita declarație Balfour la  2 noiembrie 1917 la cererea cabinetului: „Guvernul Majestății Sale privește favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin național pentru poporul evreu și își va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de înțeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina, sau drepturile și statutul politic obținut de evrei în alte țări.
[9] David Lloyd George (1863 – 1945) om politic galez și membru marcant al Partidului Liberal. A fost ultimul liberal care a îndeplinit funcția de prim-ministru al Marii Britanii (6 decembrie 1916 - 19 octombrie 1922).
[10] Vezi Maria, Regina României, op. cit., însemnările din ziua de luni, 10 martie 1919, pp. 87 - 88.
[11] Regina Maria se referă probabil la Albert Thomas.
[12] Take Ionescu (1858 - 1922) om politic român, lider al Partidului Conservator Democrat (din februarie 1908), ministru în guvernările conservatoare din anii premergători Marelui Război, vice prim-ministru al guvernului condus de Ion I.C. Brătianu (decembrie 1916 - ianuarie 1918) a plecat la Paris în martie 1918 cu un tren special pentru a susține interesele României, dar nu a ezitat să-l critice vehement pe Ion I.C. Brătianu.
[13] Edward Stanley 17th Earl of Derby (1865 - 1948) general britanic, om politic conservator, diplomat, celebru proprietar de cai de cursă. A fost de două ori ministru de Război (1916 - 1918 și 1922 -1924), ambasadorul Marii Britanii la Paris (aprilie 1918 – noiembrie 1920).
[14] Charles Hardinge 1st Baron Hardinge of Penshurst (1858 - 1944) vice-rege și guvernator general al Indiei (1910 - 1916), sub-secretar de Stat permanent la Foreign Office în guvernul condus de Lloyd George, îi va succeda lordului Derby ca ambasador la Paris din noiembrie 1922 până la pensionarea sa în 1922.
[15] Fernand Vyx (1876 - 1941), lt. colonel francez, reprezentant al puterilor Antanei la Budapesta (1918 - 1919), cunoscut prin atitudinea sa ostilă României.
[16] Henry Pomeroy Davison (1867 – 1922), bancher american și filantrop. La intrarea Statelor Unite în Primul Război Mondial, în aprilie 1917, a fost numit Președinte al Consiliului de Război al Crucii Roșii Americane. În această calitate a condus o campanile pentru susținerea financiară a Crucii roșii, primind rapid patru milioane de dolari (un dolar echivalând cu 1,5 grame aur) pentru cumpărarea de ambulanțe. Serviciile aduse de al au fost recompensate prin conferirea  decorației Distinguished Service Medal, fiind unul dintre puțini civili care au primit-o. după răyboi a militat pentru crearea unei organizații internaționale care să coordoneze munca diferitelor societăți naționale de Cruce Roșie. Pe baza recomandărilor sale s-a întemeiat la 15 mai 1919 Liga Societăților de Cruce Roșie din MArea Britanie, Franța, Japonia, Italia și Statele Unite.
[17] Henry Watkins Anderson (1870-1954), avocat american, liderul partidului republican din Statul Virginia. Șeful misiunii americane a Crucii Roşii în România (ianuarie 1917 – martie 1918). A plecat din România şi a reuşit să treacă prin Rusia cu trenul într-o călătorie dramatică. A fost logodit cu o scriitoare americană celebră în epocă, Ellen Glasgow (1873 – 1945), dar care a rupt logodna cu el când a aflat că el şi Regina Maria îşi scriau zilnic şi îşi făceau cadouri.
[18] Jurnalist american, reprezentant al organizației Associated Press.
[19] Maria Regina României, op. cit., pag. 90, scrie: “…am rămas trează în pat până aproape de 3, scriind lui Nando și lui Barbu…” ceea ce ne face să afirmăm că este vorba de o scrisoare adresată lui Barbu Știrbei.
 
 
 
7 martie 1919, Adresa a generalului Henri Mathias Berthelot către generalul Constantin Prezan, șeful Marelui stat major al Armatelor române, conținând informații referitoare la hotărârea Conferinței de pace de a se crea o zonă neutră între trupele române și ungare din Transilvania, care va fi ocupată de trupele franceze.

 
Misiunea militară Franceză       
Comandamentul trupelor din România și Rusia Meridională
 
Nr. 487/3                                                                 7 martie 1919
 
Generalul Berthelot către domnul general Prezan
Șeful Statului Major al Armatelor Române, București

        Am onoarea de a vă transmite informațiile de mai jos :
     Conferința de Pace în ședința sa din 26 februarie a decis, în scopul de a se evita orice conflict susceptibil de împiedica lucrările sale în curs, de a crea în Transilvania, între România și Ungaria, o zonă neutră, liberă de orice trupe românești sau ungare.
       Punctele importante ale acestei zone neutre vor fi ocupate de trupe franceze (în jur de 2 batalioane și 1 regiment de cavalerie), care vor avea misiunea de a asigura menținerea ordinii și liniștii în sus-zisa zonă, cu concursul, dacă este cazul, al unei comisii interaliate care să fie în mod special însărcinată cu diverse controale administrative, administrația teritorială rămânând supusă condițiilor fixate de armistițiu, fiind necesar ca numai art. 1 să fie modificat în acest fel.
       Zona neutră va fi stabilită în felul următor :
   1. Limita de est : Șoseaua mare de la Salonta Mare, calea ferată de la Salonta Mare la Oradea Mare. Localitățile menționate fiind excluse de ocupația militară română.
   Trupele române vor utiliza astfel aceste localități, la fel ca și calea ferată pentru aprovizionare și nevoi economice, sub controlul Aliaților.
      2. Limita de nord : Cursul râului Someș.
     3. Limita de vest : Linia plecând de la Tisa, în jur de 5 km nord-vest de Vasaros-Nameny, trecând apoi 5 km la vest de Debrețin, la 3 km vest de Devavanya, la vest de Gyoma ; la 5 km la vest de Oroshaza, la Hodmezovasarhely și Szegedin.
     4. Limita de sud : râulMureș.
      Aradul să fie ocupat de trupele aliate, fără trupe române și ungurești.
    Transmițându-mi această decizie generalul Franchet d’Esperey mi-a transmis să avertizez guvernul român și să specific că mișcare a trupelor române către vest nu ar putea avea loc fără autorizarea sa, pe care o va face cunoscută în timp util. Trupele ungurești vor trebui să înceapă retragerea la limita care le-a fost fixată mai sus (a se vedea nr. 3) și generalul Franchet d’Esperey dorește ca să nu existe niciun act de ostilitate în cursul executării măsurilor decise la Conferința de Pace.

 
 
Louis Franchet d'Esperey
 
       Generalul Franchet d’Esperey are intenția de a numi un ofițer general sau un ofițer superior pentru a rezolva pe loc, și în numele său, toate mișcările care vor exista în aplicarea acestei hotărâri.
General Berthelot

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 545, pag. 237 – 238)
 

 
 
 
Vineri 22 februarie/ 7 martie 1919, Paris,  O întâlnire istorică : Regina Maria - Georges Clemenceau
 
      ...Da, am devenit primul slujbaş al ţării mele, acesta-i adevărul şi aceasta mă absoarbe întru totul, îmi stăpâneşte toate gândurile, indiferent cât de mult sunt flatată şi onorată – pentru că, fără îndoială, aceasta este ceea ce mi se întâmplă mie acum, ei [francezii] pur şi simplu mă ridică în slăvi. Noroc că am 43 de ani, altfel mi-aş imagina că sunt irezistibilă – întrucât sunt acum în plin magnetismul meu natural care nu are foarte mult de a face cu vârsta mea. J’ai même encore, ceea ce Barbu[1] doreşte pentru mine, un succés de joli femme! [Am încă... un succes de femeie frumoasă] Care însemnă atât de mult pentru francezi, cât şi pentru alţii!

 
 
Ion I. C. Brătianu (1864 -1927)
 
 
Victor Antonescu (1871 - 1947)
 
 
 
Nicolae Mişu (1858 - 1924)
 
       Ei bine, după ce m-am luptat cu furnizorii mei, am fost luată în mână de Brătianu şi Mişu[2] ca să trecem în revistă toate probleme noastre naţionale, deoarece astăzi trebuie să-l întâlnesc pe marele Clemenceau, Le Tigre, cum îl numesc ei aici. Am ascultat cât am putut de atentă, dar Brătianu foloseşte fraze lungi şi câteodată greoaie, mai ales pentru cineva căruia îi plesneşte capul de încordare ca al meu astăzi. Cu toate acestea, am supt cât de multă înţelepciune am putut ca să-i spun bătrânului tigru ceea ce gândesc, dar în felul meu propriu, care, desigur, îl va plictisi pe bătrân mai puţin decât cel al lui Brătianu. Permanent în timp ce vorbeam, am fost întrerupţi cu noi întrebări, solicitări şi invitaţii şi tot mereu flori, flori, flori. Toate ziarele sunt pline de interviurile mele; Antonescu[3], care consideră într-un fel că mă are în grijă pentru că este ministru aici, e nebun de bucurie datorită felului în care ziarele vorbesc despre mine. N-am timp decât seara în pat să le citesc şi, desigur, acestea mă fac să zâmbesc pentru că eu sunt cea care am determinat să se scrie asemenea lucruri. Cele care mă amuză cel mai mult trebuie decupate şi lipite aici, aceasta va constitui un lucru amuzant şi interesant pentru mai târziu. Toată onoarea ce mi s-a acordat este adusă ţării mele, iată de ce sunt încântată să văd că Parisul îşi pierde puţin capul după mine. Am venit aici pentru ţara mea şi orice succes aş putea avea, el este pentru ţara mea.

 
 
Georges Clemenceau (1841 - 1929)
 
       Nu-mi pot aminti pe toţi pe care i-am văzut, dar la 11 ½ m-am dus la Clemenceau. Parisul era scăldat în lumina soarelui şi un vânt de primăvară plutea în aer. Symki[4] şi Antonescu m-au însoţit. Am fost primită cu onoruri militare, şi imnul naţional cântat frumos ca un adevărat imn. Bătrânul domn a coborât repede scările să mă întâmpine, ca şi cum ar fi fost un om tânăr. Ceea ce m-a frapat în mod ciudat a fost faptul că purta mănuşi. Am urcat împreună scările, urmaţi de mulţi ofiţeri, apoi am intrat numai noi în biroul său şi am avut o lungă convorbire. Întotdeauna mi-am imaginat că mi-ar plăcea să vorbesc cu Clemenceau şi am făcut-o. Nu este nimic bătrân în el, nici măcar o părticică din creierul lui nu este învechită sau rigidă. În el există acea naturaleţe caracteristică unui soldat, este însă un încăpăţânat. Are anumite motive de nemulţumire faţă de România, în care el perseverează şi în unele momente priveam unul la celălalt ca doi luptători. De regulă, îmi place aceasta, dar nu pot spune că el avea vreo intenţie de a se lăsa convins. M-a atacat „de front” în legătură cu încheierea păcii[5] şi când am încercat să-i explic motivele, m-a privit drept în ochi şi a zis: ne me racontez-pas tout cela, vous étiez pour la résistance, vous. [Nu-mi spuneţi mie acestea, dumneavoastră eraţi pentru rezistenţă] M-a pus în încurcătură, dar i-am mărturisit cu curaj că fiind femeie sunt adesea pătimaşă şi fiind atât de aproape nu aveam nici un recul [distanţă necesară] ca să văd lucrurile en entier [per ansamblu]. Din păcate nu pot repeta toată conversaţia noastră – nu am timp – dar mi-a făcut plăcere şi nu cred că el s-a plictisit, deoarece atunci când m-am ridicat pe jumătate să spun că socoteam că i-am răpit timpul, el  a protestat şi a spus că nu se grăbea deloc. Dacă am ajuns la bătrâna lui inimă pătimaşă cu problemele ţării mele nu ştiu, dar că am oferit o imagine frumoasă ţării mele prin surâsul meu, aceasta cred că am făcut-o, pentru că după aceea el i-a spus lui Antonescu:
       Oh! Une Reine comme celle-la il faut la recevoir avec honneur militaire, le Général Foch[6]en tête! [Ah! O regină ca aceasta trebuie primită cu onoruri militare, cu generalul Foch în frunte!]
Am plecat în sunetul Marseillaisei – soarele umplând aerul cu o pulbere aurie.

(Maria, Regina României, Însemnărizilnice, 1919, traducere Valentina CostacheşiSandaRacoviceanu, EdituraAlbatros, Bucureşti, 1996, pp. 77 – 79)

[1] Barbu Ştirbei (1872 – 1946) mare moşier, administrator al DomeniilorCoroanei Regale (din 1913) apropiat al familiei regale, considerat principalul sfătuitor al regelui Ferdinand. Va fi prim-ministru vreme de două săptămâni în iunie 1927. Negociator al României în tratativele purtate cu Aliaţii la Cairo în vara lui 1944. Membru al delegaţiei României care a semnat Convenţia de Armistiţiu de la Moscova, la 12 septembrie 1944.
[2] Nicolae Mişu (1858 -1924) diplomatşi om politic, cu funcţii diplomatice la Sofia (1899 -1908), Viena (1908 – 1911) Constantinopol (1911 -1912), Londra (decembrie 1912 – octombrie 1919), prim locţiitor al şefului delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris (1919), ministru al Afacerilor Străine (15 octombrie – 28 noiembrie 1919), după  care devine administartor al Domeniilor Coroanei (decembrie 1919 – mai 1920), ministru al Palatului din mai 1920 până la moarte.
[3] Victor Antonescu (1871 -1947), om politic liberal şi diplomat, ministru de Justiţie (4 ianuarie 1914 – 11 decembrie 1916) apoi de Finanţe (11 decembrie 1916 – 10 iulie 1917). A fost trimis la Paris ca ministru plenipotenţiar (10 octombrie 1917 – 25 martie 1918). După semnarea păcii de Bucureşti a rămas la Paris ca simplu particular. Şi-a reluat postul la finele lui 1918 şi îl va păstra până la 20 decembrie 1919. În epoca interbelică va fi de mai multe ori ministru plenipotenţiar (la Paris, ulterior la Geneva) apoi ministru de Justiţie (14 noiembrie 1933 – 1 februarie 1935), de Finanţe (1 februarie 1935 – 29 august 1936) şi îi va succeda lui Nicolae Titulescu în funcţia de ministru al Afacerilor Străine (29 august 1936 – 28 decembrie 1937).
[4] Simona Lahovari „Symki” (1881 - 1936), fiica lui Alexandru N. Lahovari (1841 - 1897), iar mama ei a fost Simka, născută Ghermani (1858 - 1915). Vreme de 30 de ani  „Symki” a fost doamnă de onoare a prințesei, ulterior reginei Maria, având multă influență asupra ei. Menționată în Almanach de Gotha, 1915, pag. 1065 și în anii următori.
[5] Este vorba de pacea de la Bucureşti încheiată de România cu Puterile Centrale la 24 aprilie/7 mai 1918.
[6] Ferdinand Foch (1851 – 1929), mareşal al Franţei, preşedinte al Consiliului de război suprem interaliat şi generalissim al tuturor trupelor aliate de la 7 noiembrie 1917 până la sfârşitul războiului. A primit delegaţia germană care a semnat armistiţiul de la Compiègne.
 
 
 
 
 
20 februarie /5 martie 1919, N. Iorga despre situația internă și internațională a României
 
     Un comunicat oficial ardelean arată că linia de demarcație va fi trecută până la Careii Mari, Satmar, Oradea și Arad. Se pare însă că fără ocuparea orașelor.
      În aceste orașe se prepară războiul. Centrul pregătirilor e Aradul. Românul a fost oprit. Garda națională dezarmată. Nici vorba românească nu se mai permite pe străzi. Redactorul Clopoțel[1], care a venit de acolo, spune că la Săvârșin e o divizie și ar mai fi încă alte trei organizate ca armată regulată.
       Sunt până acum șasezeci de omoruri verificate. Se ia bielșugul, încă păstrat, al țăranilor.
     Agentul comercial ardelean Mocanu arată că la Săvârșin Secuii insultau opinca puturoasă. La Pesta niște trimeși bucovineni au fost batjocuriți și amenințați cu bătaia.
     El vine din Praga, unde sunt mari simpatii pentru Români. E curios că le manifestă și profesorul Kadlec, care în August scria la Deutsche Literaturzeitung, citând pe d-rul Fischer și pe Miletici ca să tăgăduiască și el continuitatea elementului românesc dincoace de Dunăre.

 
 
Henri Mathias Berthelot 
     La generalul Berthelot.Și el știe ce e în Ardeal. Au fost și acte de autodafe. Des Ogres, - cum poporul își mai amintește de Bulgari, Bougres. De altfel e în folosul nostru. Dar trebuie să ne ferim de exagerări. Când s'a anunțat deținerea d-rului Erdely la Pesta, el era la București. Aceasta face rău.
    Întrebat de ordinul de înaintare, nu-l cunoaște încă. În Ucraina nu se va interveni. Eu nu fac aventuri. În zădar cer Rușii să li se refacă țara. Să și-o refacă singuri, dacă pot! Dacă nu...., Europa va trage numai o linie de apărare. - Un cordon sanitar? - Da, un cordon sanitar.
     De fapt Francezii au prins la Odessa pe Bujor[2], tovarășul lui Racovschi. Numai să nu-l scăpăm ca pe Racovschi! Vorbindu-i de intenția de ofensivă a acestuia din urmă, Berthelot nu crede că ar avea mijloace.
 

 
Mihail Gheorghiu Bujor
 
      Românii n'au trecut Nistrul; înaintarea franceză e o fabulă; nu sunt nici forțele necesare. Francezii n'au intenția de a se face jandarmii perpetui ai Europei. Deși Conferința zăbovește, ea își va face opera. Și atunci, într'un an, armatele franceze vor merge acasă.
     Acolo e destul de lucru cu Germanii: Generalul se va retrage și se va strădui să propage sfânta ură contra lor.
     Și e mult de lucru... Sunt trei ani a rattraper. Aici la noi, nici țara nu ni vom putea-o hrăni doi ani.        În zadar se măgulea omenirea că a scăpat de greutate. Nu e încă vremea să respirăm.
     Berthelot e pentru izolarea celor ce au avut relații cu Nemții. Tăgăduiește că ar fi spus un cuvânt măcar de aprobare lui Tzigara[3], care își expunea cazul cum avea interes sa o facă. N'ar voi să vie nici la Academie. Poate peste doi ani, dacă unii din vinovați ar face cine știe ce faptă de ispășire.

 
Alexandru Tzigara-Samurcaș
 
      Ofițerii prezenți se arată impresionați de îndărătnica propagandă bulgară. S'a adus episcopul de Londra[4] ca să vadă cum sufăr Bulgarii, și l-au copleșit de broșuri. Se vorbește de Stere, căruia, caritabil, foștii lui partizani politici îi fac drum, cu concediu, în Elveția. Toți se miră că Regele a consimțit să-1 decoreze și să apară în balcon cu el.

 
Francis Bourne 
 
 
Constantin Stere
 
       Ofițerii doresc o expoziție, o bibliotecă pentru ei și ai lor. E vorba chiar să le organizăm, în cel mai scurt termen. Ei cer și conferințe despre România și Români.
    Berthelot povestește lucruri din Ardeal, unde i s'au făcut atâtea daruri încât a spus că i se organizează o căsnicie. La Brașov Ungurii cereau să arboreze steagul lor. Dar am încheiat oare pacea? Până atunci, e un steag dușman! Ei pretindeau nepărtinire: Între cei care au sângerat pentru noi și cei cari ne-au atacat cu dușmanii noștri? I se aminteau serviciile aduse de Unguri civilizației creștine. - Da, cu Românii, cu Sârbii. Dați-mi voie ca eu să-mi amintesc de ultimii patru ani.
      La Arad Francezii arată dezorientați. Au întrebat pe Români care le e cetățenia. Ei au arătat decretul-lege de unire. Noul general venit acuma spune că nu se amestecă în afaceri interne. Sârbii au plecat dintr'o parte a Banatului. În alta însă rămân. Li s'ar fi dat o parte din Torontal, iar alta Ungurilor. Se poartă acum însă mai omenos. Românii scot o foaie la Timișoara."
 

 (Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pp. 166 -169)
 
[1] Ion Clopoțel (1892 - 1986) jurnalist român din Transilvania, redactor-șef al ziarului Românul, ziarul Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, unde Clopoțel a fost deputat. Redactor șef la Gazeta Transilvaniei și Patria. Președinte al Sindicatului Presei Române din Ardeal și Banat.
[2] Mihai Gheorghiu Bujor (1881 – 1974) avocat, jurnalist și militant socialist român. A fost o figură importantă a mișcării muncitorești române și a îmbrățișat cauza comunistă în timpul Primului Război Mondial, organizând detașamente românești înarmate în Odessa pentru a sprijini revoluția bolșevică și în speranța de a instiga la revoluție în Regatul României. A fost deținut politic în România o mare parte din perioada interbelică și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după instaurarea regimului communist în 1948 ocupând mai multe funcții politice minore în anii următori.
[3] Alexandru Tzigara Samurcaș (1872 - 1952) istoric de artă, etnograf, muzeolog și jurnalist cultural român. Tzigara a fost membru al societății literare Junimea, deținând funcții la Școala Națională de Arte Plastice, la Universitatea din București și, în cele din urmă, la Universitatea din Cernăuți. În timpul tinereții, a fost secretar al regelui Carol I. Apropiat de familia regală, a lucrat și ca director al Fundației Universitare Carol I, unde a înfiintat o mare colecție de diapozitive pe sticlă. Tzigara a atins faima în 1906 ca fondator al "Muzeului Național", nucleul actualului Muzeu al Țăranului Român, însă a fost implicat și în amenajarea și păstrarea fondului de artă Theodor Aman. Prefect al Poliției capitalei în vremea cupației germane, acuzat în presă de colaboraționism și germanofilie, nu a fost niciodată acuzat oficial de vreunul dintre guvernele României interbelice.
[4]  Francis Alphonsus Bourne (1861 – 1935) cleric catolic britanic, arhiepiscop de Westminster şi cardinal de la 27 noiembrie 1911, celebru pentru concepţiile sale conservatoare împotriva divorţului, avortului, a dreptului la grevă şi pentru strădaniile zadarnice de a face din limba engleză limba oficială a Bisericii Catolice.
 

 
 

 
 
 
3 martie 1919, Nota delegaţiei române la Conferinţa de Pace, prezentată generalului Alby, şeful Statului Major al Armatei Franceze, referitoare la reglementarea unor probleme privind colaborarea armatei române cu trupele aliate în zona neutră din Transilvania.
"
 
      Delegaţia română la Conferinţa de Pace
      Necesităţile de serviciu cer un contact intim între armata română şi trupele aliate care ocupă anumite regiuni din Transilvania.
      Este în interesul general de a facilita cât mai mult posibil raporturile care decurg din această colaborare şi în acest scop este foarte important ca trupele aliate învecinate sectorului român de ocupaţie să fie puse sub Comandamentul Aliat de la Bucureşti. Prezenţa autorităţilor superioare respective în capitala română, va evita, prin contactul lor permanent şi direct, amânări şi neînţelegeri.
      Calea ferată Satu Mare – Oradea Mare – Arad, situată la poalele munţilor transilvăneni, este singura care asigură legătura între trupele române ocupând ieşirea trecătorilor şi singura care deserveşte toată regiunea de vest a Transilvaniei. Este necesar ca administraţia acestei căi ferate să fie atribuită fără întârziere românilor.
       În zona neutră, cu scopul de a atenua actele de violenţă şi persecuţiile la care este supusă populaţia care se află aici, din partea agenţilor unguri, este indispensabil de a se exclude de aici aşa-zisle gărzi naţionale sau alte formaţii de bande care întreţin aici cea mai periculoasă situaţie.
        Excelenţei sale generalul Alby[1]
        Şeful Statului Major al Armatei Franceze.

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 542, pp. 230 – 231)
 
 
[1] Henri Alby (1858 – 1935) general francez de corp de armată (1917) cu funcţii de conducere în timpul Marelui Război. Între altele a comandat  Corpul 13 armată (1915-1916), serviciul etapelor armatelor 5 și 4 armată. A fost șef al al Marelui Stat major (partea de interior)
 
Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 542, pp. 230 - 231:
 
 
 
 
16 februarie/1 martie 1919, Regina Maria despre plecarea sa în Franța
 
 
       O dimineaţă agitată – câteva ultime scrisori de scris, câteva ultime dispoziţii de dat, un sentiment de bucurie şi totuşi întrucâtva de melancolie. Niciodată nu pleci cu uşurinţă şi întotdeauna în suflet ai o anumită nelinişte. Am încercat să nu uit nimic şi să pun lucrurile în ordine. Sper că n-am neglijat nimic. Sunt îngrijorată că-l las pe Carol, am fost foarte tristă că m-am despărţit de biata Marie[1], sper că în curând va fi din nou împreună cu noi la Paris, dar perspectivele ei viitoare sunt foarte vagi, nesigure triste. Am de gând să o urmăresc îndeaproape, dacă îmi stă în putinţă. Nenorocirile ei sunt cu adevărat mari.

 
 
 
Marea Ducesă Maria Pavlovna în exil. 1920s
 
        La 11 ½ am primit pe Vopicka[2], pe doctorul Baynes şi pe doctorul Wells, care tocmai a sosit. Am putut vorbi pe îndelete cu Wells şi să le înţeleg toate planurile. Vreau ca ei toţi să lucreze în strânsă legătură cu mine. Desgur, este o mare tristeţe la plecarea mea. Wells şi-a lăsat, pentru un moment unitatea sa la Galaţi, pentru că nu voia ca ei să vină cu mâna goală la Bucureşti, ei şi ajutoarele pe care le aduc urmează să sosească împreună. Doctorul Baynes, împreună cu familia Popp, a pregătit terenul, făcând mai înainte toate investigaţiile necesare, aşa că sper că nu se va pierde timpul.
 

 
Charles Vopicka (1857 -1935)
           Apoi a venit Barbu[3]. El este cel ce-mi va lipsi cel mai mult şi cel fără de care mă voi descurca cel mai greu. Îl numesc şansa mea. Calmul său îmi dă o anumită pondération de care natura mea impulsivă duce lipsă. M-aş fi simţit mai fericită dacă l-aş fi putut lua cu mine, dar Nando[4] are nevoie de el chiar mai mult decât mine. S-a obişnuit să se bizuie pe el în toate problemele importante. Va fi ajutorul cel mai preţios al lui Nando în lipsa mea.
 
 
 Barbu Ştirbei (1872 - 1946)
       O masă mare de prânz cu diferiţi membri ai casei mele. Multe luări de rămas bun. Am plecat la 3 şi 10, gara înţesată de oameni, atât de plină încât nu prea vedeam cum aş putea să dau mâna cu toată lumea. Toţi miniştrii, generalii francezi şi ofiţeri englezi, miniştrii străini, generali români, multe doamne, unii cu lacrimi în ochi, alţii cu feţele radioase şi misterioase, ca şi cum ar fi ştiut raţiunile ascunse ale călătoriei mele. În general, un sentiment de speranţă învăluie călătoria mea, ceea ce mă face întrucâtva nervoasă, se aşteaptă prea mult de la ea. Personne n’est prophète dans son propre pays [nimeni nu-i profet în ţara lui], dar eu în mod curios, într-o oarecare măsură, am ajuns în această rară poziţie. Românii mei au o credinţă aproape mistică în puterile mele, ceea ce îmi dă forţă şi mă susţine, dar mă şi nelinişteşte puţin. Cuvântul unei femei nu poate schimba faţa unor evenimente atât de mari.
      În cele din urmă trenul a pornit din gară, însoţit de ovaţii, dar eu eram obosită, oh! atât de obosită încât, de pat mă simţeam epuizată. nu mi-am putut lua rămas bun de la sărmana Elise, care nu m-a putut însoţi. Mi-au dat câtva lacrimi, omul ştie când pleacă, dar nu ştie niciodată când se întoarce, mai ales acum, când în lume totul este foarte nesigur. M-am culcat devreme, având nevoie de odihnă din toate punctele de vedere.”

(Maria Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere Valentina Costache şi Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pp. 69 – 70)

[1] Este vorba de Marie Putiatin, născută mare ducesă Maria Pavlovna (1890 – 1958), fiica marelui Duce Pavel Alexandrovici (1860 -1919) după un mariaj eşuat cu prinţul suedez Wilhelm, duce von Sodermanland (1908 – 1914), s-a recăsătorit în 1917 cu prinţul Serghiei Putiatin cu care a reuşit să fugă din Rusia cu ajutorul colonelului Boyle şi să stea o vreme la Bucureşti şi Londra după care s-a stabilit la Paris, unde a deschis un magazin de modă, Kitmir. A divorţat în 1923, s-a stabilit apoi în Statele Unite, unde şi-a scris memoriile care au avut un mare succes.S-a reîntâlnitcuregina Maria la 29 august 1937, la castelul Bran, VeziSorinCristescu, Regina Maria, Însemnăridinultima parte a vieţiimartie 1937 – iulie 1938, EdituraCorint, pp. 111 – 112.
[2] Charles J. Vopicka (1857 -1935) născut în Boemia, stabilit în Statele Unite în 1880, din 1881 la Chicago; om de afaceri, diplomat american, ministru plenipotenţiar la Bucureşti (27 noiembrie 1913 -10 iulie 1920) responsabil şi pentru Serbia şi Bulgaria; memorialist Secrets of the Balkans, Chicago, 1921.
[3] Barbu Ştirbei (1872 – 1946) mare moşier, administrator al Domeniilor Coroanei Regale (din 1913) apropiat al familiei regale, considerat principalul sfătuitor al regelui Ferdinand. Va fi prim-ministruvreme de douăsăptămâniîniunie 1927. Negociator al RomânieiîntratativelepurtatecuAliaţii la Cairoîn vara lui 1944. Membru al delegaţieiRomâniei care a semnantConvenţia de Armistiţiu de la Moscova, la 12 septembrie 1944.
[4] Regele Ferdinand.
 

 
 
 
 
15/28 februarie 1919, Nicolae Iorga despre problematica discutată în întrevederea cu Cardinalul de Westminster, Bourne
 
        La Cardinalul de Westminster, Bourne[1], care citind cartea mea despre relaţiile anglo române, a dorit să mă vadă. Îl cercetez la Palat, la 6 şi jumătate.
         Francis Alphonsus Cardinal Bourne (1917)
        O figură foarte simpatică de om fundamental bun, cu o rectitudine în figură şi vorbă pe care înaltul Cler catolic de sânge latin nu o are întotdeauna.
        Speră tot binele pentru noi. Îi arăt ce am suferit şi continuăm a suferi, cu satele flămânde, cu lipsa de grâu de semănat. Se de grâu Belgiei, care nu-l va putea restitui, şi nu nouă, care înzecit i-l putem da înapoi. Cardinalul recunoaşte că nu ni s-a dat nimic; dă vina pe înecările de către submarine, care fac să nu fie vase la îndemână.
         Adaug povestirea ororilor săvârşite de Unguri: cele de la Şiria par a-l impresiona. Îi arăt cum Francezii îngăduie pregătirile contra noastră, colonelul Vyx nefiind supus generalului Berthelot. El deplânge încetinirea lucrărilor Conferinţei şi o atribuie oboselii care a atins pe toţi oamenii de Stat ai Înţelegerii: Lloyd George[2] este cel mai vioi, dar şi el e obosit de război.
      Îi arăt cât de moderate sunt cererile noastre, cari am renunţat la hotarele naturale pentru a nu cuprinde în ţara noastră de mâine prea multe elemente străine. Cardinalul face o paralelă între Balcanici, radicali în pretenţiile lor, şi între Irlandezi. El e fiul unui bun Englez şi al unei bune Irlandeze. Dar deploră lipsa de măsură a unor oameni care – cu episcopi cu tot – cer toate şi toate deodată. Înainte de home-rule[3] guvernul liberal le făcuse largi concesii: ei le-au refuzat. Acuma toată lumea în Anglia este pentru home-rule; ei cer independenţa, separaţia. Dar n’au condiţiile economice ale unei vieţi proprii, şi despărţirea unor finanţe atât de intim amestecate cu finanţele Angliei e imposibilă. Păcat că în asemenea momente poporul irlandez a pierdut şi pe un om de modestia lui Redmond[4]...
 
John Edward Redmond
 

       La noi cumpătarea e o moştenire latină.
       Regina a plecat astăzi la trei[5] cu toate princesele

 (NicolaeIorga, Memorii, vol. 2, f.a., pp. 164 – 165)

[1] Francis Alphonsus Bourne (1861 – 1935) cleric catolicbritanic, arhiepiscop de Westminster şi cardinal de la 27 noiembrie 1911, celebru pentru concepţiile sale conservatoare împotriva divorţului, avortului, a dreptului la grevă şi pentru strădaniile zadarnice de a face din limba engleză limba oficială a Bisericii Catolice.
[2] David Lloyd George (1863 – 1945) om politic liberal britanic, prim ministru al Marii Britanii (6 decembrie 1916 – 19 octombrie 1922)
[3] Mişcare politică ce a urmărit acordarea autonomiei politice a Irlandei de la 1870 la sfârşitul Primului Război Mondial.
[4] John Edward Redmond (1856 – 6 martie 1918), om politic irlandez naţionalist, deputat în Camera Comunelor. Lider al partidului Parlamentar irlandez (din 1900 până la moarte) lider al organizaţiei paramilitare „Voluntari Naţionali irlandezi”. (INV)
[5] Plecarea Reginei Maria la Paris la 16 februarie/1 martie 1919.
 
 
 
 
 
(General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919), Ed. îngrijită, studiu introductive,note, Maria Georgescu, Editura Modelism, 1997, pp. 325-326.)
 
 
 
      Generalul Rosetti răspunzând unor întâmplări şi evenimente care se desfăşoară în ritm alert: poziţia SUA faţă de criza alimentară prin care trecea România; situaţia politico-militară din Rusia, prezentată de generalul Berthelot şi iritarea manifestată de acesta în faţa unor recomandări făcute de partea franceză, pusă în antiteză cu faptele antisociale şi antirasiale ale vecinilor.
 
     27 februarie 1919.
 
       E.O. Baliff[1], care are veşnic nemulţumiri cu Henri Catargi[2], mareşalul Curţii, vine la mine şi mă întreabă ce este de făcut într-un nou conflict, în care, după părerea mea, Baliff are dreptate. Ca de obicei caut să-l liniştesc.
     Anghel Saligny[3] care a fost un foarte slab ministru al comunicaţiilor, şi-a dat în sfârşit demisia[4]. Al. Constantinescu[5] îmi arată o telegramă a lui Hoover[6] către Green, prin care cel dintâi vesteşte că Statele Unite ale Americii nu ne pot furniza decât jumătate din cantitatea lunară de alimente ce ne sunt necesare. Pentru rest se spală pe mâini.
       Căpitanul Bethelot, întors dintr-o nouă vizită ce a făcut la armatele Krasnov şi Denikin, arată că situaţia din Rusia e din ce în ce mai primejdioasă, că bolşevicii se bat, iar armata lui Denikin nu se bate. Statul său major continuă însă a face planuri pentru cucerirea Rusiei. Krasnov[7] a fugit împreună cu familia sa.Ţariţânul (Stalingradul de mai târziu) e ameninţat. Din cele ce spune reiese că nici situaţiunea trupelor fanceze debarcate în Rusia nu e tocmai de invidiat.
            Răspunzând scrisorii primite ieri de la Gauvain[8], îi spun că ne recomandă moderaţie numai nouă, că nu-şi dau seama de ce se petrece în teritoriile în care bulgarii, ungurii şi sârbii îşi fac de cap şi că singura noastră vină este că am aşteptat îngăduieli în loc de a făptui şi a pune pe occidentali în faţa unor fapte îndeplinite pe care ei nu le pot împiedica.
 




 
 
[1] Ernest Ballif (n.1871 – d.1940) a fost un general român, administrator al Domeniilor Coroanei. A fost aghiotantul Regelui Ferdinand şi apoi, între anii 1916-1919, al Reginei Maria. Generalul Ballif a făcut parte din Consiliul de Coroană şi a fost, pentru un timp, preşedinte al Fundaţiei „Regele Ferdinand I”.
[2] Henri Catargi (n. 6 decembrie 1894Bucureşti - d. 19 iulie 1976, Bucureşti) a fost un pictor român.
[3] Anghel I. Saligny (n. 19 aprilie 1854Şerbăneştijudeţul Galaţi - d. 17 iunie 1925Bucureşti), academician, inginer constructor, ministru şi pedagog român, este considerat unul dintre pionierii tehnicii mondiale în proiectarea şi construcţia podurilor şi silozurilor cu structură metalică, respectiv de beton armat, unul dintre întemeietorii ingineriei româneşti.
[4] În scrisoarea mea din 18 februarie, arătam lui Brătianu că Saligny e prea bătrân, nu este ascultat de subalternii săi, crede toate minciunile.
[5] Alexandru C. Constantinescu (n.4 septembrie 1859Bucureşti; d. 18 noiembrie 1926Bucureşti) a fost un avocat, politician şi ministru român. Membru marcant al P.N.L., a urmat studii de drept la Paris, unde a obţinut şi titlul de doctor. Iniţial ajutor de primar (1882-1884), începe ulterior o carieră politică de succes, ca deputat (din 1901) şi apoi senator liberal. De mai multe ori ministru (de Interne între 1916-1918, al Agriculturii şi Domeniilor în mai multe rânduri: 1909-19101914-1916, „ad interim” 1918,1922-1926 precum şi al Industriei şi Comerţului între 1918-1919), este o figură controversată a politicii româneşti.
[6] Herbert Hoover, pe numele său complet Herbert Clark Hoover, (n. 10 august 1874 - d. 20 octombrie 1964), cel de-al treizeci şi unulea preşedinte al Statelor Unite ale Americii (1929 - 1933) a fost inginer minierumanitarist şi administrator plin de succes.
[7] Piotr Nicolaevici Krasnov (n.10/22 septembrie 1869Sankt-Petersburg – d.16 ianuarie 1947Moscova) a fost un general rus, ataman al cazacilor de pe Don, politician şi pamfletar. După revoluţia din Rusia, 1917, s-a remarcat prin lupta sa împotriva trupelor bolşevice, pînă în 1920 când a emigrat în Germania.
[8] Auguste Gauvain (n. 6 octombrie 1861, Vesoul, Franţa -d. 19 aprilie 1931, Pau), ziarist şi diplomat francez.
 
 
12/25 februarie1919 ,Articolul semnat de Aug. Gauvain în ziarul parizian Jurnal des Débats despre contribuția României la războiul mondial
"
      Marele ziar parizian Journal des Débats a publicat un articol semnat Aug. Gauvain[1], în care arată rolul pe care l’a jucat România în timpul marelui război european, precum şi recunoştinţa ce trebuie să-i arate marile puteri pentru toate sacrificiile făcute de ea în vederea victoriei comune.
     D. Ion Brătianu, zice d. Gauvain, este îndeajuns de cunoscut la Paris unde contează pe numeroase şi calde simpatii. Fiu şi moştenitor politic al bătrânului Ion Brătianu[2], care împreună cu amicii săi Jules Michelet[3] şi Edgar Quinet[4], fuse fondatorul României moderne, d. Ion Brătianu a făcut studii strălucite la Şcoala Centrală din Paris. La moartea lui Dimitrie Sturdza[5], el deveni şeful partidului liberal. Contrar însă predecesorului său, care era un partizan înfocat al extinderii influenţei germane, Ion Brătianu îşi orientă partidul său spre politica Statelor latine. Preşedinte al Consiliului de miniştri în momentul când isbucni conflictul european, Ion Brătianu refuză să execute tratatul de alianţă încheiat de Regele Carol cu Puterile Centrale[6]. El fuse sprijinit de altfel în Consiliul de Coroană[7] de toţi oamenii politici, afară de Petre Carp. Dar Brătianu merse şi mai departe. El întrevăzu din momentul acela intervenţia militară a României alături de Puterile Înţelegerii. Din nenorocire însă, România se găsea la cheremul Puterilor Centrale, care singure îi puteau furniza muniţiuni şi material de răsboiu. Pe de altă parte eşecul expediţiunii din Dardanele[8] închise comunicaţia pe mare şi amână proiectul de intervenţiune al României alături de Înţelegere. Este bine să reamintim cu ocazia asta că complicitatea şi mai târziu alianţa guvernului turc cu Germania permise acesteia să reziste încă doi ani mai mult. Dacă strâmtorile ar fi fost deschise în 1914 şi România s’ar fi putut alipi la noi înainte de sdrobirea Serbiei, Austro-Ungaria s’ar fi prăbuşit încă din anul 1916 şi Germania rămasă în propriele ei forţe ar fi trebuit să capituleze. Va trebui dar să tratăm Turcia în consecinţă. Această putere a cărei prezenţă în Europa este cauza atâtor incalculabile calamităţi, n’a ştiut niciodată să facă alt lucru decât să distrugă, şi pentru aceasta va trebui gonită pentru totdeauna din Europa. Se ştie în ce mod Regele Ferdinand şi d. Ion Brătianu au decis intervenţia românească în August 1916[9] şi cele grele încercări fură consecinţele acestei intervenţiuni. Se ştie de asemenea că după înfrângere şi ruină, aceşti doi oameni, cu care Regina Maria împărţea şi patriotismul şi speranţele, nu se înclinară în faţa destinului. Dacă pentru a scăpa ce se mai putea scăpa încă şi a pregăti posibilitatea unei revanşe apropiate, Regele Ferdinand consimţi a chema pe d. Alex. Marghiloman la putere[10], lăsându-i sarcina de a negocia pacea de la Bucureşti[11], în schimb, El nu ratifică acest tratat, care din punct de vedere constituţional nu este decât o literă moartă pentru România. În acelaşi timp Regele Ferdinand făcu cunoscut la Paris şi la Londra intenţiunile sale. El nu şi-a trădat niciodată aliaţii. Ceva mai mult, după semnarea tratatului de la Bucureşti, El rămase la Iaşi refuzând să se întoarcă în Capitală şi ferindu-se de orice contact cu Germanii, împreună cu fostul său preşedinte de consiliu şi, cu încuragiarea şefilor partidelor democratice, nu încetă o clipă de a pregăti reintrarea efectivă a ţării sale în lupta comună pentru civilizaţiune. E drept că mijloacele sale de acţiune erau reduse, în schimb însă dorinţa de a lucra era foarte mare, deşi nu depindea numai de sine realizarea planurilor sale. Astăzi însă, d. Ion Brătianu, revenit la preşedinţia consiliului[12], îşi reia şi sarcina părăsită fără voie. El vine să susţină la Conferinţa de pace interesele unei ţări surori, cari nu cere decât să se alipească şi mai mult de noi şi de amicii noştri. El merită deci să fie încurajat şi România să fie ajutată să depăşească a traversa cu bine această criză tragică."
 
 (Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 203 – 205)
 
[1] Auguste Gauvain (1861 – 1931) jurnalist şi diplomat francez cunoscut pentru studiile sale asupra relaţiilor diplomatice din vremea Marelui Război.
[2] Ion C. Brătianu (1821 – 1891) personlitatea marcantă a istoriei moderne a României, lider şi fondator al Partidului Naţional Liberal (1875 – 1891), ministru în repetate rânduri, preşedinte al Consliului de miniştri (iulie 1876 – martie 1888)
[3] Jules Michelet (1798 – 1874) istoric francez, a analizat Revoluţia Franceză (1789 – 1794) din perspectiva curentului romantic; susţinător al cauzei popoarelor oprimate din Europa.
[4] Edgar Quinet (1803 – 1875) istoric, filosof şi om politic francez, republican şi anticlerical, susţinător al cauzei popoarelor oprimate din Europa.
[5] În realitate Ion I. C. Brătianu a succedat la şefia la Partidului Naţional Liberal în ianuarie 1909, după îmbolnăvirea psihică a lui D.A. Sturdza (1833 – 1914), preşedinte al PNL (noiembrie 1892 – decembrie 1908) de mai multe ori Preşedinte al Consiliului de miniştri în perioada anilor 1895 – 1908. D. A. Sturdza s-a vindecat în 1910, dar nu a mai jucat niciun rol în viaţa politică.
[6] Este vorba de tratatul secret de alianţă din 30 octombrie 1883 între România şi Austro-Ungaria, semnat la Viena de Preşedintele Consiliului de miniştri de atunci, Ion C. Brătianu, tatăl lui Ion I.C. Brătianu, de ministrul Afacerilor Străine, Dimitrie A. Sturdza, şi de ministrul plenipotenţiar român la Viena, Petre P. Carp. La acest tratat a accedat a doua zi Germania, condusă de cancelarul Otto von Bismarck, artizanul tratatului, cel care a dorit păstrarea secretului pentru a nu supăra Rusia. Tratatul a fost reînnoit periodic de mai multe ori, la reînnoirea din 1904 fiind ministru al Afacerilor Străine chiar Ion I. C. Brătianu.
[7] Consiliul de Coroană de la Castelul Peleş din Sinaia, din 21 iulie/3 august 1914, care a luat hotărârea „espectativei armate a României” în faţa izbucnirii războiului european.
[8] Este vorba de eşecul debarcării de la Gallipoli - azi Gelibolu în Turcia modernă – organizată de Winston Churchill – pe atunci Prim Lord al Amiralităţii britanice - la începutul anului 1915 pentru a forţa deschiderea Strâmtorilor Dardanele şi Bosfor, închise de guvernul turc înainte de operaţiunile flotei sale împotriva Sevastopolului şi Odessei de la 28 - 29 octombrie 1914. Rusia a fost cea care a declarat război Imperiului Otoman la 2 noiembrie 1914, urmată de Marea Britanie şi de Franţa la 5, respectiv 6 noiembrie 1914. Campania din Dardanele sau de la Gallipoli a durat de la 17 februarie 1915 la 9 ianuarie 1916 şi s-a încheiat cu înfrângerea trupelor Antantei.
[9] Autorul evită să spună ca intervenţia României s-a produs în urma notelor ultimative franco-ruse din iunie – iulie 1916 („acum ori niciodată”).
[10] Guvernulprezidatde AlexandruMarghiloman a condusRomânia de la 5/18 martie la 24 octombrie/6 noiembrie 1918.
[11] Semnată la 24 aprilie/7 mai 1918, pacea de la Bucureşti cu condiţiile grele impuse României, a discreditat definitiv diplomaţia şi politica germană.
[12] La 29 noiembrie/12 decembrie 1918.
 
 
 
 
 
 
24 februarie 1919, Alexandru Vaida-Voievod se adresează Consiliului interaliat de război subliniind că acordul de armistițiu de la Belgrad (13 noiembrie 1918) s-a încheiat fără cunoștința românilor

       "Contele Károlyi[1],  când a negociat condiţiile unui armistiţiu cu generalul Franchet d’Espérey, nu l-a putut încheia pentru ţinuturile româneşti din Ungaria, a căror autononmie fusese recunoscută de către guvernul din Budapesta, prezidat de contele Károlyi.
 

Mihály Károlyi
 
       Când acesta din urmă, contrariu articolelor 3 şi 17 din armistiţiul încheiat la Versailles[2], obţinuse la Belgrad recunoaşterea dreptului de a administra, prin autorităţile vechii Ungarii, aceasta nu se putea aplica regiunilor a căror populaţie se declarase deja pentru guvernul constituit la Alba Iulia.
      De altfel, după cum a fost recunoscut cehoslovacilor, care au fost autorizaţi să nu ţină seama de aceste stipulaţii, înţelegerea de la Belgrad, încheiată cu o autoritate de fapt şi nu de drept, nu poate fi invocată pentru a contrazice condiţiile armistiţiului general.
    Pentru aceste motive şi pentru a opri propaganda periculoasă, exercitată sub auspiciile guvernului de la Budapesta în ţinuturile româneşti, încă neocupate de către trupele din Regat, este de urgenţă trebuinţă de a face să înainteze trupele române până la linia de delimitare a acestor teritorii."

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 533, pag. 211)

[1] Guvernulrevoluţionarmaghiarcondus de Mihály Károlyi (1875 – 1955) prim-ministru (31 octombrie 1918 – 11 ianuarie 1919). De la 11 ianuarieMihály Károlyi şi-a asumatfuncţia de preşedinte al Ungariei, iarguvernul a fostcondus de DenesBerinkey (11 ianuarie – 21 martie 1919).
[2] De fapt la Rethondes.
 
 
9/22 februarie 1919, Vasile Bianu despre tentativa de asasinat asupra primului ministru francez Georges Clemenceau
 
      În dimineaţa zile de 7/20 Febr. a.c., pe la ora 9[1], în momentul în care d. Georges Clemenceau[2], primul ministru al Franţei trecea în automobil, în colţul străzii Franklin, un individ a tras două focuri de revolver asupra lui, rănindu-l. D. Clemenceau, foarte liniştit, s’a întors acasă spunând celor din jurul său că nu-i nimic.
 
Georges Clemenceau 
 
    Agenţii poliţiei s’au aruncat asupra necunoscutului, care încercase să scape. Trecătorii săriră în ajutorul lor şi puseră mâna pe criminal, care a spus că se numeşte Cottin[3].
 

Émile Cottin

 
      Buletinul medical publicat arată că d. Clemenceau a fost atins în spata dreaptă, având o rană prin care glonţul a pătruns în plămân. Starea generală a pacientului este bună. Toată lumea a fost consternată la aflarea acestui atentat. Preşedintele Republicii, miniştrii şi membrii corpului diplomatic s’au prezentat la locuinţa rănitului pentru a se interesa de starea lui şi a-l felicita că a scăpat cu viaţă. Toţi suveranii ţărilor aliate şi neutre i-au trimis telegrame de simpatie, tot astfel au făcut şi toţi şefii guvernelor aliate. Până şi papa Benedict al XV-lea i-a trimis prin cardinalul Parisului, Amette, cordiale felicitări pentru că a scăpat de pericol urându-i grabnică însănătoşire.
 
Benedict al XV-lea
 
Léon-Adolphe Amette 
 
        Primarul Anversului[4] a telegrafiat ministrului Pichon[5] următoarea telegramă:
 
 
Stephen Jean-Marie Pichon
 
     Populaţia Anversului adânc mişcată de odiosul atentat săvârşit în contra d-lui Clemenceau, îi trimite expresiunea viei sale simpatii şi urează o grabnică şi completă însănătoşire omuluii eminent, care a contribuit la victoria Umanităţii.
          Sub titlul Splendidul Octogenar, Petronius[6] publică în Viitorul următoarele:
        În timp de atâtea suflete se îndoiau de o victorie care avea să consfinţească în lume o dreptate imannentă, un moşnag stă dârz în faţa morţii, în faţa dezastrelor, în clipele tragice când umbrele lui Cezar aliate cu mâinile Ioanei d’Arc, tremurau în negura aşteptărilor. El simţea cum în viaţa lui trăiesc energiile unei rase superbe şi cum trăieşte în perindarea zilelor ideea nemuritoare a patriei triumfătoare. Şi admiratorul lui Homer, filosoful şi eruditul, medicul din tinereţe şi le tombeur des cabinets [doborâtorul de guverne] din toate fazele vieţii bogate, Clemenceau, căci el este moşneagul splendid al Franţei salvate şi salvatoare, a stat stâncă de care se sparg valurile şi a pus trufiei teutone în plină putere a ei, acel non posumus al frazeiNu este tranzacţie posibilă între crimă şi dreptŞi acest om, care a ţinut sub imensa lui putere sufletească sufletele contimporane, era să fie scos din rândul viilor şi trimis mai degrabă în Panteonul unde va sta de-a pururi. Dar nebunia, inconştienţa sau trădarea n’au putut să curme zilele celei mai strălucite vieţi de om politic. Clemenceau trăieşte şi moşneagul care a sfidat o lume de nebuni, stă eroic şi înţelepţeşte ca să arate tuturor calea cea dreaptă. Şi după cum ideea nu moare, persoana ce o întrupează în unele momente mari ale raselor nu poate pieri înainte de a-şi sfârşi misiunea ei divină."


(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol 2, pp. 202 – 203)
 
[1] Înrealitateatentatul a avutloc la 19 februarieora 8.30.
[2] Georges Clemenceau (1841 – 1929) celebrujurnalistşi om politicfrancez, anticlerical virulent, ministru de Interne (14 martie 1906 – 20 iulie 1909) şiPreşedinte al Consiliului de Miniştri (25 octombrie 1906 - 20 iulie 1909, 16 noiembrie 1917 – 18 ianuarie 1920) unuldintreartizaniiConferinţei de pace de la Paris.
[3] Emile Cottin (1896 – 1936) militant anarhistfrancez, autor al unuiatentatasupra lui Georges Clemenceau pe care l-a acuzatcă este « spărgător de grevăşitorţionar al claseimuncitoare ». Iniţialcondamnat la moarte, pedeapsa i-a fostredusă la 20 de ani, apoi la zeceanişi a fosteliberat la 21 august 1924. Îniulie 1936, când a izbucnitrăzboiul civil dinSpania s-a angajat de partearepublicanilor, ca mitraliorîncoloana lui Buenaventura Durruti şi a căzutînluptă, la 8 octombrie 1936, pefrontul de la Aragon, aproape de Pina de Ebro.
[4] Jan Baptist de Vos (1844 – 1923), om politic liberal belgian, primar al Anversului de la 15 martie 1909 la 21 iulie 1921. A fost primar al Anversului în vremea dramaticului asediu, care a început la 28 septembrie, a fost cel care a semnat capitularea oraşului la 10 octombrie 1914, fost primar în vremea ocupaţiei germane şi după retragerea germanilor.
[5] Stephen Pichon (1857 -1933) diplomat şi om politic francez, ministru plenipotenţiar în China (1897 – 1900), ministru de Externe în repetate rânduri (25 octombrie 1906 – 2 martie 1911, 22 martie – 9 decembrie 1913, 16 noiembrie 1917 – 20 ianuarie 1920).
[6] Pseudonimul lui Grigore Tăuşan (1874 – 1952), jurnalist şi filosof român, cunoscut pentru articolele publicate în ziarul liberal „Viitorul”, membru de onoare al Academiei Române (1939). Vezi Lucian Predescu, Enciclopedia Cugetarea, Georgescu Delafras, 1940, ediţie anastatică, Bucureşti, 1999, pag. 655 şi 837.
 
 
17 februarie 1919, Însemnări a arhiepiscopului catolic al Bucureştilor, Raymund Netzhammer
soarta școlilor catolice din România

 
     Ministrul plenipotenţiar britanic, Barclay[1], îmi comunică în scris dorinţa regelui[2] ca să fie găzduit cardinalul Bourne[3] la Palatul regal din Capitală ca oaspete al regelui[4]; ministrul plenipotenţiar a telegrafiat această invitaţie cardinalului la Constantinopol.

 
 
 
George Head Barclay
      Invitaţia de a fi găzduit la Palatul arhiepiscopal fusese trimisă mai înainte Eminenţei Sale. Va accepta cardinalul invitaţia regelui [României]? Probabil că mai curând ar renunţa la vizita la Bucureşti decât să fie oaspete al unui catolic care, contrar prescripţiilor bisericii, şi-a botezat şi şi-a crescut toţi cei şase copii în ritul schismatic[5].

 
 Francis Alphonsus, cardinal Bourne (1917)
 
     Astăzi va fi judecată la secţia comercială a Tribunalului Ilfov chestiunea dacă instituţiile noastre catolice de învăţământ ne vor fi luate de sub administrare sau nu. Când în sala de judecată s-a strigat: „şcolile catolice germane”, directorul, fratele Seikel, şi venerabilul director Cisar[6] de la Mânăstirea Sf. Andreas, s-au prezentat în faţa completului de judecată. Acesta era format din trei domni. Purtătorul nostru de cuvânt este directorul Cisar. El declară imediat, că şcolile noastre nu s-au numit niciodată şcoli „catolice germane” şi întotdeauna numai şcoli „arhiepiscopale”, fără vreo indicaţie naţională. Preşedintele completului a spus că după începerea războiului[7] şcolile noastre au fost puse sub sechestru, dar când a întrebat dacă cineva ar avea ceva de obiectat dacă acest lucru s-ar întâmpla din nou, Cisar a răspus că ar fi multe obiectat şi a citit în faţa completului protestul pe care eu l-am trimis Preşedintelui de Consiliu, Brătianu, la 12 septembrie 1916. Apoi Cisar a demonstrat arătând ştampile, antete de scrisori oficiale, cataloage şi carnete de note că şcolile noastre nu s-au numit niciodată „germane”. Întrebat unde a învăţat atât de bine româneşte, Cisar a răspuns cu mândrie: „la şcolile catolice din Bucureşti.” Întrebat apoi despre naţionalitatea şi apartenenţa sa statală, directorul a răspuns la fel de mândru: „Sunt ceh şi cetăţean al Cehoslovaciei.” Pronunţarea hotărârii judecătoreşti în chestiunea sechestrului se amână peste două săptămâni.”[8]

 
Alexandru Cisar
    Raymund Netzhammer, Bischof in Rumänien. Im Spannungsfeld zwischen Staat un Vatikan, Verlag Südostdeutsches Kulturwerk, München, 1996 vol. 2, pp. 874 – 875

[1] Sir George Head Barclay (1862 – 1921), diplomat britanic, ministru plenipotenţiar la Teheran (1908 – 1912) şi la Bucureşti (30 august 1912 –octombrie 1920). Pensionat în 1920.
[2] Regele George al V-lea al Marii Britanii
[3] Francis Alphonsus Bourne (1861 – 1935) cleric catolic britanic, arhiepiscop de Westminster şi cardinal de la 27 noiembrie 1911, celebru pentru concepţiile sale conservatoare împotriva divorţului, avortului, a dreptului la grevă şi pentru strădaniile zadarnice de a face din limba engleză limba oficială a Bisericii Catolice.
[4] Regele Ferdinand I al României.
[5] Cardinalul Bourne a venit la Bucureşti la 27 februarie şi a rămas în capitală până la 3 martie, fiind găzduit la Palatul Regal, iar vizita sa este amplu relatată în jurnalul arhiepiscopului Raymund Netzhammer.
[6] Alexandru Teodor Cisar (1880 – 1954) născut la Craiova, tatăl ceh şi mama şvabă, cleric catolic format la De Propaganda Fide la Roma. În 1920 va fi episcop la Iaşi, în 1924 arhiepiscop la Bucureşti, în 1949 a fost silit să-şi dea demisia de la Vatican. Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut în arest la domiciliu. Decedat la Bucureşti, a fost înmormântat la cimitirul Bellu catolic.
[7] După intrarea României în război la 14/27 august 1916.
[8] Până la urmă reglementarea a venit la 23 martie/5 aprilie 1919 prin decizia Ministsrului Instrucţiunii care a acuzat „şcolile catolice arhiepiscopale” că au funcţionat ilegal pe timpul războiului şi din acest moment li se suspendă autonomia acordată în iunie 1918 aşa că „trecerea elevilor dintr-o clasă în alta se va face după programele specifice şcolilor particulare”. Vezi mai jos pag. 889.
 
