24 noiembrie /7 decembrie 1918, Însemnări ale lui N. Iorga despre Marea Adunare de la Alba Iulia, situația politică internă, retragerea armatei lui Mackensen
 
      Halippa[1] vine de la Alba-Iulia. A mai fost cu un Basarabean, prin Bucovina. În cale, Buzdugan[2] s-a îmbolnăvit de boala spaniolă şi a fost lăsat la un medic român.

Pantelimon Halippa


Ion Buzdugan

          Drum greu până şi-au găsit trenul, asupra căruia s-a tras lângă Tiuş de garda naţională ungurească.
          La Alba-Iulia mii şi mii de oameni. Numai deputaţii din Banat au fost opriţi de Sârbi şi arestaţi.
          Rezoluţiile cuprind toate garanţiile celor mai înaintate libertăţi moderne.
       Prin Alba-Iulia trecea cavaleria şi artileria germană şi automobilele blindate, etc. În calea spre Turnu-Roşu munţi de dovleci şi cepe degerate, pe cari-i aruncaseră Germanii.
         Buletinul oficial arata că la Avrig soldaţii germani au ajutat pe Saşi să dezarmeze garda noastră naţională.
         Mackensen se opreşte la Oradea-Mare. Internarea şi dezarmarea sunt puse în serviciul Ungurilor.
         Piccolot spune ca Bucureştii i-au făcut rea impresie. Lumea pare a regreta pe Nemţi.
         Conferinţa mea la Teatru pentru comemorarea Unirii.
         Mackensen e făcut scăpat de Unguri. Un regiment al acestora s-a luptat cu Românii la Lăpuşul Mare.
         Trupele lui Petliura[3] au intrat in Kiev.

 
Simon Petliura 1879 -1926)

        Profesorul bucovinean Procopovici, venit de la Alba-Iulia, îmi arată că ţăranimea n-a fost tratată cum trebuia; a stat pe ger în vremea lungilor discursuri. Vlădica Papp[4]a fost impiedecat să adauge discursul lui. Delegaţii celorlalte iredente nici n-au putut vorbi. Mulţi ţărani au plecat acasă. Ţăranimea n-a fostreprezintatăîncomitet, rămânând a se face doarcooptări. S-a datpreamultăatenţiesocialiştilor. Lumeacereaunireafărăcondiţii.
          Partidele din ţară, cu liberalii în frunte, făceau o propagandă enormă, împărţind şi manifeste, programe, etc.
         Foile spun că şi din Pesta se trimiseseră manifeste, care au fost confiscate.
         Trupele noastre au intrat în Braşov şi Odorheiu.
        Cineva întors din Bucureşti spune că e vorba să se facă imediat un guvern liberal cu Corbescu, Săveanu, etc., plus subsecretari de Stat[5]. Pe Grigorescu vor să-l trimeată guvernator în Ardeal, şi el n-ar primi, hotărât mai curând să se amestece în politică fie şi alături de Averescu.
      Două companii franceze ar fi refuzat să defileze înaintea Regelui. Soldaţii s-ar fi dus la Clubul socialist, unde soldaţii ar fi aţâtat. Soldaţi francezi şi englezi s-ar fi pus in fruntea zioniştilor[6] pentru a demonstra inaintea Legaţiilor respective. Ar fi fost ciocniri cu poliţia noastră şi răniţi.

 (NicolaeIorga, Memorii, f.a. vol. 2, pp 126 -127)
 

[1] Pantelimon Halippa (1883 -1979) publicist şi om politic român basarabean, unul dintre cei mai importanţi militanţi pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia şipentruunireaacesteiprovincii cu România. A fostpreşedintele SfatuluiŢării care a votatunireaîn 1918. A ocupatfuncţii de ministruîndiferiteguverne. Persecutat de regimulcomunistşiîntemniţat la Sighet. Membru corespondent al AcademieiRomâne, exclus în 1948, repus îndrepturiîn 1990.
[2] Ion Buzdugan (născut Ivan Alexandrovici Buzdâga 1887 -1967) folclorist, poet, publicistşitraducătorromândin Basarabia, membru şisecretar al SfatuluiŢării. A jucat un roldecisivînunireaBasarabieicuRomânia.
[3] Simon Vasilovici Petliura (1879 – 1926) lider ucrainian, comandant suprem al armatei ucrainiene, răsturnat prin forţă de guvernul marionetă instalat de germani în frunte cu hatmanul Skoropadski. Învins de bolşevici, a reuşit să fugă din Ucraina, dar a fost asasinat la Paris.
[4] Ioan Ignatie Papp (1848 -1925) ierarh român, al şaptelea episcop de neam român din fruntea eparhiei Aradului (1903 – 1925) locţiitor de Mitropolit al Transilvaniei (octombrie 1918 – mai 1920) şi co-preşedinte al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918. Există însă textul cuvântării episcopului la încheierea Marii Adunări.
[5] Guvernul liberal condus de Ion I. C. Brătianu instaurat la 29 noiembrie/12 decembrie 1918.
[6] Zionism sau sionism, denumire a mişcării de emancipare naţională a evreilor cu scopul readunării lor din exil şi revenirii în ţara strămoşească, în ŢaraIsrael (EreţIsrael) pentrurestabilireauneivieţievreieştiindependenteşi, încontinuare, re-creareaşiconsolidareaunui stat evreiesc. Termenul a fostfolositpentru prima oară de Nathan Birnbaum (1864–1937), iar mişcarea fost iniţiată de dr. Theodor H
erzl (1860 -1904), la Primul Congres Sionist, ţinutîn 1897 la Basel, în Elveţia.
 
 
 
 
 
 22 noiembrie/5 decembrie 1918, București, Mesajul studențimii române adresat familiei regale a României, cu prilejul revenirii în Capitală.
 
ÎNCHINARE
Măritului nostru Voevod Ferdinand I

Regele tuturor Românilor

      Cetită în seara de 22 Noemvrie [5 Decembrie] 1918, la Teatrul Naţional, cu prilejul sărbătoririi intrării în Capitală a Maiestăţilor Lor, din partea studenţimei universitare române.
      Sire,
     Către Măria Ta grăim astăzi noi, tineretul de la şcoala cea mai înaltă de învăţătură românească.
    Când Măria Ta ai buciumat să Ţi se strângă oştile, ieşit-au feciorii din codrii, coborâtu-s-au din munţi, pornit-au de pe plaiuri şi s-au bătut pe viaţă şi pe moarte pentru Regele lor.
     Atâţia dintre noi s-au mistuit în ţarina românească.
     ...Veni păgânul, potop, veni cât e iarbă şi frunză şi cotropi pământul strămoşesc.
    Ne lăsarăm morţii noştri, pe cei mai dragi ai noştri, îi lăsarăm şi vetrele rămaseră pustii şi Măria Ta, cu câţi viteji mai aveai, strânseşi în sufletu-Ţi toată durerea unui neam, lăsaşi în inima Ţării, ca trainică legătură, vlăstarul Măriei Tale, pe Mircea, şi cu nădejdea în Cel de Sus, pornişi la drum, căci undeva mai rămăsese un colţ de moşie românească din ţara lui Ştefan, unde să se încleşteze un pumn vânjos care să ceară răzbunare.
     Nu vine răul singur.
     Veniră molimele, de seceră moartea snopi printre noi, de cădeau ca frunzele, de nu mai conteneau clopotele.
     Şi Măria Ta Doamnă şi voi Mândre Domniţe, dând ochii cu moartea, aţi pus pe fruntea încinsă a celor care se stingeau o mână de mamă, de soră şi pentru fiecare aţi plâns o lacrimă.
     În picioare doar nădejdea ne ţinea.
    Soarele mai lumină cerul şi răsăreau ca din pământ oştile Măriei Tale.
    Şi când pornit-am, acum, să dăm piept cu păgânul, ai spus: Copiii mei, pământul pentru care vă bateţi al vostru e şi de frunte părtaşi la Trebile ţării veţi fi!
    Ai spus vorbă mare Măria Ta.
    Izbirăm de ne-o pomeni vrăjmaşul.
    Rămaşi singuri, prinşi în luptă, porni vrăjmaşul să cotropească şi cel din urmă colţ din pământul românesc.
    Măria Ta, Te-ai ţinut la hotar şi el n-a trecut.
    Şi Tu, cel dintâi vlăstar regesc, Moştenitor al Tronului, în şanţuri laolaltă cu noi ai păzit moşia strămoşească.
   Şi acolo, în lunca Siretului, la Cosmeşti, la Mărăşeşti acolo, la Mărăşti, la Oituz, ai noştri făcutu-s-au una cu pământul, dar de dat îndărăt, apoi Măria Ta, n-au dat.
   Zac acolo feciorii noştri, zac vitejii veniţi din ţările dinspre Soare Apune ca să se bată cot la cot cu noi pentru Sfânta Dreptate.
    O lacrimă caldă să cadă pentru ei.
    Ne puseşi în suflet bucuria când ai adus la trupul ţării pământul mănos pe care-l încinge Nistrul şi te-ai plecat în faţa ursitei care încă ne încearcă greu.
     Se strângeau flamurile, se plecau armele, nu mai luceau spăngile, amuţiseră credincioasele Tale tunuri.
   Ne încovoiarăm în faţa sorţii, lăsarăm haina de oştean şi Măria Ta, durerea ne strângea sufletele şi lacrimi ne umpleau ochii.
    Ne-ai dat drumul, Măria Ta, să ne întoarcem la vetrele noastre ca să vedem cu ochii cum ne sărăceau vrăjmaşii.
    Cel ce ridică sabia, de sabie va pieri.
    Vitejii din ţările Asfinţitului culcară vrăjmaşul la pământ.
   Şi Măria Ta Te-ntorci acoperit cu slavă, în inima ţărei, îţi strângi iar voinicii, că drept e că unde-i pământ românesc, se aude graiu de-al nostru şi se flueră doină, Tu să stăpâneşti.
    S-a împlint văleatul.
   Al nostru-i mormântul lui Ştefan, ai noştri munţii plini cu aur, a noastră-i ţărâna care ţine trupul Viteazului, a noatră-i ţara dintre Nistru, Tisa, Dunăre şi până-n Mare.
    Pământul Românesc e al Românilor. Şi de-i nevoie de luptat pentru asta, vom lupta, căci suntem oţeliţi în lupte.
    Şi de-o mai trebui, Măria Ta, să ne mai chemi, că de-i vorba pentru Tine, pentru Ţară şi pentru binele norodului românesc, ne-om strânge iară cărţile şi tot în frunte vom fi.
   Măria Ta, Mărită doamnă şi Luminate Vlăstare regeşti, să trăiţi întru mulţi ani spre fericirea neamului românesc.
    În anul de la Cristos una miie nouă sute optsprezece, luna lui Noemvrie, ziua a 22-a.
   Studenţimea universitară română.

    Reprezentaţiunea luând sfârşit la ora 24, MM. LL. Regele şi Regina şi întreaga Familie Regală s-au înapoiat la palatul din Cotroceni.

(Monitorul Oficial, 1 [14] Decemvrie 1918)
 


 
 
 
 
21 Novembre /4 Decembrie 1918, N. Iorga despre conduita lui Theodor Rosetti în timpul ocupației și desfășurarea evenimentelor din Bucovina

    Manicatide îmi spune ca direcţia Băncii Generale a fost oferită de Nemţi lui Theodor Rosetti[1], membru în Consiliul de administraţie.

 
Theodor Rosetti


 
     Am fost de părere să facem politică cu Centralii, a răspuns bătrânul, dar nu pot primi nicio funcţie de la armata de ocupaţie.
     - Avem cu ce văsili.
    - Am optzeci şi trei de ani; puteţi face să duc închinuri cei vreo doi ani ce-i mai am de trăit, dar sufletul mieu nu-l puteţi lua.
  Zota spune ca la Cernăuţi lucrurile s-au petrecut înadevăr frumos. Rutenii din Coţmani au venit cu un grup de ţărani să stăruie ca Românii să nu calce pe acest pământ ucrainian. Generalul Zadic a întrebat atunci pe ţăranii înşişi, cari au marturisit că ideie n-au de ce i-au adus acolo.

 
Iacob Zadik (1867-1970)
 
   


        Georghe Vasilco[2] a declarat că acum şi sentimentul lui dinastic îl leagă de România. Dacă ar fi venit Ucraina, şi-ar fi vândut moşiile şi ar fi plecat.
 

 
Mareşal al Ducatului Bucovina, Contele Gheorghe Wassilko de Serecki
 
     Serbarea de la Bucureşti şi-au făcut-o politicianii. Mişcarea înseamnă şi cele câteva cuvinte schimbate de Rege şi Regina cu Şeful[3]."
 
Ion (Ionel) I.C. Brătianu
 

 

[1] Theodor Rosetti (1837 -1923) om politic junimist, fratele Elenei Rosetti, soţia lui Alexandru Ioan Cuza. Prim-ministru (23 martie 1888 – 22 martie 1889), ministru de Finanţe (1912).
[2] Gheorghe Wassilko conte de Serecki (1864 -1940) om politic austriac şi român, membru ereditar al Camerei Superioare al imperiului austriac şi căpitan (mareşal) al Ducatului Bucovinei (1904-1911).
[3] Porecla liderului liberal Ion I.C. Brătianu (1864 -1927) care va prelua Preşedinţia Consiliului de miniştri la 29 noiembrie/12 decembrie 1918.


 (NicolaeIorga, Memorii, f.a. vol. 2, p. 123.)
 
 
 
 
20 noiembrie/3 decembrie, București, Telegrama contelului de Saint Aulaire, ministrul Franței în România, despre reintrarea în Capitală a familiei regale și a generalului Henri Mathias Berthelot
 
       Jassy, 3 Décembre 1918
   Le Roi et la Reine ayant à leur côtés le Général Berthelot ont fait aujourd’hui leur entrée solennelle à Bucarest à tête des troupes roumaines, françaises et d’un détachement anglais. Les correspondants de presse rendront compte de cette solennité quoique à bien dire l’émotion en soit indescriptible. La France, l’armée française, et le Général Berthelot ont été longuement acclamés surtout le parcours. La France doit être reconnaissante au Gouvernement de la République de lui avoir préparé cette journée triomphale dont les conséquences immenses pour les rapports des deux pays sont incalculables.
       Saint-Aulaire

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franța, inv. 1552, rola 182, cadru 296)
 
 
 
Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918




Rezoluţia Marii Adunări Naţionale a tuturor românilor din Transilvania prin care se hotărăşte unirea "teritoriilor locuite de dânşii cu România". Rezoluţia proclamă principiile fundamentale menite a propăşi statul naţional unitar român.

Document păstrat la Arhivele Statului Bucureşti, fond Consiliul Dirigent, dosar 76/1918, f.3, copie.

Rezoluţiunea 
Adunării Naţionale de la Alba Iulia
din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918

 
I. Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre. 

II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal. 

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:
  1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
  2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.
  3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
  4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.
  5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.
  6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea Naţională dă expresie dorinţei sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale. 

V. Românii adunaţi în această Adunare Naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul Monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara mamă România. 

VI. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume naţiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştiinţa tuturor acelor naţiuni. 

VII. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române. 

VIII. Adunarea Naţională dă expresiune mulţumirei şi admiraţiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizaţiunea de ghiarele barbariei. 

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunei române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.

 
 
17/30 noiembrie 1918, Însemnări ale lui Vasile Bianu despre intrarea în București a suveranilor României
 
         Capitala Ţării, în culmea bucuriei, după doi ani de robie, se pregăteşte să-şi primească, după cum se cuvine pe iubiţii Suverani, însoţiţi de eroii biruitori. Steagurile pretutindenea îşi flutură faşiile [faldurile] tricolore, iar glastrele şi jerbele împodobesc balcoanele, soclurile de marmură ale statuilor se încing cu ghirlande, inscripţii frumoase se ridică pe stâlpi de lemn frumos împodobiţi de-a lungul străzilor, apoi deasupra trecătorilor [răspântiilor] principale se îndoaie minunate arcuri de triumf. Pregătirile se urmează necontenit şi fără oboseală. Tribune se înalţă în anumite locuri împodobite cu flori, verdeaţă şi steguleţe. Ziua mare strălucitoare ca şi învierea unui neam întreg se apropie, este aici, este ziua de mâine...
         Primăria oraşului Bucureşti cheamă la această mare sărbătoare pe toţi locuitorii ei prin astfel de cuvinte, lipite pe la toate răspântiile:
„Cetăţeni!
      După doi ani de grele suferinţe, în care timp vrăjmaşul trufaş şi crud nu v-a scutit de nicio umilinţă şi de nicio suferinţă, zile mari, zile de glorie se ridică pentru voi şi pentru toată românimea.
Cetăţeni!
    Duminică dimineaţă, M.M.L.L. Regele şi Regina tuturor românilor, însoţiţi de augusta lor familie, intră în iubita lor Capitală, înconjuraţi de slavă şi de dragostea fără margini a Poporului întreg. Maiestatea Sa Regele revine în mijlocul nostru, păşind glorios în fruntea bravelor armate române apărătoare dârze ale pământului străbun. Virtuţilor minunate ale acestor ostaşi, trup din trupul nostru, le datorim zilele de glorie nepieritoare care sunt: Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti. Lor le datorim libertatea ţării şi mărirea Patriei.
Cetăţeni!
        Alături de voinici noştri păşind împreună frăţeşte vor intra trupele Aliaţilor noştri. Ele ne aduc solia izbândei depline şi a păcii. Să-i salutăm cu iubire şi respect. Sunt soldaţii cari au suferit şi s-au jertfit pentru cauza dreptăţii şi a civilizaţiei. Niciodată în tot timpul Istoriei, virtuţi mai multe nu s-au pus în slujba unor scopuri mai nobile. În capul acestor minunate oşti, Cetăţeni, veţi recunoaşte pe iubitul general Berthelot, soldat al Franţei şi soldat al nostru. Salutaţi în el un mare oştean şi un mare prieten al României.
Cetăţeni!
    Să ieşim cu toţii înaintea Suveranilor noştri, înaintea oştenilor noştri şi bravilor noştri aliaţi. Să le facem primirea care se cuvine să fie făcută de un popor de cetăţeni liberi şi conştienţi de însemnătatea istorică a zilelor pe cari le trăim. Frumuseţea şi măreţia primirii să stea în entuziasmul nostru, în dragostea noastră şi în simţul nostru de ordine. Să arătăm tuturor că în sufletele Românilor stau neclintite două credinţi: în Patrie şi în Rege. Ridicaţivă inimile la înălţimea vremurilor, fiţi mari ca şi ele şi însemnaţi-vă în amintirile voastre şi ale copiilor voştri, ziua cu care începe viaţa glorioasă a României Mari.”

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol 2, pp. 125 -126)

 
 
 15/28 noiembrie 1918, Cernăuți, Extras din procesul verbal al ședinței Consiliului General care a decis unirea Bucovinei cu Regatul României

        Ordinea de zi:
        Stabilirea raportului politic între Bucovina şi Regatul României.
        [...][1]
        Trecând la ordinea de zi, am onoarea să vă fac propunerea ca să votaţi următoarea moţiune spre primire:
        Moţiune:
    Congresul General al Bucovinei, întrunit azi, joi, 15/28 noiembrie 1918, în Sala Sinodală din Cernăuţi, considerând că, de la fundarea principatelor române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat;
    considerând că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei;
     considerând că fii ai acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori, au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirii păgâne;
considerând că în 1774, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei Habsburgilor;
    considerând că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-i înstrăineze firea şi să învrăjbească celelalte neamuri cu care el voieşte să trăiască ca frate;
     considerând că în scurgere de 144 de ani Bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpiile de bătălie în Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor, şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, izgonirea limbii lor din viaţa publică, din şcoală şi chiar din biserică;
     considerând că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile izvoarelor de câştig ale acestei ţări şi despuiat în mare parte de vechea sa moştenire;
    considerând că, cu toate acestea, Bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă, va sosi şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin alipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui, când se vor uni toate ţările române dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar;
      constată că ceasul acesta mare a sunat!
      Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi, s-au întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile, şi când în urma loviturilor zdrobitoare Monarchia austro-ungară s-a zguduit în temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâi gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către Regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea dezrobirii noastre.
     Drept care noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a  ţării şi fiind investiţi singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale, hotărâm:
       Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României."

(Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Casa Regală. Documente oficiale, dosar 56/1918 filele 6 - 8.)

 
 
 [1] Numele celor prezenţi ca delegaţi din partea Consiliul Naţional Român, delegaţii polonilor, delegaţii germanilor, reprezentanţi ai comunelor rutene de peste Prut, oaspeţi; reprezentanţii armatei române din Basarabia, din Ardeal şi Ungaria, mai multe mii de reprezentaţi ai tuturor naţiunilor şi stărilor sociale din toate părţile Bucovinei.

 
 

14/27 noiembrie 1918, Modificarea proiectului de operații al armatei române în conformitate cu prevederile Convenției de la Belgrad (31 octombrie/13 noiembrie 1918)



 
 
13/26 noiembrie 1918, Budapesta, Telegrama consulului general din Budapesta, E. Fürstenberg către Ministerul de Externe german despre situația complexă din Transilvania și perspectiva unui conflict militar de proporții
 
        1. Prin Wolf şi Dammert s-au constatat următoarele:
    Tribuna şi-a încetat apariţia încă înainte de război. În loc, reapare de acum Românul, ca organ oficial al Consiliului Naţional Român.
        2. Românul, din Arad a fost comandat pentru acolo [la Berlin].
        Organul din Budapesta al Consiliului Naţional Român este Foaia Poporului Român. Trimit ultimele 12 numere.
      3. Sediul marelui Consiliu Naţional Român este la Arad. Fostul deputat binecunoscut, Alexandru Vaida [Voevod], este numai membru. Conducătorul de fapt este avocatul dr. Iuliu Maniu, care reprezintă la Viena Consiliul Naţional Român.

 
Iuliu Maniu
       Conducătorul nominal la Arad este Ştefan C[iceo] Pop. Presa săsească-transilvană, care la începutul răsturnării milita încă pentru integritatea Ungariei, ia astăzi o poziţie neutră, adcă ea este pentru un echilibru paşnic între interesele ungare şi cele române. Adesea se aud deja printre saşi voci care sunt de partea unei aderări la Consiliul Naţional Român. Saşii au intrat deja în tratative cu Consiliul Naţional Român din Budapesta. Sunt determinaţi să se alăture românilor din considerentul că numai în felul acesta poate fi menţinută liniştea în ţară. Consiliul Naţional Român a făcut saşilor cele mai largi promisiuni şi s-a declarat gat să îndeplinească toate dorinţele lor. Nu încape nicio îndoială în sinceritatea acestor promisiuni ale păturii intelectuale române, care mai are încă azi în mână conducerea poporului român. Totuşi este problematic dacă actualii conducători vor fi în situaţia să poată şi respecta promisiunile lor ţinând seamă de poftele mari ale maselor. Românii deţin în Transilvania şi în comitatele vecine, fără îndoială, puterea nelimitată. Trupele ungare, în primul lor entuziasm pentru lozinca pacifism, lansată de guvern, au procedat la o demobilizare foarte temeinică, pe când unităţi militare române au strâns sistematic armele. În Transilvania a apărut foarte repede o stare de buimăceală căci funcţionarii şi moşierii unguri au fost nevoiţi să-şi dea seama curând că, după demobilizare, au rămas complet dezarmaţi în faţa instinctelor de jaf ale plebei române.
      Între timp, românii au format legiuni puternice pe întreg teritoriul viitorului lor stat, care va cuprinde nu mai puţin de 26 de comitate, fiind ajutaţi în toate privinţele chiar de cercuri ungare şi de Guvernul ungar, deoarece aceste legiuni au fost formate sub pretextul menţinerii ordinii. Aşa se face că azi românii sunt bine înarmaţi şi echipaţi, pe când ungurii au rămas fără arme.
     Secuii şi-au dat seama de pericolul care rezultă de aici pentru ei şi, în ultimul timp, desigur cu sprijinul forurilor oficiale, s-au înarmat şi ei.  După comunicări de încredere, secuii vor opune românilor rezistenţă armată, astfel încât Transilvania va deveni foarte curând teatrul unui război civil, care desigur va decurge extrem de sângeros, dacă trupele române din Regat, care se află la graniţă, nu intervin imediat cu forţe importante să înăbuşe rezistenţa secuilor. Din partea ungară s-a intervenit şi pe lângă saşi să se situeze de partea ungurilor în războiul civil care se aşteaptă. Deoarece saşii şi-au dat seama de lipsa de perspectivă a unei astfel de lupte, ei au refuzatşi se străduiesc să salveze pe cât se poate poporul sas dintr-un război civil, a cărui izbucnire nu este pusă la îndoială în cercurile bine informate. Această evoluţie a situaţiei din Transilvania priveşte Germania în mod direct, întrucât o mare parte din armata Mackensen se află încă în Transilvania şi poate fi uşor implicată în războiul intern. Dacă se vrea împiedicarea acestui lucru, trebuie luate în orice caz, din timp, măsuri.  În presa română din Ungaria a început o agitaţie împotriva comandamentului lui Mackensen.
 
 August von Mackensen
       Se afirmă că are intenţia să rămână în Transilvania, pentru ca în acord tacit cu Guvernul ungar, cu saşii din Transilvania să împiedice ocupaţia română a Transilvaniei. Comandamentul superior Mackensen este acuzat că ar fi instalat în secret aparate de interceptare în Hotelul din Sibiu, unde ţine sesiune Consiliul Naţional Român. Trupe germane – se spune – ar fi smuls cocarde româneşti, ar fi împuşcat membri ai gărzilor române şi ar rechiziţiona alimente în satele româneşti. Dammert vrea să trimită ziarelor româneşti din Ungaria articole şi să încerce înlăturarea neîncrederii faţă de intenţiile politice şi militare ale armatei Mackensen.
Semnat: Fürstenberg
 
(1918 la Români. Desăvârşireaunităţiinaţional-statale a poporuluiromân. Documente externe 1916 -1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, vol. 2, doc. nr. 418, pp. 1236 -1237.
 
 
 
 
 
11/24 noiembrie 1918, Vasile Bianu despre mesajele schimbate între liderii marilor puteri aliate și asociate, regele Ferdinand și oameni politici români 
     Astăzi s-a oficiat în Catedrala Episcopiei din Buzău un Te-Deum şi s-au înălţat rugăciuni de mulţumire celui Atotputernic pentru ajutorul dat neamului românesc spre a se întregi şi a-şi vedea realizat visul secular.
M.S. Regele Angliei, George[1], a trimis Regelui Nostru următoarea telegramă :
    Cu prilejul încheierii armistiţiului cu Germania, trimit un mesagiu de salut amical ţării tale valoroase, aliatei noastre. Biruitorii de la Mărăşeşti pot rămânea asiguraţi că faptele săvârşite şi jertfele lor nu vor fi zadarnice şi pot privi viitorul cu noi speranţe şi cu încredere. Gândurile mele au fost mereu la tine şi cu regina în tot timpul zilelor negre care au apăsat asupra ţării tale.
     Preşedintele republicii franceze a primit de la dl. Take Ionescu următoarea telegramă :
    Istoria va spune de-a lungul veacurilor că sub preşedinţia voastră Franţa şi-a regăsit teritoriul său şi Alsacia şi Lorena. Împărtăşim bucuria voastră şi ştim că numai victoria armatelor voastre va putea să ne deie unitatea noastră. Consiliul Naţional al Unităţii Române vă exprimă profunda sa admiraţie şi eterna sa recunoştinţă.
      La aceasta Preşedintele Poincaré a răspuns astfel :
     Vă mulţumesc cordial pentru călduroasa telegramă şi vă reînoiesc toate promisiunile mele în ce priveşte grabnica realizare a Unităţii Naţionale a României, prietena Franţei.
     Comitetul Naţional al Unităţii Române din Paris a adoptat într-o şedinţă o adresă de mulţumire către Preşedintele Wilson, care sună astfel :
     Mesagiul d-voastre către naţiunea română ne umple inima de bucurie. Intrarea Americii în război pentru a scăpa dreptul la viaţă liberă şi independentă a tuturor naţiunilor mari şi mici, a dat naţiunii americane o strălucire veşnică.     Noi împrumutăm frumoasele şi dreptele cuvinte ale deputatului român Vaida Voievod, care în parlamentul opresorilor din Budapesta a declarat că de la creştinism cel mai important mesagiul Preşedintelui Wilson. Naţiunea română unită într-un Stat în întregime democratic şi înfiinţat pe dreptatea pentru toţi, reclamă onoarea să întreţină totdeauna relaţiuni de cea mai sinceră prietenie cum marea democraţie a lumii noi."

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol 2, pp. 114 -115)


[1] George al V-lea, (n. 1865) rege al Marii Britanii şi Irlandei (1910 -1936).
 
 
 9/ 22 noiembrie 1918, Roma, Scrisoarea Consiliului Naţional al Unităţii Române în care se exprimă gratitudinea faţă de Guvernul regal al Italiei pentru simpatia şi interesul constant manifestat faţă de eforturile românilor îndreptate spre realizarea unităţii lor naţionale, cerând recunoaşterea sa şi sprjinirea activităţii în Italia.
 
Domnule Preşedinte al Consiliului,
 
      EXCELENŢEI Voastre ca şi Excelenţei Sale baronul Sonino, vi s-a adus recent la cunoştinţă constituirea, la Paris, a Consiliului Naţional al Unităţii Române.
        Numitul Consiliu a făcut obiectul recunoaşterii oficiale din partea guvernului Franţei şi Marii Britanii, după cum ne încredinţează şi scrisoarea Excelenţei Sale domnul Pichon, din data de 12 octombrie 1918 şi a Excelenţei Sale domnul Balfour, din ziua de 12 noiembrie curent, scrisori pe care avem onoarea să le trimitem alăturat în copie Excelenţei Voastre.
    Pe de altă parte, Guvernul Statelor Unite, prin intermediul domnului Lansing, a adresat în 6 curent, reprezentantului românilor din Washington, o scrisoare a cărei copie o anexăm, în care este exprimată profunda simpatie a Guvernului Statelor Unite pentru justele revendicări ale românilor.
        Interesul pe care Guvernul şi Maiestatea  Sa Regele Italiei l-au manifestat în mod statornic faţă de România, ca şi via simpatie cu care Excelenţa Voastră a încurajat întotdeauna eforturile românilor în dreptate spre realizarea unităţiilor naţionale, ne dau speranţa certă că veţi binevoi să recunoaşteţi Consiliul Naţional al Unităţii Române şi să-i facilitaţi, în chip corespunzător, în Italia, misiunea căreia şi-a dedicat activitatea.
      Cu această ocazie avem deosebita onoare să exprimăm Excelenţei Voastre întreaga noastră recunoştinţă pentru măsurile luate recent în scopul grăbirii formării şi recrutării Legiunii române.
      Regimentele care peste puţină vreme se vor deplasa de aici pentru a se alătura trupelor Maiestăţii  Sale Regele Ferdinand al României, vor duce fraţilor lor, astăzi în sfârşit eliberaţi pentru totdeauna de subjugul austriac şi maghiar, îmbrăţişarea maternă a Romei latine, izvor etern al dreptului şi civilizaţiei.
       Binevoiţi să primiţi, Excelenţă, expresia profundului nostru respect.
      Vicepreşedinţii Consiliului Naţional al Unităţii Române
       Dr. Vasile Lucaciu
       Dr. Angelescu
       Membri : I. Ursu, Const. Mille, N. Titulescu

(1918 la Români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Documente externe 1916 -1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, vol. 2, doc. nr. 415, pp. 1230 -1231).
 
 
 
 
 
7/20 noiembrie 1918,  Arad, Convocarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia
 
CONVOCARE
 
      ISTORIA ne cheamă la fapte. Mersul irezistibil al civilizaţiei omeneşti a scos şi neamul nostru românesc din întunericul robiei la lumina cunoştinţei de sine. Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să trăim alături de celelalte naţiuni ale lumii, liberi şi independenţi. În numele dreptăţii eterne şi a principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor, principiu consacrat acum prin evoluţiunea istoriei, naţiunea română din Transilvania şi Ungaria are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale şi acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă. El este chiar aşteptat pentru ca la Gurile Dunării şi pe drumul unde comunică pulsul vieţii economice între apus şi răsărit să se poată înfăptui ordinea şi neamurilor prejmuitoare să li se procure liniştea necesară pentru munca binecuvântată spre desăvârşirea umană. În scopul acesta convocăm :
      ADUNAREA NAŢIONALĂ a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania LA ALBA IULIA, cetatea istorică a neamului nostru, pe ziua de 18 NOIEMBRIE V. 1 DECEMBRIE st. n. A. C. LA ORELE 10 A. M.
        La adunare vor lua parte :
1) Episcopii români din Ungaria şi Transilvania;
2) toţi protopopii în funcţiune ai celor două confesiuni româneşti;
3) câte un exmis al fiecărui Consistoriu şi Capitlu ;
4) câte doi exmişi ai societăţilor culturale (Asociaţiunea, Fondul de teatru, Asociaţiunea Arădană etc.) ;
5) câte doi exmişi din partea fiecărei reuniuni femeieşti ;
6) de la fiecare şcoală medie (gimnaziu, şcoală rurală), apoi de la fiecare institut teologic, pedagogic şi şcoală civilă, câte un reprezentant al colegiului profesoral ;
7) câte doi delegaţi de la fiecare reuniune învăţătorească ;
8) Garda Naţională va fi reprezentată prin câte un ofiţer şi un soldat din fiecare secţiune judeţeană ;
9) câte doi delegaţi de la fiecare reuniune de meseriaşi ;
10) delegaţii Partidului Social-Democrat Român ca reprezentanţi ai muncitorimii organizate ;
11) tinerimea universitară prin câte doi exmişi ai săi şi în fine,
12) fiecare circumscripţie electorală în care locuiesc români, va trimite câte 5 reprezentanţi (delegaţi).
       Suntem convinşi că afară de cei care vor reprezenta, în chipul arătat mai sus, toate păturile sociale ale naţiunii noastre la această istorică adunare, unde se va hotărî soarta neamului nostru, poate pentru vecie, se va prezenta însuşi poporul românesc, în număr vrednic de cauza mare şi sfântă. Se vor lua îngrijiri ca toţi cei veniţi să fie adăpostiţi şi să fie părtaşi la consacrarea celor ce se vor hotărî. Biroul Consiliului Naţional a făcut toate pregătirile de lipsă pentru reuşita Adunării, iar fraţii români de pretutindeni sunt rugaţi să dea şi ei tot ajutorul.
       Înainte de începerea Adunării se vor face rugăciuni în cele două bisericii din Alba Iulia, cea ortodoxă răsăriteană şi cea greco-catolică.
       Toate informaţiunile mai departe se dau din partea biroului Consiliului Central Naţional Român din Arad.
       Fii tare, neam românesc, în credinţa ta, căci iată se apropie ceasul mântuirii tale !
      Amin şi Doamne ajută !
      Arad, 7/20 noiembrie 1918
      Marele Sfat al Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania.
      Dr. Ştefan C. Pop – preşedinte.
      Dr. Gheorghe Crişan - secretar.

(1918 la Români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Documente externe 1916 -1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, vol. 2, doc. nr. 412, p. 1226 -1227).
 
 
 
 
 
 
7/20 noiembrie 1918, Buzău, Vasile Bianu despre exploatarea economică a teritoriului românesc de către Germania
 
        În sfârşit am scăpat de nemţi. Astăzi au plecat ultimele specimene, după ce mai întâi au ars arhiva Comandaturii locale şi a Poştei germane de război, ca să nu se poată constata jafurile şi crimele săvârşite în timpul ocupaţiei. Nici la despărţire ei n-au voit să fie mai civilizaţi. De ieri până azi au dus-o aproape toţi într-o beţie, cântând şi făcând tot felul scandaluri, spărgând geamuri şi trântind la scaune şi mese. Uf, bine că am scăpat de ei, pare că ni s-a ridicat o piatră grea de pe piept !
     După aparenţă s-ar crede că lornici nu le pasă de ceea ce se întâmplă la ei acasă, se arată de o inconştienţă revoltătoare. În vremurile triste şi grele ale războiului nostru, atunci când ni se strângea  inima sub călcâiul vrăjmaşului, cărui Român i-ar fi ars de petrecere ?! Nu vedeai decât figuri triste şi resemnate, deşi aveam credinţa tare în destinele neamului nostru şi toţi aşteptam vremurile bune şi înălţătoare pe cari le petrecem azi.
       Din dosarele găsite după plecarea Germanilor se poate vedea tot ceea ce armata de ocupaţie a exportat din ţara noastră în ţările inamicilor noştri. Iată tabloul rezumat al statisticelor publicate de ei şi din care rezultă că de la 1 Ianuarie 1916 [corect 1917] până la 31 Octomvrie 1918 au exportat :
  • 1.232.182 tone de grâu ;
  • 495.370 toneporumb ;
  • 94.613 tone de altecerealeşileguminoase ;
  • 262.592 tone plante alimentareşifuraje ;
  • 36.148 tone oleaginoase;
  • În total 2.161.905 tone.
  • Apoi:
  • Peste 3.000.000 hectolitri de vin;
  • Peste 550.000 hectolitri de ţuică ;
  • Peste 600.000  cai ;
  • Peste 1.000.000 boişivaci ;
  • Peste 400.000 viţei ;
  • Peste 4.400.000 berbecişioi ;
  • Peste 2.000.000 miei ;
  • Peste 1.000.000 porci[1].
     S-au mai exportat enorme cantităţi de petrol, de benzină, de uleiuri minerale. Ei au distrus toate  fabricile, arsenalul Atatului, pirotehnia etc., au nimicit orice urmă de industrie. Cea mai mare parte din maşini, înbunăstare, le-au expediat în germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia. Mai mult de 1.000.000 tone de instrumente agricole au fost luate şi peste 5.000.000 kilograme de lână au fost exportate. Afară de toate acestea trebuie să punem la socoteală şi cantităţile enorme de articole elemenatre expediate de către fiecare soldat la familia lui în lădiţe de câte 5 kilograme, şi ceasta în fiecare săptămână o dată, în tot timpul ocupaţiei.
    Apoi trebuie să mai adăugăm la acestea şi cantităţile de hrană, tot aşa de enorme, consumate de armata de ocupaţie, care trăia din belşug şi făcând multă risipă, până la o adevărată bătaie de joc.

 (Vasile Bianu, ÎnsemnăridinRăzboiulRomâniei Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 106 -107)

 

[1] Date furnizate de broşura elaborată de dr. Klaus Fritz Mann, Gospodăria de război, Editura Regele Carol I, Bucureşti, iunie 1918.
 
 
 5/18 noiembrie 1918, Arad, Manifestul Marelui Sfat Naţional din Ungaria şi Transilvania adresat popoarelor lumii   
 
Către popoarele lumii,
 
       NAŢIUNEA română din Ungaria şi Transilvania ţinută de veacuri în robie trupească şi sufletească de către clasa stăpânitoare a poporului maghiar, eliberată acum din sclavie prin strălucita învingere a armelor care s-au luptat pentru drepturile civilizaţiei umane împotriva principiului barbar al opresiunii naţionale şi de clasă, înaintea guvernului opresorilor de până aci, a declarat voinţa sa de a se constitui într-un stat liber şi independenr spre a-şi putea validita nelimitat forţele sale în serviciul culturii şi libertăţii omeneşti.
      Guvernul opresorilor de până aci a denegat adeziunea sa la această hotărâre a naţiunii române şi în faţa dreptului firesc al fiecărei naţiuni de  a fi stăpână asupra sa şi a teritoriului locuit de dânsa, guvernul opresorilor opue forţa brutală a stattului oprimător.
     De veacuri clasa oprimatoare a poporului maghiar a sfâţiat trupul naţiunii noastre prin icuri străine, iar de la înfăptuirea constituţionalismului fals din 1867,  scopul mărturisit al politicei de guvernământ  în statul maghiar a fost desfiinţarea noastră naţională. Prin colonizări fără rost pe pământul strămoşilor noştri, prin maghiarizarea necruţătoare a tuturor acelor români care au fost nevoiţi să aibă raporturi mai nemijlocite cu stăpânirea maghiară, prin invadarea teritoriului românesc a sutelor de mii de slujbaşi publici maghiari, prin împiedicarea poporului nostru de a-şi mulţumi însuşi trebuinţele sale industriale, s-au maghiarizat oraşele şi s-a împestriţat etniceşte teritoriul locuit de naţiunea română prin mijloace artificiale şi în scopul barbar al nimicirii noastre.
      Această stare de lucruri produsă prin opresiune şi fărădelege, acum Guvernul maghiar o invocă de justificare a opunerii sale, la hotărârea naţiunii române de a-şi întemeia pe pământul său strămoşesc statul său liber şi independent. Starea produsă prin crima săvârşită până aci împotriva libertăţii noastre naţionale scum se prezintă ca o justificare a noului atentat, ce se intenţionează împotriva existenţei noastre.
      Ar trebui să ne luăm dreptul cu forţa, dar oricât de hotărâţi suntem să jertfim viaţa pentru libertatea naţională, în ziua când sărbătorim înfrângerea civilizaţiunii asupra barbariei, naţiunea română se abţine de la mijloacele barbare la regularea raporturilor dintre popoare, ci iată protestează înaintea lumii întregi împotriva fărădelegii Guvernului maghiar, care şi acum încearcă a supune naţiunea română dominaţiunei străine şi o împiedică de la constituirea sa în stat liber şi independent.
     Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania nu doreşte să stăpânească asupra altor neamuri. Lipsită de orice clasă istorică stăpânitoare, naţiunea română prin fiinţa sa însăşi este întruparea democraţiei celei mai desăvârşite. Pe teritoriul său strămoşesc naţiunea română este gata a asigura oricărui popor deplină libertate naţională şi organizarea sa în stat liber şi independent o va întocmi pe temeiurile democraţiei, care va asigura tuturor indivizilor aflători pe teritoriul său egalitatea condiţiilor de viaţă, unicul mijloc al desăvârşirii omeneşti.
     Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania însă nu admite mistificarea îndreptăţirii pretenţiunilor sale prin stările produse de încercările seculare pentru nimicirea ei, protestează împotriva revendicărilor maghiare asupra teritoriului românesc, care de la descălecarea împăratului Traian şi până astăzi a fost muncit cu braţele noastre şi îngrăşat cu sângele nostru şi sub nicio condiţiune nu mai voieşte să trăiască în legătură de stat cu naţiunea maghiară, ci este hotărâtă a-şi înfiinţa pe teritoriul locuit de dânsa statul său liber şi independent. Anunţând popoarelor lumii această voinţă şi hotărâre a sa, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania invocă pe seama sa sprijinul lumii civilizate şi geniul libertăţii omeneşti declarând sărbătoreşte, că din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, este hotărâtă a pieri mai bine decât a suferi mai departe sclavia şi tirania.
    Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania speră şi aşteaptă, că în năzuinţa ei pentru libertate o va ajuta întreg neamul românesc, cu care una vom fi de aci înainte în veci.
     Marele Sfat al Naţiunii română din Ungaria şi Transilvania.
     Preşedinte: dr. Ştefan C. Pop
     Secretar: dr. Gh. Crişan
       1918 la Români, desăvârşirea unităţii naţional statale a poporului român. Documente externe, 1916 - 1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, vol. 2, pp. 1218 -1219.
 
 
 

 
 
  3/16 noiembrie 1918, N. Iorga despre  conduita feldmareşalului August von Mackensen în timpul ocupației teritoriului românesc în anii 1916-1918
 
 
            August von Mackensen
   Armistiţiul încheiat de Germani pe toate fronturile scoate două treimi din România de sub puterea feldmareşalului, a aceluia care nu s-a coborât să răspundă generalului Eremie[1] când îi presinta ultimatul nostru invitându-l să nu prefacă pământul românesc în câmp de luptă disperată al unei armate pierdute.
       Astfel închină steagul omul de o trufie nemăsurată, celebrul spărgător de fronturi, biruitorul Ruşilor în mlaştinile polone, strategul fără greş, care înlăturând orice pretenţii ale tovarăşului său Falkenhayn, îşi atribuia lui singur meritul de a fi hotărât campania contra Românilor, prin lovitura de ciocan de la Turtucaia, prin apăsarea din Dobrogea, prin îndrăzneaţa trecere a Dunării pe care nici azi nu s-a încumetat s-o apere contra generalului Berthelot. O, de câte ori nu ni s-a spus că generalul feldmareşal nu va răpezi legiunile sale de fier dincolo de fluviu pentru ca, împreună cu aşa credincioşii săi Bulgari, fraţii de arme din 1916, să arunce în Mare pe cei câţiva Englezi şi Francezi disenterici şi tifici (sic!) şi gloata de coloniali cu pielea neagră ai generalului Saraill, pe când soarta-i menea ca el însuşi să plece fruntea înaintea noului comandant al aceleiaşi armate, înaintea generalului Berthelot cu planul neizbutit de la Neajlov...
     Pentru noi von Mackensen, Germanul cu uscăţiva figură celtică de Scoţian, cum îi e sângele, a fost prin consecinţele norocului său din 1916 şi altceva: proconsulul din Bucureşti.
      Ne-au adus nenorocirea şi alţi poruncitori din Scaunul Domnilor noştri: vechii Turci brutali şi cruzi, prinţi şi conţi austrieci pudraţi cu vanitatea de odinioară ori plini de o morgă mai nouă, Muscali beţivi, stricaţi şi hoţi. În galeria lor, Mackensen e o figură de un aspect particular.
       Rece, calculat, simulând bunăvoinţa, afabilitatea uneori, politeţea totdeauna, superiorul lui Tülff von Tscheppe, al lui Hentsch, al lui Koch, a condus, de fapt, ştiind şi spuind că soldaţii lui de odinioară au devenit în această grăsime valahă nişte simpli bandiţi, cea mai neomenoasă operă de stoarcere şi scurgere a unui popor, asupra căruia se revărsa metodic, vorschriftsmässig, cel mai incomensurabil despreţ, confundând pe toţi în aceeaşi greaţă faţă de barbar pe care o proclama stilul cărţilor şi pe care o scuipa cel din urmă de feldwebel pruso-semitic din dosul unui birou de administraţie. Până şi ultima picătură de vlagă trebuia extrasă ca pedeapsă pentru „trădare” şi, dacă se poate, prin mizerie şi boală, rasa întreagă să fie stârpită.
     Aceasta a fost opera lui von Mackensen, care o dată n-a intervenit pentru a înceta nespusele suferinţi ale poporului în mijlocul căruia trăia şi al cărui salut obsequios îl primea cu siguranţa chipului împărătesc care ştie ce i se cuvine.
     Va trece vremea şi multe se vor schimba. Dar în mintea generaţiilor ce vor urma icoana lui va rămânea ca a neînduplecatului proconsul care a decretat liniştit şi a executat ştiinţific pieirea seminţiei noastre înseşi.

N. IORGA

(Neamul Românesc, Anul XIII, Nr. 304 3 [16] Noiembrie 1918)
 
 „
 
[1] Gheorghe C. Eremie (1871 -1922) general român, despre el vezi Trohani George, Generalul Gheorghe C. Eremie în pagini de scrisori, în „ Muzeului Naţional de istorie, An XIII”, pp. 245 -255.
 
 
 
 
 
 2 /15 noiembrie 1918, Ziarul „Îndreptarea”, organ al Partidului Poporului despre investițiile germane în teritoriul ocupat.
 
        În România liberată
        Reţelele de cale ferată, telefon şi telegraf construite de Germani 
        În timpul celor doi ani de ocupaţiune, autorităţile germane au făcut o serie întreagă de instalaţiuni de cale ferată, fie pentru necesităţile strategice ale armatei de operaţiuni, fie pentru uşurarea transporturilor de materiale şi proviziuni din România ocupată pentru Germania şi Austro-Ungaria.
Noile linii ferate 
      Noile construcţiuni de cale ferată reprezintă un procent de 20% din întreaga reţea de căi ferate a Munteniei şi Olteniei, iar valoarea instalaţiunilor tehnice, a staţiunilor nou înfiinţate şi a liniilor de garaj trece de 200 de milioane.
Cea mai importantă dintre liniile ferate construite de Germani, este aceea din valea Oltului, care scoboară munţii Vâlcei, merge de-a lungul Oltului, perpendiculară pe cursul Dunărei. În Transilvania această cale ferată face joncţiune cu linia de drum de fier a Sibiului, oferind Puterilor Centrale drumul cel mai scurt spre Bulgaria şi ţările Balcanice.
      A doua cale ferată construită de Germani merge de-a lungul frontierei muntoase a Olteniei, prin munţii Gorjului şi Mehedinţului.
      În afară de acestea, linia Predeal a fost dublată până la Ploieşti şi pusă în legătură cu o întreagă reţea de căi ferate, nou construite, în regiunea petroliferă din valea Prahovei.
     Acestea sunt instalaţiunile principale la care trebuiesc însă adăugate construcţiunile de cale ferată îngustă şi de linii Decauville, foarte numeroase, mai ales în regiunea judeţelor Buzău, Râmnicu Sărat şi Putna şi pe care Germanii intenţionau să le demonteze o dată cu retragerea lor din România.
     Prin tratatul de pace de la Bucureşti, avem obligaţiunea de a plătui toate construcţiunile de cale ferată pe care Germanii nu ar fi crezut necesar să le ridice în momentul plecărei, preţurile de concesiune fiind cele prevăzute în devizele întocmite de inginerii germani.
    Astăzi această dispoziţie rămâne nulă, Germanii neputând pretinde despăgubiri pentru liniile construite fără consimţământul Statului Român şi care în situaţia actuală pot fi considerate ca pradă de război.
Parcul de vagoane
      O chestiune tot atât de importantă este a parcului de vagoane germane şi a întregului stoc de material rulant, care surprinse de evenimentele din Austro-Ungaria nu au putut fi evacuate.
    După informaţiunile culese, în ultimul timp circulau pe cale ferată din Oltenia în Muntenia nu mai puţin de 16.000 vagoane germane de toate felurile: vagoane de călători, de marfă şi vagoane cisterne şi aproximativ 800 de locomotive germane aglomerau pe liniile noastre acest enorm număr de vagoane în necesitate [capabile] de a transporta din ţara noastră cel mai mult şi într-un timp cât mai scurt posibil.
    Dezvoltarea evenimentelor din Austro-Ungaria a împiedicat însă toate planurile germanilor, obligându-i de a reţine în teritoriul ocupat [românesc] întreg acest material a cărui valoare este imensă.
Telegraf şi telefon
      Paralel cu construcţiunile de cale ferată, Germanii au înfiinţat reţele de telegraf şi telefon pentru uzul armatelor de ocupaţiune.
     O parte din aceste reţele au fost deja predate autorităţilor româneşti în urma convenţiei încheiată de d. General Anstasiade[1], şi cu condiţiunea de a fi întrebuinţată în comun cu autoritatea militară, iar alta rămăsese la dispoziţia exclusivă a Comandamentului Mackensen.
     Pretenţiunile la despăgubire pe care ni le impuneau atunci Germanii se înţelege uşor că nu vor putea fi reluate azi.
(„Îndreptarea ” Anul I, No. 164 din 2 [15] Noiembrie 1918, Iaşi)
 

[1] Constantin Anastasiade (1861 -1939), general român; în vremea Primului Război Mondial a îndeplinit funcţia de comandant al Diviziei 4 Infanterie, în perioada 15/28 octombrie 1916 - 23 decembrie 1916/6 ianuarie 1917.
 
 
 
 
 
1/14 noiembrie 1918, Paris, Telegrama ministrului român în Franța, Georege Cretzianu adresaă primului ministru, generalul Constantin Coandă, prin care îl informează despre conduita antidinastică a  lui Take Ionescu
 
       No 3213 /14 Nov 1918. Excellence Général Coanda, Président Conseil
       Personnel et très confidentiel.
      Il est de mon devoir attirer votre attention sur action exercée ici par M. Take Jonesco dans sens républicain avec autorité qui lui assure sa qualité de Président Conseil national roumain. Il apporte accusations formelles contre les deux derniers gouvernements roumains, reprochant à M. Bratiano avoir amorcé paix séparée contrairement idée takiste de continuer lutte à outrance et au gouvernement qui vient de se retirer avoir été instrument des Allemands non par nécessité mais par libre choix et soutenant que S. M. le Roi d’abord indécis aurait consentit soumission et collaboration amicale avec Allemagne dès qu’il a vu qu’on n’exigeait pas son abdication. LL. M. M. le Roi et la Reine sont attaqués personnellement. En outre fait remarque que Roumanie est actuellement entourée des républiques et que exemple est contagieux. Ambassadeur Etats-Unis m’a posé directement la question avant hier. Résultat de cette propagande est de faire croire à un désir sérieux peuple roumain entrer en république. Je me permets émettre opinion que dans ces conditions action énergique et immédiate s’impose pour faire affirmer droits dynastie et gouvernement à la confiance et amitié Entente. M. de Saint-Aulaire et Général Berthelot dans leur sentiment admiration pour nos souverains tiendront sans doute a établir vérité et seront certainement écoutés. Roi d’Angleterre s’est souvenu cordialement de vous a l’occasion de l’armistice. Je crois que première démarche à faire serait télégramme très chaleureux remerciements de S. M. le Roi aux chefs d’Etat grandes puissances Entente qui se sont montrés pleins de sollicitude pour la Roumanie dans fixation conditions armistice, ce qui est d’un excellent augure pour conditions paix.
          Légation de Roumanie à Paris, Cretiano
(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, inv. 3039, dosar 3-1918, file 19) 


 
 
 29 octombrie/11 noiembrie 1918,  Mareșalul  Ferdinand Foch despre încheierea armistițiului cu Germania
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 



 
 
 
 28 octombrie/10 noiembrie 1918, Iași, Proclamațiile regelui Ferdianand adresate după reintrarea României în război alături de Antantă.
 
Români!
          Când la 14 August 1916 v-am chemat la luptă pentru dezrobirea fraţilor voştri, am avut credinţa nestrămutată că dreptatea rasei noastre va birui şi că izbânda va fi de parte puternicilor aliaţi de cari ne legam soarta.
       Deşi neînvinse şi însufleţite de cel mai bărbătesc avânt, armatele noastre, înconjurate de vrăjmaş din toate părţile prin prăbuşirea Rusiei, au fost silite iarna trecută să întrerupă lupta pe care Aliaţii noştri au urmat-o cu atâta hotărâre şi atâta glorie.
       Azi fiindu-ne iarăşi cu putinţă să unim oştile noastre cu cele ale Aliaţilor, suntem datori să reintrăm în luptă alături de ei pentru ca tot împreună cu ei să mergem la biruinţa definitivă, care ne va aduce roadele întregi ale jertfelor şi ale vitejiei noastre.
Români!
       Suferinţele neamului Românesc atât de greu încercat în cursul vremurilor sunt pe sfârşite. În clipa în care Aliaţii trec Dunărea şi ne putem regăsi lângă ei ca să izgonim pe inamicul care de doi ani încalcă şi jefuieşte pământul strămoşesc, sunt încredinţat că veţi răspunde chemării Mele cu aceeaşi dragoste de ţară şi că România va vedea împlinindu-se visul de veacuri al Neamului Nostru: Unirea tuturor Românilor!
      Liberi şi uniţi, o viaţă sănătoasă şi puternică se asigură întregului popor român.
     Copiii copiilor noştri vor binecuvânta străduinţele voastre şi vor slăvi pe cei ce s-au jertfit pentru idealul neamului.
Cu Dumnezeu înainte!
FERDINAND
Ostaşi!
 
       Ora mult aşteptată de toată suflarea românească, şi îndeosebi de voi, vitejii Mei ostaşi, a sunat în sfârşit, după lungă şi dureroasă aşteptare. Trecerea trupelor aliate peste Dunăre ne impune ca o sfântă şi patriotică datorie să luăm iarăşi arma în mână ca să izgonim împreună cu ele pe vrăjmaşul cotropitor de Ţară şi să aducem linişte populaţiei asuprite.
     Regele Vostru vă cheamă din nou la luptă ca să înfăptuiţi Visul nostru de atâtea veacuri: Unirea tuturor Românilor, pentru care în anii 1916 – 1917 aţi luptat cu atâta vitejie.
     Sufletele acelor căzuţi pe câmpul de onoare vă binecuvântează pentru această ultimă sforţare; privirile credincioşilor noştri aliaţi sunt îndreptate cu dragoste şi încredere spre Ţara noastră şi fiii ei; camarazii voştri de armă din biruitoarele armate franceze şi engleze, care vin în ajutorul nostru cunosc vitejia voastră de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti; arătaţi-le că timpul de aşteptare n-a putut să slăbească braţul ostaşului român. Fraţii noştri din Bucovina şi din Ardeal vă cheamă pentru această ultimă luptă ca prin avântul vostru să le aduceţi eliberarea de jugul străin.
         Biruinţa e a noastră şi viitorul va asigura întregului neam românesc viaţă paşnică şi fericită.
         Înainte deci cu vitejia strămoşească!
        Dumnezeu este cu noi.
FERDINAND
 
 
 (`„Neamul Românesc” Anul XIII nr. 300, Iaşi, 30 Octombrie [12 noiembrie] 1918)
 
 27 octombrie/9 noiembrie 1918, Berlin, Ultima însemnare a lui Georg von Müller despre prăbușirea Imperiului german.
 
 Berlin, 9 noiembrie 1918

          O dimineaţă ceţoasă s-a transformat într-o zi însorită. Din lipsă de ceva mai bun de făcut tocmai mă apucasem să scriu Contribuţii la istoria izbucnirii războiului, pe baza însemnărilor din jurnalul meu, când vine Stapenhorst la mine şi mă anunţă că tocmai a venit vestea că împăratul ar fi abdicat şi prinţul Max von Baden este guvernator al Reich-ului, iar Scheidemann[1] cancelar. Ce eveniment! Să fie de bun augur patriei!
 
 
"Kaiserul a abdicat! Majestatea sa imperială şi regală s-a decis să renunţe la tron."
 
 

 
Proclamarea Republicii Germane


         Proclamarea Republici de către Philipp Scheidemann de la o fereastră Rreichstag -ului.
      După cum stăteau lucrurile din cauza ezitărilor împăratului şi după cum se tensionase situaţia din jurul său, deznodământul acesta vine ca o izbăvire!
       Comandatura îmi comunică faptul că în Berlin s-au pornit coloane de muncitori să demonstreze. La sediul nostru din Bendlerstrasse[2] s-au montat mitraliere în poziţie de apărare la ambele intrări. Intrarea de serviciu este închisă pentru toată lumea. Imediat după-amiază a venit ordinul Comandaturii: Nu se face uz de armă. Gărzile au fost retrase de peste tot. Aşa cum am aflat mai pe seară trupele garnizoanei s-au dat complet la o parte. Gărzile de la Poarta Brandenburg s-au lăsat dezarmate. Batalionul de rezervă al Regimentului de Gardă Ţarul Alexandru a trecut de partea bolşeviştilor şi aşa îşi zic acum. Sigur că nu mai avea niciun sens să fie folosit la apărarea sediului Marinei.
       Soldaţi revoluţionari cu drapelul roşu la Poarta Brandenburg din Berlin, la 9 noiembrie 1918.
      O ediţie specială are sub titlul mare de o şchioapă: Kaiserul a abdicat, o înştiinţare a prinţului Max von Baden din care se vede că el l-a propus viitorului regent pe deputatul Ebert pentru funcţia de cancelar[3]. De o guvernare a Reich-lui de către acest prinţ nici vorbă.
      De la ora 3 ½ la 4 ½ după-amiază cu Hellferich[4] la plimbare prin Tiergarten şi chiar în uniformă. Mare imprudenţă. Hellferich a auzit cum câţiva trecători după ce s-au îndepărtat de noi au spus: Ei, da, ăla n-o să se mai plimbe niciodată aşa.
    Camioane cu steaguri roşii, pline cu soldaţi şi muncitori înarmaţi şi chiuind străbat străzile, inclusiv Bendlerstrasse und ela nr. 14 se află cabinetul Marinei. Soldaţii care stăteau de gardă în vecinătate, la Tattersall, au fraternizat cu ei..
       Când eu, teafăr şi nevătămat, am ajuns în faţa locuinţei, am văzut un mare convoi de răsculaţi care se îndrepta spre Ministerul Marinei. Acolo au forţat intrarea, au luat armele şi au cerut ca ofiţerii să-şi dea jos epoleţii şi cocardele, ceea ce nu s-a realizat, deoarece puţinii ofiţeri care se mai aflau în minister erau deja în haine civile...
      În rest, la Ministerul Marinei nu s-au mai ajuns alte excese. Doar câteva automobile au fost rechiziţionate, probabil pentru mutări. Dar a fost o senzaţie groaznică să-i vezi venind pe soldaţii cu steaguri roşii în curtea interioară a Ministerului, acolo unde voiau să confişte automobilele...


 

[1] În realitate Philipp Scheidemann, la vremea respectivă secretatr de Stat fără portofoliu, nu a fost numit cancelar; la aflarea veştii că deputatul de orientare comunistă Karl Libknecht a proclamat de la balconul Palatului Imperial Republica Socialistă Germană, Scheidemann a proclamat, din proprie iniţiativă, de la balconul Reichstag-ului [clădirea Parlamentului] Republica Germană. Ambele proclamaţii ale lui Liebknecht şi Scheidemann au fost îndelung aplaudate.
 Extra-Ausgabe des Vorwärts din 9 noiembrie 1918
„Karl-Liebknecht-Portal“ în faţa acestei clădiri, dintr-un camion, Karl Liebknecht a proclamat la 9 noiembrie Republica Socialistă Germană.

 Karl Liebknecht vorbind mulţimii 
 
(Georg von Müller, 9 noiembrie 1918, din Georg von Müller, Regierte de Kaiser ?, Göttingen 1959, pp. 447 -448)
[2] Sediul Ministerului Marinei de Război.
[3] În realitate împăratul Wilhelm al II-lea nu abdicase. Prinţul Max von Baden a vrut însă să grăbească lucrurile şi a transmis agenţiei Wolff această ştire care a fost imediat publicată fără nicio verificare sau confirmare. Ovaţionarea ei de către masele populare strânse pe străzile din centrul Berlinului a fost considerată de lumea întreagă ca o legitimare a acestei abdicări, iar fuga peste frontieră, în Olanda, a Kaiserului a confirmat ştirea. Max von Baden a demisionat din funcţia de cancelar şi l-a rugat pe Friedrich Ebert să preia şefia guvernului, ceea ce s-a şi întâmplat. Aceste aevenimente au determinat pe lideri Antantei să accepte propunerea de armistiţiu venită din partea noilor lideri ai Germaniei. Abdicarea împăratului a venit mult mai târziu, la 28 noiembrie, când guvernul i-a promis o pensie lunară de 65.000 de mărci aur pe lună în schimbul unui act oficial de abdicare. 

 
Actul de adicare al împăratului Wilhelm al II-lea:
I28 noiembrie 1918
[4] Karl Helfferich (1872 -1924), economist, bancher şi om politic german, vice-cancelar şi ministru de Interne (22 mai 1916 – 24 octombrie 1917).

 
 
 
 
27 octombrie/ 9 noiembrie 1918, Iași,  Decretul regelui Ferdinand pentru remobilizarea armatei române începând cu 28 octombrie/10 noiembrie 1918
  
 
          FERDINAND I,
          Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al României,
           La toţi de faţă şi viitori, sănătate:
Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de război No.70,
            Am decretat şi decretam:
Art. I. – Toate comandamentele, corpurile şi serviciile armatei trec pe picior de război. 
            Prima zi de mobilizare: ziua de 28 Octombrie 1918.
Art. II. – Efectivele de răsboi se vor complecta cu oameni de la vatră din contingentele de complectare, rezervă şi miliţii până la contingentul 1891 inclusiv.
Art. III. – Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de răsboi este însărcinat cu executarea acestui decret.
Dat în Iaşi, la 27 Octomvrie 1918.                                                                                         
                                                                                                            FERDINAND
            Ministru de răsboi,
General de corp de armată Grigorescu
                                                                                                            No. 3.179.
(A.M.N.R., fond Microfilme, rola  P II 1.2582, cadrul 541)


 
 
25 octombrie/7 noiembrie 1918, Salonic, Telegrama generalului Franchet d’Esperey, comandantul Armatei de Orient adresată Ministerului de Război de la Paris, prin care informează despre situația de pe front și solicitarea urgentă ca România să reintre rapid în război
 
       Ministère de la Guerre, Télégramme de Salonique, expéditeur Général Franchet d’Esperey, 8 Novembre 1918
 
     Armée Mackensen n’étant pas comprise dans armistice signé sur le front italien je prescris à armée serbe et à armeé Henrys couper ligne retraite par Temesvar et Arad, et à armée Général Berthelot entreprendre passage Danube et poursuite avec les premiers éléments de l’armée du Danube, déjà arrivés. En outre j’ai avisé Jassy en vue d’intervention rapide roumaine. Je vous demande me faire connaître d’urgence s’il n’y aurait pas lieu exiger du Gouvernement hongrois désarmement et internement des troupes Mackensen empruntant son territoire.
 
 (S.A.N.I.C., Microfilme Franţa, inv. 1913, rola 249, cadrul 12)
 

 
 
24 octombrie/ 6 noiembrie 1918, Iași, Ordin de zi al generalului Nicolae Petala adresat trupelor din subordine cu ocazia intrării în Bucovina

     Ofiţeri şi soldaţi ai Corpului IV de armată !
     Se împlineşte un an de când prăbuşindu-se împărăţia rusească, fraţii noştri basarabeni ne-au chemat la ei, spre a desăvârşi desrobirea începută, şi a închega unirea întreagă şi veşnică a două ţări surori. Astăzi ursita neamului românesc, mergând spre împlinirea sa, ne chiamă pentru a doua oară. Bucovina, pământ scump românesc, smuls de aproape două veacuri din trupul Moldovei, îşi îndreaptă glasul cătră noi şi ne cere ajutorul armelor noastre spre a o mântui, de focul aprins din clipa, în care victoria aliaţilor noştri a prăbuşit pentru totdeauna împărăţia Austro-Ungară. Regele nostru iubit şi cârmuitorii ţării au răspuns chemării lor frăţeşti şi v-au ales pe voi, ostaşi ai Corpului IV, spre a duce cuvântul de pace şi de unire pe ogorul românesc al Bucovinei.
      Ostaşi!
     In clipa, în care purtători ai unei solii atât de înalte şi de sfinte, veţi păşi în ţara care păstrează moaştele marelui Ştefan, să fiţi pătrunşi cu toţii de măreţia faptei, pe care o săvârşiţi! Să ştiţi că de sub porţile Sucevei, vă privesc veacuri de jertfă şi de vitejie românească, şi că pământul pe care îl veţi călca astăzi sub cutele steagului României Mari, cuprinde mormintele atâtor eroi, cari au luptat şi au murit, pentru ca să se facă cu putinţă înfăptuirea visului, pe care voi îl împliniţi azi. Însufleţiţi de această măreaţă amintire a trecutului, fiţi vrednici ostaşi de înaintaşii voştri, de acei mucenici, cari au presărat câmpia cu trupurile lor, pe calea însângerată cătră acelaş ideal, care duce dela Şelimbăr la Mărăşeşti. Fiţi vrednici de clipele mari, pe cari le trăiţi, şi aveţi neclintit în faţa ochilor voştri credinţa, că numai păstrând în  toate împrejurările o disciplină de fier şi fiind în tot timpul soldaţi ai cinstei, ai legalităţii şi ai ordinei în apărarea avutului şi onoarei locuitorilor, veţi răspunde cu adevărat înaltei chemări, pe care providenţa şi încrederea regelui v-au hărăzit-o vouă. Cântând „Deşteaptă-te Române" şi înălţând cătră ceruri stindardul zdrenţuit în lupte, mergeţi ostaşi ai corpului IV, să cuceriţi sufletele fraţilor Bucovinei şi fiţi soldaţi ai înfrăţirii tuturor Românilor.
 
N. Petala, comandantul Corpului IV de armată, general de divizie
Iaşi, 24 Octomvrie 1918
[ A.M.N.R, fond  Microfilme, rola nr 1.2580, cadrul 749


 
 
 
 
 
 
 
23 octombrie/5 noiembrie 1918, Iași, Ordinul Ministerului de Război și Marelui Stat Major adresat, comandantului Diviziei 8 infanterie, generalul Iacob Zadic, privind  intervenția marii unități în Bucovina
 
 
MINISTERUL DE RĂZBOI
      Marele Stat Major                                                                                     23 octombrie 1918
           Nr.l (Nr. 8)
 
către
GENERALUL IACOB ZADIC
Comandantul diviziei 8 infanterie
 
      Populaţia română din Bucovina fiind ameninţată, de bande bolşeviste, guvernul a hotărât a-i da ajutorul necesar.
Pentru aceasta se ordonă:
     1) Generalul Zadic Iacob, comandantul Diviziei 8 [Infanterie], având sub ordinele sale Regimentele 16, 29 şi 37 Infanterie, precum şi toţi grănicerii şi jandarmii care se găsesc în prezent cu serviciul de pază pe frontiera bucovineană, va ocupa fără întârziere Iţcani şi Suceava, iar de aici va întinde progresiv ocuparea Bucovinei până la Cernăuţi inclusiv.
    Se pun la dispoziţie şi Regimentele 3 şi 8 Roşiori, care urmează să sosească în curând la Burdujeni. În ce priveşte artileria, generalul Zadic este autorizat a lua din regimentele Diviziei 8 câte o baterie.
    2) Se vor lua măsuri urgente pentru ca toate unităţile indicate să fie bine echipate şi prevăzute cu 6 zile hrană de rezervă;
    3) 
Generalul Zadic se va pune în legătură cu guvernul naţional din Bucovina. 


ŞEFUL MARELUI STAT MAJOR                                                  MINISTRU DE RĂZBOI
General de corp de armată                                                                  General de divizie
CONSTANTIN CHRISTESCU
                                                        CONSTANTIN HÂRJEU                   






Generalul Iacob Zadic                                                                                   
 [ A.M.N.R, fond  Microfilme, rola nr 1.2580, cadrul 748]
 

 
 
 
20 Octombrie/2 Noiembrie 1918, Însemnări ale lui N. Iorga privitoare la evenimentele externe și starea de spirit internă

      Germanii au evacuat Serbia. Aliaţii, cu Sârbii in frunte, au intrat in Belgrad şi Semendria. Se pretinde că s-ar afla şi la Severin.
Fiume a fost ocupat de Italieni, ale caror forţe, ajutate esenţial de Francezi şi Englezi, reiau teritoriul ocupat de duşman. Un armistiţiu ar fi fost cerut şi incheiat de Austrieci. La Trieste se aşteaptă flota americană. Flota austro-ungară e acuma croată.
Tisza a fost împuşcat la Budapesta de un soldat. Karolyi[1] se încearcă a guverna. De fapt ar fi stăpânire bolşevică.
Mihály Károlyi
 
       Regele m-a chemat deosebit la parastasul pentru prinţul Mircea[2]. Liberali şi conservatori, miniştri de ieri şi de mâine, se aşează în stânga împreuna cu soţiile lor. Iau loc lângă episcopul Teodosie, înaintea lui Marghiloman, supt ochii furioşi ai cetei lui. Îi şi refuz lumina, pe care o dau făcliei lui Inculeţ.
       Generalul Cristescu îmi spune ca razboiul e total pierdut pentru Centrali. În două saptămâni, dacă Germanii de la noi nu pleacă, vor trebui să se predeie.
       Ai noştri se tem de contagiunea bolşevismului. Neîntarziate reforme sociale se par indispensabile.
      Cocea[3] a sosit din Basarabia. Social-democraţia lui se strigă seara de tipuri suspecte, sfidătoare.
Nicolae Cocea
      Şi Averescu işi urmează propaganda. Ar fi şi un Austriac al lui Randa.
      La plecarea de la parastas, Mircea Lecca şi alţii i-au strigat lui Meissner[4] : Nach Berlin. [La Berlin să te duci!]       Miniştrii au fost huiduiţi de invalizi. A fost şi o încercare de a-i lovi, pe care a oprit-o intervenţia prefectului de poliţie.
      Constantin Meissner, membru de onoare al Academiei Române
 
    Se vorbeşte de un Ministeriu pur conservator, al lui Take Ionescu, ori de unul Averescu. Încă de ieri seara Marghiloman şi-a prezentat demisia[5].
       Pe mâine se pregăteşte o manifestaţie de simpatie Aliaţilor. I. Grădişteanu e printre organizatori.
Numai la Chişinău se va face o declaraţie. Cealaltă, a Ardelenilor şi Bucovinenilor, se amână pe câteva zile."

 (Nicolae Iorga, Memorii, f.a. vol.2, pp. 88 -89)

[1] Károly Mihály (1875 -1955) om politic maghiar, prim-ministru al Ungariei (31 octombrie 1918 – 11 ianuarie 1919) preşedinte al Ungariei (11 ianuarie -21 martie 1919) când puterea a trecut în mâna unui guvern de orientare bolşevică condus de Sándor Garbai, în care însă rolul conducător îl avea ministrul de Externe, Bela Kun.
[2] Mircea (21 decembrie 1912/3 ianuarie 1913 – 20 octombrie/2 noiembrie 1916) ultimul născut al cuplului regal Ferdinand şi Maria.
[3] N.D. Cocea (1880 -1948) avocat, jurnalist, scriitor şi om politic comunist român.
[4] Constantin Meissner (1854 -1942) pedagog şi om politic român, ministru al Industriei şi Comerţului în guvernul Marghiloman (6 martie – 4 iunie 1918), preşedinte al Camerei Deputaţilor (iunie –noiembrie 1918); va fi ministru al Lucrărilor Publice în guvernul condus de generalul Averescu (14 iulie 1926  – 4 iunie 1927). Membru de onoare al Academiei Române (31 mai 1934).
[5] Regele Ferdinand îi va cere demisia lui Marghiloman la 24 octombrie/6 noiembrie 1918, pentru că miniştri plenipotenţiari ai Antantei i-au declarat că nu mai pot avea încredere în guvernul existent.


 
 
20 octombrie/2 noiembrie 1918, Paris, Telegrama lui Georges Clemenceau, primul ministru, către generalul Henri Mathias Berthelot, referitoare la perspectivele reintrării României în război alături de Antantă și operațiile în Marea Neagră
 
       Paris, 2 Novembre 1918,
       Président du Conseil, Ministre de la Guerre à Général Berthelot, Salonique
       1 J’approuve projet exposé par votre télégramme 25-30 du 30 Octobre.
      2 Intervention en Roumanie doit avoir lieu le plus tôt possible et dès que moyens nécessaires auront pu être mis à votre disposition par Général Franchet d’Esperey, afin exploiter sans retard situation favorable créée par fléchissement de Autriche et état des esprits en Roumanie.
   3 Opération par Mer Noire et Odessa, dont vous envisagez exécution, sera très efficace pour hâter succès intervention directe en Roumanie. Toutefois, sa portée doit être envisagée sous un jour plus large. Prévue dans plan d’action général en Orient, définie par instruction qui vous a été remise le 7 Octobre, elle doit viser en Russie Méridionale, d’une part, la saisie des gages territoriaux qui nous sont nécessaires pour garantir nos intérêts, et, d’autre part, la reconstitution des forces locales en vue de l’établissement d’un régime d’ordre favorable à notre cause.
    4 Cette opération par Mer Noire, rendue possible par armistice turc qui nous ouvre Bosphore, est subordonnée à accord préalable entre Puissances de l’Entente. Démarches sont entreprises en vue réaliser cet accord.
    5 Général Franchet d’Esperey a été mis au courant de ce plan d’action éventuel par lettre du 27 Octobre et invité à en étudier les possibilités d’exécution de concert avec vous.
    Ce télégramme à communiquer à Général Franchet d’Esperey.
    Clémenceau

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franţa, inv. 1552, rola 227, cadru 183)

 
 
 
 
 
19 octombrie/1 noiembrie 1918, Vasile Bianu despre  moartea liderului maghiar Istvan Tisa și  politica sa în calitate de prim ministru
 


István Tisza
      Pedeapsa lui Dumnezeu a început. Contele Ştefan Tisza, cel mai mare duşman al Românilor, a fost împuşcat de către nişte soldaţi în locuinţa sa, în faţa soţiei şi fiicei sale[1]. El a murit zicând: Sunt lovit, mor, trebuia să se întâmple aşa! O dată cu asasinarea acestui călău al neamului nostru începe şi prăbuşirea Ungariei, care are soarta Austriei, cu care a făcut un trup şi suflet până acum în chipul unui mosntru botezat Austro-Ungaria, sub jugul căruia au vieţuit atâtea naţionalităţi în chinuri mai bine de o jumătate de veac. Tisza este ultimul reprezentant în treg al maghiarismului. Politica sa se rezumă în hegemonia maghiară peste tot teritoriul Coroanei Sfântului Ştefan şi care nu poate fi susţinută decât dacă se va menţine în Austria stattul habsburgic, cu birocraţia sa şi cu metodele ei. El ştia că puterii de atracţie pe care o exercitau asupra popoarelor Monarhiei afinităţile şi identităţile de rasă, va trebui să i se deie odată o ultimă luptă internă, dacă o victorie comună în afară nu le va lega încă pentru câtva timp. Pentru acesta Tisza a fost cel mai straşnic partizan al războiului mondial, s-ar putea zice drept unul din autorii lui, dacă nu cumva principalul autor. Înainte de a cădea sub gloanţele ucigaşe, cu puţin timp, el a reclamat pentru sine acest titlu, spunând că el a redactat ultimatul dat Serbiei[2], fără amestecul german.
 

         Tisza, până când şi-a dat sufletul, a fost cel mai mare duşman al chestiunii naţionalităţilor, şi mai ales al chestiunii naţionale române. Tratativele lui cu partidul naţional român au fost numai de formă, pentru ochii lumii, şi nu au dat niciun rezultat, căci el a respins chiar şi cel mai mici cereri ale Românilor. În mândria lui de magnat, de reprezentant al clasei dominante, nu putea să intre concepţia egalităţii tuturor locuitorilor ţării ungureşti înaintea legii; de altfel el vorbea cu căldură şi cu multe figuri oratorice despre libertate şi democraţie, dar în fundul conştiinţei lui feudale, dogma superiorităţi rasei maghiare înăbuşea orice gând de propăşire a patriei în afară de preponderenţa absolută a rasei lui. Chiar în ultimul timp, când ideile despre drepturile popoarelor de a-şi făuri ele singure soarta, îşi urmau victorios drumul în lumea întreagă, el s-a opus din toată puterea votului obştesc în Ungaria, de frică ca nu cumva acest vot să răpească ceva din atot puternicia Maghiarilor. Acum se poate vedea bine cum politica urmată în timp de cincizeci de ani de cei doi Tisza, tatăl[3] şi fiul, a fost cauza directă a prăbuşirii şi dezmembrării Ungariei, monarhie dualistă, clădită pe hegemonia germană în Austria şi hegemonia maghiară în Ungaria. Mie îmi pare foarte rău că acest mândru conte maghiar a murit tocmai acum, când ar fi trebuit să fie martor ocular al falimentului politicei al cărei reprezentant aprig a fost în tot cursul vieţii, căci aceasta ar fi fost cea mai dreaptă pedeapsă pentru nelegiuirile lui şi ale neamului său."

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 90 -91.)


 

[1] Tisza Istvan a fost asasinat în vila sa la 31 octombrie 1918.
[2] Text redactat în limba franceză de baronul Alexander Musulin von Gomirje (1868 -1947) şi prezentat Serbiei la 23 iulie 1914.
[3] Kálmán Tisza (1830 -1902), om politic maghiar, prim-ministru al Ungariei (1875 -1890), exponent al politicii de maghiarizare prin care s-a urmărit impunerea hegemoniei maghiare asupra celorlalte comunități etnice și lingvistice din Ungaria. Fiul său a fost Istvan Tisza (1861 -1918) prim-ministru al Ungariei (1903 -1905 şi 1913 -1917).
 