 
 14 februarie 1919, Însemnări ale generalului Radu R. Rosetti despre convorbiri cu diverse personalități despre starea de spirit din Bulgaria, acțiunea delegației românești de la Paris, condusă de Take Ionescu și decorarea sa de către francezi
 
15 februarie 1919,
      Scriu lui Brătianu arătându-i că trupele franceze aflate încă în zona Zimnicea-Alexandria sunt trimise în Basarabia de Sud, fie spre a lua parte la expediţia din Rusia, fie spre a fi îndrumate spre Franţa. Cer ca să-şi ţie făgăduinţa făcută mie de Rege şi de dânsul de a fi numit ataşat militar la Londra.
Printr-un raport confidenţial către Președinția Consiliului de Miniștri, arăt că mi s-a atras atenția, în chip discret asupra numeroaselor comisiuni care pleacă la Paris[1].
        De vorbă cu părintele Zephyrin, care se înapoiază la liceul francez din Filipopol, unde-și are catedra. Discutăm asupra problemelor viitoare ale Bulgariei și ale României și-i arăt ce rol poate avea cultura franceză spre a face, ca în viitor, să ne apropiem de bulgari sau să nu fim așa depărtați unii de alții. Făgăduiește să-mi trimită dări de seamă despre starea spiritelor din Bulgaria, făgăduință de care nu s-a ținut. Mai spune că Netzhammer[2] ar fi spus tare că știe că se voiește a-l dărâma, dar că s-a luat calea greșită.
      Al. Balș pleacă la studii, la Paris. A lucrat bine.  De la Paris mi-a scris des, ținându-mă la curent cu cele ce auzea la I.I.C. Brătianu.Și Gr. Romalo pleacă în curând, așa că voi fi lipsit de doi buni colaboratori.
      Mă duc să stau două zile la Buftea. În drum, B. Știrbey îmi spune că se lucrează mult pe lângă Regină spre a dărâma pe Brătianu (cum s-a văzut, mi-a spus-o și Ea). E O. Baliff[3], care merge cu dânsa în Anglia, trebuie, după părerea lui Știrbey, să acționeze ca frână. Regele e foarte obosit și deprimat.
     Îmi arată o scrisoare din 19 ianuarie a lui Brătianu, repetând cele ce știam despre mersul greu al negocierilor de la Paris și despre acțiunea lui T. Ionescu. Prințul regent al Serbiei s-a arătat amabil față de dânsul, dar intransigent.Take i-a făgăduit: comandament unic pentru Berthelot; ocuparea de către trupele române a teritoriilor revendicate de noi, iar a Banatului de cele franceze; stabilirea de legături feroviare și telegrafice cu România; ca Germania sau Ungaria să ne deie 400 locomotive și 4000 de vagoane; să reguleze chestiunea Dobrogei.
      Ștefan Cicio-Pop[4] îmi comunică noi blestemății ungurești.
    Fiind reintegrat în rândurile armatei române și încetând de a mai face parte din armata franceză, generalul Berthelot mă citează la ordinea de zi a comandamentului său (ordin general nr. 13) și mă decorează cu Ordinul ”Legiunii de onoare” în gradul de ofițer.
 

[1].A fost o adevărată nebunie a tuturor chemaților și nechemaților să meargă la Paris, bineînțeles sub fel de fel de pretext, mai ale acela de a face propagandă și bineînțeles pe cheltuiala statului. Guvernul a cedat prea des acestor solicitări.
[2] Raymund Netzhammer (n. 19 ianuarie 1862, Erzingen, Baden - d. 18 septembrie 1945, insula Werd, Elveția) a fost arhiepiscop romano-catolic de București între 1905 -1924.
[3]Este vorba despre Ernest Ballif (n. 1871 –d. 1940), un fost un general român, administrator al Domeniilor Coroanei. A fost aghiotantul Regelui Ferdinand și apoi, între anii 1916-1919, al Reginei Maria.Generalul Ballif a făcut parte din Consiliul de Coroană și a fost, pentru un timp, președinte al Fundației „Regele Ferdinand I”.
[4]Ştefan Cicio Pop (n. 10 aprilie 1865, Şigău, judeţulSomeş - d. 16 februarie 1934Arad), om politic, jurist, membru marcant al Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc. A luptat neîncetat pentru recunoaşterea drepturilor naţionale ale românilor din Ardeal.
 
 
 
 
 
 
General Radu R. Rosetti
 

 
 
15 februarie, Paris, „Ziarul Temps” despre acțiunea de propagandă ungară în Elveția împotriva populațiilor oprimate din fosta monarhie dualistă, inclusiv din Transilvania.
 
Ungaria
Propagandă periculoasă
 
     Ni se semnalează din Geneva, la 14 februarie, că contele Andrássy[1], conducând o puternică echipă de politicieni şi propagandişti unguri, şi-a stabilit cartierul general în Elveţia. El parcurge această ţară de la un oraş la altul pentru a duce o campanie împotriva dreptului populaţiilor oprimate din Ungaria de a dispune de ele însele.
 
Gyula Andrássy, Jr.
 
     Pentru a exercita o influenţă în cercurile engleze şi americane, oficiul de propagandă ungară a organizat venirea unor demnitari ai bisericii ungare, care se străduiesc mult să susţină că populaţiile nemaghiare s-au bucurat de toate libertăţile şi că vechiul regim ar trebui restabilit. Profesorii vechii universităţi maghiare din Cluj au redactat un memoriu răspândit în întreaga Elveţie, unde propaganda ungară lucrează îndeosebi împotriva românilor din Transilvania."

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 525, pag. 198)

[1] Andrássy Gyula Gábor Manó Ádám, Conte de Csík-Szent-Király și de Kraszna-Horka (1860 – 1929) om politic maghiar, fiul contelui Gyula Andrássy (1823 – 1890).A  fost de mai multe ori ministru de Externe al Austro-Ungariei (1894 – 1895, 1906 – 1910 şi 24 octombrie – 2 noiembrie 1918).
 
 
 
14 februarie 1919, Buckingham Palace,  Scrisoarea regelui George al V-lea al Marii Britanii  către regina Maria, prin care  recunoaște efortul de război al României și confirmă sprijinul pentru cererile autorităților române
 
 
 
 
George al V-lea
 
     Am primit cu cea mai profundă simpatie scrisoarea ta din 11 ianuarie[2] căreia i s-a acordat toată consideraţia de către mine şi guvernul meu.
     Nimeni nu a urmărit cu un interes mai mare sau cu mai sinceră nelinişte încercările prin care a trecut România şi vitejeasca ei rezistenţă în faţa copleşitoarelor dificultăţi şi nimeni nu s-a bucurat mai mult când a sosit ziua eliberării ei şi a putut să ia parte la victoria comună. Eu şi poporul meu nu putem uita neabătuta loialitate arătată de voi amândoi în timpul întunecatelor luni ale anilor 1917 şi 1918.
    Niciun conducător sau guvern n-au fost puşi vreodată într-o situaţie mai dificilă decât cea la care a avut de făcut faţă Nando[3] şi miniştrii săi.
    Dar atât de mari cât au fost sacrificiile româniei consider că, atunci când vor fi puse, în cele din urmă, în balanţă câştigurile şi pierderile, puţini dintre Aliaţi se vor găsi [în situaţia] de a fi câştigat o recompensă mai mare. Ea [România] are tot dreptul să spere că Conferinţa Păcii va ratifica unirea cu teritoriilr care nu i-au fost atribuite când a fost semnat Tratatul din 1916[4], dar la care ea avea aspiraţii etnice. Legat de această aspiraţie mai mult decât oricare alta va depinde trăinicia hotărârilor pe care Conferinţa de Pace speră să le realizeze nu numai pentru ţara voastră, dar şi pentru zone mult mai îndepărtate.
    Chiar în ceea ce priveşte România, nu este clar că acţionând doar pe considerentul etnic şi unirea unui număr mare de populaţie care vorbeşte româneşte sub o singură coroană, delegaţii la Conferinţa de Pace vor aşeza pe baza cea mai sigură viitorul României Mari?
    De fapt cu cât va exista mai multă libertate de acţiune cu atât pacea va fi mai satisfăcătoare. Şi tocmai această libertate de acţiune este importantă, în mod vital, de a fi păstrată atât pentru România cât şi pentru fiecare dintre noi, deoarece este neraţional ca părţile interesate să fi estrâns legate de Tratatul din 1916. Dar aceasta nu înseamnă că noi nu vă considerăm Aliaţii noştri. În scrisoarea ta legi aceste două chestiuni, dar în realitate sunt cu totul distincte. Când a fost semnat Armistiţiul am trimis o telegramă de felicitare şefilor de state aliate, iar printre ei şi lui Nando. Aceasta nu v-a demonstrat că vă includem printre Aliaţi? Conferinţa a hotărât ca România să fie reprezentată de doi delegaţi şi cazul ei a fost deja în parte audiat la Paris.
   Dar recunoaşterea unanimă a României ca stat Aliat rezidă din faptul că am luptat umăr la umăr împotriva duşmanului comun, mai mult decât în baza dreptului de a anexa teritorii, care probabil nu au fost considerate româneşti. Dar Tratatul conţinea de asemenea o clauză care prevedea ca Aliaţii şi România, pe baze egale, să nu încheie o pace separată sau generală decât de comun acord şi simultan. Fără îndoială că, din cauza uneiforce majeure, aţi fost obligaţi să adoptaţi această cale; şi îmi amintesc bine de lupta eroică pe care aţi dus-o, la care a trebuit să rezistaţi şi care în cele din urmă s-a dovedit prea puternică. Dar cu toate acestea pacea s-a încheiat şi România a ieşit din război şi a devenit neutră[5].
    În aceste condiţii era imposibil să mai negi că Tratatul [din 1916] şi-a pierdut valabilitatea din punct de vedere legal, cu toate că v-aţi aliat din nou imediat ce aţi putut şi aţi fost bine primiţi din nou în Alianţă, cu o bucurie împărtăşită de toţi.
    Dar, fără să pun accent exagerat pe aspectul juridical cazului, este mult mai oportun să recunosc că Tratatul şi-a pierdut valabilitatea, deoarece principiile lui vin în conflict cu cele mai multe din noile idei pe care pacea Europei este pe punctul să se edifice şi de care depind în mare măsură puterea şi prosperitatea României. Naţionalitatea şi autodeterminarea vor oferi, în ultimă instanţă, o bază mult mai stabilă de unire şi progres decât orice alt sentiment sau interes personal, în special în cazurile în care aceste principii, oricât de atrăgătoare ar fi prin ele însele, urmează să ducă nu la un acord, ci la dezbinare.
   Te rog să nu crezi nici pentru o clipă că suntem mai puţin amicali faţă de România decât sunt francezii. Aecasta er fi o crudă calomnie la dresa guvernului şi poporului meu. De fapt propunerea privind [anularea] Tratatului din 1916 nu a emanat de la Londra, ci de la Paris, şi noi am solicitat amânarea oricăror declaraţii în privinţa ei până la sosirea în ţara voastră a proviziilor noastre pentru a se demonstra românilor că nu încetase în niciun fel nici prietenia, nici simpatia noastră.
    După cum ştiţi, s-au trimis deja două vapoare cu un transport de făină[6] şi Consiliul interaliat pentru alimentaţie din Paris va face tot ce se poate pentru a ajuta. Se află în examinare o misiune de cercetare pentru a se vedea ce este necesar să se reconstruiască şi sper şi cred că nimic nu o va opri să înceapă în curând.
     Sper că vei accepta explicaţia şi asigurările pe care ţi le-am dat în această scrisoare. Se pregătesc pentru România zile mai luminoase şi un viitor sigur şi sunt puţine dintre naţiunile aliate care vor ieşi din război cu avantaje mai mari sau proiecte mai fericite.
   Poţi să ai toată încrederea că admiraţia şi afecţiunea mea pentru voi amândoi şi pentru poporul vostru, atât înainte cât şi după Pacea de la Bucureşti, nu s-au schimbat niciodată şi te poţi baza pe toată solicitudinea mea pentru bunăstrarea voastră viitoare şi pentru interesele voastre şi ale ţării voastre."[7]

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 524, pag. 196 – 197)

[1] George al V-lea (n. 1865), rege al Marii Britanii (1910 – 1936), văr primar cu regina Maria. În tinereţe fusese îndrăgostit de verişoara sa, dar familiile s-au opus unei căsătorii între veri primari.
[2] Scrisoarea reginei Maria nu se află pe microfilm.
[3] Regele Ferdinand.
[4] Este vorba de convenţia politică încheiată de România cu Puterile Antantei la 4/17 august 1916.
[5] Este vorba de încheierea tratatului de pace dintre România şi Puterile Centrale de la Buftea-Bucureşti la 24 aprilie/7 mai 1918.
[6] Care ajunseseră deja, cu şase mii de tone de făină, vezi ziarul Îndreptarea, an II, nr. 3 din 3 [16] ianuarie 1919.
[7] Scrisoarea a fost primită la 8/21 februarie 1919, vezi Maria Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere de Valentina Costache şi Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pag. 62.
 
 
31 ianuarie/13 februarie 1919, Regina Maria despre perspectiva de a călători în Occident, solicitată de premierul Ion I.C. Brătianu, aflat în fruntea delegației României la Conferința de pace de la Paris

      … După prânz, m-am dus cu Mignon şi Păun într-un sat să dăm zahăr la copii şi ţigări la bărbaţi. Am rămas aproape blocaţi în zăpadă, am mers pe jos un pic – în unele locuri zăpada este încă foarte mare, dar pe şosele aproape că s-a dus, aşa încât sania abia dacă mai putea merge.
        Marie, soţul şi cumnatul ei au luat ceaiul cu mine. Mai târziu a  venit şi Barbu[1]Erau veşti de la Brătianu că, cu cât plec mai repede, cu atât mai bine, mai trebuie doar să aştept un răspuns din Anglia. Este foarte emoţionant, deşi să călătoreşti nu este uşor.
      După cină am stat împreună cu ceilalţi un timp, apoi mi-am spălat părul care cade în mod îngrozitor. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi lui Mignon după grippe.

(Maria Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere Valentina Costache şi Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pag. 56.)

[1] Barbu Ştirbei (1872 – 1946) mare moşier, administrator al Domeniilor Coroanei Regale (din 1913) apropiat al familiei regale, considerat principalul sfătuitor al regelui Ferdinand. Va fi prim-ministru vreme de două săptămâni în iunie 1927.
 

 
 
 
11 februarie 1919,  Charles J. Vopicka despre dificultățile întâmpinate de români în privința recuperării bunurilor culturale însușite de bulgari în timpul prezenței lor la nord de Dunăre și situația tensionată din Ardeal
 
      Guvernul român ne-a notificat faptul că o mare parte din comoara arheologică românească a fost luată din muzeele din sudul Dobrogei şi transferată în Bulgaria, la muzeele din Varna. Ei au cerut restituirea imediată a exponatelor furate. Generalul Berthelot l-a anunţat pe generalul Chrétien, informându-l despre această acţiune bulgărească,  iar noi am cerut guvernelor noastre să le transmită reprezentanţilor Aliaţilor de la Sofia să se implice în această chestiune.
    Am primit plângeri de la Guvernul României şi cu privire la tratamentul la care sunt supuşi românii din Transilvania de către unguri. Se menţionează că ungurii continuă să-i tratateze pe români cu multă cruzime, torturând şi chiar ucigând oameni din diferite sate.  Românii cer ca acţiunea ungurilor să fie oprită deoarece (în teritoriul ocupat de trupele române) toate naţionalităţile sunt protejate.
 
( Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, Institutul European, Iaşi, 2012, traducere Alexandru Andrei Căpuşan,  pag. 292.)
 
 
 
28 Ianuarie/10 Februarie 1919, Vasile Bianu despre reacții în rândul românilor de peste munți generate de actul Unirii de la 1 decembrie 1918

       Cei ce vin din Ardeal nu găsesc cuvinte prin care să descrie bucuria şi fericirea fraţilor noştri de acolo sub noul regim românesc. Toate oficiile înalte sunt ocupate de Români, limba oficială este cea românească. Eu primesc de la toate rudeniile scrisori pline de entuziasm şi voie bună. Sora mea de la Blaj, Valeria, soţia canonicului Alexandru Uilăcanu, îmi scrie astfel:
     Nu pot să-ţi scriu câtă fericire şi îndestulare, câtă voie bună este pe la noi, de când ne-a dat bunul Dumnezeu fericirea asta mare şi ne-a învrednicit ca de aici încolo să trăim toţi Românii în România Mare! Trei zile de-a rândul s'a jucat în piaţa cea mare şi frumoasă a Blajului, în faţa sfintei Mânăstiri, Hora Unirii cu Armata Română, care s'a oprit în treacăt pe la noi şi în toate serile se făceau petreceri cu danţ la Hotelul cel mare; nimeni n’a mai ştiut ce este somnul trei zile şi trei nopţi. Toate casele erau împodobite cu steaguri naţionale.  Pe turnurile Mânăstirii şi astazi le bate vântul cu fală.
   Apoi octogenarul meu unchi, tot din Blaj, canonicul prepozit Simion Pop Mateiu, nu ştie cum să mulţumească Providenţei că l’a învrednicit să ajungă pe al 86-lea an al vieţii ca să poată repeta plin de fericire cuvintele cuviosului său patron[1]Acum slobozeşte Doamne pe robul tău că ochii mei văzură mântuirea neamului meu!"



 

[1] Aluzie la personajul biblic din Noul Testament, dreptul Simeon, care l-a salutat pe Iisus Christos cu acele cuvinte.
 
(Vasile Bianu pentru ziua de 10 februarie 1919, din Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 201 – 202)

 
 
 8 februarie 1919, Bucureşti, Informare a generalului Henri Mathias Berthelot adresată ministrului de război al Franței prin care semnalează despre starea de tensiune dintre români și maghiari în Transilvania
 
       Informare
       Statul Major al Armatei
       Telegramă cifrată
       Bucureşti 8 februarie 1919 ora 17.45
       Generalul Berthelot către ministrul de război,
       Paris Nr. 255 – 258

       Am primit următoarea telegramă a generalului comandant AFO [Armata Franceză din Orient]:
„Vă semnalez situaţia deosebit de gravă care pare să domnească în Transilvania, potrivit informaţiilor telegrafiate de lt.colonelul Vyx”.
     1. Căpitanul Ameil, după o anchetă la faţa locului, prezintă o informare asupra problemei Zalău, din care rezultă organizarea unei curse de către autorităţile militare ungare regionale fără ştirea autorităţilor civile şi a guvernului.
    2. S-au produs ciocniri sângeroase la Ciucea, incidente în cazul Zalău, forţe [armate] destul de importante sunt angajate de o parte şi de alta.
     3. Generalul Patey a oprit orice înaintare a românilor şi a ordonat încetarea focului. Am intervenit pe lângă ministrul pentru a dispune, de asemenea, încetarea focului din partea ungară care, primind întăriri, intenţiona să înainteze spre Cluj.
   4. Întreaga ţară este în fierbere, comunicaţiile pe căile ferate şi telegrafice sunt întrerupte. Căpitanul Ameil declară că este imposibil să fie lăsate în legătură, în punctele strategice, grupele ungare şi române, acestea din urmă neputându-se nici măcar înţelege cu administraţia civilă locală.
    5. Dacă nu se iau măsuri energice sunt de prevăzut grave evenimente din cauza surescitării extreme a spiritelor de o parte şi de alta.
     Am dat următorul răspuns: cunosc efectiv gravitatea situaţiei pe care o semnalez de două luni. Nu văd decât o singură cale de a împiedica orice eveniment grav, aceea de a obliga trupele ungare să rămână la vest de linia Arad-Oradea-Satu Mare.
     Trupele române au primit ordine formale de a nu înainta şi de a se menţine în punctele strategice pe care eu le-am indicat la sfârşitul lui decembrie.
      Primesc permanent [lipsă în text] a plasa unele trupe franceze între unguri şi români.
    Conform tuturor rapoartelor pe care le primesc, ungurii se dedau la adevărate atrocităţi asupra populaţiei de naţionalitate română, din aceasta ar rezulta acte de extremă gravitate, dacă nu se dau imediat ordine guvernului ungar.
     Ţin să vă previn asupra informaţiilor care vă parvin fără să poată fi verificate la faţa locului de către unul din ofiţerii noştri.
 
(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 522, pag. 192 – 193)
 

 
 
 25 ianuarie/7 februarie 1919, Însemnări ale reginei Maria despre preconizata sa vizită la Paris și Londra.
 
      Mi-am terminat toate scrisorile. Am primit un transilvănean entuziast, care în timpul cotropirii noastre organizase în Italia legiunile române. N-am văzut niciodată un astfel de entuziasm, un astfel de vorbitor. Se numeşte Mândrescu[1]. Îmi plac foarte mult oamenii care sunt atât de plini de credinţa în ceva şi se luptă pentru aceasta, ei sunt gata să treacă şi prin ziduri fără să le pese că-şi zdrobesc capetele. Am vizitat expoziţia lui Creţoiu[2]. Flers[3] a venit la Lisabeta şi a citit o foarte frumoasă şi emoţionantă piesă numită Servir de Lavedan[4].
   Barbu[5] a venit în sfârşit din nou, încă foarte slăbit. Nando[6] mi-a anunţat o veste extraordinară. Se consideră acum a fi folositor ca eu să plec peste hotare! Nu se consideră încă a fi timpul pentru o vizită oficială, dar prezenţa mea se presupune a fi de folos – sub pretextul foarte firesc de a merge să-mi văd fiul la Eton, voi avea prilejul să susţin, cu toată înflăcărarea de care sunt capabilă, cauza noastră.
     Această idee a venit atât de pe neaşteptate, încât aproape că m-a dat peste cap. Am dorit atât de mult să merg la Paris şi la Londra, încât acum, când am acest lucru în faţă, aproape că mă înfiorează. Doresc din tot sufletul, în plus îmi este dor de Nicky[7], apoi sunt flatată că toţi s-au gândit că pot ajuta. Ceea ce este şi mai mult, este faptul că simt că pot ajuta. Întreaga idee însă mă tulbură extraordinar. Este cu adevărat o ocazie pentru care mă străduiesc să fiu tare şi să nu-mi pierd capul. A venit atât de neaşteptat! Apoi mai sunt atât de multe de combinat, de chibzuit, de pregătit. N-am mai fost de cinci ani în străinătate! Şi-l am şi pe Nicky al meu acolo. Încetişor, încetişor! Nu trebuie să devin ridicolă, ci să judec cu linişte şi seriozitate. Nu mai sunt obişnuită să mă bucur! Cu Barbu am discutat toate aspectele, vreau să-mi iau cele trei fete cu mine.

(Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere Valentina Costache şi Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pp. 50 – 51.)

 

[1] Simion Mândrescu (1866 – 1948) profesor, absolvent al Facultăţi de Litere a Universităţi din Bucureşti. A participat la înfiinţarea şi organizarea Ligii culturale (1891) şi a „Cercului românilor de peste munţi” (1909). A avut un rol major, alături de George G. Mironescu, în organizarea Legiunii Voluntarilor Români din Italia (1917 – 1918).
[2] Constatin Cretzoiu (1879 – 1948), celebru arhitect al epocii.
[3] Robert de Flers (1872 – 1927) dramaturg şi jurnalist francez de mare succes în epocă. Membru al Academiei Franceze (1920).
[4] Henri Lavedan (1859 – 1940) dramaturg şi jurnalist francez. Autor al unui mare număr de piese de teatru.Servir a avut premiera la 1 februarie 1913.
[5] Barbu Ştirbei (1872 – 1946) mare moşier, administrator al Domeniilor Coroanei Regale (din 1913) apropiat al familiei regale, considerat principalul sfătuitor al regelui Ferdinand. Va fi prim-ministru vreme de două săptămâni în iunie 1927.
[6] Regele Ferdinand.
[7] Principele Nicolae (1903 – 1978), fiul lui Ferdinad şi al Mariei, din 1918 elev al celebrului colegiu britanic de la Eton. Membru al Regenţei (20 iulie 1927 - 8 iunie 1930).

 
 
 
24 Ianuarie/6 Februarie 1919, Vasile Bianu  despre semnificația și sărbătorirea zilei de 24 Ianuarie 1859

     Astăzi este ziua mare şi sfântă a Unirii Principatelor Române, care în anul acesta a fost mai semnificativă decât oricând, deoarece acum s'a serbat Unirea tuturor ţărilor locuite de Români, unirea neamului întreg. Sunt 60 de ani de când s'a pus temelia edificiului măreţ şi trainic, care se încheie în anul acesta cu Voinţa Celui Atotputernic. Niciodată n'a apărut în mai plină lumină însemnătatea istorică a actului de la 1859. Unirea Principatelor a fost şi este temelia mândrului Regat al României de astăzi. De la Unirea Principatelor începe opera de înălţare şi de întărire a României şi de atunci sforţări de uriaşi au făcut din două ţări mici şi fără însemnătate un Stat independent, care, prin politica lui chibzuită, prin organizarea economică, financiară şi militară, ca şi prin munca lui culturală, să joace un rol internaţional în acest război mondial, să poată încheia un tratat de alianţă şi să poată prin puterea lui de Stat liber să creeze România Mare, aducând la sânul sau Basarabia, Bucovina, Ardealul cu Banatul şi cu toate ţinuturile locuite de Români până la Tisa.
        Iată pentru ce în anul acesta ziua de 24 Ianuarie este mai scumpă şi mai mareaţă decât oricând, şi pentru aceasta ea s'a serbat în Bucureşti cu un fast deosebit, după iniţiativa luată de Societatea Tinerimea Română, la care s'a asociat: Societatea Ortodoxă a Femeilor Române, societăţile: Carpaţii, Transilvania, Cercul Românilor de peste Munţi, Înainte şi Macedonia. Ziua întreagă a fost consacrată sărbătoarei Unirii, la care au luat parte şi reprezentanţii Basarabiei, Bucovinei şi Ardealului, cari au salutat Ţara şi noua lor patrie, iar Macedonia, visând şi ea la o unire cu noi, şi'a mărturisit speranţa în viitor.
      La noi, în Buzău, de asemenea s’a serbat printr’un Te-Deum la Episcopie, fiind de faţă autorităţile, elevii liceului şi o mare mulţime de cetăţeni.

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pag. 200)
 
 
 
 
 23 ianuarie /5 februarie 1919, Notații ale lui N. Iorga referitoare la primirea delegației georgiene

       O misiune georgiană vine la mine. Sosipatru Assatiany e un om de înfaţişare simplă, care vorbeşte aşezat, într-o limbă franceză bună. Îl întovărăşeşte un pompos aghiotant în costum naţional, cu multe fireturi, şi un vioiu şi elastic secretar, care se zice Georgian, dar are şi numele şi aspectul de Slav[1].
      Assatiany îmi aduce complimente de la fostul ministru bulgăresc Şişmanov, care se află la Kiev. Îmi spune că Ciheidze[2] şi Ţereteli[3] s'au amestecat în revoluţia rusească numai pentru a servi interesele naţiei lor, că azi unul e preşedintele Camerei, altul şef de Guvern acasă, că se duc la Paris în numele Georgiei libere. Tot guvernul e socialist, dar de trei ori s'a dat lupta cu bolşevicii. Ţara şi-a organizat o armată de 30.000 de oameni şi caută legături cu noi. De aici se vor întoarce la Kiev. Sunt deplin hotărâţi a nu se înţelege nici cu cei din Omsk, nici cu cei de la Don, cari urmăresc ţinta, absurdă, a refacerii Rusiei unitare.

 
Nikolay Chkheidze (1864 - 1926)
 
 
Irakli Tsereteli (1881 - 1959)
 
       În Ardeal încep luptele cu Ungurii, dincoace de linia de demarcaţie. Bandele au ocupat două sate. Cenzura îmi taie veştile, luate de la Unirea din Blaj, că Francezii au intrat în Vîrşeţ, în Arad, că generalul Pathé e în Cluj, de unde se pare că e vorba să fim scoşi tot ca omagiu faţă de Conferinţa păcii.
      Şi Italienilor li se impune să respecte linia de demarcaţie.
 
 
 

 (Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a., pag. 157)

[1] Misiunea diplomatică a Republicii Georgia era condusă de Sosipatre Asatiani (1876 – 1971), şi includea pe T. Mikheli Pagava – ataşat militar şi Anton Karpovici – secretar de ambasadă. Sediul se afla pe Calea Victoriei, în apropierea Hotelului Majestic.
[2] Nikolai Chkheidze (1864 – 1926) lider georgian social-democrat, preşedintele Seimului Trancaucazian (februarie – mai 1918), preşedintele Adunării Constituante a Republicii Democrate Georgia (mai 1918 – martie 1921). După invazia Armatei Roşii în Georgia (martie 1921) a reuşit să fugă prin Constantinopol în Franţa.
[3] Irakli Tsereteli (1881 – 1959), om politic georgian, membru marcant al partidului social-democrat din rusia, ministru al Poştelor şi Telegrafului în Guvernul Provizoriu (mai – august 1917) şi ministru de Interne (iulie 1917), reprezentant al Georgiei la Conferinţa de pace de la Paris, alături de Nikolai Chkheidze. A murit în exil în Statele Unite.
 
 
 
 
 
 4 februarie 1919, Charles J. Vopicka despre situația internațională și internă a României

        ...Telegramele publicate în presă indică faptul că în majoritatea cercurilor proantantiste s-a decis că problema Banatului poate fi rezolvată numai după o investigaţie foarte minuţioasă şi după evacuarea sârbilor din ţară. Conform instrucţiunilor, noi ne-am formulat rezervele în privinţa ocupării teritoriului disputat, declarând că ocupaţia nu poate prejudicia destinul acestui teritoriu.
        Guvernul român a declarat că datorită respectului avut pentru Antanta, ei [românii] nu au ocupat ţinuturile exclusiv româneşti din Transilvania şi din Dobrogea (parte a fostului teritoriu naţional). Ministrul Afacerilor Străine[1]recunoaşte că ar fi fost mai bine să fi amânat decretul de lege privind unirea cu Transilvania până la hotărârea Conferinţei de Pace, însă actuala stare de mizerie a ţării este atât de acută încât satisfacţiile naţionale sunt singurele care mai contează, iar aceasta este cea mai bună metodă ca ţara să fie ţinută departe de bolşevism. Trebuie să conştientizăm acest lucru deoarece, din cauza zăpezii, transportul a fost complet paralizat, iar mizeria, chiar şi în capitală, este extremă şi crează un real pericol.

 
 Mihail Pherekyde (1842 - 1926) 
 
(Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, Institutul European, Iaşi, 2012, traducere şi note A.A. Căpuşan, p. 291 – 292.)

 

[1] Este vorba de ministrul ad-interim, Mihail Pherekyde (29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919 – 5 iulie 1919) funcţia de titular fiind deţinută de premierul Ion I.C. Brătianu, aflat pe atunci la Conferinţa Păcii.
 
 
 
 
   Prin amabilitatea doamnei dr. Ioana Grinţescu, şeful secţiei de terapie intensivă din cadrul spitalului de urgenţă Floreasca, vă prezentăm un interesant şi inedit album fotografic aparţinând bunicului domniei sale, doctorul Ioan Aleman (1891 – 1948), personalitate proeminentă a stomatologiei româneşti, participant la campania din Galiţia (1914-1916) în cadrul unui regiment de linie din armata habsburgică. În cursul primului război mondial au fost înrolaţi în armata imperială circa 490 000 de militari români transilvăneni, alte surse indicând chiar 650 000. Deşi românii au fost repartizaţi cu precădere la trupele de infanterie, militarii români au activat şi în trupele de artilerie, cavalerie, în flota Mării Adriatice, în formaţiunile sanitare, de subzistenţă şi în alte unităţi auxiliare. Fotografiile selectate prezintă viaţa militarilor români (majoritari în acel regiment) sub toate aspectele ei, sugerând greutăţile şi situaţiile tragice cu care s-au confruntat. 
      Ioan Aleman s-a născut la 2 august 1898 în comuna Săcădate de Olt, ţul (judeţul) Sibiu. Pregătirea gimnazială a făcut-o în satul natal, iar cea liceală la Liceul Greco-Catolic din Blaj, absolvit în 1913. Ulterior s-a încris la Facultatea de Medicină din Cluj. La izbucnirea Primului Război Mondial şi-a întrerupt studiile, fiind concentrat în Regimentul 31 infanterie din Sibiu (regiment de linie, cu componenţă majoritar românească), participând la luptele de pe frontul de est din Galiţia şi din apropierea localităţii Koldichevo (azi, Belarus) în perioada 1914-1916.
     Ulterior Ioan Aleman a fost concentrat în unităţi spitaliceşti din Brno şi Viena ca ajutor de medic militar. În 1918 a lucrat la secţia dentistică a spitalului Mayschoffer din Kloster Neuburg. Munca asiduă în dificilii ani ai războiului i-au influenţat orientarea spre patologia bucală şi maxilo-facială. A participat la Marea Adunare de la Alba Iulia (care a votat la 1 decembrie 1918 Unirea Transilvaniei cu România) fiind delegat oficial al comunei natale, Săcădate, cercul Nocrich, judeţul Sibiu.
    Noua organizare politică şi administrativă din Transilvania a influenţat şi învăţământul medical, care a trecut la predarea în limba română. Ion Aleman s-a implicat de la început în această nouă organizare, fiind însărcinat de către Consiliul Dirigent să preia Secţia Dentistică a Clinicilor Clujene (12 mai - octombrie 1919). Din toamna aceluiaşi an şi-a continuat studiile la facultarea românească de Medicină din Cluj, secţia Dentistică, absolvită în anul 1921. Încă din timpul studiilor s-a remarcat prin interesul faţă de profesie, prin rigurozitatea şi stilul de muncă organizat. Aceste calităţi l-au făcut să fie remarcat de către cel care avea să-i fie mentor, renumitul profesor Gheorghe Bilaşcu, care l-a reţinut ca preparator la disciplina de Stomatologie, specialitate ce se profila ca o noutate în învăţâmântul medical românesc. După doar un an a fost avansat la gradul de asistent şi a obţinut o bursă de stat şi specializare la Spitalul de Chirurgie, secţia de Chirurgie Maxilo-Facială din Viena, care la data respectivă se afla sub conducerea profesorului Pichler, una dintre marile somităţi europene din domeniu. Doi ani mai târziu a fost numit cu titlul provizoriu şef de lucrări şi i-a fost încredinţat Ambulatoriul Dentistic din Cluj. În 1926 a fost definitivat pe post şi a preluat întreaga responsabilitate medicală şi didactică în noua specialitate, prin decesul profesorului Gheorghe Bilaşcu. În anul 1932 a devenit profesor agregat iar în 1942 profesor titular.
    În perioada următoare, una de încărcată de realizări în plan profesional, Ioan Aleman şi-a demonstrat valoarea morală, profesională şi ştiinţitică, devenind unul dintre ctitorii învăţământului stomatologic românesc. A reuşit să ridice această specialitate de la nivelul unei îndeletniciri empirice la cea de profesie academică, prin includerea specialităţii în rândul ştiinţelor şi practicii medicale. A avut o bogată activitate teoretică, prin publicarea a 27 de lucrări ştiinţifice în diferite reviste din ţară şi din străinătate şi editând „Revista stomatologică”, singurul organ de specialitate din România. A fost membru fondator, secretar general, vicepreşedinte şi preşedinte al Asociaţiei Doctorilor Stomatologi din România şi preşedinte al Asociaţiei Doctorilor Dentişti din Cluj.  Aflat în plină performanţă profesională şi ştiinţifică, profesorul Ioan Aleman a decedat în noiembrie 1948, la doar 57 de ani, ca urmare a unei afecţiuni pulmonare grave cu evoluţie rapidă.

 











Vom reveni şi cu alte detalii.
 

 
2 februarie 1919, Arad, Comunicat al Marelui Cartier General Român despre decizia de a ocupa teritoriul delimitat de puterile Antantei în Transilvania.

        Marele Cartier General Român a dat următorul comunicat:
     România, pe deplin încrezătoare în Aliaţii săi, bazată pe Tratatul său de alianţă din 1916 şi pe drepturile sale etnografice, este hotărâtă a aduce la îndeplinire cu orice preţ hotărârea Antantei de a ocupa cu trupele sale liniile indicate de aceasta în Ardeal.
       România va considera ca o provocare din partea Ungariei şi va răspunde cu energie dacă Ungaria va mai repeta faptele de la Ciucea şi Borboşia [Săvârşin], iar răspunderea va cădea asupra inamicului.
În acelaşi timp în interiorul zonei ocupate s-au luat toate măsurile pentru asigurarea ordinii, iar grevele puse la cale de guvernul unguresc, contra căruia avem acum toate probele, că e făuritorul grevelor de la Petroşani, Căi ferate şi de la Cluj, aruncând aici milioane de bani falşi, care depreciază din ce în ce cursul coroanei, aşa că ea va ajunge să se vândă cu kilogramul.
 
( 1918. Desăvârşirea unităţii-naţional statale a poporului roman. Recunoaşterea ei internaţională. Documente interne şi externe august 1918 – iunie 1919. EdituraŞtiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, Doc. nr. 517, pag. 184.)
 
 
19 ianuarie/1 februarie 1919, Însemnări ale lui N. Iorga, referitoare la întâlnirea cu delegația germanilor din Transilvania
 
         În Basarabia gerul opreşte curăţirea ţării.
      Schullerus[1] şi deputăţia săsească vin pe la mine. Cearcă să scuzeze pe Germani - el a primit la Sibiiu pe Împăratul lor[2] - prin starea de spirit specială creată de războiu şi prin întoarceri atavice. Le spun ca am dori să le putem da la Sibiu o biblioteca specială românească, în care să poată avea tabloul culturii noastre.
        Îi conduce Frank, preşedintele societăţii [saşi]lor de aici, care nu vorbeste cu mine decât româneşte şi care pare a se mândri că e cetăţean şi ofiţer român.


Adolf Schullerus (1864 - 1928)

 
(Nicolae Iorga din Nicolae Iorga, Memorii, vol. II, f.a., pp. 153 – 154)
 
 
[1] Adolf Schullerus (1864 - 1928) unul dintre cei mai renumiţi intelectuali saşi ai timpului său, lingvist, istoric, etnolog, folclorist, scriitor şi teolog. senator din partea Partidului German din România (1919 - 1926). Opera importantă: Tipologia basmelor româneşti şi a variantelor lor (1928) reeditată în 2006.
[2] Nicolae Iorga se referă la vizita împăratului german Wilhelm al II-lea care a vizitat România în ultima decadă a lui septembrie 1917 şi apoi s-a întors în Germania trecând prin Braşov şi Sibiu, unde populaţia săsească l-a întâmpinat cu mare entuziasm.
 
 
 
 
  17 /30 ianuarie 1919, Articolul „A dat mâna cu boierii”, semnat de generalul Alexandru Averescu și apărut în ziarul „ Îndreptarea”, organul Ligii Poporului
 
   “A dat mâna cu boierii”, este noul cuvânt de ordine, pus în gura agenţilor electorali ai administraţiunii, pentru a dărâma din popularitatea atât de supărătoare a generalului Averescu.
       După „trădările” din afară a venit şi rândul „trăderei” din înăuntru.
      După ce a voit să dea misiunile aliaţilor pe mâinele comandamentului german ; după ce a voit să dea chiar ţara întreagă pe mâna lui Mackensen, cu care a stat în corespondenţă, acum a venit şi rândul ţăranilor să fie daţi pe mâna boierilor !
      După morala liberală în politică este iertat orice mijloc şi calomnia, care, oricât de neverosimilă, se zice, că tot lasă ceva urme, este arma de predilecţiune şi favorită a marelui partid.
    Chiar recunoscând această teorie naţional-liberală, nu mai puţin sunt cazuri înaintea cărora stai uluit, căci nu ştii : să te întristezi, să fii scârbit, să fii indignat sau să râzi ?!
      Lozinca „a dat mâna cu boierii ” este unul dintre aceste cazuri.
*
     Redusă la proporţiunile meschine ale luptelor politice, iată cum se prezintă chestiunea.
     Faţă cu curajul cu care a sfidat partidul liberal, asumând singur puterea, în momente când cel mai elementar simţ politic ar fi impus un guvern larg[1], fără tendinţă de preponderenţă din niciuna din părţi, s’a simţit nevoia unei rezistenţe solide.
    Cum pe de altă parte, în luptele politice, ca în oricare lupte, soliditatea nu se poate obţine decât prin unirea sau cel puţin prin coordonarea forţelor disponibile, « Liga Poporului » şi partidul conservator (fusionat cu democraţii) au hotărât a merge în alegeri împreună, întinzând mâna tuturor organizaţiunilor politice, de aceleaşi păreri în politica externă, pentru a face faţă primejdiei imediate care se ridică pe orizontul politic al ţărei, sub conturul unei sfidări dispreţuitoare a sentimentului public.
    Din cauza acestei învoeli, generalul Averescu este denunţat lumei « că deoarece a dat mâna cu boierii » nu mai poate fi democrat, şi deci ţăranii trebuie să-l părăsească.
    Partea interesantă a lucrului este însă că pe când se face generalului Averescu, din faptul că a dat mâna cu boierii, o imputare atât de grozavă, şeful partidului liberal face propuneri stăruitoare aceloraşi boieri să intre în guvern cu dânsul ! Se ştie ce propuneri a făcut d-l Brătianu fruntaşilor conservatori din ţară ; se ştie ce telegrame s’au trimes d-lui Take Ionescu în privinţa combinaţiunilor propuse de d-l Brătianu şi se ştie şi usturătorul refuz al şefului partidului conservator.
    Aşadar pe când preşedintele « Ligei Poporului » este condamnat că dă mâna cu boierii, şeful partidului liberal întinde amândouă mâinele către ei, dar în zadar, căci de prietenia liberală au avut prilejul a se sătura.
     Iată morala liberală : boierii sunt duşmanii ţăranilor, dacă dau mâna cu generalul Averescu, dar dacă ar da mâna cu ei cum îi roagă şeful partidului liberal, apoi ar fi cei mai străluciţi oameni pentru binele ţării.
*
     Se cade însă ca această importantă chestiune să fie cercetată puţin şi în afară de cadrul strâmt şi meschin al combinaţiunilor politice.
    Să cercăm bunăoară să ne dăm seama, dacă este cu putinţă, ce înţeleg liberalii prin cuvântul „ boieri”.
      Se înţelege prin boieri scoborâtorii familiilor mari, cari au lăsat urme în trecutul ţării ? În realitate, aceştia ar fi boierii, dar de aceştia noi găsim în toate partidele. Toate numele cunoscute din ţară au reprezentanţii lor şi în partidul liberal ca şi în cel conservator.
    Pe de altă parte şi alături de acest fapt incontestabil, găsim faptul tot incontestabil că, în partidul conservator sunt elemente nu mai puţin democratice, prin provenienţa lor, decât cele mai democratice figuri din partidul liberal.
    De pildă ce putea fi mai democratic decât un Delavrancea ? Dar şi mai mult : întrucât [prin ce] actualul şef al partidului conservator este mai boier decât şeful partidului liberal ?
    Prin urmare, dacă îi luăm după trecut, adică după „viţă”, nu ştiu dacă sunt într-un partid mai mulţi boieri, în toată puterea cuvântului decât în celălalt.
Să vedem atunci poate că această deosebire să fie după modul de a trăi, adică dacă nu este după viţa din care se trag, poate să fie după viaţa care o duc.
     Dar şi aci de… nu prea este tocmai limpede chestiunea, căci dacă am sta să judecăm după viaţa trăită de şefii celor două partide istorice, nu ştiu unde miroase mai mult a boierie, în casa lui Take Ionescu sau în aceea a lui Ioan Brătianu ?
   Cert că şeful partidului liberal este departe, şi la putere şi în opoziţie de a duce o viaţă à la Kruger[2], care adesea expedia afacerile de Stat de la o masă de lemn alb !
    Şi tot astfel dacă am merge cu această comparaţie, din provincie în provincie, am ajunge la acelaşi rezultat. Iată să iau ca exemplu Turnu Severin. Cine va susţine că Teodor Costescu şi Gr. Constantinescu, şefii conservatori din localitate, sunt mai boieri prin viaţa ce duc decât Ilariu Isvoranu sau Tilică Burileanu, şefii liberali ! Nici din acest punct de vedere nu ieşim la socoteală. Atunci va fi poate din aceea a bogăţiei.
    Cred că din acest punct de vedere liberalii sunt cei dintâi cari nu ar fi doritori să se adâncească chestiunea, mai ales dacă ar trebui şi scormonit de când şi cum s-au făcut bogăţiile.
    Să nu mai lungim deci de prisos chestiunea şi să ne mărginim numai la constatarea că pe când la boierii de baştină averile au mers tot micşorându-se, la parvenţi ele au mers crescând şi împreună cu ele a crescut şi gustul snobismului.
*
     În fine, oricum am întoarce chestiunea, ajungem la concluzia că denumirea de „ boieri ”, în grupările politice este o vorbă goală, una din acele vedenii, plimbată cu curajul şarlatanismului pentru a sărăci minţile simple şi cinstite.
     Dar să admitem, că ar fi în adevăr grupare de „boieri”, este oare acuma timpul, când se strigă pe toate tonurile şi în toate gamele „ înfrăţire ” de a stârni patimile cele mai curate ale naţiunei împotriva unei alteia botezată pe drept sau pe nedrept de clasa boierilor ?
     Dacă simţul patriotic ar vibra aşa cum s-ar cuveni în zilele de azi în elita intelectuală a partidului liberal, desigur că astfel de săminţe de învrăjbire nu s’ar arunca, cu atâta uşurinţă, cum se face !
Să fie atât de săracă această elită încât să nu aibă curajul a ţine lupta cinstit numai pe terenul ideilor şi principiilor ?"

(Îndreptarea”, An II, Nr. 14, Bucureşti, Joi, 17 [30] Ianuarie 1919)
 
 
[1] Mesajul frazei ar fi fost mai clar astfel: „Faţă de curajul cu care partidul liberal a sfidat [opinia publică] asumându-şi singur puterea, când cel mai elementar simţ politic ar fi impus un guvern larg...”
[2] Paul Kruger (1825 – 1904), om politic sud-african, preşedintele Republicii Sud-Africane (9 mai 1883 – 31 mai 1902) în urma înfrângerii ţării sale de către Marea Britanie în aşa-numitul al doilea război anglo-bur (1899 – 1902) şi-a petrecut restul vieţii în exil, în Elveţia, unde a şi murit. Celebru în epocă pentru austeritatea vieţii sale.

 
 
 
 
 
30 ianuarie 1919, Paris, Precizări transmise de autoritățile franceze legației din România prin care avertizează că Puterile aliate și asociate nu vor ține seama de eventuala ocupare militară a unor teritorii din Transilvania.
           
:
 
        Ministerul Afacerilor Externe
        de cifrat
        Telegramă
        Paris 30 ianuarie 1919
         Ministrul afacerilor externe, la Bucureşti
         Răspund la telegrama dvs nr. 101
         Faptul că românii se arată receptivi la sfaturile Antantei şi nu ocupă înainte de vreme prin forţă regiunile care le vor fi, după toate aparenţele, atribuite prin Tratatul de pace nu poate decât să le servească interesele.
        Potrivit ştirii difuzate prin radio de Conferinţa reunită la Paris, ştire ce a fost în mod sigur receptată la Bucureşti, şi de care guvernul român a luat cunoştinţă, Puterile sunt hotărâte să nu ţină seama, în deciziile lor, de ocupaţia militară la care recurg în acest timp în mod abuziv unele state, în ideea că un fapt împlinit ar veni în sprijinul drepturilor pe care le invocă. O atare politică nu poate fi decât dăunătoare statelor care o practică şi interesul special pe care noi îl acordăm României nu trebuie să ne determine să o abatem de la o asemenea practică."

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 516, pp. 183 – 184.)
 
 
 
 
 29 ianuarie 1919, Ziarul Le Temps despre adunarea naţională a saşilor de la Mediaş,   care a aprobatu actul politic înfăptuit la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia.
 
Saşii din Transilvania
 
      O mare adunare a saşilor din toate regiunile Transilvaniei, la care au luat parte clerul şi vechii deputaţi saşi din Parlamentul de la Budapesta, a avut loc la Mediaş[1], unul dintre centrele saşilor.
     A fost adoptată o rezoluţie în care se declară că saşii se raliază deciziilor Adunării româneşti de la Alba Iulia, recunoscând unirea Transilvaniei cu România, şi că devin supuşi fideli ai Casei Regale Române.
Rezoluţia a fost comunicată preşedintelui guvernului român al Translivaniei, dl Iuliu Maniu, care a răspuns dând asigurări că  saşii se vor bucura de toate drepturile şi libertăţile.
     O deputăţie săsească având în frunte pe dnii Brandsch[2] şi Schuller a plecat la Bucureşti spre a remite rezoluţia regelui şi guvernului central."

Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 513, pag. 181)
 
 
 
[1] La 8 ianuarie 1919, la liceul Stephan Ludwig Roth din Mediaş, cf. biografiei lui Rudolf Brandsch din Neue Deutsche Biographie, Duncker & Humboldt, Berlin, 1955, vol. 2, p. 529.
[2] Rudolf Brandsch (1880 – 1953) om politic german din Austro-Ungaria, lider al germanilor din Transilvania împotriva politcii de deznaţionalizare duse de maghiari, deputat în parlamentul de la Budapesta din 1910, apropiat lui Iuliu Maniu şi Al. Vaida Voevod, apoi deputat în parlamentul României, ulterior senator pe viaţă; subsecretar de Stat pentru minorităţile naţionale în guvernul condus de Nicolae Iorga (aprilie 1931 – septembrie 1932), lider al Uniunii Germanilor din România Mare. După preluarea puterii de către regimul comunist a fost întemniţat în închisoarea de la Doftana unde a şi murit în 1953. După venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, Brandsch a fost reabilitat şi omagiat ca adversar al fascismului.
 
 
 
 
 13/26 ianuarie 1919, Articolul Din scandalurile guvernului, apărut nesemnat în ziarul „Îndreptarea”, organul Ligii Poporului, în care se critică legea ce permitea reîncadrarea în armata română a unor ofițeri ce se înrolaseră în armatele străine
 
Reapariţia generalului Iliescu
Codiţa unei legi generale – pentru refacerea unor codiţe politice.
 
         Decretul-lege pentru reintegrarea în cadre a ofiţerilor români înrolaţi în armatele aliate, s-ar părea că e făcută spre a permite acestor ofiţeri ce au luat parte la luptele de pe frontul occidental, să reintre după război în armata noastră, care ar profita astfel de experienţa dobândită de ei în armate bine organizate şi prevăzute cu materialul de război cel mai complect şi mai modern.
         La prima vedere s’ar zice că este o lege bună şi dreaptă. Dar liberalul n’ar fi liberal dacă nu ar căuta să tragă din toate un profit pentru unul din ei. Atunci, la această lege care a părut tuturor atât de simplă, au introdus o mică codiţă, aceea  a ofiţerilor din activitate demisionaţi, pentru ca bravul Mişu Iliescu[1] să profite de ea.

 
Dumitru Iliescu
 
       Spre a lămuri lucrurile, vom lua cazul câtorva ofiţeri români, înrolaţi în armatele aliate, şi se va vedea atunci că prescripţiunile din noua lege relativă la ofiţerii din activitate demisionaţi, au fost introduse numai în vederea reintegrării în armată şi posibilităţii de a le da imediat două grade, cu toate beneficiile băneşti ce-ar decurge din această fantastică înaintare.
      Incepem dar cu câţiva din aceşti ofiţeri a căror nume sunt cunoscute de toţi şi vom termina cu cazul generalului Iliescu.
      Unul dintre cei mai în vază ofiţeri români înrolaţi în armatele aliate este colonelul Radu Rosetti[2].

 
 
     Radu R. Rosetti. Acest ofiţer, la reorganizarea armatei din Moldova, a părăsit biuroul operaţiunilor de la Marele Cartier General, unde funcţionase în prima perioadă a campaniei, şi după cererea sa i s’a încredinţat comanda unui regiment de infanterie. A luat parte cu acest regiment la bătălia de la Mărăşeşti, unde a fost atâta de grav rănit, încât a rămas infirm de un picior. Decorat cu Mihai Viteazul, înaintat şi citat pe ordin de zi, ar fi putut să-şi continue serviciul. În toate armatele se găsesc asemenea ofiţeri infirmi. Generalul Pau[3] şi-a pierdut o mână ca sublocotenent în războiul din 1870 şi aceasta nu l-a împiedicat de a ajunge general comandant de armată, în războiul actual.
 

 
Generalul Pau, reprezentantul Franţei la Stavka, Marele Stat Major Rus, în 1914.

      Generalul Gouraud[4] a avut braţul amputat la Dardanele şi cu toate acestea a comandat un grup de armată până la sfârşitul războiului.
 
 
 

     Generalul Gouraud, guvernatorul militar al Parisului, însoţindu-l pe prim-minstrul canadian, William Lyon Mackenzie, la mormântul Soldatului Necunoscut de la Arcul de Triumf
        Asemenea ofiţeri sunt fala camarazilor lor şi sunt sigur că regimentul colonelului Rosetti ar fi fost mândru să-l aibă încă în capul lui pe valorosul lui şef care l’a dus la glorie.
        La încheierea păcii însă, văzând că nu mai poate lupta la noi, şi în dorinţa de a aduce încă servicii cauzei comune, a cerut reformarea medicală şi după ce a obţinut-o, a plecat în Franţa unde s’a înrolat în armata franceză şi s-a întors în ţară cu armata de Dunăre, fiind în statul major al generalului Berthelot.
       Dacă colonelul Rosetti ar fi dorit să re intre în armată, nu era nevoie de nicio lege specială. Art. 18 din legea asupra înaintărilor în armată spune că în timp de război şi prezenţa inamicului, ofiţerii de rezervă cari au dobândit un grad pentru un fapt strălucit, dat prin ordin de zi pe armată, pot trece în cadrul armatei active cu gradul dobândit. Acest articol dintr’o lege în vigoare li se putea aplica fără nicio restricţiune.
       E drept că se poate obiecta că fiind reformat pentru infirmităţi, nu mai figura în cadrele ofiţerilor de rezervă, guvernul Marghiloman a votat însă o lege, pe care actualul guvern amenţinut-o cu decret regal, prin care ministerul de război e autorizat a trece în cadrele rezervei pe ofiţerii reformaţi pentru infirmităţi.
     În fine, prin faptul că s-a înrolat într-o armată [străină], ofiţerul şi-a pierdut cetăţenia, tot guvernul actual a scos un decret-lege, prin care dă dreptul tutror militarilor înrolaţi în armatele aliate, să-şi recapete cetăţenia fără un vot al Corpurilor legiuitoare.
*
    Iată dar un ciclu de legi în vigoare cari se puteau aplica în acest caz, fără să mai fi fost nevoie de o altă lege specială şi mai ales de codiţa ei.
     Dar fără aceasta nu s’ar mai fi putut înfăptui înaintarea scandaloasă a generalului Iliescu.
     Asupra acestei chestiuni vom stărui într-un număr viitor.
[nesemnat]

(ÎndreptareaAn II, Nr. 10, Bucureşti, Duminecă, 13 [26] Ianuarie 1919)
 

[1] Dumitru Iliescu (1865 – 1940), general român în anii Războiului de Întregire. În ianuarie 1914, după instalarea guvernului condus de Ion I. C. Brătianu, este numit Secretar general al Ministerului Război, al cărui titular era chiar primul-ministru, exercitând practic conducerea efectivă a ministerului. În acest context, a coordonat elaborarea celor patru planuri de reformă a armatei, având ca obiectiv general creșterea capacității combative a acesteia: 1) „Planul de completare, transformare și reparare a armamentului, munițiilor și materialelor de război”; 2) „Planul pentru completarea echipamentului de toate categoriile și acela pentru hotărârea subzistențelor oamenilor și animalelor la toate eșaloanele de luptă și studierea înființării centrelor mari de aprovizionare de nutriment și echipament”; 3) „Planul sanitar al armatei”; 4) „Planul efectivelor trebuincioase armatei de operații și serviciilor ei” (cf. D. Iliescu, Documente privitoare la războiul pentru întregirea României, Bucureşti, 1924.) La intrarea în război, la 14/27 august 1916, în calitatea de sub-șef al Marelui Cartier General a exercitat comanda efectivă, titularul de drept, generalul Vasile Zottu fiind în imposibilitatea exercitării ei din cauza bolii de care suferea. Numirea sa, prin încălcarea sau eludarea regulilor de promovare în armată, justificată doar de relația de prietenie cu primul-ministru, a fost aproape unanim contestată de corpul ofițeresc de comandă ca și de principalii lideri politici, iar rezultatele dezastruoase ale celor patru luni de conducere, deși nu i se datorau în întregime doar lui, le-au dat dreptate acestora. Sub presiunea înfrângerilor de la sfârșitul anului 1916, la 22 noiembrie/5 decembrie 1916, Ionel Brătianu este silit să-l demită pe Iliescu, înlocuindu-l cu generalul Constantin Prezan.Dumitru Iliescu este trimis la Paris, ca reprezentant al Marelui Cartier General pe lângă aliați, la începutul anului 1917. Din 1919 a intrat în politică, în Partidul Național Liberal, implicându-se în afaceri. A fost președinte la „Societatea de Credit Străin”, la „Subsolul român”, la „Tăbăcăria Națională” și membru în direcțiunea „A.E.C. (pe larg în Teofil Oroian, Gheorghe Nicolescu, Valeriu-Florin Dumitrescu, Alexandru Oșca, Andrei Nicolescu, Șefii Statului Major General Român (1859 – 2000), Fundația „General Ștefan Gușă”, Editura Europa Nova, București, 2001, pp. 101 -114).
[2] Radu R. Rosetti (20 martie 1877 –  2 iunie 1949, la închisoarea Văcăreşti), istoric şi general (din 1924) român, din 1927 membru corespondent, din 1935 membru titular al Academiei Române. Rănit în lupta de la Răzoare (6/19 august 1917), unde a comandat Regimentul 47/72 de Infanterie, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a.  (Pentru detalii a se vedea General Radu R. Rosetti, Mărturisiri, (1916-1919), ediție îngrijită, studiu introductiv, note și indice de Maria Georgescu, Editura Modelism, București, 1998.)
[3] Paul Pau (1848 – 1932) general francez, amputat de mâna dreaptă după bătălia de la Froeschwiller (6 august 1870). Comandant al armatei din Alsacia în august 1914. A avut ulterior o carieră diplomatică al anvers în septembrie 1914, apoi în Rusia 1915, la finalul războiului a fost trimis în Australia. Preşedinte al Crucii Roşii franceze (1918 – 1932).
[4] Henri Gouraud (1867 -1946) general francez, comandantul corpului expediţionar francez la Dardanele (1915), rănit în iunie 1915, când i s-a amputat braţul drept; la finele lui 1915 comandant al Armatei a IV-a în regiunea Champagne.
 
 
11/24 ianuarie 1919, N. Iorga despre unele evenimente ce au avut loc în provinciile unite cu Țara
 
      Teodor Mihali[1] vine la redacţie. E însărcinat cu conducerea lucrurilor în regiunea sa, partea nord-estică a Ardealului. I se pare că nu e multă realitate în ce se face şi acolo: la Sibiu se ocupă de fixarea.... dreptului succesoral.
 
Theodor Mihali


      La Academie, Babeş[2] vine ca să explice de ce, după cererea lui Hentsch[3], in Memoriile Secţiei Ştiinţifice, a publicat nemţeşte pe vremea ocupaţiei.
 
Victor Babeş
 
 
     Nistor[4] spune că nu se poate lucra în Bucovina. Nu s'au numit nici prefecţii. Flondor[5]face şi reface, fără consecvenţă.
 
Ion Nistor
 
 
       
Iancu Flondor 1919
 
    Caut pe Prezan[6] pentru a-i cere ca tipăriturile Academiei Române să se facă la Statul-major. Găsesc pe colonelul Antonescu[7], care îmi spune că, în Basarabia, judeţul Hotin e în plină revoltă [8]. Bolşevicii, respinşi la Ocniţa, au apărut şi în partea aceia.
 
Stan Poetaş 
100 de ani de la moarte
 
 

       Monumentul generalului Stan Poetaş de la Soroca
        Lipsesc ştiri de la Paris. Corespondenţa vine tot pe numele lui Brătianu. Nu se face nicio numire fără el."
 
[1] Theodor Mihali (1855 – 1934), om politic transilvănean, În 1919 preşedinte interimar al Partidului Naţional Român. A fost prefect al județului Solnoc-Dăbâca (1919). Președinte al Clubului Parlamentar din monarhia Austro-Ungară (1905-1918), a participat la elaborarea Declarației de la Oradea din 12 octombrie 1918. A fost și vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la 1 Decembrie 1918 și vicepreședinte al Marelui Sfat Național Român. Ulterior, a devenit membru al Partidului Poporului, apoi al Partidului Național Liberal, a fost ales ca deputat la alegerile din 1920 și 1931, și a deținut și funcția de vicepreședinte al Senatului României.
[2] Victor Babeş (1854 – 1926) bacteriolog și morfopatolog român, membru al Academiei Române din 1893. În colaborare cu Victor André Cornil (1837 -1908), este autorul primului tratat de bacteriologie din lume (Bacteriile și rolul lor în anatomia și histologia patologică a bolilor infecțioase) prin care a pus bazele moderne ale acestei științe. Este fondatorul școlii românești de microbiologie. A fost fiul militantului pentru drepturile românilor din Transilvania, Vincențiu Babeș.
[3] Richard Hentsch (1869 -13 februarie 1918 la Bucureşti) colonel german; în august 1914 era şef al serviciilor de informaţii al armatelor germane de pe Frontul de Vest. După înfrângerea germanilor pe Marna, la 12 septembrie 1914, a fost acuzat că rapoartele sale defetiste au determinat întreruperea ofensivei. Ancheta din 1917 l-a exonerat de orice vină. În septembrie 1915 a fost numit şef al logisticii grupului de armate Mackensen. De la 1 martie 1917 şef al Statului Major al Administraţiei Militare în România. Pentru realizările sale a fost decorat la 23 septembrie 1917 cu ordinul Pour le Merite. A murit la 13 februarie 1918 în urma unei operaţii de vezică biliară. Raimund Netzhammer spune despre el: „este aici în Bucureşti cel mai mare om; în jurul lui se roteşte totul, însă în politică nu se pricepe.” (R. Netzhammer, Arhiepiscop în România, Bucureşti, 1993, pag. 233) Apoi, la moartea sa, arhiepiscopul consemnează părerea lui Mackensen, foarte afectat de pierderea colaboratorului său: „că o mare parte a victoriei de la Turtucaia se datoreşte lui Hentsch, fiindcă el a iniţiat acel atac.” (ibidem, pag. 237).
[4] Ioan Nistor (1876 – 1962) istoric și militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizare a Adunării Naționale de la Cernăuți, care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat „Actul Unirii”. Profesor la Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității din Cernăuți, profesor universitar la București, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaș al Partidului Național Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al lucrărilor publice, al muncii și, în final, al cultelorși artelor.
[5] Iancu Flondor (1865 – 1924) a fost un om politic român din Bucovina, care a militat pentru unirea acesteia cu Regatul României. La /1528 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, sub preşedinţia sa, a adoptat actul Unirii cu România. La data de 18 decembrie 1918, Iancu Flondor este numit în funcția de ministru secretar de stat, fără portofoliu, însărcinat cu administrarea Bucovinei în Guvernul Ion I.C. Brătianu. A fost ministru pentru Bucovina în perioada decembrie 1918 - aprilie 1919. În această calitate, Flondor a pus bazele noii administrații românești în Bucovina: a introdus limba română în învățământ (fiind înființate școli românești la Cernăuți, Românești, Siret, Călinești), în administrație, justiție etc.; a angajat funcționari din rândul autohtonilor; a militat pentru recuperarea depozitelor din băncile austriece; a sprijinit presa românească; a promovat democratizarea vieții publice și a pledat în favoarea intereselor țăranilor în cadrul elaborării proiectului de reformă agrară ș.a.
[6] Constantin Prezan (1861 – 1943) general român, şef al Marelui Cartier General (5 decembrie 1916 -1 aprilie 1918 şi 28 octombrie 1918 - 20 martie 1920).
[7] Ion Antonescu (1882 – 1946) la vremea respectivă lt. colonel, şeful secţiei de operaţiuni din Marele Cartier General, va fi colonel în 1920, general în 1931, Conducător al Statului român (6 septembrie 1940 – 23 august 1944), mareşal (22 august 1941). Judecat de Tribunalul Poporului în 1946, condamnat la moarte şi executat la Jilava, la 1 iunie 1946.
[8] Este vorba despre răscoala bolşevică de la Hotin, izbucnită la 5/18 ianuarie,  unde va cădea eroic la datorie generalul Stan Poetaş (n. 5/17 decembrie 1870 –d. 8/21 ianuarie 1919). Istoricul Constantin Kiriţescu a scris astfel despre moartea generalului Stan Poetaş: „I-a fost dat să moară, lovit de un glonţ mişel, tras din spate, acestui erou legendar al armatei române, care la Topraisar, Neajlov şi la Mărăşeşti, înfruntase de atâtea ori moartea în faţă, în cele mai dramatice momente ale războiului nostru”.
 
 
22 ianuarie 1919, Contele de Saint-Aulaire cere autorităților franceze menținerea generalului Henri Mathias Berthelot în România, el fiind capabil să aducă mari servicii Franței
 
    Afaceri Externe          
    Bucureşti, 22 ianuarie 1919, ora 12
 
     Nr. 89 Foarte urgent                    primită 23 ianuarie, ora 8.15
     Telegramă descifrată
     Mă refer la telegramele dvs 58 – 62.
    Am datoria să insist asupra consecinţelor dezastruoase pe care le-ar provoca aici plecarea generalului Berthelot, precum şi asupra marelui pericol ce ar rezulta din privarea Franţei de eminentele servicii pe care singur el este în stare să le aducă aici.
     Numai la faţa locului îţi poţi da seama de prestigiul şi de profitul pe care îl putem avea din aceasta.
    Oricare ar fi calităţile celui care ar prelua comanda sa, el nu ar avea, îndelungată vreme, experienţa acumulată de generalul Berthelot cu privire la starea de lucruri din România şi din Rusia şi nu va avea niciodată autoritatea pe care comandantul armatei Dunării o datorează rolului jucat deja de el aici.
    În această calitate, el constituie pentru noi o forţă morală cu atât mai indispensabilă, îndeosebi pentru acţiunea noastră în Rusia, cu cât forţele noastre materiale trebuie să fie mai cruţate.
    Consider, pentru a pune definitiv lucrurile la punct şi ţinând seamă de dificultăţile comunicaţiilor telegrafice, că generalul Berthelot ar trebui să fie convocat la Paris, în scopul de a pune guvernul în situaţia de a fixa în deplină cunoştinţă de cauză principiile şi mijloacele acţiunii noastre în Rusia.
     Saint-Aulaire
 
 
(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 511, pag. 179)

 
 
 
21 ianuarie 1919, Londra,  Memorandum al Foreign Office-ului exprimând opinia guvernului britanic în problema unirii Banatului şi Transilvaniei cu România, problemă considerată a fi numai de competenţa Conferinţei de Pace.
 
      "Memorandum
   La 31 decembrie, guvernul francez a propus să se dea la Bucureşti o declaraţie cuprinzând următoarele puncte:
     1. Românii urmează a fi informaţi că au fost consideraţi Aliaţi, ţinând seamă de faptul că ni s-au alăturat de îndată ce au putut scăpa de opresiunea germană.
     2. Că mai marii Aliaţi au considerat că tratatul din 17 august 1916 a fost abrogat de jure prin Pacea de la Bucureşti, dar că ar trebui să servească drept bază pentru exeminarea revendicărilor României la discuţiile viitoare „ţinând cont pe de o parte de anexarea ulterioară a Basarabiei şi pe de alta de interesele generale şi speciale ale Aliaţilor.”
    Lordul Robert Cecil[1] a răspuns că plănuita declaraţie despre nevalidarea Tratatului din 1916 trebuie să fie mai degrabă descurajantă pentru România şi a propus să fie amânată până ce vom putea să trimitem o anumită cantitate de alimente şi în acest fel să reducem neliniştea serioasă care se manifestă acolo.

 
The Viscount Cecil of Chelwood
 
 
      Într-o telegramă ulterioară trimisă din Paris lordului Derby[2] i s-au dat instrucţiuni să precizeze că deşi am fost în favoarea amânării declaraţiei cu privire la nevalidarea Tratatului din 1916, credem totuşi că e bine să nu declarăm imediat că am considerat România drept Aliat, având în vedere reprezentarea la Conferinţa de Pace.
 
 
The Earl of Derby
 
       O asemenea declaraţie ar implica o bruscă schimbare ade atitudine din partea Aliaţilor şi am sugerat ca ambele declaraţii să fie făcute împreună după sosirea alimentelor. În acest timp un vas cu cereale, Leucadia[3], a fost deviat dinspre Suez către România şi ar urma să sosească chiar acum. Nu s-a primit niciun răspuns din partea guvernului francez la aceste propuneri.
        La 6 ianuarie, ambasada franceză din Londra, după instrucţiunile dlui Pichon[4], a propus să se trimită guvernului român un protest în legătură cu declaraţia de la Bucureşti că Banatul şi Transilvania s-au unit cu România.

 
Stephen Jean-Marie Pichon
 
        Protestul urma să declare că numai Conferinţa de Pace avea competenţa să se pronunţe asupra schimbărilor teritoriale, acordând atenţia cuvenită dorinţelor populaţiei şi situaţiei generale. (Această formulă este similară celei sugerate de francezi şi acceptată de guvernul Maiestăţii Sale pentru protestul ce trebuia trimis la Belgrad în legătură cu unirea[5] slavilor din sud şi a Muntenegrului cu Serbia.) Lordul Curzon[6] se referea la propunerile franceze de la Paris, unde deciziile cu privire la România ar urma să fie luate acum. Lordul Curzon a răspuns la 16 ianuarie că este de părere că ar fi mai înţelept să nu se facă vreo declaraţie de natură răuvoitoare guvernului român până la sosirea proviziilor. El a adăugat că este de părere că toate problemele care vizează România ar putea fi acum mult mai convenabil tratate la Paris.
 
The Marquess Curzon of Kedleston
 
 
Foreign Office, 21 ianuarie 1919"

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, noiembrie 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 509, pag. 176)

[1] Robert Cecil 1st Viscount Cecil of Chelwood (1864 – 1958), diplomat britanic, subsecretar de Stat la Foreign Office (30 mai 1915 – 10 ianuarie 1919). Din noiembrie 1918, şef al departamentului pentru Liga Naţiunilor de la Foreign Office. La începutul lui iunie 1919 a susţinut ideea unor condiţii mai puţin dure pentru Germania şi a cerut primirea ei în Liga Naţiunilor. Laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1937.
[2] Edward Stanley 17th Earl of Derby (1865 – 1948) ofiţer, om politic şi diplomat britanic, secretar de Stat la Ministerul de Război (10 decembrie 1916 – 18 aprilie 1918), amabasador la Paris (1 mai 1918 – 30 noiembrie 1920).
[3] Cargou britanic de 6400 tone, lansat la apă la 10 iunie 1910.
[4] Stephen Pichon (1857 – 1933) diplomat şi om politic radical-socialist francez, de mai multe ori ministru de Externe în anii 1906 – 1920.
[5] Care fusese proclamată tot la 1 decembrie 1918.
[6] George Curzon 1st Marquess Curzon of Kedlestone (1859 – 1925) diplomat britanic, lider al Camerei Lorzilor, secretar de stat interimar la Foerign Office, (ianuarie – octombrie 1919), Secretar al Foreign Office (23 octombrie 1919 – 22 ianuarie 1924). În decembrie 1919 a trasat frontiera dintre Polonia şi Rusia Sovietică numită „linia Curzon”.
 
 
 20 ianuarie 1919, Generalul Henri Mathias Berthelot, comandantul Armatei de Dunăre, fost șef al Misiunii Militare Franceze, despre conduita sa față de România.
 
     Primit telegrama 464 BS/3 din 16 ianuarie. Regret că telegrama mea din 9 ianuarie a fost atât de rău interpretată. În toate problemele româneşti, sau în altele, am crezut că este dreptul şi datoria mea de a-mi exprima părerea cu toată sinceritatea. Eu nu v-am transmis decât acele revendicări româneşti care mi s-au părut juste sau rezonabile. Este posibil ca eu să mă înşel. Dar se cuvenea ca şi dvs să fiţi prevenit de emoţia provocată aici pentru că România părea uitată. Departe de a încuraja imputările, am căutat întotdeauna să liniştesc spiritele şi să calmez neliniştile. Faţă de Serbia eu sunt un mijlocitor care m-am străduit cât am putut pentru a evita fricţiunile, dar am ţinut să semnalez cauzele acestora. Dacă m-am făcut avocatul României, aceasta nu este decât pe lângă dvs. Şi mai presus de interesele române eu am conştiinţa de a fi plasat întotdeauna interesele Franţei.
      Oricum ar fi, eu nu pot să fac aici o operă utilă decât cu încrederea dvs deplină. Dacă nu o am, eu vă cer să binevoiţi să mă rechemaţi. Urmând ordinele dvs, eu mă voi întoarce imediat sau voi aştepta aici sosirea succesorului meu.
 
( Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, noiembrie 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 507, pag. 173.)

 
 
 
19 ianuarie 1919, Charles J. Vopicka despre notificarea adresată de guvernul român potrivit căreia Bulgaria nu respectă condițiile armistițiului

     Suntem notificaţi de către guvernul român asupra faptului că Bulgaria nu respectă termenii armistiţiului, deoarece mobilizează trupe într-un număr mai mare decât îi este permis. Bulgarii acaparează toate proviziile pe care le găsesc în calea lor, iar guvernul român nu-şi poate legifera drepturile sale în Dobrogea atâta vreme cât bulgarii nu respectă termenii armistiţiului. Noi am trimis o telegramă în acest sens guvernelor noastre."
 
(Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, Institutul European, Iaşi, 2012, traducere şi note A.A. Căpuşan, p. 290)

 
 
 5/18 ianuarie 1919, București, Articolul   Politicianismul şi… România Mare, apărut nesemnat în ziarul „Îndreptarea”, organul Ligii Poporului

     Cunoaştem sistemul din România de ieri, din România mică. Două partide care se alternează la putere, ca ziua după noapte, ca noaptea după zi ; două partide din care unul, prin forţa economică a instituţiilor de tot felul, printr-o disciplină internă care merge până la anihilarea oricărei voinţe şi opinii individuale, - cel liberal a fost acel care a guvernat mai mult timp această ţară.
     În acest timp alegerile nu aveam [aveau] scopul decât să confirme ceea ce era mai dinainte stabilit de şeful statului, care chema la cârmă pe unul din cei doi capi de partid.
Aceştia la rândul lor, compuneau o listă de miniştri, după capriciul lor, după bunul lor plac, după cum era [erau] mai mult sau mai puţin influenţabil la linguşirile oamenilor de casă, la protecţiunile oculte ale intimilor. Se pomeneau ajunşi miniştri acei care erau sau necunoscuţi opiniei publice sau prea cunoscuţi ca incapabili. Dar cine putea schimba ceva din cele hotărâte de marile augur, de şeful politic investit de şeful statului cu puteri dictatoriale ?
     O dată compusă lista de către cel însărcinat de şeful statului cu alcătuirea cabinetului, mai rămânea o simplă formalitate de îndeplinit : chemarea alegătorilor la vot, care veneau pentru a vota totdeauna cu guvernul. De ce oare alegătorii nu ziceau decât rareori nu ? Pentru că sistemul de guvernare era aşa făcut încât alegătorii să fie la discreţia guvernului, şi că maşina electorală să fie condusă de poliţie, pefect şi primărie. Alegătorii ştiau că nu pot lupta cu succes faţă de morţii înviaţi la alegeri, faţă de teroarea desfăşurată de guvernele abuzive.
   Din cauza acestui sistem deplorabil, noi n-am trăit realmente sub regim constituţional representativ, parlamentele fiind în majoritate ieşite nu din voinţa poporului, ci din voinţa unei coterii politice, ea însăşi – mai ales una din ele – la discreţia şefului suprem, şefului partidului, care – vorba românească – « tăia şi spânzura » !
     A putut fi fericită ţara noastră sub o astfel de guvernare ? Evident că nu. N’avem decât să ne gândim că într-o ţară numită eminamente agricolă, ţăranii piereau de inaniţie şi de hrană proastă ; că într-o ţară binecuvântată de Dumnezeu nu trăiau şi nu trăiesc bine decât oligarhie puţin numeroasă [sic !], şi că restul poporului suferă de cele mai mari lipsuri.
    Dar dacă această stare de lucruri a putut dăinui, dacă ea a fost posibilă într-o Românie cu graniţe înguste şi preocupată de prea mari vecini ce nu-i îngăduiau o desvoltare puternică şi sigură, astăzi când ţara noastră a devenit, atât prin unitate naţională şi prin întregirea neamului, cât şi prin anihilarea ţărilor învecinate, o mare putere în orientul Europei, ea nu va mai putea fi guvernată cum a fost.
    Nici curentul democratic din întreaga lume, nici ideile timpului, nici experienţa ce noi am făcut-o înşine în trecut nu pot îngădui perpetuarea unui sistem politic ipocrit, fals şi bizantin.
Clanurile politice, combinaţiunile familiare şi oculte în conducerea statului vor trebui să dispară, pentru ca România altoită cu nou sânge să devină o ţară cu adevărat nouă.
   Vor fi desigur mulţi politiciani din cei vechi care au motive suficiente pentru a nu le conveni o schimbare ce le tulbură buna lor stare. Dar alegătorii, adică întreaga suflare românească, voesc să fie ei, - cum cere Constituţia sub puterea căreia trăim – adevăraţi factori politici în stat.
    În România Mare trebue să se schimbe ceva. Şi acel ceva e tocmai sistemul deplorabil de-a veni la guvern, de-a face alegeri şi de a guverna, fie chiar contra voinţei poporului !
[nesemnat]
 
 (ÎndreptareaAn II, Nr. 4, Bucureşti, Sâmbătă, 5 [18] Ianuarie 1919)

 
 
 
 
 5/18 Ianuarie 1919,  Vasile Bianu despre deschiderea oficială a Conferinței de pace de la Paris.
 
      Astăzi a avut loc şedinţa solemnă de deschidere a Conferinţei Păcii în Palatul ministerului de externe din Paris. Preşedintele Republicii franceze, d. Poincaré, a pronunţat un elocvent discurs, expunând ideile şi principiile pentru cari au luptat Aliaţii şi pe baza cărora se va face pacea. D. Poincaré a adresat delegaţilor ţărilor aliate următoarele cuvinte:
 
Raymond Poincaré (1860 -1934)

       Ceea ce vă dă astazi dreptul de a fixa o pace dreaptă este faptul că nici unul din popoarele pe cari le reprezentaţi nu s'a abătut din calea dreptăţii. Lumea întreagă poate avea încredere în domniile voastre, pentru că nu sunteţi din aceia cari vreodată au violat drepturile omenirii. Nu e nevoie de a mai aduce informaţiuni excepţionale pentru a stabili origina acestui răsboiu, destul de cunoscute şi deplin dovedite de arhivele imperiale: pofta de a cuceri Europa şi de a stăpâni mai apoi întreg globul. Imperiile centrale, strâns legate printr'o complicitate secretă, au inventat pretextele cele mai odioase spre a putea trece peste corpul Serbiei, tăindu-şi un drum spre Orient. În acelaşi timp au îndepărtat angajamentele cele mai solemne pentru a putea trece peste corpul Belgiei şi a-şi croi drumul spre inima Franţei. Aceste sunt cele două crime de neuitat cari au deschis drumul răsboiului.
      D. Poincaré arată că toate naţiunile aliate s'au aruncat succesiv în mijlocul popoarelor combatante, pentru a veni în ajutorul dreptăţii ameninţate şi că în însăşi această dreptate vor găsi cu toţii bazele pe cari vor clădi pacea de acum. Dreptate în problemele teritoriale, dreptate în problemele economice. Preşedintele enumeră apoi principalele obiecte ale acestei păci de dreptate: pedepsirea vinovaţilor, siguranţa contra unei noui agresiuni, mijloace de traiu Statelor noui. El anunţă apoi Liga Naţiunilor, care formată din popoarele victorioase, va fi o garanţie de pace, nici de cum o armată de răsbunare sau de dominaţie.
     După ce d. Poincaré a cetit discursul sau, ascultat în picioare de toţi delegaţii puterilor aliate, s'a retras, iar d. Wilson a propus Conferintei să aleagă de preşedinte definitiv pe d. Clemenceau:
Thomas Woodrow Wilson
(1856 - 1924)

     Franţa, zice d. Wilson, şi Parisul ar merita, prin sine însuşi această onoare, dar trebuie să aducem asemenea omagiul nostru omului şi marelui servitor al ţării sale. Această propunere a fost primită cu unanimitate.
 
Georges Clemenceau
1841 - 1929

      D. Clemenceau a mulţumit Conferinţei pentru onorarea ce-i face, schiţând cam astfel opera ce o aşteaptă:
     D. preşedinte Wilson are o autoritate specială ca să ne spuie că e prima oară când se întruneşte o delegaţie a popoarelor civilizate din lumea întreagă. Cu cât a fost mai mare catastrofa sângeroasă, care a pustiit şi a ruinat una din cele mai bogate regiuni ale Franţei, cu atât mai largă şi mai frumoasă trebuie să fie satisfacţia, nu numai satisfacţia pentru fapte săvârşite, satisfacţia vulgară, dacă pot zice astfel, satisfacţia care ni se datoreşte tuturora, ci satisfacţia mai nobilă şi mai înaltă, pe care ne vom sili să o dăm popoarelor pentru ca sa scape în sfârşit de această obsesiune fatală, care îngrămadind ruinele şi durerile, terorizează populaţiile, neîngăduindu- le să se dea lucrului liber. E o mare şi nobilă ambiţiune ce o urmărim cu toţii şi trebuie să dorim ca succesul să încoroneze silinţele noastre. Nu va putea să fie altfel decât numai dacă avem idei bine fixate şi bine precizate. Succesul nu e posibil decât dacă rămânem strâns uniţi. Am venit aici ca pretini; va trebui sa părăsim această sală ca fraţi. Acesta e primul gând ce ţin a vi-1 comunica. Dealtmintrelea totul trebuie să fie subordonat necesităţii unor legături cât mai strânse între naţiunile cari au luat parte la acest mare răsboiu şi necesităţii de a rămânea pretini şi mai departe. Liga Naţiunilor este în d-voastra; de d-voastra depinde s'o faceţi să trăiască; inima d-voastra trebuie să fie pătrunsă de ea. Acum câteva zile am spus preşedintelui Wilson că nu există sacrificiu ca să nu fiu gata a-l face pentru realizarea acestei legături, şi nu mă îndoiesc ca şi d-voastra sunteţi pătrunşi de aceleaşi sentimente în această privinţă, voi face aceste sacrificii, dar cu condiţiunea ca noi să ne silim, într'un spirit imparţial, de a reconcilia interesele în aparenţă contradictorii, pentru realizarea unui plan care să aducă o stare mai fericită omenirii. Aceasta este, domnii mei, ce doream să vă spun. Sunt mişcat de cuvintele de vădită bunăvoinţă şi pretinie ce mi-o arătaţi. Programul acestei Conferinţe a fost expus de preşedintele Wilson. Nu mai este mult: pace mai curând sau mai târziu aşteaptă teritoriile; ea însă va trebui să fie nu o pace a continentelor, ci o pace a naţiunilor. Acest program cuprinde în el însuşi totul. Nu este o împărechiere de cuvinte superficiale. Să încercam a lucra repede şi bine.
    Conferinţa a decis discute mai întâiu responsabilitatea autorilor răsboiului, sancţiunile contra crimelor de răsboiu precum şi legislaţia internaţională a muncii.
     Delegaţia României se compune din d-nii: Ion I. C. Brătianu, prim-ministru, şi N. Mişu, ministrul României la Londra; iar consilieri technici sunt d-nii: general Coandă şi colonel Sergiu Ionescu în comisiunea militară; I. C. Creangă, Baicoianu şi Pilidi în comisiunea economică, Gheorghiu, în comisiunea vămilor; Eftimie Antonescu şi C. Antoniade în comisiunea juridică şi administrativă; Caracostea şi Mereuţă în comisiunea transporturilor cerealelor; Tănăsescu şi Marinescu, în cea a petrolului şi a minelor. Din partea Ardealului d-nii: Alexandru Vaida-Voevod şi Caius Brediceanu; din partea Bucovinei: Nicu Flondor şi Al. Vitencu, şi din partea Basarabiei: I. Pelivan, Herţa şi Dr. P. Cazacu."
 
  (Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, pp. 194 – 196.)

 
1/14 ianuarie 1919,  Ordinul de zi al regelui Ferdinand către armată cu prilejul Anului Nou
 
       Pe pragul unui an nou, gândul Meu se îndreaptă cu adâncă dragoste şi cu cea mai vie recunoştinţă către iubita Mea oaste. Ţara nu va uita nicio clipă că vitejiei ostaşului român se datoreşte în cea mai mare parte făurirea României de astăzi şi de mâine.
       Voi toţi cari vă aflaţi în fruntariile Vechiului Regat şi cei cari aţi dus drapelul român în ţinuturile liberate, peste cari se vor întinde hotarele nouei Românii întregite, aduceţi-vă necontenit aminte că pe steagurile voastre sunt scrise cuvintele: onoare şi patrie; ori unde vă aflaţi, voi sunteţi purtătorii acestor două idei. Cu vie mulţămire M’am putut convinge că în toate împrejurările v’aţi arătat pătrunşi de misiunea voastră de a fi apărătorii Ţării şi ai Tronului şi păzitorii ordinei.
       După un lung timp de încercare şi de privaţiuni, dar şi de lupte eroice, unde aţi cules lauri neperitori şi stima şi dragostea Regelui vostru, a Patriei şi a fraţilor voştri de arme, anul care începe ne promite tuturora pacea atât de dorită.
       Vă urez şi vouă, iubiţilor mei ostaşi, un an paşnic şi plin de fericire ca să puteţi culege în linişte roadele muncii voastre.
      Dar până în momentul acela, aşteptat de toţi cu atâta dor, cer dela voi toţi, ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi, să staţi fiecare la postul său făcându-vă datoria cu sfinţenie, aşa cum vă impune jurământul vostru de ostaş.
      Din adâncul sufletului vă urez:  LA MULŢI ANI!
       FERDINAND
(„Îndreptarea”, Anul II, nr. 3, Joi 3 [16] ianuarie 1919)
 
 
                                                           
 
 
 
 
13 ianuarie 1919,  Charles J. Vopicka, ministrul SUA în România despre intențiile guvernului de la Budapesta de a recurge la calea militară pentru menținerea integrității statului ungar

        Am primit (de la o sursă de încredere) un extract al protocolului ultimei întâlniri a miniştrilor de la Budapesta[1]. Acest document pare să fie mult prea important pentru a nu fi comunicat imediat guvernelor noastre. Textul este următorul:
      Este necesar să se pregătească cât mai curând posibil, şase divizii de infanterie şi două divizii de cavalerie, inclusiv componenta lor tehnică şi de artilerie, şi să reînceapă lupta împotriva cehilor şi românilor.(sublinierea traducătorului)
        Situaţia nu poate deveni mai rea, iar continuarea luptei – un război de gherilă dacă va fi necesar – va convinge Antanta de faptul că pacea ar putea fi instaurată aici doar dacă va fi asigurată integritatea Ungariei. Soldaţii vor fi recrutaţi dintre cei mai destoinici oameni şi va fi obligatoriu să li se promită, lor şi familiilor lor, cele mai mari avantaje. Noi suntem siguri că vom strânge mai mulţi soldaţi decât este nevoie pentru a organiza opt divizii. Îl rog pe comandantul suprem să ia măsurile necesare pentru ca armata să poată fi gata în trei săptămâni.
        Grosul acesteia va fi direcţionat către Transilvania, unde va intra în legătură cu populaţia ungară de acolo şi cu socialiştii. Socialiştii unguri au decis ieri, 24 decembrie, să trimită 30.000 – 40.000 de muncitori, care nu aveau locuri de muncă aici, în Ardeal şi Banat, cu misiunea de a aduce populaţia de acolo de partea ungurilor şi sârbilor. Pentru îndeplinirea acestui scop au primit 20 de milioane din partea guvernului. Ajunşi acolo vor instiga populaţia, vor masacra micile detaşamente ale armatei române de ocupaţie şi vor începe un război de gherilă.”

 
 
MihályKárolyi 1875 - 1955
(Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note, Al. Andrei Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012, pp. 289 – 290)

Note
[1] Este vorba de guvernul revoluţionar maghiar condus de Mihály Károlyi (1875 – 1955) prim-ministru (31 octombrie 1918 – 11 ianuarie 1919). De la 11 ianuarie Mihály Károlyi şi-a asumat funcţia de preşedinte al Ungariei, iar guvernul a fost condus de Denes Berinkey (11 ianuarie – 21 martie 1919)
 
 
 
 
12 ianuarie 1919, Contele de Saint Aulaire, ministrul Franței în România despre plecarea premierului Ion I.C. Brătianu  Conferința de pace de la Paris

Afacerile Externe
Nr. 44 Analiză
Telegramă descifrată
Duplicat
Bucureşti, 12 ianuarie 1919 – 12.35
Primităîn 13 la 15.50
Nr. 44 din 11 ianuarie
Urmare la nr. precedent
         Dl Brătianu pleacă astăzi la Paris; el a hotărât brusc să plece având în vedere atitudinea inexplicabilă a Antantei faţă de România şi puternica emoţie prin care trece ţara.
     El a declarat reprezentanţilor aliaţi că este dator să încerce acest efort pentru a determina recunoaşterea drepturilor sale. A repetat că dacă nu va izbuti în această privinţă va părăsi puterea. Eu sunt mai puţin suspect decât oricare altul în favoarea dlui Brătianu. Am intervenit mereu pentru a limita şi controla, atât cât este posibil, dictatura sa, impunând în guvernul său membrii ai opoziţiei atunci când aveam influenţă directă asupra şefuluilor, care se află în prezent la Paris[1]. Această politică mi-a atras resentimentul dlui Brătianu care şi-a manifestat adânc nemulţumirea la Paris. (urmează)
       Saint-Aulaire
       Telegramă descifrată
       Bucureşti (prinSalonic) 13 ianuarie 1919 ora 23.30
       primită la 14 la ora 15
       Nr. 45 din 11 ianuarie (urmare la nr. precedent)
     Sunt deci în măsură să pun din nou în gardă guvernul împotriva campaniilor înflăcărate şi adversarilor politici care, încercând să izoleze Bucureştiul şi România, au indus grav în eroare guvernele Antantei în privinţa problemelor ce preocupă ţara şi în privinţa rolului preşedintelui Consiliului [de Miniştri]. Dl Brătianu trebuie să fie primit nu doar ca şef al unui guvern aliat, ci şi cu consideraţie ce se cuvine unui om care şi-a asumat responsabilitatea intervenţiei României, care era singurul capabil a o face şi care, din această cauză, s-a expus mai mult ca oricare altul la persecuţii din partea Germaniei.
        Saint-Aulaire
 

 (1918. Desăvârşireaunităţii-naţionalstatale a poporului roman. Recunoaştereaeiinternaţională. Documente interne şiexterne august 1918 – iunie 1919. EdituraŞtiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, Doc. nr. 495, pp. 133 -134.)

[1] Este vorba de Take Ionescu.
 
 
 
 11 ianuarie 1919,  Informarea lui Tasker H. Bliss, reprezentantul militar american permanent la Paris, adresată lui William Phillips, secretar de stat al SUA, prin care îi transmite declarația premierului  român,Ion I.C. Brătianu care solicită ajutorul pentru a depăși criza internă și cea externă, determinată și de vonța României de a-și îndeplini angajamentele adumate față de Aliați.  
                                                                                                                                                                  
    Tasker H. Bliss, Permanent Military Representative in Paris, to William Phillips, US Acting Secretary of State, conveying a new joint intervention of the Allied Ministers in Bucharest on the necessity to aid Romania to overcome internal and external crisis by respecting the 1916 engagements.
        File No.871.00/9                                                                     11 January 1919, 12.00 a.m., Paris
 
6707. Identical telegram from Allied Ministers at Jassy, dated Bucharest, January 6th.
      The President on the Council has called us in meeting this morning to communicate to us the following declaration:
         The Romanian Government continued the struggle as long as it was even after the total defection of Rusia and in spite of the hostility of that power whose cooperation constituted an important promise of the Entente. Romania did her full duty and fulfilled to the extreme limit her obligations to her allies. The suspension of arms represented by the treaty of Bucharest which was never sanctioned by the King ceased without a day s delay as soon as the Army of the East was in position to take the place abandoned by the Russian Army at the Romanian frontier. The Royal Government therefore does not doubt that the treaty of august 17th, 1916 is fully in force. However, in a sentiment of solidarity with the general interests, which the Aliies have at heart, it is ever  disposed to facilitate their work. To that end and taking into consideration the new condition of Russia which precludes the danger of her intervention in the affairs (apparent omissions) it would have no further objection to calling arbiters designated by the Allies to examine the Serbian population of Banat , that of Romania, of Serbia, and of the Macedonians to be equally investigated according to the same principles.
        Mr. Bratianu has again called our atention to the extreme gravity of the internal situation, which is resulting, from the famine and from the menace of Bolshevism. There would be no way out of it, he says, if difficulties of an external order were added to it. In this case, he would not know how to advise the King on the choice of  successor. In fact the party of Mr. Take Ionescu has not in the country a sufficient basis for permitting him to assume the power without the concurrence of General Averescu.Now this latter seeks to impose himself by demagogical means and is said to have had clandestine relations with the enemy. Moreover, these two personalities inspire an equal distrust to the King.We hope very sincerely that our governments will receive favorably the above declaration. It furnishes the sole means of avoiding a redoubtable crisis by saving Romania from that everyone here would consider as a disgrace and Romania it is said would be dishonored before history as not having fulfilled her agreements if the treaty of 1916 were annuled by the Allies. This formula moreover leaves a door open to concessions, which would be judjed necessary. It is also important to give no pretext for recriminations, which would not be without foundation. Aside from other serious grieves against the Allies it is repeated here that he first cause of the country s disaster was the impotence of the Entente to (apparent omission) her formal engagement to undertake the offensive of Salonika one week before the entrance into action of Romania.

(Bernard Cook, Dumitru Preda, United States of America and Romania. Diplomatic Relations 1912-1919, Ed. Cavaliotti, Bucharest, 2010, pp.205-206)

 
 
 
 
 
 28 decembrie/10 ianuarie 1919, București, Știre din Monitorul Oficial privind ajutorul acordat cu prilejul Crăcinului de către Regele Ferdinand
 
       Cu ocazia Sfintelor Sărbători ale Crăciunului şi Anului Nou se distribuie din partea M.S. Regelui ca ajutoare următoarele sume săracilor din oraşele notate mai jos:
       Lei 50.000 oraşului Bucureşti, unde ajutoarele se vor împărţi în lemne şi bani prin grija unui comitet compus din d-nele: Elena Pherekyde, Marietta Balş, Sarmiza Alimăneşteanu, Colette Plagino, Halfon şi Irina Procopiu. Lei 5000 se distribuie prin Muntele de Pietate.
       Lei 10.000 la Iaşi, în lemne şi bani, prin I.P.P.S Mitropolitul Pimen şi d-nele D. Greceanu şi G. Mârzescu.
       Lei 10.000 la Chişinău, prin grija P.S.S. Episcopului Nicodim.
       Câte lei 5.000 oraşelor: Craiova, prin primărie; Cernăuţi şi Suceava, prin I.P.S.S. Mitropolitul de Repta.
     Câte lei 3.000 oraşelor: Sibiu prin Sf. Mitropolie; Braşov, prin epitropia bisericii Sf. Nicolae; Arad prin P.S.S. Episcopul Ioan I. Pap; Cluj prin dl Emil Haţiegan, membru în consiliul dirigent al ţării; Caransebeş prin P.S.S. Episcopul Dr. Miron Cristea, Timişoara, prin P.S.S. Protopopul Ion Oprea.
      Câte lei 2.000 oraşelor: Alba Iulia, Constanţa şi Bârlad, prin primăriile lor; Blaj prin Sf. Mitropolie, Gherla prin P.S.S. Episcopul Iuliu Hossu; Oradea Mare: 1.000 lei prin P.S.S. Vicarul Episcopesc greco-oriental Roman Ciorogariu şi 1.000 lei prin P.S.S. Episcopul bisericii greco-catolice Dr. Demetriu Radu.
      Şi lei 15.000 altor oraşe şi sate din ţară, după cereri ce se primesc direct de serviciul petiţiilor.
(Arhivele Naţionale, Fond Casa Regală. Documente Oficiale, dosar 119/1918, fila 15, decupaj din Monitorul Oficial)
 

 
 
 
 
 
 27 decembrie 1918/9 ianuarie 1919, Generalul Berthelot  despre situația crată României în perspectiva participării ei la Conferința de pace de la Paris.
 
         Ministerul de Război
         Cabinetul Ministrului
         Nr. 3
        Republica Franceză
        Traducerea unei telegrame cifrate
        Locul de provenienţă: Armata de Dunăre (prin Salonic)
        Data şi ora depunerii: 9 ianuarie 1919, ora 23.10
        Destinatar: ministrul de război.
        Nr. 166
        Expeditor: generalul Berthelot
        Text: 236/3. Pentru Preşedintele Consiliului de Miniştri.
        1. Am impresia că în momentul de faţă Aliaţii nu discută sincer cu România. Potrivit informaţiilor pe care le deţin mi se pare că există tendinţa de a ţine România departe de negocierile de pace şi de a nu o situa pe acelaşi plan cu Serbia. Nu trebuie totuşi să se reproşeze României pentru că a fost obligată să încheie pacea[1]. Mai puţin favorizată decât Serbia, ea (urmează). Nr 167. ea nu avea în spatele său Franţa pentru a-şi aduna soldaţii săi mutilaţi, locuitorii, ci o Rusie complet ostilă. Faptul de a nu fi fost în război de la începutul războiului mondial nu trebuie să constituie de asemenea, o cauză a ţinerii sale deoparte. Sârbii, care au fost atacaţi, au fost forţaţi să se apere, în timp ce românii au îmbrăţişat de voie bună cauza Antantei. Nr. 168. Se pare de asemenea că din ziua semnării armistiţiului cu Bulgaria, ne-am arătat în mod constant nedrepţi faţă de români:
        A. În Dobrogea s-a tolerat ca duşmanii noştri bulgarii să rămână pe teritoriul românilor, prietenii noştri. Şiacum se permit tot felul de şantaje bulgăreşti şi li se ia partea împotriva românilor, care nu au încă dreptul să trimită trupe într-o provincie care este a lor. Este absolut inadmisibil. Nr. 169 – 170.
        B. În Banat, făcându-se tabula rasa în ceea ce priveşte tratatul său din [4/17 august] 1916 între România, Franţa şi Anglia, sârbii au fost lăsaţi să ocupe Banatul, să brutalizeze, să jefuiască, să-i bage la închisoare pe locuitorii români şi să-i împiedice să-şi manifeste dorinţa de unire cu România.
        C. În Transilvania, s-a fixat în mod absolut arbitrar, o limită a ocupaţiei române, exclusiv geografică şi fără să se ţină seamă de situaţia etnografică. Nr. 170. Înrezumat [dacă] s-ar fi făcut eforturi pentru a-i defavoriza pe români faţă de duşmanii lor seculari, care sunt şi ai noştri – bulgarii şi ungurii – nu s-ar fi reuşit mai bine.
      Acest mod de a agita toate spiritele în România compromite grav situaţia Franţei care este preponderentă în această ţară.
        Nu trebuie uitat că de hotărârile ce vor fi luate depinde viitorul Franţeiîn Orient. Nr. 171. Dacă dăm românilor satisfacţiile la care au dreptul şi dacă ne ţinem angajamentele, vom avea în România o adevărată colonie franceză de peste 15 milioane de locuitori, unde ne vom putea dezvolta comerţul şi industria şi ne vom simţi ca acasă.
        Dacă, dimpotrivă, nu ne vom ţine angajamentele, cu siguranţă că ţăranii români şi din Transilvania, care sunt [oameni] simpli, Nr. 172, nu vor înţelege acest abandon şi vor suferi influenţa tuturor partidelor antifranceze, care vor avea atunci întâi etate şi ale căror afirmaţii împotriva Franţei vor părea justificate.
        2. Când am părăsit Parisul am primit misiunea foarte clară de a face ca România să [re]intreînacţiune de partea noastră[2]; am reuşit în această privinţă. Înainte de semnarea armistiţiului[3], guvernul român declarase din nou război Germaniei şi s-a aliniat în rândurile noastre. Eu însumi trecusem Dunărea cu trupele franceze[4]. Nr. 173. Întrucât regele şi guvernul român au făcut ceea ce le-am cerut eu, se pare că trebuie să aibă drepturi de vechi şi nu de noi aliaţi. Dacă ar fi altfel, situaţia mea de aici n-ar mai fi posibilă şi v-aş fi rugat să binevoiţi să mă rechemaţi, deoarece n-aş mai putea să vorbesc cu fruntea sus în faţa unui rege şi a unui guvern care ne sunt devotaţi şi care au făcut tot ceea ce le-a cerut Franţa prin intermediul meu.
       Sfârşit.
       Semnat: general Berthelot

(1918. Desăvârşirea unităţii-naţionalstatale a poporului român. Recunoaştereaei internaţională. Documente interne şi externe august 1918 – iunie 1919. Vol. III,  Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, Doc. nr. 491, pp. 126 -127)
 

[1] Tratatul de pace de la Buftea-Bucureşti încheiat cu Puterile Centrale la 7 mai 1918.
[2] La 1 octombrie 1918, vezi în însemnările generalului Berthelot discuţia sa în acest sens cu premierul Georges Clemenceau de la care a primit ordinul repectiv.
[3] Este vorba de armistiţiul Antantei cu Germania, semnat la Rethondes, la 11 noiembrie 1918.
[4] Cele două evenimente: reintrarea României în război şi trecerea Dunării de către trupele franceze au avut loc în aceeaşi zi: 28 octombrie/10 noiembrie 1918.

 
 
 
 
 
 7 ianuarie 1919, Notații ale lui Charles J. Vopicka,  reprezentantul diplomatic al  SUA la București, despre convorbirea cu Ion I. C. Brătianu, în cursul căruia primul ministru i-a adus la cunoștință nemulțumirea despre perspectiva neinvitării României la Conferința de pace de la Paris,  

       Primul-ministru ne-a notificat că a primit o telegramă de la Carnarvon conform căreia Belgia şi Serbia vor fi  singurele puteri mici admise la Conferinţa Păcii, alături de cele patru mari puteri. A mai spus că ele [autorităţile române] speră că această informaţie nu este de loc corectă, iar domnul Brătianu a adăugat că el crede că România este privită aidoma unui nefericit demn de milă, şi nicidecum ca un aliat cu drepturi depline, demn să i se facă dreptate. A adăugat că dacă acesta este adevărul, iar românia va fi lăsată pe dinafară, atunci guvernul va fi obligat să demisioneze.
     Domnul Brătianu a declarat că românii au continuat lupta cât de mult a fost posibil, chiar şi după completa dezintegrare a Rusiei, şi, neţinând cont de ostilitatea acelei ţări, România şi-a făcut datoria faţă de aliaţi cât a pututu ea mai bine. Suspendarea ostilităţilor ca o consecinţă a Tratatului de la Bucureşti, care nu a fost niciodată confirmat de rege, a luat sfârşit de îndată ce Armata din Orient a fost capabilă să ocupe locul lăsat vacant de armata rusă. Guvernul regal nu are nicio îndoială că tratatul din 17 august 1916 este perfect valid.
       Am atras atenţia guvernelor noastre asupra următoarelor aspecte:
      1. Ca rezultat al circumstanţelor, Antanta nu a fost capabilă să-şi îndeplinească promisiunea făcută României la 17 august 1916. ofensiva de la Salonic care era prevăzută să înceapă la opt zile după intrarea României în război, nu a avut loc. România a continuat să lupte după completa dezintegrare a Rusiei, al cărei ajutor i-a fost garantat de către Antanta, şi, deşi noul guvern rus i-a declarat război, aliaţii nu au făcut nimic pentru a ameliora condiţiile sau pentru a împiedica acest conflict.
    2. Este absurd să compari situaţia României cu cea a Serbiei. Serbiei i s-a declarat război, ea fiind forţată să se apere, însă România a fost ghidată în război de promisiunile Antantei. Serbia s-a aflat întotdeauna în comunicaţie cu aliaţii, care i-au acceptat guvernul şi armata, însă România a fost între doi inamici, absolut izolată, iar armatei i-a fost imposibil să se retragă spre Rusia, fapt recunoscut de către reprezentanţii aliaţilor.
   3. Repetăm că Tratatul de la Bucureşti nu a avut niciodată vreo valoare legală, el fiind votatde un parlament neconstituţional şi nefiind vreodată confirmat ori ratificat de rege. 
 
(Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note, Al. Andrei Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012, pp. 288 – 289)
 
 
 
 
24 decembrie/6 ianuarie 1919,Relatări de presă consemnate de Vasile Bianu referitoare la vizita generalului H.M. Berthelot în Banat, Crişana şi Transilvania
 
      Generalul Berthelot, marele prieten al Romaniei, voind să cunoască pe Românii de sub jugul Ungariei, a plecat în seara de 12/25 Decembrie din Bucureşti, însoţit de mai mulţi ofiţeri din Statul său major; a parcurs Banatul, Crişana şi Transilvania, întorcându-se în Capitală în ziua de 21 Decembrie 1918/3 Ianuarie 1919.

 
Henri Mathias Berthelot

       Primirea ce i s-a făcut peste tot locul de populaţia românească a fost cât se poate de strălucită; nu numai întreaga populaţie a localităţilor prin cari a trecut a ieşit întru întâmpinarea generalului Berthelot, dar bătrâni, femei şi copii au venit cale de 2-3 zile, din munţii Abrudului, ai Bihorului, din Maramureş şi chiar din Bucovina, ca să salute pe marele şi bunul nostru pretin. Ploaia, brutalităţile autorităţilor ungureşti şi sârbeşti, precum şi faptul că trecea noaptea prin unele localităţi, nu au putut să împiedece ţărănimea română de a veni să vadă pe acest viteaz general. În unele localităţi populaţiunea a aşteptat 10 până la 14 ore trecerea trenului. Pretutindenea primirea a fost măreaţă. După localităţi, sute, mii şi chiar zeci de mii de Români, în haine de sărbătoare, au primit pe general cu cântece naţionale, cu Marsilieza şi cu strigăte de “Trăiască Franţa!”, “Trăiască România Mare!”
      În toate cuvântările s-a arătat de către reprezentanţii tuturor claselor sociale, de oameni de toate vrâstele şi de femei de toate condiţiile, voinţa nestrămutată de a rămânea uniţi pentru totdeauna şi mulţumirea neţermurită ce o datorim Franţei şi marelui ei fiu. Generalul Berthelot a vorbit cu multă bunăvoinţă tuturor, interesându-se de starea morală şi fizică a populaţiei, de hrană, de agricultură şi recomandând poporului, care a suferit atâtea sute de ani, să mai aibă puţină răbdare până la hotărârea Congresului de pace, din care va ieşi cu siguranţă România Mare.
      Toate regiunile, toate localităţile au rivalizat între ele pentru ca primirea să fie cât mai măreaţă, şi este cu neputinţă să se facă vreo clasificare, căci dacă numărul celor ieşiţi întru întâmpinare a variat după mărimea localităţii, căldura primirii a fost peste tot aceeaşi, căci venea din aceeaşi inimă românească şi a făcut să apară şi mai puternic unitatea desăvârşită a naţiei române de peste tot. În localităţi ca Arad, Alba-Iulia, Sibiiu, Bistriţa şi Braşov, unde având mai multă vreme disponibilă şi generalul Berthelot a putut merge în oraş, a fost dus în trăsuri mânate de surugii români, înconjurate de sute de călăreţi, în bogate costume naţionale, cu cai acoperiţi de scoarţe foarte frumoase, şi a trecut printre mulţimi de zeci de mii de locuitori din satele din jur, cari l-au primit cu o însufleţire ce nu se poate descrie. Veselia, bucuria de a se vedea în sfârşit neatârnaţi şi uniţi cu Patria-mumă se vedea pe toate feţele, iar emoţiunea era atât de mare încât mulţi plângeau, iar de mai multe ori s-au văzut lacrimi şi în ochii generalului. Bătrâni, bătrâne îngenunchiau şi mulţumeau Cerului de a le fi dat să vază ziua aceasta şi toţi cereau cu insistenţă ca Regele şi Regina să meargă cât mai curând în mijlocul lor.
      La Sibiu manifestaţia populară a avut forma unui strălucit cortegiu etnografic, care a defilat pe dinaintea generalului francez, în piaţa cea mare a oraşului, un cortegiu format din popor venit din vreo 70 de sate. Cu steaguri franceze şi române, fiecare sat în frunte cu figura impunătoare a preotului, mergând în haine de sărbătoare, într-o ordine şi disciplină exemplare, şi însufleţit de spontaneitatea şi căldura manifestaţiilor pentru Franţa şi pentru strălucitul ei fiu, cortegiul etnografic al celor 30 – 40.000 de ţărani, bărbaţi şi femei, pe jos, călări şi în căruţe împodobite, avea ceva din măreţia şi strălucirea multicoloră a unui covor lung, nesfârşit şi bogat în ţesături naţionale. În aceeaşi zi, un cortegiu mai mic de 15 sate a defilat la Sălişte în faţa generalului. Jocurile naţionale: bătutacăluşerul şi învârtita au încheiat cortegiul etnografic din ambele localităţi. Ordinea perfectă în care au decurs toate, bucuria ce se vedea pe toate feţele, au făcut asupra tuturor, cari au avut fericirea să fie de faţă la această serbare, o adâncă şi neuitată impresiune.
        Braşovul românesc a făcut generalului Berthelot o primire cum numai acest colţ de rai pământesc poate să o facă. După ce la toate gările din ţara Bârsei li s-au făcut cele mai calde ovaţiuni de populaţiunea românească, îmbrăcată în haine de sărbătoare, la Braşov a fost întâmpinat de zeci de mii de Români, un impozant alai de călăreţi din toată ţara Bârsei, între cari s-au distins costumele bogate şi pitoreşti ale Junilor din Şcheiu. Protopopul, Dr. Saftu, încunjurat fiind de notabilităţile române, într-o călduroasă vorbire în limba franceză a exprimat bucuria pe care o simt miile de Români din acel judeţ de a vedea în mijlocul lor pe nobila Franţă, reprezentată prin viteazul organizator al armatei române. Generalul a răspuns astfel:
     Sunt foarte mişcat de cuvintele de dragoste ce mi le adresaţi. Am cutreerat toate ţinuturile româneşti din Banat pană aici şi vă asigur că sufletul românesc vibrează pretutindeni la aceeaşi înălţime ca şi sufletul francez. Dacă am ajuns azi aurora zilelor de libertate şi de fericire, avem să mulţumim în aceeaşi măsură şi armatei române. Eu, care am văzut nobilul ei curaj la Oituz, Mărăşti şi Măraşeşti, vă asigur că soldaţii români, cari au sângerat acolo, au creat România Mare.
După ce generalul a trecut în revistă compania de soldaţi care făcea onorurile şi mulţimea de călăreţi îmbrăcaţi în costume naţionale, în fruntea cortegiului, scăldat în flori şi în razele înviorătoare ale soarelui, a trecut prin arcurile de triumf înspre Biserica Sf. Nicolae din Şcheiu, unde părintele Saftu a recitat o adânc simţită, rugăciune de mulţumită pentru victoria Aliaţilor, şi apoi a exprimat bucuria ce o simt Românii din comitatul Braşovului, văzând în mijlocul lor pe viteazul reprezentant al Franţei. Generalul, emoţionat, a răspuns:
       Prietenia care este între naţiunea franceză şi naţiunea română e o prietenie cu legături vechi şi puternice. Când zicem: Trăiască Franţa! înţelegem şi Trăiască România Mare! Daţi-mi voie să citez în acest sfânt lăcaş câteva cuvinte din Marsilieza: Drapelul tiraniei era ridicat în contra noastră, astăzi este la pământ. Ziua de glorie a sosit, idealul nostru este împlinit. Aceasta este pentru veacuri nesfârşite. Anul 1919, care începe acum, e un început de înviere, libertate şi independenţă pentru Români.
       Urale puternice au acoperit aceste cuvinte şi miile de Români au cântat Deşteaptă-te Române.
În sala festivă a liceului românesc, frumos împodobită cu covoare naţionale, generalul a fost primit cu un potop de flori, iar piepturile oaspeţilor au fost decorate cu cununiţe de iederă şi brădet, legate cu panglici naţionale. Vestitul cor al lui Dima[1] a intonat Marsilieza, primită cu nesfârşite ovaţii.


 
Gheorghe Dima 1847-1925

      Profesorul Ion Pricu, într-o cuvântare avântată, în limba franceză a salutat pe ilustrul oaspe în numele instituţiunilor culturale ale Românilor din Ţara Bârsei. Iar doamna Constanţa C. Popovici, în cuvinte emoţionante, mulţumeşte în numele femeilor române naţiunii franceze pentru jertfele ce le-a adus pentru cucerirea libertăţii noastre. Generalul a dat un răspuns care a stors lacrimi de mândrie din ochii ascultătorilor:
      Sunt conştient de tot ce văd şi tot ce ştiu despre d-voastră. Hotărârile Providenţei nu le putem vedea. Am ajuns o zi, care pentru d-voastră este consacrarea idealului aşteptat de veacuri. Aţi meritat-o cu drept. Ceea ce face atât de mare bucuria ce o simţiţi astăzi, sunt suferinţele mari prin cari aţi trecut. Cine ştie, dacă în loc de oprimatori aţi fi avut în jurul vostru pretini, bucuria, bucuria unirii voastre ar fi putut să fie atât de mare? Când acum patru ani am intrat în răsboiul, pe care nu noi l-am provocat, am simţit în ce parte este dreptatea. Puterile Centrale erau conduse de forţa brută. Acestei puteri, noi i-am opus forţa dreptăţii. Atunci am simţit că noi într-adevăr eram mai tari. Şi cauzei noastre drepte li s-au alăturat în curând 18 popoare din Europa, Asia şi America. În ce priveşte România, să credeţi că jertfele aduse de armata română la Bucureşti, Argeş, Mărăşti, Oituz şi Mărăşeşti au meritat răsplata de astăzi. Azi soarele străluceşte pe cer ca bucuria în inimile d-voastre; să dea Dumnezeu ca această bucurie să ţină cât soarele de pe cer. Trăiască România Mare!
      După ce s’au terminat uralele entuziaste, vestitul cor al lui Dima a cântat Trei culori cunosc pe lume. Făcând cerc în jurul său, generalul a multumit maestrului Dima pentru emoţiile ce i le-a procurat prin cântarea înălţătoarelor arii bisericeşti şi naţionale. Pe livada din faţa liceului i s’a prezentat generalului un tablou de artă, curat românească: danţuri naţionale executate de sute de perechi în costume minunate româneşti. Toate erau armonios aranjate şi executate sub supravegherea destoinicului componist şi artist coreografic Dr. Tiberiu Brediceanu[2]

 
Tiberiu Brediceanu 1877 - 1968

       S-a jucat Căluşerul, Bătuta, Hora mare şi altele. Delegaţiile trimise de satele săseşti şi ungureşti îl găsesc pe generalul francez prins în ritmul captivant al Horei noastre. La vorbirile acestor delegaţi generalul răspunde că Conferinţa de pace va face dreptate tuturor. La întrebarea unui ungur, fost deputat în Parlamentul din Budapesta, că de ce nu s’a arborat şi steagul maghiar, generalul a dat explicaţia că fiindu-ne Maghiarii inamici, steagul lor nu poate flutura alături de ale Aliaţilor cari au suferit împreună. Banderiile de călăreţi au condus apoi la gară pe ilustrul prietin şi binefăcător al Românilor, care în cele trei ceasuri petrecute în mijlocul Braşovenilor a întipărit în inimile lor amintiri neşterse.
     Comandantul armatelor aliate ale Dunării a constatat cu ocazia acestei călătorii, pe lângă modul în care Ungurii au respectat armistiţiul şi atitudinea duşmanoasă a acestora faţă de noua stare de lucruri din Ardeal. Generalul Berthelot a văzut necesitatea unor măsuri de ordine militare şi a promis, la plecare, reprezentanţilor organizaţiilor româneşti, să contribuie la o grabnică îndreptare a situaţiei. El a mărturisit cu acest prilej buna impresiune pe care i-a făcut-o minunata organizare a vieţii publice române în comunele ardelene şi a accentuat în mai multe rânduri, cu vii elogii la adresa Românilor, diferenţa de mentalitate, de conduită şi de organizare pe care a constatat-o între cele trei elemente duşmane din Transilvania.
    Întorcându-se în Bucureşti, generalul Berthelot a adresat preşedintelui Consiliului diriginte român din Sibiu, dl. Dr. Iuliu Maniu, următoarea scrisoare de mulţumire:
    Adânc mişcat de manifestaţiile de simpatie ale căror obiect am fost în timpul călătoriei mele în Banat, Crişana şi Transilvania, mă gândisem să mulţumesc individual domnilor preşedinţi ai comitetelor locale româneşti, cari au venit să mă salute în toate gările prin cari am trecut. Trebuie să renunţ, atât de mare a fost numărul lor. Şi această imposibilitate este cel mai frumos omagiu pe care îl pot aduce vitalităţii neamului românesc, care trăieşte în ţinuturile artificiale ale vechii Ungarii. În timpul celor optsprezece luni petrecute în România şi în contact strâns cu armatele sale, am putut să studiez şi să înţeleg bine caracteristica sufletului românesc, căruia cu plăcere vin să-i dau o nouă mărturie. Şederea printre Românii de peste munţi m-a convins că sufletul lor este acelaşi ca şi al acelor de la Bucureşti şi de la Iaşi. Am fost de asemenea foarte mişcat de manifestările unanime de stimă şi iubire pentru Franţa, cari au avut loc pretutindeni la trecerea mea, de sinceritatea şi delicateţea exprimării lor. De aceea, din adâncul inimii, va rog, domnule preşedinte, să primiţi şi să transmiteţi tuturor, bărbaţi şi femei, fete şi copii, săteni şi orăşeni, şi tuturor membrilor comitetului diriginte şi ai comitetelor locale, expresiunea celei mai vii recunoştinţe şi a urărilor mele afectuoase pentru realizarea aspiraţiilor voastre naţionale. Binevoiţi a primi, domnule preşedinte, expresiunea înaltei mele consideraţiuni şi permiteţi-mi de a striga împreună cu d-voastre: Trăiască România Mare!”