 
 
 
17/30 octombrie 1918, Salonic, Telegrama generalului Henri Mathias Berthelot către ministrul de război al Franței prin care îl informează despre demersurile pentru reintrarea României în acțiune alături de aliați

      Salonique, 30 Octobre 1918, Général Berthelot à Ministre Guerre
    M. Antonesco est arrivé à Jassy le 22 courant en avion piloté par le Lieutenant Noel. Ministre de France et Général Lafont ont répondu à ma demande de renseignements en envoyant par la même voie le lieutenant de Flers qui est arrivé hier à Salonique. L’état d’esprit général dans le public roumain et dans l’armée roumaine est en pleine exaltation et il suffira de franchir le Danube pour mettre le feu aux poudres. Bien que l’Armée roumaine ait été aussi complètement désorganisée que possible, une mobilisation énergiquements voulue peut mettre 6 divisions sur pied au bout de 8 jours, deux autres en 30 jours ou 6 semaines. Armement et munitions infanterie existent pour 250.000 hommes; armement et munitions artillerie largement pour 10 divisions et 12 à la rigueur. Matériel et munitions sont en territoire non occupé. La Moldavie n’est pas occupé actuellement. L’ensemble des forces ennemies d’occupation de la Valachie, y compris Dobroudja ne semble pas dépasser 6 à 7 divisions dont 2 ou 3 austro-hongroises. Mais on craint, si la Roumanie prend les armes, une intervention des troupes allemandes et autrichiennes qui sont encore en Ukraine. Il me semble que si l’on peut arriver à régler la question turque, il y aurait un gros intérêt à nettoyer la Mer Noire et à entreprendre une opération sur Odessa. Le débarquement pourrait se faire facilement à Akkerman où il n’y a pas de troupes ennemies.
     M. Bratiano a fait parvenir télégramme suivant à destination de Président du Conseil: “C’est avec une profonde émotion que nous avons reçu votre message. Nous y voyons avec reconnaissance une preuve de votre amitié. Nous ne négligeons rien pour témoigner à nouveau les liens indissolubles qui nous rattachent à la noble cause dont vous étiez le grand représentant et pour faciliter la réalisation des plus chères aspirations de notre peuple. Signé: Bratiano.”
      Le Général Lafont signale la situation déplorable qui existe en Roumanie au point de vue alimentaire. Il dit que les premiers secours à envoyer après le nettoyage de la Mer Noire, devront porter sur ce point; en deuxième ligne, ce serait l’équipement, surtout des chaussures, manteaux et du linge; en troisième ligne seulement l’armement et les munitions. A ce dernier point de vue, les ressources livrées par la Bulgarie pourraient être utilisées pour porter à 18, au cours de l’hiver, le nombre des divisions roumaines.
      En ce qui concerne les mouvements de troupes françaises en Bulgarie, j’espère qu’ils seront terminés vers le 18 novembre et permettront, vers cette date, le passage du Danube. A ce moment, je lancerai un appel aux armes à toute la Roumanie. Le Roi et M. Bratiano proclameront alors la mobilisation. J’espère pouvoir simultanément organiser un soulèvement de la population de la Valachie sur les derrières mêmes de l’armée allemande. Tout le personnel de la Légation de France en Roumanie est en bonne santé.
 
 Général Berthelot
 (Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franţa, inv. 1990, rola 187, cadre 261-263)
 
 
 14/27 octombrie 1918, Cernăuți, Moţiunea Adunării Constituante a Bucovinei din 27 octombrie 1918, prezentată de Dorimedont Popovici
 
Moţiune
  
   1. Reprezentanţii poporului Român din Bucovina, întruniţi astăzi, în ziua de 27 octombrie 1918 în capitala Bucovinei, se declară, în puterea suveranităţii naţionale, constituantă a acestei ţări româneşti.
      2. Constituanta hotărăşte unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti  într-un stat naţional independent şi va purcede spre acest scop în deplină solidaritate cu Românii din Transilvania şi Ungaria.
     3. Spre a conduce poporul român din Bucovina şi a-i apăra drepturile şi spre a stabili o legătură strânsă între toţi românii, constituanta instituie un consiliu naţional de 50 de membri.
Acest consiliu ne va reprezenta prin mandatari şi la conferinţa de pace, și în afară de el nu recunoaştem nimănui dreptul de a hotărî, sau trata asupra poporului român din Bucovina.
     4. Constituanta respinge cu hotărâre orice încercare care ar ținti la știrbirea Bucovinei, doreşte însă să se înţeleagă cu popoarele conlocuitoare.
    Cernăuți, 27 octombrie 1918
 
 [1918 la Români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Documente externe 1916 -1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, vol. II, doc. nr. 381, pp. 1176 -1177]

 
 
 
 
 
13/26 octombrie 1918, Charles J. Vopicka, ministrul SUA despre contextul și perspectivele reintrării în acțiune a României. 
 
     Declaraţiile domnului Take Ionescu – privitoare la apropierea intervenţiei românilor – au fost reproduse, conform unui ziar olandez Telegraaf, în presa bucureşteană. Publicarea acestor declaraţii este foarte imprudentă, deoarece orice alimentează neîncrederea şi suspiciunile germanilor ar putea fi pretextul lor de a ocupa Moldova, fapt care ar putea anihila capacitatea României şi ar complica, în consecinţă, sarcina Aliaţilor.
       Orice referire la o eventuală intervenţie a românilor poate face ca acţiunea să devină mai dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Rugăm de urgenţă ca telegramele aliaţilor să fie citite ca atare. Rugăm insistent să se facă referire la telegramele de la Lyons, din 23 octombrie, privind operaţiunile din Bulgaria, în care se menţionează o posibilă alianţă cu România. Ar fi mai bine ca misiunea generalului Berthelot să nu fie înscrisă în telegrame, deoarece chestiunea s-ar afla imediat aici.
       Există o dorinţă mare pentru o clară înţelegere a intervenţiei României, care ar putea avea loc foarte curând. Există însă şi teama că germanii vor profita de orice pretext pentru a ocupa Moldova, şi, de asemenea, că ostilităţile vor înceta mai înainte ca românii să reuşească să-şi satisfacă dorinţa de a lupta din nou de partea Aliaţilor, răzbunându-se în acest fel.
        Ar fi de dorit să nu-i stârnim pe români, ci mai degrabă să-i liniştim şi să le oferim o deplină asigurare asupra sentimentelor Antantei, aşa cum s-a făcut în telegrama de la Lyons, din 22 curent. Va fi, de asemenea, necesar să-i “orbim” pe germani cât mai mult timp posibil, astfel încât România să se poate pregăti repede pentru luptă şi să-i surprindă, în loc de a oferi doar o sclipire de victorie, printr-o acţiune de pregătire vremelnică [printr-o acţiune insuficient pregătită].
      Nu trebuie să uităm faptul că ne aflăm în prezent într-o tabără austro-germană, Moldova nefiind doar înconjurată de trupe inamice, ci de asemenea şi controlată de germani sau de agenţii lor, care se află în fruntea tuturor serviciilor. Armata română a fost dezorganizată în aşa măsură încât acum ar fi imposibil să mai reziste, chiar şi la cel mai mic atac. Pe de altă parte, nimic nu s-ar putea face fără ajutorul cabinetului existent, iar înlocuirea acestuia cu un cabinet antantist ar fi cu siguranţă considerată de germani drept o provocare, ceea ce nu ar trebui să se întâmple înainte de momentul oportun. Până la noi ordine, este necesar ca toate acţiunile să fie strict secrete.
Trebuie avut în vedere că, în aceste condiţii, ajutorul României nu ar putea fi decât unul foarte slab. Lăsăm în grija ataşaţilor noştri militari să indice cu exactitate condiţiile. Cu toate acestea, trebuie să nu pierdem din vedere că regele, politicienii şi generalii indicaţi să ia comanda nu au considerat nicodată posibilă intervenţia României dacă acţiunea trupelor aliate i-ar determina pe germani să întârzie mobilizarea. O dată acest rezultat obţinut, importanţa forţei militare române va creşte rapid. Această forţă va atinge treptat numărul de 400.000 de oameni, de îndată ce teritoriul va fi eliberat de trupele de ocupaţie.
       În aceste circumstanţe, intervenţia României ne-ar oferi nouă avantaje pentru viitoarele noastre operaţiuni. Ar apare o complicaţie pentru Aliaţi, dacă această acţiune ar fi începută prea devreme sau dacă s-ar afla despre ea id est înainte ca legătura cu trupele aliate să fie una cu adevărat sigură. Acest fapt n-ar avea alt rezultat decât a le da germanilor un motiv important să ocupe Moldova. Într-o atare situaţie, Aliaţii ar avea de cucerit întreaga ţară ; inamicul s-ar afla în poziţia de a pune mâna pe toate materialele de cale ferată acumulate, care le-ar fi de mare folos Aliaţilor în Austro-Ungaria. Dacă războiul durează, inamicul ar profita de următoarea recoltă.
        Dorim să insistăm asupra importanţei următoarelor idei :
       1. să se evite orice ar da inamicului posibilitatea de a ne afla intenţiile în privinţa mobilizării din Moldova.
       2. să se ia în considerare, în elaborarea planului Aliaţilor, faptul că Moldova aflându-se acum la mila germanilor, mobilizarea trebuie să fie precedată de o acţiune interaliată, pentru a i se da libertatea necesară la operaţie, astfel încât să nu fie expuşi la un dezastru inutil, ceea ce – atât moral, cât şi material – ar fi în detrimentul cauzei noastre.
       3. să îi dăm comandantului-şef al Trupelor Aliate mijloacele de a asigura ajutorarea tuturor forţelor române prin organizarea, cât mai curând posibil, a unei puternice ofensive, care să fie suficient de eficientă pentru a-l împiedica pe inamic să elimine elementele existente pentru mobilizare sau să trimită în Germania trupele din Valahia.
      Cerându-le guvernelor să nu eşueze în a face tot posibilul pentru a reduce riscurile intervenţiei României şi să asigure eficienţa ei, noi trebuie să luăm în considerare ipoteza că, în ciuda tuturor calculelor, germanii se vor hotărî să ocupe Moldova. În acest caz, noi credem că acţionăm conform vederilor guvernelor noastre dacă îl sfătuim pe rege să reziste cu orice preţ, cu condiţia ca autorităţile militare să garanteze că acest lucru va fi posibil"

(Charles J. Vopicka, Secretele balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere Andrei Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012, pp. 252 – 255.)
 

 
 
 
11/24 Octombrie 1918, Vasile Bianu despre răspunsul SUA la  solicitarea de pace a Austro-Ungariei
 
       Răspunsul Statelor-Unite la nota Austro-Ungariei are următorul cuprins:Domnule! Am onoare a confirma nota dv. din 4 Octombrie curent în care faceţi Preşedintelui o comunicare a guvernului imperial şi regal al Austro-Ungariei. Sunt însărcinat de Preşedinte ca să vă rog să binevoiţi a transmite guvernului imperial şi regal următorul răspuns: Preşedintele consideră de datoria sa, să comunice guvernului austro-ungar că nu se poate ocupa de propunerea făcută, fiindcă de la mesagiul său de la 8 Ianuarie au intervenit anumite evenimente de cea mai mare însemnătate, care au schimbat în mod necesar competinţa şi responsabilitatea guvernului Statelor-Unite. Între cele 14 condiţiuni formulate atunci de Preşedinte era şi următoarea: Popoarelor Austriei şi Ungariei, al căror loc voim să-l vedem asigurat şi apărat în mijlocul naţiunilor, să li se acorde cea mai largă posibilitate de dezvoltare autonomă. De când a fost scrisă această frază şi pronunţată în faţa Congresului Statelor-Unite, guvernul Statelor-Unite a recunoscut ca existentă starea de război între Ceho-Slovaci şi imperiul german, ca şi cel austro-ungar, şi că consiliul naţional ceho-slovac estede facto un guvern beligerant, investit cu autoritate corespunzătoare de a conduce afacerile militare şi politice ale Ceho-Slovacilor. A recunoscut şi în modul cel mai larg îndreptăţirea năzuinţelor de libertate naţională a Jugo-Slavilor. Preşedintele nu este deci în situaţia de a recunoaşte simpla autonomie a acestor popoare ca o bază de pace, ci este silit sa stăruie ca ele, şi nu el, să hotărască ce acţiune din partea guvernului austro-ungar poate satisface aspiraţiunile şi concepţiile popoarelor despre drepturile şi despre rolul lor ca membri ai familiei naţiunilor".
 
 ( Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, vol. 2, pp. 84 -85)
 
 
10/23 octombrie 1918, Însemnările ale amiralului Georg von Muller referitor la pepspectiva abdicării împăratului. 

      După-amiaza din nou în Reichstag. Cuvântare fanatică a socialistului Haase[1], care abordând chestiunea abdicării împăratului a provocat aproape o furtună. Răspunsul abil al lui Payer[2] rostit într-o formă potrivită, dar cu reproşuri clare la adresa conservatorilor.
 
Hugo Haase

      Francezii sunt în Serbia şi în Bulgaria la Dunăre şi au oprit navigaţia pe fluviu. Se spune că administraţia noastră militară va părăsi România în următoarele zile. Pacea de forţă şi dictat de la Bucureşti îşi vădeşte acum roadele.

 (Georg von Muller, Regierte der Kaiser? Gottingen, 1959, pp. 434 – 435)

[1] Hugo Haase (1863 - 1919), jurist, om politic, membru marcant al partidului social-democrat, din aprilie 1917 preşedinte al socialiştilor independenţi (USPD) alături de Georg Ledebour. Victimă a unui atentat la 8 octombrie 1919 a murit o lună mai târziu.
[2] Friedrich von Payer (1847 -1931), om politic german, vice-cancelar al Reich-ului (7 noiembrie 1917 -10 noiembrie 1918)

 
 
9/22 octombrie 1922, Iași, Telegrama identică a celor patru miniștri ai puterilor Aliate și Asociate, acreditați în România referitoare la necesitatea  intervenției  forțelor militate aliate, înclusiv a celor românești, pentru asigurarea controlului sudului teritoriului ucrainean în pericol de a fi ocupat de bolșevici.
 
    Iassy, 22 Octobre 1918. (Télégramme) identique des 4 Ministres (alliés avec prière de communiquer aux Gouvernements respectifs)
         Diverses personnalités, parmi lesquelles le Ministre de Russie et le Maire d’Odessa sont venus nous faire part de la terreur qu’inspire à la population paisible de l’Ukraine la perspective de l’explosion de bolchévisme qui suivra l’évacuation par les troupes allemandes, si elles ne sont immédiatement remplacées par les troupes alliées. Déjà on signale des massacres dans les localités évacués. Nous estimons que dans l’intérêt de notre action future en Russie, il est nécessaire de faire tous nos efforts pour répondre à cet appel et réduire au minimum le délai qui s’écoulera entre le départ des Allemands et l’arrivée des Alliés. Le concours des troupes roumaines a déjà été demandé pour le cas où elles pourraient agir avant les troupes alliées. Mais il est préférable si possible, de réserver les troupes roumaines pour les opérations en Autriche-Hongrie. En raison de l’hostilité roumano-russe, l’intervention des troupes roumaines envenimerait les rapports des deux pays, et compliquerait ainsi la politique de l’Entente. En outre, l’effet moral de la présence des troupes alliées serait beaucoup plus considérable et permettrait d’obtenir de grands résultats avec de faibles contingents. L’action des troupes roumaines, au contraire, ne serait proportionné qu’à leurs forces effectives. Toutefois M. Bratiano déclare que, désireux avant tout de donner entièrement son concours à l’Entente, il mettrait en cas de nécessité, à sa disposition, une partie des troupes roumaines. Il agit en Russie en vertu d’un mandat des Alliés et sous leur contrôle, mais nous insistons sur le grand avantage qu’il y aurait à détacher sans délai des troupes alliées en Russie, où elles devraient entrer en contact avec l’armée des volontaires du général Alexeief qui occupe la région du sud de Rostov. Les émissaires de l’armée des volontaires d’Alexeief demandent instamment un envoi de munitions à Novorosisk dès que le transport sera possible. Nous recommandons vivement cette demande, l’armée Alexeief étant la seule force nationale, organisée sur laquelle les alliés puissent s’appuyer en Russie. Ce télégramme est communiqué au Général Franchet d’Esperey. 
 
(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franţa, inv. 1552, rola 227, cadrul 185)
 

 
 
 
 7/20 octombrie 1918,  Însemnări ale lui Vasile Bianu despre reacția sa la discursul lui Alexandru Vaida Voevod   în parlamentul de la Budapesta la 18 octombrie 1918


      Împăratul Austro-Ungariei ca să prevină prăbuşirea imperiului său prin o pace generală, care ar satisface dorinţele naţionalităţilor de a-şi întemeia fiecare statul lor independent, a publicat un manifest către popoarele sale, prin care promite o transformare fundamentală a monarhiei. Această transformare va schimba Austria într-un imperiu federativ, compus din mai multe State, al căror caracter nu-1 va determina însă frontiere geografice, ci frontiere etnice. Toţi locuitorii de aceeaşi naţionalitate, indiferent de locul geografic unde locuiesc, dacă se găsesc înăuntrul limitelor actualului imperiu habsburgic, vor forma un Stat.
       Această transformare a Austriei a produs mare zarvă în Ungaria, care se vede silită să dea şi ea tot aşa, şi de frica aceasta Ungurii se grăbesc a cere independenţa completă a Statului lor, rămânând ca singură legătură cu Austria numai uniunea personală, lucru care s-a dezbătut cu mare zgomot în Camera ungurească din Pesta. La dezbaterile acelea au luat parte şi deputaţii români şi astăzi am cetit în ziare cu sufletul plin de mândrie hotărârea partidului naţional român, cetită de inimosul deputat Dr. Alexandru Vaida-Voevod[1]:
      Comitetul executiv al partidului naţional român din Transilvania şi Ungaria la 12 Oct. stil nou anul curent a ţinut o şedinţa în Oradea-Mare, sub preşedinţia d-lui deputat Dr. Teodor Mihali[2], în care s'a adoptat cu unanimitate o declaraţiune, prin care, faţă de situaţia creată de războiul mondial, naţiunea română cere dreptul să hotărască în mod cu totul liber şi fără nici o influenţă organizaţia ei de Stat şi raporturile acestuia printre naţionalităţile libere.

 
Alexandru Vaida-Voevod

 
 
 
Theodor Mihali

 
 
     Organizaţia naţională a Românilor din Ungaria şi Transilvania nu recunoaşte nici parlamentului ungar, nici guvernului, nici unui alt factor străin dreptul de a reprezenta la Congresul general de pace interesele naţiunii române. Afară de adunarea naţională sau a organelor, pe care le va trimite aceasta, şi afară de actualul comitet executive al partidului naţional român, nimeni nu poate fi îndreptăţit să trateze sau să ia vreo hotărâre asupra chestiunii referitoare la situaţia politică a acestei naţiuni.
   Aceasta declaraţiune a provocat în parlamentul unguresc un sgomot enorm din partea tuturor deputaţilor maghiari, care a ţinut mai mult timp. După ce s-a mai liniştit acel sgomot infernal, d. Vaida Voevod a mai declarat că toate acordurile şi hotărârile care s'ar aduce fără aprobarea naţiunii române prin reprezentanţii ei, vor fi nule si neavenite. Alt zgomot uriaş, dupa care d. Vaida continuă astfel: După suferinţe şi lupte seculare, naţiunea română din monarhia Austro-Ungară aşteaptă şi pretinde afirmarea dreptului său neînstrăinat şi imprescriptibil la viaţă naţională deplină.
     D. Vaida a mai declarat apoi, cu privire la cuvântarea contelui Stefan Tisza[3] din şedinţa precedentă, că: Ori de câte ori Contele Tisza a rostit o cuvântare în Cameră de la anul 1910 încoace, după scurgerea unui timp de 48 de ore el ne-a ameninţat că ne va zdrobi în bucăţele.

 
 
István Tisza
       D. Weckerle[4] este un adversar politic plăcut, dar contele Tisza este şi mai convenabil. Întotdeauna am fost pe deplin lămuriţi asupra intenţiunilor sale. D-sa a spus că am pregătit străinătatea cu un mare aparat în interesul cauzei noastre. În adevăr trebuie să recunoaştem că d-sa a făcut cauzei noastre cele mai bune servicii.
 
 
Sándor Wekerle
 

        În baza politicei lui Banffy[5] şi Apponyi[6], el şi-a pus ca scop suprem zdrobirea naţionalităţilor. Nu se poate închipui un serviciu mai mare făcut cauzei noastre decât cel pe care ni l'a făcut contele Tisza şi dorim ca d-sa să fie ministru de Externe şi ca d-sa să reprezinte Ungaria la Congresul de pace.
 
Albert Apponyi
 
        Cuvântarea sa de ieri ne-a făcut mai multe servicii decât am făcut noi prin o acţiune de zece ani. D. Vaida termină astfel: Monarhia austro-ungară întotdeauna a întârziat, acum nu mai au loc discuţii lungi, ci trebuie să se acorde naţiunilor nemaghiare dreptul de organizare. Aceasta este deja o afacere internaţională, o afacere de onoare a umanităţii întregi. Fiţi siguri, domnilor deputaţi, că naţiunea română întreagă vorbeşte prin rostul meu şi eu am dat expresie acelor dorinţe şi gânduri de cari sunt străbătute toate inimile româneşti. Zgomot mare de pe băncile ungureşti, aplauze furtunoase de pe băncile naţionalităţilor, iar deputatul slovac Ferdinand Iuriga a strigat româneşte: Să trăiească!
      Momentul în care d. Vaida-Voevod a cetit în Parlamentul unguresc declaraţiunea Românilor din Ungaria şi Transilvania este un moment hotărâtor în viaţa neamului românesc. Istoria va preamări până în veacul veacurilor ceasul în care Românii din Ardeal şi părţile ungurene au proclamat în faţa lumii întregi independenţa şi dreptul de a hotărî singuri de destinele lor. Declaraţiunea de la Oradea-Mare este crezul unui neam. Ea deschide în evoluţia poporului român o eră nouă de propăşire şi de dezvoltare în toate privinţele şi care-i va da putinţa de a se afirma şi de a-şi ocupa locul de frunte pe care i l-a hărăzit destinul printre popoarele din răsăritul Europei. Ceasul dreptăţii celei mari a sunat pentru toate popoarele oropsite. Visul milenar al neamului se va împlini, căci nimic şi nimeni nu-i va mai sta în cale. Dacă revoluţiunea franceză a proclamat în lume drepturile omului, războiul mondial proclamă drepturile naţionalităţilor!
       În ziarul Berliner Tageblatt d. Theodor Wolf[7] scrie că Preşedintele Wilson nu recunoaşte noul stat federativ austriac şi în consecinţă nu poate trata cu el. Nu Viena va trebui să hotărească de soarta popoarelor din Monarhie, ci popoarele vor hotărî singure de soarta lor şi indirect de soarta Împăraţiei habsburgice. Numai cu aceste popoare, care sunt singure judecătoare, va putea trata Wilson. Întemeiaţi pe această dreaptă interpretare a marelui ziar german putem înţelege acum care este însemnătatea declaraţiunii d-lui Vaida Voevod, făcută în Camera din Pesta şi pe care am reprodus-o mai sus."
 
 
Theodor Wolff (1913)
 
 
 (Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României, Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 80 - 83)

[1] Alexandru Vaida Voevod (1872 - 1950)  om politic, medic, publicist, unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc. Vaida-Voevod a debutat politic în anturajul arhiducelui Franz Ferdinand, ca susţinător al drepturilor românilor transilvăneni. Va fi prim-ministru şi ministru de Externe în urma primelor alegeri desfăşurate în regimul votului universal (1 decembrie 1919 – 13 martie 1920), de mai multe ori prim-ministru în anii 1932 -1933.
[2] Teodor Mihali (1855 -1934), om politic român, membru marcant al Partidului Naţional Român, preşedinte interimar al partidului în anul 1919. Preşedinte al clubului parlamentar din monarhia Austro-Ungară (1905 -1918), a participat la elaborare a declaraţiei de la Oradea din 12 octombrie 1918.  A fost şi vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale de la 1 Decembrie 1918 şi vicepreşedinte al Marelui Sfat Naţional Român. Ulterior, a devenit membru al Partidului Poporului, apoi al Partidului Naţional Liberal, a fost ales ca deputat la alegerile din 1920 şi 1931, şi a deţinut şi funcţia de vicepreşedinte al Senatului României.
[3] Contele István Tisza de Borosjenő şi Szeged ( 1861 – 1918 ), om politic maghiar membru marcant al Partidului Liberal şi prim-ministru al Transleithaniei (Ungariei) între anii 1903 -1905 şi 10 iunie 1913 – 15 iunie 1917. Evenimentele cele mai cunoscute legate de numele lui sunt criza maghiară din 1905 -1907, intrarea monarhiei Austro-Ungare în Primul Război Mondial, în timpul celui de-al doilea mandat al său de prim-ministru al Transleithaniei. A fost asasinat în vila sa din Budapesta la  31 octombrie 1918 (Revoluţia crizantemelor); avertizat să fugă a refuzat spunând Aşa trebuie să fie. Ca politician a susţinut menţinerea sistemului dualist austro-ungar (a monarhiei de Habsburg-Lorena), fiind reprezentantul „consensului liberal-conservativ”, răspândit în aceea perioadă
[4] Sándor Wekerle, în germană Alexander Wekerle (1848 –  1921), om politic maghiar şi primul ministru-preşedinte al Transleithaniei (Ungariei) care nu provenea din rândurile aristocraţiei (1892 - 1895, 1906 – 1910). La 20 august 1917 a fost numit din nou prim-ministru; a fost răsturnat de la putere la 30 octombrie 1918, în cursul Revoluţiei Crizantemelor.
[5] Baron Dezső Bánffy de Losonc (1843 –1911) om politic maghiar, prim-ministru al Ungariei (1895 – 1899) celebru pentru politica de reprimare a naţionalităţilor din Ungaria prin maghiarizarea numelor de familie şi a localităţilor şi prin introducerea forţată a limbii maghiare pe care o prezenta ca premisă a “introducerii unei politici federaliste în Ungaria.”
[6] Albert Apponyi, conte de Nagyappony, (1846 – 1933), om politic maghiar, ministru al învăţământului în Regatul Ungariei (1906 -1910). Celebru prin legea care-i purta numele, prin care a abrogat legea XVIII din 1868 şi a oprit funcţionarea şcolilor lipsite de o puternică bază materială pentru a interzice în felul acesta şcolile confesionale, germane, române, slovace şi sârbe. Din 15 iunie 1917 până în 8 mai 1918 a fost din nou ministru al învăţământului. După  război a fost şeful delegaţiei de pace a Ungariei la Conferinţa de Pace de la Paris.
[7] Theodor Wolff (1868 -1943), scriitor şi publicist german celebru în epocă, redactor-şef al ziarului liberal german Berliner Tageblatt (1906 -1933). După venirea naziştilor la putere s-a autoexilat; arestat la Nisa, în mai 1943, a murit la 23 septembrie 1943 de septicemie căpătată în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen.
 
 
 
 
13 octombrie 1918, Berlin, Georg von Muller despre dezbaterile dintre liderii politici și militari germani privind perspectiva încheierii armistițiului.

 
       Aud că împăratul şi-ar fi exprimat prin intermediul contelui Eulenburg dorinţa ca să fie şi el menţionat ca factor care aprobă în răspunsul dat notei preşedintelui Wilson[1]. Asta ar fi o gravă neînţelegere a stării de fapt. În rest M.S. este foarte bine dispus. Nu l-am mai văzut de la 2 octombrie…
Karl Helfferich

 
     Dimineaţa la plimbare prin Tiergarten[2] cu Helfferich[3]. Acesta era supărat din cale afară din cauza politicii noastre pe care o condamnă în toate privinţele. Ar fi trebuit să-l aducem pe Bülow[4] în loc să ne mulţumim cu nişte diletanţi în momente atât de grele. Nici prinţul Max von Baden, nici Hintze[5], nici Solf[6], nici Rödern[7] nu au experienţă politică. Dintre toţi Hintze este de departe cel mai bun.
       Chiar prima notă către Wilson a fost prost concepută. Ar fi trebuit să sune aşa: Nu vrem să avem niciun avantaj de pe urma războiului şi propunem armistiţiu şi pace, şi ca dovadă a bunei noastre credinţe suntem gata să evacuăm imediat teritoriile ocupate.
      După o astfel de declaraţie niciun guvern francez sau belgian nu ar mai fi putut cere continuarea războiului, adică alungarea prin forţă a inamicului din teritorii deja evacuate de bună voie. Dacă Wilson ar fi cerut explicaţii mai precise despre Alsacia-Lorena şi Polonia[8] am fi abordat altfel această pretenţie după ce am fi oferit mai întâi de bună voie evacuarea teritoriilor ocupate. În loc să facem aşa, ne-am declarat de la bun început de acord cu cele 14 puncte ale lui Wilson, pe baza cărora ni se poate cere Alsacia şi Lorena, teritoriile poloneze ale Prusiei, o colosală despăgubire de război, deocamdată mascată, şi chiar şi abdicarea dinastiei de Hohenzollern.
     La obiecţia mea că Înaltul Comandament a insistat pentru încheierea imediată a armistiţiului, ceea ce nu ne-a lăsat decât acest drum pe care am apucat-o, Helfferich a răspuns aşa: Înaltul Comandament, mai bine spus Ludendorff, şi-a pierdut capul cu totul. Au fost întrebaţi şi alţi generali dacă sunt de acord cu încheierea unui armistiţiu cu preţul cedării Alsaciei şi Lorenei?
    La vremea respectivă, când toţi cereau înlocuirea lui Falkenhayn cu Hindenburg şi Ludendorff[9], el, Helfferich, a discutat cu Bethmann[10] despre acestă schimbare şi cancelarul i-a spus aşa: Nu-l cunoaşteţi pe Ludendorff, ăsta-i mare numai la succese. Dacă lucrurile încep dintr-o dată să meargă prost, el îşi pierde capul. L-am văzut în asemenea situaţii pe frontul de est...”.
 
(Georg von Muller, Regierte der Kaiser, Goettingen, 1959, pp. 429 - 430 )
 

[1] În nota de răspuns de la 12 octombrie 1918, guvernul german se declara de acord cu cerinţele formulate de preşedintele Wilson. În acelaşi timp se sublinia faptul că guvernul vorbeşte în numele poporului german, bazat pe majoritatea partidelor reprezentate înReichstag. (nota editorului)
[2] Cartier aristocratic al Berlinului.
[3] Karl Helfferich (1872 -1924) om politic german, secretar de Stat la Finanţe (21 ianuarie 1915 – 22 mai 1916), secretar de Stat la Interne (22 mai 1916- 23 octombrie 1917) în aceeaşi ultimă perioadă, (de fapt până la 9 noiembrie 1917) a îndeplinit şi funcţia de vice-cancelar în vremea cancelarilor Theobald von Bethmann-Hollweg, Georg Michaelis şi Georg von Hertling. A participat la elaborarea tratatelor de Pace de la Brest-Litovsk şi Bucureşti. A murit într-un accident de cale ferată. 
[4] Bernhad von Bülow (1849 -1929), diplomat şi om politic german, ministru plenipotenţiar la Bucureşti (1888 -1893), ambasador la Roma (1893 -1897) ministru de Externe (1897 -1900) cancelar al Reich-ului (1900 -1909).
[5] Paul von Hintze (1864 -1941) amiral german, ministru de Externe (9 iulie - 3 octombrie 1918).
[6] Wilhelm Solf (1862 -1936) om politic german, guvernator al coloniei Samoa germană (1900 -1911), ministru al Coloniilor (1911 -1914), ministru de Externe (3 octombrie - 13 decembrie 1918).
[7] Siegfried von Rödern (1870 -1954) jurist german, ministru pentru Alsacia şi Lorena (1914 -1916), ministru de Finanţe (1916), din 1917 ministru fără portofoliu în guvernul Prusiei. La 30 septembrie a fost însărcinat de către împăratul Wilhelm al II-lea ca împeună cu vice-cancelarul von Payer să redacteze lista noului guvern care de la 3 octombrie avea să fie condus de prinţul Max von Baden.
[8] În sensul teritoriilor poloneze care făceau parte din Prusia prin decizia  Congresului de la Viena, din 1815 şi pe care Hellferich le considera ca fiind de drept ale Prusiei, ca şi Alsacia-Lorena de altfel.
[9] La 29 august 1916, în urma declaraţiei de război a României către Austro-Ungaria, şeful Înaltului Comandament german, generalul Falkenhayn care conducea de la 14 septembrie 1914, a fost înlocuit cu tandemul format din feldmareşalul Hindenburg şi generalul Ludendorff care va conduce până la sfârşit.
[10] Theobald von Bethmann-Hollweg (1856 -1921), om politic german, cancelar al Reich-ului (14 iulie 1909 – 13 iulie iulie 1917).
 
 
 
 11 octombrie 1918, Charles J. Vopicka,  ministrul SUA la Iași, despre statutul viitor al Dobrogei și intențiile Puterilor Aliate și Asociate  
 
      În conformitate cu radiograma venită de la [agenţia] Nauen, în care sunt inserate condiţiile impuse de Bulgaria, aceasta din urmă va deţine, în continuare, zona din Dobrogea aflată la sud de Cobadin. Nu am greşit atunci când i-am comunicat primului-ministru că această stipulaţie este contrară declaraţiei interaliate, transmisă printr-o telegramă venită de la Karnarvon, în 30 septembrie. Conform acestei declaraţii, Bulgaria trebuia să rămână în interiorul vechilor ei graniţe (1915), iar condiţiile privitoare la teritoriu urmau să fie stabilite la pacea generală la care dl Orlando[1] s-a referit în discursul său. Totuşi, o informaţie apărută în ziarul bulgar Presoretz şi o telegramă de la agenţia Reuter, care menţionau menţinerea trupelor bulgare în Dobrogea, provocat ieri o mânie cumplită împotriva aliaţilor, exprimată în cei mai violenţi termeni. Rugăm guvernele noastre să confirme oficial declaraţiile anterioare ale Antantei.
Alexandru Marghiloman
     Pentru a grăbi schimbul instrumentelor de ratificare, germanii au notificat că ei sunt dispuşi să garanteze unele concesii în ceea ce priveşte Dobrogea şi frontiera Carpaţilor. Domnul Marghiloman, care după cum a declarat, nu încerca altceva decât să câştige timp, a replicat că oricare ofertă având acest rezultat nu are valoare, acceptarea de către Germania a programului preşedintelui Wilson fiind de natură să asigure înapoierea întregului teritoriu al României. El a adăugat că Germania se afla în poziţia de a da României un avantaj imediat prin retragerea trupelor sau, cel puţin, prin evacuarea districtului capitalei. Germanii însă au refuzat să facă acest lucru, declarând că pentru ei este absolut necesar să ţină sub control exploatarea câmpurilor petroliere (din cauza războiului cu  submarine). Au declarat că mai degrabă ar sacrifica chiar şi pe ultimul soldat din forţa de ocupaţie decât să renunţe la această prerogativă.
    Pentru a-i instiga pe români împotriva Antantei, germanii le-au transmis că Puterile Aliate negociază o pace separată cu Austro-Ungaria. În cercurile germanofile se consideră că în acest caz România fiind abandonată de antantă, cel mai bun lucru ar fi să se ajungă la o înţelegere cu Puterile Centrale înaintea încheierii păcii generale.
În ziua în care am primit această informaţie, l-am asigurat pe domnul Marghiloman că România va fi bine tratată de Antantă şi că tot ceea ce ar putea ea obţine vreodată va primi din mâinile Antantei deoarece Puterile Centrale nu au absolut nimic de dat.

 

[1] Vittorio Emmanuele Orlando (1860 -1952), om politic italian, prim-ministru (30 octombrie 1917 – 23 iunie 1919)
 
(Charles J. Vopicka, din Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, Institutul European, Iaşi 2012, pp. 245 -246)
 
 
28 septembrie/11 octombrie 1918,  Vasile Bianu despre mesajul lui Robert Lansing, secretarul de stat al SUA referitor la perspectiva încheierii războiului.
 
     Mult aşteptatul răspuns al preşedintelui Wilson la nota germană a sosit. Secretarul de Stat Lansing, a dat ministrului plenipotenţiar elveţian[1] acest răspuns:
 Robert Lansing
 
      Domnule! Am onoarea să vă confirm în numele preşedintelui primirea notei dvs de la 6 Octombrie, care conţine comunicarea adresată preşedintelui de către guvernul german şi sunt însărcinat de preşedinte să vă rog să faceţi cancelarului german comunicarea următoare: Înainte de a răspunde la cererea guvernului imperial german şi pentru ca răspunsul să fie atât de sincer şi de limpede cum o cer interesele cuprinse în această cerere, Preşedintele Statelor Unite crede necesar să se asigure de sensul precis al notei cancelarului. Crede cancelarul că guvernul imperial german primeşte condiţiunile expuse de Preşedintele Wilson în mesajul său către Congresul Statelor Unite de la 8 Ianuar [1918] şi în declaraţiile următoare şi că scopul intrării în discuţie va fi numai să se înţeleagă asupra amănuntelor practice ale aplicării lor? Preşedintele Statelor Unite se găseşte obligat să declare cu privire la propunerea de armistiţiu, că nu se simte îndreptăţit să propuie guvernelor cu care guvernul Statelor Unite se găseşte aliat împotriva Puterilor Centrale un armistiţiu, cât timp armatele Puterilor Centrale se mai găsesc pe teritoriul lor. Buna credinţă la orice discuţie ar depinde, fireşte, de consimţământul Puterilor Centrale de a retrage imediat trupele lor din teritoriul ocupat. Preşedintele mai crede că e îndreptăţit să întrebe dacă Cancelarul vorbeşte numai pentru acele autorităţi ale imperiului, care au dus războiul până acum? El socoteşte răspunsul la această întrebare ca extraordinar de important din toate punctele de vedere.
       Acest răspuns luminat nu poate să fie decât satisfăcător pentru toată lumea, căci el deschide uşa tratativelor de pace. Dacă preşedintele Wilson cere înainte de toate ca Puterile Centrale să-şi retragă imediat armatele lor pretutindeni din teritoriul ocupat, este ca să se înarmeze contra şireteniei Neamţului, care este capabil să profite de armistiţiu pentru a-şi întări frontul şi să aducă astfel tot felul de greutăţi în discuţiunea condiţiilor de pace. Cu trupele retrase în ţara sa, guvernul german va trebui să primească pacea care i se va impune, aşa cum o cer interesele omenirii! Să nu creadă Kaiserul că poate face cu Aliaţii noştri ceea ce a făcut cu Rusia şi cu noi!
 
 ( Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 76 -77)


 

[1] Corect: ministrul plenipotenţiar german, Gisbert von Romberg (1866 -1939), din 1912 acreditat la Berna.
 
 
 
 
11 octombrie 1918, Însemnări ale reginei Maria despre victoriile aliaților
 
      „Veştile de pe fronturi sunt în continuare excelente. Aliaţii avansează pretutindeni. În Bucureşti e mare entuziasm şi, în sfârşit, speranţa noastră renaşte în inimile tuturor. E minunat să ai din nou prieteni de partea cealaltă a Dunării. De-ar cuceri Constantinopolul! Atunci n-am mai fi împresuraţi, izolaţi, lipsiţi de hrană”.

(Maria Regina României. Jurnal de război 1918, Traducere din engleză de Anca Bărbulescu, Ediţie îngrijită, prefaţă şi scurtă cronologie de Lucian Boia, Bucureşti, Editura Humanitas, 2015, p. 364.)

 
 
10 octombrie 1918, Alexandru Marghiloman despre convorbirea cu regele Ferdinand referitoare la perspectivele incheierii Primului Război Mondial

     Guvernul imperial primeşte cele 14 puncte ale lui Wilson, rămânând să discute numai detaliile? Guvernul imperial vorbeşte numai în numele autorităţilor constituite ale  Imperiului care au condus războiul? [...] Cu regele vorbesc numai de propunerile aduse de la Bucureşti. „E momentul să alegem politica noastră, spun Majestăţii Sale. Cum în viitor nu vom putea prin situaţia noastră geografică să nu depindem de Europa centrală, ne e mai uşor să decidem”. Regele recunoaşte să situaţia geografică ne leagă de centru; că încă de la începutul războiului, aceasta a fost cauza care a condus Guvernul său a nu primi să intre în Liga de boicot contra Germaniei; dar Regele nu îşi dă tot gândul pe faţă.
    Discutăm şansele pentru Transilvania şi citim împreună cele 14 puncte ale lui Wilson; paragraful 10 e lămurit; el stipulează o autonomie pentru diferitele populaţii din Austria. [...] Propun regelui să reflecteze asupra tuturor acestor puncte, asupra cărora îi voi emite un memoriu.

(Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, Ediţie şi introducere de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995, pp. 193-194)

 
 
26 Septembrie /9 Octombrie 1918, Iași, Programul Ligii Poporului adus la cunoștința opiniei publice de către Alexandru Averescu în ziarul „Îndreptarea”
 
 
PROGRAM
 
Generalul Alexandru Averescu
 
       Una din caracteristicile nefaste ale vieţii noastre politice de până acum, a fost contrastul dintre importanţa mare ce se atribuia întocmirei unui program şi nepăsarea de care s-a făcut dovadă, faţă cu realizarea sau nerealizarea şi chiar faţă cu respectarea sau nerespectarea programului adoptat.
       Este ceva mai mult ca firesc a se cere unei grupări politice să-şi arate vederile în cari îşi va desfăşura activitatea, căci numai astfel se pot îndesi rândurile în acea grupare.
       Cu siguranţă, nu intră cineva de bună voie într-o luptă, fără să ştie şi mai întâi pentru ce va lupta.
       Nu ştim cum s-ar putea dovedi că prin orientarea voinţelor şi energiilor să fie numai de cât nevoie de un program detaliat ; când cu o simplă profesie de credinţă, rezumată în câteva mari principii, cu caracter cu totul generic, să poate ajunge mai cinstit la scop.
      Moravurile noastre, deja cristalizate, voiesc însă cu totul de altfel. Suntem deprinşi cu programe foarte dezvoltate, cari să îmbrăţişeze pentru toate chestiunile soluţiunea formulată mai mult sau mai puţin precis.
Din această exigenţă, rod ea însăşi a obiceiului înrădăcinat, a născut necesitatea de a se recurge la procedeul improvizator.
     Ca prin farmec se întocmesc programe complecte şi detaliate, într-un timp disproporţionat de scurt şi cu puteri de concepţiuni cu titlul ne în raport cu varietatea cadrului.
   Mulţumită acestei uşurinţe de a întocmi programele politice, s-a produs singularul fenomen că diferenţierei partidelor noastre politice prin numele lor nu a mai putut corespunde şi o diferenţiere adecuată a programelor lor.
     În ceea ce priveşte apoi activitatea practică şi reală a partidelor, s-a putut vedea ceea ce era şi firesc să se vadă, un complect dezacord între fapte şi angajamentele luate prin program.
     Un exemplu izbitor.
*
    Unul din punctele esenţiale din programul partidelor cu caracter democratic a fost îmbunătăţirea soartei păturei de jos.
    Dacă se condensează într-o sinteză nepărtinitoare activitatea oricărei din partidele noastre cari au în programele lor această îmbunătăţire, se va vedea că, în afară de organizarea unei măestrite reţele cu menirea de a face din păturile de jos o docilă unealtă electorală, s-a făcut, dacă nu chiar nimic, dar aproape nimic.
    Astăzi încă ne găsim în faţa chestiunei agrare şi nu cred riscată afirmaţiunea că niciunul din partidele cari au în improvizatele lor programe înscrisă deslegarea acestei chestiuni, este fixat asupra măsurilor concrete ce comportă această deslegare.
    Cu foarte mare uşurinţă s-a înscris acest vast şi important capitol în program, dar numai atât ; soluţiunea s-a lăsat în sarcina bâjbâielii fără termen, transformând o chestiune de neîntârziată îndreptare, în fistula politică de exploatat din timp în timp, în luptele electorale.
*
    Un alt exemplu şi mai vorbitor.Toate partidele au înscris în programele lor întărirea şi dezvoltarea puterii noastre militare.
    Am luat, câtva timp înaintea războiului, colecţia dezbaterilor parlamentare. Am extras, pentru un interval de zece ani ceea ce s-a spus, în fiecare an, privitor la armată în mesagiul tronului şi în adresa de răspuns la mesaj. Am găsit sub diferite forme, dar în esenţă constant, cam următoarele : în mesaj, credinţa că reprezentanţii naţiunii vor pune toată solicitudinea pentru ca armata,fala şi siguranţa patriei, să fie înzestrată cu tot necesarul pentru a răspunde menirei sale, iar în adresă : declaraţiunea că naţiunea va face toate sacrificiilepentru ca ţara, sprijinită pe armată, să poată privi viitorul cu încredere !
    Răsfoind însă dezbaterile, am găsit dacă nu nimic, aproape nimic ; iar colecţia budgetelor din acelaşi interval de timp este cea mai dezolantă dezminţire a tuturor frumoaselor declaraţiuni din mesajurile respective şi adresele de răspuns la ele.
    De altfel, 1916 a pus în cea mai dureroasă evidenţă solicitudinea şi a guvernelor şi a parlamentelor ce au avut pentru ca armata să poată fi în orice moment la înălţimea menirei sale.
      Iată valoarea practică a programelor !
     Pe de o parte, sunt mai mult decât dorite, sunt cerute, fiindcă aşa este obiceiul. Mentalitatea este formată. Iar pe de altă, ştiindu-se că în binecuvântata Românie nerespectarea lor nu are nicio urmare pentru inconsecvenţi, să înjghebeze în câteva zile, rareori de câteva puţine persoane, de obicei una sau două, programul, cu singura grijă să fie cât mai atrăgător, să asigure cât mai mulţi aderenţi şi să constitue o platformă cât mai largă pentru alegeri.
*
    Nu este de aceea deloc surprinzător ca una din obiecţiunile crezută foarte serioasă, ce s-a făcut Ligei Poporului nu numai de adversari, ci şi din acei cari o privesc binevoitor, este că nu are program.
    În adevăr, în sensul cursului curent al cuvântului, Liga nu are un program. În sensul însă arătat în rândurile ce preced, programul a fost precis enunţat.Am convenit că pentru a îndruma o acţiune politică, întocmai ca şi o acţiune militară, este nevoie de a se cunoaşte mai departe linia de purtare.
    Am arătat însă că pentru orientarea generală a acţiunii este suficientă oprofesiune de credinţă care să fixeze acele principale de orientare a întregei activităţi, luată în complexul ei.
   Pentru deslegarea practică a diferitelor chestiuni în detaliile lor, este nevoie dimpotrivă, de cercetări îngrijite şi adânci pentru ca ceea ce se va enunţa să constituie un fel de crez sacro-sfânt, care să nu admită vreo abatere sub pedeapsa de inconsecvenţă.
*
    Profesia noastră de credinţă a fost făcută.Mai întâi deviza însăşi adoptată pe manifestele Ligei, constituie un cadru destul de precis pentru alcătuirea, în marginile lui, a unui program cât de complect.
    Muncă, cinste, legalitate !
    Se va zice că este o formulă vagă şi că orice partid o poate înscrie în propriul program.
   Da, aşa este, şi vom zice chiar mai mult, că toate programele existente implicau această formulă în mod tacit. Niciun partid nu şi-a dat însă osteneală, în toată conştiinţa şi cu riscul propriilor interese, să traducă în realitate această formulă abstractă, banală prin evidenţa importanţei şi necesităţii ei !
     Munca ?
    Este destul să luăm budgetul oricărui minister ca să ne convingem fără multă osteneală ce lux de personal facem, ceea ce înseamnă risipă de timp. De altfel, care sunt oficiile în cari nu se lucrează chiar mai puţin de 5 ore pe zi ?
   Dacă luăm apoi produsul original al activităţei intelectuale, în toate ramurile de la noi din ţară, şi dacă ne scoborâm a socoti de aproape şi exact activitatea reală a marei mase a populaţiunei noastre, în tot lungul anului, ne putem da uşor socoteală, cât de puţin suntem formaţi la munca intensivă şi persistentă, care face fondul educaţiunei generale în ţările care au mers în realitate cu curentul timpului.
   Suntem la nivel prin importaţiuni ; prin propria muncă, stăm încă mult înapoi.Îmi reamintesc, nu fără un sentiment de umilinţă, cât de surprins am fost, când am văzut cum ştiau să muncească tovarăşii mei de şcoală din străinătate şi cum eram eu de puţin format pentru astfel de muncă şi totuşi eram trimis din ţară ca un exemplar ales !
      Cinste ?
     Este trist să spun că prefer a trece mai departe. Orice cuvânt în acest capitol ar fi o adevărată ruşine. Şi în adevăr, cine ar putea scormoni în rezervorul faptelor şi cuvintelor noastre în trebile publice, fără să nu rişte a fi isbit în faţă de o duhoare înăbuşitoare!
    În ceea ce priveşte, în fine, legalitatea, la fiecare pas avem exemple vădite, că nu atât legile păcătuesc la noi, cât nerespectarea lor ; de aceea mai înainte de a ne gândi la îmbunătăţirea legislaţiunei noastre, care la urma urmei conţine, ca toate legislaţiile şi părţi rele, dar şi foarte multe părţi excelente, cel mai urgent lucru este să învăţăm a ne respecta legile, şi că această învăţătură trebuie să înceapă de sus în jos.
*
    Mai pot adăuga, în fine, că pe lângă cele ce decurg de deviza adoptată, declaraţiunile din Parlament şi cele scrise în Îndreptarea mai cu seamă sub titlul : Punctul nostru de vedere, conţin material suficient pentru orientarea politică a Ligei.
    Desvoltarea şi codificarea acestor indicaţiuni sub forma de program, care să îmbrăţişeze soluţiunile în detaliu a tuturor chestiunilor ce va comporta activitatea noastră politică, nu se poate face în câteva zile şi numai de câţiva. A proceda astfel, ar fi să continuăm sistemul de până acum, şi atunci existenţa însăşi a Ligei nu ar mai avea nicio raţiune.

General AVERESCU
 
 („Îndreptarea”An I, Nr. 133, 9 octombrie 1918)

 
 
8 octombrie 1918, Însemnare a lui  Georg von Muller despre speranțele de pace al Germaniei    

      Grünau[1] are o anumită încredere în succesul apelului la Wilson[2]. Poate că se va include evacuarea Belgiei şi a Franţei condiţiile de armistiţiu. În ceea ce priveşte condiţia abdicării Hohenzollernilor, prinţul Max[3] a declarat împăratului că guvernul îl va acoperi. Grünau susţine însă că atitudinea poporului pus în faţa întrebării: pace sau Hohenzollerni? – este totuşi foarte problematică.
"
 
Thomas Woodrow Wils


 (Georg von Muller, Regierte der Kaiser?, Gottingen, 1959, pp. 427 – 428)
 

[1] Werner Freiherr von Grünau (1874 -1956) diplomat german, reprezentant al Miniaterului de Externe la Înaltul Comandament (mai 1916 – noiembrie 1918).
[2] La 4 octombrie 1918 guvernul Reich-ului, prin intermediul ministrului plenipotenţiar german la Berna, Gisbert von Romberg, adresase un apel către preşedintele Wilson, cerându-i să fie mediator al păcii pe baza celor „14 puncte.” La 9 octombrie Wilson a cerut în prima sa notă evacuarea tuturor teritoriilor ocupate de armata germană şi a Alsaciei şi Lorenei şi l-a întrebat pe cancelar dacă vorbeşte numai în numele acelor puteri ale Reich-ului care au condus războiul până acum.
[3] Prinţul Max von Baden, de la 3 octombrie cancelar al Reich-ului.

 
 
7 octombrie 1918, Alexandru Marghiloman despre raporturile româno-germane și posibilitatatea refacerii Tratatului de pace de la București
 
      Devreme, dimineaţa, Horstmann, care aşteaptă în salon... foarte neliniştit. Dacă am amânat conferinţa, înseamnă că nu mai vreau să ratific. Pacea va fi refăcută mai mult ca sigur, dar se poate distruge tot lucrul făcut de atâta vreme? Germania învinsă rămâne oricum un Stat mare: se poate să ne aşezăm pentru totdeauna printre inamicii ei? Îi e frică, că Arion şi cu mine fiind lipsă, să nu fie dăscălit Regele şi Moldova să facă vreo prostie. Îl liniştesc, dar îi spun îndată că sunt fără putere dacă nu se curmă chestiunea Dobrogei şi că trebuie, în afară de celelalte chestiuni pendinte, să se regleze aceea a petrolului refuzat populaţiei şi să se fixeze durata ocupaţiei. Horstmann spune că vor pieri până la unul, dar nu se va lăsa România, dacă se declară vrăjmaşă. – Îi repet că nu e nimic de făcut, deşi ţara a fost tratată fără generozitate. În toate, el este de o culanţă extraordinară!
        În mod retrosperctiv: greşeala mare de a nu se fi făcut pacea când eram în culmea victoriilor noastre, primăvara aceasta, dat totdeauna din cauza „Alt-Deutsch”, care voiau cucerirea pământului. Din Rusia nu se va păstra nimic: politica noastră în viitor este să ne punem bine cu ea. (Hentsch altă dată îmi spusese: ce greşeală că ne-am certat cu Rusia; am fi trebuit, în mod natural, să mergem cu ea...).
     Vorbim iar de Dobrogea: A fost la Demblin pentru a se grăbi soluţia şi de la Berlin s-a vorbit la vorbit la Viena pentru a se face presiune. „Forma e greu de găsit, căci nu suntem încă în război cu Bulgaria, devenită neutră”.
      – Eu: „Desigur Austriei îi e frică să creeze un precedent din cauza graniţelor cu România...”
    – El: „Noi v-am susţinut întotdeauna în această chestiune. În ce priveşte propunerile de armistiţiu, a trebuit să urmăm Austria, altminteri era defecţiunea unui aliat şi pierdeam şi Turcia”. Horstmann manifestă dorinţa de a găsi ceva pentru a angaja în mod public, în beneficiul Guvernului meu, chestiunea Dobrogei. Trebuie tăiat drumul Brătienilor fără de care va fi război pentru totdeauna cu Germania.
    [...] Pentru evacuarea Bucureştiului, Horstmann ar voi să amâne soluţia. Îi repet că la 15 noiembrie sunt demisionat, dacă Bucureştiul nu e evacuat. Va telegrafia îndată.
        – „Pe scurt, zice el, dacă anunţaţi ţării că Dobrogea vi se înapoiază, că ţara va fi evacuată la pacea generală şi că înainte de 15 noiembrie Capitala va fi liberă, va fi un mare succes.
 
 (Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, Ediţie şi introducere de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995, pp. 189-190.)
 
 
 
7 octombrie 1918, Charles J. Vopicka, ministrul SUA, despre situația din România și perspectivele ei la sfârșitul ostilitățilo

      Propunerile de pace ale germanilor sunt privite cu neîncredere şi îngrijorare, programul preşedintelui Wilson fiind acceptat drept o bază de negociere pentru cei care în confromitate cu textul telegramelor primite, iau în calcul evacuarea trupelor germane din România.
     Faptul că România a fost adesea ignorată a devenit un avantaj în viziunea duşmanilor noştri. Va fi extrem de important să se vadă că acest lucru nu se mai petrece. Faptul, combinat cu ruina publică şi privată, ar incita la o teribilă anarhie, iar realizarea unităţii naţionale şi a refacerii economice vor fi singurerele modalităţi de a împiedica anarhia rusească să părtrundă în România.
       Pe de altă parte, în ziua în care ordinea va fi restabilită în România, sentimentul naţional (fiindcă a fost suprimat atâta vreme) nu va determina complicaţii pentru Antantă. Din contră, realizarea unităţii naţionale şi refacerea economiei vor însemna pentru Antanta cu o Românie mai mare şi mai recunoscătoare, o puternică bază economică între Bulgaria şi sudul Rusiei.

 
Ion (Ionel) I. C. Brătian

 
      Domnul Brătianu, care va fi probabil din nou prim-ministru atunci când împrejurările vor permite regelui să-l numească, ne-a rugat să prezentăm guvernelor noastre această dorinţă, pe deplin justificată. Domnul Brătianu speră că prelungirea ostilităţilor şi sosirea trupelor aliate din Orient îi vor permite României să treacă din nou la arme, fapt care (se crede) va permite respectarea angajamentelor cu care ţara a intrat în război; astfel pacea încheiată la Bucureşti va fi declarată inoperantă, ea fiindu-i impusă României într-un moment în care nu se mai afla în poziţia de a mai face sacrificii.
      Dată fiind situaţia extrem de dificilă a României şi pericolul permanent al unei ocupaţii totale, care ar elimina orice şansă de mobilizare, am cerut (în regim de urgenţă) să nu se mai dea publicităţii nimic legat de reintervenţia militară a României.
      Noi am înţeles de la autorităţile germane din Bucureşti că propunerea de pace a fost făcută în scopul divizării Aliaţilor şi influenţării opiniei din ţările Antantei. Ele [autorităţile germane] au declarat că Puterile Centrale vor face tot ceea ce este necesar pentru restabilirea situaţiei lor în Balcani."
 
(Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note, Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012, pp. 244 – 245)



 
 
 
  23-24 Septembre /6 -7 Octombrie] 1918, Nicolae Iorga,  despre propunerile de pace ale Germaniei pentru Antanta
".
     Sobrania[1] a admis menţinerea Guvernului, din care au plecat numai doi membri. Trupe ale Înţelegerii ar fi intrat in Sofia. Aceasta ar însemna însă oprirea comunicaţiilor germane cu Orientul.
În Ardeal s-ar pregăti nu ştiu ce manifestaţie contra aspiraţiilor României. Ştefan Pop[2] a fost chemat la Pesta. Maniu e trimes acasă ca mare proprietar.
    La 23 seara s-a anunţat că noul Cancelar german[1] s-a adresat lui Wilson, oferind pace pe baza punctelor acestuia. Se vede apoi că şi Austria şi Turcia au facut acelaşi lucru. Cancelarul a enunţat însă un program în şapte puncte, care nu sunt ale lui Wilson. E o încercare de a separa pe Aliaţi, punând America, astăzi decisivă, de o parte, şi, în acelaşi timp, una de a crea acasă, prin unirea tuturora, ceea ce ei numesc starea de spirit din August 1914, agresivă în cel mai înalt grad şi sigură de victorie..


 

[1] Denumirea parlamentului bulgar.
[2] Ştefan Cicio Pop (1865 -1934) a fost avocat și un om politic român, membru marcant al Partidului Naţional Român și apoi vicepreședinte al Partidului Naţional Țărănesc, deputat român în Dieta de la Budapesta, participant activ la Marea Unire din 1918, Președinte al Consiliului Național Central Român, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deținând portofoliul Apărării și al Internelor. Ministru de Stat pentru Transilvania în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 - 12 martie 1920) precum și ministru de Externe (9 ianuarie – 13 martie 1920) în același guvern, prim-ministru ad interim. În cursul guvernărilor conduse Iuliu Maniu a deținut funcția de președinte al Adunării Deputaților (23 decembrie 1928 - 30 aprilie 1931 și 10 august 1932 - 18 noiembrie 1933).
[3] Prinţul Max von Baden (1867 -1929) cancelar al Reich-ului de la 3 octombrie la 9 noiembrie 1918 când, după ce a anunţat abdicarea împăratului Wilhelm a II-lea – ceea ce nu corespundea realităţii -, la cererea liderului social-democrat Friedrich Ebert şi-a dat demisia desemnându-l ca succesor pe acesta din urmă, contrar legilor constituţionale.

 
 (Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a., pp. 70 -71)

 
 
5 octombrie 1918, Însemnări ale lui Alexandru Marghiloman, primul ministru, despre intențiile germane de modificare a tratatului de la București

       Ca rezultat al întrevederii noastre de ieri, Horstmann îmi aduce declaraţia verbală: Germania nu se va opune ca Dobrogea veche să fie înapoiată, la pace, României. Fac să se observe că în momentul actual e cam puţin. Se voieşte un guvern Marghiloman tare, după ce a fost atacat şi după ce i s-au făcut toate greutăţile, ba chiar a fost neliniştit şi pentru Basarabia, cum a făcut Hintze în ultimul discurs – şi nu se face măcar gestul, care silit va fi făcut mai târziu, El convine că într-adevăr nu s-a făcut destul. În ceea ce priveşte evacuarea Capitalei, crede că afacerea trebuie tratată la Berlin [...].
       La cererea lui Horstmann primesc pe un reporter de la Berliner Hageblatt, care trebuie să dea, mai ales la Berlin, impresia că aici totul e liniştit şi că nu părăsesc ratificarea.
 
(Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, Ediţie şi introducere de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995, p. 187.)
 
 
 
 
 
3 octombrie 1918,   Însemnările lui Georg von Müller despre situația în Imperiul german 
 
        Dimineaţa la Helfferich[1], care între timp şi-a pus la dispoziţia noului cancelar Max von Baden, chiar astăzi numit în funcţie, serviciile sale onorifice pentru elaborarea condiţiilor economice ale păcii şi crede că el, Helfferich, ca duşman notoriu al social-democraţiei va trebuie să-şi părăsească toate funcţiile deţinute în cadrul guvernului.
 
Prinţul Maximilian von Baden 
 
Karl Helfferich
 
Arthur von Gwinner
 
       Între timp s-a constituit noul guvern parlamentar cu Scheidemann[2] ca secretar de Stat fără portofoliu la Cancelaria Reich-ului şi cu Erzberger[3] ca secretar la Stat la oficiul presei. Se spune că Berg[4] trebuie să plece şi Hintze va trece în funcţia de şef al cabinetului civil [al împăratului] ceea ce eu însă nu pot crede. Atât Helfferich cât şi Gwinner[5], pe care l-am căutat spre seară, discută chestiunea abdicării împăratului (şi a prinţului moştenitor), ca o posibilă condiţie de pace a Antantei[6]. Gwinner este de părere că împăratul ar trebui să abdice imediat ca să faciliteze încheierea păcii."
 
Philipp Scheidemann 
 
Matthias Erzberger in 1919
 

(Georg von Müller, Regierte der Kaiser?, Göttingen, 1959, pag. 425)
 

[1] Karl Helfferich (1872 -1924) om politic german, secretar de Stat la Finanţe (21 ianuarie 1915 – 22 mai 1916), secretar de Stat la Interne (22 mai 1916- 23 octombrie 1917) în aceeaşi ultimă perioadă, (de fapt până la 9 noiembrie 1917) a îndeplinit şi funcţia de vice-cancelar în vremea cancelarilor Theobald von Bethmann-Hollweg, Georg Michaelis şi Georg von Hertling. A participat la elaborarea tratatelor de Pace de la Brest-Litovsk şi Bucureşti. A murit într-un accident de cale ferată. 
[2] Philipp Scheidemann (1865 -1939), om politic german, membru marcant al Partidului Social-Democrat. În ziua de apogeu a revoluţiei germane de la Berlin, la 9 noiembrie 1918, a proclamat din proprie iniţiativă republica germană de la o fereastră a clădirii Reichstag-ului. Avea să fie, după Friedrich Ebert, al doilea cancelar al republicii de la Weimar (15 februarie – 20 iunie 1919). După venirea lui Hitler la putere a emigrat şi a murit în exil.
[3] Matthias Erzberger (1875 -1921), om politic german, membru marcant al Partidului Catolic (Centru). S-a pronunţat împotriva războiului încă din iulie 1917. A condus delegaţia germană care a semnat convenţia de armistiţiu de la 11 noiembrie 1918, şi la cererea lui Hindenburg a fost primul dintre cei patru care au semnat-o. A fost asasinat la 26 august 1921 de către doi foşti ofiţeri din marina de război.
[4] Friedrich von Berg (1866 -1939) ofiţer german şef al cabinetului civil al împăratului; înlocuit la 11 octombrie 1918 cu Clemens von Delbrück.
[5] Arthur von Gwinner (1856 – 1931), bancher german, finanţator al căii ferate Berlin-Bagdad, înnobilat de împăratul Wilhelm al II-lea în 1908.
[6] Înlăturarea liderilor militari şi a autocraţilor  germani care au condus războiul va fi formulată la 24 octombrie de către preşedintele Wilson ca o condiţie sine qua nonacceptării cererii de armistiţiu a guvernului Germaniei, altminteri nu va mai  fi vorba de negocieri de pace, ci de capitulare.
 
 
 
 
1 octombrie 1918,   Georges Clemenceau îl trimite pe generalul H.M.Berthelot din nou în România
 
        „La Clemenceau, la ora 9. Mă trimite să îndemn România la luptă!... Îi răspund că însărcinarea asta îmi este foarte nesuferită. Când un câine îşi înfulecă prada, nu i se ia bucata de la gură. Nu aş putea ajunge în România decât cu o armată franceză, deşi Bulgaria a acceptat toate condiţiile noastre. Or, nu putem face nimic pe timpul iernii, iar Dunărea nu poate fi trecută decât la primăvară. Până atunci, prada va fi deja mâncată. În privinţa propagandei, cea mai bună propagandă este cea a victoriilor noastre în Franţa. Nu mă ascultă!”
 
(Generalul Henri Berthelot, Memorii şi corespondenţă, 1916-1919, Bucureşti, Editura Militară, 2015, p. 351.)
 

 
 
29 septembrie 1918, Însemnările lui Albrecht von Thaer[1], despre starea de spirirt la auzul incapacității Germaniei de acontinua războiul 
 
 
 
Oberst Albrecht von Thaer,
 
        "Îngrozitor şi cutremurător! Asta este! Acesta este adevărul! Cum stăteam noi laolaltă, Ludendorff a venit în cercul nostru, cu faţa marcată de cea mai profundă îngrijorare, palid, dar cu fruntea sus. Adevărată figură a unui splendid erou german! M-am gândit la Siegfried rănit de moarte în spate de lancea lui Hagen[2].
 
 Carte poştală reprezentând legenda "loviturii de pumnal în spate".
 
         A zis aproximativ aşa: că era de datoria lui să ne spună că situaţia noastră militară era extrem de gravă. Din acest moment era posibil ca în orice zi să se producă o străpungere [a inamicului] pe Frontul de Vest. A trebuit să raporteze acest lucru acum câteva zile Maiestăţii Sale. Pentru prima oară OHL [Oberste Heeresleitung – Comandamentul suprem] fusese întrebat de Maiestatea Sa, ca şi de cancelar de altfel, ce mai erau în stare să facă OHL şi armata. De comun acord cu feldmareşalul [Hindenburg], el [Ludendorff] a răspuns: OHL şi armata germană sunt la capătul puterilor; războiul nu mai poate fi câştigat; într-adevăr, o înfrângere totală nu mai poate fi probabil evitată. Bulgaria s-a dat bătută. Austria şi Turcia, la capătul puterilor vor urma probabil în scurtă vreme. Propria noastră armată a fost din păcate deja grav contaminată de otrava ideilor spartakiste[3] şi socialiste. Nu te mai puteai baza pe trupe. Începând cu data de 8 august, lucrurile s-au înrăutăţit tot mai mult şi tot mai rapid. Unele trupe s-au dovedit a fi într-un grad atât de mare de neîncredere, încât au trebuit să fie scoase de pe front cât mai repede cu putinţă. Dacă au fost înlocuite cu trupe doritoare să lupte, atunci acestea erau întâmpinate cu strigăte acuzatoare de spărgători de grevă şi îndemnate să nu mai lupte. Ludendorff a spus că nu se poate opera cu divizii care nu mai sunt de încredere.
       În felul acesta a devenit previzibil că inamicul, asistat de americanii doritori să lupte, va obţine o mare victorie, [va realiza] o foarte mare şi importantă străpungere. Atunci armata din Vest nu se va mai putea menţine şi se va retrage peste Rin în completă disoluţie, ducând cu ea revoluţia în Germania.
      Această catastrofă trebuie evitată cu orice preţ. Din cauza motivelor arătate nu ne mai putem permite nicio altă înfrângere. Din această cauză OHL a cerut Maiestăţii Sale şi cancelarului ca să ceară imediat preşedintelui Wilson al Americii să medieze un armistiţiu care să aducă pacea pe baza celor 14 puncte ale sale.
     Nu s-a ferit niciodată să ceară maximum de la trupele sale. Dar acum a devenit clar pentru el [Ludendorff] că o continuare a războiului nu mai serveşte niciunui scop, era de părere că ar trebui să i se pună capăt cât mai repede cu putinţă, pentru a evita sacrificarea inutilă a celor mai viteji, a celor care sunt încă loiali şi dispuşi să lupte.
    A fost ceva îngrozitor pentru feldmareşal şi pentru el să trebuiască să raporteze acest lucru Maiestăţii Sale şi cancelarului. Acesta din urmă, contele Hertling, a declarat imediat Maiestăţii Sale, într-un mod demn, că trebuie să demisioneze imediat din funcţia sa. După atâţia ani de muncă onorabilă nu ar putea şi nici nu vrea să-şi încheie viaţa lui de om bătrân oferind o cerere de armistiţiu. Împăratul i-a acceptat demisia.
    Excelenţa Sa Ludendorff a continuat: Din acest motiv la ora actuală nu avem cancelar. Eu totuşi i-a cerut Maiestăţii Sale să aducem la guvernare acele cercuri cărora trebuie să le mulţumim că am ajuns aici. O să-i vedem pe aceşti domni conducând ministere. Să încheie ele pacea, care acum va trebui să fie încheiată. Să mănânce ele supa pe care ne-au gătit-o.”
     Efectul acestor cuvinte asupra celor care le-au ascultat a fost de nedescris! În vreme ce vorbea Ludendorff se auzeau suspine şi plânsete. La mulţi, probabil celor mai mulţi dintre noi, le curgeau involuntar lacrimile pe obraji. Eu stăteam în stânga directorului general von Eisenhart[4]. Într-un gest spontan ne-am strâns mâinile, eu aproape le-am strivit pe ale sale.
       După ce Ludendorff a rostit ultimele cuvinte, şi-a plecat uşor capul, s-a întors şi a intrat într-o cameră alăturată.
Pentru că eu trebuia să-mi prezint în orice caz raportul după el, l-am urmat imediat – îl cunoşteam de atâta vreme - l-am apucat de braţ cu amândouă mâinile, lucru pe care în mod normal n-aş fi îndrăznit să-l fac niciodată, şi i-am spus : Excelenţă, acesta este adevărul ? Acesta este ultimul cuvânt? Sunt treaz sau visez? Este mult prea îngrozitor! Ce o să se întâmple acum?
     Eram complet scos din fire. Ludendorff a rămas pe deplin calm şi liniştit şi mi-a spus cu un zâmbet trist: Din păcate, aşa stau lucrurile şi nu văd nicio cale de ieşire."
 
Ludendorff în biroul său de la Înaltul Comandament în 1918
 

 (Albrecht von Thaer, Generalstabdienst an der Front und in der OHL. Aus Briefen und Tagebuchaufzeichnungen 1915 -1919, editor Siegfried A. Kaehler, Göttingen, 1958, pp. 234 – 235.)

 
[1] Albrecht von Thaer (1868 -1957) ofiţer de stat major, în anii Marelui Război împuternicit al regelui Friedrich August al III-lea al Saxoniei la Înaltul Comandament al armatei germane. În tinereţe celebru pentru că a obţinut locul 2 în echipa germană care a participat la raidul de cavalerie Berlin-Viena, Viena-Berlin din 1 - 4 octombrie 1892. După moarte i s-au publicat însemnările din perioada 1915 -1919. 
[2] Personajele principale din epopeea naţională germană Nibelungen Lied [Cântecul Nibelungilor]. Textul de mai sus avea să fie folosit ulterior ca o dovadă că legenda loviturii de pumnal în spate a început să circule înainte de încheierea armistiţiului de la 11 noiembrie 1918
[13] Spartakusbund [Liga Spartacus] denumire a asociaţiilor marxiştilor germani; iniţial, în august 1914, numiţi Gruppe Internationale, reunind opozanţii Partidului Social Democrat german. Din 1916 s-au numit Spartakusgruppe, din decembrie 1918 Spartakusbund. Spartakist - denumire dată în Germania unui adept al comuniştilor.
[4] Paul von Eisenhart-Rothe (1857 -1923) om politic german, ministru al Agriculturii, Domeniilor şi Pădurilor (5 august 1917 - 13 noiembrie 1918).
 
 
29 septembrie 1918, Însemnări ale lui Erich von Ludendorff despre modalitate de încheiere a războiului de către Germania
 
            Baza de discuţie cu secretarul de Stat de la Externe, von Hintze, era pusă, în ceea ce priveşte forma, prin cele ce se discutaseră la 28 septembrie între feldmareşal şi mine. Consfătuirea propriu-zisă a avut loc la 29 septembrie. Colonelul Heye[1] a fost şi el de faţă.
         După câteva cuvinte de salut, secretarul de Stat von Hintze a început să prezinte raportul asupra situaţiei interne fără niciun fel de aluzie la evenimentele externe. A declarat că el consideră că poziţia cancelarului, contele von Hertling, este atât de zdruncinată încât nu va mai putea rămâne multă vreme şi că nici poziţia sa proprie nu era asigurată cu nimic mai mult. Ca urmare a situaţiei interne, a mai adăugat el, la Berlin trebuie să se producă o schimbare radicală de sistem şi să se formeze un guvern parlamentar[2]. A vorbit şi despre posibilitatea [izbucnirii] unei revoluţii. Până în acest moment eu crezusem că Înaltul Comandament va discuta despre demersurile care trebuiesc făcute în continuare cu cancelarul şi cu ministrul de Externe aflaţi în funcţie. O schimbare a persoanelor care ocupau aceste funcţii într-un asemenea moment nu putea fi decât dezavantajoasă, creatoare de confuzie şi de ezitări. Când se produc transformări atât de profunde faptul că se pierde ceva timp este inevitabil.  Dar oricare ar fi fost deciziile M.S., pentru Înaltul Comandament guvernul rămânea tot guvern chiar şi sub o formă nouă şi cu o nouă componenţă. Oamenii care vor veni vor avea conştiinţa responsabilităţii lor dacă urmau să preia puterea într-o asemenea situaţie. Comandamentul Suprem va trebui să-şi susţină părerile în faţa noului guvern aşa cum o făcuse şi în faţa celui vechi şi să aibă grijă ca armata să nu aibă în niciun fel de suferit din cauza schimbării de regim aşa încât să poată fi obţinut un armistiţiu într-adevăr onorabil.
         În pofida obiecţiilor mele, secretarul de Stat von Hintze a considerat că reformarea întregului nostru sistem de guvernare este neapărat necesară. Aprecia de altfel că restructurarea nici nu va fi prea greu de realizat. Eu nu puteam să verific acest lucru pentru că nu puteam să prevăd ce se va întâmpla la Berlin.
        Apoi secretarul de Stat a spus că demersul [de mediere a păcii] pe lângă regina Olandei nu s-a făcut şi niciun alt demers de pace nu era în curs de desfăşurare. Nu se făcuse deci nimic concret în acest sens.
      Abia atunci feldmareşalul şi cu mine am prezentat situaţia şi am expus părerile noastre despre condiţiile unui armistiţiu. Secretarul de Stat von Hintze a fost de părere că cel mai bum lucru era să adresăm preşedintelui Wilson o cerere de armistiţiu şi de pace. Ministrul plenipotenţiar al Elveţiei la Washington[3] tocmai vorbise din nou cu guvernul nostru despre înaltele idealuri ale lui Wilson. Era de la sine înţeles că drumul ocolit care trecea prin Washington ca să ajungă la Paris şi Londra, va produce o întârziere şi că un asemenea drum nu se poate străbate de pe o zi pe alta şi că va trece mai multă vreme până când se va putea obţine un armistiţiu. Acest lucru nu venea în contradicţie cu modul în care feldmareşalul şi cu mine vedeam situaţia. Amândoi am fost de acord cu propunerea secretarulului de Stat von Hintze, chiar dacă noi am cerut ca aceeaşi notă care va fi trimisă preşedintelui Wilson să fie trimisă şi Angliei şi Franţei pentru a li se aduce la cunoştinţă demersul nostru.
      După această consfătuire am plecat cu toţii imediat la Maiestatea Sa, care tocmai venise de la Cassel la Spa. Secretarul de Stat von Hintze a prezentat aceeaşi expunere asupra situaţiei interne şi de data aceasta a adăugat şi demersurile care ar trebui întreprinse pe lângă preşedintele Wilson în vederea armistiţiului şi a păcii. Pe urmă feldmareşalul a prezentat un expozeu asupra situaţiei militare pe care eu l-am aprobat fără rezerve. Maiestatea Sa a păstrat un calm extraordinar. S-a declarat de acord cu demersul pe lângă preşedintele Wilson.
        După-amiaza, la insistenţele secretarului de Stat von Hintze, s-a emis decretul imperial către cancelarul Reich-ului, care venise şi el între timp, privind introducerea sistemului parlamentar în Germania. Înaltul Comandament a aflat despre acest decret abia după ce el fusese dat publicităţii; contele Hertling a considerat că nu-l poate duce la îndeplinire şi şi-a dat demisia[4]. La Berlin a început să se caute un nou cancelar care să corespundă acestui sistem parlamentar. Era un procedeu nemaiîntâlnit care nu mai permitea Coroanei nicio inţiativă[5].
       Când l-am întrebat pe secretarul de Stat von Hintze la ce dată va fi constituit noul guvern şi când va fi acesta capabil să ia decizii, la ce dată se va pune de acord cu aliaţii noştri asupra notei ce trebuia trimisă şi când se va putea expedia această notă, von Hintze mi-a indicat ziua de marţi, 1 octombrie.
         Eu am luat drept bună această dată.
      La cererea secretarului de Stat, contele von Roedern[6], care venise şi el la Spa şi la fel ca vice-cancelarul trebuia să negocieze cu liderii facţiunilor parlamentare, Înaltul Comandament a trimis la Berlin pe maiorul conte von dem Bussche[7], chiar în seara acelei zile de 29 septembrie, pentru a prezenta în faţa Reichstag-ului informaţii despre situaţia militară, dacă guvernul ar fi considerat necesar acest lucru.
        Feldmareşalul s-a decis mai târziu, la rugămintea mea, să plece în seara zilei următoare la Berlin împreună cu Maiestatea Sa, pentru a reprezenta personal acolo Înaltul Comandament. Din păcate, situaţia militară nu-mi permitea să plec de la Spa."

(Erich Ludendorff, Meine Kriegserinnerungen, Berlin, 1919, pp. 584 -585)
 
 Note
[1] Wilhelm Heye (1869 -1947) ofiţer german, la începtul anului 1930 va fi avansat general-colonel, şef al serviciului de personal al Reichswehr-ului (1920 -1923), ulterior comandant al Reichswehr-ului (1926 -1930). La 21 septembrie 1918, Heye, pe atunci colonel, a fost numit şef al biroului de operaţiuni de la Înaltul Comandament, fiind astfel de faţă la cele mai importante decizii luate atunci. La 26 octombrie 1918, după demisia generalului Ludendorff, Heye, a fost cel care i-a preluat atribuţiile de şef al logisticii, până la numirea în această funcţie, câteva ore mai târziu, a generalului Wilhelm Groener.
[2] Adică un guvern a cărui componenţă să reflecte procentele partidelor politice reprezentate în Parlament.
[3] Hans Sulzer, ministru plenipotenţiar al Elveţiei la Washington de la 27 august 1917, vezi Almanach de Gotha, 1918, pag. 545.
[4] Hertling şi-a dat demisia a doua zi, la 30 septembrie 1918.
[5] În sensul că până atunci cancelarul fusese numit de către împărat indiferent ce partid ar fi avut mai multe locuri în Parlament.
[6] Siegfried von Roedern (1870 -1954) jurist german, ministru pentru Alsacia şi Lorena (1914 -1916), ministru de Finanţe (1916), din 1917 ministru fără portofoliu în guvernul Prusiei. La 30 septembrie a fost însărcinat de către împăratul Wilhelm al II-lea ca împeună cu vice-cancelarul von Payer să redacteze lista noului guvern care de la 3 octombrie avea să fie condus de prinţul Max von Baden.
[7] Erich Freiherr von dem Bussche-Ippenburg (1878 -1957) ofiţer german la Înaltul Comandament; va fi general în vremea Republicii de la Weimar.

 

 
 
 29 septembrie 1918, Notații ale  lui Georg von Müller prprivind încetarea războiului de către Germania 
 
"
       9.30 dimineaţa la Spa. Vreme splendidă. Dar ce zi tristă. Marschall mi-a povestit venind de la consfătuire că Hindenburg şi Ludendorff au declarat că armata este la capătul puterilor ei şi noi trebuie să încheiem pace. Împăratul a primit toate acestea foarte calm.
           Nici nu putea fi altfel după ultimele veşti primite de pe front. Nu s-a auzit niciun cuvânt de reproş. Hintze, care a fost de faţă la consfătuire, a primit misiunea de a iniţia negocieri de pace şi pentru încheierea cât mai rapidă a unui armistiţiu. Impulsul spre recunoaşterea epuizării l-a dat colonelul Heye, succesorul colonelului Wetzell[1] la conducerea biroului de operaţiuni. […]
      După masă am luat legătura cu Scheer[2] care nu ştia cum stau lucrurile, dar care pe urmă s-a dus la Ludendorff. Aici i s-a spus pe scurt că armata nu se mai poate menţine în Flandra. Trebuie pregătită evacuarea. Programul de construcţii de submarine trebuie însă menţinut ca mijloc de presiune politică, doar că acum nu se mai poate lua niciun om de pe front pentru construcţii de submarine. Scheer mi-a telefonat imediat ca să-i aranjez o consfătuire cu împăratul.