 (Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 184 – 188)

[1] Gheorghe Dima (1847 -1925) compozitor, dirijor şi pedagog român, membru de onoare (din 1919) al Academiei Române.
[2] Tiberiu Brediceanu (1877 – 1968) compozitor, folclorist român, şi jurist, fratele lui Caius Brediceanu, fiul lui Coriolan Brediceanu şi tatăl lui Mihai Brediceanu. A participat şi în calitate de deputat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918.

 
 
 
 
 5 ianuarie 1919,  Londra, Telegramă a însărcinatului cu afaceri al Franţei la Londra, A. de Fleuriau către ministrul de Externe francez, St. Pichon, prin care înştiinţează că guvernul britanic aderă la propunerea Franţei ca România să fie recunoscută drept aliată.
 
Afacerile Externe
Nr. 27 Analiză
Telegramă descifrată duplicat
Londra, 5 ianuarie 1919, ora 15.10.
Răspuns la telegramele dvs. 7776 – 78
Guvernul britanic aderă în principiu la sugestiile guvernului francez privind recunoaşterea României ca aliată. El apreciază, totuşi, că declaraţia propusă de Execelenţa Voastră referitoare la Tratatul din 1916 va produce, probabil, descurajare în România şi ar fi de preferat să se amâne această declaraţie până ce Aliaţii vor importa provizii în România.
Fleuriau
 
(1918. Desăvârşirea unităţii-naţional statale a poporului roman. Recunoaşterea ei internaţională. Documente interne şi externe (august 1918 – iunie 1919), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, Doc. nr. 487, pp. 116.)

 
 
 
  22 decembrie/ 4 ianuarie 1919, Însemnările lui Vasile Bianu despre importanța reformelor adoptate la sfârșitul anului 1918
 
        În zilele din urmă s-au mai publicat în Monitorul Oficial: decretul de împroprietărire a ţăranilor prin exproprierea moşiilor, decretul votului universal, fără nicio restricţiune, după care se vor face alegerile pentru o Constituantă în Martie anul viitor (1), şi decretul pentru organizarea muncitorimei din uzine, ateliere şi fabrici. Prin aceste decrete se împlineşte opera de dreptate socială dinăuntrul ţării şi se face cu putinţă unitatea noastră naţională. În Vechiul Regat proprietăţile mari se desfiinţează şi trec în mâinile ţăranilor, tot astfel va fi şi în Basarabia, Bucovina şi Transilvania, unde proprietatea mare în întregime era în mâna rusească, evreo-nemţească şi ungurească. Cu aceste reforme guvernul liberal şi-a înscris cea mai frumoasă pagină din istoria neamului nostru, căci numai prin ele ţinuturile româneşti de peste Carpaţi şi Prut pot fi contopite la făgaşul istoric şi pot dobândi acea cimentare puternică şi statornică în frontierele noi, mai ales într-o epocă de largi prefaceri sociale şi adâncă democraţie europeană. Aceste reforme se realizează prin deplină armonie şi deosebită grije pentru binele obştesc. Această minunată evoluţie în viaţa Statului Român a biruit toate rezistenţele şi deschide în viitor o epocă de dezvoltare şi propăşire care promite neamului românesc culmi înfloritoare de civilizaţie şi de cultură.
 
[Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol.2, pp. 182 – 184]
 
(1) În realitate primele alegeri în regimului votului universal vor fi în repetate rânduri amânate şi vor avea loc abia la începutul lui noiembrie 1919.
 
 
 
 
 
 
20 Decembrie 1918 /2 Ianuarie 1919, Articolul Domnul care acuză al generalului Alexandru Averescu, prin care reia problematica Răspunderilor privind pregătirea și conducerea războiului purtat de România în anii 1916-1918.
 
Domnul care acuză
General AVERESCU

      Grupul de oameni de caracter, cu minţi luminate, cu sentimente de o cinste imaculată şi cu suflete alese, care patronează Viitorul (Viitorul, ce ironie !) m-au botezat Domnul care acuză.
    Primesc botezul cu foarte mare plăcere, chiar şi cu oarecare gratitudine, căci el îmi dă dreptul să întrebuinţez expresiunea acuz, fără ca să fiu expus imputării că imitez.
    Acelaşi grup respectabil de persoane iubitoare de adevăr până la pedantism, au făcut importanta descoperire că nu sunt un om nou, ci sunt vechi, vechi de tot şi că am şi eu partea mea de răspundere la relele de azi.
   Primesc şi aceasta. Aş fi chiar fericit să fiu chemat a da seama de activitatea mea în treburile publice, destul numai ca ceasul răspunderilor să sune odată[1].
    Până atunci, până când mă voi găsi pe banca acuzaţilor, fiindcă mi s-a spus « Domnul care acuză », deocamdată să acuz, şi deoarece s-au luat lucrurile de la descălicătoare reamintinidu-mi-se timpul de tristă memorie când am făcut parte, dus de împrejurări, din guvernul poreclit pe nedrept liberal, voi începe acuzările mele de atunci.
*
    Acuz pe acei cari atunci când am reorganizat armate în 1908 punând-o pe bazele solide pe care se găseşte azi, mi-au refuzat mijloacele băneşti, chiar cele indispensabile. Pentru permanentizarea întregii infanterii şi pentru sporirile trebuitoare în celelalte arme, mi s-au dat numai două milioane, pe când ministerului de interne[1], pentru creare de posturi s-a dat mai mult decât întreit. Acuz pe acei cari nu au dat ministerului de război suma de 75 de milioane cerută de mine în 1908, pentru completarea lipsurilor ce aveam în armată, lipsuri cu parte din care am intrat în războiul actual. Am prezentat atunci consiliului de miniştri un memoriu explicativ şi ceream ca suma de 75 de milioane să fie repartizată pe cinci ani. Mi s-a făgăduit, dar îndată ce am ieşit, se ştie cum, din minister în 1909[2], cehestiune a afost dată uitării. De abia târziu a fost reluată de neuitatul Filipescu, dar şi după ieşirea lui din minister şi mai ales după venirea liberalilor[3] a fost din nou îngropată.
    Acuz pe cei cari cunoscând lipsurile din armată, căci o bună parte au fost enumerate de mine în memoriul menţionat, nu s-au gândit şi grăbit cel puţin pe timpul neutralităţii, să le complecteze, deşi ştiau că din o zi în alta trebuia să intrăm în război.
    Acuz pe acei cari nu au ţinut seamă de observaţiunile mele asupra măsurilor nefaste ce se luau în armată şi care duceau la starea de desorganizare în care s-a găsit când am intrat în război şi cărei se datoreşte [sic !] nenorocirile noastre din prima parte a campaniei.
   Acuz pe cei cari au fost cauza plecării mele de la Marele Stat Major în 1913 deşi prin pregătirea mea, prin funcţiile ocupate şi prin servicii le aduse, eram indicat şi legal şi profesional înaintea oricăruia altul să ocup acel post.
   Acuz pe acei cari nu mi-au cerut niciodată părerea în chestiunile de organizare a armatei precum şi asupra alcătuirii planului de operaţiuni când prin starea mea de serviciu prezentam toate garanţiile de a fi cunoscător al acestor chestiuni. Acuz pe acei cari prin legi personale au creat posturiîn armată ne necesare şi au pus în ele persoane care la trecerea armatei pe picior de război au primit alte destinaţiuni decât acelea indicate prin legea creată anume pentru ele.
    Acuz pe acei cari, când războiul era la uşă nu numai că au ţinut în capul Statului Major un figurant fără cea mai mică pregătire profesională[4], dar chiar atunci când acel figurant a trebuit să părăsească armate, expirându-i şi prelungirea de favoare, a fost ţinut în postul său ca ofiţer de rezevă concentrat, în dispreţul legii ofiţerilor de rezervă, al legii de stat major şi al bunului simţ ; iar când s-a sunat mobilizarea acest indispensabil al regimului a fost lăsat la partea sedentară pentru a reintra în scenă în figura altui favorit mai puternic.
    Acuz pe acei cari au dat armata şi conducerile operaţiunilor pe mâinele unui inventat, care deşi capabil în alte funcţuni prin nimic nu dovedise că putea sta în capul unei armate de o jumătate de milion.
     Acuz pe acei cari, după ce au fost nevoiţi a înlătura un diletant l-au înlocuit printr-un altul tot atât de străin, ca şi celălalt de technica Statului Major.
   Acuz pe acei cari au tolerat dacă nu au organizat chiar propaganda printre Românii din Transilvania de a porni în război alături cu Nemţii, trimiţându-i astfel aşi vărsa sângele cu sutele de mii împotriva sfintei noastre cauze naţionale.
  Acuz pe acei cari considerau pe transilvăneni, când fugeau la noi pe timpul neutralităţii, ca dezertori şi trădători, pentru că căutau un refugiu în patria mamă spe a nu-şi da sângele împotriva ei !
   Acuz pe acei cari au evitat de a imita sublimul exemplu al Belgiei de a intra imediat în războiul al cărui motiv determinat, cel puţin aparent, a fost înăbuşirea mişcărilor iredentiste. Intârzierea intrării noastre în război a avut întreitul rezultat :
   1. Am pierdut întregul contingent ardelean, care ar fi trecut fără nicio excepţiune în rândurile noastre pentru a se bate alături cu noi în loc de a se bate în contra noastră ( subliniere în textul original n.n.) ;
    2. am intrat în război cu o inferioritate de 2 ani de experienţă în technica războiului modern. Dacă intram de la început am fi făcut şi câştigat această experienţă, zi cu zi o dată cu duşmanul şi acest câştig ar fi compensat lipsurile materiale ce aveam şi care de altfel tot nu s-au complectat până la intrarea în război ;
   3. opera nefastă de desorganizare a avut vreme a se desăvârşi în totul şi am intrat cu armata sporită dar slăbită, pe câtă vreme am fi putut intra cu armata aşa cum a fost organizată în 1913, organizaţiune la care am fost nevoiţi a reveni în 1917.
   Acuz pe acei cari nu au intervenit în război când Serbia a fost ameninţată de Bulgaria abdicând prin impasibilitatea noastră ruşinos de la obligaţiunile ce ne impunea tratatul din Bucureşti[5].
 Acuz pe acei cari au asistat nepăsători la distrugerea Serbiei, la reîntremarea Turciei şi la aprovizionarea Bulgariei care se făcea sub ochii noştri prin transportul pe Dunăre. Zilnic treceau şlepuri încărcate cu muniţiuni destinate a semăna moartea în rândurile noastre.
  Acuz pe acei care au tolerat în ţară propaganda deşuchiată a Nemţilor făcând să nască în sânul naţiunei un curent în nepotrivire cu aspiraţiunile neamului.
   Acuz pe acei care au încheiat o convenţiune militară cu Rusia necorspunzătoare situaţiunei în cauză că reprezentanţii aliaţilor au fost induşi în eroare – indiferent dacă din rea credinţă sau din incompetinţă – asupra valoarei reale a armatei noastre raportată la aceea a viitorului duşman.
  Acuz pe acei cari nu au ţinut seamă de observaţiile mele arătate în scris, după catastrofa de la Turtucaia şi care s-au dovedit în urmă de a fi fost judicioase.
*
    Acuz pe acei care au suspendat viaţa parlamentară pe când în alte părţi parlamentul funcţiona în permanenţă.
    Acuz pe acei cari au introdus măsuri de rigoare exagerată şi nefolositoare împotriva textului explicit al Constituţiunii şi în afara însăşi a Legii caduce asupra stării de asediu din 1864, readusă la viaţă neconstituţional prin legea din 1915.
   Acuz pe acei cari au enunţat împroprietărirea ţăranilor în 1913 şi nu au acordată-o nici până azi, după 5 ani de făgăduieli şi svârcoliri sterpe.
  Acuz pe acei cari au deţinut puterea în timpul retragerii fără s-o exercite, făcând astfel ca în momentele cele mai grele în loc să domnească ordinea şi încrederea în întreaga ţară era un haos sfâşietor.
   Acuz pe acei cari au luat zeci de mii de tineri şi copii în retragere şi i-a lăsat în voia întâmplării pentru a fi jertfa boalelor şi foametei.
   Acuz pe acei cari nu au luat măsuri pentru combaterea tifosului exantematic decât după ce s-a dat un tribut înmărmuritor. Singur Corpul 1 de armată a pierdut 12 mii de oameni!...
    Acuz pe acei cari din nepricepere şi neprevedere au lăsat populaţiunea din Moldova fără hrană, fără îmbrăcăminte, fără încălzit! Mijloacele nu lipseau, ci spiritul de organizare lipsea. Pe când în Iaşi populaţiunea era în cea mai neînchipuită lipsă, în Bacău viaţa era cel puţin suportabilă.
    Acuz pe acei cari au adus cu ei neorânduiala din Moldova şi în teritoriul fost ocupat, astfel încât azi, populaţiunea care a suferit jugul străin, în loc de alinare, continuă a geme sub apăsarea suferinţei!
   Acuz pe acei cari fără niciun drept decât acela al intrigelor sfidând opinia publică şi-au apropiat din nou puterea şi recurg la toate manoperile politice, în dispreţul Constituţiunei, pentru a-şi prelungi agonia.
   Acuz, în fine, pe acei din cauza cărora ţara a suferit, suferă şi va mai suferi şi vom repeta aceste acuzaţiuni până când va veni ziua teribilă, dar mult dorită, ca ele să fie auzite de cei de drept şezând pe banca acuzaţilor!
   Vom vedea atunci dacă vor mai putea sfida lumea spuind : foşti şi viitori miniştri !! (1)
 
(1) Pentru a ne lămuri : nimeni dintre români, dl general Averescu, mai puţin ca oricari, nu crede şi nu voieşte să facă a se crede că România este ţara tuturor relelor. Cu foarte slabe excepţiuni, interesaţi în cauză, oricine este însă doritor să se ştie în lumea largă că România este pe mâna unei bande capabilă de toate relele.
« Liga Poporului »
[Îndreptarea, Anul I, Nr. 200, Joi, 20 Decembrie 1918 [2 Ianuarie 1919]


 

[1] Condus pe atunci de Ion I.C. Brătianu.
[2] Pentru că a refuzat un trafic de influenţă cerut de Ion I.C. Brătianu.
[3] La 4 /17 ianuarie 1914.
[4] Generalul Vasile Zottu.
[5] Protocolul secret al tratatului de pace de la Bucureşti din 28 iulie/10 august 1913 preciza refacerea coaliţiei antibulgare în cazul în care Bulgaria nu va respecta prevederile tratatului. Titu Maiorescu scrie despre „textul în două articole ale Protocolului secret de garantare în contra unei eventuale respingeri a Tratatului de pace din partea Sobraniei bulgare.” (Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice şi Cadrilaterul, ediţie Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995, pag. 157).

 
 
 

[1] Problema Răspunderilor a fost ridicată de Alexnadru Averescu după părăsirea armatei și intrarea în viața politică, el întemeind la 1/14 aprilie 198 Liga Poporului. A publicat în ziarul formațiunii sale o seir de articole, strânse mai apoi într-o broșură, publică în același an 1918.

 
 
31 decembrie 1918, Charles J. Vopicka, ministrul SUA, la București, despre necesitatea ajutorării rapide a României cu produse alimentare
 
      Am telegrafiat guvernelor noastre că situaţia hranei devine tot mai alarmantă şi că, dacă Aliaţii nu o vor remedia fără întârziere, această mizerie va cauza tulburări mai rele decât acelea de săptămâna trecută. Dacă nu vor anunţa că ajutoarele sunt deja pe drum, populaţia care efectiv moare de foame, îi va acuza pe Aliaţi de mari suferinţe, neţinând seama de satisfacţia dată aspiraţiilor naţionale.
     Ei [românii] repetă că Aliaţii nu iau în considerare faptul că dintre toate naţiunile aliate, situaţia existentă în România este cea mai rea. Ţara a fost în întregime devastată de germani şi ruşi şi a fost singura ţară complet izolată timp de 15 luni. În timpul ocupaţiei, ea nu a fost deloc aprovizionată, aşa cum a fost Belgia de către SUA.
    Am insistat şi am implorat în numele umanităţii, la fel ca şi pentru a servi interesele politice şi economice ale ţărilor noastre, ca o parte din ajutoare să fie trimise cât mai curând posibil. Noi mai sperăm ca acest ajutor să nu fie întârziat ori amânat din cauza unor aranjamente financiare, aşa cum s-a întâmplat anul trecut. Trebuie să se ia în considerare faptul că hrana trebuie trimisă imediat iar plata să se facă mai târziu"[1].

(Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Balcanilor, Institutul European, Iaşi, 2012, traducere, note şi postfaţă de Andrei Alexandru Căpuşan, pp. 286 – 287)

[1] Apelurile de ajutor ale autorităţilor române vor fi auzite de guvernul de la Washington şi lor li se va răspunde după constituirea în decembrie 1918 – decizia Congresului poartă data de 24 februarie 1919 - a „Administraţiei Americane pentru Ajutor” (American Relief Administration - ARA), condusă de viitorul preşedinte al SUA, Herbert Hoover. Era vorba de un organism însărcinat cu aprovizionarea statelor aflate într-o situaţie economică foarte dificilă. România a fost înscrisă în planurile americane de aprovizionare după 17 noiembrie 1918, în proiectul întocmit de Hoover şi asistenţii săi, România figura între statele „eliberate”, alături de Belgia, Polonia, Cehoslovacia, Serbia, Finlanda, etc. această categorie cuprindea ţări considerate a fi lipsite de mijloace financiare şi de transport, cu frontiere instabile ameninţate permanent de bolşevism şi chiar „lipsite de experienţă de guvernare.” Detaşat în ianuarie 1919 de ARA pentru a raporta situaţia de la faţa locului, maiorul american Joseph Green a constatat că „germanii şi maghiarii devastaseră ţara mai mult decât se putea crede” el aflându-se „în faţa poporului care arăta cel mai înfometat din câte popoare am văzut în Europa.” În consecinţă s-au devansat formalităţile financiare, şi ele întârziate de aşteptarea stabilirii statutului României la Conferinţa de Pace, şi la începutul lui ianuarie 1919 s-a decis trimiterea în România a primelor transporturi de făină, sosite şi recepţionate la Constanţa şi Sulina la sfârşitul aceleiaşi luni, vezi Ion Stanciu,Aliaţi fără alianţă. România şi SUA 1914 -1920, Editura Albatros, Bucureşti, 1992, pp. 203 – 204; Mircea Răceanu, Cronologie comentată a relaţiilor româno-americane: de la începutul cunoaşterii reciproce până la prăbuşirea regimului comunist în România, 1989, Editura Silex, Bucureşti, 2005, pag. 89 şi 91. (Nota editorului A. A. Căpuşan, pp. 358 - 359)

 
 
Herbert Clark Hoover (1874 -1964)
 
 
 
 
16/29 Decembrie 1918, Alexandru Averescu despre insinurările unor organe de presă privind legăturile cu mareșalul August von Mackensen din timpul războiului.
 
O altă legendă
General AVERESCU

      În cazul de faţă denumirea de legendă este un eufemism. O întrebuinţez totuşi pentru că adevărata denumire ar fi prea dezastruoasă.
    Este vorba de afirmaţiunea că aş fi întreţinut corespondenţă cu mareşalul Mackensen, afirmaţiune care se repetă de presa guvernamentală spre uimirea şi indignarea tuturor oamenilor de bine, independent de credinţa politică.
  Se porneşte de la morala atât de scumpă celor lipsiţi de scrupule, că în luptele politice toate mijloacele sunt permise şi că între mijloacele dovedite bune, tronează calomnia.
   În adevăr, nu degeaba se spune în franţuzeşte : că tot rămâne ceva ; căci nu rareori s-a văzut că cu insinuări perfide şi nedemne s-a izbutit a se induce în eroare buna credinţă acelor cari nefiind armaţi cu destul criticism [spirit critic], primesc afirmaţiunile ca nişte demonstraţiuni.
   Aşa se întâmplă cu afirmaţiunea menţionată. Dacă ar fi cu putinţă a se face o statistică pentru a se constata câţi au crezut-o şi pe câţi a indignat ea, desigur că cei cari au pus-o în circulaţiune nu ar avea motiv a se bucura, cred tocmai dimpotrivă.
  Ce minte sănătoasă şi cinstită poate să creadă că generalul care din cea mai fragedă copilărie a îmbrăcat uniforma şi a îmbătrânit în ea, servindu-şi ţara rodnic, în împrejurări unele mai grele ca altele, generalul a cărui fiecare zi din viaţă a fost o zi de serviciu pentru ţară, generalul care pe unde a trecut nu a lăsat decât urme pipăite de activitate patriotică, generalul care a ştiut să câştige, fără a fi un şef comod, nu numai încrederea, dar şi iubirea celor pe care i-a comandat, generalul care nu a şovăit un singur minut în faţa situaţiunilor celor mai grele, să fie în stare să facă ceva, nu contra intereselor ţării, dar chiar numai în desacord cu demnitatea lui de militar sau numai de simplu om.
  Căci când se insinuează că am avut corespondenţă şi tovărăşie cu Mackensen [nota autorului : Viitorul Nr. 3100] se face în scopul de a face să apară presupunerea că în această corespondenţă şi în această tovărăşie ar fi ceva in[famant ?] adică ceva împotriva intereselor ţării.
    Nu este oare a merge puţin cam prea departe şi a trece dincolo de scopul voit şi de aceea lovitura aruncată să se întoarcă împotriva celor cari au plăsmuit-o ?
  Şi, ce este mai caracteristic, adepţii acestui procedeu moral şi ortodox, au impudenţa să admonesteze pe acei cari, în momentele măreţe ce trăim comit « adevăratul sacrilegiu » ca să arate România ca ţara tuturor relelor [n.a.Viitorul, ibidem]
  Ce ţară mai cuib al tuturor relelor poate fi aceia în care descoperindu-se că un general a avut relaţiuni cu duşmanul, nu este sfâşiat în bucăţi de mulţime, sau cel puţin nu este legat de cei cari deţin puterea, la stâlpul infamiei !?
   Să trecem pe tărâmul sigur şi positiv al faptelor concrete.
   Am cunoscut pe Mareşalul Mackensen pe când eram ataşat militar la Berlin[1].
   Întâmplarea a făcut ca la primele manevre la care asistam în Germania în această calitate să fiu la o masă oficială alături de dânsul. Mi-a spus că în timpul cât a fost în marele stat major s-a ocupat de Peninsula Balcanică.
   M-am întreţinut foarte mult cu el. Cunoştea admirabil armata noastră precum şi celelalte armate din Peninsulă. Eram pe atunci aliaţi şi desigur că nu-mi făceam decât datoria întreţinând bune relaţiuni cu personalităţile de seamă din armata pe lângă care eram trimes.
  Voi nota însă în treacăt că cel mai bun prieten al meu la Berlin a fost ataşatul militar francez, colonelul conte Foucauld, motiv pentru care guvernul liberal de atunci[2] m-a rechemat în ţară, de altfel, pe nedrept, căci prietenia noastră era cu totul în afară de activitatea noastră profesională şi în ea mai era cuprinsă şi aceea a colonelului Prudente, ataşatul militar italian.
   De la rechemarea mea, în 1898, din postul de ataşat militar, nu am mai avut nicio relaţiune cu Mackensen ; legăturile noastre au fost atât de puţin strânse încât nu eram nici măcar în schimb de cărţi de vizită la Anul Nou.
  În primăvara anului 1916, am mers de la Craiova la Turnu Severin în scopul de a mă duce cu comandantul Diviziei I-a la Vârciorova, pentru a face acolo unele cercetări. Sosind la Turnu Severin, generalul Văleanu mă pune în cunoştinţă că Mareşalul Mackensen este la Vârciorova.
  Am amânat ducerea mea acolo până după plecarea mareşalului, căci mi-am pus chestiunea astfel : întâlnindu-mă cu dânsul, ceea ce mi se părea aproape inevitabil, după cum presupuneam că ar fi fost inevitabil de a mă întâlni cu dânsul şi de a nu vorbi de război – şi atunci aş fi fost pus în dilema sau de a-i spune lucruri neplăcute sau de a nu vorbi aşa cum gândeam – şi preferam să evit şi una şi alta.
  În Septembrie 1916 eram în Bucureşti, în calitate de comandant al armatelor de Sud. În urma bombardamentului de aeroplane care a făcut atâtea victime în Capitală, am redactat o radiogramă pentru Mareşalul Mackensen în care îl făceam atent asupra barbariei şi inutilităţii militare a procedeurilor întrebuinţate de aviatorii săi [text alb, cezurat, trei rânduri] Cenzura a găsit însă cu cale să nu transmită radiograma.
  În fine, după ce am ieşit din guvern şi din armată, către sfârşitul primăverii anului acesta, un domn care are întinse afaceri în Bucureşti, plecând spre teritoriul ocupat şi trecând pe la mine în Bacău, mi-a spus dacă nu pot să-i dau o scrisoare de introducere la comandamentul german.
  În presenţa a trei persoane, am scris în limba română o scrisoare cam cu următorul conţinut : Îmi permit a vă recomanda pe d-nul… V-aş rămâne foarte obligat dacă i-aţi înlesni mijlocul să se intereseze de casa şi averea mea. Primiţi mulţumirile mele anticipate.
  Verbal am rugat pe d-l în chestiune să trimeată pe cineva la Craiova, pentru a vedea dacă în adevăr casa mi-a fost devastată, după cum am fost informat şi în caz că era aşa, să roage pe Mareşal a pune să mi se readucă lucrurile.
  După 2-3 luni d-l s-a reîntors şi mi-a spus că în adevăr casa mi-a fost complect devastată şi că Mareşalul, când l-a pus în cunoştinţă de aceasta, i-ar fi răspuns că nu poate face nimic, deoarece la Craiova era comandament austriac.
  D-l în chestiune mi-a spus că Mareşalul a fost foarte impresionat de protestarea mea din parlament împotriva păcii şi că nu înţelege atitudinea mea.
  Am rămas la rândul meu foarte mirat de reflecţiunile Mareşalului, şi pentru a îndepărta orice echivoc, am rugat pe d-l, care pleca din nou la Bucureşti, a spune Mareşalului, în esenţă, următoarele din parte-mi :
     1. Când am început negocierile intenţiunea mea, era ca România încheind pacea să intre în categoria statelor neutre faţă de Puterile Centrale ;
      2. Că nu a fost niciodată în intenţiunea mea de a modifica legăturile noastre cu puterile aliate, afară numai de măsura impusă de noua noastră situaţiune de stat neutru. O schimbare a orientării noastre politice ne-ar fi scoborât moraliceşte în ochii oricui, chiar şi ai Germaniei ;
    3. Că în raporturile cu Germania singurul lucru ce urmăream era să găsesc în ea un sprijin împotriva rapacităţii austriace. D-l…, pentru a nu ieşi din cadrul vederilor mele, mi-a cerut să fixez aceste instrucţii pentru d-sa pe hârtie. I-am dat un fel de scurt memento, redactat în sensul sus arătat.

     Atâta tot !
    Acum dacă pe acest fond se pot broda insinuări de corespondenţă câtuşi de puţin compromiţătoare las la judecata oricărui om de bine.
   Las însă la judecata opiniei publice şi procedeul oamenilor care au curajul a spune, după ce insinuează infamii, că este un sacrilegiu de a ne arăta ca o ţară a relelor ! Cu bună seama că am fi o ţară a tuturor relelor, dacă România şi partidul afacerilor ar fi una ; - din fericire, nu este aşa : sunt două lucruri bine distincte.
 
[Îndreptarea, Anul I, Nr. 195, Duminică, 16 [29] Decembrie 1918]
 
 
 
 

[1] Averescu este consemnat în această calitate, cu gradul de maior, în Gothaischer Genealogischer Adelskalender, 1896, pag. 541, când ministru plenipotenţiar era Grigore I. Ghica. Despre această perioadă din viaţa lui Averescu vezi pe larg în Petre Otu, Mareşalul Averescu, Editura Militară, Bucureşti, 2009, pp. 22 – 25.
[2] Condus de D. A. Sturdza.

 
 
13/26 decembrie 1918, Notații ale liderului liberal I.G.Duca despre represiunea manifestației tipografilor din piața Teatrului Național

     La 13 [26] decembrie o manifestaţie s-a ciocnit pe strada Câmpineanu, jos pe lângă Teatrul Naţional cu un detaşament de vânători de munte. Soldaţii au tras. Mai mulţi manifestanţi au căzut morţi. Poliţia a arestat pe toţi fruntaşii mişcării şi i-a bătut în chip atât de crunt încât unul din socialiştii cei mai de vază, Frimu[1], a şi murit peste câteva zile în urma rănilor dobândite. Represiunea depăşise aşteptările şi intenţiile noastre. Mârzescu în calitatea lui de ministru de interne, nu putea reuşi să stabilească vinovăţiile şi răspunderile. Vădit, acţiunea îi scăpase din mână. Chiar dacă trupa fusese atacată cum pretindea ea, reacţionase prea violent; ceea ce se petrecuse la poliţie, împotriva dispoziţiunilor guvernului, era grav şi inadmisibil. Abia după câţiva ani şi întâmplător am aflat cheia enigmei. Plecând odată cu vagonul ministerial în Ardeal şi văzând că eroul de la Mărăşeşti, viteazul general Rasoviceanu, nu are loc în tren, l-am invitat la mine. Stând de vorbă până seara târziu, mi-a mărturisit că 13 decembrie era opera lui. Că întorcându-se din Moldova cu regimentul său surprinsese noaptea în gara Chitila oameni suspecţi care îndemnau pe soldaţi să împuşte ofiţerii şi să facă revoluţie – că trebuie să se isprăvească cu Regii şi cu burjuii – că văzând că Guvernul umbla cu mănuşi, el s-a gândit să cureţe el Capitala de aceşti agitatori. Că aflând de întrunirea lor le-a ieşit înainte, că a tras fără provocare şi că tot el a dispus, peste capul prefectului de poliţie, să se dea conducătorilor mişcării o lecţie aşa încât pe viitor să se sature de comunism. Considera că a adus un mare serviciu ţării sale şi se lăuda că a procedat cum a vrut el, nu cum ar fi vrut Guvernul responsabil al ţării

(I.G. Duca, Memorii. Războiul, partea a II-a 1917 -1919, ediţie Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1994, vol. 4, pp. 188 – 189)
 
 

[1]Ion Costache Frimu (1871 – 6/19 februarie 1919), fost un militant socialist și fruntaș al Partidului Social-Democrat, care a murit în urma bătăilor suferite în închisoare, ca urmare a participării sale la manifestațiile muncitorilor tipografi din decembrie 1918. La data de 13/26 decembrie 1918, a avut loc o mare manifestație socialistă a muncitorilor din București, principalii organizatori ai acesteia fiind Cristian Racovski, tipografii Iancu Luchwig și Sami Steinberg, cizmarul Marcus Iancu, corectorul Marcel Blumenfeld, Ilie Moscovici, I.C. Frimu, Gheorghe Cristescu, D. Pop și alții. În acea zi, cei aproape 600 de muncitori tipografi din capitală au încetat lucrul și s-au îndreptat spre Ministerul Industriei și Comerțului, însoțind delegația pe care au desemnat-o să prezinte revendicările lor. Cu muncitorii tipografi, s-au solidarizat și muncitorii de la alte fabrici și uzine din București. Manifestanții au scandat lozincile „Jos armata! Jos regele! Trăiască Republica!”. Manifestația trebuia să aibă loc în fața Teatrului Național. În momentul în care coloanele de muncitori au ajuns în Piața Teatrului Național, au fost întâmpinate de forțele de ordine, formate din Regimentul 9 Vânători de munte, comandat de colonelul Gheorghe Rasoviceanu, Poliție și Jandarmerie, comandate de prefectul de poliție generalul Ștefănescu și de șeful garnizoanei București, generalul Mărgineanu. Forțele de ordine se grupaseră pe strada Ion Câmpineanu, în Pasajul Român, comandamentul fiind instalat în sediul secției de poliție din pasaj. Din pasaj, generalul Mărgineanu a telefonata telefonat primului ministru Ion I.C. Brătianu cerându-i autorizația de a interveni împotriva demonstranților. Forțele de ordine au intervenit cu focuri de armă, în Piața Teatrului Național rămânând 16 morți și zeci de răniți din rândurile muncitorilor. Ulterior, după preluarea puterii, propaganda comunistă a susținutcă au fost 102 morți și sute de răniți, care nu au fost înregistrați de istoriografia oficială. Personalități marcante ale vieții culturale, artistice și politice ca Ion Slavici, Nicolae Tonitza, Gala Galaction, au condamnat cu asprime actul represiv al guvernului. Au fost arestați sute de muncitori, membri ai mișcării sindicale și ai Partidului Socialist, care au fost schingiuiți.
 
 
 
13/26 decembrie 1918, Charles J. Vopicka, ministrul SUA în România, despre reprimarea manifestaţiei tipografilor din București
 
       Domnul Brătianu, primul-ministru ne-a cerut să trimitem un nou apel către guvernele noastre, cerând hrană şi ajutoare, el temându-se că România, care, pe toată durata războiului a rezistat influenţei bolşevice, ar putea oferi acesteia un nou cămin, atât timp cât ameninţarea cu foametea nu va fi imediat îndepărtată.
     Pentru a demonstra că temerile primului-ministru erau justificate, o mare răzmeriţă s-a produs în Bucureşti. O mulţime dezlănţuită, compusă din anarhişti, bolşevici şi alte elemente nemulţumite au înconjurat palatul regal şi au strigat Jos regele! Jos familia regală! Trăiască Republica! Garda care păzea palatul nu a schiţat nicio mişcare până când din mulţime nu s-au tras câteva gloanţe care i-au rănit pe doi dintre soldaţii de pază. Văzând acest lucru, fără niciun ordin soldaţii au deschis focul şi au ucis sau rănit aproximativ 50 de persoane, apoi mulţimea s-a dispersat. Toate locurile publice, inclusiv teatrele şi cinematografele, au fost închise pentru aproape două săptămâni. Poliţia a arestat foarte mulţi oameni, printre care numeroşi agitatori ruşi şi germani care au încercat să instaureze bolşevismul în România. După aceasta, se pare că agiataţia bolşevică a încetat pentru o vreme.”

(Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere A.A. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012, pag. 286.)

 
 
25 decembrie 1918, Însemnările arhiepiscopului Raymund Netzhammer despre revenirea la slujbe la biserica catolică din București a regelui Ferdinand I.
 
      Regele Ferdinand a început de astăzi să frecventeze din nou biserica catolică din Bucureşti. A anunţat că va veni la liturghia principală din capela Domnişoarelor Engleze din strada Pitar Moş. Maicile au împodobit mânăstirea şi intrarea în biserică şi au salutat pe Majestatea Sa întocmai ca pe vremuri. Directorul d’Ester (1) a rostit din altar o cuvântare adresată regelui, în care şi-a exprimat bucuria pentru întoarcerea acestuia şi pentru colosala reuşită a întemeierii României Mari; mulţumire lui Dumnezeu pentru aceste fericite evenimente se aduce prin Te Deum-ul care va fi cântat la sfârşitul liturghiei, a spus el. Se spune că regele a fost foarte grav. A venit la biserică cu cartea lui de cântări bisericeşti cu coperţi maronii şi a lăsat-o pe scaunul de rugăciune aşa cum făcea odinioară. Bunele maici se simt fericite şi eliberate de griji, în sensul că până acum nu primiseră niciun răspuns la adresa trimisă regelui cu prilejul intrării sale triumfătoare în Bucureşti şi nici la cererea de a fi primite de rege în audienţă, cerere pe care o expediaseră cu trei săptămâni în urmă.
(RaymundNetzhammer, Bischof in Rumänien, vol. 2, München, 1996, pp. 862 – 863; trauducereSorinCristescu)
 
(1) Josef d'Ester (1847 -1921) originar din localitatea Vallendar de lângă Neuwied am Rhein, cleric, misionar apostolic, director şi catehet al Institutului Sf. Maria (al Domnişoarelor Engleze) din Bucureşti şi confesor al regelui Carol I.
 
 
 
 
10/23 decembrie 1918, Telegrama identică a miniștrilor aliați, acreditați la București, semnată de Saint Aulaire,  prin care se informează despre  îngrijorările guvernului român privind valabilitatea tratatului din 4/17 august 1916 asupra căruia nu s-au primit asigurări ferme
 
          Salonique, Armée du Danube, 23 Décembre 1918
     Télégramme identique des Ministres de France, Ministre d’Angleterre et Ministre d’Italie à communiquer, etc.
      Le Gouvernement roumain s’inquiète de n’avoir pas encore reçu d’assurances précises sur le maintien des engagements pris à son égard par la Convention du 17 août 1916 et le rappelle dans le mémoire que nous avons transmis le 10 novembre (télégramme identique 767). Ainsi que nous l’avons déjà déclaré, le Gouvernement roumain considère que cette convention n’a jamais cessé d’être en vigueur non seulement moralement et politiquement, mais aussi juridiquement; la paix de Bucarest qui, d’ailleurs n’a jamais été ratifiée était imposé par un cas de force majeure, c’est-à-dire par la situation désespérée résultant de la trahison de la Russie et de l’isolement total de la Roumanie. Le Gouvernement roumain estime que si un doute avait pu s’élever sur ce dernier point, il ne peut en subsister aucun après sa réintervention avant l’armistice. Le Roi et le premier ministre ont d’ailleurs reçu à cette occasion de Londres et de Paris des télégrammes les félicitant d’être rentrés dans l’alliance. M. Bratiano nous a signalé l’urgence nécessaire de dissiper dans l’opinion publique tout incertitude à ce sujet. Le Gouvernement a besoin de toute son autorité morale pour dominer la situation grave qui résulte de l’extrême misère et de la famine. Toute déception au point de vue national, la désarmerait en présence de cette situation et mettrait la Roumanie dansl’impossibilité de fournir son concours à l’action des alliés en Russie. Nous avons le devoir de reconnaître la valeur de ces considérations. Notre collègue des Etats Unis transmet ce télégramme à son gouvernement et, en appui, un Mémorandum.
       Saint-Aulaire

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franţa, inv. 1990, rola 187, cadre 372-373)
 
 
 
 
9/22 decembrie 1918, Articolul Datoria cea dintâi a filosofului Petre P. Negulescu, fondator al Ligii Poporului
 
 
Datoria cea dintâi
 
Petre P. Negulescu
 
          Niciodată de când poate urmări istoria trecutul omenirii, nu s-au îngrămădit, într-un timp atât de scurt atâtea prefaceri politice şi sociale, atât de întinse şi de adânci ca în zilele noastre. Sguduite din temelii, imperii mari şi puternice – cele mai mari şi mai puternice pe care le cunoştea Europa de eri – se prăbuşesc şi pe ruinele lor se ridică state nouă, cu alte rosturi şi alte năzuinţe. Tronuri vechi, întemeiate pe tradiţii seculare şi înconjurate de o veneraţie aproape mistică se clatină şi se năruiesc în faţa dreptei mânii a popoarelor care îşi cheamă la răspundere conducătorii. Şi e poate numai începutul a ceea ce vas ă fie. Imensitatea suferinţelor pricinuite de războiul monstruos care a bântuit ca o plagă biblică lumea împietrită de groază a deslănţuit în cele din urmă puterile elementare, ce dormeau de veacuri în sufletele omeneşti, sub apăsarea de plumb a vechilor aşezăminte. Vântul aprig al justiţiei răsbunătoare suflă cu furie – şi nu sunt semne că se va potoli prea curând.
      Ce facem noi în mijlocul acestui vălmăşag uriaş în care se plămădeşte lumea de mâine ? Ce gândim noi, ce vroim noi în acest clipe mari, hotărâtoare, începătoare de vremuri ?
        Împrejurările, cari au fost mai bune pentru noi decât noi înşine, ne deschid largi porţile viitorului – ale unui viitor măreţ, ce trece cu mult peste tot ce am putut îndrăsni să nădăjduim. Dacă însă n-am fost în stare să le deschidem singuri aceste uşi sfinte ale altarului unităţii naţionale – suntem cel puţin vrednici să trecem pragul lor ? E oare cugetul nostru curat, sunt oare mâinile noastre nepătate ? Ne-am spălat oare cu adevărat de negrele păcate ale unui trecut ce ne-a adus până la marginea prăpastiei? Ne-am lepădat oare de egoismul sălbatic al politicianilor, care au speculat durerile ţării şi au târât în noroi sfintele taine ale neamului ? Ne-am desbărat oare de îngâmfarea neghioabă a celor ce şi-au închipuit că pot învârti omenirea întreagă după socotelile lor de tarabă, şi au măsurat grozavele necesităţi ale unii război gigantic cu [text degradat] meschin al vanităţii lor… ?
       Ne-am lecuit oare de lăcomia nelegiuită care a pus pe unii dintre noi în slujba duşmanului şi l-au ajutat să îndrepte jungherul ucigaş spre inima ţării ? Ne-am lecuit oare de trufia oarbă care a împiedicat pe unii dintre noi să vadă calea cea dreaptă fiindcă nu se potrivea cu înaltele lor convingeri ? Ne-am trezit din inconştienţa monstruoasă care a făcut pe atâţia dintre noi să se bucure de izbânzile vremelnice ale vrăjmaşului, fiindcă păreau a le îndreptăţi « prevederile », şi să se întristeze de înfrângerile lui fiindcă ameninţau să le sdruncine situaţia politică ? Ne-am dat oare seama de făţărnicia vicleană a celor ce ne asurzesc acum cu apeluri de înfrăţire, după ce ne-au strivit atâta vreme cu dispreţul lor fără margini de profeţi triumfători ? Ne-am legat oare cu jurământ, să nu mai punem piciorul pe drumurile mocirloase ale minciunii sfruntate, ale intrigei perfide ale calomniei mârşave, care au prefăcut, atât de adesea, viaţa noastră politică într-o cloacă infectă ?
      După o veche credinţă populară, morţii ce rănân neîngropaţi se « întorc » ca să-i chinuiască pe cei vii. Trecutul nostru ruşinos, dacă nu-l vom îngropa o dată pentru totdeauna şi nu-i vom prăvăli pe mormânt piatra grea a scârbei noastre veşnice, ne va amărî încă multă vreme în viaţa nouă ce ni se deschide acum dinainte-ne. Va pune poate în primejdie chiar şi trăinicia clădirei măreţe ce urmează să adăpostească neamul nostru întregit, rozându-i în umbră temeliile ca un vierme nevăzut. Hotărâtu-ne-am oare să-i cântăm prohodul ?
      Semnele nu se arată. Trebuie să avem tăria să ne-o spunem fără înconjur. Oamenii trecutului, asupra cărora apasă răspunderi grozave şi a căror ispăşire ar trebui să fie cumplită, ridică iarăşi capul rânjind cu cinism. Nemernicia lor hidoasă se îmbracă cu haina de furat a strălucitelor merite ale altora. De după tejgheaua lor murdară, cămătarii întind mâna ca să speculeze victoria sfântă a sublimilor soldaţi ai libertăţii. Suferi-va oare poporul nostru cinstit, care şi-a vărsat cu eroism sângele generos ca să se facă vrednic de lumina cea mare ce se revarsă asupra lumii, această odioasă pângărire a celor mai înalte şi mai curate năzuinţe ale omenirii ?
     Arme nouă îi stau acum la îndemână. Împroprietărirea ţăranilor şi votul obştesc pe care le vom avea în sfârşit, fiindcă cele ce se petrec împrejurul nostru ni le-au impus, îi dau puterea să lupte cu mai multă tărie ca oricând. Dar duşmanul dinăuntru e nespus de viclean. Nu o dată, în trecut, a zădărnicit cu meşteşugurile lui necurate încercările de îndreptare. Regimul constituţional pe care ni l-au hărăzit înaintaşii noştri, n-a ridicat oare speranţe mari care ne-au fost toate înşelate ? Nu ne-am coborât oare, cu acest regim, de la despotismul şefilor de stat la despotismul şefilor de partid, care e cu mult mai rău ?
      Tot aşa dacă nu vom lua seamă, exproprierea va deveni, în mâinile vechilor partide, un mijloc de speculă pentru clienţii lor. Improprietărirea va alcătui sub guvernele lor oligarhice un mijloc de presiune politică asupra ţăranilor. Iar sufragiul universal va constitui o armă teribilă în mâna demagogilor fără scrupule…
     Şi ce poate fi despotismul demagogilor, o vedem în Rusia. Grozăvia regimului ţarist, de neagră amintire, a ajuns să pară, acum, chinuitului popor rusesc, un paradis pierdut pe lângă infernul dominaţiei maximaliste.
      Căci legile nu însemnează nimic prin ele înşile. Cei ce le aplică sunt totul. Chiar şi cu aşezăminte rele un popor poate trăi bine, dacă e condus de oameni de treabă. Iar cu principiile cele mai frumoase ticăloşii îl pot duce la ruină.
     Să luăm dar aminte. Datoria noastră cea dintâi e să ne curăţim de păcatele trecutului, ca să ne facem vrednici de binefacerile viitorului.
     Iar această datorie ne impune lupta, fără preget şi fără cruţare, împotriba vechiului şi odiosului nostru regim politic. Şi dorim să fim bine înţeleşi de toţi cei ce se simt îndemnaţi să unească străduinţele lor cu ale noastre. Nu un guvern oarecare, ci un regim întreg trebuie să cadă sub loviturile obşteşti – regimul putred al traficului de conştiinţe şi al mezatului electoral, regimul scârbos al cointeresării de partid şi al speculei cu nevoile publice, regimul funest al despotismului oligarhic, ce se ascunde sub masca făţarnică a constituţionalismului pe hârtie.
     Ne trebuie o viaţă nouă, mai curată, mai liberă, mai dreaptă – mai potrivită cu vremurile mari în care intrăm, decât tânjirea de până acum.
     Şi o vom avea [text alb cenzurat, mai multe rânduri]

P.P. Negulescu[1]

(„Îndreptarea”, Anul I, Nr. 1918)
 

[1] Petre P. Negulescu (1872 -1951) filosof și om politic român.  Publică, după mulți ani de muncă asiduă, în 1910, primul volum din lucrarea Filosofia Renașterii (vol.II în 1914), considerată drept capodopera sa. În același an, prin pensionarea din învățământ a lui Titu Maiorescu, Negulescu se transferă la București, ocupând catedra fostului său profesor. În 1918 devine membru fondator și fruntaș al unei noi formațiuni politice: "Liga Poporului", devenită Partidul Poporului, sub conducerea generalului Al. Averescu, iar în 1919 este ales senator. Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (martie 1920 – decembrie 1921 şi martie – iulie 1926). Preşedinte al Camerei Deputaţilor (iulie 1926 – iunie 1927), ultima demnitate politică din viaţa sa. Tot în 1926, publică lucrarea Partidele politice. În 1934 publică Geneza formelor culturii și în 1936 este ales membru titular al Academiei Române. În 1938 îi apare primul volum din vasta lucrare Destinul omenirii. Volumul IV apare în 1944. În 1940, autoritățile antonesciene îl pensionează, forțat, din învățământ (la 68 de ani). Odată cu el sunt pensionați și C. Rădulescu-Motru, Mihail Dragomirescu. În 1941 începe publicarea monumentalei lucrăriIstoria filosofiei contemporane. Volumul IV apare în 1944, iar al cincilea, postum, în 1971.Bombardamentele asupra Bucureștiului din 1944 îi distrug casa și biblioteca. Se stinge din viață, la venerabila vârstă de 79 de ani în aprilie 1951. Ultimii ani i-a trăit în sărăcie, uitat și izgonit din Academie.
 
 
 
 21 decembrie 1918, București, Telegramă a primului ministru Ion I. C. Brătianu către Legaţia României la Paris prin care ce amplificarea eforturilor în vederea urgentării trimiterii în țară a   alimentelor și echipamentului.
 
        Bucarest, le 21 decembre 1918
        Misère et impossibilité subvenir nécessités indispensables donnent prise dangereuse propagande bolcheviste. Enquête pour constater situation et donner réponse précise question poséepar Hoover à Danielopol se fait sans retard, dans l’état de désorganisation de toutes les administrations et voies de communication. Nous faisons possible pour accélérer et vous enverrons ces jours-ci chiffre demandé, mais il serait fatal perdre une seule journée. Veuillez intervenir partout afin d’obtenir envoi immédiat premier transport et conserves alimentaires, chaussures, vêtements hiver et dont déficit considérable ne saurait être mis en doute. Expédiez sans attendre le résultat de l’enquête Croix Rouge américaine. Avant une aide, à tout hasard en donne d’urgence le nécessaire. Nous pouvons disposer 60000 tonnes bâtiments maritimes pour contribuer transport ultérieur.
Bratiano

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, inv. 3039, dosar 3-1918, fila 27)
 
 
 
 
 
 8/21 decembrie 1918, Articol din ziarul „Îndreptarea” despre popularitatea generalului Alexandru Averescu 
 
Generalul Averescu aclamat
 
Portret anonim expus la palatul CotroceniBucureşti.
 

     Capitala a făcut ieri o sinceră şi călduroasă manifestaţie de simpatie generalului Averescu, preşedintele Ligei Poporului.
     În momentul când generalul Averescu părăsea biserica Kreţulescu, unde asistase la pioasa comemorare a neuitatului Nicolae Filipescu, sute de oameni adunaţi în curtea bisericii au izbucnit în urale, aclamând frenetic pe eroul luptelor de la Mărăşti.
       Pe Calea Victoriei mulţimea, care vedea pentru prima oară, de la evacuarea de acum doi ani pe acel care a ridicat prestigiul militar al ţării la cea mai înaltă culme a gloriei, l-a înconjurat imediat, manifestând prin aclamaţiuni frenetice dragostea şi respectul ce Capitala îi păstrează.
     În calea generalului trecătorii se descoperau, iar strigătele de Trăiască generalul Averescu! Trăiască învingătorul de la Mărăşti! porneau din toate piepturile cu o sinceritate emoţionată.
       Sute de oameni din toate clasele societăţii, studenţi, ofiţeri, funcţionari, invalizi de război, toţi acei cari au luptat şi au suferit pe câmpul de jertfă, sub privirea caldă şi încurajatoare a generalului, ca şi acei cari aşteaptă de la dânsul cuvântul de adevăr şi dreptate pentru această ţară, s-au întrecut ieri dimineaţă să-i arate ce loc larg a cucerit generalul Averescu în sufletul poporului Capitalei.
      La clubul Ligii Poporului, strada Academiei, pe care preşedintele noastru a dorit să-l viziteze, s-a adunat în câteva minute numai o mare mulţime de cetăţeni.
      Ştirea că generalul Averescu se găseşte în Capitală s-a răspândit cu o iuţeală uimitoare.
    Sute de cetăţeni şi invalizi de război, adunaţi în faţa clubului Ligii Poporului, au aclamat vreme îndelungată pe marele general al neamului nostru.
 
 („Îndreptarea” Anul I, Nr. 190)
 
 
 
 
 
6/19 decembrie 1918, Proclamația Misiunii Militare Franceze și a comandantului trupelor  din România și Rusia meridională adresată locuitorilor Dobrogei cu prilejul reinstaurării administrației românești
 

 
 
       5/18 decembrie 1918, Salonic, Telegramă a colonelului Toma Dumitrescu, atașat pe lângă generalul francez Franchet d’Esperey, adresată ministrului Afacerilor Străine, referitoare la cooperarea cu aliații în problema  Banatului, liniei Diaz și intervenției  trupelor române în sudul Rusiei.
 
      Domnule Ministru,
     În ziua de 1/14 decembre am sosit la Salonic, fiind detaşat ca ofiţer de legătură pe lângă generalul Franchet d’Esperey, pe care l-am însoţit de la Bucureşti la Salonic. În timpul şederii sale la Bucureşti, dl. I. I. C. Brătianu i-a comunicat punctul nostru de vedere: încorporarea teritoriilor cuprinse în tratatul nostru de alianţă. În ce priveşte Transilvania, generalul d’Esperey şi generalul Berthelot nu vor permite să ocupăm şi zona cuprinsă între linia Diaz şi linia tratatului de pace; în ce priveşte Banatul, am cerut ca zona contestată să fie ocupată de trupe franceze, iar trupele sârbe să fie retrase. Generalul Franchet d’Esperey a telegrafiat guvernului francez, cerându-i instrucţiuni. Precum v-am telegrafiat, este necesar să obţinem cât mai repede retragerea sârbilor din Banat şi să înlăturăm desavantajele unei amânări sistematice. Faptul că francezii ne cer 16 regimente pentru operaţiuni în Rusia ne dă oarecum dreptul de a le pretinde în schimb ocupaţia Banatului cu trupele lor, în scopul de a evita fricţiuni între noi şi sârbi şi a putea pregăti în linişte susţinerea drepturilor noastre atât în afară, cât şi în Banat. Dat fiind greutatea corespondenţei, m-am hotărât a vă scrie acestea cu autorizaţia d-lui Prim Ministru, pe care l-am încunoştiinţat de cele de mai sus. Binevoiţi a primi, vă rog, domnule ministru, asigurarea profundului meu respect şi devotament.
       Colonel T. Dumitrescu,
       Salonic, 5/18 dec. 1918

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, inv. 3039, dosar 3-1918, file 85-86)

 
 
 
 5/18 decembrie 1918,  Charles Vopicka, ministrul SUA  la București, despre situația alimentară a României și necesitatea urgentă a sprijinului aliat.
 
 

 
       Charles Vopicka (1875 -1935), ministru plenipotenţiar al Statelor Unite în România (27 noiembrie 1913 - 10 iulie 1920).
     Atunci când am ajuns la Bucureşti, am aflat că germanii au luat toate proviziile de hrană şi de îmbrăcăminte. Pieţele erau goale, iar poporul trăia în cea mai cumplită mizerie. În oraş nu se găseau lemne, iar guvernul se temea de o mare calamitate.
    Ministrul însărcinat cu aprovizionarea[1] ne-a vizitat în această dimineaţă pentru a prezenta gravitatea situaţiei datorate extremei crize a proviziilor. Excelenţa Sa a declarat că doar (cel mult) 10.000 tone de grâu şi 30.000 de tone de porumb se află în toată ţara. Această cantitate de grâu ar fi putut ajunge pentru maximum 20 de zile, iar cea de porumb pentru două luni, dacă nu apăreau dificultăţi suplimentare de transport care, şi aşa, erau foarte mari. Această stare de lucruri era, a adăugat Excelenţa Sa, extrem de alarmantă din perspectiva bolşevismului, de care România era înconjurată şi ameninţată. Există unii agitatori a căror deviză este: Dacă în timpul ocupaţiei germane aveam pâine, acum nu mai avem deloc.

 

 
 Fotin Enescu 1878 -1918
 
      Având în vedere extrema urgenţă a chestiunii, guvernul român roagă guvernele aliate să întreprindă pe dată paşii necesari şi să trimită din propriile lor depozite (cu cât mai apropiate cu atât mai bine), poate din Alexandria de pildă, 30.000 de tone de grâu. Grâul furnizează hrana de bază a oraşelor (unde bolşevismul este mai de temut ca la ţară) şi este mai important decât porumbul (pentru moment). Considerăm chestiunea foarte urgentă şi rugăm foarte mult ca nicio problemă legată de modul de plată să nu fie deocamdată ridicată, astfel de chestiuni cauzând mari întârzieri de aprovizionare. Fireşte, guvernul român se va considera solvabil la plată. Am scris o telegramă specială guvernului meu, solicitând trimiterea proviziilor cât mai curând posibil.”[2]
 

(Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere note şi postfaţă de A. A. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012, pp. 285 -286)

[1] Ministrul Agriculturii şi Domeniilor, Fotin Enescu (1878 – decedat la 30 decembrie 1918, la Chişinău)
[2] Revenit în fruntea guvernului, la 11 decembrie 1918, premierul Ion I.C. Brătianu a reluat de la 14 decembrie 1918, cu o şi mai mare insistenţă, apelurile de ajutor adresate Aliaţilor, Statelor Unite în primul rând, mai ales pentru obţinerea de alimente, de care România ducea mare lipsă. Într-o telegramă trimisă la Paris, Londra şi Washington se spunea clar: Dacă în câteva săptămâni nu suntem aprovizionaţi suntem expuşi foametei. În afară de alimente, mai era, de asemenea nevoie de îmbrăcăminte, echipament civil şi material rulant, astfel încât la 18 şi la 23 decembrie 1918, autorităţile române au făcut apel la Charles J. Vopicka, pentru ca acesta să solicite de urgenţă guvernului de la Washington expedierea neîntârziată a nu mai puţin de 30.000 tone de grâu, vezi Ion Stanciu, Aliaţi fără alianţă. România şi SUA 1914 -1920, Editura Albatros, Bucureşti, 1992, pp. 196 – 197; Mircea Răceanu, Cronologie comentată a relaţiilor româno-americane: de la începutul cunoaşterii reciproce până la prăbuşirea regimului comunist în România, 1989, Editura Silex, Bucureşti, 2005, pag. 89. (Nota editorului A. A. Căpuşan)
 
18 decembrie 1918, Însemnări ale generalului Henri Mathias Berthelot despre vizita la Iași, situația României și perspectivele intervenției aliate în Rusia

       M-am întors azi la prânz din plimbarea mea la Iaşi, unde am fost pentru că voiam neapărat să-i văd pe toţi prietenii care m-au primit atât de cordial în 1917. E inutil să-ţi descriu bucuria cu care am fost primiţi, eu şi batalioanele franceze pe care le-am adus cu mine.
Din nefericire, această bucurie a fost afectată de moartea generalului Lafont, ataşatul nostru militar care a fost îngropat acolo, luni.
        În acest moment, activitatea noastră militară este destul de redusă. Faimoasa gripă spaniolă face ravagii şi sunt obligat să ţin trupele în repaus, pentru a le menaja. Totuşi, două regimente au fost trimise de la Salonic şi a trebuit să debarce azi sau ieri la Odessa pentru a menţine acolo ordinea. Nu am încă veşti de la această operaţie.
        Pentru moment, ne vom limita la asta. De altfel, Parisul nu pare în totalitate decis să intervină în Rusia. O asemenea afacere trebuie să fie tratată cu precauţie. Ar trebui un număr destul de mare de trupe şi, mai ales, multe mijloace materiale. În lipsa acestora, este preferabil să ne abţinem şi să îi lăsăm pe ruşi să se descurce singuri. Dar n-aş fi deloc supărat dacă s-ar hotărî odată, ca să ştiu şi eu ce am de făcut.
      Mă simt în  continuare foarte bine. Ceremoniile şi banchetele au început să se rărească; era şi timpul. Pe aici se cam suferă de foame şi nu se prea cuvine să organizezi agape când atâţia oameni nu au ce mânca.
 