 
 Amiralul Scheer

         La ora 6 am fost amândoi la împărat, unde Scheer a primit împuternicirea de a începe pregătirile de evacuare, mai ales ale şantierului din Bruges. Maiestatea Sa a fost de acord cu toate măsurile propuse şi apoi ne-a povestit despre mărturisirile pe care i le-au făcut în acea dimineaţă Hindenburg şi Ludendorff. I-ar plăcut să-i fie făcute mai devreme aceste declaraţii. Într-adevăr, armata este la capătul puterilor. Mai ales diviziile bavareze, dar şi cele saxone, ar ceda imediat. Hintze a primit misiunea să iniţieze armistiţiu şi pace. Deocamdată războiul submarin va fi continuat ca mijloc de presiune politică până când va fi asigurat într-o oarecare măsură armistiţiul şi condiţii acceptabile de pace. Războiul s-a terminat, ce-i drept altfel decât gândisem noi.
           Am spus: Oricum s-ar termina războiul, poporul nostru s-a comportat extraordinar.
           Împăratul: Da, dar politicienii noştri au eşuat jalnic.
        Dar care au fost politicienii noştri îm acest război? Hindenburg şi Ludendorff cu departamentul politic de la Înaltul Comandament. S-au făcut greşeli peste greşeli, mai ales acum se răzbună pe noi pacea de cuceriri în Rusia a cărei descompunere internă a fost un dar de la Dumnezeu, de o nepreţuită valoare, care ar fi trebuit să fie folosit pentru a trimite cât mai repede mase mari de trupe în Vest. În loc să se facă aşa s-a trecut la cucerirea Letoniei şi Estoniei şi la imixtiunea noastră în Finlanda, culmea nechibzuinţei şi a maniei grandorii. Rar a reuşit adevărata conducere politică să împiedice actele de forţă cerute de Comandamentul Suprem : trimiterea unui ultimatum către Olanda din cauza aviatorilor englezi, bruscarea Spaniei, războiul submarin nelimitat împotriva Americii[3]… »

(Georg von Müller, Regierte der Kaiser?, Göttingen, 1959, pp. 423 – 424)

 

[1] Georg Wetzell (1869 -1947) colonel german, şeful biroului de operaţiuni de la Înaltul Comandament (august 1916 – sfârşitul lui septembrie 1918), ulterior general, şeful biroului de personal al armatei – Truppenamts – (octombrie 1925 - decembrie 1926).
[2] Reinhard Scheer (1863 -1923) amiral german, celebru pentu faptul că a condus înfruntarea navală de la Skagerrak (31 mai – 1 iunie 1916). De la 11 august 1918 şeful departamentului marinei de război Seekriegsleistung. La începutul lui octombrie 1918 a renunţat la programul de construcţii de submarine şi dat ordin de rechemare a submarinelor din misiune, dar 24 octombrie a dat ordinul de ieşire a flotei în larg care a provocat revolta marinarilor de la Kiel.
[3] În sensul că s-a întârziat declanşarea războiul submarin nelimitat din aprilie 1915 până în ianuarie 1917, când s-a trecut la acest gen de operaţiune care a facilitat intrarea Statelor Unite în război la 6 aprilie 1917.
 
 
 
 
 28 septembrie 1918, Însemnările lui Erich von Ludendorff despre necesitatea încheierii ostilităților 

 
"Ludendorff: 28 septembrie 1918
 
Generalul Erich Ludendorff


      ...Franţa, Serbia şi Bulgaria suferiseră mult mai mult decât noi şi au rezistat. Dacă războiul se apropia de frontierele noastre, dacă fiecare om de pe front ajungea să aibă sentimentul că apără tot ce-i este mai scump, tot ceea noi numeam patria noastră, el care ştia ce înseamnă teatru de război, câmp de bătălie şi chiar zonă de etape; dacă războiul, aşa gândeam eu, ajungea să ameninţe teritoriul Germaniei, cu toată colosala sa forţă devastatoare, atunci poporul nostru de 70 de milioane de locuitori se va ridica precum un singur om, gata să-şi arate forţa sa gigantică şi oricând gata de luptă. Franţa care îşi pierduse tot sângele[1] şi suferă mai mult decât noi, va mai rezista ea oare după evacuarea teritoriului ei? Era şi aceasta o întrebare. În nicun caz situaţia noastră nu era de aşa natură încât să poată justifica în ochii poporului nostru şi al copiilor noştri o capitulare; dar în orice caz trebuia dacă s-ar fi apărut o posibilitate oarecare să ne angajăm pe drumul păcii.
       Îndelungate lupte sufleteşti m-au adus la această gravă hotărâre şi m-am simţit îmboldit să acţionez din simţul datoriei şi dintr-o convingere intimă, indiferent de ce spuneau cei care erau mai puţin informaţi în privinţa situaţiei militare. În toate hotărârile importante pe care a trebuit să le iau  în cursul acestui război, mi-am urmat întotdeauna părerile mele, pe deplin conştient de toată responsabilitatea ce mi-o asumam. Ştiam că mă vor ataca şi mai mult calomniatorii şi că voi fi făcut responsabil de toate nenorocirile ce vor urma. Această amărăciune personală nu putea însă să-mi influenţeze în niciun fel decizia.
         La 28 septembrie, la orele 18, m-am dus la feldmareşal [Hindenburg], în biroul său, aflat un etaj mai jos. I-am expus cum vedeam eu lucrurile privind o ofertă de pace şi armistiţiu. Am adăugat că evenimentele din Balcani nu puteau decât să înrăutăţească situaţia chiar dacă noi am mai fi putut rezista pe frontul de Vest, şi că în acest moment aveam o datorie: să acţionăm fără ezitare, cu claritate şi promptitudine. Feldmareşalul m-a ascultat cu vădită emoţie. Mi-a răspuns că şi el ar fi vrut să-mi spună exact acelaşi lucru în seara aceasta, că şi el s-a gândit mereu la situaţia noastră şi considera că un asemenea demers este neapărat necesar. Am căzut de acord asupra condiţiilor armistiţiului: ele trebuiau să ne permită o evacuare precis reglementată şi în bună ordine a teritoriilor ocupate şi să ne dea posibilitatea să reluăm ostilităţile la frontieră. (subl. S.C.)[2] în ceea ce priveşte frontul de Est nu ne gândeam să plecăm de acolo. Eu credeam că Antanta va recunoaşte primejdia de care era şi ea ameninţată din partea bolşevismului[3].

 
Paul von Hindenburg (stânga) şi Erich Ludendorff (dreapta)

       Ne-am despărţit, feldmareşalul şi cu mine, cu o strângere fermă de mână, ca nişte oameni care însoţiseră o fiinţă scumpă la mormânt şi voiam să rămânem uniţi nu numai aşa cum fussesm în zilele bune, dar şi în ziele cele mai rele. Numele noastre erau legate de cele mai mari victorii ale războiului mondial. Acum gândeam amândoi la fel, că era de datoria noastră să ne legăm numele de acest demers pentru evitarea căruia făcusem tot ce fusese cu putinţă."

Erich Ludendorff, Meine Kriegserinnerungen 1914 -1918, Leipzig, 1919, pp. 582 -583
 

[1] Ludendorff vrea să spună că Germania pierduse 2 milioane oameni la o populaţie de aproape 70 de milioane de oameni, avea un procent mai mic de pierderi faţă de Franţa care pierduse 1,4 milioane soldaţi şi 300 de mii de civili la o populaţie de 39 de milioane, deci ca procent Franţa se afla pe locul doi, după Serbia care pierduse o treime din populaţie (circa 1,2 milioane persoane). Calculele lui Ludendorff nu aveau nicio legătură cu realitatea deoarece ignorau din rea credinţă forţa colosală a armatei americane de două milioane de soldaţi (42 de divizii) la momentul încheierii armistiţiului de la 11 noiembrie 1918.
[2] Stupefiantă naivitatea afişată de Ludendorff: cine ar fi permis armatei germane să se retragă la frontiere cu tot ceea ce însemna armament greu - tunuri, mitraliere, avioane etc.?
[3] Ludendorff nu mai menţionează faptul că el fusese cel care ceruse, realizase şi finanţase deplasarea lui Lenin şi a oamenilor săi din Elveţia în Rusia, în aprilie 1917.

 
 
 26 septembrie 1918 Însemnările Charles J. Vopicka, ministrul SUA în România și amiralului  Georg von Muller despre perspectivele războiului mondial.
 Iaşi : 26 septembrie 1918

      Ne străduim să convingem guvernele noastre despre absoluta necesitate, în împrejurările existente, de a fi capabili să comunicăm cu ele prin intermediul telegramelor cifrate şi să urgentăm acţiunea care ne va da posibilitatea să conducem în mod adecvat legaţiile.
      Campania ziarelor bucureştene împotriva Antantei se amplifică pe zi ce trece. Tocmai a apărut un articol de prima pagină intitulat Trădarea Antantei. Şi ziare din Iaşi s-au lăsat antrenate în această campanie. Unul dintre acestea a declarat că actuala situaţie a Antantei este foarte dificilă şi îi îndrumă în consecinţă pe cititori să se aştepte la o colosală ofensivă a germanilor împotriva Franţei. S-a declarat că dacă pacea va fi încheiată în conformitate cu cele 14 puncte enunţate de preşedintele Wilson sau cu cele şapte puncte ale Programului German, Germania nu va fi distrusă, ci din contra, va fi consolidată. »

(Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere, note şi postfaţă de Andrei Alexandru Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012, pag. 241).
 
Castelul Wilhelmshöhe26 septembrie 1918
        La telegrama liniştitoare a împăratului nostru către regele Bulgariei, prin care îl înştiinţează că cinci divizii germane şi mai multe austro-ungare au pornit în marş ca ajutor, n-a venit niciun răspuns, în schimb a venit vestea că o delegaţie bulgară[1], în frunte cu ministrul plenipotenţiar american de la Sofia[2] – pentru că Statele Unite nu au rupt relaţiile dipomatice cu Bulgaria – a pornit spre Salonic pentru negocieri de armistiţiu şi de pace.
        La Spa, la Înaltul Comandament, domneşte o atmosferă apăsătoare. Ludendorff se agaţă precum cel care se îneacă de un pai, de speranţa că în Franţa va izbucni gripa pulmonară[3]

(Amiral Georg von Müller, Regierte der Kaiser?, Göttingen, 1959, pag. 419).


 

[1] Formată din generalul Ivan Ţonev Lukov (1871 -1927) şeful marelui stat major al armatei bulgare (1 septembrie – 30 decembrie 1916), alături de Andrei Liapcev (1866 -1933) şi Simeon Radev (1879 -1967) care vor semna armistiţiul la 29 septembrie 1918, iar ţarul Ferdinand va abdica la 3 octombrie în favoarea fiului său, Boris.
[2] Ministrul plenipotenţiar al SUA acreditat pentru Bulgaria era Charles J. Vopicka care se afla însă de mai multă vreme la Iaşi (vezi mai sus). La Sofia exista un însărcinat cu afaceri, D.J. Murphy, vezi Almanach de Gotha, 1918, pag. 620.
[3] Cunoscută mai mult sub denumirea de gripa spaniolă care a făcut peste zece milioane de victime, dar nu a influenţat deznodământul Marelui Război.
 
 
 
 
26 septembrie 1918, Însemnări ale llui Alexandru Marghiloman, primul ministru, despre viața politică românească și chestiunea prințului moștenitor Carol

     Interpelarea lui Pătrăşcanu: vorbeşte de toate, cu multă stângăcie. Camera aplaudă, foarte ostilă în general Regelui şi Prinţului. Incidente vii. Revoltă pentru faptul că Brătianu a fost consultat. În răspunsul ce-l dau, las să se întrevadă soluţia mea. Când m-am urcat la tribună, aclamaţii puternice; când am vorbit de Rege, răceală. Calmez cu greu pe Mitescu, supărat că comisia de anchetă fusese învinuită de moliciune. Comisia hotărâşte să aresteze pe A. Constantinescu.
     Bradenstein ţine să mă vadă seara târziu; nelinişte la Bucureşti în privinţa chestiunii prinţului şi a consultării lui Brătianu; Înaltul Comandament ţine să mă asigure  de tot concursul său (cald).
 
(Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, Ediţie şi introducere de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995, p. 183.)


 
 
 
 
12/25 septembrie 1918, Notații ale lui Virgiliu N. Drăghiceanu despre viața politică din Germania

     Presa lor anunţă surprinzător transformarea politicei interne a Germaniei[1].
     Frontului unitar de la graniţă trebuie să-i corespundă frontul intern; de aceea se anunţă tratativele pentru intrarea a trei social-democraţi în Cabinet.
    Situaţia internă se vede că s-a încurcat; Hertling[2] vorbeşte pe faţă în Comitetul Central al Reichstagului de situaţia serioasă şi de dezacordul intern.

 
Georg von Hertling 
 
      Iar Hintze, ministrul de Externe, accentuează vechiul refren: înrăutăţirea raporturilor cu România spre sfârşitul verii, aplanate în parte; demobilizarea armatei române s-ar face prea încet, ar fi ezitări în executarea obligaţiunilor contractate.
 
 Paul von Hintze
 
(Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, Bucureşti, 1920, pp. 333 -334)
 

[1] Era vorba despre democratizarea vieţii politice, în sensul că componenţa guvernului trebuia să reflecte proporţia partidelor reprezentate în Reichstag (parlament).
[2] Georg von Hertling (1843 -1919), om politic german, cancelar al Reich-ului ( 1 noiembrie 1917 -30 septembrie 1918)


 
 
24 septembrie 1918, Notațiile reginei Maria asupra „cazului” prințului moștenitor Carol
 
     „Imediat după prânz am plecat în automobil, cu Lisabetta şi generalul Mărdărescu, să-l vizităm pe Carol, Mărdărescu urma să preia răspunderea pentru paza lui. L-am găsit mai calm şi mai sănătos, chiar mult mai normal, iar Râmniceanu ne spune că e şi mai bine dispus în toate privinţele. Dacă asta înseamnă că e cald pe dinafară fiindcă în adâncul inimii e mai hotărât ca niciodată să arunce totul cât colo ca să rămână cu ea – nu pot şti, dar, fireşte, odată îndepărtat de influenţa fatală a fetei şi a celor apropiaţi ei, nu se poate să nu-şi vină în fire; în ultima vreme nu ieşise deloc din acel mediu otrăvitor care o înconjoară şi discutase mereu cu oameni apropiaţi EI. [...] Ei bine întrevederea lui [a colonelului Boyle] cu fata şi familia ei a fost mai mult sau mai puţin în zadar. Se agaţă de Carol din toate puterile. După primele zece minute, Boyle, deşi la început tindea să creadă că fata măcar îl iubeşte pe Carol, şi-a dat seama repede în ce fel de companie se afla şi a înţeles că fiul meu nu avea nici o şansă într-un asemenea anturaj – aveau de gând să pună mâna pe el, iar acum fata nu vrea să audă de nimic, e ferm hotărâtă să-l facă să se ţină de cuvânt. Boyle s-a întâlnit de două ori cu ea, iar după-amiază i-a făcut o impresie şi mai urâtă decât dimineaţă. Ne-a povestit mie, lui Nando şi Lisabettei toate scenele cu familia ei. Ne-am dat seama că ne mai aşteaptă încă o luptă grea. Avem de-a face cu un soi rău”.
 
(Maria, Regina României. Jurnal de război 1918, Traducere din engleză de Anca Bărbulescu, Ediţie îngrijită, prefaţă şi scurtă cronologie de Lucian Boia, Bucureşti, Editura Humanitas, 2015, pp. 345-346.)
 
 
 
11/24 septembrie 1918, Însemnările lui Nicolae Iorga despre întrevederea cu regele Ferdinand pe marginea evenimentelor externe și interne.
 
      La Regele. Vorbeşte de Memoriile Regelui Carol. Partea publicată e redactată împreună cu Mite Kremnitz[1]. (Regele vorbeşte aspru de fiul acestuia[2]). Partea inedită, scrisă microscopic[3], are doar ştiri despre vreme, etc. Am vorbit politică cu X (dar nu e[4]). Cu privire la unii dintre oameni politici doritori de război alături de Înţelegere [Antanta], aprecierile sunt deosebit de aspre, chiar brutale. Astfel Filipescu, Take Ionescu.
       Carp şi Stere au venit pe aici, întrebuinţând o nenorocire în Familia Regală[5].
     Toată armata turcească din Palestina se împrăştie: douăzeci şi cinci de mii de prizonieri, două sute de tunuri capturate.
     Bulgarii pierd Ghevheli, Prilep, unde intră cavaleria franceză. Aripa dreaptă a Aliaţilor e la Viena[6]. Ar fi un dezastru.

(Nicolae Iorga, Memorii, f. a. vol. 2, pag. 65.)
 
[1] Mite Kremnitz (4 ianuarie 1852 -18 iulie 1916) ), născută Marie Charlotte von Bardeleben(pseudonime George AllanDitto and Idem), a fost o scriitoare și traducătoare germană, care a locuit în România. Este eroina romanului biografic al lui Eugen Lovinescu, Mite. A fost căsătorită cu doctorul Wilhelm Kremnitz, medic al familiei regale române și cumnat al lui Titu Maiorescu (1840 -1917). Dr. Kremnitz l-a îngrijit pe principele moştenitor Ferdinand de febră tifoidă în 1897, dar a contactat virusul şi a decedat la scurtă vreme (31 iulie 1897), moment după care văduva sa s-a întors definitiv la Berlin.
[2] Fiii soţilor Kremnitz, Georg -Titus (n. 1876) şi Emanuel (n. 1885), ofiţeri în armata germană, au participat la campania împotriva României.
[3] Jurnalul Regelui Carol I (perioada 1881 -1892) a fost publicat de istoricul timişorean Vasile Docea la Editura Polirom.
[4] În sensul că nu este redată discuţia respectivă.
[5] Căsătoria în secret al Odessa a prinţului Carol cu Ioana-Zizi Lambrino la 31 august/13 septembrie 1918, vezi pe larg Maria, Regina României, Jurnal de război, Editura Huumaitas, Bucureşti, 2015, vol. 3 pp. 301 – 331.
[6] Eroare evidentă în text: este vorba de Sofia, capitala Bulgariei.


 
 
23 septembrie 1918, Însemnriri ale lui Alexandru Marghiloman despre întrevederea cu regele Ferdinand pe marginea căsătoriei prințului moștenitor Carol
 
      „La ora 10 ½ la Rege. E slăbit şi foarte trist; adesea are lacrimi în ochi. Îmi citeşte ceea ce vrea să-mi spună, şi din când în când se opreşte ca înăbuşit de lacrimi. Toată tendinţa lui este ca să câştige timp. „Poate că această lovitură îi va redeştepta conştiinţa. E ceva mai bine; se supune la toate”. Regele crede că căsătoria va fi anulată, „poate chiar din amândouă părţile”. Atunci va putea rămâne. Dar regele mai spune formal şi foarte decis că dată căsătoria va fi menţinută, Prinţul trebuie înlăturat de la Tron.
     - Rog pe Rege să-mi dea o copie şi îi voi da răspuns, după ce voi fi consultat pe miniştri. Regele pune chestiunea unei „cabale” străine: De ce austriecii l-au primit atât de bine? De ce a călătorit ziua în amiaza mare în Basarabia şi nu a fost recunoscut decât în Ucraina? (Ca şi când ar fi vina austriecilor!).
Principele e deja la închisoare şi Regele va veghea ca „persoana” să nu poată, cu nici un preţ, lua contact cu el”.
 
(Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, Ediţie şi introducere de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995, p. 179.)


 
 
21 septembrie 1918, Însemnări ale lui Constantin Argetoianu și Alexandru Marghiloman despre scandalul generat de căsătoria prințului moștenitor Carol cu Zizi Lambrino

     „Demersul lui Averescu pe lângă Rege pentru schimbarea Ministrului Marghiloman, a fost făcut cu prilejul întrevederii provocate de căsătoria Prinţului Carol, la Odessa, cu Zizi Lambrino. Prinţul Carol sosise la Iaşi amorezat de Ella Filitti, fiica lui Nicu Filitti şi a Vioricăi Văleanu [...]. Aflasem şi eu ceva, dar prea puţin, din povestirile unuia şi altuia şi aproape că n-aş fi crezut câte se spuneau, dacă n-aş fi asistat, din capriciul unui cauciuc plesnit, pe şoseaua Romanului, la întâlnirea dintre Prinţ şi Duduie (Duduia nr.1). Uitasem de existenţa acestei idile, căreia nu-i acordasem prea multă atenţie când într-o bună zi mi s-a adus ştirea că prinţul Carol trecuse în Rusia, împreună cu un anumit Serdici şi că se însurase în toată regula la Odessa, cu d-ra Zizi Lambrino. Amănuntele care s-au mai aflat zilele următoare, informaţiile care s-au publicat în ziarele nemţeşti nu mai lăsau nici o îndoială asupra acestor două fapte: dezertarea Prinţului şi căsătoria lui clandestină. Din aceste două fapte cel dintâi părea cel mai grav, căci căsătoria, fiind desăvârşită în condiţiile în care fusese, era uşor anulabilă, pe când dezertarea rămânea dezertare, oricare ar fi fost motivul determinant şi ce era mai dureros, era că ne aflam în faţa unei dezertări în timp de război, căci pacea nu era încă încheiată.
      Vâlva a fost enormă, căci Prinţul, în care toţi ne pusesem încrederea pentru viitor, intrase pentru prima dată în gura lumii, dându-ne o mare decepţie. De atunci ne-am obişnuit şi moravurile s-au mai lăbărţat, dar în 1918 opinia publică era mai severă. După ce-şi făcuse mendrele la Odessa, Prinţul se înapoiase în Moldova împreună cu tânăra sa soţie şi cu fidelul Serdici. Cum au sosit, Serdici a fost arestat, iar Prinţul despărţit de soţia sa şi izolat. Căsătoria a fost considerată nulă binenţeles, dar rămâneau de stabilit sancţiunile ce urmau să fie luate împotriva Prinţului. Se vorbea de o excludere de la succesiunea Tronului, de o pedeapsă disciplinară constând în mai multe luni de arest, de o dare în judecată în faţa Consiliului de Război, pentru dezertare. Marghiloman, care simţea că terenul îi fuge de sub picioare şi care, probabil în starea lui sufletească de amorezat, se considera oarecum solitar şi cu patimile altora (zadarnică încercare de întinerire) pleda pentru indulgenţă, dar Ştirbey pe de altă parte, care nu putea suferi pe Carol, înclina pentru măsurile cele mai severe. Se mai spunea că Regina era pentru cocoloşirea lucrurilor, că Regele însă, indignat, nu voia să ştie de iertare.

(Constantin Argetoianu, Memorii, vol. V, partea a V-a, ediţie şi indice de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995, pp. 142-143)
 
*
 
       Se spune că Brătianu nu e pentru o soluţie radicală. După el, Camerele actuale n-au existenţă legală: asociindu-le unui act solemn ca decăderea Prinţului, s-ar recunoaşte legitimitatea lor. De altfel, cum nu poate lua succesiunea, de ce s-ar strica cu Coroana şi mai ales cu Regina?
        - Grigorescu vine să-mi expună sistemul său: el e militar, actele politice nu-l privesc. Prinţul a dezertat; a făcut o căsătorie fără autorizare; amândouă cazurile sunt pedepsite cu severitate, cel de-al doilea atrage demisia din armată, deci nu mai poate să rămână. Dacă anulează căsătoria, caz de reformă pentru că şi-a încălcat cuvântul. Vom vedea până unde generalul va fi consecvent  cu aceste premise.- Văitoianu, pe care l-am chemat, are obiecţii; ce se întâmplă dacă rămânând doar cu prinţul Nicolae, acesta ar muri? Sub ce formă se poate demite un Prinţ? Regele îmi spusese că se putea bizui pe el; eu cred că va face ce va voi Majestatea Sa. [...]
       - Nicoleanu raportează că Averescu s-a declarat contra Prinţului şi că nu se va lăsa .
 
(Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, Ediţie şi introducere de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995, pp. 177-178) 

 

 
 
20-22 septembrie 1918, Sinaia, Impresii ale episcopului Raymond Netzhammer despre starea castelului Peleș și căsătoria prințului moștenitor Carol 
"
     Comandantul oraşului Sinaia, căpitanul Stahn, a raportat mareşalului Mackensen că mă aflu în oraş. Imediat am primit o invitaţie la masa de prânz. La castel se pregăteşte o masă deosebită cu ocazia unor oaspeţi români de vază. În drum spre Peleş m-am oprit la vecinul şi prietenul din Bucureşti, Knechtel, directorul grădinilor regale, care locuieşte în vila lui aşezată pe deal, cu o perspectivă minunată. Pe vremuri şedea şi mai sus, în locuinţa de serviciu a casei grădinarilor regali, de unde străbătea cu regele Carol pădurile şi înălţimile Sinaiei. Pensionarul de azi retrăieşte dragi amintiri.
     Ce schimbat este astăzi totul! Străzile şi cărările sunt în bună stare, la fel şi florile care înconjoară Peleşul şi Pelişorul, cele două castele minunate care duc o viaţă tihnită, însă în mica pădurice – o linişte mormântală. La fel şi în Sinaia, unde înainte de război era atâta veselie! În faţa castelelor stă de gardă soldatul german cu casca de oţel. La Peleş, în locul portarului bătrân cu barba căruntă, deschide un soldat străin şi un ofiţer german.
      Ca pe vremea regelui Carol, invitaţii din hol aşteaptă pe stăpânii casei. Sunt prezenţi: prefectul român al judeţului Prahova şi un funcţionar din prefectură, prefectul poliţiei - Tzigara[1], consilierul de construcţii Liman[2], arhitectul preferat al regelui Carol şi pădurarul Mack, ce dirija şi veghea bunurile regale din Buşteni şi Sinaia până în Predeal. Dintre civili şi ofiţeri cunosc numai pe diplomatul von Horstmann. Acum apare von Mackensen. Se salută şi se intră în marea sufragerie regală, luând loc la masă.
 Karel Líman
 
 Alexandru Tzigara-Samurcaș
 
      Regia şi unele persoane dinainte au rămas! Numai actorul principal e schimbat. Au început conversaţiile. Mareşalul este foarte atent cu invitatul principal, prefectul de Prahova, care se chinuie mult cu germana. Mackensen a întrebat:
          - Ştiţi deja veştile despre prinţul Carol? Aceşti oameni nu vor putea să se mai întoarcă!
        Curând s-a vorbit liber la masă despre această chestiune. Cafeaua s-a servit în holul sălii cu plafonul de sticlă.              Horstmann s-a aşezat lângă mine, povestind despre căsătoria prinţului moştenitor şi eventualele urmări.
        Mareşalul se bucură că toate tablourile şi goblenurile sunt agăţate iarăşi în hol, ca pe vremea regelui Carol şi m-a dus în sala florentină, unde sunt la locul lor toate tablourile de valoare. Mackensen a observat că eram emoţionat, că am umblat prin aceste locuri nu de prea multă vreme, împreună cu regele Carol şi Carmen Sylva.
Feldmareșalul August von Mackensen (1849 -1945)
 
       Vremea de ieri foarte frumnoasă şi preotul Wezyk m-a convins să urcăm pe Piatra arsă şi Furnica. Greutăţile urcuşului ne-au fost răsplătite prin panorama văilor şi escaladarea celui mai înalt pisc ne-a adus perspectiva întregului masiv al Bucegilor...
         Panoramă a Munților Bucegi
 
      Azi ne plimbăm prin Sinaia: am traversat Prahova, am urcat prin păduri şi câmpii şi de aici vedem toate văile unde sunt clădite vilele şi casele Sinaiei, în faţa munţilor! După masă am căutat în jurul castelelor căsuţa-cuib a reginei Maria, printre vârfurile brazilor. Urmăm apoi cursul Peleşului până la stânca ce ascunde în spatele ei izvorul pârâului."

( Raimond Netzhammer, Arhiepiscop în România, ediţie de prof. Ion Dumitriu-Snagov, Bucureşti, 1993 pp. 267 -268)

 

[1] Alexandru Tzigara Samurcaş (1872 -1950) istoric de artă, etnograf, muzeolog și jurnalist cultural român. Numit custode al Coroanei şi al Domeniilor Regale după refugierea la Iaşi a guvernului şi a familiei regale, şi care de la 13 decembrie 1916 preluase funcţia de prefect al Capitalei şi a fost acuzat de opinia publică de germanofilie. De precizat că în anii care au urmat Războiului de Întregire, autorităţile nu au luat nicio măsură în care să-i pună în discuţie activitatea din anii 1916 -1918.
[2] Karel Liman (1855 – 1929) arhitect ceh, cunoscut pentru faptul că a proiectat diverse edificii ale Casei Regale Române. Printre edificiile pe care le-a proiectat sau la care și-a adus o contribuție majoră se pot enumera: Castelul Peleș, casa prințului Carol din București, cabana regelui Ferdinand de la Lăpușna, extinderea Palatului Cotroceni. De asemenea, a participat la restaurarea bisericilor Sf. Nicolae și Trei Ierarhi din Iași și a bisericii episcopale de la Curtea de Argeș.
 
 
 
 
20 septembrie 1918

       „Ora 5. Ies de la Rege, care are ochii roşii de lacrimi. Pare mai mult că aşteaptă chestiunea, o pun imediat: „Majestatea voastră doreşte să vadă pe Prinţul; aş sfătui să nu-l vadă înainte de a fi luat o decizie”. „Dar care? Aşa îndată şi să nu am timp de reflecţie?” – Eu: „Am consultat miniştrii şi prezidenţii; nu am vorbit cu cei din opoziţie, dar cunosc părerea generală a publicului: Prinţul trebuie să fie declarat decăzut din prerogativele sale; prinţul Nicolae proclamat în locul său, şi pentru el făcută o educaţie severă şi serioasă”. – El: „Prinţul poate că-şi recunoaşte greşeala şi a-i zdrobi viaţa (briser sa vie) pentru un prim păcat, căci nu mai poate să facă altul, el trebuie să se expatrieze?” Regele mai pledează şi alte circumstanţe atenuante. – Eu spun: „Prinţul nu e iubit; e complet indiferent şi a dovedit o lipsă de judecată care nu e o făgăduială pentru viitor”. –El: „Nu se cunosc părţile bune pe care le are. Şi poţi şti în ce mod un om se dezvoltă? Dovadă Frederic II, care fusese condamnat la moarte”. –Eu: „Atunci tatăl a fost crud pentru fiu; acum se întâmplă contrariul. Este în interesul dinastiei de a se lucra repede şi în sensul în care îl arăt; executarea va face cel mai bine Majestăţii Voastre şi va închide gura antidinasticilor; niciodată nu s-a spus contra Majestăţii Voastre ceea ce se adună contra Prinţului”.
       Propun Regelui să vadă şi alţi oameni politici; sunt poate unii care vor vedea altfel chestiunea decât noi. Regele vrea să se reculeagă şi să cerceteze totul. Sfătuiesc să nu vadă pe Prinţ decât apropiindu-l de Prut. Nu trebuie să vină la Iaşi. La Cristeşti, spun eu – şi Regele aprobă. Şi mai ales să nu se lase înşelat de comedia, care i se poate juca.
       La plecare: „Marghiloman, ceea ce mă face şovăitor, este că şi eu am avut o chestiune sentimentală”. Protestez: „Majestatea Voastră n-a comis niciun act, n-a dezertat, şi era vorba de o femeie superioară, nu uşuratică, şi era încurajat de Regină”. –Regele: „Este adevărat. Dar şi eu m-am aflat odată robul sentimentului...” – Recomand Regelui tărie”.
 
   Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, Ediţie şi introducere de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995, pp. 176-177.  
 

    „După aceea am plecat cu Nando şi Ileana să luăm prânzul cu Carol la Horaiţa. Avea să fie prima întâlnire a lui Carol cu tatăl lui. Am plecat cu inima grea, foarte îngrijorată. Dar, mulţumită intervenţiei energice, bărbăteşti a credinciosului nostru Boyle, am găsit terenul gata pregătit, iar Carol a acceptat condiţiile care i s-au impus. Se învoieşte cu anularea căsătoriei şi promite că nu va încerca să o vadă pe fată până când tatăl lui nu consideră potrivit, ceea ce s-ar putea să nu se întâmple înainte de semnarea păcii generale. S-a stabilit între el şi tatăl lui o înţelegere tacită că, dacă atunci când ţara va fi depăşit vremurile grele, va mai vrea să renunţe la toate drepturile lui, să se căsătorească din nou cu ea şi să dispară pentru totdeauna, având ca singură bucurie plecarea în lume cu „Zizi Lambrino”, atunci îl priveşte doar pe el şi o poate face onorabil, nu ca un fugar care-şi atuncă ţara într-o frământare primejdioasă. A fost o întâlnire tristă, mă durea inima pentru băiat. În clipele acestea, viaţa trebuie să i se pară tare goală şi disperată”.
 
      Maria Regina României. Jurnal de război 1918, Traducere din engleză de Anca Bărbulescu, Ediţie îngrijită, prefaţă şi scurtă cronologie de Lucian Boia, Bucureşti, Editura Humanitas, 2015, p. 340.


 
 
6/19 septembrie 1918, Însemnări ale lui Virgiliu N. Drăghiceanu referitoare la evoluția  evenimentelor de pe front și situația politică internă

         Comunicatele sunt foarte laconice ; cele ale Antantei nu mai sosesc din cauza tulburărilor atmosferice.
      Hindenburg[1], dezamăgit de semnele rele ale încercării de pace[2] speră căluptând, avem să aşteptăm dacă inimicul opinează onorabil, dacă de astădată e gata de pace. (Parcă până acum nu au luptat !)


Paul von Hindenburg in 1915.
 
         La noi, valuri de armată germană iritată sosesc zilnic.
     Ministrul-Preşedinte al Consiliului e acum şeful cenzurii ! desigur ca efect al protestărilor germane contra atacurilor Independenţei ce le-am văzut. Ne aşteptăm la încarcerarea miniştrilor ca şi în Ucraina.
     Gravitatea situaţiei se vede din răspunsul d-lui Marghiloman la interpelarea generalului Averescu asupra zvonurilor de intervenţie a noastră în Ucraina, cum şi de o apropiere de Puterile Centrale : Apropierea României de Puterile Centrale  nu e o atingere… a neutralităţii, ci o necesitate… geografică. (recte : teroarea pumnului german).
         Iar cu privire la faimoasa lege a amnistiei celor ce au lucrat pentru Puterile Centrale, depusă acum câteva zile, s-a accentuat că această lege nu e decât o copie a art. 31 şi 32 din tratatul de pace : ca şi la acceptarea păcii, ne vom conforma dispoziţiunilor tratatului impus de împrejurările războiului în ceea ce priveşte pe vinovaţi, protecţia acestei legi nu va putea să-i acopere de judecata condamnatoare a opiniei publice.
         A fost un gest demn.

( Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, Bucureşti, 1920, pp. 330 -331)

[1] Paul von Hindenburg (1847 -1934) feldmareşal german, considerat învingătorul armatelor ruse care invadaseră Prusia Orientală în august 1914; de la 28 august 1916 şef al marelui stat major al armatelor germane.
[2] Presa europeană publicase la 16 septembrie o propunere de pace din partea împăratului Carol I al Austro-Ungariei: ea nu precizează nimic şi nu ţine seamă de niciuna din declaraţiunile guvernelor Înţelegerii... aşa că se poate prevedea care va fi răspunsul la această notă ciudată şi care va face oarecare vâlvă în lume. (Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pag. 68, însemnare din 4/17 septembrie 1918)
 
 
 
 
 
3/16-4/17 septembrie 1918, Însemnări ale amiralului Von Muller despre aprecierile împăratului Wilhelm al II-lea asupra mersului războiului mondial

        După ce am pus ceasul pe ora de iarnă, deşteptarea a fost la ora 5 ½ ; am citit decupajele din ziare cu adnotările marginale ale Împăratului. La ceea ce a spus Payer în cuvântarea sa despre despăgubirile de război – de fapt o renunţare explicită la despăgubiri de război – Împăratul a scris : Nu asta este intenţia mea, [Payer]  a mers prea departe. Aşadar împăratul continuă să-şi facă o imagine falsă [asupra situaţiei].
 
 Wihelm al II-lea

 
     De fapt situaţia noastră este rea, cum n-a fost în niciun alt moment al războiului. Ar trebui să mulţumim lui Dumnezeu dacă nu ni se va impune o despăgubire foarte grea şi pe deasupra şi pierderea Alsaciei-Lorenei şi a coloniilor.
   La amiază, la ora 12 am venit la consfătuirea cu Împăratul unde mi-am încheiat ce aveam de spus astfel : Contraamiralul von Trotha[1] – succesorul meu – va fi aşadar de la mijlocul lui octombrie liber pentru alte activităţi. Este bine când vin în loc forţe mai tinere.
      Împăratul n-a schiţat niciun gest, s-a gândit preţ de o clipă şi apoi a spus : Da, îl ştiu bine pe Trotha. Dar dvs trebuie să duceţi la bun sfârşit schimbarea în postul de secretar de Stat. Nicio întrebare despre sănătatea mea, niciun cuvânt de recunoaştere pentru serviciile aduse de mine.
    Pe drumul de întoarcere m-am întâlnit cu generalul von Marschall[2] şi i-am povestit ce succes am avut la consfătuire. El mi-a spus : N-aş fi crezut că ar fi cu putinţă aşa ceva. În fiecare zi mai înveţi câte ceva.
      Dar ce dreptate am în aprecierea situaţiei.
      […]
   Seara la Împărat, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A venit şi Kronprinz-ul. S-a glumit ca întotdeauna. Împăratul a ieşit cu mine pe verandă o vreme sub minunata lumină a lunii. Mi-a povestit că Krupp i-a trimis o dare de seamă despre impresia produsă de cuvântarea ţinută la Essen[3]. Chiar şi adepţii socialiştilor independenţi aveau lacrimi în ochi.
     Am spus mai încolo că ar fi de sperat ca vremea să se menţină uscată în toată Germania. Ar fi neapărat nevoie căci cartofii au început să putrezească. Aiureli, a spus împăratul, aşa s-a zis în fiecare an, dar recolta este excelentă.
Pe urmă am vorbit despre evenimentele de la St. Mihiel[4] şi eu am spus că Înaltul Comandament vrea să capete informaţii dacă cifrele date de americani că au capturat 15 mii de prizonieri sunt adevărate sau nu. Împăratul: Eu n-am auzit nimic despre o asemenea cifră.
17 septembrie 1918
 
   Seara, o mică scenă cu Maiestatea Sa care tocmai citise telegrama agenţiei Wolff despre refuzul categoric al secretarului de Stat Lansing[5] la oferta de pace austriacă.Aici s-a făcut din nou referire la cunoscutele condiţii de pace formulate de Wilson[6].
     Când mi-am permis să remarc că Wilson nu a formulat niciodată nişte condiţii concrete (în cele 14 puncte) ci doar nişte generalităţi, Împăratul m-a pus la punct cu duritate spunându-mi că m-am dat de partea pacifiştilor şi n-are ce discuta cu mine.
    Toţi ceilalţi au tăcut ca de obicei deşi în sinea lor îmi dădeau dreptate. Principele Pless mi-a spus de altfel acest lucru mai târziu.

Von Muller, Regierte der Kaiser?, Gottingen, 1959, pp. 414 -415
 
 
 
 


 

[1] Adolf von Trotha (1868 -1940) contraamiral german, în octombrie 1914 a preluat funcţia de şef de cabinet al Marinei. Alături de amiralul Reinhard Scheer (1863 -1928) a dat ordinul de atac al flotei germane de la 24 octombrie 1918, care va duce la celebra răscoală a marinarilor germani.
[2] Wolf Rudolf Marschall von Altengottern (1855 -1930) comandant al Corpului de Rezervă al Gărzii Imperiale.
[3] La 10 septembrie 1918 împăratul Wilhelm al II-lea a ţinut o cuvântare în faţa muncitorilor firmei Krupp din Essen despre necesitatea de a lupta până la victorie.
[4] Bătălia de la St. Mihiel (12 -15 septembrie 1918), o proeminenţă a frontului german între Bar-le-Duc şi Verdun, a fost primul mare succes repurtat de trupele americane care au capturat 15 mii de prizonieri şi circa 100 de tunuri.
[5] Robert Lansing (1864 -1928) om politic american, secretar de Stat al Statelor Unite (1915 -1920).
[6] Woodrow Wilson (1856 -1924) preşedintele Statelor Unite între 1913 şi 1921, a determinat intrarea Statelor Unite în Primul Război Mondial, artizan al tratatelor de pace de la Paris, întemeietor al Ligii Naţiunilor.
 
 
 
 2/15 septembrie 1918, Însemnări ale lui Erich von  din Ludendorff, privind evenimentele militare din ziua de 15 septembrie 1918. 
 
Generalul Erich Ludendorff


        La 15 septembrie armatele Antantei[1] au atacat în Macedonia la est de râul Vardar, în munţii situaţi între râurile Vardar şi Cerna[2], şi cu forţe mai reduse la Monastir. 
 
Louis Franchet d'Esperey

        La cele două aripi atacurile au eşuat. În centru, unde terenul prezenta obstacole serioase în faţa unei ofensive, trupele bulgare aflate acolo – diviziile a 2-a şi a 3-a – nu au opus nicio rezistenţă: pur şi simplu şi-au abandonat poziţiile. Acest singur fapt a făcut posibilă înaintarea forţelor Antantei în acea regiune sălbatică, plină de râpe, unde culmile înalte păreau anume făcute pentru a favoriza defensiva. Generalul von Scholtz[3] s-a gândit să-i oprească pe bulgari pe a doua poziţie a lor, făcând ca rezervele să înainteze la timp, numai că s-a văzut înşelat în speranţele sale.
Friedrich von Scholtz

       Diviziile a 2-a şi a 3-a bulgare s-au retras sistematic şi fără luptă pe două direcţii: în spatele râului Cerna şi în spatele râului Vardar: rezervele bulgare cu efectivele a trei divizii germane nici nu au mai fost angajate în luptă. Trupele germane care fuseseră recent întărite cu batalioane sosite din România nu puteau ele singure să închidă breşa. Din acest moment Antanta putea să înainteze fără probleme spre nord, pe valea Vardarului în direcţia localităţii Krivolak.
       Încercările ulterioare de a organiza rezistenţa au eşuat în egală măsură. Armata bulgară s-a întors la ea acasă. Doar bulgarii care se aflau sub comanda nemijlocită a germanilor între lacul Prespa şi râul Cerna au avut la început o atitudine mai bună[4].
     Din ziua de 16, cel mai târziu în ziua de 17 generalul Lukov[5], comandantul trupelor de râul Struma, i-a telegrafiat ţarului [Ferdinand] că era silit să încheie un armistiţiu; nu putea să se arate suficient de grăbit pentru a se separa de noi ca să se arunce în braţele Antantei.

Ivan Lukov
 
           La câteva zile după data de 15 mi-a picat în mână un raport secret al marelui stat major francez din care reieşea clar că francezii nu se aşteptau la niciun fel de rezistenţă din partea armatei bulgare. Propaganda şi banii Antantei, chiar şi reprezentantul diplomatic al Statelor Unite care rămăsese la Sofia[6] îşi făcuseră datoria. Aici activitatea Antantei şi-a dovedit eficienţa. Poate că şi curente bolşevice se infiltraseră din Rusia. Ţarul Ferdinand şi reprezentantul nostru[7] n-au observat nimic din toate acestea. 
 
Alfred von Oberndorff 1910
       Dar generalul Jekov[8] văzuse tot. Cu puţin timp înainte de începerea bătăliei pe care o aştepta cu certitudine aplecat la Viena ca să se trateze într-o clinică de acolo, de urechi dacă nu mă înşel.
 


Nikola Jekov


        Generalul von Scholtz şi toţi subordonaţii lui au făcut tot ce au putut. Acolo unde au comandat germani armata bulgară  a rămas pe poziţii. În munţi însă bulgarii au refuzat să accepte comandamentul german. Mai mult, au lăsat acolo un comandant de divizie pe care generalul von Scholtz a vrut să-l îndepărteze pentru că nu-i inspira încredere, şi au operat mai multe schimbări de personal în zonă”.

 Avansul aliaților în octombrie-noiembrie 1918


 ( Erich von Ludendorff, Meine Kriegserinnerungen 1914 -1918, Leipzig, 1919, pp. 575 -576)

 
[1] Este vorba despre ceea ce francezii numesc bătălia de la Dobropolje (14 -15 septembrie) în care trupele franceze (6 divizii), britanice (4 divizii), greceşti (9 divizii) şi sârbe (6 divizii) plus o divzie italiană, comandate de generalul Franchet d’Esperey (1856 -1942) au străpuns liniile bulgare şi au atins valea râului Vardar la nivelul oraşelor Prilep şi Uskub (azi Skopje), au tăiat în două armata bulgară şi au obligat Bulgaria să încheie armistiţiul la Salonic, la 29 septembrie 1918.
[2] Râul Cerna (Crna Reka) este cel mai mare afluent de dreapta al Vardarului.
[3] Friedrich von Scholtz (1851 -1927) general german comandantul Armatei a 11-a pe frontul din Macedonia.
[4] Ludendorff pare să uite de a treia bătălie de la Lacul Doiran (18 -19 septembrie 1918) când trupele greceşti şi britanice au atacat armata 1-a bulgară condusă de generalii Stefan Nerezov (1867 -1925) şi Vladimir Vazov (1868 -1945) şi au fost respinse; bulgarii s-au retras în urma înfrângerilor suferite de celelalte trupe ale lor.
[5] Ivan Ţonev Lukov (1871 -1927) general bulgar, şef al marelui stat major al armatei bulgare (1 septembrie – 30 decembrie 1916). Din februarie 1917 comandant al armatei a 2-a bulgare. A fost unul dintre semnatarii armistiţiului de la Salonic, alături de Andrei Liapcev (1866 -1933) şi Simeon Radev (1879 -1967)
[6] Minsitrul plenipotenţiar al SUA acreditat pentru Bulgaria era Charles J. Vopicka care se afla însă de mai multă vreme la Iaşi. La Sofia exista un însărcinat cu afaceri, D.J. Murphy, vezi Almanach de Gotha, 1918, pag. 620.
[7] Albert Graf von Oberndorff (1870 -1963) ministru plenipotenţiar la Sofia (1916 -1918), la 11 noiembrie 1918  afăcut parte din delegaţia germană care a semnat armistiţiul de la Compiegne.
[8] Nikola Todorov Jekov (1864 -1949) general bulgar, generalissimul armatei bulgare în timpul Primului Război Mondial. Într-adevăr bolnav, a plecat la 8 septembrie, lăsând comanda generalului Gheorghi Stoianov Todorov (1858 – 1934).
 
 
1 /14 septembrie, Însemnări ale lui N. Iorga refeitor la conduita germanilor față de români
 
        D-rul Anghelescu[1] vine de la Bucureşti. E indignat de hoţia şi obrăznicia Germanilor. Acuma cer să se păstreze funcţionarii numiţi de ei şi să nu se reintegreze cei ce au fost supt steag. De Direcţia Economică, pentru că nu-i serveşte destul, nu ţin seama. Totul se face prin Statul-major economic. Îndeamnă pe negustori să lucreze direct cu ei.
Constantin I. Angelescu

 
       Seara, vin la mine, pentru lămuriri asupra originii proprietăţii agrare în Basarabia, Halippa, Ciugureanu şi Inculeţ. Acesta povesteşte cum Saint-Aulaire[2] i-a sfătuit să nu ţie la Basarabia autonomă, prea slabă, neorganizată. Va trebui să cadă la România sau la Ucraina. De România o leagă trecutul şi limba. Aliaţii sunt pentru unirea cu România, care a sacrificat, şi nu cu Ucraina, care va fi pedepsită pentru că a trădat, încheind cea dintâi pacea[3].
 
Charles de Beaupoil, conte de Saint-Aulair

       Împăratul Germaniei imploră pe lucrători să lupte. Von Pager[4] promite restituirea vechilor hotare şi evacuări după pace, renunţarea la despăgubiri. Dar în Est situaţia trebuie să rămână neschimbată. A trebuit să înghiţim şi amnistia pentru toate păcatele ce s-au făcut din motiv politic. ...Marghiloman a cerut să se voteze fără discuţie, căci plătim fiecare cuvânt spus contra Centralilor.
 
Alexandru Marghiloman
       Trancu[5] a cetit Pacea lui Cerna[6]... Au fost la Camera douăzeci şi cinci de voturi contra.
       Raportul, vorbind de un ultim sacrificiu moral, de unirea în judecata amnistiei a tuturor Românilor, de oprobriul social ce aşteaptă pe vinovaţii ce vor scăpa, e foarte demn.
       Mitilineu[7] a plâns, şi nu numai el.
     Germanii se tânguiesc că ne bucurăm de situaţia lor grea. Cenzura se face şi mai aspră. Spun profesorului de filosofie Andrei[8], care a publicat şi în gazeta mea şi căruia i s-a încredinţat această urâtă sarcină, că ea face parte din uzurparea şi brigandagiul pe care îl reprezintă astăzi orice autoritate afară de a Regelui.

 
 
Petre Andrei (1891-1940)

     Germanii trimit milioane de mărci prin trimes special, un cunoscut diplomat, Crucii Roşii bulgare. Regele Bavariei[9] a fost la Sofia şi Constantinopol."
Ludovic al III-lea

Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2,f.a., pp. 62 -63
 

[1] Constatin I. Angelescu (1869 -1948) om politic liberal, medic şi profesor universitar român, reformator al şcolii româneşti în perioada interbelică. Membru de onoare al Academiei Române.
[2] Charles de Beaupoil, conte de Saint Aulaire (1866 -1954), diplomat francez, ministru plenipotenţiar în România (1916 -1920), ulterior ambasador la Marid şi apoi la Londra (1921 -1924).
[3] Pacea separată cu Puterile Centrale, la Brest-Litovsk,  la 9 februarie 1918.
[4] Corect: Friedrich von Payer (1847 -1931), om politic german, vice-cancelar al Reich-ului (7 noiembrie 1917 -10 noiembrie 1918).
[5] Grigore Trancu-Iaşi (1874 -1940) a fost un om politic, economist, avocat, profesor universitar, scriitor şi memorialist român de origine armeană. Şi-a început activitatea politică în Partidul Naţional Liberal al cărui deputat a fost în 1914, apoi a fost unul dintre întemeietorii Partidului Muncii, deputat în 1918, apoi ministru al Muncii şi Ocrotirilor Sociale în guvernările generalului Al. Averescu (1920 -1921 şi 1926 -1927).
[6] Panait Cerna (1881 -1913) pe numele adevărat Stanciof, de origine bulgară, născut în localitatea Cerna din judeţul Tulcea a fost un poet intimist, romantic minor sau tradiţionalist român, un epigon al poetuluiMihai Eminescu. Poezia la care se referă Nicolae Iorga se numeşte Către pace şi a fost publicată în Semănătorul, An III, nr. 51 din 19 decembrie 1904.
[7] Ion Mitilineu (1868 -1946) avocat, om politic conservator, prefect al Capitalei (1910 -1913) după război membru marcant în Partidul Poporului condus de Al. Averescu, va fi ministru de Externe în guvernarea acestuia din anii 1926 – 1927.
[8] Petre Andrei (1891 -1940) savant, sociolog, filosof, profesor şi om politic, membru post-mortem (1991) al Academiei Române. Voluntar în Primul Război Mondial, a fost profesor la Catedra de Sociologie a Universităţii din Iaşi, deputat din partea Partidului Naţional-Ţărănesc, subsecretar de stat şi apoi ministru în mai multe guverne din România interbelică. În timpul unei percheziţii domiciliare pe 4 octombrie 1940, când urma să fie arestat pe nedrept de legionari, pentru a evita situaţia în care se afla Nicolae Iorga la acea vreme, a ales să îşi pună capăt zilelor.
[9] Ludovic al III-lea al Bavariei (1845 -1921), ultimul rege al Bavariei (1913 -1918).
 
 
 
 
31 august/13 septembrie 1918, Însemnări ale medicului Vasile Bianu despre ocupația germană în orașul Buzău


       Locuinţa fiindu-mi ocupată de un rabin al armatei germane, Pr. Klein, cu secretarul şi ordonanţa lui, am fost silit să dorm la un vecin. Astăzi, înainte de amiazi, mi s-a dat dormitorul, iar antreul cu biroul mi-au promis că mi se vor da după câteva zile, până vor găsi ocupanţii altă locuinţă care să le convină.
      Odăile mi le-am găsit devastate aproape de toate obiectele mai de valoare şi de o parte din bibliotecă, în special de colecţiile nelegate de reviste, cu care s-au servit la aprinsul focului; ele [încăperile] erau într-o stare de murdărie cu neputinţă de descris; stai şi te miri cum aceşti oameni, aşa de culţi şi de curaţi la ei acasă, au putut trăi într-o murdărie aşa de cumplită.
      Ceea ce este la mine acasă se vede la toate locuinţele ocupate de Nemţi, cari au pretentia să stăpânească lumea ca fiind poporul ales al lui Dumnezeu şi cari toate nelegiuirile le comit în numele aceluiaşi sfânt Dumnezeu! La o inspecţie a locuinţelor s-a constatat că numai casele locuite de Germani erau murdare; ordonanţele nu le curăţau niciodată cum trebuie şi nu lăsau nici pe proprietari să facă curăţenie. În privinţa traiului lor povestesc lucruri ne mai auzite; mulţi din ei se serveau de oalele de noapte drept vase pentru alimente, tot astfel întrebuinţau ligheanele, după ce le spălau în mod cât se poate de sumar. Se zice că unii soldaţi îşi preparau ceaiul în cazanul serviciului barometric al oraşului, cu care se deşertau latrinele, după ce l-au curăţit în mod foarte superficial.
    Dar ceea ce m-a isbit în mod simţitor a fost aspectul lamentabil al cetăţenilor, pe cari nu-i văzusem aproape de doi ani. Mai toţi cei graşi, afară de trei, au o înfăţişare bolnăvicioasă, şi au slăbit mult, pierzând unii până la 25-30 kilograme din pricina hranei neîndestulatoare şi a stării rele sufleteşti, produsă de ocupaţiunea germană, pe care au suportat-o şi o suportă cu mare anevoinţă. De altmintrelea nu este greu să te convingi, îndată ce ai sosit aci, de atmosfera grea şi înăbuşitoare în care au trait şi trăiesc aceste fiinţe fără de noroc. Şi noi am dus-o greu în Moldova, şi încă greu de tot, dar nimic din toate cele suferite de noi nu se poate asemăna cu ceea ce a fost şi este aici. Chinul cel mai mare al concetăţenilor mei a provenit din lipsa de alimente şi greutatea de a le procura pe acelea care se găseau. Suferinţa lor era mărită când vedeau cum Nemţii se desfătau în toate şi cu toate, căci autorităţile şi populaţia erau obligate a le pune toate la dispoziţie în condiţiuni cât se poate de avantajoase şi cu preţuri derizorii. Nemţii îşi au prăvăliile lor încărcate, de unde îşi iau tot ce le trebuie; ei au birturile lor, după categorii, unde sunt serviţi cu toate bunătăţile.
     Afară de ceea ce consumă Nemţii în România, ei mai hrănesc şi douăzeci de judeţe din Germania cu alimente de la noi. Pe lângă acestea, fiecare soldat neamţ are dreptul să trimită acasă, la familia lui, în fiecare săptămână câte o lădiţă de 5 kilograme, plină cu tot ce poate cumpăra sau mai bine zis şterpeli de pe aici.
În oraş sunt mai multe cazinouri; pentru ofiţerii diferitelor unităţi, fie ei numai cinci sau şase, fiecare unitate îşi are cazinoul ei, instalat în cele mai bune case şi având tot confortul; tot aşa au şi soldaţii. Toate clădirile mari, publice şi private, sunt ocupate de ei. Palatul Comunal, în toată mărimea lui, este ocupat numai de Comandamentul Diviziei, iar Primăria noastră, cu toate birourile ei, este înghesuită într-o locuinţă mică, particulară.


 

Palatul Comunal din Buzău construit între anii 1899 -1903 după planurile arhitectului Al. Săvulescu

 
 
 
       În clădirea Diviziei române este instalat un Soldatenheim [cămin al soldaţilor]. Nu este casă să nu aibă musafirii ei nepoftiţi. În casa vecinului meu, mare şi frumoasă, şade un locotenent cu ordonanţa lui, ocupând patru camere, şi anume: salonul serveşte de dormitor ofiţerului, iatacul stăpânului este dormitorul ordonanţei, biroul este fumătorul, iar în odaia de alături ofiţerul îşi bea dimineaţa cafeaua cu lapte; prânzul şi cina le ia la popotă. Proprietarul, cu numeroasa lui familie, (9 persoane), trăieşte înghesuit în două odăiţe mici şi întunecoase de pe galeria care duce la bucătarie. Acelaşi lucru se poate vedea aproape în toate casele bune; pretutindenea Germanii se răsfaţă din belşug şi sunt instalaţi ca şi când ar fi să trăiască o viaţă întreagă pe la noi.
       Vrednic de însemnat este şi următorul caz: Casa căpitanului pensionar Simionescu, a cărui familie se refugiase în Moldova, casă mare cu subsol, a fost ocupată toată numai de un maior cu ordonanţa lui, iar proprietarului i s-a permis să locuiască în odaia de servitori de lângă bucătărie; de closet se serveau numai maiorul şi ordonanţa, care purta cheia la el, proprietarul fiind silit a-şi satisface trebuinţele naturale în gradină, iarna şi vara. După câtva timp maiorul a somat pe proprietar ca să se mute de acolo, căci lui nu-i trebuie spion în casă. Acel vestit maior, care se vede treaba suferea şi de insomnie, a dat poruncă tuturor vecinilor pe o distanţă de 100 de metri de jur împrejur ca să-şi taie toţi cocoşii, cari îi turbura somnul în timpul nopţii prin cântatul lor.
       Oraşul Buzău n-a suferit stricăciuni, căci bombardamentul, la venirea Nemţilor, n-a durat decât foarte puţin timp. Un obuz a atins frumosul turn al Palatului Comunal, făcându-i numai mici stricăciuni, cari s-au reparat îndată. În strada Târgului au ars cinci prăvălii, cărora se zice că Ruşii le-ar fi dat foc la retragere. Gara a fost cea mai grav atinsă, în jumătatea ei din dreapta, fiind aprinsă tot de Ruşi, dar Nemţii au reparat-o imediat pentru ca să se poată servi de ea.
Ansamblul 
„Strada Cuza Vodă”



 Strada Cuza Vodă din Buzău, fosta strada Târgului.

        Gara Buzău construită în 1873. 
       Spitalele toate au fost ocupate de Germani până acum de curând. Spitalul Gârlaşi[1] a fost evacuat de ei abia acum două săptămâni; iar al meu, spitalul judeţean I. C. Brătianu, îl ocupă şi acum, deşi au numai opt bolnavi râioşi, pe câtă vreme Spitalul militar de la Crâng, nou, mare, încăpător şi bine amenajat, n-are niciun pătimaş.

 

     Cu toate acestea, la intervenţia primului nostru ministru pentru evacuarea lui, au răspuns în mod cinic că cu părere de rău nu-1 pot evacua, având mare trebuinţă de el, aşa că populaţiunea noastră săracă, din oraş şi de la sate, va continua să sufere din lipsa ajutorului medical.
      Când au ocupat oraşul, la 2 [15] Decembrie 1916, Nemţii s-au purtat cu populaţia cât se poate de barbar. În strada Dumbrăvii, chiar în prima zi, au dat afară din case pe toţi locuitorii, mari şi mici, ocupându-le soldaţii pe toate şi jefuindu-le, fără să ţină seamă că este vreme de iarnă ... În celelalte strade, timp de trei zile, soldaţii mergeau din casă în casă şi luau tot ce le plăcea…
       Profanat-au bisericile, transformându-le în locuinţe pentru soldaţi şi chiar în grajduri. De asemenea în mai multe case au pus caii şi spre mai mare bătaie de joc au urcat cai chiar în etajul Prefecturii, iar când îi dădeau jos le aşterneau pe scări saltele pentru ca să se poată scoborî. În frumosul liceu Hasdeu au pus cai în primele zile şi au ars băncile, arhiva şi mai mult de jumătate din frumoasa şi bogata bibliotecă[2], întemeiată prin marea şi neadormita sârguinţă a mult regretatului director Vasile Iorgulescu[3] într-o viaţă de om.

 
Colegiul naţional Bogdan Petriceicu Hasdeu din Buzău

Basil Iorgulescu (1847 -1904)
 
       Este de notat că la marginea oraşului, lângă faimosul Crâng, se află cazarma regimentului 7 de artilerie, cu multe, mari şi bune grajduri; ei bine, în acele grajduri n-au pus nici un cal.
 
Parcul Crâng

Restaurantul Crâng construit în 1897
 
       Faţă de popor se arătau aspri şi dispreţuitori. Dădeau ordine peste ordine şi neexecutarea promtă a lor atrăgea amendă şi închisoare grea. Pe vreo trei locuitori de pe la marginea oraşului, ei i-au împuşcat din pricină că au găsit câte o puşcă de vânat. Din când în când, Nemţii dădeau ordine ca toţi cetăţenii de la 15 ani în sus, fără nicio deosebire de clasă şi de poziţie socială, să se adune la obor şi acolo, după ce îi împărţeau în mai multe grupuri, îi trimiteau la diferite munci, mai ales agricole, şi mulţi au contractat diferite boale, cari i-au dus în mormânt; şi aşa i-au chinuit în tot timpul ocupaţiei. În vremea iernii au dat ordin ca fiecare locuitor să cureţe zăpada dinaintea casei; două doamne văduve, la cari servitoarele au făcut aceasta, au fost amendate şi arestate o zi pentru ca n-au măturat ele trotuarul.
      Intrând în oraş şi plimbându-te pe stradele principale te izbeşte lipsa aproape totală a firmelor. Firmele vechi fiind toate scrise pe table de fier, ele au fost luate de Germani ca să acopere cu ele diferite magazinuri şi barăci pe cari le-au construit pentru trebuinţele lor. Tăbliţele stradelor fiind mici şi unele cam şterse, ei le-au înlocuit cu altele mai mari de scândură, pe cari au scris cu negru numele stradei în rândul întâiu, iar dedesupt cuvântul strasse. Toate autorităţile au firme nemţeşti, iar la cele româneşti s-a pus şi câte una germană.
     Viaţa socială aproape nu există, fiecare îşi vede de nevoile lui, luptând din greu pentru asigurarea existenţei zilnice. Pe strade circulă numai cei forţaţi de strictul interes; nimănui nu-i mai arde de plimbări. Toţi au înfăţişarea tristă şi gânditoare; vorbesc rar şi încet ca să nu-i audă duşmanul, care e pretutindenea, şi multe cuvinte sunt înlocuite prin oftat şi dare din umăr. Spectacole distractive pentru Români nu mai sunt; cum înserează, stradele, slab luminate, sunt goale….
 


 

[1] Spitalul Gârlaşi din Buzău, înfiinţat în 1792 de Maria Minculeasa, soţia medelnicerului Mihail Mincu, a fost al treilea spital din Muntenia, după Colţea (1702) şi Pantelimon (1750).
[2] Liceul Hasdeu a fost întemeiat în 1867 ca Gimnaziu comunal, din 1870 numit Tudor Vladimirescu. În decembrie 1873, cetăţeanul buzoian Costache Ciochinescu, luptător de la 1848, unionist la 1857, iubitor de artă şi filantrop a donat gimnaziului biblioteca sa compusă din 557 volume, 4 tablouri şi o hartă a României după Bieltz. Dându-şi seama de valoarea donaţiei, Bazil Iorgulescu, directorul şcolii, inventariază cărţile şi informează Ministerul, cerându-i în acelaşi timp să aducă mulţumiri donatorului. Bazil Iorgulescu a fost ctitorul bibliotecii publice din Buzău, primind în 1892 11 colete cu cărţi de la Paris.
[3] Basil (Bazil) Iorgulescu (1847 -1904) pedagog, publicist şi geograf român care a locuit în municipiul Buzău. După absolvirea şcolii din Câmpulung-Muscel, a urmat un an la „Şcoala de Medicină Carol Davila” din Bucureşti, după care a studiat la Seminarul Central din Dealul Mitropoliei. După absolvire, în anul 1869, a câştigat concursul pentru ocuparea unei catedre în învăţământ şi a fost numit profesor la Gimnaziul Tudor Vladimirescu, ce tocmai fusese înfiinţat în Buzău, viitorul liceu Hasdeu. Având o cultură multilaterală, umanistă şi ştiinţifică, şi fiind un bun cunoscător al limbilor clasice, a predat mulţi ani latina şi filologia comparată, franceza, religia şi ştiinţele naturii. În paralel cu activitatea pedagogică a avut şi preocupări ştiinţifice, realizând studii de cercetare a ţinuturilor buzoiene. Rezulatele cercetărilor sale au stat la baza primului manual de Geografia judeţului Băzău publicat în 1878. În 1891, Bogdan Petriceicu Hasdeu l-a propus pentru a fi primit în Academia Română, dar i-a lipsit un sigur vot pentru a deveni membru.



 (Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 64 -67)

 
 
 
30 august/12 septembrie 1918, Însemnări ale lui N. Iorga referitoare la starea de spirit, intențiile germane față de România și evoluția de pe front.

         Burian[1] a fost întrebat de un deputat dacă e adevarat că la Curtea Regelui românesc şi în cercuri influente se găteşte o nouă mişcare contra Centralilor. Ministrul ungaro-austriac a avut insolenţa să spuie că i-au ajuns la cunoştinţă asemenea fapte petrecute în partea neocupată a Românieişi ca a luat măsuri energice.
 
Stephan Burián von Rajecz

 

   Cineva îmi spune că ameninţarea cu ocupaţia a venit îndată după ce la Tuffli li s-a cântat ofiţerilor germani Marsilieza.
        În momentul de criză cu Marghiloman, - ceea ce încă ar fi indispus pe stăpânii umilinţei şi neputinţei noastre - , Regele ar fi dorit să vadă pe Averescu. Acesta s-ar fi eschivat pentru a nu înrăutaţi situaţia, arătând şi că nu poate lua această moştenire.
      Tot insolentul Burian, vorbind ziarişti1or germani, s-a plâns că Aliaţii vor să distrugă un Stat istoric, care, cu toate defectele lui s-ar putea îndrepta şi a cerut măcar să se schimbe vederi în urma cărora s-ar constata poate că nu e necesar a se mai vărsa sânge.
     Germanii ar fi construind, după nota de la Legaţia franceză, o nouă linie de aparare. Cenzura nu mai permite nimic neplăcut Austro-Ungariei; chiar pasagiile mai tari pentru Bulgari sunt suprimate.

(Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pp. 61 -62)

 

[1] Stephan Burian von Rajecz (1851 -1922), om politic şi diplomat austro-ungar, ministru de Externe (13 ianuarie 1915 – 22 decembrie 1916 şi 14 aprilie – 24 octombrie 1918), ministru de Finanţe (22 decembrie 1916 -14 aprilie 1918).
 
 
 
 28 august/10 septembrie 1918,  Telegrama contelui de Saint Aulaire, ministrul Franței în România, adresată pimului ministru și ministru al Afacerilor Străine,  Ribot, prin care oferă informații despre politica germanilor în teritoriile ocupate.
 
       Des Roumains dignes de foi, arrivés récemment à Jassy, après avoir quitté Bucarest dans le courant du mois de juillet dernier, et réussi à franchir les lignes ennemies, en passant par la Dobroudja, où elles ne se composent que de postes très espacés, ont apporté les renseignements suivants: L’occupation allemande à Bucarest est très rigoureuse. Tous les hommes valides sont employés aux plus durs travaux, et ne reçoivent qu’une nourriture insuffisante. La moindre observation est sévèrement punie. Les plaintes au sujet de la nourriture n’ont d’autre résultat que de faire abattre leurs auteurs à coups de révolver, sans le moindre jugement, par l’officier ou le sous-officier de service. Par contre, les Allemands s’appliquent à rendre leur domination plus légère dans la partie occidentale de la Valachie, en Oltenie, soit afin d’en faciliter l’incorporation à l’Autriche-Hongrie, soit pour y préparer une insurrection contre le Gouvernement roumain le jour où les troupes roumaines réoccuperaient le pays. Cette deuxième version emprunte quelque vraisemblance à la campagne violente menée, dit-on, dans cette région par les Allemands contre la famille royale et les deux chefs des deux principaux partis de la Roumanie, M. M. Bratiano et Take Jonesco. Enfin, et c’est sans doute le renseignement le plus digne d’être retenu, les Roumains des régions occupées n’obtiennent satisfaction que lorsqu’ils se plaignent des exactions et des brutalités des Bulgares. L’autorité allemande fait, parait-il, exécuter ces derniers, sans aucune forme de procès, comme s’ils s’agissait de Roumains. Aussi d’après ces informateurs, la tension est extrême entre officiers allemands et bulgares. Néanmoins cette répression aura été trop tardive ou insuffisante en Dobroudja dont toute la population d’origine roumaine a disparu.

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franţa, inv. 1203, rola 81, cadre 335-336)

 
 
 
 
 
20 august/2 septembrie 1918, Însemnări  ale lui Vasile Bianu referitoare la tratamentul Germaniei față de România

      Purtarea neomenoasă a Germaniei a început să supere chiar şi pe Senatorii Guvernului. Dovadă despre acesta sunt cuvintele rostite de dl Victor Miclescu, în şedinţa de la 31 august. D-sa spune că 40.000 soldaţi români continuă a fi ţinuţi ca prizonieri în Germania şi întrebuinţaţi la munci agricole şi în fabrici. Este ştiut că guvernul roman plăteşte Germaniei câte 2 ½ lei pe zi penru fiecare prizonier sub titlu de întreţinere, ceea ce face 100.000 pe fiecare zi! Noi am restituit Germaniei, zice d-sa, toţi prizonierii pe care i-am făcut. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Românii basarabeni făcuţi prizonieri pe când erau în armata rusă. Este o chestiune de dreptate ca şi aceia să ne fie redaţi, de vreme ce Basarabia face acum parte din România. Înţeleg cum stau lucrurile. Ni s-a impus prin tratatul de pace legea învingătorului: Arta cea mare nu este a războiului, ci arta de a şti să faci o pace, bazată pe dreptate pentru ca să poată reîncepe raporturile normale şi amicale. Am făcut o pace dureroasă în care n-au fos trectificări de graniţă, ci anexări; n-a fost fără contribuţiuni, ci cu foarte mari contribuţiuni. Dacă am primit asemenea pace, pentru ce încă cu sabia ridicată asupra capului nostru? Să spunem lucrurile pe faţă. Dacă am primit pacea învingătorului, nu înţeleg să avem continue vexaţiuni. Eu, care am fost în ceea ce priveşte politica externă alăturea cu marele şi înţeleptul rege Carol, pot să spun răspicat şi deschis: Voiţi prietenie, reducându-ne la sapă de lemn? Poporul german trebuie să ştie a preţui dreptatea pentru toată lumea. Chiar presa germană spune că nu poate obţine raporturi normale cu o ţară vexată în acest fel.
     Poate că cetitorul meu ar vrea să ştie acum şi răspunsul ministrului nostru de externe[1]. Nu-l pot reproduce, căci mi-e ruşine mie ca Român să-l scriu aici. Singura mângâiere ce o mai putem avea, dacă se poate zice mângâiere, este că acest ministru al României nu este Român: numele lui este de ajuns ca să arate sufletului îndurerat al Românului, pentru ce nava sdruncinată a neamului nostru este condusă într-un mod aşa de…!

[1] Constantin C. Arion (1855 -1923) om politic conservator, ministru al Afacerilor Străine în guvernul condus de Al. Marghiloman (5/18 martie – 23 octombrie/5 noiembrie 1918). 
 
 
(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol 2 pag. 57)


 
 
18 – 19 august /31 august -1 septembrie 1918, Notații ale lui N. Iorga despre situația din Basarabia și viața politică internă

    Seara, Murgoci[1], din Basarabia. Lucrurile merg rău. Societatea neromânească nu ne acceptă de loc. Noi nu ştim să ne impunem şi nu putem administra.
    Pelivan[2], numit director la Justiţie, îmi spune tot aşa. Jandarmii se poartă foarte prost, ca şi unele elemente din armată. Administraţia e rea. Propagandiştii culturali sunt singurii buni.
    Regele a venit pentru criză. Ar fi iscălit Mesagiul pentru arestarea preventivă a foştilor miniştri (Brătienii l-ar fi rugat; dar Marghiloman ar fi promis că nu va face uz) şi pentru amnistie. L-am văzut în balconul Palatului.... Părea îngândurat."

 

[1] Gheorghe Munteanu-Murgoci (1872 -1925) geolog, mineralog şi pedolog român, care împreună cu Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan şi-a înscris numele printre fondatorii "Institutului de Studii Sud Est Europene" din Bucureşti (1914). Profesorul de geografie al prinţului Carol. A fost membru corespondent al Academiei Române (1923).
[2] Ion Gheorghe Pelivan (1876 -1954) a fost un militant de vază al mişcării de eliberare naţională din Basarabia, jurist, om politic, publicist, apărător şi promotor al limbii române, animator al vieţii culturale. A fost Director general responsabil pentru afacerile străine (Ministru de Externe) în Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei. Personalitate politică importantă, a dus o activitate febrilă împotriva rusificării Basarabiei de către imperiul ţarist. A fost locţiitor de judecător al oraşului Bălţi şi creatorul primei grupări naţionale din acest oraș, iar mai târziu a fost deținut politic. Datorită activității sale, județul Bălţi a fost primul județ din Basarabia, care în 1918 s-a pronunțat pentru Unirea Basarabiei cu România. Întemniţat de regimul comunist, s-a stins din viață în închisoarea Sighet la 25 ianuarie 1954.

 
 
 (Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, pp. 57 -58)

 
Gheorghe Munteanu-Murgoci
 
 
18/31 august 1918, Însemnările lui Virgiliu N. Drăghiceanu referitoare la evenimentele interne și internaționale"

     Ofensiva Antantei nivelează toate ieşindele frontului, vechi sau nou ce sunt din luptele de până aici.Francezii nivelează colţul Peronne-Roye-Chauny şi trec de râul Ailette la Vest de Coucy-le-Château[1].
      La Iaşi ar fi fost, săptămâna trecută, un început de criză ministerială din cauza decretului de amnistie.
     În Parlament vii discuţii provocate de miniştri basarabeni, Inculeţ şi Ciugureanu, pe tema agrară. Ei cer respectarea de Guvern a actului de la 27 Martie cu rezolvirea chestiei agrare de către Sfatul Ţării[2].
    Ministrul de Externe al nostru[3] declară că schimbul ratificărilor nu depinde factorii constituţionali: avem foarte bune motive a crede că Viena şi Berlinul sunt de asemenea pline de dorinţa de a face schimbul cât de curând.La noi se vând ţăranilor uscătoriile de prune."

(Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, Bucureşti, 1920, pag. 327.)

[1] Celebrul Château de Coucy fusese distrus de germani cu 28 de tone de explozibil (cheddită) la 29 martie 1917.
[2] În sensul că să se respecte legea agrară aşa cum a fost ea legiferată de către Sfatul Ţării. Acceptarea acestei cerinţe a făcut ca în decembrie 1918 liderii basarabeni să renunţe la orice altă condiţie privind unirea Basarabiei cu România.
[3] Constantin C. Arion (1855 -1923) om politic conservator, ministru al Afacerilor Străine în guvernul condus de Al. Marghiloman (5/18 martie – 23 octombrie/5 noiembrie 1918). Ratificarea tratatului de pace de la Bucureşti, de la 7 mai 1918, de către regele Ferdinand nu se va face niciodată.

 
 
Constantin C. Arion
 
 
Château de Coucy  după distrugerea sa (fotografie din 29 juin 1917)
 
 
 
16/29 august 1918, Însemnări ale medicului Vasile Bianu,  despre politica autorităilor austriece față de biserica ortodoxă română
 
        Din dulcea Bucovină ne vine trista veste că Mitropolitul român Vladimir Repta[1], din Cernăuţi, a demisionat cu întreg consistoriul. Biserica română şi fondurile româneşti s-au împărţit în două, numindu-se doi preoţi ortodocşi: Tzmiriscki pentru ucraineni (ruteni) şi Worobchievici pentru români. Aceasta va să zică distrugerea completă şi definitivă a Bisericii române din Bucovina, care a fost scutul naţiunii noastre. Cu aceasta guvernul austriac vrea să întreacă în barbarie pe unguri, care deocamdată se mărginesc numai să retragă ajutorul statului dat Bisericii române de la ei. Nemţii au dat pe mâna rutenilor pe fraţii noştri pentru ca astfel să dispară urma de român din ţărişoara în pământul căreia se odihnesc osemintele lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.
        Mitropolitul martir Vladimir s-a împotrivit la împărţirea diocezei şi a fondurilor ei între români şi ruteni, deoarece aceştia n-au niciun drept, necontribuind cu nimic la el. A fost ameninţat cu destituirea în caz de împotrivire, dar el a stăruit în hotărârea sa... Atunci duşmanii au recurs la arma ce se făurise în contra lui pe vremea ocupaţiei ruseşti, lovind fără milă în acest mitropolit corect şi leal şi l-au îndepărtat de la cârma Bisericii sale. Tradiţia istorică a acestei Biserici a fost astfel violent ruptă şi martirajul acestui popor primeşte cea din urmă luptă. Vestea despre înlăturarea mitropolitului Vladimir de la cârma Bisericii româneşti din Bucovina a produs o adâncă mâhnire în inimile tuturor fiilor lui sufleteşti. Avem însă mare speranţă că bunul Dumnezeu nu va ajuta duşmanilor şi că cei ce sapă groapa altora, ei singuri vor cădea în ea.
          D’Annunzio[2], marele poet al Italiei, cu gradul de maior, a comandat o escadrilă, care s-a înălţat de la Padua şi care zburând deasupra Vienei, a aruncat zeci de mii de manifeste redactate de el, în loc de bombe incendiare. Într-unul din acele manifeste D’Annunzio spune: Ce? Mai aşteptaţi o decisivă? E întocmai ca şi cu pâinea din Ucraina! O aşteptaţi mereu şi mori aşteptând fără s-o mai vezi! În alt pasaj poetul vorbeşte de pacea revoltătoare de la Brest-Litovsk şi de la Bucureşti.

        (Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, vol 2 pag. 58.)
 
[1] Vladimir, cavaler de Repta (1842 – 1926) mitropolit român, membru de onoare al Academiei Române (1919). În reşedinţa sa se va vota unirea Bucovinei cu România la 15/28 noiembrie 1918.
[2] Gabrielle D’Annunzio (1863 -1938) celebru poet italia, cunoscut pentru simpatiile sale fasciste.

 
 Vladimir, cavaler de Repta




Gabrielle d’ Annuntio


 
 
15/28 August 1918, Însemnări ale lui N. Iorga referitoare la victoriile aliate pe frontul occidental,  intervențiile liderilor din Basarabia în Parlament, legătura strânsă între rege și armată

     Regele răspunde aşa la urările mele:
     Din adâncul inimii va mulţămesc pentru urările aşa de călduroase ce-mi aduceţi pentru ziua de 11 [24 august]. Pe drumul greu al suferinţilor ce l-am străbatut de atâta vreme ne va călauzi şi mai inainte speranţa şi încrederea în puterile de viaţă ale scumpului nostru popor.
     Succesele engleze şi franceze continua. S'a luat Roge, Chaulnes, şi guvernamentalii - se zice că şi până C. C. Arion se bucură de această schimbare a situaţiei.
     Germanii de aici, trecând pe Strada Lăpuşneanu din sălbateca goană a automobilelor care ţipă, continuă a sfida.
Pelivan[1], care a reuşit Luni cu majoritate mare, a fost primit în Cameră cu aplausele germanofililor, pentru ca el să le vorbească apoi de visul Unirii românesti şi să strige:
    Traiască Regele de azi, Împăratul de mâine !

 
Ion Pelivan
 
    Ciugureanu[2] şi Inculeţ[3], în şedinţa de la 14 [27 august], au vorbit curagios despre nevoile Basarabiei. Marghiloman, răspunzând, i-a scuzat din lipsă de practică parlamentară. A spus, atingând chestia proprietarilor veniţi la Iaşi pentru a cere altă rezolvire a chestiei agrare, ca el vorbeşte în numele României MariŞi noi, i-au răspuns imediat Basarabenii.
 
Daniel Ciugureanu

Ion Constantin Inculeţ

 
 
     Austriecii ar fi hotărâţi să nu mai lupte de la Septembrie încoace. Aşa le-ar fi spus soldaţii şi funcţionarii de la graniţă vameşilor noştri de la Burdujeni[4].
     Regele, răspunzând telegramei ministrului de Război în numele Armatei, a spus hotărât că niciodată n-a fost legată Armata mai mult de şeful ei decât după încercările luptei ce s-a purtat, şi el priveşte ca indisolubilă împotriva oricării puteri această legătură."
 