 (Generalul Henri Berthelot, Memorii şi corespondenţă 1916-1919, Bucureşti, Editura Militară, 2012, pp. 384-385. )
 
 
 
 
4/17 decembrie 1918, Budapesta, Feldmareșalul August von Mackensen despre întâlnirea din în clădirea parlamentului din Budapesta cu liderii  maghiari ungari Mihaly Karolyi şi Vilmos Böhm, privind soarta trupelor germane care se mai aflau pe teritoriul Ungariei, din August von Mackensen, Briefe und Aufzeichnungen, Leipzig, 1938, pp. 373 – 374:

       Când în dimineaţa zilei de 16 decembrie trenul a intrat în gara din Budapesta, s-a văzut oprit acolo. În scurtă vreme s-a constatat că gara era ocupată de două companii de infanterie ungară sub conducerea unui soviet de soldaţi. Locomotiva a fost imediat decuplată şi tot trenul a trecut sub supravegherea santinelelor.
      Prim ofiţerul de stat major maiorul von Waenker, care se afla de câteva zile la Budapesta ca reprezentant al comandamentului grupului de armate pe lângă guvernul revoluţionar ungar, a urcat în tren şi a raportat că obiecţia feldmareşalului faţă de pretenţia franceză privind dezarmarea şi internarea trupelor germane din Ungaria a fost trimisă de comisia militară franceză din Budapesta la comandamentul suprem al armatei franceze. Comandantul armatei de Orient a ordonat ca până când se va lua decizia definitivă de către comandamentul armatelor franceze, guvernul ungar trebuie să execute riguros şi în orice condiţii dezarmarea şi internarea militarilor germani. În plus, maiorul von Waencker a adus şi cererea Preşedintelui de Consiliu ungar, contele Karolyi, în care acesta îşi exprima dorinţa unei discuţii cu feldmareşalului în clădirea Parlamentului din Budapesta. Contele Karolyi voia să-l informeze personal pe feldmareşal despre situaţia de constrângere în care a ajuns guvernul ungar din cauza pretenţiei comisiei franceze privind dezarmarea şi internarea. Guvernul ungar cere ca feldmareşalul să dea el un ordin trupelor sale să se conformeze dezarmării şi internării. Maiorul von Waenker a adăugat că ministrul de război ungar i-a declarat că internarea este doar o chestiune formală. Guvernul nu se va opune în niciun fel încercărilor trupelor germane de a pleca din lagărele de internare care le-au fost alese în apropierea frontierei cu Austria, ba chiar le va cere să facă acest lucru. Materiale au fost deja pregătite în acest sens. La ora actuală însă guvernul a trebuit să sisteze toate transporturile.
     Despre cum au evoluat lucrurile să-i dăm cuvântul feldmareşalului: într-o scrisoare trimisă a doua zi [17 decembrie] acesta s-a exprimat pe cât de obiectiv pe atât de plastic:

 
 
Anton Ludwig August von Mackensen
 
     „Trupele aduse la gară – nişte grupuri de băieţi îmbrăcaţi în uniforme şi înarmaţi cu mitraliere – ne-au dat de înţeles că va fi folosită forţa armelor pentru a mă împiedica în continuarea drumului. Maiorul von Waenker, care de mai multe zile se familiarizase cu situaţia de la Budapesta, a sfătuit insitent să acceptăm dorinţa ungurilor şi ofiţerii ungari i-au confirmat sfaturile. După ce persoana care îmi adusese cererea lui Karolyi[1], un maior ungur ne-a asigurat pe cuvât de onoare că premierul conte Karolyi şi ministrul de Război nu vor decât să aibă o întrevedere personală cu mine referitoare la pretenţiile franţuzilor faţă de guvernul ungar, că pot rămâne în siguranţă la Budapesta şi pe urmă îmi pot continua imediat călătoria, eu am fost de acord şi am pornit într-un automobil ce ne-a fost pus la dispoziţie împreună cu Schwarzkoppen, Waenker şi contele Quadt spre clădirea Parlamentului. Călătoria a decurs fără niciun incident. Nu se ştia nimic despre prezenţa mea acolo. După ceva am aşteptat ceva vreme a apărut contele Karolyi, o persoană înaltă, nu lipsită de aspect aristocratic de vreo 40 de ani, care avea un defect de vorbire din cauza structurii defectuoase a maxilarului[2], dar în rest nimic nu lăsa să se vadă ce alte calităţi remarcabile l-au făcut să ajungă în poziţia de conducere pe care o deţinea acum la Budapesta.  Cel care îl însoţea era noul ministru de Război, Böhm[3], un fost strungar despre care se spune că înainte de război a fost furnizorul de maşini de scris al ministerului honvezilor, şi care ne-a lăsat o impresie de om important deloc antipatic. Acest om simplu, cu raţiunea sa de om normal, aşa cum se va dovedi în cursul întrevederi, a avut în orice caz mai multă înţelegere pentru situaţia mea decât contele Karolyi. Se simţea cât de mult îl supără pe el însuşi pretenţiile franţuzilor şi cât suferă din cauza neputinţei de a li se opune.
 
 
 
Mihály Károlyi
 

 
 
Vilmos Böhm
 
      Discuţia a culminat prin faptul că mi s-a cerut să dau ordin tuturor trupelor mele care se mai găseau pe teritoriul ungar să-şi predea armele şi să se lase internate în lagărele organizate între timp pe drumul dintre Budapesta şi localitatea de frontieră Buck[4]; în ceea ce priveşte persoana mea, până la îndeplinirea acestui ordin, ar trebui să mă instalez la Budapesta, unde mi se va pune la dispoziţie o vilă cu parc. Poţi să-şi imaginezi indignarea care m-a cuprins la auzul acestei ultime pretenţii perfide şi minicinoase deopotrivă. Cu prima pretenţie eram de acord pentru că deja patru cincimi din trupele mele sunt în siguranţă dincolo de frontiera ungară şi în drum spre casă. Ce se mai află în Ungaria sunt din vina lor pentru că nu au vrut să-şi continue drumul, pentru că la fel ca trupele de la aşa-zisa exploatare economică, la început nu au vrut să pornească pe jos şi din cauza asta au pierdut timp. Adevăratele trupe combatante au ajuns în prizonierat într-un număr foarte mic. Mi s-a dat de înţeles că trebuie să dau ordinul cerut şi că predarea armelor şi internarea au început de fapt. Pentru părăsirea lagărelor respective nu se va face nicio oprelişte. Deoarece continuarea transportării noastre depinde întru totul de căile ferate ungare, nu-mi rămânea nimic altceva de făcut decât să dau ordinul cerut, sub rezerva consimţământului Înaltului Comandament al armatei noastre. În ceea ce priveşte îndeplinirea ordinului am refuzat însă orice răspundere şi am fost înţeles. Deja mulţi ofiţeri şi soldaţi se sustrăseseră internării, prin faptul că reuşiseră fie cu trenuri personale, fie pe jos să ajungă în apropierea frontierei austriece şi acolo li s-au pus la dispoziţie mijloacele de transport necesare cu care să-şi continue drumul spe casă. Şi din Budapesta pleacă noaptea, în secret, astfel de transporturi. Funcţionarii ungari feroviari şi de frontieră contribuie la realizarea acestor transporturi, numai că din când în când operaţiunea ne costă bani sau ţigări.
      Am respins însă fără nicio urmă de echivoc pretenţia ca al nostru comandament să rămână la Budapesta,  fie doar şi pentru câteva zile şi am obţinut ca să mi se ofere găzduire la Foth (la 30 de km nord de Budapesta, la est de malul Dunării) la una din reşedinţele lui Karolyi. Am acceptat oferta, cu condiţia asigurării condiţiilor de cazare, şi am părăsit clădirea Parlamentului fără să dau mâna cu negociatorii. Nici la întoarcerea la gară nu au avut loc incidente, dar plecarea s-a amânat până după lăsarea întunericului, ceva specific lipsei de cuvânt a revoluţionarilor.

 (August von Mackensen, Briefe und Aufzeichnungen, Leipzig, 1938, pp. 373 – 374)

[1] Károly Mihály conte de Nagykarolyi - Carei (1875 -1955) om politic maghiar, prim-ministru al Ungariei (31 octombrie 1918 – 11 ianuarie 1919) preşedinte al Ungariei (11 ianuarie -21 martie 1919) când puterea a trecut în mâna unui guvern de orientare bolşevică condus de Sándor Garbai în care însă rolul conducător îl avea ministrul de Externe, Béla Kun.
[2] Aluzie la un defect fizic caracteristic membrilor casei de Habsburg.
[3] Wilhelm (Vilmos) Böhm (1880 -1949), tehnician şi om politic ungar, membru marcant al Partidului Social-Democrat Ungar, lider în sindicatul metalurgiştilor. După revoluţia de la 31 octombrie a făcut parte din guvernul Karolyi ca ministru de Război până la proclamarea Republicii Sovietice Ungare condusă de Bela Kun (21 martie 1919). A susţinut ideea că numai o alianţă cu comuniştii mai poate salva cuceririle revoluţiei de la 31 octombrie. În aprilie 1919 a fost numit comandant al Armatei Roşii Ungare până la 1 august 1919. Ulterior ambasador al Ungariei la Viena, unde a obţinut ca acei comunişti ungari care au reuşit să fugă din ţara lor să primească azil politic în Ungaria. După lovitura de stat de la 12 februarie 1934 a fugit în Cehoslovacia şi de acolo în 1938 în Suedia. La sfârşitul lui 1945 s-a întors în Ungaria, unde a militat pentru o colaborare între social-democraţi şi comunişti; ambasador la Stockholm (1946 -1947) unde apoi a fost emigrant până la moarte.
[4] Este vorba de Bük, localitate aflată la 200 km vest de Budapesta, în apropierea frontierei cu Austria.

 
 
 3/16 decembrie 1918, București, Ceremonia primirii delegației românilor transilvănenii care aduc familiei regale actul Unirii de la Alba Iulia
 
          În ziua de 1 [14] decembrie, ora 10.30, Maiestatea sa Regele şi A.S.R. Principele Carol Moştenitorul Tronului, înconjuraţi de Casa civilă şi militară a M.S. Regelui, au asistat la Te-Deumul ce s-a oficiat la Sfânta Mitropolie pentru realizarea marelui act al unirii Ardealului cu Patria mumă[1].
     Serviciul religios a fost oficiat de P.S.S. Nifon[2], episcopul Dunărei de Jos, înconjurat de Înaltul Cler.
O companie cu drapel a dat onorurile.
      La Te-Deum au fost de faţă toţi membrii guvernului aflători în Capitală, corpul diplomatic, delegaţiunea transilvană (P.S.S. Episcopii M. Cristea[3] şi I. Hossu[4], d-nii Vaida Voevod[5] şi V. Goldiş[6]), d-nii generali şi ofiţeri superiori ai garnizoanei Bucureşti, precum şi o delegaţiune a ofiţerilor ardeleni.
      După terminarea serviciului religios Suveranul a trecut în revistă compania de onoare, iar apoi însoţit de Alteţa Sa Regală au plecat în automobil la Palat.
    După Te Deumul de la Mitropolie a urmat recepţiunea în sala Tronului de la Palatul Regal, la care au asistat membrii guvernului aflători în Capitală, corpului diplomatic precum şi d-nii generali şi ofiţeri superiori ai garnizoanei Bucureşti.
     La ora 11.30 M.S. Regele şi A.S.R. Principele Carol, precedaţi de Casa militară a Maiestăţii Sale, au intrat în sala Tronului.
     Dl. Vasile Goldiş, P.S.S. Episcopul Miron Cristea, P.S.S. Episcopul Hossu şi dl Vaida Voevod (delegaţiunea transilvană) erau aşezaţi în faţa Suveranului.
   Dl Vasile Goldiş înmânează Suveranului actul de unire şi apoi rosteşte următoarele cuvinte:
       Maiestate!
     Românii din Transilvania, Banat şi ţara ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor legali la Alba Iulia în ziua de 18 Noiembrie (1 Decembrie) 1918, au decretat unirea lor şi a acestor teritorii cu Regatul roman. Prin această unire, după aceea a Basarabiei, apoi a Bucovinei, s-a împlinit visul de o mie de ani al neamului românesc! Unirea într-un singur Stat a tuturor Românilor.
   Această unire este o pretenţiune a istoriei şi o pretenţiune a civilizaţiei omeneşti.
    Ea este o pretenţiune a istoriei pentru că neamul românesc de la zămislirea sa şi până astăzi a rămas unul şi etniceşte nedespărţit, posedând între aceleaşi geografice pământul Daciei lui Traian.
   Deci, îmbucătăţirea lui sub diferite dominaţiuni străine a fost o nedreptate a istoriei.
     Această nedreptate se înlătură azi.
    Dar unirea tuturor românilor într-un singur Stat este totdeodată şi o pretenţiune a civilizaţiunii omeneşti. Progresul acestei civilizaţiuni pretinde comuniunea naţiunilor într-o unire de ordin social superior, care să asigure libertatea şi dreptatea deopotrivă pentru toate naţiunile, mici şi mari. Cu naţiuni etniceşte şi geograficeşte unitare, iar politiceşte rupte în bucăţi, această comuniune a naţiunilor este o imposibilitate.
    Deci unirea tuturor Românilor într-un singur Stat rectifică o mare greşeală a istoriei şi se conform necesităţilor civilizaţiunei omeneşti. Tot astfel însă scopul istoric al acestei reuniri integrale a naţiunii române are să fie potrivit cauzei sale eficiente. Aceasă unire pe deoparte va trebui să consfinţească egalitatea condiţiunilor de viaţă pentru toţi indivizii care o alcătuiesc, pe de lată parte ea va trebui să se întemeieze pe principiu de liberatate şi [al] egalei îndreptăţiri a neamurilor.
      Sire,
     Unirea tuturor românilor într-un singur stat a trebuit să vie. Ea s-a înfăptuit prin suferinţe şi sacrificii. Istoria se face prin legile ţării, mai presus de orice putere omenească, dar obiectul şi mijlocul acestor legi este bietul om muritor. Fericiţi suntem noi românii de astăzi, că prin noi istoria săvârşeşte actul măreţ al unirii tuturor românilor într-un singur stat şi prea fericiţi suntem că norocul tocmai acum a destinat Statului român domnirea unui Rege mare, care a înţeles chemarea sfântă a istoriei şi s-a făcut luceafăr conducător al sufletului românesc.
      Pentru aceea, Sire, noi Îţi aducem pământul strămoşilor noştri, dar tot atunci noi Îţi aducem şi sufletele tuturor românilor de azi care trăiesc în Transilvania, Banat şi ţara ungurească. Pimeşte cu dragostea cu care Ţi-o aducem hotărârea de unire a acelor ţări, primeşte jurământul de fidelitate şi omagiul celor 4 milioane de români locuitori pe acel pământ şi întinde asupra lor simţul puternic al Maiestăţii Tale.
     Patru milioane de români, oţeliţi prin suferinţi şi tari în credinţă ca stânca din munţii dulcelui Ardeal, strigă azi în extaz de fericire:
     Trăiască Maiestatea Sa Regele Ferdinand I.
     Trăiască Maiestatea Sa Regina Maria.
     Trăiască scumpele odrasle ale Dinastiei Române.
    Trăiască fericita în veci România Mare.
    La care Maiestatea Sa Regele răspunde:
  În numele Românilor din Vechiul Regat, din Basarabia şi din Bucovina, astăzi uniţi, cu profundă recunoştinţă primesc hotărârea fraţilor noştri de peste Carpaţi de a săvârşi Unitatea Naţională a tuturor Românilor şi declar pe veci unite în Regatul Român toate ţinuturile locuite de români de la Tisa până la Nistru.
  Cu dragoste neţărmurită Mi-am închinat viaţa scumpului Meu popor, plin de credinţă în menirea lui istorică.
  Prin lupte şi prin jertfe Dumnezeu ne-a dat să înfăptuim azi aspiraţiunile noastre cele mai sfinte. Mulţumindu-I din adâncul sufletelor, ne îndreptăm gândurile către cei care cu sângele lor au clădit noul temei al dezvoltării noastre naţionale.
  Prin devotament neclintit pentru opera lor le vom arăta recunoştinţa noastră, prin el vom asigura roadele binefăcătoare ale crudelor încercări.
    Pe acest temei al unei puternice democraţii şi ale vieţii frăţeşti între popoare, vom răspunde totdeodată simţimintelor aliaţilor noşri alături de care am luptat pentru marea cauză a dreptăţii şi a libertăţii în lume.
    Să trăiacă România pe veci unită!
   După aceasta M.S. Regele a binevoit a se întreţine cu toţi membrii delegaţiunii şi cu toate persoanele prezente.
   La orele 20.30 a avut loc un prânz la Palatul Regal în onoarea delegaţiunii ardelene.
   La orele 20.30 M.S. Regele şi Alteţele Lor Regale au intrat în sala Tronului unde erau de faţă d-nii membri ai guvernului aflători în Capitală d-nii membri ai înaltului Corp diplomatic, un număr de ofiţeri generali şi o delegaţiune a ofiţerilor ardeleni.
    La acest prânz M.S. Regele a rostit următoarea cuvântare:
   În această zi plină de cea mai curată bucurie, când venind ca soli din frumosul Ardeal Mi-aduceţi hotărârea de la Alba-Iulia, luată de un popor întreg de a fi unit de-a pururea cu Regatul Român, vă zic din adâncul sufletului: bine aţi venit în zidurile acestui Palat, care a fost martor celor mai mari evenimente din istoria modernă română.
   Ni-aţi adus nu numai dorul împlint a câtorva milioane de suflete, ni-aţi adus şi inimele lor, şi în primirea plină de dragoste frăţească ce aţi găsit-o între noi aţi putut simţi pulsul Ţării Mume ce bate în acelaşi ritm cu al vostru.
    În frumoasa sa cuvântare dl Goldiş a spus astăzi că unirea tuturor românilor era o necesitate istorică. Această necesitate a fost înţeleasă de toţi oamenii cu inimă patriotică de dincoace şi de dincolo de Carpaţi, de la Nistru până la Tisa; dar dacă aşa fusese scris în destinele neamului românesc, evoluţia istorică avea nevoie de instrumente. Dumnezeu care a ocrotit necontenit în cursul veacurilor pe poporul românilor, i-a dat bărbaţi care au stat neclintit pe breşă, ţinând sus stindardul ideii naţionale, lor le-a dăruit suflet românesc, le-a întărit mintea şi oţelit braţul, ca să ducă barca românismului prin toate vijeliile vremurilor până la limanul dorit, unde, după atâtea trude, atâtea suferinţe, culegem roadele bine meritate ale unei lupte seculare.
  Azi, când vedem înaintea minţii şi înaintea ochilor noştri săvârşită clădirea măreaţă ce Mihai Viteazul începuse şi pe care generaţiiîntregi apoi au visat-o, aduc prinosul meu de recunoştinţă tuturor acelor care în toate colţurile unde sună dulcele grai românesc au pus sufletul şi puterile lor în serviciul idealului naţional.
   După Basarabia, după Bucovina, mai lipsea o piatră din cele mai scumpe: Ardealul cu ţinuturile din Ungaria locuite de Români. Azi ne-aţi adus şi această ultimă piatră a clădirii, care încoronează marea operă de unire.
  Putem privi cu încredere în viitor, căci temeliile sunt puternice, bazate pe principii democratice ce sunt o chezăşie pentru dezvoltarea firească a unei vieţi sănătoase, ele sunt cimentate prin credinţa nestrămutată a unui şir întreg de generaţii, de apostoli ai idealului naţional, ele sunt şi sfinţite prin sângele vitejilor Mei ostaşi care au luptat şi au murit pentru unire.
   Dacă gândul meu s-a oprit cu emoţie la aceşti bărbaţi români, nu putem uita în aceste clipe de veselie pe aliaţii noştri care prin sprijinul lor necontenit au fost şi sunt colaboratorii noştri preţioşi la realizarea visului nostru secular, şi care prin victoria lor au contribuit atât de mult ca să putem trăi momentele măreţe ale prezentului.
  Privind opera istorică înfăptuită în zilele noastre, să ne închinăm toate forţele noastre, unind cele din vechiul regat cu cele proaspete ce ne aduceţi, ca să fim demni de prea frumoasa clădire ce am zidit-o; să o păstrăm cu sfinţenie, să o întărim ca să o putem lăsa mai măreaţă, mai puternică generaţiunilor viitoare, aşa că moştenitorii vor putea spune despre fiecare din noi: exigit monumentum aere perenis[7].
   Să consacrăm unirea gândurilor, unirea sufletelor, dar şi unirea în muncă roditoare, prin strigătul: trăiască România mare, puternică şi unită.
   Ultimele cuvinte ale M.S. regelui au fost acoperite de urale entuziaste.
După terminarea prânzului M.S. Regele şi Alteţele Lor Regale au binevoit a se întreţine cu toate persoanele prezente.
    La orele 23.15 M.S. Regele şi Alteţele Lor Regale au părăsit sala.
    (Casa Regală. Documente oficiale, Dosar 119/1918, filele 13 -15)
 
[1] Este evidentă lipsa reginei Maria care la scurtă vreme după intrarea triumfală a familiei regale şi a armatei în Bucureşti la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 a fost atinsă de flagelul acelei epoci – gripa spaniolă - care a ţintuit-o la pat vreme de 20 de zile de la 23 noiembrie/6 decembrie la 13/26 decembrie. Vezi Maria, Regina României, Însemnări zilnice, vol 1. (decembrie 1918 – decembrie 1919), ediţie îngrijită de Vasile Arimia, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pag. 13.
[2] Nifon Nicolescu (1858 -1922) nume la naştere: Nicolae. Episcop al Dunării de Jos (1909 -1922)
[3] Miron Cristea (1868 -1939) va fi ales patriarh în 1925; membru al Înaltei Regenţe (20 iulie 1927 – 8 iunie 1939) şi apoi prim-ministru al României de la 10 februarie 1938 până la decesul survenit la 9 martie 1939.
[4] Iuliu Hossu (1885 -1970) cleric greco-catolic, Episcop de Cluj-Gherla (1917 -1948), a dat citire Rezoluţiei de Unire de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918. Membru de onoare al Academiei Române (1945). Pentru că a refuzat să treacă a la ortodoxie a fost întemniţat ca deţinut politic la Siget (1950 -1956); şi-a petrecut ultimii 14 ani din viaţă la mânăstirea Ciorogârla. La 28 aprilie 1969 a fost numit cardinal in pectore (în secret) de către papa Paul al VI-lea.
[5] Alexandru Vaida Voevod (1872 -1950) medic şi om politic român, membru marcant al Partidului Naţional Român, apoi al Partidului Naţional-Ţărănesc ministru în guvernările lui Iuliu Maniu, prim-ministru (9 decembrie 1919 – 19 martie 1920, 6 iunie -19 octombrie 1932 şi 14 ianuarie -14 noiembrie 1933).
[6] Vasile Goldiş (1862 -1934) pedagog, om politic român, membru marcant al Partidului Naţional Român, participant la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, ministru al Instrucţiunii Publice în Consiliul Dirigent, ministru în guvernările din anii 1919 -1926. Membru de onoare al Academiei Române (1919). Preşedinte al societăţii ASTRA (1923 -1932).
[7] Corect: exegi monumentum aere perennis: am clădit un monument mai trainic decât bronzul – Horaţiu, Ode, III, 30, 1. Versul exprimă convingerea poetului că opera sa va supravieţui timpului.
 
 
 
 
 3/16 decembrie 1918, Însemnări ale lui Vasile Bianu despre manifestațiile organizate la statuile lui Mihai Viteazul și Gh. Lazăr din București

      Ziua de ieri a fost consacrată memoriei lui Mihai Viteazul. Delegaţii Marelui Consiliu Naţional din Alba-Iulia şi-au îndeplinit o pioasă datorie de a depune prinosul lor de dragoste şi recunoştinţă aceluia dintre marii Voievozi ai Ţărilor româneşti, care prin vitejia şi agerimea lui de minte înseamnă o dungă luminoasă în istoria Românismului: Unirea tuturor Românilor sub un singur sceptru.
      La această pioasă datorie s-a asociat cu tot avntul populaţia Capitalei, deşi n-a fost anunţată decât în dimineaţa zilei de ieri. Guvernul a luat parte prin d-nii Ion I.C. Brătianu, I.G. Duca[1] şi Oscar Chiriţescu[2]. Cortegiul a pornit de la Palatul Regal la ora 11, având în frunte pe episcopii Cristea[3] şi Hossu[4], Al. Vaida-Voevod[5], Vasile Goldiş, ajutorul de primar Hălăceanu şi alţi membri ai consiliului comunal, generali, oameni politici marcanţi, profesori, avocaţi, etc. Cortegiul a trecut printr-un dublu gard format de public, care întâmpină pe delegaţi cu urale şi aclamaţiuni.
      Carte poştală cu statuia de dinainte de 1905
   Ajungând la Statuia lui Mihai Viteazul, cortegiul a fost întâmpinat de miniştrii mai sus amintiţi. Drapele societăţilor cari au luat parte la această manifestare şi batalionul ardelelenesc Avram Iancu au luat loc deoparte a Statuiei, iar în cealaltă parte erau delegaţii ardeleni şi membri guvernului. Statuia marelui Voievod era împodobită cu ghirlande de brad şi cu steguleţe tricolore, precum şi două tunuri cu bătaie lungă luate de la Germani şi aşezate la stânga şi la dreapta Statuiei, în locul celor două tunuri din războiul Independenţei din 1877, duse de Turci anul trecut la Constantinopol. În faţa Statuii era o coroană de lauri cu panglici tricolore depusă de Liga Culturală.
La urcarea pe tribuna improvizată a episcopului Miron Cristea, mulţimea a izbucnit în urale îndelungate, care ţinură mai multe minute. iată cuvintele rostite de părintele Miron:
      Iubiţi Fraţi!
     Dumnezeu a încredinţat Marelui Sfat al naţiunii române din Ardeal, Banat şi Ţara Ungurească un loc însemnat în istoria neamului. Şi noi cei patru soli venit-am să vă vestim marea bucurie că robia ce ne apăsa de zece veacuri nu ne-a înfrânt. Cu ajutorul vitezei armate române, cu ajutorul nepreţuit al valoroşilor Aliaţi, am putut rupe de pe tupul neamului lanurile sclaviei seculare. Şi când întâia oară ne-am sfătuit, într-un elan de însufleţire necunoscută dincolo până atunci, am luat în cetatea lui Mihai Viteazul hotărârea unanimă că vrem Unirea pământului strămoşesc cu patria noastră mamă. Şi ieri am avut rara misiune de a închina celui mai mare Voievod şi Rege din câţi Domnitori avut-a Neamul Românesc, nu numai pământul strămoşesc, ci şi inimile celor mai credincioşi supuşi ai săi de peste Carpaţi. Şi am simţit o rară fericire când am văzut că din ochii Măriei Sale curg lacrimi când i-am adus vestea cea mare a Unirii, lacrimi de bucurie. Iar astăzi avem fericirea de a veni la voi şi de a vă face rugămintea de a vă deschide larg sufletele, de a ne primi şi a ne contopi într-un trup şi o gândire pe veci nedespărţite. Noi am venit la voi cu toată dragostea şi încrederea frăţească, să ne alipim de Dinastie cu cea mai mare căldură, fiind convinşi că Regele vostru a ştiut să se inspire de la masele adânci ale poporului, de la izvoarele cele mai limpezi ale Neamului. În faţa acestei sfinte statui a Aceluia, care prin intrarea sa în Alba-Iulia ne-a arătat pentru întâia oară în cursul veacurilor idealurile neamului, rog mai ales tinerimea şi pe toţi, de la opincă până la Vlădică, să ne pregătim, să ne punem la muncă, ca prin muncă încordată să facem din România Mare sentinela civilizaţiunii latine în răsăritul Europei, şi prin aceasta să îndeplinim misiunea ce o avem faţă de Aliaţi pentru sprijinul ce ni l-au dat. Tu, suflete al lui Mihai Viteazul, în aceste clipe neuitate pentru întreg neamul românesc, de acolo de unde pluteşti, află şi te bucură că visul tău cel mare s-a împlinit! (ovaţiuni îndelungate şi călduroase)
      [...]
     Dl ministru Duca a rostit următoarele cuvinte:
     Fraţilor!
   În numele guvernului aduc salutul nostru solilor de peste munţi. Bine aţi venit, purtători ai Unirii tuturor Românilor! Înapoiaţi-vă acasă şi spuneţi bucuria ce ne copleşise la auzul veştii ce ne-aţi adus. Da, fraţilor, azi neamul românesc, despărţit până acum prin graniţi nefireşti şi nedrepte, de la Nistru până la Tisa, nu mai e decât o singură ţară: a Românilor! Ceea ce au sperat generaţii întregi se înfăptuieşte astăzi. Ceea ce a înfăptuit Mihai Viteazul o clipă, se înfăptuieşte azi pentru vecie! Neclintită ne-a fost încrederea – şi a voastră dincolo, sub apăsare şi urgie – şi a noastră aici. Niciodată nu ne-a părăsit credinţa că ceasul acesta va sosi. Putem privi cu încredere viitorul. Vom munci cu toţii să aşezăm România Mare pe temelii larg democratice şi avem încrederea nestrămutată că România va putea să ocupe locul ce-l merită şi-i este hărăzit între popoarele lumii. În această speranţă, vă zicem vouă primilor soli ai Ardealului, Banatului şi Românilor din Ţările ungureşti: Să trăiţi fraţilor, cu România Mare, sub sceptrul glorios al marelui şi iubitului Rege Ferdinand I!
     De la Statuia lui Mihai Viteazul, toată lumea s-a îndreptat spre Statuia lui Gheorghe Lazăr[6], unde dl Al. Vaida-Voevod a cuvântat cele ce urmează:
     Statuia lui Gheorge Lazăr din Bucureşti

    Sculptor: Ion Georgescu, 1896 
     Fraţilor!
    Se cuvine în aceste momente mari să aducem prinosul nostru şi Aceluia, care simbolizează munca intelectuală, ideea. Războiul acesta a dovedit că numai cu armele nu se poate duce la îndeplinire idealurile popoarelor. Idealul cel mare reprezentat de Mihai Eroul a fost întâia expresie a idealului obştesc. Cu armele n-a biruit însă, pentru că n-a avut moralul cu care să susţină ceea ce a înfăptuit. A trebuit să treacă veacuri, să vină Gheorghe Lazăr, până când poporul a ajuns în rândul popoarelor culte. La noi, în Transilvania, se cultivă mândria că de la noi a venit lumina în ţările de dincoace, că de acolo au venit dascălii aici. Azi însă s-au schimbat rolurile. Căci de la focarul de aici ne-am adăpat noi, ca să putem duce lupta împotriva asupritorilor noştri. Când veneam aici la sărbătoarea de 10 Mai, ziua aceasta ne da încrederea că cu armele România va şti să fie biruitoare. Dar şi o mai mare încredere ne dădea o vizită la Academie şi la Universitate. Se cuvine dar, să aducem prinosul nostru de recunoştinţă şi lui Gheorghe Lazăr, după ce am fost la Statuia lui Mihai Viteazul. România Mare se va putea susţine numai atunci când armele şi ştiinţa vor merge mână în mână. Ţin să aduc şi eu recunoştinţa mea Regelui Ferdinand şi Reginei Maria, cari au ştiut să cultive deopotrivă Armele, Literele, Ştiinţele şi Artele şi să ne grupăm în jurul Lor, temelia puternică pe care nici când nu vor putea duşmanii să o clintească. Să ne ajute Dumnezeu să aducem la îndeplinire marele act al Unirii tuturor Românilor!”
       Clădirea principală a Universității din București în epoca interbelică  cu vechea clădire a Facultății de Istorie
     Apoi delegaţii şi miniştri s-au îndreptat din nou spre Statuia lui Mihai Viteazul, unde s-a încins hora mare a Unirii în jurul ei, mână-n mână cu poporul; după care cortegiul s-a îndreptat spre Palatul Regal, cu muzica şi drapelele; acolo s-a încins o nouă horă mare, în care s-au prins şi soldaţii francezi, fiind un entuziasm de nedescris.”
    Palatul Regal din Bucureşti, în vara anului 1940. În fața palatului se vede statuia ecvestră a regelui Carol I, realizată de sculptorul croat Ivan Mestrovici.

 (Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 163 -166.)

 

[1] I.G. Duca (1879 -1933) membru marcant al Partidului Naţional Liberal, din 1914 ministru în guvernările liberale, prim-ministru (14 noiembrie – 29 decembrie 1933); asasinat de un grup de legionari pe peronul gării din Sinaia.
[2] Corect: Oscar Kiriacescu (1869 -1943) om politic liberal, ministru de Finanţe (29 octombrie 1918 -12 septembrie 1919).
[3] Miron Cristea (1868 -1939), cleric, teolog, filolog, om politic, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1925 -1939), Înalt Regent (1927 -1930), prim-ministru al României (10 februarie 1938 – 6 martie 1939). La 7 iunie 1919 a fost ales membru de onoare al AcademieiRomâne.
[4] Iuliu Hossu (1885 -1970) cleric, episcop al Episcopieigreco-catolice de Cluj-Gherla, cardinal, senator de drept în Parlamentul României, membru de onoare (din 1945) al Academiei Române. Deținut politic în vremea regimului comunist (1948 -1955) pentru refuzul său de ieşi de subautoritatea Vaticanului şi de a trece la ortodoxie. Ulterior în domiciliu forţat în mai multe mânăstiri până la sfârşitul vieţii.
[5] Alexandru Vaida-Voevod (1875 -1950), membru marcant al Partidului Naţional Român din Transilvania, ministru şi prim-ministru în anii 1919 -1920 şi 1932 -1933; după 1944 în domiciliu obligatoriu la Sibiu.
[6] Gheorghe Lazăr (1779 -1823) pedagog, teolog, traducător și inginer român, considerat fondatorul învățământului în limba română din Țara Românească (în 1818 a înființat în București prima școală cu predare în limba română, Școala de la Sfântul Sava). În timpul Revoluției din 1821, Gheorghe Lazăr și elevii săi au trecut de partea lui Tudor Vladimirescu, ajutând la fortificarea taberei de la Cotroceni și învățându-i pe panduri să mânuiască armele și să se apere.
 
 
 
 
 28 noiembrie/11 decembrie, Vasile Bianu despre primirea la București a  generalului francez Franchet d’Esperey, comandantul Armatei de Orient
 
 
        Generalisimul armatelor aliate de la Salonic, Franchet d’Esperey[1], învingătorul Bulgarilor, a sosit în Bucureşti. A fost întâmpinat la gară de generalul Berthelot, generalul Prezan şi generalul Grigorescu, ministru de război, generalii d’Anselme şi Nerel, marchizul de St. Aulaire, etc. şi un public numeros. După salutările din gară, generalisimul a mers în piaţa gării, unde a trecut în revistă trupele franceze cari au dat onorurile. Muzica militară a intonat Marsilieza, Imnul regal, Deşteaptă-te române şi Sambre et Meuse. Publicul l-a aclamat îndelung şi l-a ovaţionat în tot parcursul de la gară până la Palatul Cotroceni, unde a avut loc dejunul oferit de M.S. Regele.
       Louis Franchet d'Esperey
    Primarul Capitalei[2] a înmânat generalismului d’Esperey următoarea adresă de mulţumire pentru înalta cinste ce s-a făcut Bucureştilor prin această vizită:
     „Excelenţă! Sunt însărcinat de consiliul municipal al Capitalei să vă exprim urările de bună venire în mijlocul nostru. După zilele triste şi deja atât de depărtate ale invaziei germane, în timpul căreia duşmanii noştri şi ai voştri s-au acoperit de ruşine, astăzi avem nemărginita fericire de a ne vedea ţara liberată şi unitatea naţională a tuturor popoarelor române înfăptuită. Gloria şi fericirea aceasta le datorăm sforţărilor noastre, sacrificiilor noastre şi suferinţelor noastre, cum şi nepreţuitului sprijin al tuturor marilor noştri Aliaţi. Sunteţi, Excelenţă, unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai acelor admirabili soldaţi cari n-au avut odihnă înainte de a vedea îndeplinită opera ordonată de justiţie şi de Dumnezeu. Prin vitejia şi geniul vostru aţi descoperit partea slabă a formidabilei puteri teutone. Sub loviturile voastre îndrăsneţe s-au făcut primele spărturi. De atunci prăbuşirea germană n-a mai contenit. Astăzi graţie bravurei soldaţilor Voştri pe toate fronturile, Germania e pusă la pământ şi civilizaţia salvată. Oraşul nostru e fericit să vă aibă ca oaspe. El vă felictă pentru faptele voastre strălucite de arme şi vă mulţumeşte cu recunoştinţă pentru puternicul sprijin dat cauzei române. Binevoiţi, vă rog, Excelenţă, a primi expresia celei mai înalte consideraţii.”
      Cu ocazia banchetului oferit de către preşedintele consiliului de miniştri, d. general Coandă, acesta a rostit următorul toast:
   „Alteţă Regală, Domnilor. Cu prilejul victoriei finale pe frontul occidental o radiotelegramă ne-a anunţat că d. Clemenceau ne mai găsind cum să-şi exprime mai bine recunoştinţă faţă de armata victorioasă, i-a adresat un singur cuvânt: Merci. România asemenea cu inima mişcată de recunoştinţă salută pe nobilă Franţă cu acelaşi cuvânt, având faţă de dânsa sentimentul care, în mintea Marelui Francez, sintetiza toate cuvintele de gratitudine. Vă mulţumesc, domnilor generali, pentru că ne-aţi eliberat de duşman prin strălucitele d-voastre fapte de arme, pentru că ne-aţi asigurat integritatea teritoriului şi ne-aţi luminat cu o lumină mare graniţele vechii Dacii. Guvernul român, interpret fidel al sentimentelor ţării, care în 1916 a răspuns fără ezitare la chemarea d-voastră pentru dreptate şi pentru liberarea popoarelor, salută azi, în persoana d-tale, domnule general comandant al trupelor aliate din Orient, întreaga armată franceză atât de glorioasă prin tradiţiile sale. Ridic paharul meu în sănătatea d-lui Preşedinte al Republicii şi în sănătatea d-lui general Franchet d’Esperey. Trăiască Franţa!”
     La aceste cuvinte d. general d’Esperey a răspuns printr-o vorbire de o rară elocinţă, arătând în cuvinte mişcătoare şi cât se poate de călduroase, dragostea pe care Franţa o avea pentru România, dragoste care astăzi nu mai este o simplă afecţiune, dar un adevărat şi etern amor. Ilustrul general şi-a exprimat în cuvinte din cele mai elogioase toată admiraţia sa şi a armatei franceze pentru Regele şi Regina noastră şi pentru viteaza noastră armată, despre care a zis:
    „Rolul armatei române a fost de o importanţă extraordinară în timpul acestui război. În mai multe rânduri ea a salvat armata rusă de la dezastru, iar în timpul atacurilor de la Verdun, aruncându-se în balanţă sabia română aceasta a contribuit mult la succesul Aliaţilor.”
 

(Vasile Bianu,Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 153 – 154)
 

[1] Louis Franchet d’Esperey (1856 -1942) general francez în timpul Primului Război Mondial, comandant al Armatei din Orient, mareşal (1921). La 10 mai 1936 a participat la sărbătorirea zilei naționale a României, în prezența regelui Carol al II-lea, a principelui moștenitor Mihai, a reginei Maria, principilor Elisabeta și Nicolae, guvernului României și altor oficialități.
[2] Emil Petrescu (1858 -1938) membru marcant al PNL pentru scurtă vreme primar al Bucureştilor noiembrie-decembrie 1918.
 

 
 26 noiembrie/ 9 decembrie 1918, Iași, Cuvântarea rostită de N. Iorga la consfătuirea naționaliștilor democrați.
 
  
      ...La 1908 d. Tache Ionescu, de pe urma unei certe la clubul conservator, funda un partid conservator-democrat. Când văd că se iea în glumă lucrul în care eu cred fanatic, indignarea cea mai firească mă îndeamnă la acţiune. Am voit atunci un partid de adevărată democraţie naţională, aşa cum se predicase cultural la Sămănătorul, pe vremea mea. D. Cuza credea că trebuie să creştem oameni de treabă pentru partide; eu, mai egoist, nu eram dispus a creşte fete mari pentru teatrele de varietăţi cu balet. Speram să pot reţinea un tineret fluctuant – zădarnică speranţă pentru mulţi! Aşa s-a format partidul: i-am dat numele, ziarul, programul, redactorul aproape întreg de mine. Mai mult nu-i putea da.
       El a fost întrebuinţat de mulţi. Mă grăbesc a spune: fără folos. Şi iată de ce:
      Un program valorează nu cât cuprinsul, ci cât sorgintea lui, cât starea de spirit a celor cari l-au elaborat, cât tot trecutul acestora. Şi trecutul lor, îl ştim.
      A venit războiul, toate s-au prefăcut în lume. Românii de aiurea stau acum în aceeaşi casă cu noi, şi trebuie să le-o facem locuibilă.Programul nostru trebuie să fie aşa încât să poată sta împreună cu al lor.Cum îl înţeleg eu, îl voi schiţa aici.
      Trei categorii cheamă grija noastră: ţăranii, muncitorii, intelectualii, funcţionarii.
     Chestia ţărănească nu se poate resolvi prin concesii şi filantropie, aşa cum se făcea cu porumbul din Argentina şi cu împroprietărirea însurăţeilor: cât să tacă omul din gură şi să te creadă la alegeri.Ţăranului trebuie să-i dai cât îi este dreptatea lui şi cât este interesul ţării şi neamului.Pământul trebuie să meargă întreg la dânsul. E un principiu şi o concluzie istorică.
    Mica proprietate nu se poate plânge, căci la noi nu există aşa cum în Apus ea înseamnă un sistem special de cultură şi o tradiţie morală.Proprietatea mare este la noi numai o [text degradat], cea mai rantabilă având a face cu cei mai incapabili de a se apăra dintre oameni.
   Fără nicio pagubă pentru producţia agricolă, tot pământul ţării poate deveni ţărănesc.Dar aceasta fără intermediarii prevăzuţi şi doriţi de liberali.
     Asociaţiile săteşti, obştile, cooperativele să o facă, ajutate de cultură agricolă a timpului. Obştea obştilor, marea lor federaţie, să îndeplinească dezinteresat, opera dezrobirii.
    Şi obştea cea mare, care e Statul, să ajute. Excedentul bugetar înseamnă ce s-a luat mai mult de la oamenii săraci; am propus odată ca ei să meargă la o altfel de Casă rurală, şi tot acolo taxa pe câştigurile mari necorespunzătoare rentei normale, taxele pe moşteniri şi zstre, asemenea cu taxa impusă de timp pe câştigurile de război.
    Obştile vor lua pământul, dar el – afară de partea rezervată culturii de export –va trece la familii, căci neamul nostru nu trăieşte în idei comuniste slave, ci în cele tracice şi romane, de proprietate individuală.
    Şi faţă de clasa muncitorească trebuie să dispară ideea de pomană şi de milă, în folosul ideii de drept.În adevăr lumea merge din ce în ce spre socializarea mijloacelor de lucru. Capitalul trebuie să-şi schimbe rostul: să fie întocmai ca sângele alcătuit într-un corp pentru a-i da vlaga, iar nu o aventură şi cămătărie, venind în fiecare întreprindere din afară şi, după ce o exploatează, tinzând tot în afară.Astfel Statul din acelaşi tezaur al răscumpărării muncii va trebui să ajute pe muncitori a-şi căpăta instrumentele de muncă, individual şi în asociaţii.
    În ce priveşte pe funcţionari, experienţa războiului trebuie întrebuinţată pentru a se face şi aici, nu o oepră de filantropie, ci una de dreptate.Statul e dator să ajute ca patron pe muncitorii lui.Pe lângă o leafă fixă, el e dator a da cotele de întreţinere potrivite cu gospodăria fiecăruia.Cel cu moştenire şi cu zestre va avea mai puţin decât cel sărac; cel fără familie, fără copii, mai puţin decât cel ce dă ţării odraslele sale, care trebuie să fie, în interesul ei zdravene şi sănătoase.
    Încă de la stabilirea programului nostru am fost pentru votul universal. Nu e vorba dacă e plăcut ori ba: el e datorit, fiecare om având dreptul să ştie ce se face pe pielea lui. Dar eu ştiu că el valorează cât şi valoarea morală a acelor cari-l supraveghează. Şi de aceea la oamenii partidelor îi suspectez.
    Femeile trebuie să voteze şi ele, evident Ardealul le-a dat acest drept, ca şi Basarabia, şi bunul simţ înainte de toate li-l dă, ca unora cari sunt interesate prin copiii ca şi prin averea lor în viaţa ţării.
    Am patruzeci şi şapte de ani şi de la zece ani mă ţin prin munca ma. Simt apropierea vârstei şi am planuri de istoric pe care trebuie vreme pentru a-l îndeplini.Vreau să scriu o istorie universală, statornicind rolul adevărat al neamului nostru în lume.
    Deci pentru acea vanitate care se cheamă la noi şefie n-am timp, cum pentru administraţie n-am gust.Dar lupta mi-o urmez şi mă ţin la dispoziţia cui dintre voi are nevoie de mine.
     Numai a acelora. Căci oricine se apropie subt orice formă de vechile partide, de vechile epave politice, nu poate decât ieşi din cercul luptei ca şi din al stimei şi al atenţiei mele chiar.
    Colaborez cu orice grup care vrea să rupă cu trecutul, dar numai cu acela. Doresc ca voi, naţionaliştii, să formaţi un Sfat de conducere de câţiva tineri, cari să vă dea tot sufletul şi tot timpul lor.
      
Până la 1 Decembre( stil vechi) subt vechiul steag să-i am, pentru a putea intra după munca ce s-a cheltuit de noi pentru democraţia naţională, în marea ei Uniune, pe care o doresc şi o voi ajuta din toate puterile mele.

(„Neamul Românesc”, Joi, 29 noiembrie 1918)
 
 
 
 
 
24 noiembrie /7 decembrie 1918, Însemnări ale lui N. Iorga despre Marea Adunare de la Alba Iulia, situația politică internă, retragerea armatei lui Mackensen
 
      Halippa[1] vine de la Alba-Iulia. A mai fost cu un Basarabean, prin Bucovina. În cale, Buzdugan[2] s-a îmbolnăvit de boala spaniolă şi a fost lăsat la un medic român.
 
Pantelimon Halippa
 
Ion Buzdugan

          Drum greu până şi-au găsit trenul, asupra căruia s-a tras lângă Tiuş de garda naţională ungurească.
          La Alba-Iulia mii şi mii de oameni. Numai deputaţii din Banat au fost opriţi de Sârbi şi arestaţi.
          Rezoluţiile cuprind toate garanţiile celor mai înaintate libertăţi moderne.
       Prin Alba-Iulia trecea cavaleria şi artileria germană şi automobilele blindate, etc. În calea spre Turnu-Roşu munţi de dovleci şi cepe degerate, pe cari-i aruncaseră Germanii.
         Buletinul oficial arata că la Avrig soldaţii germani au ajutat pe Saşi să dezarmeze garda noastră naţională.
         Mackensen se opreşte la Oradea-Mare. Internarea şi dezarmarea sunt puse în serviciul Ungurilor.
         Piccolot spune ca Bucureştii i-au făcut rea impresie. Lumea pare a regreta pe Nemţi.
         Conferinţa mea la Teatru pentru comemorarea Unirii.
         Mackensen e făcut scăpat de Unguri. Un regiment al acestora s-a luptat cu Românii la Lăpuşul Mare.
         Trupele lui Petliura[3] au intrat in Kiev.

 
Simon Petliura 1879 -1926)

        Profesorul bucovinean Procopovici, venit de la Alba-Iulia, îmi arată că ţăranimea n-a fost tratată cum trebuia; a stat pe ger în vremea lungilor discursuri. Vlădica Papp[4]a fost impiedecat să adauge discursul lui. Delegaţii celorlalte iredente nici n-au putut vorbi. Mulţi ţărani au plecat acasă. Ţăranimea n-a fostreprezintatăîncomitet, rămânând a se face doarcooptări. S-a datpreamultăatenţiesocialiştilor. Lumeacereaunireafărăcondiţii.
          Partidele din ţară, cu liberalii în frunte, făceau o propagandă enormă, împărţind şi manifeste, programe, etc.
         Foile spun că şi din Pesta se trimiseseră manifeste, care au fost confiscate.
         Trupele noastre au intrat în Braşov şi Odorheiu.
        Cineva întors din Bucureşti spune că e vorba să se facă imediat un guvern liberal cu Corbescu, Săveanu, etc., plus subsecretari de Stat[5]. Pe Grigorescu vor să-l trimeată guvernator în Ardeal, şi el n-ar primi, hotărât mai curând să se amestece în politică fie şi alături de Averescu.
      Două companii franceze ar fi refuzat să defileze înaintea Regelui. Soldaţii s-ar fi dus la Clubul socialist, unde soldaţii ar fi aţâtat. Soldaţi francezi şi englezi s-ar fi pus in fruntea zioniştilor[6] pentru a demonstra inaintea Legaţiilor respective. Ar fi fost ciocniri cu poliţia noastră şi răniţi.

 (NicolaeIorga, Memorii, f.a. vol. 2, pp 126 -127)
 

[1] Pantelimon Halippa (1883 -1979) publicist şi om politic român basarabean, unul dintre cei mai importanţi militanţi pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia şipentruunireaacesteiprovincii cu România. A fostpreşedintele SfatuluiŢării care a votatunireaîn 1918. A ocupatfuncţii de ministruîndiferiteguverne. Persecutat de regimul comunist şi întemniţat la Sighet. Membru corespondent al Academiei Române, exclus în 1948, repus îndrepturiîn 1990.
[2] Ion Buzdugan (născut Ivan Alexandrovici Buzdâga 1887 -1967) folclorist, poet, publicist şi traducător român din Basarabia, membru şi secretar al Sfatului Ţării. A jucat un rol decisiv în unirea Basarabiei cu România.
[3] Simon Vasilovici Petliura (1879 – 1926) lider ucrainian, comandant suprem al armatei ucrainiene, răsturnat prin forţă de guvernul marionetă instalat de germani în frunte cu hatmanul Skoropadski. Învins de bolşevici, a reuşit să fugă din Ucraina, dar a fost asasinat la Paris.
[4] Ioan Ignatie Papp (1848 -1925) ierarh român, al şaptelea episcop de neam român din fruntea eparhiei Aradului (1903 – 1925) locţiitor de Mitropolit al Transilvaniei (octombrie 1918 – mai 1920) şi co-preşedinte al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918. Există însă textul cuvântării episcopului la încheierea Marii Adunări.
[5] Guvernul liberal condus de Ion I. C. Brătianu instaurat la 29 noiembrie/12 decembrie 1918.
[6] Zionism sau sionism, denumire a mişcării de emancipare naţională a evreilor cu scopul readunării lor din exil şi revenirii în ţara strămoşească, în Ţara Israel (Ereţ Israel) pentru restabilirea unei vieţi evreieşti independente şi, încontinuare, re-crearea şi consolidarea unui stat evreiesc. Termenul a fost folosit pentru prima oară de Nathan Birnbaum (1864–1937), iar mişcarea fost iniţiată de dr. Theodor H
erzl (1860 -1904), la Primul Congres Sionist, ţinutîn 1897 la Basel, în Elveţia.
 
 
 
 
 22 noiembrie/5 decembrie 1918, București, Mesajul studențimii române adresat familiei regale a României, cu prilejul revenirii în Capitală.
 
ÎNCHINARE
Măritului nostru Voevod Ferdinand I
 
Regele tuturor Românilor

      Cetită în seara de 22 Noemvrie [5 Decembrie] 1918, la Teatrul Naţional, cu prilejul sărbătoririi intrării în Capitală a Maiestăţilor Lor, din partea studenţimei universitare române.
      Sire,
     Către Măria Ta grăim astăzi noi, tineretul de la şcoala cea mai înaltă de învăţătură românească.
    Când Măria Ta ai buciumat să Ţi se strângă oştile, ieşit-au feciorii din codrii, coborâtu-s-au din munţi, pornit-au de pe plaiuri şi s-au bătut pe viaţă şi pe moarte pentru Regele lor.
     Atâţia dintre noi s-au mistuit în ţarina românească.
     ...Veni păgânul, potop, veni cât e iarbă şi frunză şi cotropi pământul strămoşesc.
    Ne lăsarăm morţii noştri, pe cei mai dragi ai noştri, îi lăsarăm şi vetrele rămaseră pustii şi Măria Ta, cu câţi viteji mai aveai, strânseşi în sufletu-Ţi toată durerea unui neam, lăsaşi în inima Ţării, ca trainică legătură, vlăstarul Măriei Tale, pe Mircea, şi cu nădejdea în Cel de Sus, pornişi la drum, căci undeva mai rămăsese un colţ de moşie românească din ţara lui Ştefan, unde să se încleşteze un pumn vânjos care să ceară răzbunare.
     Nu vine răul singur.
     Veniră molimele, de seceră moartea snopi printre noi, de cădeau ca frunzele, de nu mai conteneau clopotele.
     Şi Măria Ta Doamnă şi voi Mândre Domniţe, dând ochii cu moartea, aţi pus pe fruntea încinsă a celor care se stingeau o mână de mamă, de soră şi pentru fiecare aţi plâns o lacrimă.
     În picioare doar nădejdea ne ţinea.
    Soarele mai lumină cerul şi răsăreau ca din pământ oştile Măriei Tale.
    Şi când pornit-am, acum, să dăm piept cu păgânul, ai spus: Copiii mei, pământul pentru care vă bateţi al vostru e şi de frunte părtaşi la Trebile ţării veţi fi!
    Ai spus vorbă mare Măria Ta.
    Izbirăm de ne-o pomeni vrăjmaşul.
    Rămaşi singuri, prinşi în luptă, porni vrăjmaşul să cotropească şi cel din urmă colţ din pământul românesc.
    Măria Ta, Te-ai ţinut la hotar şi el n-a trecut.
    Şi Tu, cel dintâi vlăstar regesc, Moştenitor al Tronului, în şanţuri laolaltă cu noi ai păzit moşia strămoşească.
   Şi acolo, în lunca Siretului, la Cosmeşti, la Mărăşeşti acolo, la Mărăşti, la Oituz, ai noştri făcutu-s-au una cu pământul, dar de dat îndărăt, apoi Măria Ta, n-au dat.
   Zac acolo feciorii noştri, zac vitejii veniţi din ţările dinspre Soare Apune ca să se bată cot la cot cu noi pentru Sfânta Dreptate.
    O lacrimă caldă să cadă pentru ei.
    Ne puseşi în suflet bucuria când ai adus la trupul ţării pământul mănos pe care-l încinge Nistrul şi te-ai plecat în faţa ursitei care încă ne încearcă greu.
     Se strângeau flamurile, se plecau armele, nu mai luceau spăngile, amuţiseră credincioasele Tale tunuri.
   Ne încovoiarăm în faţa sorţii, lăsarăm haina de oştean şi Măria Ta, durerea ne strângea sufletele şi lacrimi ne umpleau ochii.
    Ne-ai dat drumul, Măria Ta, să ne întoarcem la vetrele noastre ca să vedem cu ochii cum ne sărăceau vrăjmaşii.
    Cel ce ridică sabia, de sabie va pieri.
    Vitejii din ţările Asfinţitului culcară vrăjmaşul la pământ.
   Şi Măria Ta Te-ntorci acoperit cu slavă, în inima ţărei, îţi strângi iar voinicii, că drept e că unde-i pământ românesc, se aude graiu de-al nostru şi se flueră doină, Tu să stăpâneşti.
    S-a împlint văleatul.
   Al nostru-i mormântul lui Ştefan, ai noştri munţii plini cu aur, a noastră-i ţărâna care ţine trupul Viteazului, a noatră-i ţara dintre Nistru, Tisa, Dunăre şi până-n Mare.
    Pământul Românesc e al Românilor. Şi de-i nevoie de luptat pentru asta, vom lupta, căci suntem oţeliţi în lupte.
    Şi de-o mai trebui, Măria Ta, să ne mai chemi, că de-i vorba pentru Tine, pentru Ţară şi pentru binele norodului românesc, ne-om strânge iară cărţile şi tot în frunte vom fi.
   Măria Ta, Mărită doamnă şi Luminate Vlăstare regeşti, să trăiţi întru mulţi ani spre fericirea neamului românesc.
    În anul de la Cristos una miie nouă sute optsprezece, luna lui Noemvrie, ziua a 22-a.
   Studenţimea universitară română.

    Reprezentaţiunea luând sfârşit la ora 24, MM. LL. Regele şi Regina şi întreaga Familie Regală s-au înapoiat la palatul din Cotroceni.