 (Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, pp. 54 -55 ) 
 

[1] Ion Gheorghe Pelivan (1876 – 1954) a fost un militant de vază al mişcării de eliberare naşională din Basarabia, jurist, om politic, publicist, apărător şi promotor al limbii române, animator al vieţii culturale. A fost Director general responsabil pentru afacerile străine (Ministru de Externe) în Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei. Personalitate politică importantă, a dus o activitate febrilă împotriva rusificării Basarabiei de către imperiul ţarist. A fost locţiitor de judecător al oraşului Bălţi şi creatorul primei grupări naţionale din acest oraș, iar mai târziu a fost deținut politic.Datorită activității sale, județul Bălți a fost primul județ din Basarabia, care în 1918 s-a pronunțat pentru Unirea Basarabiei cu România. Întemniţat de regimul comunist, s-a stins din viață în închisoarea Sighet la 25 ianuarie 1954.
[2] Daniel Ciugureanu (1885 -1950) medic şi om politic român din Basarabia, deputat în Sfatul Țării de la Chișinău, prim-ministru al Republicii Democratice Moldovenești, ministru pentru Basarabia în patru guverne ale României, deputat și senator, Vicepreședintele Camerei Deputaților, Vicepreședintele și Președintele Senatului României Mare. Întemniţat de regimul comunist în noaptea de 5/6 mai 1950 a încetat din viaţă câteva zile mai târziu în închisoarea de la Sighet la 19 mai 1950.
[3] Ion Inculeţ (1884 -1940) om politic român din Basarabia, președintele Sfatului Țării al Republicii Democratice Moldovenești, ministru, membru titular (din 1918) al Academiei Române.La 21 noiembrie/4 decembrie 1917 a fost ales Președinte al Sfatului Țării. La 6/19 ianuarie 1918 a avut loc tentativa de preluare a Puterii la Chișinău de către bolșevici. La 24 ianuarie/6 februarie Sfatul Țării a proclamat cu majoritate de voturi independența Basarabiei față de Rusia, iar la 27 martie/9 aprilie 1918 a proclamat cu majoritate de voturi Unirea cu România. Va fi ministru de Interne în guvernările liberale din anii 1933 -1936.
[4] Localitate din apropierea frontierei cu Austria habsburgică, azi un cartier al municipiului Suceava.
 
 
30 august 1943, Pamfil Șeicaru despre persoanlitatea mareșalului Constantin Prezan la moartea acestuia (27 august 1943) 
 
      „Ofiţer de rară eleganţă morală, aristocrat în gestul stăpânit, în liniştea cu care întâmpina adversităţile, în discreţia cu care exercita cea mai mare autoritate [...] Mareşalul Prezan nu avea elocvenţa, gestul care fascinează, dar iradia în jurul lui autoritatea, încrederea. Autoritatea mareşalului Prezan nu strivea, nu încovoia caracterele, câteodată, când descoperea o valoare excpţională, nu se ferea să-i lase libertate ade acţiune. Nu era preocupat să-şi pună în evidenţă personalitatea lui, îl interesa să pună la îndemâna unei mari acţiuni naţionale tot ce-ar fi putut să-i grăbească biruinţa.”





 
 (Pamfil Şeicaru, „Cuvântul”, 30 august 1943, la moartea mareşalului Prezan.)
 
 
27 august 1918, Însemnări ale trimisului diplomatic al SUA, Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor,  despre producția agricolă a României în 1918
 
"27 august 1918
 
      În conformitate cu afirmaţiile din presa locală, recolta de grâne a acestui an poate fi estimată după cum urmează:
      Grâu (producţie – nota trad.) 48.000 vagoane[1]; cerere 55.000 vagoane. Deficit 7.000 vagoane.
      Ovăz (producţie – nota trad.) 5.100 vagoane; cerere 15.500 vagoane. Deficit 10.400 vagoane.
      Orz (producţie – nota trad.) 2.500 vagoane; cerere 12.400 vagoane. Deficit 9.900 vagoane.
      Porumb (producţie – nota trad.) 102.000 vagoane; cerere 93.000 vagoane. Surplus 9.000 vagoane."

 (Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor, traducere note, postfaţă Alexandru Căpuşan, Editura Institutul European, Iaşi 2012, pagina 235)

[1] În general se consideră că un vagon reprezintă zece tone.
 
 
 
11/24 august 1918, Însemnări ale lui Vasile Bianu de ziua de naștere a regelui Ferdinand I

     Astăzi este ziua naşterii M.S. Regelui, care împlineşte 53 de ani. Gândurile tuturor Românilor se îndreaptă spre acela care ne-a dat dovada strălucită a simţemintelor sale adânci. Nu a fost durere care să nu-l înduioşeze, nu este mulţumire care se revarsă asupra neamului nostru la care să nu contribuie şi el. Poporul român îşi arată şi astăzi iubirea, fidelitatea şi recunoştinţa pentru Suveranul, care, făcând ale lui visurile cele mai scumpe ale neamului peste care domneşte, a voit deopotrivă să lupte şi să sufere pentru ele. În aceste vremuri grele se simte cu mai multă putere solidaritatea adâncă şi definitivă dintre ţară şi dinastie. Sufletul unui popor întreg se îndreptează azi către Regele său, în jurul căruia aşteaptă revărsarea zorilor dreptăţii şi binelui, urându-i încă mulţi ani în deplină sănătate şi vigoare! Trăiască Regele tuturor Românilor!
       (Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 50 -51)

 
Regele Ferdinand


 
 
24 august 1918, București, Consemnări ale episcopului R. Netzhammer referitoare la ceremonia cimitirului german către primăria orașului București.
 
     Fiind invitaţi, am fost la ceremonia predării Cimitirului Eroilor către primăria oraşului… Cimitirul administrat de ocupanţi este aşezat la Bellu, în continuarea cimitirelor confesionale, lângă cimitirul catolic. Printr-o poartă monumentală ornată cu embleme militare de război, se ajunge într-o alee largă, cu acces în dreapta şi în stânga la mormintele soldaţilor. Aici zac şi două din surorile de la Sion: Speranda şi Virtudes, care au murit în calitate de surori de caritate. În mijlocul cimitirului se odihneşte sub o simplă piatră ornată cu o cască şi sabie, colonelul Hentsch[1]
Richard Hentsch




Cimitirul de onoare Pro Patria din 
Bucuresti-Mormantul Oberst Richard Hentsch
 
 
         Mormântul în formă de sarcofag al colonelului Richard Hentsch.
        Mai în fund, în axa aleii principale, se ridică pe un soclu cu trepte, monumentul eroilor şi în jurul lui câteva coloane înalte. În perspectivă o vale tristă (Valea Plângerii) spre Capitală, din care se vede o mare parte. La sosirea noastră veniseră deja câteva deputăţii şi mulţi ofiţeri. Noi am stat în partea reprezentanţei române din care cunoşteam câteva persoane. La sosirea mareşalului von Mackensen a cântat un cor. Primul orator, pastorul evanghelic Krieger, s-a apropiat de monument şi după o lungă cuvântare, făcând o mişcare cu măsură, a rostit: Eu te sfinţesc! Pentru catolici a vorbit tânărul preot Lang. A urmat un preot bulgar şi un preot de campanie român. Foarte apăsat, soldăţeşte, a rostit Mackensen cuvântarea de predare, la care a răspuns primarul Dobrovici[2], citind scurt şi bine. La sfârşit s-au tras 24 de salve de tun spre oraş. A fost o căldură groaznică. Mareşalului, cu căciula de blană, îi curgeau şiroaie de sudoare peste obraz. În timpul ceremoniei au leşinat patru ofiţeri şi o soră de caritate."

(Raimund Netzhammer, Arhiepiscop în România, ediţie Prof. dr. I. Dumitriu-Snagov, Bucureşti, 1993, pag. 266)

[1] Richard Hentsch (1869 -13 februarie 1918 la Bucureşti) colonel german; în august 1914 era şef al serviciilor de informaţii al armatelor germane de pe Frontul de Vest. După înfrângerea germanilor pe Marna, la 12 septembrie 1914, a fost acuzat că rapoartele sale defetiste au determinat întreruperea ofensivei. Ancheta din 1917 l-a exonerat de orice vină. În septembrie 1915 a fost numit şef al logisticii grupului de armate Mackensen. De la 1 martie 1917 şef al Statului Major al Administraţiei Militare în România. Pentru realizările sale a fost decorat la 23 septembrie 1917 cu ordinul Pour le Merite. A murit la 13 februarie 1918 în urma unei operaţii de vezică biliară. Raimund Netzhammer spune despre el: „este aici în Bucureşti cel mai mare om; în jurul lui se roteşte totul, însă în politică nu se pricepe.” (op. cit., pag. 233) Apoi la moartea sa, arhiepiscopul consemnează părerea lui Mackensen, foarte afectat de pierderea colaboratorului său: „că o mare parte a victoriei de la Turtucaia se datoreşte lui Hentsch, fiindcă el a iniţiat acel atac.” (op.cit., pag. 237).
[2] Ion Dobrovici, primar al Bucureştilor (august 1917 – noiembrie 1918).
 
 
 
10/23 august 1918, Însemnări ale lui   Virgiliu N. Drăghiceanu în ziua de 23 august 1918
 

       Luptele se întind de la Oise până la muntele Kemmel: frontul întreg e zguduit. Bătălie grozavă la Noyon şi Albert.
     În Germania cu prilejul centenarului Constituţiei badese[1], prinţul Max von Baden[2] care iese la iveală, ţine să accentueze că în urma unui grozav război se văzu, acum o sută de ani[3], că rănile naţiunii nu se pot vindeca fără de o viaţă politică dreaptă care să împace libertatea personală cu autoritatea Statului.
     În Ucraina lupte de guerillas.
    La noi se face sfinţirea cimitirului de onoare german. Morga germană e imperturbabilă. În prezenţa delegaţilor noştri militari defilează incomparabilele trupe germane, austriace şi turceşti. Mackensen ţine să accentueze fineţea simţimintelor germane pentru oaspeţii români.
     Noi, Germanii, vedem în soldaţii ce ne stau în cale, nu mai atâta timp un inamic, câtă vreme luptă, îndată ce nu mai e capabil de luptă sau cade în luptă, îl recunoaştem de camarad.
     Ca şi în Kaffern-Krale Sud Afrika[4]?
     Totuşi încep să se debaraseze de productele întreprinderilor lor din ţară: săpunul abundă acum peste tot, cu toate etichetele cele mai franţuzeşti posibile: superfin, de familie, des roses, royal, etc.
Calomniatorii răspândesc vestea că la Iaşi strada ar oferi spectul celei mai desgustătoare orgii: femei uşoare, plimbări la Copou cu 60 de lei birja, zgomot şi băuturi, ofiţeri pudraţi şi în corset!".
 
(Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, Bucureşti, 1920, pp. 325 -326)
 
 Prince Maximilian of Baden

 
 
 Anton Ludwig August von Mackensen
 
Supravieţuitori Herero după fuga lor în deşert
 

[1] La 22 august 1818, marele duce de Baden, Karl Ludwig Friedrich (1786 -1818) a acordat poporului său o Constituţie elaborată de juristul Karl Friedrich Nebenius (1784 -1857), considerată ca fiind una din cele mai avansate din statele ce formau atunci aşa-numita Deutsches Bund[Confederaţia Germană]
[2] Max Von Baden (1867 -1929), moştenitorul prezumptiv al marelui ducat de Baden, văr cu împăratul Wilhelm al II-lea, avea să fie numit la 3 octombrie 1918 cancelar al Reich-ului, funcţie pe care avea să o păstreze până la izbucnirea revoluţiei de la 9 noiembrie acelaşi an.
[3] Este vorba de războaiele republicii franceze şi războaiele napoleoniene (1792 -1815).
[4] Corect: Deutsch-Sud Afrika şi aluzie la genocidul săvârşit acolo de trupele germane conduse de generalul von Trotha între anii 1904 şi 1908 când au înăbuşit răscola populaţiei locale Herero, care de la circa 60.000 -80.000 de locuitori a ajuns la 20.000 de locuitori.
 
 
 
 
 
20, 22 august 1918, Castelul Wilhelmshöhe, Însemnări ale amiralului Georg von Müller care evidențiază realșitatea paralelă în care trăia împăratul Wilhelm al II-lea și anturajul său

    Dimineaţa, după micul dejun, Maiestatea Sa împreună cu o mică suită s-a dus să se plimbe pe esplanada Herkules.
     La amiază veşti grave de pe Frontul de Vest. Atacuri tot mai puternice asupra liniilor noastre cu participarea a nenumărate tancuri. Noi ne purtăm ca şi cum lucrurile acestea nu ne-ar privi. După-amiaza ne-am îmbarcat în cinci automobile şi ne-am dus să vizităm galeria de tablouri de la Kassel.
     Am stat lângă maiorul Niemann. Mi-a vorbit foarte îngrijorat despre americani care au deja în Franţa divizii cu 30 de mii, ba chiar 40 de mii de soldaţi şi se bat admirabil, în vreme ce trupele noastre sunt deja epuizate.
    22 august. După-amiaza excursie la Kaiserbuche. Ţăranii au ieşit la lucru, dar ce puţine atelaje şi forţe de muncă. Când văd aşa ceva, mă doare de două ori mai mult risipa de oameni şi de cai de la Marele nostru Cartier General.
    Din nou lupte grele pe Frontul de Vest, pe care noi le considerăm ca înfrângeri grele suferite de inamic, deşi noi suntem cei care zilnic pierdem teren. Cina am servit-o sub cerul liber, în faţa castelului...
(Georg von Müller, Regierte der Kaiser?, Göttingen, 1959, pag. 403)
 
Castelul Wilhelmshöhe


 
 
  
3 [16] August 1918,  Însemnări al lui Nicolae Iorga pentru ziua de 16 august 1918 
 
     Un fapt autentic. Un antreprenor de tinichigerie şi inginer practic, Dimitriu, e dus la Bucureşti sa facă Nemţilor un casino până la Paşte. El zăboveşte până la Paştele nostru, pentru ca inaugurarea, cu muzică militară şi paradă, să se facă în noaptea Învierii. Un maior alsacian, Michaelis, ţine un discurs arătând cum, trimes pentru a ţine în frâu un popor salbatec şi mişel, şi nespus de leneş, el a găsit o altă lume, ale cărei calităţi le descopere zilnic. Dimitriu, care a facut studii în Germania, răspunzând, a denunţat pe acei Evrei cari foiesc la Comandatură şi sug pe unii ca şi pe ceilalţi şi a asigurat ca în Moldova, unde păzesc şi cei doi băieţi ai lui, nu vor intra Nemţii decât ca prieteni. Unul din ei a spus: Al tracului Moldauer!
    Onciul[1] a spus lui Caracaş cum Bianu a găsit pe Bulgari la Academie cu manuscrisele slavone împachetate. Le-a spus că nu dă nicio iscălitură, ci se va adresa la locul competent. La Arhive a venit acelaşi Bulgar. Onciul a declarat că manuscriptele slavone, pe care ciudatul oaspe le cerea, n-au existat niciodată şi că vechile documente sunt în Moldova, la sucursală, şi i-a arătat cutiile goale. Uimire la Bulgar, care a mărturisit că ei n-au atâta rânduială. În momentul acela venea Mackensen, şi cuceritorul s-a grăbit s-o şteargă. A revenit, cerând să lucreze asupra actelor privitoare la mişcările bulgăreşti de la 1840. Onciul i-a cerut permisie de la Comandatură. I s-a dat una pentru a vizita, şi Onciul i-a cerut alta pentru a lucra. Bulgarul n-a mai dat pe acolo.
Dimitrie Onciu (1956-1923)

    Onciul crede că în primăvară se desface Austria. Se teme numai de intrigile aristocraţiei maghiare pe lângă Înţelegere.
Acum două zile, Ministeriul de Instrucţie invitându-mă să vin la Bucureşti ca să lucrez în Comisiunea Istorică, am răspuns că nu pot ocupa nicio funcţie “în teritoriul stăpânit de armatele străine” şi nici nu pot face parte dintr-o comisiune cu membri numiţi de administraţia străină şi servind-o încă (Tzigara[2]).
 
Alexandru Tzigara Samurcaş

 
    Îmi pare rău numai că nu pot ajuta, cu ce am ajuns să ştiu, la păstrarea monumentelor, care, aşa ruinate şi prădate cum sunt, constituie unul din titlurile noastre de mândrie naţională."

(Nicolae Iorga,Memorii, vol. 2, f.a.,pp. 51 -52)
 

[1] Dimitrie Onciul (1856 -1923) istoric român, întemeietor al şcolii critice în istoriografie; director şi organizator al Arhivelor Statului. Membru titular al Academiei Române.
[2] Se referă la Alexandru Tzigara Samurcaş (1872 -1952) numit custode al Coroanei şi al Domeniilor Regale după refugierea la Iaşi a guvernului şi a familiei regale, şi care de la 13 decembrie 1916 preluase funcţia de prefect al Capitalei şi a fost acuzat de opinia publică de germanofilie. De precizat că în anii care au urmat Războiului de Întregire, autorităţile nu au luat nicio măsură în care să-i pună în discuţie activitatea din anii 1916 -1918.
  
 
 
2/15 august 1918, Consemnări ale lui Virgiliu N. Drăghiceanu referitoare la situația internă și internațională.,
   
       După luptele din zilele trecute, care aduc pe Francezi spre Peronné, lupta se întinde de la Oise până la Somme.
    Kaiserul[1], Împăratul Karl[2], Burian[3], Helfferich[4] şi Hintze[5] simt nevoia de a se întruni la Marele Cartier. Se discută chestia păcii cu Rusia[6], pentru care Joffe[7] face pe emisarul, şi chestia Poloniei pentru care cu toată întărirea păcii de până aici, şi rezultatul unei noi Bündnisvertiefung [consolidarea alianţei] sunt serioase conflicte.
 
Adolph Joffe (1883 -1927)
 

 


     Burian cere o dezlegare austriacă[8]; Germanii, bine înţeles ca şi la noi... un Rege propriu!
     Propun chiar cinci candidaţi între care figurează şi Chiril al Bulgariei[9]. Prințul Kiril, Prinț de Preslav
    La noi, reorganizarea economică a ţării continuă. Ca şi în Ostafrika, de unde au pompat tot aurul şi bogăţia triburilor printr-o monedă falsificată de alamă pe care o treceau drept aur (în greutate de 20.000 de kilograme), tot astfel şi la noi sunt preocupaţi de chestia financiară.
    Banca Naţională e pusă sub un comisar german pentru a scăpa de sechestrare. Fac şi o lege a central-deviselor pentru paza economiei naţionale.
    La Iaşi s-ar proiecta un Consiliu de Stat pentru supravegherea Consiliilor de adminstraţie, asociaţiilor, obştilor şi camerelor [de comerţ], cu dreptul de a elabora şi proiecte de legi."

 (Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, Bucureşti, 1920, pp. 324 -325)

[1] Împăratul Wilhelm al II-lea (1888 -1918).
[2] Împăratul Carol I al Austro Ungariei (1916 -1918).
[3] Stefan Burian von Rajecz (1851 -1922) om politic austro-ungar, ministru de Externe (13 ianuarie 1915 – 22 decembrie 1916 şi 16 aprilie -24 octombrie 1918).
[4] Karl Hellferich (1872 – 1924), om politic german, ministru de Finanţe (21 ianuarie 1915 – 22 mai 1916), vice-cancelar şi ministru de Interne (22 mai 1916 – 24 octombrie 1917), amabasador la Moscova vreme de 10 zile în iulie 1918.
[5] Paul von Hintze (1864 -1941), ofiţer de marină şi diplomat german, ministru plenipotenţiar în Mexic (1911 -1914) în China (1914 -1917 ) în Norvegia (1917), secretar de Stat la Ministerul de Externe (9 iulie –7 octombrie 1918).
[6] Este vorba despe încheierea unui tratat economic între Germania şi Rusia Sovietică la finele lui august 1918.
[7] Adolf Abramovici Joffe (1883 -1927), revoluţionar, om politic şi diplomat sovietic de origine karaită. Ambasador la Berlin (10 aprilie - 6 noiembrie 1918) expulzat sub acuzaţia de organizator al revoluţiei germane din noiembrie, negociator al tratatului de pace la Tartu cu Estonia (2 februarie 1920), apoi cu Letonia şi Lituania, al păcii de la Riga cu Polonia, (18 martie 1921), ambasador în China (1922 -1924) şi în Austria (1924 -1925). S-a sinucis la 16 noiembrie 1927, la câteva zile după excluderea lui L.D Trotzki din partidul bolşevic al Uniunii Sovietice.
[8] Adică o rezolvare a chestiunii poloneze în favoarea Austro-Ungariei.
[9] Prințul Kiril al Bulgariei, Prinț de Preslav (1895 – 1945) a fost al doilea fiu al ţarului Ferdinand I al Bulgariei și a primei lui soții, Maria-Luiza de Bourbon-Parma. A fost fratele mai mic al ţarului Boris al III-lea al Bulgariei (1918 – 1943) și prinț regent al Bulgariei din 1943 până în 1944. În noaptea de 1 februarie 1945, Kiril, fostul prim-ministru și regent - profesorul Bogdan Filov, generalul Nikola Mihov, precum și o serie de foști miniștri, consilieri regali și 67 de parlamentari au fost executați. Sentința de condamnare la moarte fusese pronunțată mai devreme în aceeași zi de "Tribunalul Poporului".
 
 
 
 
13 - 14 august 1918, Însemnări ale lui Erich von Ludendorff despre persepectivele războiului pentru Germania

    Îndată ce am avut o viziune completă asupra tot ce se întâmplase la 8 august[1], m-am hotărât să determin cât mai repede cu putinţă o serie discuţii pe care voiam să le am cu cancelarul[2] şi cu secretarul de Stat de la Externe[3]. Aceste discuţii au avut loc la Spa[4] la 13 şi la 14 august.
    La 13 august a avut loc o discuţie cu cancelarul Reich-ului, cu secretarul de Stat von Hintze şi cu mine la Hotel Britannique, în apartamentul feldmareşalului[5].
    Am prezentat situaţia războiului, starea armatei, situaţia aliaţilor noştri şi am declarat că nu mai putem să-l determinăm pe inamic să încheie pace prin operaţiuni militare ofensive. Deoarece la acest rezultat nu se poate ajunge în niciun caz doar prin defensivă, atunci trebuie să determinăm încheierea războiului pe cale diplomatică. La ora actuală Frontul de Vest rezistă, dar dacă ţinem seama de incertitudinea provocată de înfrângerea anumitor trupe, s-ar putea să fie necesară, în anumite condiţii, retragerea acestui front. Am exprimat totuşi speranţa că armata noastră va rezista în Franţa. Asupra aliaţilor noştri situaţia de pe Frontul de Vest le-ar provoca cea mai defavorabilă impresie cu putinţă. În aceste condiţii moralul armatei şi al poporului capătă o importanţă şi mai mare decât până acum. Am discutat acest subiect într-un mod cât se poate de serios. Am semnalat în detaliu răul pe care ni l-a făcut prinţul Lichnowsky[6]. Am insistat din nou asupra necesităţii ca oameni noştri politici să facă şi ei discursuri care să influenţeze opinia publică din străinătate şi că trebuie să formăm un oficiul imperial de propagandă şi lămurire. În ceea ce priveşte starea de spirit din patrie, feldmareşalul nu s-a pronunţat în niciun fel. În judecarea situaţiei de pe front s-a arătat mai optimist decât mine. Secretarul de Stat von Hintze  a tras concluzia foarte clară din cele auzite că este necesară iniţierea unor negocieri de pace şi că trebuie să adoptăm o atitudine foarte conciliantă.
     Cancelarul Reich-ului s-a exprimat pe scurt despre starea de spirit din patrie, fără să spună ceva demn de a fi reţinut. Despre fapta prinţului Lichnowsky a vorbit foarte reţinut şi a făcut aluzie la Înalta Curte de Justiţie a Reich-ului.
     Mai întâi s-a discutat despre starea de spirit din patrie. Cancelarul Reich-ului a rostit câteva cuvinte introductive. Am făcut aceleaşi afirmaţii despre starea de spirit ca în ziua precedentă. Pe urmă Majestatea Sa a dat cuvântul secretarului de Stat von Hintze. Acesta nu a făcut nicio declaraţie referitoare la ceea ce se petrecea în patrie, ci a expus situaţia militaro-politică la fel ca în ziua precedentă şi a rostit aceeaşi concluzie. S-a văzut că avea lacrimi în ochi. Împăratul a fost foarte calm, a aprobat cele spuse de secretarul de Stat von Hintze şi i-a cerut să înceapă o mediere de pace cel mai bine prin intermediul reginei Olandei[7]
      A arătat apoi necesitatea lămuririi poporului şi a unei conduceri ferme şi unitare a tuturor chestiunilor legate de guvernare. Cancelarul Reich-ului s-a pronunţat pentru menţinerea autorităţii pe plan intern. Din punct devedere diplomatic vor trebui să se iniţieze negocieri la momentul potrivit. Pe urmă s-a ridicat şedinţa. Am strâns mâna secretarul de Stat von Hintze profund emoţionat.

 (Eric von Ludendorff, Meine Kriegserinnerungen 1914 -1918, Berlin, 1919, pp. 552 -553)

 

[1] Amiralul von Muller a consemnat într-o notă de subsol şi intenţia feldmareşalului Hindenburg de a trimite în judecata Curţii Militare pe cei consideraţi vinovaţi pentru dezastrul de la 8 august 1918, intenţie nematerializată, fireşte. Regierte der Kaiser? Gottingen, 1959, pag. 428.
[2] Georg Friedrich Graf von Hertling (1843 -1919) om politic bavarez, lider al Partidului Catolic (Centrum), preşedinte al Consiliul de Miniştri al Bavariei (9 februarie 1912 – 31 octombrie 1917), cancelar al Imperiului German (1 noiembrie 1917 – 30 septembrie 1918).
[3] Paul von Hintze (1864 -1941), ofiţer de marină şi diplomat german, ministru plenipotenţiar în Mexic (1911 -1914) în China (1914 -1917 ) în Norvegia (1917), secretar de Stat la Ministerul de Externe (9 iulie –7 octombrie 1918).
[4] Oraş în Belgia, la 35 de km vest de graniţa cu Germania, renumit pentru apele sale termale. La Hotel Britannique a fost sediul Înaltul Comandament German (martie – noiembrie 1918). Aici se va desăşura între 5 şi 16 iulie 1920 prima conferinţă internaţională de după Marele Război la care au participat şi reprezentanţii Germaniei.
[5] Paul von Hidenburg (1847 -1934) feldmareşal german, comandant – mai mult onorific al Armatei a VIII-a, comanda efectivă fiind deţinută de generalul Ludendorff – care a repurtat marile victorii de pe frontul de Est din 1914 la Tannenberg şi Lacurile mazuriene, şef al Înaltului Comandament German (împreună cu Ludendorff, care era şef al logisticii) de la 29 august 1916 până la sfârşitul războiului. Ales preşedinte al Germaniei în 1925 şi în 1932.
[6] Karl Max Furst von Lichnowsky (1860 -1928) diplomat german, ambasador la Londra (1912 – 4 august 1914). A atras atenţia la 26 iulie 1914 asupra pericolului ca Marea Britanie să intre în război împotriva Puterilor Centrale. Toate avertismentale sale au fost publicate în Elveţia, în iulie 1918, sub titlul Memoriul prinţului Lichnowsky. Misiunea mea la Londra (1912 -1914) şi a fost tradus rapid în engleză provocând consternarea tuturor cercurilor politice.
[7] Wilhelmine von Oranien-Nassau (1880 -1962) regină a Olandei (1890 -1948), până în 1898 sub regenţa mamei sale. Nu s-a angajat în nicio mediere de pace, dar din noiembrie 1918 a oferit azil politic fostului împărat german Wilhelm al II-lea şi s-a opus predării sale unui tribunal internaţional care să-l judece pentru crime de război. În 1948 a abdicat în favoarea fiicei sale Juliana.
 
Georg Friedrich Graf von Hertling
 
Georg Friedrich Graf von Hertling

 
 
Paul von Hintze
 
 Prințul Lichnowsky

 
 Împăratul Wilhelm al II-lea, Paul von Hindenburg (stânga) și Erich von Ludendorff (dreapta)
 
Wilhelmine
 
 
 
 
30 iulie/12 august 1918,  Consemnările lui Vasile Bianu pentru ziua de 12 august 1918,  referitoare la poziția președintelui SUA, W. Wilson, față de închierea războiului mondial
 
      Preşedintele Statelor Unite, Wilson, a rostit un nou discurs în Congresul din Washington, precizând următoarele condiţiuni de pace:
1. Acorduri de pace încheiate deschis.
2. Libertatea navigaţiunii pe mări, în afară de apele teritoriale, afară de cazul când aceste mări vor fi închise pentru o acţiune teritorială în vederea executării de tratate internaţionale.
3. Suprimarea pe cât va fi posibil a tuturor barierelor economice.
4. Reducerea armanetelor.
5. Aranjarea liberă, într-un spirit imparţial, a revendicărilor coloniale ţinând cont de interesele populaţiunilor indigene.
6. Evacuarea tuturor teritoriilor ruseşti şi reglementarea tuturor chestiunilor privitoare la Rusia, astfel ca să asigure cea mai bună şi cea mai largă cooperare a celorlalte naţiuni spre a-i da Rusiei ocazia să-şi fixeze propria dezvoltare politică şi naţională.
7. Evacuarea şi restaurarea Belgiei, fără nicio tentativă de a limita suveranitatea de care s-a bucurat faţă de celelalte naţiuni libere.
8. Întregul teritoriu francez va trebui evacuat şi părţile invadate vor trebui restaurate pe de-a întregul.
9. Reajustarea frontierelor italiene, urmând liniile naţionalităţilor.
10. Popoarelor Austro-Ungariei, al căror loc printre naţiuni va fi salvat, va trebui să li se dea pentru prima oară ocazia pentru o dezvoltare autonomă. De două luni Preşedintele a spus că toate naţiunile Austro-Ungariei vor trebui să fie libere şi el a recunoscut viitoarea republică ceho-slovacă.
11. România, Serbia şi Muntenegrul vor trebui evacuate. Serbiei i se va acorda liber acces la mare. Statelor balcanice li se vor da garanţii internaţionale pentru independenţa politică, economică şi integritate teritorială.
12. Suveranitatea şi siguranţa vor fi asigurate imperiului otoman, dar siguranţa şi autonomia trebuiesc garantate naţionalităţilor care trăiesc în prezent sub regimul acestui imperiu. Dardanelele vor constitui o trecere liberă, deschisă în permanenţă, sub garanţii internaţionale.
13. Un stat polonez independent va trebui constituit, cuprinzând teritorii locuite de naţiunile incontestabil poloneze, cărora li se va asigura liber acces la mare. Independenţa politică, economică şi integritatea teritorială a acestor populaţiuni se vor garanta printr-o convenţie internaţională.
14. O societate generală a naţiunilor va trebui formată în virtutea convenţiilor speciale având drept scop să dea garanţii reciproce de independenţă politică şi teritorială tuturor acestor state mici.
       Dl Wilson a terminat zicând că pentru apărarea şi triumful acestui program Statele Unite sunt gata să sacrifice tot ce au şi să-şi pună în joc chiar existenţa lor. Acest program şi aceste vorbe, rostite de cel dintâi cetăţean al unui Stat formidabil, au o putere şi autoritate impresionantă şi răsunetul lor va fi imens. Aliaţii, desigur, vor pacea, dar nu o voiesc decât în condiţiunile la care le dă dreptul posibilitatea ce o au de a continua fără şovăire războiul până la victoria deplină!"
 
 (Vasile Bianu,   Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pag. 44 -45)

 
 
Thomas Woodrow Wilson(1856 -1924)
 
 
 
 
 
28 iulie [10 august] 1918, Aprecieri ale lui N. Iorga asupra evenimentelor din țară și de pe frontul occidental
 
     Francezii au luat Montdidier şi continua sa înainteze. În pradă, două sute de tunuri[1]. Lumea a strigat înaintea Legaţiei Franciei Vive la France, până au ieşit Nemţii din faţă, de la Statul-major economic.
Ieri, C. C. Arion a vorbit de putinţa ca, lucrurile din Apus lămurindu-se astfel, să se vorbeasca pe alt ton de pe banca ministerială.
    Helfferich[2] e chemat la Berlin, şi poate sa nu mai revie la Moscova.
    Cenzura suprimă ştirea din foaia Lupta că Germanii au cerut personal de Cale Ferată şi pentru Dobrogea Veche. E netăgăduit însă că aceasta s-a întamplat. I. N. Roman mă asigura ca s-a cerut pentru Medgidie şi chiar pentru Bazargic. El crede că Centralii ar voi sa vândă azi o Dobroge pe care mâine ar fi siliţi să o dea degeaba.
     Camera şi-a luat vacanţă.
    Doi deputaţi mai mult sau mai puţin analfabeţi calcă prin casele miniştrilor liberali acuzaţi, ca Ion Brătianu, şi neacuzaţi, ca Mârzescu[3], după ce s-a facut o descindere la Constantinescu[4], care stătea în clădirea unde fusese Familia Luptătorilor.
      La Brătianu s-au luat.... caietele de englezeşte ale nepotului său Constantin!
Antim[5], singurul dintre prelaţi, a votat darea in judecată! Ar fi avut angajamente cu Mitescu, cel mai furios dintre acuzatori.
    Se vorbeşte de intenţia unor perchizitii la Legaţia franceză, de un complot bulgăresc contra ministrului[6], a generalului Lafont, a lui de Flers.
    În teritoriul ocupat, jandarmii unguri strigă că vor lua totul, lăsând pe oameni pieritori de foame..Vagoane întregi cu provizii pentru cei de acasă pleacă în fiecare moment.
 
(Nicolae Iorga, Memorii, vol. II, f.a. pp. 46 -47)
 


 

[1] La 8 august 1918 începuse bătălia de la Amiens sau ofensiva de o sută de zile, care va duce la înfrângerea definitivă a Germaniei şi la încheierea armistiţiului de la 11 noiembrie 1918.
[2] Karl Hellferich (1872 – 1924), om politic german, ministru de Finanţe (21 ianuarie 1915 – 22 mai 1916), vice-cancelar şi ministru de Interne (22 mai 1916 – 24 octombrie 1917), amabasador la Moscova vreme de 10 zile în iulie 1918.
[3] Gheorghe Gh. Mârzescu (1876 - 1926) a fost un om politic şi jurist român, care a îndeplinit funcţia de primar al municipiului Iaşi în perioada 27 aprilie 1914-14 decembrie 1916. De asemenea, a deţinut funcţia de ministru în mai multe guverne liberale.
[4] Alexandru C. Constantinescu (1859 - 1926) a fost un avocat, politician şi ministru român. Membru marcant al Partidului Naţional Liberal, ministru îm mai multe guvernări liberale începând din 1909, cele bru pentru venalitatea sa.
[5] Antim (Alexandru) Petrescu (1875 -1919), arhiereu ortodox român. La 28 februarie 1912 a fost numit arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei și Sucevei. La 3 [16] iulie 1918 a fost numit episcop de Râmnic, unde a slujit oficial până la 6 [19] noiembrie 1918. S-a îngrijit în continuare de nevoile episcopiei, până la 6 septembrie 1919, când a trecut la cele veșnice.
[6] Charles de Beaupoil, conte de Saint Aulaire (1866 -1954), diplomat francez, ministru plenipotenţiar în România (1916 -1920).
 
 
 
 
 8 august 1918, Erich von Ludendorff despre ziua de 8 august în istoria Germaniei în Primul Război Mondial
 
Ultimele lupte de pe Somme şi din toamna lui 1918

     Ziua 8 august[1] este ziua neagră a armatei germane în istoria acestui război. Lucruri mai rele nu am trăit decât în evenimentele care au început să se deruleze din ziua de 15 septembrie pe frontul bulgar[2] şi care au pecetluit destinul Cvadruplei Alianţe [Puterile Centrale].
 
Erich Friedrich Wilhelm Ludendorff

     Recunoscând faptul că era pentru prima oară când Înaltul Comandament al armatelor germane trebuia să se gândească numai la apărare, la începutul lunii august avusese loc o repliere a frontului în platoul Lys şi renunţarea la capetele de pod de la Ancre şi Avre, la nord şi la sud de râul Somme.
     La dorinţa mea insitent formulată, generalul von Kuhl[3] a fost trimis la Armata a 2-a pentru a discuta încă o dată măsurile de apărare pe prţiunea de front dintre Albert şi Moreuil. 

 
Hermann von Kuhl

 

      Se aflau acolo două divizii, care se aflau de multă vreme pe poziţii şi păreau a fi foarte epuizate, aşa căî au fost schimbate cu două divizii cu forţe proaspete. În această zonă fierbinte a frontului sectoarele repartizate diviziilor erau înguste, dotarea cu artilerie era bună, şi exista eşalonarea forţelor în adâncime. Toate experienţele zilei dramatice de 18 iulie fuseseră aplicate aici. Doar pentru terminarea construirii poziţiilor nu se făcuse atât de mult, cum se făcuse de pildă la Armata 18 care îşi ocupase mai târziu poziţiile.
     În dimineaţa zilei de 8 august, pe o ceaţă densă, care a devenit şi mai densă din cauza ceţii artificiale produsă de inamic, englezii au trecut la atac având mai ales divizii australiene şi canadiene, iar francezii au lovit între Albert şi Moreuil cu grupări puternice de tancuri, dar fără să disupună de o mare superioritate numerică. Diviziile noastre din zonă s-au lăsat copleşite complet. Sediile statelor lor majore au fost luate prin surprindere de tancuri. Zonele de străpungere s-au extins rapid peste pârâul Luce; trupele noastre care încă se apărau vitejeşte la Moreuil au fost date peste cap. În nord, ofensiva inamică s-a oprit pe cursul râului Somme. Trupele noastre care se luptau în nord au putut să respingă cu succes atacurile de acelaşi gen. Diviziile ce fuseseră considerate epuizate cu câteva zile în urmă şi care se aflau în zona de la sud-vest de Peronne, au fost alarmate imediat de către comandamentul Armatei a 2-a şi puse în mişcare. În acelaşi timp toate trupele disponibile au fost trimise spre zonele unde frontul se rupsese. Grupul de armate Rupprecht[4] şi-a trimis rezervele cu trenul spre aceleaşi zone. 

 
Prinţul Rupert de Bavaria
Prinţ Moştenitor al Bavariei
 

 

      Armata a 18 a intrat imediat în luptă cu rezervele ei spre sud vest şi a trimis alte rezerve în zona de la nord-vest de Roye. Sigur că au trecut câteva zile până când trupele venite de departe au putut să intre în luptă. Coloane de camioane au fost folosite pentru transportarea lor.
     Chiar înainte de amiază îmi făcuse o imagine clară asupra situaţiei zilei de 8 august. Era foarte sumbră. Am trimis imediat un ofiţer de stat major în zona luptelor pentru a vedea care era situaţia trupelor.
     Rezervele Armatei a 2-a au reuşit să oprească pătrunderea inamicului în Peronne şi la sud de Bray. În direcţia Roye inamicul câştigase teren până la Arvillers, iar la sud de Avre frontul nostru de la Montdidier făcuse o curbură.
Şase până la şapte divizii germane considerate ca fiind categoric bune de luptă fuseseră complet nimicite. Alte trei până la patru divizii, plus rămăşiţele celor distruse erau gata să închidă breşa largă ce se formase între Bray şi Roye.
Situaţia era extrem de gravă. Dacă inamicul îşi continua atacul în mod energic măcar într-o anumită măsură, noi nu ne mai puteam menţine la vest de Somme. Armata 2-a trebuia însă să reziste aici, Armata 18-a, lîsându-şio aripa stângă pe înălţimile de la Matz, urma să se retragă cu aripa dreaptă până la Roye. Această mişcare era prevăzută a se realiza în noaptea de 9 spre 10 august. Dacă nu reuşea atunci inamicul ar fi avut posibilitatea să repurteze o mare victorie[5].
        Map depicting the advance of the Allied line

(Erich Ludendorff, Meine Kriegserinnerungen 1914 - 1918, 1919, pp. 547 - 549)
 

[1] Ziua de 8 august 1918 este considerată în istoriografie drept începutul Bătăliei de la Amiens sau al ofensivei de o sută de zile, care va duce la înfrângerea definitivă a Germaniei şi la încheierea atmistiţiului de la 11 noiembrie 1918.
[2] Este vorba de ofensiva aliată de la Salonic a generalului Franchet d’Esprey împotriva Bulgariei care a fost declanşată la 15 septembrie şi a dus la capitularea Bulgariei la 30 septembrie, ceea ce l-a silit pe Ludendorff să recunoască faptul că Puterile Centrale nu mai aveau cum să câştige războiul şi cel mai bun lucru de făcut era aducerea la putere, la Berlin, a unui guvern care să propună Antantei încheierea păcii, ceea ce s-a şi realizat. Mai târziu însă, chiar înainte de publicarea memoriilor sale, Ludendorff va susţine legenda aberantă a „loviturii de pumnal în spate” acuzând guvernul social-democrat al lui Fr. Ebert că a încheiat pacea când armata germană era aproape de obţinerea victoriei.
[3] Herman von Kuhl (1856 -1958) general german şi istoric militar, colaborator apropiat al lui Ludendorff
[4] Rupprecht von Wittelsbach (1869 -1955) prinţul moştenitor al regatului Bavariei, general german cu funcţii de conducere pe frontul de vest unde a repurtat o serie de succese.
[5] La sfârşitul zilei de 89 august frontul german fusese apart pe o adâncime de 24 de kilometri , 16.000 de germani erau prizonieri, iar pierderile totale ale germanilor se ridicau la 30.000 de oameni. Pierderile britanice – australiene şi canadiene – se ridicau la 8.000 de oameni. Aprecierea lui Ludendorf de „ziua ce amai neagră a armatei grmane” se referă nu atât la pierderile în oameni şi teren, ci mai ales la prăbuşirea dramatică a moralului trupelor germane care au început să capituleze în faţa inamicului.
 