(Monitorul Oficial, 1 [14] Decemvrie 1918)
 


 
 
 
 
21 Novembre /4 Decembrie 1918, N. Iorga despre conduita lui Theodor Rosetti în timpul ocupației și desfășurarea evenimentelor din Bucovina

    Manicatide îmi spune ca direcţia Băncii Generale a fost oferită de Nemţi lui Theodor Rosetti[1], membru în Consiliul de administraţie.

 
Theodor Rosetti


 
     Am fost de părere să facem politică cu Centralii, a răspuns bătrânul, dar nu pot primi nicio funcţie de la armata de ocupaţie.
     - Avem cu ce văsili.
    - Am optzeci şi trei de ani; puteţi face să duc închinuri cei vreo doi ani ce-i mai am de trăit, dar sufletul mieu nu-l puteţi lua.
  Zota spune ca la Cernăuţi lucrurile s-au petrecut înadevăr frumos. Rutenii din Coţmani au venit cu un grup de ţărani să stăruie ca Românii să nu calce pe acest pământ ucrainian. Generalul Zadic a întrebat atunci pe ţăranii înşişi, cari au marturisit că ideie n-au de ce i-au adus acolo.

 
Iacob Zadik (1867-1970)
 
   


        Georghe Vasilco[2] a declarat că acum şi sentimentul lui dinastic îl leagă de România. Dacă ar fi venit Ucraina, şi-ar fi vândut moşiile şi ar fi plecat.
 

 
Mareşal al Ducatului Bucovina, Contele Gheorghe Wassilko de Serecki
 
     Serbarea de la Bucureşti şi-au făcut-o politicianii. Mişcarea înseamnă şi cele câteva cuvinte schimbate de Rege şi Regina cu Şeful[3]."
 
Ion (Ionel) I.C. Brătianu
 

 

[1] Theodor Rosetti (1837 -1923) om politic junimist, fratele Elenei Rosetti, soţia lui Alexandru Ioan Cuza. Prim-ministru (23 martie 1888 – 22 martie 1889), ministru de Finanţe (1912).
[2] Gheorghe Wassilko conte de Serecki (1864 -1940) om politic austriac şi român, membru ereditar al Camerei Superioare al imperiului austriac şi căpitan (mareşal) al Ducatului Bucovinei (1904-1911).
[3] Porecla liderului liberal Ion I.C. Brătianu (1864 -1927) care va prelua Preşedinţia Consiliului de miniştri la 29 noiembrie/12 decembrie 1918.


 (NicolaeIorga, Memorii, f.a. vol. 2, p. 123.)
 
 
 
20 noiembrie/3 decembrie, București, Telegrama contelului de Saint Aulaire, ministrul Franței în România, despre reintrarea în Capitală a familiei regale și a generalului Henri Mathias Berthelot
 
       Jassy, 3 Décembre 1918
   Le Roi et la Reine ayant à leur côtés le Général Berthelot ont fait aujourd’hui leur entrée solennelle à Bucarest à tête des troupes roumaines, françaises et d’un détachement anglais. Les correspondants de presse rendront compte de cette solennité quoique à bien dire l’émotion en soit indescriptible. La France, l’armée française, et le Général Berthelot ont été longuement acclamés surtout le parcours. La France doit être reconnaissante au Gouvernement de la République de lui avoir préparé cette journée triomphale dont les conséquences immenses pour les rapports des deux pays sont incalculables.
       Saint-Aulaire

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franța, inv. 1552, rola 182, cadru 296)
 
 
 
Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918
 
 
Rezoluţia Marii Adunări Naţionale a tuturor românilor din Transilvania prin care se hotărăşte unirea "teritoriilor locuite de dânşii cu România". Rezoluţia proclamă principiile fundamentale menite a propăşi statul naţional unitar român.

Document păstrat la Arhivele Statului Bucureşti, fond Consiliul Dirigent, dosar 76/1918, f.3, copie.
Rezoluţiunea 
Adunării Naţionale de la Alba Iulia
din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918

I. Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre. 

II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal. 

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:
  1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
  2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.
  3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
  4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.
  5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.
  6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea Naţională dă expresie dorinţei sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale. 

V. Românii adunaţi în această Adunare Naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul Monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara mamă România. 

VI. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume naţiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştiinţa tuturor acelor naţiuni. 

VII. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române. 

VIII. Adunarea Naţională dă expresiune mulţumirei şi admiraţiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizaţiunea de ghiarele barbariei. 

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunei române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.
 
17/30 noiembrie 1918, Însemnări ale lui Vasile Bianu despre intrarea în București a suveranilor României
 
         Capitala Ţării, în culmea bucuriei, după doi ani de robie, se pregăteşte să-şi primească, după cum se cuvine pe iubiţii Suverani, însoţiţi de eroii biruitori. Steagurile pretutindenea îşi flutură faşiile [faldurile] tricolore, iar glastrele şi jerbele împodobesc balcoanele, soclurile de marmură ale statuilor se încing cu ghirlande, inscripţii frumoase se ridică pe stâlpi de lemn frumos împodobiţi de-a lungul străzilor, apoi deasupra trecătorilor [răspântiilor] principale se îndoaie minunate arcuri de triumf. Pregătirile se urmează necontenit şi fără oboseală. Tribune se înalţă în anumite locuri împodobite cu flori, verdeaţă şi steguleţe. Ziua mare strălucitoare ca şi învierea unui neam întreg se apropie, este aici, este ziua de mâine...
         Primăria oraşului Bucureşti cheamă la această mare sărbătoare pe toţi locuitorii ei prin astfel de cuvinte, lipite pe la toate răspântiile:
„Cetăţeni!
      După doi ani de grele suferinţe, în care timp vrăjmaşul trufaş şi crud nu v-a scutit de nicio umilinţă şi de nicio suferinţă, zile mari, zile de glorie se ridică pentru voi şi pentru toată românimea.
Cetăţeni!
    Duminică dimineaţă, M.M.L.L. Regele şi Regina tuturor românilor, însoţiţi de augusta lor familie, intră în iubita lor Capitală, înconjuraţi de slavă şi de dragostea fără margini a Poporului întreg. Maiestatea Sa Regele revine în mijlocul nostru, păşind glorios în fruntea bravelor armate române apărătoare dârze ale pământului străbun. Virtuţilor minunate ale acestor ostaşi, trup din trupul nostru, le datorim zilele de glorie nepieritoare care sunt: Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti. Lor le datorim libertatea ţării şi mărirea Patriei.
Cetăţeni!
        Alături de voinici noştri păşind împreună frăţeşte vor intra trupele Aliaţilor noştri. Ele ne aduc solia izbândei depline şi a păcii. Să-i salutăm cu iubire şi respect. Sunt soldaţii cari au suferit şi s-au jertfit pentru cauza dreptăţii şi a civilizaţiei. Niciodată în tot timpul Istoriei, virtuţi mai multe nu s-au pus în slujba unor scopuri mai nobile. În capul acestor minunate oşti, Cetăţeni, veţi recunoaşte pe iubitul general Berthelot, soldat al Franţei şi soldat al nostru. Salutaţi în el un mare oştean şi un mare prieten al României.
Cetăţeni!
    Să ieşim cu toţii înaintea Suveranilor noştri, înaintea oştenilor noştri şi bravilor noştri aliaţi. Să le facem primirea care se cuvine să fie făcută de un popor de cetăţeni liberi şi conştienţi de însemnătatea istorică a zilelor pe cari le trăim. Frumuseţea şi măreţia primirii să stea în entuziasmul nostru, în dragostea noastră şi în simţul nostru de ordine. Să arătăm tuturor că în sufletele Românilor stau neclintite două credinţi: în Patrie şi în Rege. Ridicaţivă inimile la înălţimea vremurilor, fiţi mari ca şi ele şi însemnaţi-vă în amintirile voastre şi ale copiilor voştri, ziua cu care începe viaţa glorioasă a României Mari.”

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol 2, pp. 125 -126)

 
 
 15/28 noiembrie 1918, Cernăuți, Extras din procesul verbal al ședinței Consiliului General care a decis unirea Bucovinei cu Regatul României

        Ordinea de zi:
        Stabilirea raportului politic între Bucovina şi Regatul României.
        [...][1]
        Trecând la ordinea de zi, am onoarea să vă fac propunerea ca să votaţi următoarea moţiune spre primire:
        Moţiune:
    Congresul General al Bucovinei, întrunit azi, joi, 15/28 noiembrie 1918, în Sala Sinodală din Cernăuţi, considerând că, de la fundarea principatelor române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat;
    considerând că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei;
     considerând că fii ai acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori, au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirii păgâne;
considerând că în 1774, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei Habsburgilor;
    considerând că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-i înstrăineze firea şi să învrăjbească celelalte neamuri cu care el voieşte să trăiască ca frate;
     considerând că în scurgere de 144 de ani Bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpiile de bătălie în Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor, şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, izgonirea limbii lor din viaţa publică, din şcoală şi chiar din biserică;
     considerând că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile izvoarelor de câştig ale acestei ţări şi despuiat în mare parte de vechea sa moştenire;
    considerând că, cu toate acestea, Bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă, va sosi şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin alipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui, când se vor uni toate ţările române dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar;
      constată că ceasul acesta mare a sunat!
      Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi, s-au întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile, şi când în urma loviturilor zdrobitoare Monarchia austro-ungară s-a zguduit în temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâi gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către Regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea dezrobirii noastre.
     Drept care noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a  ţării şi fiind investiţi singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale, hotărâm:
       Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României."

(Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Casa Regală. Documente oficiale, dosar 56/1918 filele 6 - 8.)

 
 
 [1] Numele celor prezenţi ca delegaţi din partea Consiliul Naţional Român, delegaţii polonilor, delegaţii germanilor, reprezentanţi ai comunelor rutene de peste Prut, oaspeţi; reprezentanţii armatei române din Basarabia, din Ardeal şi Ungaria, mai multe mii de reprezentaţi ai tuturor naţiunilor şi stărilor sociale din toate părţile Bucovinei.

 
 
 
14/27 noiembrie 1918, Modificarea proiectului de operații al armatei române în conformitate cu prevederile Convenției de la Belgrad (31 octombrie/13 noiembrie 1918)
 

 
 
13/26 noiembrie 1918, Budapesta, Telegrama consulului general din Budapesta, E. Fürstenberg către Ministerul de Externe german despre situația complexă din Transilvania și perspectiva unui conflict militar de proporții
 
        1. Prin Wolf şi Dammert s-au constatat următoarele:
    Tribuna şi-a încetat apariţia încă înainte de război. În loc, reapare de acum Românul, ca organ oficial al Consiliului Naţional Român.
        2. Românul, din Arad a fost comandat pentru acolo [la Berlin].
        Organul din Budapesta al Consiliului Naţional Român este Foaia Poporului Român. Trimit ultimele 12 numere.
      3. Sediul marelui Consiliu Naţional Român este la Arad. Fostul deputat binecunoscut, Alexandru Vaida [Voevod], este numai membru. Conducătorul de fapt este avocatul dr. Iuliu Maniu, care reprezintă la Viena Consiliul Naţional Român.

 
Iuliu Maniu
       Conducătorul nominal la Arad este Ştefan C[iceo] Pop. Presa săsească-transilvană, care la începutul răsturnării milita încă pentru integritatea Ungariei, ia astăzi o poziţie neutră, adcă ea este pentru un echilibru paşnic între interesele ungare şi cele române. Adesea se aud deja printre saşi voci care sunt de partea unei aderări la Consiliul Naţional Român. Saşii au intrat deja în tratative cu Consiliul Naţional Român din Budapesta. Sunt determinaţi să se alăture românilor din considerentul că numai în felul acesta poate fi menţinută liniştea în ţară. Consiliul Naţional Român a făcut saşilor cele mai largi promisiuni şi s-a declarat gat să îndeplinească toate dorinţele lor. Nu încape nicio îndoială în sinceritatea acestor promisiuni ale păturii intelectuale române, care mai are încă azi în mână conducerea poporului român. Totuşi este problematic dacă actualii conducători vor fi în situaţia să poată şi respecta promisiunile lor ţinând seamă de poftele mari ale maselor. Românii deţin în Transilvania şi în comitatele vecine, fără îndoială, puterea nelimitată. Trupele ungare, în primul lor entuziasm pentru lozinca pacifism, lansată de guvern, au procedat la o demobilizare foarte temeinică, pe când unităţi militare române au strâns sistematic armele. În Transilvania a apărut foarte repede o stare de buimăceală căci funcţionarii şi moşierii unguri au fost nevoiţi să-şi dea seama curând că, după demobilizare, au rămas complet dezarmaţi în faţa instinctelor de jaf ale plebei române.
      Între timp, românii au format legiuni puternice pe întreg teritoriul viitorului lor stat, care va cuprinde nu mai puţin de 26 de comitate, fiind ajutaţi în toate privinţele chiar de cercuri ungare şi de Guvernul ungar, deoarece aceste legiuni au fost formate sub pretextul menţinerii ordinii. Aşa se face că azi românii sunt bine înarmaţi şi echipaţi, pe când ungurii au rămas fără arme.
     Secuii şi-au dat seama de pericolul care rezultă de aici pentru ei şi, în ultimul timp, desigur cu sprijinul forurilor oficiale, s-au înarmat şi ei.  După comunicări de încredere, secuii vor opune românilor rezistenţă armată, astfel încât Transilvania va deveni foarte curând teatrul unui război civil, care desigur va decurge extrem de sângeros, dacă trupele române din Regat, care se află la graniţă, nu intervin imediat cu forţe importante să înăbuşe rezistenţa secuilor. Din partea ungară s-a intervenit şi pe lângă saşi să se situeze de partea ungurilor în războiul civil care se aşteaptă. Deoarece saşii şi-au dat seama de lipsa de perspectivă a unei astfel de lupte, ei au refuzatşi se străduiesc să salveze pe cât se poate poporul sas dintr-un război civil, a cărui izbucnire nu este pusă la îndoială în cercurile bine informate. Această evoluţie a situaţiei din Transilvania priveşte Germania în mod direct, întrucât o mare parte din armata Mackensen se află încă în Transilvania şi poate fi uşor implicată în războiul intern. Dacă se vrea împiedicarea acestui lucru, trebuie luate în orice caz, din timp, măsuri.  În presa română din Ungaria a început o agitaţie împotriva comandamentului lui Mackensen.
 
 August von Mackensen
       Se afirmă că are intenţia să rămână în Transilvania, pentru ca în acord tacit cu Guvernul ungar, cu saşii din Transilvania să împiedice ocupaţia română a Transilvaniei. Comandamentul superior Mackensen este acuzat că ar fi instalat în secret aparate de interceptare în Hotelul din Sibiu, unde ţine sesiune Consiliul Naţional Român. Trupe germane – se spune – ar fi smuls cocarde româneşti, ar fi împuşcat membri ai gărzilor române şi ar rechiziţiona alimente în satele româneşti. Dammert vrea să trimită ziarelor româneşti din Ungaria articole şi să încerce înlăturarea neîncrederii faţă de intenţiile politice şi militare ale armatei Mackensen.
Semnat: Fürstenberg
 
(1918 la Români. Desăvârşireaunităţiinaţional-statale a poporuluiromân. Documente externe 1916 -1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, vol. 2, doc. nr. 418, pp. 1236 -1237.
 
 
 
 
 
11/24 noiembrie 1918, Vasile Bianu despre mesajele schimbate între liderii marilor puteri aliate și asociate, regele Ferdinand și oameni politici români 
     Astăzi s-a oficiat în Catedrala Episcopiei din Buzău un Te-Deum şi s-au înălţat rugăciuni de mulţumire celui Atotputernic pentru ajutorul dat neamului românesc spre a se întregi şi a-şi vedea realizat visul secular.
M.S. Regele Angliei, George[1], a trimis Regelui Nostru următoarea telegramă :
    Cu prilejul încheierii armistiţiului cu Germania, trimit un mesagiu de salut amical ţării tale valoroase, aliatei noastre. Biruitorii de la Mărăşeşti pot rămânea asiguraţi că faptele săvârşite şi jertfele lor nu vor fi zadarnice şi pot privi viitorul cu noi speranţe şi cu încredere. Gândurile mele au fost mereu la tine şi cu regina în tot timpul zilelor negre care au apăsat asupra ţării tale.
     Preşedintele republicii franceze a primit de la dl. Take Ionescu următoarea telegramă :
    Istoria va spune de-a lungul veacurilor că sub preşedinţia voastră Franţa şi-a regăsit teritoriul său şi Alsacia şi Lorena. Împărtăşim bucuria voastră şi ştim că numai victoria armatelor voastre va putea să ne deie unitatea noastră. Consiliul Naţional al Unităţii Române vă exprimă profunda sa admiraţie şi eterna sa recunoştinţă.
      La aceasta Preşedintele Poincaré a răspuns astfel :
     Vă mulţumesc cordial pentru călduroasa telegramă şi vă reînoiesc toate promisiunile mele în ce priveşte grabnica realizare a Unităţii Naţionale a României, prietena Franţei.
     Comitetul Naţional al Unităţii Române din Paris a adoptat într-o şedinţă o adresă de mulţumire către Preşedintele Wilson, care sună astfel :
     Mesagiul d-voastre către naţiunea română ne umple inima de bucurie. Intrarea Americii în război pentru a scăpa dreptul la viaţă liberă şi independentă a tuturor naţiunilor mari şi mici, a dat naţiunii americane o strălucire veşnică.     Noi împrumutăm frumoasele şi dreptele cuvinte ale deputatului român Vaida Voievod, care în parlamentul opresorilor din Budapesta a declarat că de la creştinism cel mai important mesagiul Preşedintelui Wilson. Naţiunea română unită într-un Stat în întregime democratic şi înfiinţat pe dreptatea pentru toţi, reclamă onoarea să întreţină totdeauna relaţiuni de cea mai sinceră prietenie cum marea democraţie a lumii noi."

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol 2, pp. 114 -115)


[1] George al V-lea, (n. 1865) rege al Marii Britanii şi Irlandei (1910 -1936).
 
 
 9/ 22 noiembrie 1918, Roma, Scrisoarea Consiliului Naţional al Unităţii Române în care se exprimă gratitudinea faţă de Guvernul regal al Italiei pentru simpatia şi interesul constant manifestat faţă de eforturile românilor îndreptate spre realizarea unităţii lor naţionale, cerând recunoaşterea sa şi sprjinirea activităţii în Italia.
 
Domnule Preşedinte al Consiliului,
 
      EXCELENŢEI Voastre ca şi Excelenţei Sale baronul Sonino, vi s-a adus recent la cunoştinţă constituirea, la Paris, a Consiliului Naţional al Unităţii Române.
        Numitul Consiliu a făcut obiectul recunoaşterii oficiale din partea guvernului Franţei şi Marii Britanii, după cum ne încredinţează şi scrisoarea Excelenţei Sale domnul Pichon, din data de 12 octombrie 1918 şi a Excelenţei Sale domnul Balfour, din ziua de 12 noiembrie curent, scrisori pe care avem onoarea să le trimitem alăturat în copie Excelenţei Voastre.
    Pe de altă parte, Guvernul Statelor Unite, prin intermediul domnului Lansing, a adresat în 6 curent, reprezentantului românilor din Washington, o scrisoare a cărei copie o anexăm, în care este exprimată profunda simpatie a Guvernului Statelor Unite pentru justele revendicări ale românilor.
        Interesul pe care Guvernul şi Maiestatea  Sa Regele Italiei l-au manifestat în mod statornic faţă de România, ca şi via simpatie cu care Excelenţa Voastră a încurajat întotdeauna eforturile românilor în dreptate spre realizarea unităţiilor naţionale, ne dau speranţa certă că veţi binevoi să recunoaşteţi Consiliul Naţional al Unităţii Române şi să-i facilitaţi, în chip corespunzător, în Italia, misiunea căreia şi-a dedicat activitatea.
      Cu această ocazie avem deosebita onoare să exprimăm Excelenţei Voastre întreaga noastră recunoştinţă pentru măsurile luate recent în scopul grăbirii formării şi recrutării Legiunii române.
      Regimentele care peste puţină vreme se vor deplasa de aici pentru a se alătura trupelor Maiestăţii  Sale Regele Ferdinand al României, vor duce fraţilor lor, astăzi în sfârşit eliberaţi pentru totdeauna de subjugul austriac şi maghiar, îmbrăţişarea maternă a Romei latine, izvor etern al dreptului şi civilizaţiei.
       Binevoiţi să primiţi, Excelenţă, expresia profundului nostru respect.
      Vicepreşedinţii Consiliului Naţional al Unităţii Române
       Dr. Vasile Lucaciu
       Dr. Angelescu
       Membri : I. Ursu, Const. Mille, N. Titulescu

(1918 la Români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Documente externe 1916 -1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, vol. 2, doc. nr. 415, pp. 1230 -1231).
 
 
 
 
 
7/20 noiembrie 1918,  Arad, Convocarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia
 
CONVOCARE
 
      ISTORIA ne cheamă la fapte. Mersul irezistibil al civilizaţiei omeneşti a scos şi neamul nostru românesc din întunericul robiei la lumina cunoştinţei de sine. Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să trăim alături de celelalte naţiuni ale lumii, liberi şi independenţi. În numele dreptăţii eterne şi a principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor, principiu consacrat acum prin evoluţiunea istoriei, naţiunea română din Transilvania şi Ungaria are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale şi acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă. El este chiar aşteptat pentru ca la Gurile Dunării şi pe drumul unde comunică pulsul vieţii economice între apus şi răsărit să se poată înfăptui ordinea şi neamurilor prejmuitoare să li se procure liniştea necesară pentru munca binecuvântată spre desăvârşirea umană. În scopul acesta convocăm :
      ADUNAREA NAŢIONALĂ a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania LA ALBA IULIA, cetatea istorică a neamului nostru, pe ziua de 18 NOIEMBRIE V. 1 DECEMBRIE st. n. A. C. LA ORELE 10 A. M.
        La adunare vor lua parte :
1) Episcopii români din Ungaria şi Transilvania;
2) toţi protopopii în funcţiune ai celor două confesiuni româneşti;
3) câte un exmis al fiecărui Consistoriu şi Capitlu ;
4) câte doi exmişi ai societăţilor culturale (Asociaţiunea, Fondul de teatru, Asociaţiunea Arădană etc.) ;
5) câte doi exmişi din partea fiecărei reuniuni femeieşti ;
6) de la fiecare şcoală medie (gimnaziu, şcoală rurală), apoi de la fiecare institut teologic, pedagogic şi şcoală civilă, câte un reprezentant al colegiului profesoral ;
7) câte doi delegaţi de la fiecare reuniune învăţătorească ;
8) Garda Naţională va fi reprezentată prin câte un ofiţer şi un soldat din fiecare secţiune judeţeană ;
9) câte doi delegaţi de la fiecare reuniune de meseriaşi ;
10) delegaţii Partidului Social-Democrat Român ca reprezentanţi ai muncitorimii organizate ;
11) tinerimea universitară prin câte doi exmişi ai săi şi în fine,
12) fiecare circumscripţie electorală în care locuiesc români, va trimite câte 5 reprezentanţi (delegaţi).
       Suntem convinşi că afară de cei care vor reprezenta, în chipul arătat mai sus, toate păturile sociale ale naţiunii noastre la această istorică adunare, unde se va hotărî soarta neamului nostru, poate pentru vecie, se va prezenta însuşi poporul românesc, în număr vrednic de cauza mare şi sfântă. Se vor lua îngrijiri ca toţi cei veniţi să fie adăpostiţi şi să fie părtaşi la consacrarea celor ce se vor hotărî. Biroul Consiliului Naţional a făcut toate pregătirile de lipsă pentru reuşita Adunării, iar fraţii români de pretutindeni sunt rugaţi să dea şi ei tot ajutorul.
       Înainte de începerea Adunării se vor face rugăciuni în cele două bisericii din Alba Iulia, cea ortodoxă răsăriteană şi cea greco-catolică.
       Toate informaţiunile mai departe se dau din partea biroului Consiliului Central Naţional Român din Arad.
       Fii tare, neam românesc, în credinţa ta, căci iată se apropie ceasul mântuirii tale !
      Amin şi Doamne ajută !
      Arad, 7/20 noiembrie 1918
      Marele Sfat al Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania.
      Dr. Ştefan C. Pop – preşedinte.
      Dr. Gheorghe Crişan - secretar.

(1918 la Români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Documente externe 1916 -1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, vol. 2, doc. nr. 412, p. 1226 -1227).
 
 
 
 
 
 
7/20 noiembrie 1918, Buzău, Vasile Bianu despre exploatarea economică a teritoriului românesc de către Germania
 
        În sfârşit am scăpat de nemţi. Astăzi au plecat ultimele specimene, după ce mai întâi au ars arhiva Comandaturii locale şi a Poştei germane de război, ca să nu se poată constata jafurile şi crimele săvârşite în timpul ocupaţiei. Nici la despărţire ei n-au voit să fie mai civilizaţi. De ieri până azi au dus-o aproape toţi într-o beţie, cântând şi făcând tot felul scandaluri, spărgând geamuri şi trântind la scaune şi mese. Uf, bine că am scăpat de ei, pare că ni s-a ridicat o piatră grea de pe piept !
     După aparenţă s-ar crede că lornici nu le pasă de ceea ce se întâmplă la ei acasă, se arată de o inconştienţă revoltătoare. În vremurile triste şi grele ale războiului nostru, atunci când ni se strângea  inima sub călcâiul vrăjmaşului, cărui Român i-ar fi ars de petrecere ?! Nu vedeai decât figuri triste şi resemnate, deşi aveam credinţa tare în destinele neamului nostru şi toţi aşteptam vremurile bune şi înălţătoare pe cari le petrecem azi.
       Din dosarele găsite după plecarea Germanilor se poate vedea tot ceea ce armata de ocupaţie a exportat din ţara noastră în ţările inamicilor noştri. Iată tabloul rezumat al statisticelor publicate de ei şi din care rezultă că de la 1 Ianuarie 1916 [corect 1917] până la 31 Octomvrie 1918 au exportat :
  • 1.232.182 tone de grâu ;
  • 495.370 toneporumb ;
  • 94.613 tone de altecerealeşileguminoase ;
  • 262.592 tone plante alimentareşifuraje ;
  • 36.148 tone oleaginoase;
  • În total 2.161.905 tone.
  • Apoi:
  • Peste 3.000.000 hectolitri de vin;
  • Peste 550.000 hectolitri de ţuică ;
  • Peste 600.000  cai ;
  • Peste 1.000.000 boişivaci ;
  • Peste 400.000 viţei ;
  • Peste 4.400.000 berbecişioi ;
  • Peste 2.000.000 miei ;
  • Peste 1.000.000 porci[1].
     S-au mai exportat enorme cantităţi de petrol, de benzină, de uleiuri minerale. Ei au distrus toate  fabricile, arsenalul Atatului, pirotehnia etc., au nimicit orice urmă de industrie. Cea mai mare parte din maşini, înbunăstare, le-au expediat în germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia. Mai mult de 1.000.000 tone de instrumente agricole au fost luate şi peste 5.000.000 kilograme de lână au fost exportate. Afară de toate acestea trebuie să punem la socoteală şi cantităţile enorme de articole elemenatre expediate de către fiecare soldat la familia lui în lădiţe de câte 5 kilograme, şi ceasta în fiecare săptămână o dată, în tot timpul ocupaţiei.
    Apoi trebuie să mai adăugăm la acestea şi cantităţile de hrană, tot aşa de enorme, consumate de armata de ocupaţie, care trăia din belşug şi făcând multă risipă, până la o adevărată bătaie de joc.

 (Vasile Bianu, ÎnsemnăridinRăzboiulRomâniei Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 106 -107)

 

[1] Date furnizate de broşura elaborată de dr. Klaus Fritz Mann, Gospodăria de război, Editura Regele Carol I, Bucureşti, iunie 1918.
 
 
 5/18 noiembrie 1918, Arad, Manifestul Marelui Sfat Naţional din Ungaria şi Transilvania adresat popoarelor lumii   
 
Către popoarele lumii,
 
       NAŢIUNEA română din Ungaria şi Transilvania ţinută de veacuri în robie trupească şi sufletească de către clasa stăpânitoare a poporului maghiar, eliberată acum din sclavie prin strălucita învingere a armelor care s-au luptat pentru drepturile civilizaţiei umane împotriva principiului barbar al opresiunii naţionale şi de clasă, înaintea guvernului opresorilor de până aci, a declarat voinţa sa de a se constitui într-un stat liber şi independenr spre a-şi putea validita nelimitat forţele sale în serviciul culturii şi libertăţii omeneşti.
      Guvernul opresorilor de până aci a denegat adeziunea sa la această hotărâre a naţiunii române şi în faţa dreptului firesc al fiecărei naţiuni de  a fi stăpână asupra sa şi a teritoriului locuit de dânsa, guvernul opresorilor opue forţa brutală a stattului oprimător.
     De veacuri clasa oprimatoare a poporului maghiar a sfâţiat trupul naţiunii noastre prin icuri străine, iar de la înfăptuirea constituţionalismului fals din 1867,  scopul mărturisit al politicei de guvernământ  în statul maghiar a fost desfiinţarea noastră naţională. Prin colonizări fără rost pe pământul strămoşilor noştri, prin maghiarizarea necruţătoare a tuturor acelor români care au fost nevoiţi să aibă raporturi mai nemijlocite cu stăpânirea maghiară, prin invadarea teritoriului românesc a sutelor de mii de slujbaşi publici maghiari, prin împiedicarea poporului nostru de a-şi mulţumi însuşi trebuinţele sale industriale, s-au maghiarizat oraşele şi s-a împestriţat etniceşte teritoriul locuit de naţiunea română prin mijloace artificiale şi în scopul barbar al nimicirii noastre.
      Această stare de lucruri produsă prin opresiune şi fărădelege, acum Guvernul maghiar o invocă de justificare a opunerii sale, la hotărârea naţiunii române de a-şi întemeia pe pământul său strămoşesc statul său liber şi independent. Starea produsă prin crima săvârşită până aci împotriva libertăţii noastre naţionale scum se prezintă ca o justificare a noului atentat, ce se intenţionează împotriva existenţei noastre.
      Ar trebui să ne luăm dreptul cu forţa, dar oricât de hotărâţi suntem să jertfim viaţa pentru libertatea naţională, în ziua când sărbătorim înfrângerea civilizaţiunii asupra barbariei, naţiunea română se abţine de la mijloacele barbare la regularea raporturilor dintre popoare, ci iată protestează înaintea lumii întregi împotriva fărădelegii Guvernului maghiar, care şi acum încearcă a supune naţiunea română dominaţiunei străine şi o împiedică de la constituirea sa în stat liber şi independent.
     Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania nu doreşte să stăpânească asupra altor neamuri. Lipsită de orice clasă istorică stăpânitoare, naţiunea română prin fiinţa sa însăşi este întruparea democraţiei celei mai desăvârşite. Pe teritoriul său strămoşesc naţiunea română este gata a asigura oricărui popor deplină libertate naţională şi organizarea sa în stat liber şi independent o va întocmi pe temeiurile democraţiei, care va asigura tuturor indivizilor aflători pe teritoriul său egalitatea condiţiilor de viaţă, unicul mijloc al desăvârşirii omeneşti.
     Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania însă nu admite mistificarea îndreptăţirii pretenţiunilor sale prin stările produse de încercările seculare pentru nimicirea ei, protestează împotriva revendicărilor maghiare asupra teritoriului românesc, care de la descălecarea împăratului Traian şi până astăzi a fost muncit cu braţele noastre şi îngrăşat cu sângele nostru şi sub nicio condiţiune nu mai voieşte să trăiască în legătură de stat cu naţiunea maghiară, ci este hotărâtă a-şi înfiinţa pe teritoriul locuit de dânsa statul său liber şi independent. Anunţând popoarelor lumii această voinţă şi hotărâre a sa, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania invocă pe seama sa sprijinul lumii civilizate şi geniul libertăţii omeneşti declarând sărbătoreşte, că din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, este hotărâtă a pieri mai bine decât a suferi mai departe sclavia şi tirania.
    Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania speră şi aşteaptă, că în năzuinţa ei pentru libertate o va ajuta întreg neamul românesc, cu care una vom fi de aci înainte în veci.
     Marele Sfat al Naţiunii română din Ungaria şi Transilvania.
     Preşedinte: dr. Ştefan C. Pop
     Secretar: dr. Gh. Crişan
       1918 la Români, desăvârşirea unităţii naţional statale a poporului român. Documente externe, 1916 - 1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, vol. 2, pp. 1218 -1219.
 
 
 

 
 
  3/16 noiembrie 1918, N. Iorga despre  conduita feldmareşalului August von Mackensen în timpul ocupației teritoriului românesc în anii 1916-1918
 
 
            August von Mackensen
   Armistiţiul încheiat de Germani pe toate fronturile scoate două treimi din România de sub puterea feldmareşalului, a aceluia care nu s-a coborât să răspundă generalului Eremie[1] când îi presinta ultimatul nostru invitându-l să nu prefacă pământul românesc în câmp de luptă disperată al unei armate pierdute.
       Astfel închină steagul omul de o trufie nemăsurată, celebrul spărgător de fronturi, biruitorul Ruşilor în mlaştinile polone, strategul fără greş, care înlăturând orice pretenţii ale tovarăşului său Falkenhayn, îşi atribuia lui singur meritul de a fi hotărât campania contra Românilor, prin lovitura de ciocan de la Turtucaia, prin apăsarea din Dobrogea, prin îndrăzneaţa trecere a Dunării pe care nici azi nu s-a încumetat s-o apere contra generalului Berthelot. O, de câte ori nu ni s-a spus că generalul feldmareşal nu va răpezi legiunile sale de fier dincolo de fluviu pentru ca, împreună cu aşa credincioşii săi Bulgari, fraţii de arme din 1916, să arunce în Mare pe cei câţiva Englezi şi Francezi disenterici şi tifici (sic!) şi gloata de coloniali cu pielea neagră ai generalului Saraill, pe când soarta-i menea ca el însuşi să plece fruntea înaintea noului comandant al aceleiaşi armate, înaintea generalului Berthelot cu planul neizbutit de la Neajlov...
     Pentru noi von Mackensen, Germanul cu uscăţiva figură celtică de Scoţian, cum îi e sângele, a fost prin consecinţele norocului său din 1916 şi altceva: proconsulul din Bucureşti.
      Ne-au adus nenorocirea şi alţi poruncitori din Scaunul Domnilor noştri: vechii Turci brutali şi cruzi, prinţi şi conţi austrieci pudraţi cu vanitatea de odinioară ori plini de o morgă mai nouă, Muscali beţivi, stricaţi şi hoţi. În galeria lor, Mackensen e o figură de un aspect particular.
       Rece, calculat, simulând bunăvoinţa, afabilitatea uneori, politeţea totdeauna, superiorul lui Tülff von Tscheppe, al lui Hentsch, al lui Koch, a condus, de fapt, ştiind şi spuind că soldaţii lui de odinioară au devenit în această grăsime valahă nişte simpli bandiţi, cea mai neomenoasă operă de stoarcere şi scurgere a unui popor, asupra căruia se revărsa metodic, vorschriftsmässig, cel mai incomensurabil despreţ, confundând pe toţi în aceeaşi greaţă faţă de barbar pe care o proclama stilul cărţilor şi pe care o scuipa cel din urmă de feldwebel pruso-semitic din dosul unui birou de administraţie. Până şi ultima picătură de vlagă trebuia extrasă ca pedeapsă pentru „trădare” şi, dacă se poate, prin mizerie şi boală, rasa întreagă să fie stârpită.
     Aceasta a fost opera lui von Mackensen, care o dată n-a intervenit pentru a înceta nespusele suferinţi ale poporului în mijlocul căruia trăia şi al cărui salut obsequios îl primea cu siguranţa chipului împărătesc care ştie ce i se cuvine.
     Va trece vremea şi multe se vor schimba. Dar în mintea generaţiilor ce vor urma icoana lui va rămânea ca a neînduplecatului proconsul care a decretat liniştit şi a executat ştiinţific pieirea seminţiei noastre înseşi.

N. IORGA

(Neamul Românesc, Anul XIII, Nr. 304 3 [16] Noiembrie 1918)
 
 „
 
[1] Gheorghe C. Eremie (1871 -1922) general român, despre el vezi Trohani George, Generalul Gheorghe C. Eremie în pagini de scrisori, în „ Muzeului Naţional de istorie, An XIII”, pp. 245 -255.
 
 
 
 
 
 2 /15 noiembrie 1918, Ziarul „Îndreptarea”, organ al Partidului Poporului despre investițiile germane în teritoriul ocupat.
 
        În România liberată
        Reţelele de cale ferată, telefon şi telegraf construite de Germani 
        În timpul celor doi ani de ocupaţiune, autorităţile germane au făcut o serie întreagă de instalaţiuni de cale ferată, fie pentru necesităţile strategice ale armatei de operaţiuni, fie pentru uşurarea transporturilor de materiale şi proviziuni din România ocupată pentru Germania şi Austro-Ungaria.
Noile linii ferate 
      Noile construcţiuni de cale ferată reprezintă un procent de 20% din întreaga reţea de căi ferate a Munteniei şi Olteniei, iar valoarea instalaţiunilor tehnice, a staţiunilor nou înfiinţate şi a liniilor de garaj trece de 200 de milioane.
Cea mai importantă dintre liniile ferate construite de Germani, este aceea din valea Oltului, care scoboară munţii Vâlcei, merge de-a lungul Oltului, perpendiculară pe cursul Dunărei. În Transilvania această cale ferată face joncţiune cu linia de drum de fier a Sibiului, oferind Puterilor Centrale drumul cel mai scurt spre Bulgaria şi ţările Balcanice.
      A doua cale ferată construită de Germani merge de-a lungul frontierei muntoase a Olteniei, prin munţii Gorjului şi Mehedinţului.
      În afară de acestea, linia Predeal a fost dublată până la Ploieşti şi pusă în legătură cu o întreagă reţea de căi ferate, nou construite, în regiunea petroliferă din valea Prahovei.
     Acestea sunt instalaţiunile principale la care trebuiesc însă adăugate construcţiunile de cale ferată îngustă şi de linii Decauville, foarte numeroase, mai ales în regiunea judeţelor Buzău, Râmnicu Sărat şi Putna şi pe care Germanii intenţionau să le demonteze o dată cu retragerea lor din România.
     Prin tratatul de pace de la Bucureşti, avem obligaţiunea de a plătui toate construcţiunile de cale ferată pe care Germanii nu ar fi crezut necesar să le ridice în momentul plecărei, preţurile de concesiune fiind cele prevăzute în devizele întocmite de inginerii germani.
    Astăzi această dispoziţie rămâne nulă, Germanii neputând pretinde despăgubiri pentru liniile construite fără consimţământul Statului Român şi care în situaţia actuală pot fi considerate ca pradă de război.
Parcul de vagoane
      O chestiune tot atât de importantă este a parcului de vagoane germane şi a întregului stoc de material rulant, care surprinse de evenimentele din Austro-Ungaria nu au putut fi evacuate.
    După informaţiunile culese, în ultimul timp circulau pe cale ferată din Oltenia în Muntenia nu mai puţin de 16.000 vagoane germane de toate felurile: vagoane de călători, de marfă şi vagoane cisterne şi aproximativ 800 de locomotive germane aglomerau pe liniile noastre acest enorm număr de vagoane în necesitate [capabile] de a transporta din ţara noastră cel mai mult şi într-un timp cât mai scurt posibil.
    Dezvoltarea evenimentelor din Austro-Ungaria a împiedicat însă toate planurile germanilor, obligându-i de a reţine în teritoriul ocupat [românesc] întreg acest material a cărui valoare este imensă.
Telegraf şi telefon
      Paralel cu construcţiunile de cale ferată, Germanii au înfiinţat reţele de telegraf şi telefon pentru uzul armatelor de ocupaţiune.
     O parte din aceste reţele au fost deja predate autorităţilor româneşti în urma convenţiei încheiată de d. General Anstasiade[1], şi cu condiţiunea de a fi întrebuinţată în comun cu autoritatea militară, iar alta rămăsese la dispoziţia exclusivă a Comandamentului Mackensen.
     Pretenţiunile la despăgubire pe care ni le impuneau atunci Germanii se înţelege uşor că nu vor putea fi reluate azi.
(„Îndreptarea ” Anul I, No. 164 din 2 [15] Noiembrie 1918, Iaşi)
 

[1] Constantin Anastasiade (1861 -1939), general român; în vremea Primului Război Mondial a îndeplinit funcţia de comandant al Diviziei 4 Infanterie, în perioada 15/28 octombrie 1916 - 23 decembrie 1916/6 ianuarie 1917.
 
 
 
 
 
1/14 noiembrie 1918, Paris, Telegrama ministrului român în Franța, Georege Cretzianu adresaă primului ministru, generalul Constantin Coandă, prin care îl informează despre conduita antidinastică a  lui Take Ionescu
 
       No 3213 /14 Nov 1918. Excellence Général Coanda, Président Conseil
       Personnel et très confidentiel.
      Il est de mon devoir attirer votre attention sur action exercée ici par M. Take Jonesco dans sens républicain avec autorité qui lui assure sa qualité de Président Conseil national roumain. Il apporte accusations formelles contre les deux derniers gouvernements roumains, reprochant à M. Bratiano avoir amorcé paix séparée contrairement idée takiste de continuer lutte à outrance et au gouvernement qui vient de se retirer avoir été instrument des Allemands non par nécessité mais par libre choix et soutenant que S. M. le Roi d’abord indécis aurait consentit soumission et collaboration amicale avec Allemagne dès qu’il a vu qu’on n’exigeait pas son abdication. LL. M. M. le Roi et la Reine sont attaqués personnellement. En outre fait remarque que Roumanie est actuellement entourée des républiques et que exemple est contagieux. Ambassadeur Etats-Unis m’a posé directement la question avant hier. Résultat de cette propagande est de faire croire à un désir sérieux peuple roumain entrer en république. Je me permets émettre opinion que dans ces conditions action énergique et immédiate s’impose pour faire affirmer droits dynastie et gouvernement à la confiance et amitié Entente. M. de Saint-Aulaire et Général Berthelot dans leur sentiment admiration pour nos souverains tiendront sans doute a établir vérité et seront certainement écoutés. Roi d’Angleterre s’est souvenu cordialement de vous a l’occasion de l’armistice. Je crois que première démarche à faire serait télégramme très chaleureux remerciements de S. M. le Roi aux chefs d’Etat grandes puissances Entente qui se sont montrés pleins de sollicitude pour la Roumanie dans fixation conditions armistice, ce qui est d’un excellent augure pour conditions paix.
          Légation de Roumanie à Paris, Cretiano
(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, inv. 3039, dosar 3-1918, file 19) 


 
 
 29 octombrie/11 noiembrie 1918,  Mareșalul  Ferdinand Foch despre încheierea armistițiului cu Germania
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 



 
 
 
 28 octombrie/10 noiembrie 1918, Iași, Proclamațiile regelui Ferdianand adresate după reintrarea României în război alături de Antantă.
 
Români!
          Când la 14 August 1916 v-am chemat la luptă pentru dezrobirea fraţilor voştri, am avut credinţa nestrămutată că dreptatea rasei noastre va birui şi că izbânda va fi de parte puternicilor aliaţi de cari ne legam soarta.
       Deşi neînvinse şi însufleţite de cel mai bărbătesc avânt, armatele noastre, înconjurate de vrăjmaş din toate părţile prin prăbuşirea Rusiei, au fost silite iarna trecută să întrerupă lupta pe care Aliaţii noştri au urmat-o cu atâta hotărâre şi atâta glorie.
       Azi fiindu-ne iarăşi cu putinţă să unim oştile noastre cu cele ale Aliaţilor, suntem datori să reintrăm în luptă alături de ei pentru ca tot împreună cu ei să mergem la biruinţa definitivă, care ne va aduce roadele întregi ale jertfelor şi ale vitejiei noastre.
Români!
       Suferinţele neamului Românesc atât de greu încercat în cursul vremurilor sunt pe sfârşite. În clipa în care Aliaţii trec Dunărea şi ne putem regăsi lângă ei ca să izgonim pe inamicul care de doi ani încalcă şi jefuieşte pământul strămoşesc, sunt încredinţat că veţi răspunde chemării Mele cu aceeaşi dragoste de ţară şi că România va vedea împlinindu-se visul de veacuri al Neamului Nostru: Unirea tuturor Românilor!
      Liberi şi uniţi, o viaţă sănătoasă şi puternică se asigură întregului popor român.
     Copiii copiilor noştri vor binecuvânta străduinţele voastre şi vor slăvi pe cei ce s-au jertfit pentru idealul neamului.
Cu Dumnezeu înainte!
FERDINAND
Ostaşi!
 
       Ora mult aşteptată de toată suflarea românească, şi îndeosebi de voi, vitejii Mei ostaşi, a sunat în sfârşit, după lungă şi dureroasă aşteptare. Trecerea trupelor aliate peste Dunăre ne impune ca o sfântă şi patriotică datorie să luăm iarăşi arma în mână ca să izgonim împreună cu ele pe vrăjmaşul cotropitor de Ţară şi să aducem linişte populaţiei asuprite.
     Regele Vostru vă cheamă din nou la luptă ca să înfăptuiţi Visul nostru de atâtea veacuri: Unirea tuturor Românilor, pentru care în anii 1916 – 1917 aţi luptat cu atâta vitejie.
     Sufletele acelor căzuţi pe câmpul de onoare vă binecuvântează pentru această ultimă sforţare; privirile credincioşilor noştri aliaţi sunt îndreptate cu dragoste şi încredere spre Ţara noastră şi fiii ei; camarazii voştri de armă din biruitoarele armate franceze şi engleze, care vin în ajutorul nostru cunosc vitejia voastră de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti; arătaţi-le că timpul de aşteptare n-a putut să slăbească braţul ostaşului român. Fraţii noştri din Bucovina şi din Ardeal vă cheamă pentru această ultimă luptă ca prin avântul vostru să le aduceţi eliberarea de jugul străin.
         Biruinţa e a noastră şi viitorul va asigura întregului neam românesc viaţă paşnică şi fericită.
         Înainte deci cu vitejia strămoşească!
        Dumnezeu este cu noi.
FERDINAND
 
 
 (`„Neamul Românesc” Anul XIII nr. 300, Iaşi, 30 Octombrie [12 noiembrie] 1918)
 
 27 octombrie/9 noiembrie 1918, Berlin, Ultima însemnare a lui Georg von Müller despre prăbușirea Imperiului german.
 
 Berlin, 9 noiembrie 1918

          O dimineaţă ceţoasă s-a transformat într-o zi însorită. Din lipsă de ceva mai bun de făcut tocmai mă apucasem să scriu Contribuţii la istoria izbucnirii războiului, pe baza însemnărilor din jurnalul meu, când vine Stapenhorst la mine şi mă anunţă că tocmai a venit vestea că împăratul ar fi abdicat şi prinţul Max von Baden este guvernator al Reich-ului, iar Scheidemann[1] cancelar. Ce eveniment! Să fie de bun augur patriei!
 
 
"Kaiserul a abdicat! Majestatea sa imperială şi regală s-a decis să renunţe la tron."
 
 

 
Proclamarea Republicii Germane


         Proclamarea Republici de către Philipp Scheidemann de la o fereastră Rreichstag -ului.
      După cum stăteau lucrurile din cauza ezitărilor împăratului şi după cum se tensionase situaţia din jurul său, deznodământul acesta vine ca o izbăvire!
       Comandatura îmi comunică faptul că în Berlin s-au pornit coloane de muncitori să demonstreze. La sediul nostru din Bendlerstrasse[2] s-au montat mitraliere în poziţie de apărare la ambele intrări. Intrarea de serviciu este închisă pentru toată lumea. Imediat după-amiază a venit ordinul Comandaturii: Nu se face uz de armă. Gărzile au fost retrase de peste tot. Aşa cum am aflat mai pe seară trupele garnizoanei s-au dat complet la o parte. Gărzile de la Poarta Brandenburg s-au lăsat dezarmate. Batalionul de rezervă al Regimentului de Gardă Ţarul Alexandru a trecut de partea bolşeviştilor şi aşa îşi zic acum. Sigur că nu mai avea niciun sens să fie folosit la apărarea sediului Marinei.
       Soldaţi revoluţionari cu drapelul roşu la Poarta Brandenburg din Berlin, la 9 noiembrie 1918.
      O ediţie specială are sub titlul mare de o şchioapă: Kaiserul a abdicat, o înştiinţare a prinţului Max von Baden din care se vede că el l-a propus viitorului regent pe deputatul Ebert pentru funcţia de cancelar[3]. De o guvernare a Reich-lui de către acest prinţ nici vorbă.
      De la ora 3 ½ la 4 ½ după-amiază cu Hellferich[4] la plimbare prin Tiergarten şi chiar în uniformă. Mare imprudenţă. Hellferich a auzit cum câţiva trecători după ce s-au îndepărtat de noi au spus: Ei, da, ăla n-o să se mai plimbe niciodată aşa.
    Camioane cu steaguri roşii, pline cu soldaţi şi muncitori înarmaţi şi chiuind străbat străzile, inclusiv Bendlerstrasse und ela nr. 14 se află cabinetul Marinei. Soldaţii care stăteau de gardă în vecinătate, la Tattersall, au fraternizat cu ei..
       Când eu, teafăr şi nevătămat, am ajuns în faţa locuinţei, am văzut un mare convoi de răsculaţi care se îndrepta spre Ministerul Marinei. Acolo au forţat intrarea, au luat armele şi au cerut ca ofiţerii să-şi dea jos epoleţii şi cocardele, ceea ce nu s-a realizat, deoarece puţinii ofiţeri care se mai aflau în minister erau deja în haine civile...
      În rest, la Ministerul Marinei nu s-au mai ajuns alte excese. Doar câteva automobile au fost rechiziţionate, probabil pentru mutări. Dar a fost o senzaţie groaznică să-i vezi venind pe soldaţii cu steaguri roşii în curtea interioară a Ministerului, acolo unde voiau să confişte automobilele...


 

[1] În realitate Philipp Scheidemann, la vremea respectivă secretatr de Stat fără portofoliu, nu a fost numit cancelar; la aflarea veştii că deputatul de orientare comunistă Karl Libknecht a proclamat de la balconul Palatului Imperial Republica Socialistă Germană, Scheidemann a proclamat, din proprie iniţiativă, de la balconul Reichstag-ului [clădirea Parlamentului] Republica Germană. Ambele proclamaţii ale lui Liebknecht şi Scheidemann au fost îndelung aplaudate.
 Extra-Ausgabe des Vorwärts din 9 noiembrie 1918
„Karl-Liebknecht-Portal“ în faţa acestei clădiri, dintr-un camion, Karl Liebknecht a proclamat la 9 noiembrie Republica Socialistă Germană.

 Karl Liebknecht vorbind mulţimii 
 
(Georg von Müller, 9 noiembrie 1918, din Georg von Müller, Regierte de Kaiser ?, Göttingen 1959, pp. 447 -448)
[2] Sediul Ministerului Marinei de Război.
[3] În realitate împăratul Wilhelm al II-lea nu abdicase. Prinţul Max von Baden a vrut însă să grăbească lucrurile şi a transmis agenţiei Wolff această ştire care a fost imediat publicată fără nicio verificare sau confirmare. Ovaţionarea ei de către masele populare strânse pe străzile din centrul Berlinului a fost considerată de lumea întreagă ca o legitimare a acestei abdicări, iar fuga peste frontieră, în Olanda, a Kaiserului a confirmat ştirea. Max von Baden a demisionat din funcţia de cancelar şi l-a rugat pe Friedrich Ebert să preia şefia guvernului, ceea ce s-a şi întâmplat. Aceste aevenimente au determinat pe lideri Antantei să accepte propunerea de armistiţiu venită din partea noilor lideri ai Germaniei. Abdicarea împăratului a venit mult mai târziu, la 28 noiembrie, când guvernul i-a promis o pensie lunară de 65.000 de mărci aur pe lună în schimbul unui act oficial de abdicare. 

 
Actul de adicare al împăratului Wilhelm al II-lea:
I28 noiembrie 1918
[4] Karl Helfferich (1872 -1924), economist, bancher şi om politic german, vice-cancelar şi ministru de Interne (22 mai 1916 – 24 octombrie 1917).

 
 
 
 
27 octombrie/ 9 noiembrie 1918, Iași,  Decretul regelui Ferdinand pentru remobilizarea armatei române începând cu 28 octombrie/10 noiembrie 1918
  
 
          FERDINAND I,
          Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al României,
           La toţi de faţă şi viitori, sănătate:
Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de război No.70,
            Am decretat şi decretam:
Art. I. – Toate comandamentele, corpurile şi serviciile armatei trec pe picior de război. 
            Prima zi de mobilizare: ziua de 28 Octombrie 1918.
Art. II. – Efectivele de răsboi se vor complecta cu oameni de la vatră din contingentele de complectare, rezervă şi miliţii până la contingentul 1891 inclusiv.
Art. III. – Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de răsboi este însărcinat cu executarea acestui decret.
Dat în Iaşi, la 27 Octomvrie 1918.                                                                                         
                                                                                                            FERDINAND
            Ministru de răsboi,
General de corp de armată Grigorescu
                                                                                                            No. 3.179.
(A.M.N.R., fond Microfilme, rola  P II 1.2582, cadrul 541)


 
 
25 octombrie/7 noiembrie 1918, Salonic, Telegrama generalului Franchet d’Esperey, comandantul Armatei de Orient adresată Ministerului de Război de la Paris, prin care informează despre situația de pe front și solicitarea urgentă ca România să reintre rapid în război
 
       Ministère de la Guerre, Télégramme de Salonique, expéditeur Général Franchet d’Esperey, 8 Novembre 1918
 
     Armée Mackensen n’étant pas comprise dans armistice signé sur le front italien je prescris à armée serbe et à armeé Henrys couper ligne retraite par Temesvar et Arad, et à armée Général Berthelot entreprendre passage Danube et poursuite avec les premiers éléments de l’armée du Danube, déjà arrivés. En outre j’ai avisé Jassy en vue d’intervention rapide roumaine. Je vous demande me faire connaître d’urgence s’il n’y aurait pas lieu exiger du Gouvernement hongrois désarmement et internement des troupes Mackensen empruntant son territoire.
 
 (S.A.N.I.C., Microfilme Franţa, inv. 1913, rola 249, cadrul 12)
 

 
 
24 octombrie/ 6 noiembrie 1918, Iași, Ordin de zi al generalului Nicolae Petala adresat trupelor din subordine cu ocazia intrării în Bucovina

     Ofiţeri şi soldaţi ai Corpului IV de armată !
     Se împlineşte un an de când prăbuşindu-se împărăţia rusească, fraţii noştri basarabeni ne-au chemat la ei, spre a desăvârşi desrobirea începută, şi a închega unirea întreagă şi veşnică a două ţări surori. Astăzi ursita neamului românesc, mergând spre împlinirea sa, ne chiamă pentru a doua oară. Bucovina, pământ scump românesc, smuls de aproape două veacuri din trupul Moldovei, îşi îndreaptă glasul cătră noi şi ne cere ajutorul armelor noastre spre a o mântui, de focul aprins din clipa, în care victoria aliaţilor noştri a prăbuşit pentru totdeauna împărăţia Austro-Ungară. Regele nostru iubit şi cârmuitorii ţării au răspuns chemării lor frăţeşti şi v-au ales pe voi, ostaşi ai Corpului IV, spre a duce cuvântul de pace şi de unire pe ogorul românesc al Bucovinei.
      Ostaşi!
     In clipa, în care purtători ai unei solii atât de înalte şi de sfinte, veţi păşi în ţara care păstrează moaştele marelui Ştefan, să fiţi pătrunşi cu toţii de măreţia faptei, pe care o săvârşiţi! Să ştiţi că de sub porţile Sucevei, vă privesc veacuri de jertfă şi de vitejie românească, şi că pământul pe care îl veţi călca astăzi sub cutele steagului României Mari, cuprinde mormintele atâtor eroi, cari au luptat şi au murit, pentru ca să se facă cu putinţă înfăptuirea visului, pe care voi îl împliniţi azi. Însufleţiţi de această măreaţă amintire a trecutului, fiţi vrednici ostaşi de înaintaşii voştri, de acei mucenici, cari au presărat câmpia cu trupurile lor, pe calea însângerată cătră acelaş ideal, care duce dela Şelimbăr la Mărăşeşti. Fiţi vrednici de clipele mari, pe cari le trăiţi, şi aveţi neclintit în faţa ochilor voştri credinţa, că numai păstrând în  toate împrejurările o disciplină de fier şi fiind în tot timpul soldaţi ai cinstei, ai legalităţii şi ai ordinei în apărarea avutului şi onoarei locuitorilor, veţi răspunde cu adevărat înaltei chemări, pe care providenţa şi încrederea regelui v-au hărăzit-o vouă. Cântând „Deşteaptă-te Române" şi înălţând cătră ceruri stindardul zdrenţuit în lupte, mergeţi ostaşi ai corpului IV, să cuceriţi sufletele fraţilor Bucovinei şi fiţi soldaţi ai înfrăţirii tuturor Românilor.
 
N. Petala, comandantul Corpului IV de armată, general de divizie
Iaşi, 24 Octomvrie 1918
[ A.M.N.R, fond  Microfilme, rola nr 1.2580, cadrul 749


 
 
 
 
 
 
 
23 octombrie/5 noiembrie 1918, Iași, Ordinul Ministerului de Război și Marelui Stat Major adresat, comandantului Diviziei 8 infanterie, generalul Iacob Zadic, privind  intervenția marii unități în Bucovina
 
 
MINISTERUL DE RĂZBOI
      Marele Stat Major                                                                                     23 octombrie 1918
           Nr.l (Nr. 8)
 
către
GENERALUL IACOB ZADIC
Comandantul diviziei 8 infanterie
 
      Populaţia română din Bucovina fiind ameninţată, de bande bolşeviste, guvernul a hotărât a-i da ajutorul necesar.
Pentru aceasta se ordonă:
     1) Generalul Zadic Iacob, comandantul Diviziei 8 [Infanterie], având sub ordinele sale Regimentele 16, 29 şi 37 Infanterie, precum şi toţi grănicerii şi jandarmii care se găsesc în prezent cu serviciul de pază pe frontiera bucovineană, va ocupa fără întârziere Iţcani şi Suceava, iar de aici va întinde progresiv ocuparea Bucovinei până la Cernăuţi inclusiv.
    Se pun la dispoziţie şi Regimentele 3 şi 8 Roşiori, care urmează să sosească în curând la Burdujeni. În ce priveşte artileria, generalul Zadic este autorizat a lua din regimentele Diviziei 8 câte o baterie.
    2) Se vor lua măsuri urgente pentru ca toate unităţile indicate să fie bine echipate şi prevăzute cu 6 zile hrană de rezervă;
    3) 
Generalul Zadic se va pune în legătură cu guvernul naţional din Bucovina. 


ŞEFUL MARELUI STAT MAJOR                                                  MINISTRU DE RĂZBOI
General de corp de armată                                                                  General de divizie
CONSTANTIN CHRISTESCU
                                                        CONSTANTIN HÂRJEU                   






Generalul Iacob Zadic                                                                                   
 [ A.M.N.R, fond  Microfilme, rola nr 1.2580, cadrul 748]
 

 
 
 
20 Octombrie/2 Noiembrie 1918, Însemnări ale lui N. Iorga privitoare la evenimentele externe și starea de spirit internă

      Germanii au evacuat Serbia. Aliaţii, cu Sârbii in frunte, au intrat in Belgrad şi Semendria. Se pretinde că s-ar afla şi la Severin.
Fiume a fost ocupat de Italieni, ale caror forţe, ajutate esenţial de Francezi şi Englezi, reiau teritoriul ocupat de duşman. Un armistiţiu ar fi fost cerut şi incheiat de Austrieci. La Trieste se aşteaptă flota americană. Flota austro-ungară e acuma croată.
Tisza a fost împuşcat la Budapesta de un soldat. Karolyi[1] se încearcă a guverna. De fapt ar fi stăpânire bolşevică.
Mihály Károlyi
 
       Regele m-a chemat deosebit la parastasul pentru prinţul Mircea[2]. Liberali şi conservatori, miniştri de ieri şi de mâine, se aşează în stânga împreuna cu soţiile lor. Iau loc lângă episcopul Teodosie, înaintea lui Marghiloman, supt ochii furioşi ai cetei lui. Îi şi refuz lumina, pe care o dau făcliei lui Inculeţ.
       Generalul Cristescu îmi spune ca razboiul e total pierdut pentru Centrali. În două saptămâni, dacă Germanii de la noi nu pleacă, vor trebui să se predeie.
       Ai noştri se tem de contagiunea bolşevismului. Neîntarziate reforme sociale se par indispensabile.
      Cocea[3] a sosit din Basarabia. Social-democraţia lui se strigă seara de tipuri suspecte, sfidătoare.
Nicolae Cocea
      Şi Averescu işi urmează propaganda. Ar fi şi un Austriac al lui Randa.
      La plecarea de la parastas, Mircea Lecca şi alţii i-au strigat lui Meissner[4] : Nach Berlin. [La Berlin să te duci!]       Miniştrii au fost huiduiţi de invalizi. A fost şi o încercare de a-i lovi, pe care a oprit-o intervenţia prefectului de poliţie.
      Constantin Meissner, membru de onoare al Academiei Române
 
    Se vorbeşte de un Ministeriu pur conservator, al lui Take Ionescu, ori de unul Averescu. Încă de ieri seara Marghiloman şi-a prezentat demisia[5].
       Pe mâine se pregăteşte o manifestaţie de simpatie Aliaţilor. I. Grădişteanu e printre organizatori.
Numai la Chişinău se va face o declaraţie. Cealaltă, a Ardelenilor şi Bucovinenilor, se amână pe câteva zile."

 (Nicolae Iorga, Memorii, f.a. vol.2, pp. 88 -89)

[1] Károly Mihály (1875 -1955) om politic maghiar, prim-ministru al Ungariei (31 octombrie 1918 – 11 ianuarie 1919) preşedinte al Ungariei (11 ianuarie -21 martie 1919) când puterea a trecut în mâna unui guvern de orientare bolşevică condus de Sándor Garbai, în care însă rolul conducător îl avea ministrul de Externe, Bela Kun.
[2] Mircea (21 decembrie 1912/3 ianuarie 1913 – 20 octombrie/2 noiembrie 1916) ultimul născut al cuplului regal Ferdinand şi Maria.
[3] N.D. Cocea (1880 -1948) avocat, jurnalist, scriitor şi om politic comunist român.
[4] Constantin Meissner (1854 -1942) pedagog şi om politic român, ministru al Industriei şi Comerţului în guvernul Marghiloman (6 martie – 4 iunie 1918), preşedinte al Camerei Deputaţilor (iunie –noiembrie 1918); va fi ministru al Lucrărilor Publice în guvernul condus de generalul Averescu (14 iulie 1926  – 4 iunie 1927). Membru de onoare al Academiei Române (31 mai 1934).
[5] Regele Ferdinand îi va cere demisia lui Marghiloman la 24 octombrie/6 noiembrie 1918, pentru că miniştri plenipotenţiari ai Antantei i-au declarat că nu mai pot avea încredere în guvernul existent.


 
 
20 octombrie/2 noiembrie 1918, Paris, Telegrama lui Georges Clemenceau, primul ministru, către generalul Henri Mathias Berthelot, referitoare la perspectivele reintrării României în război alături de Antantă și operațiile în Marea Neagră
 
       Paris, 2 Novembre 1918,
       Président du Conseil, Ministre de la Guerre à Général Berthelot, Salonique
       1 J’approuve projet exposé par votre télégramme 25-30 du 30 Octobre.
      2 Intervention en Roumanie doit avoir lieu le plus tôt possible et dès que moyens nécessaires auront pu être mis à votre disposition par Général Franchet d’Esperey, afin exploiter sans retard situation favorable créée par fléchissement de Autriche et état des esprits en Roumanie.
   3 Opération par Mer Noire et Odessa, dont vous envisagez exécution, sera très efficace pour hâter succès intervention directe en Roumanie. Toutefois, sa portée doit être envisagée sous un jour plus large. Prévue dans plan d’action général en Orient, définie par instruction qui vous a été remise le 7 Octobre, elle doit viser en Russie Méridionale, d’une part, la saisie des gages territoriaux qui nous sont nécessaires pour garantir nos intérêts, et, d’autre part, la reconstitution des forces locales en vue de l’établissement d’un régime d’ordre favorable à notre cause.
    4 Cette opération par Mer Noire, rendue possible par armistice turc qui nous ouvre Bosphore, est subordonnée à accord préalable entre Puissances de l’Entente. Démarches sont entreprises en vue réaliser cet accord.
    5 Général Franchet d’Esperey a été mis au courant de ce plan d’action éventuel par lettre du 27 Octobre et invité à en étudier les possibilités d’exécution de concert avec vous.
    Ce télégramme à communiquer à Général Franchet d’Esperey.
    Clémenceau

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franţa, inv. 1552, rola 227, cadru 183)

 
 
 
 
 
19 octombrie/1 noiembrie 1918, Vasile Bianu despre  moartea liderului maghiar Istvan Tisa și  politica sa în calitate de prim ministru
 


István Tisza
      Pedeapsa lui Dumnezeu a început. Contele Ştefan Tisza, cel mai mare duşman al Românilor, a fost împuşcat de către nişte soldaţi în locuinţa sa, în faţa soţiei şi fiicei sale[1]. El a murit zicând: Sunt lovit, mor, trebuia să se întâmple aşa! O dată cu asasinarea acestui călău al neamului nostru începe şi prăbuşirea Ungariei, care are soarta Austriei, cu care a făcut un trup şi suflet până acum în chipul unui mosntru botezat Austro-Ungaria, sub jugul căruia au vieţuit atâtea naţionalităţi în chinuri mai bine de o jumătate de veac. Tisza este ultimul reprezentant în treg al maghiarismului. Politica sa se rezumă în hegemonia maghiară peste tot teritoriul Coroanei Sfântului Ştefan şi care nu poate fi susţinută decât dacă se va menţine în Austria stattul habsburgic, cu birocraţia sa şi cu metodele ei. El ştia că puterii de atracţie pe care o exercitau asupra popoarelor Monarhiei afinităţile şi identităţile de rasă, va trebui să i se deie odată o ultimă luptă internă, dacă o victorie comună în afară nu le va lega încă pentru câtva timp. Pentru acesta Tisza a fost cel mai straşnic partizan al războiului mondial, s-ar putea zice drept unul din autorii lui, dacă nu cumva principalul autor. Înainte de a cădea sub gloanţele ucigaşe, cu puţin timp, el a reclamat pentru sine acest titlu, spunând că el a redactat ultimatul dat Serbiei[2], fără amestecul german.
 

         Tisza, până când şi-a dat sufletul, a fost cel mai mare duşman al chestiunii naţionalităţilor, şi mai ales al chestiunii naţionale române. Tratativele lui cu partidul naţional român au fost numai de formă, pentru ochii lumii, şi nu au dat niciun rezultat, căci el a respins chiar şi cel mai mici cereri ale Românilor. În mândria lui de magnat, de reprezentant al clasei dominante, nu putea să intre concepţia egalităţii tuturor locuitorilor ţării ungureşti înaintea legii; de altfel el vorbea cu căldură şi cu multe figuri oratorice despre libertate şi democraţie, dar în fundul conştiinţei lui feudale, dogma superiorităţi rasei maghiare înăbuşea orice gând de propăşire a patriei în afară de preponderenţa absolută a rasei lui. Chiar în ultimul timp, când ideile despre drepturile popoarelor de a-şi făuri ele singure soarta, îşi urmau victorios drumul în lumea întreagă, el s-a opus din toată puterea votului obştesc în Ungaria, de frică ca nu cumva acest vot să răpească ceva din atot puternicia Maghiarilor. Acum se poate vedea bine cum politica urmată în timp de cincizeci de ani de cei doi Tisza, tatăl[3] şi fiul, a fost cauza directă a prăbuşirii şi dezmembrării Ungariei, monarhie dualistă, clădită pe hegemonia germană în Austria şi hegemonia maghiară în Ungaria. Mie îmi pare foarte rău că acest mândru conte maghiar a murit tocmai acum, când ar fi trebuit să fie martor ocular al falimentului politicei al cărei reprezentant aprig a fost în tot cursul vieţii, căci aceasta ar fi fost cea mai dreaptă pedeapsă pentru nelegiuirile lui şi ale neamului său."

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 90 -91.)


 

[1] Tisza Istvan a fost asasinat în vila sa la 31 octombrie 1918.
[2] Text redactat în limba franceză de baronul Alexander Musulin von Gomirje (1868 -1947) şi prezentat Serbiei la 23 iulie 1914.
[3] Kálmán Tisza (1830 -1902), om politic maghiar, prim-ministru al Ungariei (1875 -1890), exponent al politicii de maghiarizare prin care s-a urmărit impunerea hegemoniei maghiare asupra celorlalte comunități etnice și lingvistice din Ungaria. Fiul său a fost Istvan Tisza (1861 -1918) prim-ministru al Ungariei (1903 -1905 şi 1913 -1917).
 
 
 
 
17/30 octombrie 1918, Salonic, Telegrama generalului Henri Mathias Berthelot către ministrul de război al Franței prin care îl informează despre demersurile pentru reintrarea României în acțiune alături de aliați

      Salonique, 30 Octobre 1918, Général Berthelot à Ministre Guerre
    M. Antonesco est arrivé à Jassy le 22 courant en avion piloté par le Lieutenant Noel. Ministre de France et Général Lafont ont répondu à ma demande de renseignements en envoyant par la même voie le lieutenant de Flers qui est arrivé hier à Salonique. L’état d’esprit général dans le public roumain et dans l’armée roumaine est en pleine exaltation et il suffira de franchir le Danube pour mettre le feu aux poudres. Bien que l’Armée roumaine ait été aussi complètement désorganisée que possible, une mobilisation énergiquements voulue peut mettre 6 divisions sur pied au bout de 8 jours, deux autres en 30 jours ou 6 semaines. Armement et munitions infanterie existent pour 250.000 hommes; armement et munitions artillerie largement pour 10 divisions et 12 à la rigueur. Matériel et munitions sont en territoire non occupé. La Moldavie n’est pas occupé actuellement. L’ensemble des forces ennemies d’occupation de la Valachie, y compris Dobroudja ne semble pas dépasser 6 à 7 divisions dont 2 ou 3 austro-hongroises. Mais on craint, si la Roumanie prend les armes, une intervention des troupes allemandes et autrichiennes qui sont encore en Ukraine. Il me semble que si l’on peut arriver à régler la question turque, il y aurait un gros intérêt à nettoyer la Mer Noire et à entreprendre une opération sur Odessa. Le débarquement pourrait se faire facilement à Akkerman où il n’y a pas de troupes ennemies.
     M. Bratiano a fait parvenir télégramme suivant à destination de Président du Conseil: “C’est avec une profonde émotion que nous avons reçu votre message. Nous y voyons avec reconnaissance une preuve de votre amitié. Nous ne négligeons rien pour témoigner à nouveau les liens indissolubles qui nous rattachent à la noble cause dont vous étiez le grand représentant et pour faciliter la réalisation des plus chères aspirations de notre peuple. Signé: Bratiano.”
      Le Général Lafont signale la situation déplorable qui existe en Roumanie au point de vue alimentaire. Il dit que les premiers secours à envoyer après le nettoyage de la Mer Noire, devront porter sur ce point; en deuxième ligne, ce serait l’équipement, surtout des chaussures, manteaux et du linge; en troisième ligne seulement l’armement et les munitions. A ce dernier point de vue, les ressources livrées par la Bulgarie pourraient être utilisées pour porter à 18, au cours de l’hiver, le nombre des divisions roumaines.
      En ce qui concerne les mouvements de troupes françaises en Bulgarie, j’espère qu’ils seront terminés vers le 18 novembre et permettront, vers cette date, le passage du Danube. A ce moment, je lancerai un appel aux armes à toute la Roumanie. Le Roi et M. Bratiano proclameront alors la mobilisation. J’espère pouvoir simultanément organiser un soulèvement de la population de la Valachie sur les derrières mêmes de l’armée allemande. Tout le personnel de la Légation de France en Roumanie est en bonne santé.
 
 Général Berthelot
 (Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franţa, inv. 1990, rola 187, cadre 261-263)
 
 
 14/27 octombrie 1918, Cernăuți, Moţiunea Adunării Constituante a Bucovinei din 27 octombrie 1918, prezentată de Dorimedont Popovici
 
Moţiune
  
   1. Reprezentanţii poporului Român din Bucovina, întruniţi astăzi, în ziua de 27 octombrie 1918 în capitala Bucovinei, se declară, în puterea suveranităţii naţionale, constituantă a acestei ţări româneşti.
      2. Constituanta hotărăşte unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti  într-un stat naţional independent şi va purcede spre acest scop în deplină solidaritate cu Românii din Transilvania şi Ungaria.
     3. Spre a conduce poporul român din Bucovina şi a-i apăra drepturile şi spre a stabili o legătură strânsă între toţi românii, constituanta instituie un consiliu naţional de 50 de membri.
Acest consiliu ne va reprezenta prin mandatari şi la conferinţa de pace, și în afară de el nu recunoaştem nimănui dreptul de a hotărî, sau trata asupra poporului român din Bucovina.
     4. Constituanta respinge cu hotărâre orice încercare care ar ținti la știrbirea Bucovinei, doreşte însă să se înţeleagă cu popoarele conlocuitoare.
    Cernăuți, 27 octombrie 1918
 
 [1918 la Români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Documente externe 1916 -1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, vol. II, doc. nr. 381, pp. 1176 -1177]

 
 
 
 
 
13/26 octombrie 1918, Charles J. Vopicka, ministrul SUA despre contextul și perspectivele reintrării în acțiune a României. 
 
     Declaraţiile domnului Take Ionescu – privitoare la apropierea intervenţiei românilor – au fost reproduse, conform unui ziar olandez Telegraaf, în presa bucureşteană. Publicarea acestor declaraţii este foarte imprudentă, deoarece orice alimentează neîncrederea şi suspiciunile germanilor ar putea fi pretextul lor de a ocupa Moldova, fapt care ar putea anihila capacitatea României şi ar complica, în consecinţă, sarcina Aliaţilor.
       Orice referire la o eventuală intervenţie a românilor poate face ca acţiunea să devină mai dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Rugăm de urgenţă ca telegramele aliaţilor să fie citite ca atare. Rugăm insistent să se facă referire la telegramele de la Lyons, din 23 octombrie, privind operaţiunile din Bulgaria, în care se menţionează o posibilă alianţă cu România. Ar fi mai bine ca misiunea generalului Berthelot să nu fie înscrisă în telegrame, deoarece chestiunea s-ar afla imediat aici.
       Există o dorinţă mare pentru o clară înţelegere a intervenţiei României, care ar putea avea loc foarte curând. Există însă şi teama că germanii vor profita de orice pretext pentru a ocupa Moldova, şi, de asemenea, că ostilităţile vor înceta mai înainte ca românii să reuşească să-şi satisfacă dorinţa de a lupta din nou de partea Aliaţilor, răzbunându-se în acest fel.
        Ar fi de dorit să nu-i stârnim pe români, ci mai degrabă să-i liniştim şi să le oferim o deplină asigurare asupra sentimentelor Antantei, aşa cum s-a făcut în telegrama de la Lyons, din 22 curent. Va fi, de asemenea, necesar să-i “orbim” pe germani cât mai mult timp posibil, astfel încât România să se poate pregăti repede pentru luptă şi să-i surprindă, în loc de a oferi doar o sclipire de victorie, printr-o acţiune de pregătire vremelnică [printr-o acţiune insuficient pregătită].
      Nu trebuie să uităm faptul că ne aflăm în prezent într-o tabără austro-germană, Moldova nefiind doar înconjurată de trupe inamice, ci de asemenea şi controlată de germani sau de agenţii lor, care se află în fruntea tuturor serviciilor. Armata română a fost dezorganizată în aşa măsură încât acum ar fi imposibil să mai reziste, chiar şi la cel mai mic atac. Pe de altă parte, nimic nu s-ar putea face fără ajutorul cabinetului existent, iar înlocuirea acestuia cu un cabinet antantist ar fi cu siguranţă considerată de germani drept o provocare, ceea ce nu ar trebui să se întâmple înainte de momentul oportun. Până la noi ordine, este necesar ca toate acţiunile să fie strict secrete.
Trebuie avut în vedere că, în aceste condiţii, ajutorul României nu ar putea fi decât unul foarte slab. Lăsăm în grija ataşaţilor noştri militari să indice cu exactitate condiţiile. Cu toate acestea, trebuie să nu pierdem din vedere că regele, politicienii şi generalii indicaţi să ia comanda nu au considerat nicodată posibilă intervenţia României dacă acţiunea trupelor aliate i-ar determina pe germani să întârzie mobilizarea. O dată acest rezultat obţinut, importanţa forţei militare române va creşte rapid. Această forţă va atinge treptat numărul de 400.000 de oameni, de îndată ce teritoriul va fi eliberat de trupele de ocupaţie.
       În aceste circumstanţe, intervenţia României ne-ar oferi nouă avantaje pentru viitoarele noastre operaţiuni. Ar apare o complicaţie pentru Aliaţi, dacă această acţiune ar fi începută prea devreme sau dacă s-ar afla despre ea id est înainte ca legătura cu trupele aliate să fie una cu adevărat sigură. Acest fapt n-ar avea alt rezultat decât a le da germanilor un motiv important să ocupe Moldova. Într-o atare situaţie, Aliaţii ar avea de cucerit întreaga ţară ; inamicul s-ar afla în poziţia de a pune mâna pe toate materialele de cale ferată acumulate, care le-ar fi de mare folos Aliaţilor în Austro-Ungaria. Dacă războiul durează, inamicul ar profita de următoarea recoltă.
        Dorim să insistăm asupra importanţei următoarelor idei :
       1. să se evite orice ar da inamicului posibilitatea de a ne afla intenţiile în privinţa mobilizării din Moldova.
       2. să se ia în considerare, în elaborarea planului Aliaţilor, faptul că Moldova aflându-se acum la mila germanilor, mobilizarea trebuie să fie precedată de o acţiune interaliată, pentru a i se da libertatea necesară la operaţie, astfel încât să nu fie expuşi la un dezastru inutil, ceea ce – atât moral, cât şi material – ar fi în detrimentul cauzei noastre.
       3. să îi dăm comandantului-şef al Trupelor Aliate mijloacele de a asigura ajutorarea tuturor forţelor române prin organizarea, cât mai curând posibil, a unei puternice ofensive, care să fie suficient de eficientă pentru a-l împiedica pe inamic să elimine elementele existente pentru mobilizare sau să trimită în Germania trupele din Valahia.
      Cerându-le guvernelor să nu eşueze în a face tot posibilul pentru a reduce riscurile intervenţiei României şi să asigure eficienţa ei, noi trebuie să luăm în considerare ipoteza că, în ciuda tuturor calculelor, germanii se vor hotărî să ocupe Moldova. În acest caz, noi credem că acţionăm conform vederilor guvernelor noastre dacă îl sfătuim pe rege să reziste cu orice preţ, cu condiţia ca autorităţile militare să garanteze că acest lucru va fi posibil"

(Charles J. Vopicka, Secretele balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere Andrei Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012, pp. 252 – 255.)
 

 
 
 
11/24 Octombrie 1918, Vasile Bianu despre răspunsul SUA la  solicitarea de pace a Austro-Ungariei
 
       Răspunsul Statelor-Unite la nota Austro-Ungariei are următorul cuprins:Domnule! Am onoare a confirma nota dv. din 4 Octombrie curent în care faceţi Preşedintelui o comunicare a guvernului imperial şi regal al Austro-Ungariei. Sunt însărcinat de Preşedinte ca să vă rog să binevoiţi a transmite guvernului imperial şi regal următorul răspuns: Preşedintele consideră de datoria sa, să comunice guvernului austro-ungar că nu se poate ocupa de propunerea făcută, fiindcă de la mesagiul său de la 8 Ianuarie au intervenit anumite evenimente de cea mai mare însemnătate, care au schimbat în mod necesar competinţa şi responsabilitatea guvernului Statelor-Unite. Între cele 14 condiţiuni formulate atunci de Preşedinte era şi următoarea: Popoarelor Austriei şi Ungariei, al căror loc voim să-l vedem asigurat şi apărat în mijlocul naţiunilor, să li se acorde cea mai largă posibilitate de dezvoltare autonomă. De când a fost scrisă această frază şi pronunţată în faţa Congresului Statelor-Unite, guvernul Statelor-Unite a recunoscut ca existentă starea de război între Ceho-Slovaci şi imperiul german, ca şi cel austro-ungar, şi că consiliul naţional ceho-slovac estede facto un guvern beligerant, investit cu autoritate corespunzătoare de a conduce afacerile militare şi politice ale Ceho-Slovacilor. A recunoscut şi în modul cel mai larg îndreptăţirea năzuinţelor de libertate naţională a Jugo-Slavilor. Preşedintele nu este deci în situaţia de a recunoaşte simpla autonomie a acestor popoare ca o bază de pace, ci este silit sa stăruie ca ele, şi nu el, să hotărască ce acţiune din partea guvernului austro-ungar poate satisface aspiraţiunile şi concepţiile popoarelor despre drepturile şi despre rolul lor ca membri ai familiei naţiunilor".
 
 ( Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, vol. 2, pp. 84 -85)
 
 
10/23 octombrie 1918, Însemnările ale amiralului Georg von Muller referitor la pepspectiva abdicării împăratului. 

      După-amiaza din nou în Reichstag. Cuvântare fanatică a socialistului Haase[1], care abordând chestiunea abdicării împăratului a provocat aproape o furtună. Răspunsul abil al lui Payer[2] rostit într-o formă potrivită, dar cu reproşuri clare la adresa conservatorilor.
 
Hugo Haase

      Francezii sunt în Serbia şi în Bulgaria la Dunăre şi au oprit navigaţia pe fluviu. Se spune că administraţia noastră militară va părăsi România în următoarele zile. Pacea de forţă şi dictat de la Bucureşti îşi vădeşte acum roadele.

 (Georg von Muller, Regierte der Kaiser? Gottingen, 1959, pp. 434 – 435)

[1] Hugo Haase (1863 - 1919), jurist, om politic, membru marcant al partidului social-democrat, din aprilie 1917 preşedinte al socialiştilor independenţi (USPD) alături de Georg Ledebour. Victimă a unui atentat la 8 octombrie 1919 a murit o lună mai târziu.
[2] Friedrich von Payer (1847 -1931), om politic german, vice-cancelar al Reich-ului (7 noiembrie 1917 -10 noiembrie 1918)

 
 
9/22 octombrie 1922, Iași, Telegrama identică a celor patru miniștri ai puterilor Aliate și Asociate, acreditați în România referitoare la necesitatea  intervenției  forțelor militate aliate, înclusiv a celor românești, pentru asigurarea controlului sudului teritoriului ucrainean în pericol de a fi ocupat de bolșevici.
 
    Iassy, 22 Octobre 1918. (Télégramme) identique des 4 Ministres (alliés avec prière de communiquer aux Gouvernements respectifs)
         Diverses personnalités, parmi lesquelles le Ministre de Russie et le Maire d’Odessa sont venus nous faire part de la terreur qu’inspire à la population paisible de l’Ukraine la perspective de l’explosion de bolchévisme qui suivra l’évacuation par les troupes allemandes, si elles ne sont immédiatement remplacées par les troupes alliées. Déjà on signale des massacres dans les localités évacués. Nous estimons que dans l’intérêt de notre action future en Russie, il est nécessaire de faire tous nos efforts pour répondre à cet appel et réduire au minimum le délai qui s’écoulera entre le départ des Allemands et l’arrivée des Alliés. Le concours des troupes roumaines a déjà été demandé pour le cas où elles pourraient agir avant les troupes alliées. Mais il est préférable si possible, de réserver les troupes roumaines pour les opérations en Autriche-Hongrie. En raison de l’hostilité roumano-russe, l’intervention des troupes roumaines envenimerait les rapports des deux pays, et compliquerait ainsi la politique de l’Entente. En outre, l’effet moral de la présence des troupes alliées serait beaucoup plus considérable et permettrait d’obtenir de grands résultats avec de faibles contingents. L’action des troupes roumaines, au contraire, ne serait proportionné qu’à leurs forces effectives. Toutefois M. Bratiano déclare que, désireux avant tout de donner entièrement son concours à l’Entente, il mettrait en cas de nécessité, à sa disposition, une partie des troupes roumaines. Il agit en Russie en vertu d’un mandat des Alliés et sous leur contrôle, mais nous insistons sur le grand avantage qu’il y aurait à détacher sans délai des troupes alliées en Russie, où elles devraient entrer en contact avec l’armée des volontaires du général Alexeief qui occupe la région du sud de Rostov. Les émissaires de l’armée des volontaires d’Alexeief demandent instamment un envoi de munitions à Novorosisk dès que le transport sera possible. Nous recommandons vivement cette demande, l’armée Alexeief étant la seule force nationale, organisée sur laquelle les alliés puissent s’appuyer en Russie. Ce télégramme est communiqué au Général Franchet d’Esperey. 
 
(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franţa, inv. 1552, rola 227, cadrul 185)
 

 
 
 
 7/20 octombrie 1918,  Însemnări ale lui Vasile Bianu despre reacția sa la discursul lui Alexandru Vaida Voevod   în parlamentul de la Budapesta la 18 octombrie 1918


      Împăratul Austro-Ungariei ca să prevină prăbuşirea imperiului său prin o pace generală, care ar satisface dorinţele naţionalităţilor de a-şi întemeia fiecare statul lor independent, a publicat un manifest către popoarele sale, prin care promite o transformare fundamentală a monarhiei. Această transformare va schimba Austria într-un imperiu federativ, compus din mai multe State, al căror caracter nu-1 va determina însă frontiere geografice, ci frontiere etnice. Toţi locuitorii de aceeaşi naţionalitate, indiferent de locul geografic unde locuiesc, dacă se găsesc înăuntrul limitelor actualului imperiu habsburgic, vor forma un Stat.
       Această transformare a Austriei a produs mare zarvă în Ungaria, care se vede silită să dea şi ea tot aşa, şi de frica aceasta Ungurii se grăbesc a cere independenţa completă a Statului lor, rămânând ca singură legătură cu Austria numai uniunea personală, lucru care s-a dezbătut cu mare zgomot în Camera ungurească din Pesta. La dezbaterile acelea au luat parte şi deputaţii români şi astăzi am cetit în ziare cu sufletul plin de mândrie hotărârea partidului naţional român, cetită de inimosul deputat Dr. Alexandru Vaida-Voevod[1]:
      Comitetul executiv al partidului naţional român din Transilvania şi Ungaria la 12 Oct. stil nou anul curent a ţinut o şedinţa în Oradea-Mare, sub preşedinţia d-lui deputat Dr. Teodor Mihali[2], în care s'a adoptat cu unanimitate o declaraţiune, prin care, faţă de situaţia creată de războiul mondial, naţiunea română cere dreptul să hotărască în mod cu totul liber şi fără nici o influenţă organizaţia ei de Stat şi raporturile acestuia printre naţionalităţile libere.

 
Alexandru Vaida-Voevod

 
 
 
Theodor Mihali

 
 
     Organizaţia naţională a Românilor din Ungaria şi Transilvania nu recunoaşte nici parlamentului ungar, nici guvernului, nici unui alt factor străin dreptul de a reprezenta la Congresul general de pace interesele naţiunii române. Afară de adunarea naţională sau a organelor, pe care le va trimite aceasta, şi afară de actualul comitet executive al partidului naţional român, nimeni nu poate fi îndreptăţit să trateze sau să ia vreo hotărâre asupra chestiunii referitoare la situaţia politică a acestei naţiuni.
   Aceasta declaraţiune a provocat în parlamentul unguresc un sgomot enorm din partea tuturor deputaţilor maghiari, care a ţinut mai mult timp. După ce s-a mai liniştit acel sgomot infernal, d. Vaida Voevod a mai declarat că toate acordurile şi hotărârile care s'ar aduce fără aprobarea naţiunii române prin reprezentanţii ei, vor fi nule si neavenite. Alt zgomot uriaş, dupa care d. Vaida continuă astfel: După suferinţe şi lupte seculare, naţiunea română din monarhia Austro-Ungară aşteaptă şi pretinde afirmarea dreptului său neînstrăinat şi imprescriptibil la viaţă naţională deplină.
     D. Vaida a mai declarat apoi, cu privire la cuvântarea contelui Stefan Tisza[3] din şedinţa precedentă, că: Ori de câte ori Contele Tisza a rostit o cuvântare în Cameră de la anul 1910 încoace, după scurgerea unui timp de 48 de ore el ne-a ameninţat că ne va zdrobi în bucăţele.

 
 
István Tisza
       D. Weckerle[4] este un adversar politic plăcut, dar contele Tisza este şi mai convenabil. Întotdeauna am fost pe deplin lămuriţi asupra intenţiunilor sale. D-sa a spus că am pregătit străinătatea cu un mare aparat în interesul cauzei noastre. În adevăr trebuie să recunoaştem că d-sa a făcut cauzei noastre cele mai bune servicii.
 
 
Sándor Wekerle
 

        În baza politicei lui Banffy[5] şi Apponyi[6], el şi-a pus ca scop suprem zdrobirea naţionalităţilor. Nu se poate închipui un serviciu mai mare făcut cauzei noastre decât cel pe care ni l'a făcut contele Tisza şi dorim ca d-sa să fie ministru de Externe şi ca d-sa să reprezinte Ungaria la Congresul de pace.
 
Albert Apponyi
 
        Cuvântarea sa de ieri ne-a făcut mai multe servicii decât am făcut noi prin o acţiune de zece ani. D. Vaida termină astfel: Monarhia austro-ungară întotdeauna a întârziat, acum nu mai au loc discuţii lungi, ci trebuie să se acorde naţiunilor nemaghiare dreptul de organizare. Aceasta este deja o afacere internaţională, o afacere de onoare a umanităţii întregi. Fiţi siguri, domnilor deputaţi, că naţiunea română întreagă vorbeşte prin rostul meu şi eu am dat expresie acelor dorinţe şi gânduri de cari sunt străbătute toate inimile româneşti. Zgomot mare de pe băncile ungureşti, aplauze furtunoase de pe băncile naţionalităţilor, iar deputatul slovac Ferdinand Iuriga a strigat româneşte: Să trăiească!
      Momentul în care d. Vaida-Voevod a cetit în Parlamentul unguresc declaraţiunea Românilor din Ungaria şi Transilvania este un moment hotărâtor în viaţa neamului românesc. Istoria va preamări până în veacul veacurilor ceasul în care Românii din Ardeal şi părţile ungurene au proclamat în faţa lumii întregi independenţa şi dreptul de a hotărî singuri de destinele lor. Declaraţiunea de la Oradea-Mare este crezul unui neam. Ea deschide în evoluţia poporului român o eră nouă de propăşire şi de dezvoltare în toate privinţele şi care-i va da putinţa de a se afirma şi de a-şi ocupa locul de frunte pe care i l-a hărăzit destinul printre popoarele din răsăritul Europei. Ceasul dreptăţii celei mari a sunat pentru toate popoarele oropsite. Visul milenar al neamului se va împlini, căci nimic şi nimeni nu-i va mai sta în cale. Dacă revoluţiunea franceză a proclamat în lume drepturile omului, războiul mondial proclamă drepturile naţionalităţilor!
       În ziarul Berliner Tageblatt d. Theodor Wolf[7] scrie că Preşedintele Wilson nu recunoaşte noul stat federativ austriac şi în consecinţă nu poate trata cu el. Nu Viena va trebui să hotărească de soarta popoarelor din Monarhie, ci popoarele vor hotărî singure de soarta lor şi indirect de soarta Împăraţiei habsburgice. Numai cu aceste popoare, care sunt singure judecătoare, va putea trata Wilson. Întemeiaţi pe această dreaptă interpretare a marelui ziar german putem înţelege acum care este însemnătatea declaraţiunii d-lui Vaida Voevod, făcută în Camera din Pesta şi pe care am reprodus-o mai sus."
 
 
Theodor Wolff (1913)
 
 
 (Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României, Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 80 - 83)

[1] Alexandru Vaida Voevod (1872 - 1950)  om politic, medic, publicist, unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc. Vaida-Voevod a debutat politic în anturajul arhiducelui Franz Ferdinand, ca susţinător al drepturilor românilor transilvăneni. Va fi prim-ministru şi ministru de Externe în urma primelor alegeri desfăşurate în regimul votului universal (1 decembrie 1919 – 13 martie 1920), de mai multe ori prim-ministru în anii 1932 -1933.
[2] Teodor Mihali (1855 -1934), om politic român, membru marcant al Partidului Naţional Român, preşedinte interimar al partidului în anul 1919. Preşedinte al clubului parlamentar din monarhia Austro-Ungară (1905 -1918), a participat la elaborare a declaraţiei de la Oradea din 12 octombrie 1918.  A fost şi vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale de la 1 Decembrie 1918 şi vicepreşedinte al Marelui Sfat Naţional Român. Ulterior, a devenit membru al Partidului Poporului, apoi al Partidului Naţional Liberal, a fost ales ca deputat la alegerile din 1920 şi 1931, şi a deţinut şi funcţia de vicepreşedinte al Senatului României.
[3] Contele István Tisza de Borosjenő şi Szeged ( 1861 – 1918 ), om politic maghiar membru marcant al Partidului Liberal şi prim-ministru al Transleithaniei (Ungariei) între anii 1903 -1905 şi 10 iunie 1913 – 15 iunie 1917. Evenimentele cele mai cunoscute legate de numele lui sunt criza maghiară din 1905 -1907, intrarea monarhiei Austro-Ungare în Primul Război Mondial, în timpul celui de-al doilea mandat al său de prim-ministru al Transleithaniei. A fost asasinat în vila sa din Budapesta la  31 octombrie 1918 (Revoluţia crizantemelor); avertizat să fugă a refuzat spunând Aşa trebuie să fie. Ca politician a susţinut menţinerea sistemului dualist austro-ungar (a monarhiei de Habsburg-Lorena), fiind reprezentantul „consensului liberal-conservativ”, răspândit în aceea perioadă
[4] Sándor Wekerle, în germană Alexander Wekerle (1848 –  1921), om politic maghiar şi primul ministru-preşedinte al Transleithaniei (Ungariei) care nu provenea din rândurile aristocraţiei (1892 - 1895, 1906 – 1910). La 20 august 1917 a fost numit din nou prim-ministru; a fost răsturnat de la putere la 30 octombrie 1918, în cursul Revoluţiei Crizantemelor.
[5] Baron Dezső Bánffy de Losonc (1843 –1911) om politic maghiar, prim-ministru al Ungariei (1895 – 1899) celebru pentru politica de reprimare a naţionalităţilor din Ungaria prin maghiarizarea numelor de familie şi a localităţilor şi prin introducerea forţată a limbii maghiare pe care o prezenta ca premisă a “introducerii unei politici federaliste în Ungaria.”
[6] Albert Apponyi, conte de Nagyappony, (1846 – 1933), om politic maghiar, ministru al învăţământului în Regatul Ungariei (1906 -1910). Celebru prin legea care-i purta numele, prin care a abrogat legea XVIII din 1868 şi a oprit funcţionarea şcolilor lipsite de o puternică bază materială pentru a interzice în felul acesta şcolile confesionale, germane, române, slovace şi sârbe. Din 15 iunie 1917 până în 8 mai 1918 a fost din nou ministru al învăţământului. După  război a fost şeful delegaţiei de pace a Ungariei la Conferinţa de Pace de la Paris.
[7] Theodor Wolff (1868 -1943), scriitor şi publicist german celebru în epocă, redactor-şef al ziarului liberal german Berliner Tageblatt (1906 -1933). După venirea naziştilor la putere s-a autoexilat; arestat la Nisa, în mai 1943, a murit la 23 septembrie 1943 de septicemie căpătată în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen.
 
 
 
 
13 octombrie 1918, Berlin, Georg von Muller despre dezbaterile dintre liderii politici și militari germani privind perspectiva încheierii armistițiului.

 
       Aud că împăratul şi-ar fi exprimat prin intermediul contelui Eulenburg dorinţa ca să fie şi el menţionat ca factor care aprobă în răspunsul dat notei preşedintelui Wilson[1]. Asta ar fi o gravă neînţelegere a stării de fapt. În rest M.S. este foarte bine dispus. Nu l-am mai văzut de la 2 octombrie…
Karl Helfferich

 
     Dimineaţa la plimbare prin Tiergarten[2] cu Helfferich[3]. Acesta era supărat din cale afară din cauza politicii noastre pe care o condamnă în toate privinţele. Ar fi trebuit să-l aducem pe Bülow[4] în loc să ne mulţumim cu nişte diletanţi în momente atât de grele. Nici prinţul Max von Baden, nici Hintze[5], nici Solf[6], nici Rödern[7] nu au experienţă politică. Dintre toţi Hintze este de departe cel mai bun.
       Chiar prima notă către Wilson a fost prost concepută. Ar fi trebuit să sune aşa: Nu vrem să avem niciun avantaj de pe urma războiului şi propunem armistiţiu şi pace, şi ca dovadă a bunei noastre credinţe suntem gata să evacuăm imediat teritoriile ocupate.
      După o astfel de declaraţie niciun guvern francez sau belgian nu ar mai fi putut cere continuarea războiului, adică alungarea prin forţă a inamicului din teritorii deja evacuate de bună voie. Dacă Wilson ar fi cerut explicaţii mai precise despre Alsacia-Lorena şi Polonia[8] am fi abordat altfel această pretenţie după ce am fi oferit mai întâi de bună voie evacuarea teritoriilor ocupate. În loc să facem aşa, ne-am declarat de la bun început de acord cu cele 14 puncte ale lui Wilson, pe baza cărora ni se poate cere Alsacia şi Lorena, teritoriile poloneze ale Prusiei, o colosală despăgubire de război, deocamdată mascată, şi chiar şi abdicarea dinastiei de Hohenzollern.
     La obiecţia mea că Înaltul Comandament a insistat pentru încheierea imediată a armistiţiului, ceea ce nu ne-a lăsat decât acest drum pe care am apucat-o, Helfferich a răspuns aşa: Înaltul Comandament, mai bine spus Ludendorff, şi-a pierdut capul cu totul. Au fost întrebaţi şi alţi generali dacă sunt de acord cu încheierea unui armistiţiu cu preţul cedării Alsaciei şi Lorenei?
    La vremea respectivă, când toţi cereau înlocuirea lui Falkenhayn cu Hindenburg şi Ludendorff[9], el, Helfferich, a discutat cu Bethmann[10] despre acestă schimbare şi cancelarul i-a spus aşa: Nu-l cunoaşteţi pe Ludendorff, ăsta-i mare numai la succese. Dacă lucrurile încep dintr-o dată să meargă prost, el îşi pierde capul. L-am văzut în asemenea situaţii pe frontul de est...”.
 
(Georg von Muller, Regierte der Kaiser, Goettingen, 1959, pp. 429 - 430 )
 

[1] În nota de răspuns de la 12 octombrie 1918, guvernul german se declara de acord cu cerinţele formulate de preşedintele Wilson. În acelaşi timp se sublinia faptul că guvernul vorbeşte în numele poporului german, bazat pe majoritatea partidelor reprezentate înReichstag. (nota editorului)
[2] Cartier aristocratic al Berlinului.
[3] Karl Helfferich (1872 -1924) om politic german, secretar de Stat la Finanţe (21 ianuarie 1915 – 22 mai 1916), secretar de Stat la Interne (22 mai 1916- 23 octombrie 1917) în aceeaşi ultimă perioadă, (de fapt până la 9 noiembrie 1917) a îndeplinit şi funcţia de vice-cancelar în vremea cancelarilor Theobald von Bethmann-Hollweg, Georg Michaelis şi Georg von Hertling. A participat la elaborarea tratatelor de Pace de la Brest-Litovsk şi Bucureşti. A murit într-un accident de cale ferată. 
[4] Bernhad von Bülow (1849 -1929), diplomat şi om politic german, ministru plenipotenţiar la Bucureşti (1888 -1893), ambasador la Roma (1893 -1897) ministru de Externe (1897 -1900) cancelar al Reich-ului (1900 -1909).
[5] Paul von Hintze (1864 -1941) amiral german, ministru de Externe (9 iulie - 3 octombrie 1918).
[6] Wilhelm Solf (1862 -1936) om politic german, guvernator al coloniei Samoa germană (1900 -1911), ministru al Coloniilor (1911 -1914), ministru de Externe (3 octombrie - 13 decembrie 1918).
[7] Siegfried von Rödern (1870 -1954) jurist german, ministru pentru Alsacia şi Lorena (1914 -1916), ministru de Finanţe (1916), din 1917 ministru fără portofoliu în guvernul Prusiei. La 30 septembrie a fost însărcinat de către împăratul Wilhelm al II-lea ca împeună cu vice-cancelarul von Payer să redacteze lista noului guvern care de la 3 octombrie avea să fie condus de prinţul Max von Baden.
[8] În sensul teritoriilor poloneze care făceau parte din Prusia prin decizia  Congresului de la Viena, din 1815 şi pe care Hellferich le considera ca fiind de drept ale Prusiei, ca şi Alsacia-Lorena de altfel.
[9] La 29 august 1916, în urma declaraţiei de război a României către Austro-Ungaria, şeful Înaltului Comandament german, generalul Falkenhayn care conducea de la 14 septembrie 1914, a fost înlocuit cu tandemul format din feldmareşalul Hindenburg şi generalul Ludendorff care va conduce până la sfârşit.
[10] Theobald von Bethmann-Hollweg (1856 -1921), om politic german, cancelar al Reich-ului (14 iulie 1909 – 13 iulie iulie 1917).
 
 
 
 11 octombrie 1918, Charles J. Vopicka,  ministrul SUA la Iași, despre statutul viitor al Dobrogei și intențiile Puterilor Aliate și Asociate  
 
      În conformitate cu radiograma venită de la [agenţia] Nauen, în care sunt inserate condiţiile impuse de Bulgaria, aceasta din urmă va deţine, în continuare, zona din Dobrogea aflată la sud de Cobadin. Nu am greşit atunci când i-am comunicat primului-ministru că această stipulaţie este contrară declaraţiei interaliate, transmisă printr-o telegramă venită de la Karnarvon, în 30 septembrie. Conform acestei declaraţii, Bulgaria trebuia să rămână în interiorul vechilor ei graniţe (1915), iar condiţiile privitoare la teritoriu urmau să fie stabilite la pacea generală la care dl Orlando[1] s-a referit în discursul său. Totuşi, o informaţie apărută în ziarul bulgar Presoretz şi o telegramă de la agenţia Reuter, care menţionau menţinerea trupelor bulgare în Dobrogea, provocat ieri o mânie cumplită împotriva aliaţilor, exprimată în cei mai violenţi termeni. Rugăm guvernele noastre să confirme oficial declaraţiile anterioare ale Antantei.
Alexandru Marghiloman
     Pentru a grăbi schimbul instrumentelor de ratificare, germanii au notificat că ei sunt dispuşi să garanteze unele concesii în ceea ce priveşte Dobrogea şi frontiera Carpaţilor. Domnul Marghiloman, care după cum a declarat, nu încerca altceva decât să câştige timp, a replicat că oricare ofertă având acest rezultat nu are valoare, acceptarea de către Germania a programului preşedintelui Wilson fiind de natură să asigure înapoierea întregului teritoriu al României. El a adăugat că Germania se afla în poziţia de a da României un avantaj imediat prin retragerea trupelor sau, cel puţin, prin evacuarea districtului capitalei. Germanii însă au refuzat să facă acest lucru, declarând că pentru ei este absolut necesar să ţină sub control exploatarea câmpurilor petroliere (din cauza războiului cu  submarine). Au declarat că mai degrabă ar sacrifica chiar şi pe ultimul soldat din forţa de ocupaţie decât să renunţe la această prerogativă.
    Pentru a-i instiga pe români împotriva Antantei, germanii le-au transmis că Puterile Aliate negociază o pace separată cu Austro-Ungaria. În cercurile germanofile se consideră că în acest caz România fiind abandonată de antantă, cel mai bun lucru ar fi să se ajungă la o înţelegere cu Puterile Centrale înaintea încheierii păcii generale.
În ziua în care am primit această informaţie, l-am asigurat pe domnul Marghiloman că România va fi bine tratată de Antantă şi că tot ceea ce ar putea ea obţine vreodată va primi din mâinile Antantei deoarece Puterile Centrale nu au absolut nimic de dat.

 

[1] Vittorio Emmanuele Orlando (1860 -1952), om politic italian, prim-ministru (30 octombrie 1917 – 23 iunie 1919)
 
(Charles J. Vopicka, din Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, Institutul European, Iaşi 2012, pp. 245 -246)
 
 
28 septembrie/11 octombrie 1918,  Vasile Bianu despre mesajul lui Robert Lansing, secretarul de stat al SUA referitor la perspectiva încheierii războiului.
 
     Mult aşteptatul răspuns al preşedintelui Wilson la nota germană a sosit. Secretarul de Stat Lansing, a dat ministrului plenipotenţiar elveţian[1] acest răspuns:
 Robert Lansing
 
      Domnule! Am onoarea să vă confirm în numele preşedintelui primirea notei dvs de la 6 Octombrie, care conţine comunicarea adresată preşedintelui de către guvernul german şi sunt însărcinat de preşedinte să vă rog să faceţi cancelarului german comunicarea următoare: Înainte de a răspunde la cererea guvernului imperial german şi pentru ca răspunsul să fie atât de sincer şi de limpede cum o cer interesele cuprinse în această cerere, Preşedintele Statelor Unite crede necesar să se asigure de sensul precis al notei cancelarului. Crede cancelarul că guvernul imperial german primeşte condiţiunile expuse de Preşedintele Wilson în mesajul său către Congresul Statelor Unite de la 8 Ianuar [1918] şi în declaraţiile următoare şi că scopul intrării în discuţie va fi numai să se înţeleagă asupra amănuntelor practice ale aplicării lor? Preşedintele Statelor Unite se găseşte obligat să declare cu privire la propunerea de armistiţiu, că nu se simte îndreptăţit să propuie guvernelor cu care guvernul Statelor Unite se găseşte aliat împotriva Puterilor Centrale un armistiţiu, cât timp armatele Puterilor Centrale se mai găsesc pe teritoriul lor. Buna credinţă la orice discuţie ar depinde, fireşte, de consimţământul Puterilor Centrale de a retrage imediat trupele lor din teritoriul ocupat. Preşedintele mai crede că e îndreptăţit să întrebe dacă Cancelarul vorbeşte numai pentru acele autorităţi ale imperiului, care au dus războiul până acum? El socoteşte răspunsul la această întrebare ca extraordinar de important din toate punctele de vedere.
       Acest răspuns luminat nu poate să fie decât satisfăcător pentru toată lumea, căci el deschide uşa tratativelor de pace. Dacă preşedintele Wilson cere înainte de toate ca Puterile Centrale să-şi retragă imediat armatele lor pretutindeni din teritoriul ocupat, este ca să se înarmeze contra şireteniei Neamţului, care este capabil să profite de armistiţiu pentru a-şi întări frontul şi să aducă astfel tot felul de greutăţi în discuţiunea condiţiilor de pace. Cu trupele retrase în ţara sa, guvernul german va trebui să primească pacea care i se va impune, aşa cum o cer interesele omenirii! Să nu creadă Kaiserul că poate face cu Aliaţii noştri ceea ce a făcut cu Rusia şi cu noi!
 
 ( Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 76 -77)


 

[1] Corect: ministrul plenipotenţiar german, Gisbert von Romberg (1866 -1939), din 1912 acreditat la Berna.
 
 
 
 
11 octombrie 1918, Însemnări ale reginei Maria despre victoriile aliaților
 
      „Veştile de pe fronturi sunt în continuare excelente. Aliaţii avansează pretutindeni. În Bucureşti e mare entuziasm şi, în sfârşit, speranţa noastră renaşte în inimile tuturor. E minunat să ai din nou prieteni de partea cealaltă a Dunării. De-ar cuceri Constantinopolul! Atunci n-am mai fi împresuraţi, izolaţi, lipsiţi de hrană”.

(Maria Regina României. Jurnal de război 1918, Traducere din engleză de Anca Bărbulescu, Ediţie îngrijită, prefaţă şi scurtă cronologie de Lucian Boia, Bucureşti, Editura Humanitas, 2015, p. 364.)

 
 
10 octombrie 1918, Alexandru Marghiloman despre convorbirea cu regele Ferdinand referitoare la perspectivele incheierii Primului Război Mondial

     Guvernul imperial primeşte cele 14 puncte ale lui Wilson, rămânând să discute numai detaliile? Guvernul imperial vorbeşte numai în numele autorităţilor constituite ale  Imperiului care au condus războiul? [...] Cu regele vorbesc numai de propunerile aduse de la Bucureşti. „E momentul să alegem politica noastră, spun Majestăţii Sale. Cum în viitor nu vom putea prin situaţia noastră geografică să nu depindem de Europa centrală, ne e mai uşor să decidem”. Regele recunoaşte să situaţia geografică ne leagă de centru; că încă de la începutul războiului, aceasta a fost cauza care a condus Guvernul său a nu primi să intre în Liga de boicot contra Germaniei; dar Regele nu îşi dă tot gândul pe faţă.
    Discutăm şansele pentru Transilvania şi citim împreună cele 14 puncte ale lui Wilson; paragraful 10 e lămurit; el stipulează o autonomie pentru diferitele populaţii din Austria. [...] Propun regelui să reflecteze asupra tuturor acestor puncte, asupra cărora îi voi emite un memoriu.

(Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, Ediţie şi introducere de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995, pp. 193-194)

 
 
26 Septembrie /9 Octombrie 1918, Iași, Programul Ligii Poporului adus la cunoștința opiniei publice de către Alexandru Averescu în ziarul „Îndreptarea”
 
 
PROGRAM
 
Generalul Alexandru Averescu
 
       Una din caracteristicile nefaste ale vieţii noastre politice de până acum, a fost contrastul dintre importanţa mare ce se atribuia întocmirei unui program şi nepăsarea de care s-a făcut dovadă, faţă cu realizarea sau nerealizarea şi chiar faţă cu respectarea sau nerespectarea programului adoptat.
       Este ceva mai mult ca firesc a se cere unei grupări politice să-şi arate vederile în cari îşi va desfăşura activitatea, căci numai astfel se pot îndesi rândurile în acea grupare.
       Cu siguranţă, nu intră cineva de bună voie într-o luptă, fără să ştie şi mai întâi pentru ce va lupta.
       Nu ştim cum s-ar putea dovedi că prin orientarea voinţelor şi energiilor să fie numai de cât nevoie de un program detaliat ; când cu o simplă profesie de credinţă, rezumată în câteva mari principii, cu caracter cu totul generic, să poate ajunge mai cinstit la scop.
      Moravurile noastre, deja cristalizate, voiesc însă cu totul de altfel. Suntem deprinşi cu programe foarte dezvoltate, cari să îmbrăţişeze pentru toate chestiunile soluţiunea formulată mai mult sau mai puţin precis.
Din această exigenţă, rod ea însăşi a obiceiului înrădăcinat, a născut necesitatea de a se recurge la procedeul improvizator.
     Ca prin farmec se întocmesc programe complecte şi detaliate, într-un timp disproporţionat de scurt şi cu puteri de concepţiuni cu titlul ne în raport cu varietatea cadrului.
   Mulţumită acestei uşurinţe de a întocmi programele politice, s-a produs singularul fenomen că diferenţierei partidelor noastre politice prin numele lor nu a mai putut corespunde şi o diferenţiere adecuată a programelor lor.
     În ceea ce priveşte apoi activitatea practică şi reală a partidelor, s-a putut vedea ceea ce era şi firesc să se vadă, un complect dezacord între fapte şi angajamentele luate prin program.
     Un exemplu izbitor.
*
    Unul din punctele esenţiale din programul partidelor cu caracter democratic a fost îmbunătăţirea soartei păturei de jos.
    Dacă se condensează într-o sinteză nepărtinitoare activitatea oricărei din partidele noastre cari au în programele lor această îmbunătăţire, se va vedea că, în afară de organizarea unei măestrite reţele cu menirea de a face din păturile de jos o docilă unealtă electorală, s-a făcut, dacă nu chiar nimic, dar aproape nimic.
    Astăzi încă ne găsim în faţa chestiunei agrare şi nu cred riscată afirmaţiunea că niciunul din partidele cari au în improvizatele lor programe înscrisă deslegarea acestei chestiuni, este fixat asupra măsurilor concrete ce comportă această deslegare.
    Cu foarte mare uşurinţă s-a înscris acest vast şi important capitol în program, dar numai atât ; soluţiunea s-a lăsat în sarcina bâjbâielii fără termen, transformând o chestiune de neîntârziată îndreptare, în fistula politică de exploatat din timp în timp, în luptele electorale.
*
    Un alt exemplu şi mai vorbitor.Toate partidele au înscris în programele lor întărirea şi dezvoltarea puterii noastre militare.
    Am luat, câtva timp înaintea războiului, colecţia dezbaterilor parlamentare. Am extras, pentru un interval de zece ani ceea ce s-a spus, în fiecare an, privitor la armată în mesagiul tronului şi în adresa de răspuns la mesaj. Am găsit sub diferite forme, dar în esenţă constant, cam următoarele : în mesaj, credinţa că reprezentanţii naţiunii vor pune toată solicitudinea pentru ca armata,fala şi siguranţa patriei, să fie înzestrată cu tot necesarul pentru a răspunde menirei sale, iar în adresă : declaraţiunea că naţiunea va face toate sacrificiilepentru ca ţara, sprijinită pe armată, să poată privi viitorul cu încredere !
    Răsfoind însă dezbaterile, am găsit dacă nu nimic, aproape nimic ; iar colecţia budgetelor din acelaşi interval de timp este cea mai dezolantă dezminţire a tuturor frumoaselor declaraţiuni din mesajurile respective şi adresele de răspuns la ele.
    De altfel, 1916 a pus în cea mai dureroasă evidenţă solicitudinea şi a guvernelor şi a parlamentelor ce au avut pentru ca armata să poată fi în orice moment la înălţimea menirei sale.
      Iată valoarea practică a programelor !
     Pe de o parte, sunt mai mult decât dorite, sunt cerute, fiindcă aşa este obiceiul. Mentalitatea este formată. Iar pe de altă, ştiindu-se că în binecuvântata Românie nerespectarea lor nu are nicio urmare pentru inconsecvenţi, să înjghebeze în câteva zile, rareori de câteva puţine persoane, de obicei una sau două, programul, cu singura grijă să fie cât mai atrăgător, să asigure cât mai mulţi aderenţi şi să constitue o platformă cât mai largă pentru alegeri.
*
    Nu este de aceea deloc surprinzător ca una din obiecţiunile crezută foarte serioasă, ce s-a făcut Ligei Poporului nu numai de adversari, ci şi din acei cari o privesc binevoitor, este că nu are program.
    În adevăr, în sensul cursului curent al cuvântului, Liga nu are un program. În sensul însă arătat în rândurile ce preced, programul a fost precis enunţat.Am convenit că pentru a îndruma o acţiune politică, întocmai ca şi o acţiune militară, este nevoie de a se cunoaşte mai departe linia de purtare.
    Am arătat însă că pentru orientarea generală a acţiunii este suficientă oprofesiune de credinţă care să fixeze acele principale de orientare a întregei activităţi, luată în complexul ei.
   Pentru deslegarea practică a diferitelor chestiuni în detaliile lor, este nevoie dimpotrivă, de cercetări îngrijite şi adânci pentru ca ceea ce se va enunţa să constituie un fel de crez sacro-sfânt, care să nu admită vreo abatere sub pedeapsa de inconsecvenţă.
*
    Profesia noastră de credinţă a fost făcută.Mai întâi deviza însăşi adoptată pe manifestele Ligei, constituie un cadru destul de precis pentru alcătuirea, în marginile lui, a unui program cât de complect.
    Muncă, cinste, legalitate !
    Se va zice că este o formulă vagă şi că orice partid o poate înscrie în propriul program.
   Da, aşa este, şi vom zice chiar mai mult, că toate programele existente implicau această formulă în mod tacit. Niciun partid nu şi-a dat însă osteneală, în toată conştiinţa şi cu riscul propriilor interese, să traducă în realitate această formulă abstractă, banală prin evidenţa importanţei şi necesităţii ei !
     Munca ?
    Este destul să luăm budgetul oricărui minister ca să ne convingem fără multă osteneală ce lux de personal facem, ceea ce înseamnă risipă de timp. De altfel, care sunt oficiile în cari nu se lucrează chiar mai puţin de 5 ore pe zi ?
   Dacă luăm apoi produsul original al activităţei intelectuale, în toate ramurile de la noi din ţară, şi dacă ne scoborâm a socoti de aproape şi exact activitatea reală a marei mase a populaţiunei noastre, în tot lungul anului, ne putem da uşor socoteală, cât de puţin suntem formaţi la munca intensivă şi persistentă, care face fondul educaţiunei generale în ţările care au mers în realitate cu curentul timpului.
   Suntem la nivel prin importaţiuni ; prin propria muncă, stăm încă mult înapoi.Îmi reamintesc, nu fără un sentiment de umilinţă, cât de surprins am fost, când am văzut cum ştiau să muncească tovarăşii mei de şcoală din străinătate şi cum eram eu de puţin format pentru astfel de muncă şi totuşi eram trimis din ţară ca un exemplar ales !
      Cinste ?
     Este trist să spun că prefer a trece mai departe. Orice cuvânt în acest capitol ar fi o adevărată ruşine. Şi în adevăr, cine ar putea scormoni în rezervorul faptelor şi cuvintelor noastre în trebile publice, fără să nu rişte a fi isbit în faţă de o duhoare înăbuşitoare!
    În ceea ce priveşte, în fine, legalitatea, la fiecare pas avem exemple vădite, că nu atât legile păcătuesc la noi, cât nerespectarea lor ; de aceea mai înainte de a ne gândi la îmbunătăţirea legislaţiunei noastre, care la urma urmei conţine, ca toate legislaţiile şi părţi rele, dar şi foarte multe părţi excelente, cel mai urgent lucru este să învăţăm a ne respecta legile, şi că această învăţătură trebuie să înceapă de sus în jos.
*
    Mai pot adăuga, în fine, că pe lângă cele ce decurg de deviza adoptată, declaraţiunile din Parlament şi cele scrise în Îndreptarea mai cu seamă sub titlul : Punctul nostru de vedere, conţin material suficient pentru orientarea politică a Ligei.
    Desvoltarea şi codificarea acestor indicaţiuni sub forma de program, care să îmbrăţişeze soluţiunile în detaliu a tuturor chestiunilor ce va comporta activitatea noastră politică, nu se poate face în câteva zile şi numai de câţiva. A proceda astfel, ar fi să continuăm sistemul de până acum, şi atunci existenţa însăşi a Ligei nu ar mai avea nicio raţiune.

General AVERESCU
 
 („Îndreptarea”An I, Nr. 133, 9 octombrie 1918)

 
 
8 octombrie 1918, Însemnare a lui  Georg von Muller despre speranțele de pace al Germaniei    

      Grünau[1] are o anumită încredere în succesul apelului la Wilson[2]. Poate că se va include evacuarea Belgiei şi a Franţei condiţiile de armistiţiu. În ceea ce priveşte condiţia abdicării Hohenzollernilor, prinţul Max[3] a declarat împăratului că guvernul îl va acoperi. Grünau susţine însă că atitudinea poporului pus în faţa întrebării: pace sau Hohenzollerni? – este totuşi foarte problematică.
"
 
Thomas Woodrow Wils


 (Georg von Muller, Regierte der Kaiser?, Gottingen, 1959, pp. 427 – 428)
 

[1] Werner Freiherr von Grünau (1874 -1956) diplomat german, reprezentant al Miniaterului de Externe la Înaltul Comandament (mai 1916 – noiembrie 1918).
[2] La 4 octombrie 1918 guvernul Reich-ului, prin intermediul ministrului plenipotenţiar german la Berna, Gisbert von Romberg, adresase un apel către preşedintele Wilson, cerându-i să fie mediator al păcii pe baza celor „14 puncte.” La 9 octombrie Wilson a cerut în prima sa notă evacuarea tuturor teritoriilor ocupate de armata germană şi a Alsaciei şi Lorenei şi l-a întrebat pe cancelar dacă vorbeşte numai în numele acelor puteri ale Reich-ului care au condus războiul până acum.
[3] Prinţul Max von Baden, de la 3 octombrie cancelar al Reich-ului.

 
 
7 octombrie 1918, Alexandru Marghiloman despre raporturile româno-germane și posibilitatatea refacerii Tratatului de pace de la București
 
      Devreme, dimineaţa, Horstmann, care aşteaptă în salon... foarte neliniştit. Dacă am amânat conferinţa, înseamnă că nu mai vreau să ratific. Pacea va fi refăcută mai mult ca sigur, dar se poate distruge tot lucrul făcut de atâta vreme? Germania învinsă rămâne oricum un Stat mare: se poate să ne aşezăm pentru totdeauna printre inamicii ei? Îi e frică, că Arion şi cu mine fiind lipsă, să nu fie dăscălit Regele şi Moldova să facă vreo prostie. Îl liniştesc, dar îi spun îndată că sunt fără putere dacă nu se curmă chestiunea Dobrogei şi că trebuie, în afară de celelalte chestiuni pendinte, să se regleze aceea a petrolului refuzat populaţiei şi să se fixeze durata ocupaţiei. Horstmann spune că vor pieri până la unul, dar nu se va lăsa România, dacă se declară vrăjmaşă. – Îi repet că nu e nimic de făcut, deşi ţara a fost tratată fără generozitate. În toate, el este de o culanţă extraordinară!
        În mod retrosperctiv: greşeala mare de a nu se fi făcut pacea când eram în culmea victoriilor noastre, primăvara aceasta, dat totdeauna din cauza „Alt-Deutsch”, care voiau cucerirea pământului. Din Rusia nu se va păstra nimic: politica noastră în viitor este să ne punem bine cu ea. (Hentsch altă dată îmi spusese: ce greşeală că ne-am certat cu Rusia; am fi trebuit, în mod natural, să mergem cu ea...).
     Vorbim iar de Dobrogea: A fost la Demblin pentru a se grăbi soluţia şi de la Berlin s-a vorbit la vorbit la Viena pentru a se face presiune. „Forma e greu de găsit, căci nu suntem încă în război cu Bulgaria, devenită neutră”.
      – Eu: „Desigur Austriei îi e frică să creeze un precedent din cauza graniţelor cu România...”
    – El: „Noi v-am susţinut întotdeauna în această chestiune. În ce priveşte propunerile de armistiţiu, a trebuit să urmăm Austria, altminteri era defecţiunea unui aliat şi pierdeam şi Turcia”. Horstmann manifestă dorinţa de a găsi ceva pentru a angaja în mod public, în beneficiul Guvernului meu, chestiunea Dobrogei. Trebuie tăiat drumul Brătienilor fără de care va fi război pentru totdeauna cu Germania.
    [...] Pentru evacuarea Bucureştiului, Horstmann ar voi să amâne soluţia. Îi repet că la 15 noiembrie sunt demisionat, dacă Bucureştiul nu e evacuat. Va telegrafia îndată.
        – „Pe scurt, zice el, dacă anunţaţi ţării că Dobrogea vi se înapoiază, că ţara va fi evacuată la pacea generală şi că înainte de 15 noiembrie Capitala va fi liberă, va fi un mare succes.
 
 (Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, Ediţie şi introducere de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995, pp. 189-190.)
 
 
 
7 octombrie 1918, Charles J. Vopicka, ministrul SUA, despre situația din România și perspectivele ei la sfârșitul ostilitățilo

      Propunerile de pace ale germanilor sunt privite cu neîncredere şi îngrijorare, programul preşedintelui Wilson fiind acceptat drept o bază de negociere pentru cei care în confromitate cu textul telegramelor primite, iau în calcul evacuarea trupelor germane din România.
     Faptul că România a fost adesea ignorată a devenit un avantaj în viziunea duşmanilor noştri. Va fi extrem de important să se vadă că acest lucru nu se mai petrece. Faptul, combinat cu ruina publică şi privată, ar incita la o teribilă anarhie, iar realizarea unităţii naţionale şi a refacerii economice vor fi singurerele modalităţi de a împiedica anarhia rusească să părtrundă în România.
       Pe de altă parte, în ziua în care ordinea va fi restabilită în România, sentimentul naţional (fiindcă a fost suprimat atâta vreme) nu va determina complicaţii pentru Antantă. Din contră, realizarea unităţii naţionale şi refacerea economiei vor însemna pentru Antanta cu o Românie mai mare şi mai recunoscătoare, o puternică bază economică între Bulgaria şi sudul Rusiei.

 
Ion (Ionel) I. C. Brătian

 
      Domnul Brătianu, care va fi probabil din nou prim-ministru atunci când împrejurările vor permite regelui să-l numească, ne-a rugat să prezentăm guvernelor noastre această dorinţă, pe deplin justificată. Domnul Brătianu speră că prelungirea ostilităţilor şi sosirea trupelor aliate din Orient îi vor permite României să treacă din nou la arme, fapt care (se crede) va permite respectarea angajamentelor cu care ţara a intrat în război; astfel pacea încheiată la Bucureşti va fi declarată inoperantă, ea fiindu-i impusă României într-un moment în care nu se mai afla în poziţia de a mai face sacrificii.
      Dată fiind situaţia extrem de dificilă a României şi pericolul permanent al unei ocupaţii totale, care ar elimina orice şansă de mobilizare, am cerut (în regim de urgenţă) să nu se mai dea publicităţii nimic legat de reintervenţia militară a României.
      Noi am înţeles de la autorităţile germane din Bucureşti că propunerea de pace a fost făcută în scopul divizării Aliaţilor şi influenţării opiniei din ţările Antantei. Ele [autorităţile germane] au declarat că Puterile Centrale vor face tot ceea ce este necesar pentru restabilirea situaţiei lor în Balcani."
 
(Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note, Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012, pp. 244 – 245)



 
 
 
  23-24 Septembre /6 -7 Octombrie] 1918, Nicolae Iorga,  despre propunerile de pace ale Germaniei pentru Antanta
".
     Sobrania[1] a admis menţinerea Guvernului, din care au plecat numai doi membri. Trupe ale Înţelegerii ar fi intrat in Sofia. Aceasta ar însemna însă oprirea comunicaţiilor germane cu Orientul.
În Ardeal s-ar pregăti nu ştiu ce manifestaţie contra aspiraţiilor României. Ştefan Pop[2] a fost chemat la Pesta. Maniu e trimes acasă ca mare proprietar.
    La 23 seara s-a anunţat că noul Cancelar german[1] s-a adresat lui Wilson, oferind pace pe baza punctelor acestuia. Se vede apoi că şi Austria şi Turcia au facut acelaşi lucru. Cancelarul a enunţat însă un program în şapte puncte, care nu sunt ale lui Wilson. E o încercare de a separa pe Aliaţi, punând America, astăzi decisivă, de o parte, şi, în acelaşi timp, una de a crea acasă, prin unirea tuturora, ceea ce ei numesc starea de spirit din August 1914, agresivă în cel mai înalt grad şi sigură de victorie..


 

[1] Denumirea parlamentului bulgar.
[2] Ştefan Cicio Pop (1865 -1934) a fost avocat și un om politic român, membru marcant al Partidului Naţional Român și apoi vicepreședinte al Partidului Naţional Țărănesc, deputat român în Dieta de la Budapesta, participant activ la Marea Unire din 1918, Președinte al Consiliului Național Central Român, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deținând portofoliul Apărării și al Internelor. Ministru de Stat pentru Transilvania în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 - 12 martie 1920) precum și ministru de Externe (9 ianuarie – 13 martie 1920) în același guvern, prim-ministru ad interim. În cursul guvernărilor conduse Iuliu Maniu a deținut funcția de președinte al Adunării Deputaților (23 decembrie 1928 - 30 aprilie 1931 și 10 august 1932 - 18 noiembrie 1933).
[3] Prinţul Max von Baden (1867 -1929) cancelar al Reich-ului de la 3 octombrie la 9 noiembrie 1918 când, după ce a anunţat abdicarea împăratului Wilhelm a II-lea – ceea ce nu corespundea realităţii -, la cererea liderului social-democrat Friedrich Ebert şi-a dat demisia desemnându-l ca succesor pe acesta din urmă, contrar legilor constituţionale.

 
 (Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a., pp. 70 -71)

 
 
5 octombrie 1918, Însemnări ale lui Alexandru Marghiloman, primul ministru, despre intențiile germane de modificare a tratatului de la București

       Ca rezultat al întrevederii noastre de ieri, Horstmann îmi aduce declaraţia verbală: Germania nu se va opune ca Dobrogea veche să fie înapoiată, la pace, României. Fac să se observe că în momentul actual e cam puţin. Se voieşte un guvern Marghiloman tare, după ce a fost atacat şi după ce i s-au făcut toate greutăţile, ba chiar a fost neliniştit şi pentru Basarabia, cum a făcut Hintze în ultimul discurs – şi nu se face măcar gestul, care silit va fi făcut mai târziu, El convine că într-adevăr nu s-a făcut destul. În ceea ce priveşte evacuarea Capitalei, crede că afacerea trebuie tratată la Berlin [...].
       La cererea lui Horstmann primesc pe un reporter de la Berliner Hageblatt, care trebuie să dea, mai ales la Berlin, impresia că aici totul e liniştit şi că nu părăsesc ratificarea.
 
(Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, Ediţie şi introducere de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995, p. 187.)
 
 
 
 
 
3 octombrie 1918,   Însemnările lui Georg von Müller despre situația în Imperiul german 
 
        Dimineaţa la Helfferich[1], care între timp şi-a pus la dispoziţia noului cancelar Max von Baden, chiar astăzi numit în funcţie, serviciile sale onorifice pentru elaborarea condiţiilor economice ale păcii şi crede că el, Helfferich, ca duşman notoriu al social-democraţiei va trebuie să-şi părăsească toate funcţiile deţinute în cadrul guvernului.
 
Prinţul Maximilian von Baden 
 
Karl Helfferich
 
Arthur von Gwinner
 
       Între timp s-a constituit noul guvern parlamentar cu Scheidemann[2] ca secretar de Stat fără portofoliu la Cancelaria Reich-ului şi cu Erzberger[3] ca secretar la Stat la oficiul presei. Se spune că Berg[4] trebuie să plece şi Hintze va trece în funcţia de şef al cabinetului civil [al împăratului] ceea ce eu însă nu pot crede. Atât Helfferich cât şi Gwinner[5], pe care l-am căutat spre seară, discută chestiunea abdicării împăratului (şi a prinţului moştenitor), ca o posibilă condiţie de pace a Antantei[6]. Gwinner este de părere că împăratul ar trebui să abdice imediat ca să faciliteze încheierea păcii."
 
Philipp Scheidemann 
 
Matthias Erzberger in 1919
 

(Georg von Müller, Regierte der Kaiser?, Göttingen, 1959, pag. 425)
 

[1] Karl Helfferich (1872 -1924) om politic german, secretar de Stat la Finanţe (21 ianuarie 1915 – 22 mai 1916), secretar de Stat la Interne (22 mai 1916- 23 octombrie 1917) în aceeaşi ultimă perioadă, (de fapt până la 9 noiembrie 1917) a îndeplinit şi funcţia de vice-cancelar în vremea cancelarilor Theobald von Bethmann-Hollweg, Georg Michaelis şi Georg von Hertling. A participat la elaborarea tratatelor de Pace de la Brest-Litovsk şi Bucureşti. A murit într-un accident de cale ferată. 
[2] Philipp Scheidemann (1865 -1939), om politic german, membru marcant al Partidului Social-Democrat. În ziua de apogeu a revoluţiei germane de la Berlin, la 9 noiembrie 1918, a proclamat din proprie iniţiativă republica germană de la o fereastră a clădirii Reichstag-ului. Avea să fie, după Friedrich Ebert, al doilea cancelar al republicii de la Weimar (15 februarie – 20 iunie 1919). După venirea lui Hitler la putere a emigrat şi a murit în exil.
[3] Matthias Erzberger (1875 -1921), om politic german, membru marcant al Partidului Catolic (Centru). S-a pronunţat împotriva războiului încă din iulie 1917. A condus delegaţia germană care a semnat convenţia de armistiţiu de la 11 noiembrie 1918, şi la cererea lui Hindenburg a fost primul dintre cei patru care au semnat-o. A fost asasinat la 26 august 1921 de către doi foşti ofiţeri din marina de război.
[4] Friedrich von Berg (1866 -1939) ofiţer german şef al cabinetului civil al împăratului; înlocuit la 11 octombrie 1918 cu Clemens von Delbrück.
[5] Arthur von Gwinner (1856 – 1931), bancher german, finanţator al căii ferate Berlin-Bagdad, înnobilat de împăratul Wilhelm al II-lea în 1908.
[6] Înlăturarea liderilor militari şi a autocraţilor  germani care au condus războiul va fi formulată la 24 octombrie de către preşedintele Wilson ca o condiţie sine qua nonacceptării cererii de armistiţiu a guvernului Germaniei, altminteri nu va mai  fi vorba de negocieri de pace, ci de capitulare.
 
 
 
 
1 octombrie 1918,   Georges Clemenceau îl trimite pe generalul H.M.Berthelot din nou în România
 
        „La Clemenceau, la ora 9. Mă trimite să îndemn România la luptă!... Îi răspund că însărcinarea asta îmi este foarte nesuferită. Când un câine îşi înfulecă prada, nu i se ia bucata de la gură. Nu aş putea ajunge în România decât cu o armată franceză, deşi Bulgaria a acceptat toate condiţiile noastre. Or, nu putem face nimic pe timpul iernii, iar Dunărea nu poate fi trecută decât la primăvară. Până atunci, prada va fi deja mâncată. În privinţa propagandei, cea mai bună propagandă este cea a victoriilor noastre în Franţa. Nu mă ascultă!”
 
(Generalul Henri Berthelot, Memorii şi corespondenţă, 1916-1919, Bucureşti, Editura Militară, 2015, p. 351.)
 

 
 
29 septembrie 1918, Însemnările lui Albrecht von Thaer[1], despre starea de spirirt la auzul incapacității Germaniei de acontinua războiul 
 
 
 
Oberst Albrecht von Thaer,
 
        "Îngrozitor şi cutremurător! Asta este! Acesta este adevărul! Cum stăteam noi laolaltă, Ludendorff a venit în cercul nostru, cu faţa marcată de cea mai profundă îngrijorare, palid, dar cu fruntea sus. Adevărată figură a unui splendid erou german! M-am gândit la Siegfried rănit de moarte în spate de lancea lui Hagen[2].
 
 Carte poştală reprezentând legenda "loviturii de pumnal în spate".
 
         A zis aproximativ aşa: că era de datoria lui să ne spună că situaţia noastră militară era extrem de gravă. Din acest moment era posibil ca în orice zi să se producă o străpungere [a inamicului] pe Frontul de Vest. A trebuit să raporteze acest lucru acum câteva zile Maiestăţii Sale. Pentru prima oară OHL [Oberste Heeresleitung – Comandamentul suprem] fusese întrebat de Maiestatea Sa, ca şi de cancelar de altfel, ce mai erau în stare să facă OHL şi armata. De comun acord cu feldmareşalul [Hindenburg], el [Ludendorff] a răspuns: OHL şi armata germană sunt la capătul puterilor; războiul nu mai poate fi câştigat; într-adevăr, o înfrângere totală nu mai poate fi probabil evitată. Bulgaria s-a dat bătută. Austria şi Turcia, la capătul puterilor vor urma probabil în scurtă vreme. Propria noastră armată a fost din păcate deja grav contaminată de otrava ideilor spartakiste[3] şi socialiste. Nu te mai puteai baza pe trupe. Începând cu data de 8 august, lucrurile s-au înrăutăţit tot mai mult şi tot mai rapid. Unele trupe s-au dovedit a fi într-un grad atât de mare de neîncredere, încât au trebuit să fie scoase de pe front cât mai repede cu putinţă. Dacă au fost înlocuite cu trupe doritoare să lupte, atunci acestea erau întâmpinate cu strigăte acuzatoare de spărgători de grevă şi îndemnate să nu mai lupte. Ludendorff a spus că nu se poate opera cu divizii care nu mai sunt de încredere.
       În felul acesta a devenit previzibil că inamicul, asistat de americanii doritori să lupte, va obţine o mare victorie, [va realiza] o foarte mare şi importantă străpungere. Atunci armata din Vest nu se va mai putea menţine şi se va retrage peste Rin în completă disoluţie, ducând cu ea revoluţia în Germania.
      Această catastrofă trebuie evitată cu orice preţ. Din cauza motivelor arătate nu ne mai putem permite nicio altă înfrângere. Din această cauză OHL a cerut Maiestăţii Sale şi cancelarului ca să ceară imediat preşedintelui Wilson al Americii să medieze un armistiţiu care să aducă pacea pe baza celor 14 puncte ale sale.
     Nu s-a ferit niciodată să ceară maximum de la trupele sale. Dar acum a devenit clar pentru el [Ludendorff] că o continuare a războiului nu mai serveşte niciunui scop, era de părere că ar trebui să i se pună capăt cât mai repede cu putinţă, pentru a evita sacrificarea inutilă a celor mai viteji, a celor care sunt încă loiali şi dispuşi să lupte.
    A fost ceva îngrozitor pentru feldmareşal şi pentru el să trebuiască să raporteze acest lucru Maiestăţii Sale şi cancelarului. Acesta din urmă, contele Hertling, a declarat imediat Maiestăţii Sale, într-un mod demn, că trebuie să demisioneze imediat din funcţia sa. După atâţia ani de muncă onorabilă nu ar putea şi nici nu vrea să-şi încheie viaţa lui de om bătrân oferind o cerere de armistiţiu. Împăratul i-a acceptat demisia.
    Excelenţa Sa Ludendorff a continuat: Din acest motiv la ora actuală nu avem cancelar. Eu totuşi i-a cerut Maiestăţii Sale să aducem la guvernare acele cercuri cărora trebuie să le mulţumim că am ajuns aici. O să-i vedem pe aceşti domni conducând ministere. Să încheie ele pacea, care acum va trebui să fie încheiată. Să mănânce ele supa pe care ne-au gătit-o.”
     Efectul acestor cuvinte asupra celor care le-au ascultat a fost de nedescris! În vreme ce vorbea Ludendorff se auzeau suspine şi plânsete. La mulţi, probabil celor mai mulţi dintre noi, le curgeau involuntar lacrimile pe obraji. Eu stăteam în stânga directorului general von Eisenhart[4]. Într-un gest spontan ne-am strâns mâinile, eu aproape le-am strivit pe ale sale.
       După ce Ludendorff a rostit ultimele cuvinte, şi-a plecat uşor capul, s-a întors şi a intrat într-o cameră alăturată.
Pentru că eu trebuia să-mi prezint în orice caz raportul după el, l-am urmat imediat – îl cunoşteam de atâta vreme - l-am apucat de braţ cu amândouă mâinile, lucru pe care în mod normal n-aş fi îndrăznit să-l fac niciodată, şi i-am spus : Excelenţă, acesta este adevărul ? Acesta este ultimul cuvânt? Sunt treaz sau visez? Este mult prea îngrozitor! Ce o să se întâmple acum?
     Eram complet scos din fire. Ludendorff a rămas pe deplin calm şi liniştit şi mi-a spus cu un zâmbet trist: Din păcate, aşa stau lucrurile şi nu văd nicio cale de ieşire."
 
Ludendorff în biroul său de la Înaltul Comandament în 1918
 

 (Albrecht von Thaer, Generalstabdienst an der Front und in der OHL. Aus Briefen und Tagebuchaufzeichnungen 1915 -1919, editor Siegfried A. Kaehler, Göttingen, 1958, pp. 234 – 235.)

 
[1] Albrecht von Thaer (1868 -1957) ofiţer de stat major, în anii Marelui Război împuternicit al regelui Friedrich August al III-lea al Saxoniei la Înaltul Comandament al armatei germane. În tinereţe celebru pentru că a obţinut locul 2 în echipa germană care a participat la raidul de cavalerie Berlin-Viena, Viena-Berlin din 1 - 4 octombrie 1892. După moarte i s-au publicat însemnările din perioada 1915 -1919. 
[2] Personajele principale din epopeea naţională germană Nibelungen Lied [Cântecul Nibelungilor]. Textul de mai sus avea să fie folosit ulterior ca o dovadă că legenda loviturii de pumnal în spate a început să circule înainte de încheierea armistiţiului de la 11 noiembrie 1918
[13] Spartakusbund [Liga Spartacus] denumire a asociaţiilor marxiştilor germani; iniţial, în august 1914, numiţi Gruppe Internationale, reunind opozanţii Partidului Social Democrat german. Din 1916 s-au numit Spartakusgruppe, din decembrie 1918 Spartakusbund. Spartakist - denumire dată în Germania unui adept al comuniştilor.
[4] Paul von Eisenhart-Rothe (1857 -1923) om politic german, ministru al Agriculturii, Domeniilor şi Pădurilor (5 august 1917 - 13 noiembrie 1918).
 
 
29 septembrie 1918, Însemnări ale lui Erich von Ludendorff despre modalitate de încheiere a războiului de către Germania
 
            Baza de discuţie cu secretarul de Stat de la Externe, von Hintze, era pusă, în ceea ce priveşte forma, prin cele ce se discutaseră la 28 septembrie între feldmareşal şi mine. Consfătuirea propriu-zisă a avut loc la 29 septembrie. Colonelul Heye[1] a fost şi el de faţă.
         După câteva cuvinte de salut, secretarul de Stat von Hintze a început să prezinte raportul asupra situaţiei interne fără niciun fel de aluzie la evenimentele externe. A declarat că el consideră că poziţia cancelarului, contele von Hertling, este atât de zdruncinată încât nu va mai putea rămâne multă vreme şi că nici poziţia sa proprie nu era asigurată cu nimic mai mult. Ca urmare a situaţiei interne, a mai adăugat el, la Berlin trebuie să se producă o schimbare radicală de sistem şi să se formeze un guvern parlamentar[2]. A vorbit şi despre posibilitatea [izbucnirii] unei revoluţii. Până în acest moment eu crezusem că Înaltul Comandament va discuta despre demersurile care trebuiesc făcute în continuare cu cancelarul şi cu ministrul de Externe aflaţi în funcţie. O schimbare a persoanelor care ocupau aceste funcţii într-un asemenea moment nu putea fi decât dezavantajoasă, creatoare de confuzie şi de ezitări. Când se produc transformări atât de profunde faptul că se pierde ceva timp este inevitabil.  Dar oricare ar fi fost deciziile M.S., pentru Înaltul Comandament guvernul rămânea tot guvern chiar şi sub o formă nouă şi cu o nouă componenţă. Oamenii care vor veni vor avea conştiinţa responsabilităţii lor dacă urmau să preia puterea într-o asemenea situaţie. Comandamentul Suprem va trebui să-şi susţină părerile în faţa noului guvern aşa cum o făcuse şi în faţa celui vechi şi să aibă grijă ca armata să nu aibă în niciun fel de suferit din cauza schimbării de regim aşa încât să poată fi obţinut un armistiţiu într-adevăr onorabil.
         În pofida obiecţiilor mele, secretarul de Stat von Hintze a considerat că reformarea întregului nostru sistem de guvernare este neapărat necesară. Aprecia de altfel că restructurarea nici nu va fi prea greu de realizat. Eu nu puteam să verific acest lucru pentru că nu puteam să prevăd ce se va întâmpla la Berlin.
        Apoi secretarul de Stat a spus că demersul [de mediere a păcii] pe lângă regina Olandei nu s-a făcut şi niciun alt demers de pace nu era în curs de desfăşurare. Nu se făcuse deci nimic concret în acest sens.
      Abia atunci feldmareşalul şi cu mine am prezentat situaţia şi am expus părerile noastre despre condiţiile unui armistiţiu. Secretarul de Stat von Hintze a fost de părere că cel mai bum lucru era să adresăm preşedintelui Wilson o cerere de armistiţiu şi de pace. Ministrul plenipotenţiar al Elveţiei la Washington[3] tocmai vorbise din nou cu guvernul nostru despre înaltele idealuri ale lui Wilson. Era de la sine înţeles că drumul ocolit care trecea prin Washington ca să ajungă la Paris şi Londra, va produce o întârziere şi că un asemenea drum nu se poate străbate de pe o zi pe alta şi că va trece mai multă vreme până când se va putea obţine un armistiţiu. Acest lucru nu venea în contradicţie cu modul în care feldmareşalul şi cu mine vedeam situaţia. Amândoi am fost de acord cu propunerea secretarulului de Stat von Hintze, chiar dacă noi am cerut ca aceeaşi notă care va fi trimisă preşedintelui Wilson să fie trimisă şi Angliei şi Franţei pentru a li se aduce la cunoştinţă demersul nostru.
      După această consfătuire am plecat cu toţii imediat la Maiestatea Sa, care tocmai venise de la Cassel la Spa. Secretarul de Stat von Hintze a prezentat aceeaşi expunere asupra situaţiei interne şi de data aceasta a adăugat şi demersurile care ar trebui întreprinse pe lângă preşedintele Wilson în vederea armistiţiului şi a păcii. Pe urmă feldmareşalul a prezentat un expozeu asupra situaţiei militare pe care eu l-am aprobat fără rezerve. Maiestatea Sa a păstrat un calm extraordinar. S-a declarat de acord cu demersul pe lângă preşedintele Wilson.
        După-amiaza, la insistenţele secretarului de Stat von Hintze, s-a emis decretul imperial către cancelarul Reich-ului, care venise şi el între timp, privind introducerea sistemului parlamentar în Germania. Înaltul Comandament a aflat despre acest decret abia după ce el fusese dat publicităţii; contele Hertling a considerat că nu-l poate duce la îndeplinire şi şi-a dat demisia[4]. La Berlin a început să se caute un nou cancelar care să corespundă acestui sistem parlamentar. Era un procedeu nemaiîntâlnit care nu mai permitea Coroanei nicio inţiativă[5].
       Când l-am întrebat pe secretarul de Stat von Hintze la ce dată va fi constituit noul guvern şi când va fi acesta capabil să ia decizii, la ce dată se va pune de acord cu aliaţii noştri asupra notei ce trebuia trimisă şi când se va putea expedia această notă, von Hintze mi-a indicat ziua de marţi, 1 octombrie.
         Eu am luat drept bună această dată.
      La cererea secretarului de Stat, contele von Roedern[6], care venise şi el la Spa şi la fel ca vice-cancelarul trebuia să negocieze cu liderii facţiunilor parlamentare, Înaltul Comandament a trimis la Berlin pe maiorul conte von dem Bussche[7], chiar în seara acelei zile de 29 septembrie, pentru a prezenta în faţa Reichstag-ului informaţii despre situaţia militară, dacă guvernul ar fi considerat necesar acest lucru.
        Feldmareşalul s-a decis mai târziu, la rugămintea mea, să plece în seara zilei următoare la Berlin împreună cu Maiestatea Sa, pentru a reprezenta personal acolo Înaltul Comandament. Din păcate, situaţia militară nu-mi permitea să plec de la Spa."

(Erich Ludendorff, Meine Kriegserinnerungen, Berlin, 1919, pp. 584 -585)
 
 Note
[1] Wilhelm Heye (1869 -1947) ofiţer german, la începtul anului 1930 va fi avansat general-colonel, şef al serviciului de personal al Reichswehr-ului (1920 -1923), ulterior comandant al Reichswehr-ului (1926 -1930). La 21 septembrie 1918, Heye, pe atunci colonel, a fost numit şef al biroului de operaţiuni de la Înaltul Comandament, fiind astfel de faţă la cele mai importante decizii luate atunci. La 26 octombrie 1918, după demisia generalului Ludendorff, Heye, a fost cel care i-a preluat atribuţiile de şef al logisticii, până la numirea în această funcţie, câteva ore mai târziu, a generalului Wilhelm Groener.
[2] Adică un guvern a cărui componenţă să reflecte procentele partidelor politice reprezentate în Parlament.
[3] Hans Sulzer, ministru plenipotenţiar al Elveţiei la Washington de la 27 august 1917, vezi Almanach de Gotha, 1918, pag. 545.
[4] Hertling şi-a dat demisia a doua zi, la 30 septembrie 1918.
[5] În sensul că până atunci cancelarul fusese numit de către împărat indiferent ce partid ar fi avut mai multe locuri în Parlament.
[6] Siegfried von Roedern (1870 -1954) jurist german, ministru pentru Alsacia şi Lorena (1914 -1916), ministru de Finanţe (1916), din 1917 ministru fără portofoliu în guvernul Prusiei. La 30 septembrie a fost însărcinat de către împăratul Wilhelm al II-lea ca împeună cu vice-cancelarul von Payer să redacteze lista noului guvern care de la 3 octombrie avea să fie condus de prinţul Max von Baden.
[7] Erich Freiherr von dem Bussche-Ippenburg (1878 -1957) ofiţer german la Înaltul Comandament; va fi general în vremea Republicii de la Weimar.

 

 
 
 29 septembrie 1918, Notații ale  lui Georg von Müller prprivind încetarea războiului de către Germania 
 
"
       9.30 dimineaţa la Spa. Vreme splendidă. Dar ce zi tristă. Marschall mi-a povestit venind de la consfătuire că Hindenburg şi Ludendorff au declarat că armata este la capătul puterilor ei şi noi trebuie să încheiem pace. Împăratul a primit toate acestea foarte calm.
           Nici nu putea fi altfel după ultimele veşti primite de pe front. Nu s-a auzit niciun cuvânt de reproş. Hintze, care a fost de faţă la consfătuire, a primit misiunea de a iniţia negocieri de pace şi pentru încheierea cât mai rapidă a unui armistiţiu. Impulsul spre recunoaşterea epuizării l-a dat colonelul Heye, succesorul colonelului Wetzell[1] la conducerea biroului de operaţiuni. […]
      După masă am luat legătura cu Scheer[2] care nu ştia cum stau lucrurile, dar care pe urmă s-a dus la Ludendorff. Aici i s-a spus pe scurt că armata nu se mai poate menţine în Flandra. Trebuie pregătită evacuarea. Programul de construcţii de submarine trebuie însă menţinut ca mijloc de presiune politică, doar că acum nu se mai poate lua niciun om de pe front pentru construcţii de submarine. Scheer mi-a telefonat imediat ca să-i aranjez o consfătuire cu împăratul.

 
 Amiralul Scheer

         La ora 6 am fost amândoi la împărat, unde Scheer a primit împuternicirea de a începe pregătirile de evacuare, mai ales ale şantierului din Bruges. Maiestatea Sa a fost de acord cu toate măsurile propuse şi apoi ne-a povestit despre mărturisirile pe care i le-au făcut în acea dimineaţă Hindenburg şi Ludendorff. I-ar plăcut să-i fie făcute mai devreme aceste declaraţii. Într-adevăr, armata este la capătul puterilor. Mai ales diviziile bavareze, dar şi cele saxone, ar ceda imediat. Hintze a primit misiunea să iniţieze armistiţiu şi pace. Deocamdată războiul submarin va fi continuat ca mijloc de presiune politică până când va fi asigurat într-o oarecare măsură armistiţiul şi condiţii acceptabile de pace. Războiul s-a terminat, ce-i drept altfel decât gândisem noi.
           Am spus: Oricum s-ar termina războiul, poporul nostru s-a comportat extraordinar.
           Împăratul: Da, dar politicienii noştri au eşuat jalnic.
        Dar care au fost politicienii noştri îm acest război? Hindenburg şi Ludendorff cu departamentul politic de la Înaltul Comandament. S-au făcut greşeli peste greşeli, mai ales acum se răzbună pe noi pacea de cuceriri în Rusia a cărei descompunere internă a fost un dar de la Dumnezeu, de o nepreţuită valoare, care ar fi trebuit să fie folosit pentru a trimite cât mai repede mase mari de trupe în Vest. În loc să se facă aşa s-a trecut la cucerirea Letoniei şi Estoniei şi la imixtiunea noastră în Finlanda, culmea nechibzuinţei şi a maniei grandorii. Rar a reuşit adevărata conducere politică să împiedice actele de forţă cerute de Comandamentul Suprem : trimiterea unui ultimatum către Olanda din cauza aviatorilor englezi, bruscarea Spaniei, războiul submarin nelimitat împotriva Americii[3]… »

(Georg von Müller, Regierte der Kaiser?, Göttingen, 1959, pp. 423 – 424)

 

[1] Georg Wetzell (1869 -1947) colonel german, şeful biroului de operaţiuni de la Înaltul Comandament (august 1916 – sfârşitul lui septembrie 1918), ulterior general, şeful biroului de personal al armatei – Truppenamts – (octombrie 1925 - decembrie 1926).
[2] Reinhard Scheer (1863 -1923) amiral german, celebru pentu faptul că a condus înfruntarea navală de la Skagerrak (31 mai – 1 iunie 1916). De la 11 august 1918 şeful departamentului marinei de război Seekriegsleistung. La începutul lui octombrie 1918 a renunţat la programul de construcţii de submarine şi dat ordin de rechemare a submarinelor din misiune, dar 24 octombrie a dat ordinul de ieşire a flotei în larg care a provocat revolta marinarilor de la Kiel.
[3] În sensul că s-a întârziat declanşarea războiul submarin nelimitat din aprilie 1915 până în ianuarie 1917, când s-a trecut la acest gen de operaţiune care a facilitat intrarea Statelor Unite în război la 6 aprilie 1917.
 
 
 
 
 28 septembrie 1918, Însemnările lui Erich von Ludendorff despre necesitatea încheierii ostilităților 

 
"Ludendorff: 28 septembrie 1918
 
Generalul Erich Ludendorff


      ...Franţa, Serbia şi Bulgaria suferiseră mult mai mult decât noi şi au rezistat. Dacă războiul se apropia de frontierele noastre, dacă fiecare om de pe front ajungea să aibă sentimentul că apără tot ce-i este mai scump, tot ceea noi numeam patria noastră, el care ştia ce înseamnă teatru de război, câmp de bătălie şi chiar zonă de etape; dacă războiul, aşa gândeam eu, ajungea să ameninţe teritoriul Germaniei, cu toată colosala sa forţă devastatoare, atunci poporul nostru de 70 de milioane de locuitori se va ridica precum un singur om, gata să-şi arate forţa sa gigantică şi oricând gata de luptă. Franţa care îşi pierduse tot sângele[1] şi suferă mai mult decât noi, va mai rezista ea oare după evacuarea teritoriului ei? Era şi aceasta o întrebare. În nicun caz situaţia noastră nu era de aşa natură încât să poată justifica în ochii poporului nostru şi al copiilor noştri o capitulare; dar în orice caz trebuia dacă s-ar fi apărut o posibilitate oarecare să ne angajăm pe drumul păcii.
       Îndelungate lupte sufleteşti m-au adus la această gravă hotărâre şi m-am simţit îmboldit să acţionez din simţul datoriei şi dintr-o convingere intimă, indiferent de ce spuneau cei care erau mai puţin informaţi în privinţa situaţiei militare. În toate hotărârile importante pe care a trebuit să le iau  în cursul acestui război, mi-am urmat întotdeauna părerile mele, pe deplin conştient de toată responsabilitatea ce mi-o asumam. Ştiam că mă vor ataca şi mai mult calomniatorii şi că voi fi făcut responsabil de toate nenorocirile ce vor urma. Această amărăciune personală nu putea însă să-mi influenţeze în niciun fel decizia.
         La 28 septembrie, la orele 18, m-am dus la feldmareşal [Hindenburg], în biroul său, aflat un etaj mai jos. I-am expus cum vedeam eu lucrurile privind o ofertă de pace şi armistiţiu. Am adăugat că evenimentele din Balcani nu puteau decât să înrăutăţească situaţia chiar dacă noi am mai fi putut rezista pe frontul de Vest, şi că în acest moment aveam o datorie: să acţionăm fără ezitare, cu claritate şi promptitudine. Feldmareşalul m-a ascultat cu vădită emoţie. Mi-a răspuns că şi el ar fi vrut să-mi spună exact acelaşi lucru în seara aceasta, că şi el s-a gândit mereu la situaţia noastră şi considera că un asemenea demers este neapărat necesar. Am căzut de acord asupra condiţiilor armistiţiului: ele trebuiau să ne permită o evacuare precis reglementată şi în bună ordine a teritoriilor ocupate şi să ne dea posibilitatea să reluăm ostilităţile la frontieră. (subl. S.C.)[2] în ceea ce priveşte frontul de Est nu ne gândeam să plecăm de acolo. Eu credeam că Antanta va recunoaşte primejdia de care era şi ea ameninţată din partea bolşevismului[3].

 
Paul von Hindenburg (stânga) şi Erich Ludendorff (dreapta)

       Ne-am despărţit, feldmareşalul şi cu mine, cu o strângere fermă de mână, ca nişte oameni care însoţiseră o fiinţă scumpă la mormânt şi voiam să rămânem uniţi nu numai aşa cum fussesm în zilele bune, dar şi în ziele cele mai rele. Numele noastre erau legate de cele mai mari victorii ale războiului mondial. Acum gândeam amândoi la fel, că era de datoria noastră să ne legăm numele de acest demers pentru evitarea căruia făcusem tot ce fusese cu putinţă."

Erich Ludendorff, Meine Kriegserinnerungen 1914 -1918, Leipzig, 1919, pp. 582 -583
 

[1] Ludendorff vrea să spună că Germania pierduse 2 milioane oameni la o populaţie de aproape 70 de milioane de oameni, avea un procent mai mic de pierderi faţă de Franţa care pierduse 1,4 milioane soldaţi şi 300 de mii de civili la o populaţie de 39 de milioane, deci ca procent Franţa se afla pe locul doi, după Serbia care pierduse o treime din populaţie (circa 1,2 milioane persoane). Calculele lui Ludendorff nu aveau nicio legătură cu realitatea deoarece ignorau din rea credinţă forţa colosală a armatei americane de două milioane de soldaţi (42 de divizii) la momentul încheierii armistiţiului de la 11 noiembrie 1918.
[2] Stupefiantă naivitatea afişată de Ludendorff: cine ar fi permis armatei germane să se retragă la frontiere cu tot ceea ce însemna armament greu - tunuri, mitraliere, avioane etc.?
[3] Ludendorff nu mai menţionează faptul că el fusese cel care ceruse, realizase şi finanţase deplasarea lui Lenin şi a oamenilor săi din Elveţia în Rusia, în aprilie 1917.

 
 
 26 septembrie 1918 Însemnările Charles J. Vopicka, ministrul SUA în România și amiralului  Georg von Muller despre perspectivele războiului mondial.
 Iaşi : 26 septembrie 1918

      Ne străduim să convingem guvernele noastre despre absoluta necesitate, în împrejurările existente, de a fi capabili să comunicăm cu ele prin intermediul telegramelor cifrate şi să urgentăm acţiunea care ne va da posibilitatea să conducem în mod adecvat legaţiile.
      Campania ziarelor bucureştene împotriva Antantei se amplifică pe zi ce trece. Tocmai a apărut un articol de prima pagină intitulat Trădarea Antantei. Şi ziare din Iaşi s-au lăsat antrenate în această campanie. Unul dintre acestea a declarat că actuala situaţie a Antantei este foarte dificilă şi îi îndrumă în consecinţă pe cititori să se aştepte la o colosală ofensivă a germanilor împotriva Franţei. S-a declarat că dacă pacea va fi încheiată în conformitate cu cele 14 puncte enunţate de preşedintele Wilson sau cu cele şapte puncte ale Programului German, Germania nu va fi distrusă, ci din contra, va fi consolidată. »

(Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere, note şi postfaţă de Andrei Alexandru Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012, pag. 241).
 
Castelul Wilhelmshöhe26 septembrie 1918
        La telegrama liniştitoare a împăratului nostru către regele Bulgariei, prin care îl înştiinţează că cinci divizii germane şi mai multe austro-ungare au pornit în marş ca ajutor, n-a venit niciun răspuns, în schimb a venit vestea că o delegaţie bulgară[1], în frunte cu ministrul plenipotenţiar american de la Sofia[2] – pentru că Statele Unite nu au rupt relaţiile dipomatice cu Bulgaria – a pornit spre Salonic pentru negocieri de armistiţiu şi de pace.
        La Spa, la Înaltul Comandament, domneşte o atmosferă apăsătoare. Ludendorff se agaţă precum cel care se îneacă de un pai, de speranţa că în Franţa va izbucni gripa pulmonară[3]

(Amiral Georg von Müller, Regierte der Kaiser?, Göttingen, 1959, pag. 419).


 

[1] Formată din generalul Ivan Ţonev Lukov (1871 -1927) şeful marelui stat major al armatei bulgare (1 septembrie – 30 decembrie 1916), alături de Andrei Liapcev (1866 -1933) şi Simeon Radev (1879 -1967) care vor semna armistiţiul la 29 septembrie 1918, iar ţarul Ferdinand va abdica la 3 octombrie în favoarea fiului său, Boris.
[2] Ministrul plenipotenţiar al SUA acreditat pentru Bulgaria era Charles J. Vopicka care se afla însă de mai multă vreme la Iaşi (vezi mai sus). La Sofia exista un însărcinat cu afaceri, D.J. Murphy, vezi Almanach de Gotha, 1918, pag. 620.
[3] Cunoscută mai mult sub denumirea de gripa spaniolă care a făcut peste zece milioane de victime, dar nu a influenţat deznodământul Marelui Război.
 
 
 
 
26 septembrie 1918, Însemnări ale llui Alexandru Marghiloman, primul ministru, despre viața politică românească și chestiunea prințului moștenitor Carol

     Interpelarea lui Pătrăşcanu: vorbeşte de toate, cu multă stângăcie. Camera aplaudă, foarte ostilă în general Regelui şi Prinţului. Incidente vii. Revoltă pentru faptul că Brătianu a fost consultat. În răspunsul ce-l dau, las să se întrevadă soluţia mea. Când m-am urcat la tribună, aclamaţii puternice; când am vorbit de Rege, răceală. Calmez cu greu pe Mitescu, supărat că comisia de anchetă fusese învinuită de moliciune. Comisia hotărâşte să aresteze pe A. Constantinescu.
     Bradenstein ţine să mă vadă seara târziu; nelinişte la Bucureşti în privinţa chestiunii prinţului şi a consultării lui Brătianu; Înaltul Comandament ţine să mă asigure  de tot concursul său (cald).
 
(Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, Ediţie şi introducere de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995, p. 183.)


 
 
 
 
12/25 septembrie 1918, Notații ale lui Virgiliu N. Drăghiceanu despre viața politică din Germania

     Presa lor anunţă surprinzător transformarea politicei interne a Germaniei[1].
     Frontului unitar de la graniţă trebuie să-i corespundă frontul intern; de aceea se anunţă tratativele pentru intrarea a trei social-democraţi în Cabinet.
    Situaţia internă se vede că s-a încurcat; Hertling[2] vorbeşte pe faţă în Comitetul Central al Reichstagului de situaţia serioasă şi de dezacordul intern.

 
Georg von Hertling 
 
      Iar Hintze, ministrul de Externe, accentuează vechiul refren: înrăutăţirea raporturilor cu România spre sfârşitul verii, aplanate în parte; demobilizarea armatei române s-ar face prea încet, ar fi ezitări în executarea obligaţiunilor contractate.
 
 Paul von Hintze
 
(Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, Bucureşti, 1920, pp. 333 -334)
 

[1] Era vorba despre democratizarea vieţii politice, în sensul că componenţa guvernului trebuia să reflecte proporţia partidelor reprezentate în Reichstag (parlament).
[2] Georg von Hertling (1843 -1919), om politic german, cancelar al Reich-ului ( 1 noiembrie 1917 -30 septembrie 1918)


 
 
24 septembrie 1918, Notațiile reginei Maria asupra „cazului” prințului moștenitor Carol
 
     „Imediat după prânz am plecat în automobil, cu Lisabetta şi generalul Mărdărescu, să-l vizităm pe Carol, Mărdărescu urma să preia răspunderea pentru paza lui. L-am găsit mai calm şi mai sănătos, chiar mult mai normal, iar Râmniceanu ne spune că e şi mai bine dispus în toate privinţele. Dacă asta înseamnă că e cald pe dinafară fiindcă în adâncul inimii e mai hotărât ca niciodată să arunce totul cât colo ca să rămână cu ea – nu pot şti, dar, fireşte, odată îndepărtat de influenţa fatală a fetei şi a celor apropiaţi ei, nu se poate să nu-şi vină în fire; în ultima vreme nu ieşise deloc din acel mediu otrăvitor care o înconjoară şi discutase mereu cu oameni apropiaţi EI. [...] Ei bine întrevederea lui [a colonelului Boyle] cu fata şi familia ei a fost mai mult sau mai puţin în zadar. Se agaţă de Carol din toate puterile. După primele zece minute, Boyle, deşi la început tindea să creadă că fata măcar îl iubeşte pe Carol, şi-a dat seama repede în ce fel de companie se afla şi a înţeles că fiul meu nu avea nici o şansă într-un asemenea anturaj – aveau de gând să pună mâna pe el, iar acum fata nu vrea să audă de nimic, e ferm hotărâtă să-l facă să se ţină de cuvânt. Boyle s-a întâlnit de două ori cu ea, iar după-amiază i-a făcut o impresie şi mai urâtă decât dimineaţă. Ne-a povestit mie, lui Nando şi Lisabettei toate scenele cu familia ei. Ne-am dat seama că ne mai aşteaptă încă o luptă grea. Avem de-a face cu un soi rău”.
 
(Maria, Regina României. Jurnal de război 1918, Traducere din engleză de Anca Bărbulescu, Ediţie îngrijită, prefaţă şi scurtă cronologie de Lucian Boia, Bucureşti, Editura Humanitas, 2015, pp. 345-346.)
 
 
 
11/24 septembrie 1918, Însemnările lui Nicolae Iorga despre întrevederea cu regele Ferdinand pe marginea evenimentelor externe și interne.
 
      La Regele. Vorbeşte de Memoriile Regelui Carol. Partea publicată e redactată împreună cu Mite Kremnitz[1]. (Regele vorbeşte aspru de fiul acestuia[2]). Partea inedită, scrisă microscopic[3], are doar ştiri despre vreme, etc. Am vorbit politică cu X (dar nu e[4]). Cu privire la unii dintre oameni politici doritori de război alături de Înţelegere [Antanta], aprecierile sunt deosebit de aspre, chiar brutale. Astfel Filipescu, Take Ionescu.
       Carp şi Stere au venit pe aici, întrebuinţând o nenorocire în Familia Regală[5].
     Toată armata turcească din Palestina se împrăştie: douăzeci şi cinci de mii de prizonieri, două sute de tunuri capturate.
     Bulgarii pierd Ghevheli, Prilep, unde intră cavaleria franceză. Aripa dreaptă a Aliaţilor e la Viena[6]. Ar fi un dezastru.

(Nicolae Iorga, Memorii, f. a. vol. 2, pag. 65.)
 
[1] Mite Kremnitz (4 ianuarie 1852 -18 iulie 1916) ), născută Marie Charlotte von Bardeleben(pseudonime George AllanDitto and Idem), a fost o scriitoare și traducătoare germană, care a locuit în România. Este eroina romanului biografic al lui Eugen Lovinescu, Mite. A fost căsătorită cu doctorul Wilhelm Kremnitz, medic al familiei regale române și cumnat al lui Titu Maiorescu (1840 -1917). Dr. Kremnitz l-a îngrijit pe principele moştenitor Ferdinand de febră tifoidă în 1897, dar a contactat virusul şi a decedat la scurtă vreme (31 iulie 1897), moment după care văduva sa s-a întors definitiv la Berlin.
[2] Fiii soţilor Kremnitz, Georg -Titus (n. 1876) şi Emanuel (n. 1885), ofiţeri în armata germană, au participat la campania împotriva României.
[3] Jurnalul Regelui Carol I (perioada 1881 -1892) a fost publicat de istoricul timişorean Vasile Docea la Editura Polirom.
[4] În sensul că nu este redată discuţia respectivă.
[5] Căsătoria în secret al Odessa a prinţului Carol cu Ioana-Zizi Lambrino la 31 august/13 septembrie 1918, vezi pe larg Maria, Regina României, Jurnal de război, Editura Huumaitas, Bucureşti, 2015, vol. 3 pp. 301 – 331.
[6] Eroare evidentă în text: este vorba de Sofia, capitala Bulgariei.


 
 
23 septembrie 1918, Însemnriri ale lui Alexandru Marghiloman despre întrevederea cu regele Ferdinand pe marginea căsătoriei prințului moștenitor Carol
 
      „La ora 10 ½ la Rege. E slăbit şi foarte trist; adesea are lacrimi în ochi. Îmi citeşte ceea ce vrea să-mi spună, şi din când în când se opreşte ca înăbuşit de lacrimi. Toată tendinţa lui este ca să câştige timp. „Poate că această lovitură îi va redeştepta conştiinţa. E ceva mai bine; se supune la toate”. Regele crede că căsătoria va fi anulată, „poate chiar din amândouă părţile”. Atunci va putea rămâne. Dar regele mai spune formal şi foarte decis că dată căsătoria va fi menţinută, Prinţul trebuie înlăturat de la Tron.
     - Rog pe Rege să-mi dea o copie şi îi voi da răspuns, după ce voi fi consultat pe miniştri. Regele pune chestiunea unei „cabale” străine: De ce austriecii l-au primit atât de bine? De ce a călătorit ziua în amiaza mare în Basarabia şi nu a fost recunoscut decât în Ucraina? (Ca şi când ar fi vina austriecilor!).
Principele e deja la închisoare şi Regele va veghea ca „persoana” să nu poată, cu nici un preţ, lua contact cu el”.
 
(Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, Ediţie şi introducere de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995, p. 179.)


 
 
21 septembrie 1918, Însemnări ale lui Constantin Argetoianu și Alexandru Marghiloman despre scandalul generat de căsătoria prințului moștenitor Carol cu Zizi Lambrino

     „Demersul lui Averescu pe lângă Rege pentru schimbarea Ministrului Marghiloman, a fost făcut cu prilejul întrevederii provocate de căsătoria Prinţului Carol, la Odessa, cu Zizi Lambrino. Prinţul Carol sosise la Iaşi amorezat de Ella Filitti, fiica lui Nicu Filitti şi a Vioricăi Văleanu [...]. Aflasem şi eu ceva, dar prea puţin, din povestirile unuia şi altuia şi aproape că n-aş fi crezut câte se spuneau, dacă n-aş fi asistat, din capriciul unui cauciuc plesnit, pe şoseaua Romanului, la întâlnirea dintre Prinţ şi Duduie (Duduia nr.1). Uitasem de existenţa acestei idile, căreia nu-i acordasem prea multă atenţie când într-o bună zi mi s-a adus ştirea că prinţul Carol trecuse în Rusia, împreună cu un anumit Serdici şi că se însurase în toată regula la Odessa, cu d-ra Zizi Lambrino. Amănuntele care s-au mai aflat zilele următoare, informaţiile care s-au publicat în ziarele nemţeşti nu mai lăsau nici o îndoială asupra acestor două fapte: dezertarea Prinţului şi căsătoria lui clandestină. Din aceste două fapte cel dintâi părea cel mai grav, căci căsătoria, fiind desăvârşită în condiţiile în care fusese, era uşor anulabilă, pe când dezertarea rămânea dezertare, oricare ar fi fost motivul determinant şi ce era mai dureros, era că ne aflam în faţa unei dezertări în timp de război, căci pacea nu era încă încheiată.
      Vâlva a fost enormă, căci Prinţul, în care toţi ne pusesem încrederea pentru viitor, intrase pentru prima dată în gura lumii, dându-ne o mare decepţie. De atunci ne-am obişnuit şi moravurile s-au mai lăbărţat, dar în 1918 opinia publică era mai severă. După ce-şi făcuse mendrele la Odessa, Prinţul se înapoiase în Moldova împreună cu tânăra sa soţie şi cu fidelul Serdici. Cum au sosit, Serdici a fost arestat, iar Prinţul despărţit de soţia sa şi izolat. Căsătoria a fost considerată nulă binenţeles, dar rămâneau de stabilit sancţiunile ce urmau să fie luate împotriva Prinţului. Se vorbea de o excludere de la succesiunea Tronului, de o pedeapsă disciplinară constând în mai multe luni de arest, de o dare în judecată în faţa Consiliului de Război, pentru dezertare. Marghiloman, care simţea că terenul îi fuge de sub picioare şi care, probabil în starea lui sufletească de amorezat, se considera oarecum solitar şi cu patimile altora (zadarnică încercare de întinerire) pleda pentru indulgenţă, dar Ştirbey pe de altă parte, care nu putea suferi pe Carol, înclina pentru măsurile cele mai severe. Se mai spunea că Regina era pentru cocoloşirea lucrurilor, că Regele însă, indignat, nu voia să ştie de iertare.

(Constantin Argetoianu, Memorii, vol. V, partea a V-a, ediţie şi indice de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995, pp. 142-143)
 
*
 
       Se spune că Brătianu nu e pentru o soluţie radicală. După el, Camerele actuale n-au existenţă legală: asociindu-le unui act solemn ca decăderea Prinţului, s-ar recunoaşte legitimitatea lor. De altfel, cum nu poate lua succesiunea, de ce s-ar strica cu Coroana şi mai ales cu Regina?
        - Grigorescu vine să-mi expună sistemul său: el e militar, actele politice nu-l privesc. Prinţul a dezertat; a făcut o căsătorie fără autorizare; amândouă cazurile sunt pedepsite cu severitate, cel de-al doilea atrage demisia din armată, deci nu mai poate să rămână. Dacă anulează căsătoria, caz de reformă pentru că şi-a încălcat cuvântul. Vom vedea până unde generalul va fi consecvent  cu aceste premise.- Văitoianu, pe care l-am chemat, are obiecţii; ce se întâmplă dacă rămânând doar cu prinţul Nicolae, acesta ar muri? Sub ce formă se poate demite un Prinţ? Regele îmi spusese că se putea bizui pe el; eu cred că va face ce va voi Majestatea Sa. [...]
       - Nicoleanu raportează că Averescu s-a declarat contra Prinţului şi că nu se va lăsa .
 
(Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, Ediţie şi introducere de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995, pp. 177-178) 

 

 
 
20-22 septembrie 1918, Sinaia, Impresii ale episcopului Raymond Netzhammer despre starea castelului Peleș și căsătoria prințului moștenitor Carol 
"
     Comandantul oraşului Sinaia, căpitanul Stahn, a raportat mareşalului Mackensen că mă aflu în oraş. Imediat am primit o invitaţie la masa de prânz. La castel se pregăteşte o masă deosebită cu ocazia unor oaspeţi români de vază. În drum spre Peleş m-am oprit la vecinul şi prietenul din Bucureşti, Knechtel, directorul grădinilor regale, care locuieşte în vila lui aşezată pe deal, cu o perspectivă minunată. Pe vremuri şedea şi mai sus, în locuinţa de serviciu a casei grădinarilor regali, de unde străbătea cu regele Carol pădurile şi înălţimile Sinaiei. Pensionarul de azi retrăieşte dragi amintiri.
     Ce schimbat este astăzi totul! Străzile şi cărările sunt în bună stare, la fel şi florile care înconjoară Peleşul şi Pelişorul, cele două castele minunate care duc o viaţă tihnită, însă în mica pădurice – o linişte mormântală. La fel şi în Sinaia, unde înainte de război era atâta veselie! În faţa castelelor stă de gardă soldatul german cu casca de oţel. La Peleş, în locul portarului bătrân cu barba căruntă, deschide un soldat străin şi un ofiţer german.
      Ca pe vremea regelui Carol, invitaţ