 
8 August 1918 de Will Longstaff, prizonieri germani duşi spre Amiens
 




 
 
 
   
25 iulie/7 august 1918, Notații ale lui Vasile Bianu referitoare la regimul instituit de Puterile Centrale în teritoriul ocupat

     Astăzi am avut plăcerea să întâlnesc la Iaşi pe avocatul Emil Frunzescu[1] din Bucureşti, un vechi prieten şi contemporan de Universitate. Nevăzându-ne de mulţi ani, abia ne-am recunoscut. El a rămas în Bucureşti pe timpul ocupaţiei germane, mai ales că acel popor cult şi cu pretenţii de a stăpâni lumea îl acaparase şi pe el, trecându-l printre nemţofilii noştri. Ceea ce mi-a povestit despre faptele Germanilor m-a îngrozit şi mai mult decât cele auzite de la alţii.
      Între altele mi-a spus că chiar de la începutul intrării lor în Bucureşti, Nemţii au rechiziţionat toate magazinele de coloniale şi alimente, deschizând cu ele prăvălii destinate numai pentru ei şi aliaţii lor: unguri, bulgari, turci şi evrei, aşa că toţi aceştia cumpărau cele găsite în prăvălie cu preţul din  timpurile normale, iar bieţii Români se uitau cu jind când treceau pe acolo; lor nu li se vindea nimic şi erau siliţi să alerge în alte prăvălii destinate pentru ei şi de unde cumpărau lucrurile ce se găseau, puţine la număr şi în mică cantitate, cu preţuri nemaipomenit de mari. Pentru a putea pune mâna şi Românii pe câte ceva din prăvăliile germane, ei erau siliţi să se roage de câte o servitoare unguroaică ca să meargă şi să cumpere ca pentru ea, sau să recurgă la evrei, care de asemenea aveau mare trecere la ocupanţi. Apoi nu era lună în care Nemţii să nu facă rechiziţii prin casele locuitorilor, luând tot ce le plăcea şi lăsând numai strictul necesar pentru proprietari, aşa că până la urmă aceştia n-au mai rămas cu nimic, o adevărată bătaie de joc şi Românii au ajuns să nu mai aibă cu ce se primeni, îmbrăca şi încălţa. Au luat vasele de aramă şi au dat în locul lor vase de tinchea, cu preţuri de zece ori mai mari decât al celor luate. Au rechiziţionat de la cutare doi cai cu câte 200 de lei calul, şi după câteva luni, după ce s-au servit de ei şi caii au slăbit, i-au vândut aceluiaşi proprietar cu câte 600 de lei, pentru a-i lua din nou după câtva timp iarăşi cu preţul de 200. Nu lăsa să se taie nicio pasăre, sub aspră pedeapsă, pentru ca să aibă ei ce lua. Nu era permis ca cineva să-şi fabrice săpun pentru trebuinţele casei, pentru ca să fie silit să cumpere săpun din prăvăliile evreieşti cu preţuri colosale, etc. Ce să-ţi mai spun?încheie prietenul, Nemţii au făcut ceea ce mintea omenească îşi poate închipui mai rău, şi s-au purtat urât cu Românii în aşa fel încât chiar şi nemţofilii i-au urât, şi ura aceasta, a tuturor Românilor, este atât de mare încât eu cred şi sunt sigur că după pacea generală şi când vom scăpa definitiv de armata de ocupaţie, nu va mai putea călca pământul ţării româneşti nici picior de Neamţ.” (Subliniere în textul original)

 

[1] Emil Frunzescu, avocat şi jurnalist, consemnat în memoriile lui Constantin Bacalbaşa, Bucureşti de altădată, anul 1884, ca fiind unul dintre studenţii de la Facultatea de Medicină care au protestat faţă de modul brutal de comportament al profesorului Grigore Romniceanu şi „au fost siliţi să părăsească facultatea. Unii au plecat la Paris ca să obţină diplome, alţii au trecut la Facultatea de Drept.” Tot C. Bacalbaşa consemnează faptul că în 1927 Emil Frunzescu era „şeful stenografilor Senatului.”
 
  (Vasile Bianu,  Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pag. 41 -42)


 
 
26 iulie/ 6 august 1918,  Scrisoarea contelului de Sain Aulaire către Ministerul Afacerilor Străine despre convingerea familiei regale române  de victoria Antantei în război

     Jassy, 6 août 1918. Le Roi, qui est actuellement absent de Jassy, m’a fait exprimer, à titre personnel, la joie qu’il ressent des dernières victoires françaises. Il a ajouté qu’il était heureux d’apprendre la part qui revient au Général Berthelot. Le prince héritier à exprimé les mêmes sentiments dans une lettre adressée à notre attaché militaire. J’ai écrit au Roi pour le remercier. En exprimant la certitude que les victoires de la France assureront à la Roumanie les réparations qui lui sont dues, je me suis référé aux déclarations de M. Millerand reproduits dans une radiogramme et qui ont produit ici le meilleur effet. Je serais heureux que V. E. pût saisir une occasion de faire des déclarations analogues. Elles permettraient de neutraliser les efforts de la propagande allemande pour accréditer l’opinion que la victoire de l’Entente ne profiterait en rien à la Roumanie. Il importe d’observer le secret le plus strict au sujet des témoignages de sympathie de la famille royale dont la situation est toujours des plus délicates.
Saint-Aulaire

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franţa, inv. 1552, rola 182, cadru 70)

 
 
 
 
 
23-24 iulie [5 -6 august] 1918, Însemnări ale lui N. Iorga referitoare la viața politică românească
 
      La urările pe care Duminică le-am trimis Reginei[1] îmi soseşte acest răspuns: Vă mulţumesc cu atât mai mult pentru urările ce-mi aduceţi. Cu cât în vremuri grele mângâierea vine din suflete alese, şi ştiu că aţi fost neclintit alături de noi. Maria.
      Regina Maria pe timpul vizitei într-un spital de campanie, în anul 1917.
      La Cameră declaraţia[2] liberalilor că nu recunosc Parlamentul ca legal provoacă o mare indignare, cu atât mai mult cu cât ei au spus că guvernul Marghiloman s-a unit cu trădătorii şi dezertorii. Mitescu, avocat îmbuibat de liberali, cere să se introducă în Codul Penal un articol pentru a se permite arestarea pe simple bănuieli a foştilor miniştri!
     Partea tăiată a articolului lui Harden[3] a fost citită în Cameră, Marţi.
     Germanii evacuează poziţiile câştigate la Montdidier, dar se întăresc pe Vesle.
  La alegerea lui Antim[4], Tufescu luase cuvântul pentru a spune că nu votează acest naţionalist. Dar Marghiloman i-a cerut demisia. O scria când s-a întrerupt pentru a spune: Să mă iertaţi, domnule Marghiloman. – Bine înţeles că vei vota cum am spus. – Da, domnule Marghiloman.
    Săulescu[5] spune că-i e scârbă de adunarea de mahalagii care e Parlamentul. A refuzat să prezinte legea contra Creditelor şi Băncii Naţionale, a răspuns că o studiază, apoi, către Marghiloman: De când sunt eu, n-am văzut ceva mai idiot."

(Nicolae Iorga Memorii, vol.II, f.a., pp 44 – 45)

 

[1] Regina Maria îşi serba ziua onomastică la 22 iulie, în calendarul ortodox ziua Sfintei Maria Magdalena.
[2] Declaraţie apărută în presă, deoarece Partidul Naţional Liberal nu a participat la alegerile din iunie 1918.
[3] Maximilian Harden (1861 -1927) jurnalist german, din 1892 redactor şef al revistei Die Zukunft[Viitorul], celebru pentru procesele intentate celor din anturajul împăratului Wilhelm al II-lea. În 1922 a supravieţuit unui atentat al adepţilor Freikorps, ceea ce l-a determinat să sisteze apariţia revistei şi să se refugieze în Elveţia, unde  a şi murit. În iulie 1918 a criticat modul în care a fost încheiată pacea de la Bucureşti.
[4] Antim (Alexandru) Petrescu (1875 -1919), arhiereu ortodox român. La 28 februarie 1912 a fost numit arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei și Sucevei. La 3 [16] iulie 1918 a fost numit episcop de Râmnic, unde a slujit oficial până la 6 [19] noiembrie 1918. S-a îngrijit în continuare de nevoile episcopiei, până la 6 septembrie 1919, când a trecut la cele veșnice.
[5] Mihail Seulescu (1861 -1929), jurist şi economist român cu studii la Paris şi Berlin, membru marcant al Partidului Conservator, ministru de Finanţe (6/19 martie – 3/16 septembrie 1918). Din 1922 în Partidul Poporului.


 
 
 20 iulie/ 2 august 1918, Însemnări ale lui Vasile Bianu despre activitatea generalului Arthur Văitoianu, comisar general al guvernului în Basarabia
"20 iulie/2 august 1918
        Dl. General Văitoianu, comisarul general al Guvernului pe lângă Sfatul Ţării din Chişinău, a început să facă în toată Basarabia o serie de inspecţiuni pentru a se încredinţa de adevărata stare a lucrurilor şi a lua apoi în urma celor constatate toate măsurile trebuincioase pentru a aşeza ordine şi viaţă nouă în toate aşezămintele. D-sa a început cu Tighina (Bender), cetate istorică unde s-au dat în trecutul depărtat lupte memorabile, însoţit fiind de colonelul Manolescu, şeful statului major al comisariatului, de Dr. P. Cazacu, primul director şi directorul finanţelor, şi de alţii. A vizitat prefectura, zemstva ţinutului, azilul orfanilor de război, garnizoana, podul de peste Nistru, cetatea Tighinei, fiind primit bine peste tot locul. La banchetul ce i s-a oferit, generalul Văitoianu a răspuns primarului prin aceste cuvinte: Venit pentru prima dată în oraşul pe care cu atâta pricepere îl conduceţi, sunt încredinţat că noi vom avea prea puţin de lucru faţă de activitatea pe care o desfăşuraţi. Nu voi întârzia ca în curând să transmit M.S. Regelui urările ce-i faceţi în numele oraşului. Aveţi un Rege democrat şi cavaler, un Rege care trăieşte în mijlcul poporului său, care îşi iubeşte poporul şi e iubit de popor, un Rege care nu se gândeşte decât la binele poporului său. Aveţi o Regină pe care ostaşii de pe front au numit-o mama noastră şi mama tuturor, şi acest nume îl pune cu dragoste alături de cel al Reginei româneşti. O să-i vedeţi în curând şi atunci veţi înţelege ce însemnează un Rege care îşi bazează puterea pe cinste şi dreptate. Oastea trimisă aici pentru linişte, încă o dată cu sângele ei şi-a făcut datoria. Veţi vedea că fraţii de sânge şi de inimă ai oştirei, că fraţii cei mai buni sunt soldaţii ce vă păzesc pe teritoriul Basarabiei şi atunci când ei se vor amesteca cu Basarabenii, soldaţi şi ei, se va vedea că lucrurile nu se puteau petrece altfel decât s-au petrecut, căci nimeni nu poate şterge sau întrerupe legăturile de sânge. În altă cuvântare, generalul Văitoianu a zis: Basarabean prin sânge după mama mea, basarabean prin muncă ca orice bun Român, am primit cu mândrie însărcinarea ce mi s-a dat de M.S. Regele Ferdinand. Voi depune toată puterea sufletului meu pentru îndeplinirea misiunii primite... Cred că cu ajutorul lui Dumnezeu se va putea da Basarabiei şi poporului ei tot ce i-a lipsit până acum şi d-voastre veţi contribui cu toată puterea de muncă de care are nevoie.”
 
 Vasile Bianu,   Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pag. 37

 
 
30 iulie 1918, Telegrama ministrului afacerilor externe Stephen Pichon către ambasadorul Franţei la Washington, Jean Jules Jusserand, referitoare la perspectivele cooperării economice franco-române
 
Paris, 30 Juillet 1918
 
        Pour Washington. Rapprochement économique franco-roumain
        Je réponds à votre télégramme no. 994.
    Je crois devoir vous recommander une grande circonspection dans les efforts que vous m’avez manifesté l’intention de déployer pour intéresser les milieux industriels et financiers des Etats-Unis à l’avenir économique de la Roumanie. La Roumanie est un des pays qui s’offriront le plus naturellement à l’influence et à l’action économique de la France après la guerre; et de fait, nous avons l’intention d’y pousser le plus possible l’une et l’autre. Nous avions déjà entrepris, d’accord avec les Roumains, avant le traité de Bucarest, l’étude des moyens d’aider à la reconstitution économique de leur pays; et il s’est même fondé à Paris un syndicat industriel et financier, qui se propose de centraliser, quand le moment sera venu, les efforts de notre industrie, de notre commerce et de notre finance pour contribuer supérieurement à cette œuvre. Ce syndicat compte de son côté faire appel à la coopération américaine. Le concours des Etats Unis semble en effet indispensable pour les fournitures en matériel et en argent dont la Roumanie paiera un pressent besoin dès qu’elle pourra reprendre sa vie indépendante et que nous seront momentanément dans l’incapacité de lui procurer nous-mêmes. Mais il est important, pour le développement de nos rapports avec la Roumanie, que ce concours ait lieu autant que possible par notre entremisse en attendant que nous sayons en état de réaliser nous-mêmes pratiquement le programme que nous avons envisagé pour le relèvement et l’émancipation matérielle de ce pays. Il faut donc éviter que les Etats Unis ne viennent, par une action directe, contrarier nos projets et l’effet profitable que nous en attendons. C’est en vous inspirant de cette considération que vous pourrez poursuivre la campagne discrète dont vous me signalez à d’autres égards l’opportunité.
S. Pichon
 
(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franţa, inv. 1552, rola 182, cadre 64-65)
 
 
 
     
 
 
16/29 iulie 1918, Însemnări ale episcopului Raymund Netzhammer despre viața și credința țăranilor români din zona Topoloveni
"29 iulie 1918
       În ultimele două săptămâni, mi-am permis o vacanţă la via noastră din Leordeni. Soldaţii germani din Topoloveni ne-au livrat lapte, pâine, vin şi carne. Locuinţa era foarte primitivă, dar în schimb am avut aer curat. Ne-am plimbat în pădurea învecinată, la umbra pomilor seculari. Peste tot sunt poteci şi ieşiri de unde se pot admira viile şi dincolo de ele câmpiile, pădurile, oraşele şi satele şi pârâurile. De cealaltă parte a pădurii se vede satul Glâmbocel, înconjurat de o pădure deasă. În sat ai impresia că eşti la câteva sute de kilometri departe de orice cultură. Dar nu! În colibele şi căsuţele mici sunt oameni oneşti în frumos port naţional lângă care vine acum un soldat german şi domneşte aici ca un rege!
      În via noastră lucrează 20 de ţărani din satul Negrileşti. Sunt harnici, vorbăreţi şi prietenoşi. Se aşează în grupuri pitoreşti când mănâncă mămăligă, o mâncare din făină de porumb – asemănătoare cu polenta italiană. De trei ori pe zi se aşează în rând să primească ţuică (de prune) aşa cum s-au tocmit, afară de leafă. Sâmbăta, băieţii, fetele şi femeile pleacă în sat, invitându-ne la o vizită la ei. Gazdele mele au închiriat o trăsură şi au plecat în văile pline de fructe, iar ţăranii din Negrileşti au revenit veseli, încărcaţi cu ouă, găini şi alte produse. Ţăranul român este un om bun şi ospitalier!
    Aproape de via arhiepiscopală se află biserica ortodoxă din Goleşti Badi. Oamenii noştri au trăit în bună vecinătate cu ei. Preotul a făcut, înainte de război, multă propagandă politică în faţa cârciumii cu alţi vecini, împărţind şi via noastră. Când s-au apropiat germanii, a fugit în Moldova. În locul lui slujeşte acum preotul din Topoloveni. Deoarece în timpul vacanţei mele erau două duminici, am vrut să văd litughia ortodoxă de duminică.
Au sunat clopotele şi toaca. În ambele părţi stătea la pupitru câte un cântăreţ instruit, manevrând cărţile bisericeşti şi cântând foarte bine. Preotul, îmbrăcat frumos şi curat, făcea ceremonia serios, demn şi impresionant, şi cânta frumos. În biserica încăpătoare şi curată erau 40 de femei şi 12 bărbaţi. Toţi sărutau icoana de pe pupitru, unii mergeau la icoanele din iconostas. Femeile depuneau câte două lumânări şi se retrăgeau la locul lor. Bărbaţii purtau cămăşi frumos brodate şi peste ele veste negre şi stăteau în apropierea pupitrului. În timpul împărtăşaniei preotului, care la orientali durează mult, un ţăran, primarul, a deschis Cazania şi a citit cu glas tare şi accentuat, Evanghelia. După liturghie, preotul a împărţit pâine a sfinţită şi a miruit pe câţiva credincioşi cu ulei. A venit o mamă cu un sugar bolnav, rugându-l pe preot să se roage. El a luat copilul şi l-a dus, rugându-se în mijllocul bisericii, a mers cu el la icoane rugând şi înclinându-se. Apoi l-a aşezat în faţa iconostasului pe podea. De aici îl ia mama în braţe şi merge la stânga iconostasului, unde primeşte împărtăşanie. Mama strânge copilul în braţe şi, sărutându-l, iese din biserică. Aici e linişte, dascălul a stins toate lumânările. Primarul şi doi epitropi mă aşteaptă în faţa bisericii, mă salută ca stăpânul Bărăţiei – aşa se cheamă via noastră de aici. Mă întreabă dacă va rămâne pacea din Bucureşti şi dacă fii lor se vor întoarce din Moldova. Preotul iese din biserică, vine spre noi şi eu discut cu el chestiuni bisericeşti şi liturgice."

(Raymund Netzhammer, Arhiepiscop în România. Jurnal de război 1914 -1918, ediţie Prof. I. Dumitru Snagov, Bucureşti, 1993, pp. 264 – 265)

 
 
 
 
14/ 27 iulie 1918, „ Consideraţiile celebrului jurnalist german Maximilian Harden despre pacea de la Bucureşti” în relatarea lui Vasile Bianu
 
14/27 iulie 1918

      În numerele 191 şi 192 ale Neamului Românesc[1] s-a publicat în traducere un articol important şi semnificativ al lui Maximilam Harden[2], apărut în revista politicăDie Zukunft [Viitorul] din Berlin. 
    Cred interesant pentru cetitorii mei a reproduce acel articol, scris de un publicist aşa de cunoscut ca Harden, şi care articol este plin de o prea frumoasă simţire pentru durerile unui popor străin, depărtat, de care nimic nu îl leagă decât o înalta şi nobilă preocupare de dreptate. Regret foarte mult că cenzura noastră a tăiat o mare parte din articol, desigur cea mai importantă pentru noi, dar, chiar aşa mutilat, acest articol ne arată pe omul luminat care crede că a-ţi iubi ţara şi a-ţi apăra neamul înseamnă, înainte de toate, a preveni pe ai tăi când sunt gata să facă o greşeală şi, când au făcut-o, a le arăta toate urmările ce pot rezulta din ea. Plecând de la păcile încheiate la Bucureşti: cea de la 1812, între Turcia şi Rusia, care ne-a răpit Basarabia; cea din 1886, dintre Bulgaria şi Serbia, încheiată prin mijlocirea României; cea din 1913, care ne-a dat Cadrilaterul, înăsprind relaţiunile noastre cu Bulgaria, Harden se ocupă mai amănunţit cu tratatul de pace din 1918, care ne-a răpit mult pământ românesc, ne-a furat multă bogăţie şi ne-a ştirbit aşa de simţitor demnitatea naţională, el continuă astfel: Oare tratatul semnat acum în prima săptămână a lui Mai, la Bucureşti, va avea el o durata mai lungă, decât cel de la 1913? Numai un spirit naiv visează că el ar creat cumva o stare de drept definitivă. România, a cărei armată n-a fost nimicită, ci s-a menţinut în Moldova, şi care numai prin retragerea Rusiei din război a fost silită să încheie pace, pierde Dobrogea cu portul Constanţa, construit cu trudă şi cu mari cheltuieli, indispensabil pentru viaţa ei economică, şi teritorii considerabile şi importante la graniţa austro-un- gară; pierde libera stăpânire asupra părţii sale de Dunăre şi industria sa de petrol; ea trebuie, până la un termen ce are să fie hotărât ulteriorsă tolereze pe pământul sau corpuri de armate străine (şase divizii), să le hrănească, să le îmbrace şi plătească, şi să conceadă, conducatorilor lor dreptul de a rechiziţiona tot ce în 1918 va fi crescut în România, cereale, leguminoase, nutreţ, vite, carne, lână, toate felurile de lemn şi de produse ale subsolului. Biruitorul renunţă la despăgubirea pentru cheltuielile de războiaceastă despăgubire i-o compensează îmbelşugat îndatoririle de contribuţie puse în sarcina biruitului. Căci România trebuie să despăgubească pe partenerii tratatului şi pe neutrali pentru orice daună făcută prin încălcare militară din partea vreunei Puteri (deci şi a Înţelegerii), iar ea însăşi nu e despăgubită de nimeni. Pe acest mănunchi de îndatoriri apăsătoare, demna diplomaţie de moda cea mai nouă lipeşte eticheta: Părţile contractante renunţă la despăgubirea pentru cheltuielile de război. Şi ea zâmbeşte apoi în cercul celor mici, cari cu evlavie intonează cântecul lui Hölty despre Credinţă şi Lealitate. (Aici urmează o parte a articolului, mai mare decât aceasta, care a fost suprimată, de cenzura română, pentru ca să nu se supere Nemţii din Bucureşti). Articolul lui Harden se termină aşa: Singurul rezultat sigur al păcii tari este că un popor care până acum avea înclinaţiune către Imperiul german, din prietenească admiraţie, devine amărât până la ură. Cât timp mai stau trupe germane în România, nu se va auzi mult despre aceasta. Dar nici un Român nu va uita răul ce s-a făcut ţării lui şi care numai cu consimţământ german, în partăşie la pradă, i s-a putut face. Se ştie cât de ignominios s-au jucat în trecut aviditatea dinastică şi astuţia [perfidia] cabinetelor, supusă ei, cu soarta acestor ţări, acestor popoare. Pentru Împăratul lui Kaunitz[3], Bosnia era o parte de ţară mizerabilă, nedemnă de serioasă luptă pentru ea; nepotul aceluiaşi, arhiducele Carol[4], învingătorul de la Aspern[5], sfătuia pe stăpânitorul Hofburgului din Viena ca, sprijinindu-se pe Slavi şi în unire cu ei, să ia hegemonia în sud-estul Europei. Austro-Germanii şi Maghiarii au astupat însă urechea Maiestăţii pentru acest sfat. Epoca războiului din Crimeea nu aduce Austriacilor, al căror ultimatum a făcut pe Ruşi să se retragă din Ţara  Românească şi Moldova, nimic decât ura tuturor Slavilor, afară de Poloni. Transilvania, pe care Românii o pretind ca fiind cuibul naţionalităţii lor şi pe care pacea de la Satu-Mare[6] a dat-o Casei de Habsburg, ca ţară autonomă, e încorporată în Ungaria: şi de atunci ea este indispensabilă Maghiarilor cerbicoşi... Acum cinci ani Serbia, zăvorâtă de proprietarii de pământ şi crescătorii de porci maghiari, era condamnată să lâncezească în izolare; la dreapta, caricatura de stat Albania independentă, la stânga, zăgazul româno-bulgar trebuiau să apere Imperiul cu două capete, cu două suflete, cu două principii, împotriva puhoiului jugoslav. Azi mizeria de 900 grame de pâine de mălai pe saptămână pentru posesorul unei cartele de pâine şi alte nevoi sa consolează cu ideia că Rusia, îmbucătăţită, e scoasă din rândul marilor Puteri europene, si că Ardealul, Transilvania lui Traian, unde dorinţa de unire a frânturii răzleţite a neamului a tremurat în friguri mai arzătoare decât vreodată în Bosnia, e pus la adăpost de furtună, prin asigurările(anexiunile) păcii celei mai nouă din Bucuresti. Contele Czernin se va fi visat un Machiavelli şi un supra- Talleyrand, când asmuţea pe Români asupra Basarabiei: ocupând-o contra voinţei Rusiei, căreia, după mascarada hătmănească Ucraina îi va apaţinea iarăşi, şi plătind câştigul de ţară cu ura Slavilor, ei vor fi reduşi a se sprijini pe Habsburgi, pe puterea coroanei Sfântului Ştefan, incapabili de alianţă cu Sârbii şi Grecii. Să fim veseli, hai sa ne culcăm! (Zicătoare vieneză cu înţelesul: să nu ne facem nici o grijă) ...
     În Reichstag s-a depus acum propunerea, îngreţăşător de amuzantă ca tratatele de pace dela Brest-Litovsk sa fie menţinute (se înţelege restabilite) în cuprinsul lor intreg.Cât va dura până când aşa ceva se va cere şi pentru cele semnate la Cotroceni? Şi cel ce a obţinut aceste tratate, secretarul de Stat al oficiului de Externe[7], subordonat Cancelarului, şi numai lui responsabil, a fost întâmpinat, la întoarcerea din adieri de miresme balcanice, de Cancelarul Imperiului, de patru secretari de Stat, trei subsecretari de Stat şi de un cor de alţi demnitari, ca un triumfător. Un lux de ceremonial cum nu s-a văzut în nicio ţară din lume, şi care pe orice om serios ar trebui să-l atingă ca pe o insultă adusă unui cufundat in doliu… Dacă omagiul era necesar, atunci l-aş fi îngăduit mai bucuros celuilalt secretar de Stat, care la 10 Mai zicea în ReichstagTrebuie să previn ca să ne ferim a deştepta speranţe irealizabile.
      În legătură cu acest articol s-a tradus şi o notiţă publicată în revista Die Woche[Săptămâna] din 22 iunie 1918, sub titlul: Deutsche Kriegswirtschaft in Rumaenien, [Economia de război în România] în care se dau următoarele date asupra unor alimente pe care Administraţia Militara în România le-a produs sau le-a ridicat din teritorul ocupat: 300.000 quintale metrice (1 quintal metric are 100 kilograme) de marmelade în anul trecut, iar în anul acesta aşteaptă 1.600.000; foarte mari cantităţi de fructe uscate; mari cantităţi de conserve de legume; 2.800.000 kilograme de zeamă de fructe pentru armată şi lazarete; peste 5 milioane kilograme peşte; peste două milioane tone cereale; 10.000 kilograrne carne de cal pe lună; aproximativ 3.000 de păsări domestice pe zi; ouă, unt, brânză, lapte în cantitati mari. Pentru carnea de vacă, de oaie, grăsime, etc., întrebuinţate pentru armata de ocupaţiune sau exploatate, nu se arată date. 

 

[1] Articolul fusese trimis lui Nicolae Iorga de către Dimitrie Onciul, vezi Nicolae Iorga Memorii, vol. 2, pag. 42, însemnarea din 17/30 iulie 1918.
[2] Maximilian Harden (1861 - 1927), nume la naştere Felix Ernst Witkowski, jurnalist şi literat german. Redactor şi editor al revistei Die Zukunft (1892 -1922), celebru pentru acuzaţiile şi procesele intentate anturajului împăratului Wilhelm al II-lea. La 3 iulie 1922 a reuşit să supravieţuiască unui atentat al trupelor Freikorps, după care a oprit editarea revistei - al cărei număr de cititori scăzuse drastic după ce Harden ceruse ca Germania să se conformeze prevederilor tratatului de la Versaiiles – şi s-a stabilit în Elveţia.
[3] Wenzel Anton von Kaunitz (1711 -1794), om politic şi diplomat austriac din epoca absolutismului luminat, cancelar al Imperiului Habsburgic (1753 -1792) în vremea împărătesei Maria Theresia şi a împăratului Josif al II-lea, artizan al politicii externe habsbugice.
[4] Carol de Austria (1771 -1847) arhiduce de Habsburg şi feldmareşal austriac, comandant de oşti în războaiele purtate de Austria împotriva Franţei republicane şi imperiale.
[5] Bătălia de la Aspern, cunoscută mai ales sub numele dat de francezi, bătălia de la Essling, este o confruntare câştigată de austrieci la 21-22 mai 1809 împotriva trupelor conduse de Napoleon I, care în cele din urmă a reuşit să-şi refacă trupele pe insula Lobau şi să învingă decisiv la Wagram, la 5-6 iulie 1809 şi să silească Austria să accepte pacea, iar arhiducele Carol a cedat toate atribuţiile militare.
[6] Transilvania a fost anexată Imperiului Habsburgic prin pacea de la Karlovitz de la 26 ianuarie 1699. Prin pacea de la Satu Mare de la 29 aprilie 1711, s-a pus capăt răscoalei antihabsurgice a nobilimii maghiare din Transilvani care durase opt ani („răscoala lui Francisc Rakoczi al II-lea sau războiul curuţilor”).
[7] Este vorba de secrtarul de stat de la Externe Richard von Kuhlmann, care însă ulterior va fi acuzat în Reichstag (Parlament) de incompetenţă şi silit să demisioneze la 9 iulie 1918.

 
(Vasile Bianu pentru ziua de 27 iulie  1918, din Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, p. 32 -34)
 
 
 
Maximilian Harden (1861 -1927) 

 
 
26 iulie 1918 Se propune aducerea în Franţa a lui Iosif Blaga, fost director al Liceului „Andrei Şaguna” din Braşov (unchiul lui Lucian Blaga), refugiat la Christiania (Oslo), deoarece se bucură de prestigiu printre români.
 
     Ministère des Affaires Etrangères. Direction des Affaires Politiques et Commerciales, Paris, 26 Juillet 1918
     On signale la présence à Christiania (6 Mauritz Hansen) de M. Joseph Blaga, transylvain, ancien directeur du Lycée de Brassov (Kronstadt). M. Blaga, qui était possesseur d’une belle fortune, s’est mis à la disposition de l'Etat-Major Roumain quand l’Armée roumaine est entrée à Brassov; lors de la retraite il s’est réfugié en Roumanie. Il est aujourd’hui sans ressources et pour vivre, lui et sa fille donnent des leçons à Christiania. Il se serait mis en relations avec la Légation de France. Il serait, paraît-il, capable d’exercer sur ses compatriotes une autorité dont le besoin se fait sentir. Mais il ne pourrait venir que si on lui en fournissait les moyens, et si on lui assurait ici un emploi qui lui permet de vivre. Nous n’avons jusqu’à présent, à peu près, aucune clientèle parmi les authentiques Roumains de Transylvanie, qui ignorent presque complètement la France. Il y aurait certainement intérêt, pour l’avenir, et quelque doive être le statut futur de la Transylvanie, à  nous en constituer une. A ce titre M. Blaga peut nous intéresser et nous aurions peut-être avantage à nous l’attacher.

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, ANIC, Microfilme Franţa, inv. 1552, rola 192, cadre 91-92)
 
 

 
11/24 iulie 1918, Însemnări ale lui Vasile Bianu despre activitatea și personalitatea generalului Constantin Scărișoreanu
     Bravul general Scărişoreanu[1], comandantul Diviziei IX, a fost trecut la pensie după cererea proprie, suferind de o boală contractată în timpul luptelor din tranşee. Am avut onoarea să cunosc pe acest distins general în luna februarie a.c. pe când Divizia sa a venit pentru câtva timp în Fălticeni şi luam masa la popota ei care adeseori era prezidată de dânsul.
     Generalul Scărişoreanu poate servi de model tuturor comandanţilor de trupă; el se retrage obosit şi bolnav, după ce şi-a făcut pe deplin datoria şi în mod glorios. El a suportat toate privaţiunile războiului fără murmur, tăcut şi liniştit, în tranşeele luptelor aprige din Dobrogea, stând săptămâni întregi neprimenit şi de multe ori flămând în mijlocul vitejilor lui soldaţi, dispreţuind moartea ca un japonez. La îndemnul lui vioi soldaţii Diviziei sale se aruncau cu cea din urmă energie asupra vrăjmaşului, al cărui foc nu înceta ziua şi noaptea.
     Într-una din zile, fiind mai bine dispus, ne-a povestit la popotă cum odată fiind pe front în Dobrogea, la Topraisar, pe la amiazi, pe când în toiul luptei sta cu alţi ofiţeri privind desfăşurarea atacurilor, deodată un colonel îi zice: Domnule General, vă rog să vă depărtaţi de aici, căci sunteţi ameninţat de ghiulele vrăjmaşului, care cădeau cu droaia în apropierea lor. Generalul îi răspunde: Voi rămânea aici, căci moartea ori unde ne poate ajunge! Colonelul însă a stăruit mereu şi generalul se opunea. Într-un moment dat colonelul prinde de mână pe general şi cu forţa îl trage repede la vreo 25 de paşi de acolo, unde abia au ajuns şi o ghiulea cade tocmai în punctul în care erau mai înainte!
     În bătălia de la Mărăşeşti, generalul Scărişoreanu a stat zile întregi sub bătaia cumplită a tunului până ce divizia sa a obţinut succese legendare asupra trupelor bavareze, care atacau năprasnic zi şi noapte, fără odihnă. Tot astfel s-a purtat în luptele de la Târgu-Ocna, pe valea Trotuşului, la Cireşoaia, la Cocoşilă, fără ca duşmanul să poată rupe frontul.
     Acest general viteaz, cu fire liniştită şi fără pretenţii în viaţa-i zilnică, era aşa de modest încât nu purta nici însemnele gradului pe căciulă şi manta, şi odată mergând pe stradă îl întâlnesc nişte ofiţeri care nu erau din divizia sa şi nu-l cunoşteau. Acei ofiţeri crezându-l un inferior aşteptau să fie salutaţi, dar el mergea înainte cu capul plecat. După ce s-a depărtat de ei cu câţiva paşi, unul din ofiţeri se întoarce şi se uită lung după el, apoi indignat se întoarce spre camarazii lui şi le zice cu glas tare: aş vrea să ştiu cine o fi răcanul ăsta de nu ne salută?
     Generalul Scărişoreanu era un om cumpătat la vorbă şi drept, exemplu viu de muncă şi de morală, şi un simbol sublim de jertfă pentru subalternii săi, iar în toiul luptelor era idolul unei divizii de eroi. El privea cu sânge rece, fără să se tulbure, toate complicaţiile situaţiei de luptă şi impunea prin figura lui serioasă şi măreaţă; pe răniţi îi vizita când gemeau pe tărgi şi îi îmbărbăta şi îi mângâia cu vorbe potrivite, alinându-le astfel chinurile şi durerea. În împrejurări neprielnice ca teren, armament şi număr nu şi-a pierdut niciodată capul în luptele cele mai grele cu duşmanul şi întotdeauna, mulţumită geniului său de comandant a reuşit ca divizia lui să săvârşească mari fapte de vitejie.
 
 (Vasile Bianu,  Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pag. 28 -29 )
Constantin Scărişoreanu

     Generalul Scărişoreanu a fost înlocuit cu generalul Traian Moşoiu[2], un alt viteaz şi unul din cei mai încercaţi comandanţi din războiul nostru."
 
 Traian Moşoiu

[1] Constantin Scărişoreanu (1869 -1937) general român, a îndeplinit mai multe funcţii de comandă pe perioada Războiului de Întregire, dintre care cea mai importantă a fost aceea de comandant al Diviziei 9 Infanterie. A fost considerat unul dintre cei mai merituoşi generali români din perioada războiului, fiind primul ofiţer înaintat la gradul de general chiar pe câmpul de luptă, la 15/28 octombrie 1916. Un sat din comuna Amzacea, judeţul Constanţa, îi poartă numele.
[2] Traian Moşoiu (1868 -1932) iniţial în armata austro-ungară, general (ianuarie 1917), ulterior guvernator militar al Transilvaniei (martie –decembrie 1919) comandant al Garnizoanei militare Budapesta şi Guvernator Militar al teritoriilor ungare de la vest de Tisa. Ministru de Război în martie 1920 şi ministru al Comunicaţiilor în vremea guvernării lui Ion I.C. Brătianu (1922 -1926) a condus comisia pentru organizarea încoronării regelui Ferdinand I la Alba Iulia, în Catedrala Reîntregirii (15 octombrie 1922).


 
24 iulie 1918, Roma, Memoriu al Comitetului de acţiune al românilor din Italia, condus de Simion Mândrescu, adresat guvernului italian, pentru aprobarea organizării unei legiuni de voluntari dintre prizonierii români din armata austro-ungară.
 
     All’Alto Governo Italiano, Roma
     Il Comitato di Azione dei Romeni di Transilvania, Banato e Bucovina, considerando il fatto, che gli ufficciali romeni irredenti, concentrati à Città Ducale, il 18 Luglio 1918, furono dichiarati liberi allo scopo di formare la Legione romena, si permette di presentare all’Alto Governo Italiano le seguente proposte, destinate a continuare questo fatto compiuto: Di decretare la legione quale “Legione dei Romeni irredenti di Transilvania, Banato e Bucovina”, perchè la Romania ufficiale avendo conclusa la pace, se anche ci fosse data la possibilità effetiva, non può esservi rappresentata per i motivi del diritto internazionale. Per lo stesso motivo e per il motivo che essendo la legione istituita per i Romeni irredenti, essa sarà rapprresentata dal “Comitato di azione dei Romeni di Transilvania, Banato e Bucovina”, senza l’intromissione dei Romeni di Romania, essendo i fatti in accordo colla dichiarazione della Sua Eccellenza il Presidente del Consiglio dei Ministri all’occasione del ricevimento del “Comitato pro Romeni”. L’incorporazione e la promozione degli ufficiali della legione si farà in seguito alle proposte di codesto comitato, eccetto la promozione “per merito di guerra”. Il collegamento fra il Governo ed il Comando Supremo Italiano da una parte e fra la legione dei Romeni irredenti qual’essere nazionale e formazione militare dall’altra parte, sarà compiuto dal suddetto Comitato. Alla proposta del Comitato in riguardo della divisa si aggiunge che sarà quella italiana, ma colle mostrine del tricolore romeno orizontale; sul beretto nello stesso luogo, dove si trova la stemma italiana, sarà applicata una rosetta in tricolore romeno, e la distinzione del grado si farà per gli ufficiali sul beretto, come hanno gli ufficiali italiani e per mezzo delle lincette sulle spalline, e per i sott’ufficiali soltanto sulle maniche. Il Comitato farà ulteriormente le sue proposte riguardanti tutte le questioni della legione dei Romeni irredenti, siano d’ordine generale, ossia speciale all’Alto Governo Italiano ed al Comando Supremo ogni volta, quando ve ne richiederanno le circostanze.
     Roma, 24 Luglio 1918
     Presidente, S. Mandrescu,
     Segretario, Ionel Risca
 
     Desiderata 
  1. Libération et équipement immédiate des officiers de Cittaducale: leur envoi à Urbania où sont déjà concentrées quelques centaines de soldats roumains.
  2. Maintien constant du camp d’Urbania à un niveau d’effectif de mille (1000) hommes. (Pour commencer et jusqu’à nouvel ordre, 500 hommes).
  3. Équipement et libération immédiate avec toutes les prérogatives du soldat, de l’élite de ces milles hommes, après choix et triage opéré par nos soins. Ils seraient au plus tôt dirigés sur un camp désigné par le Commandement Suprème (Rovigo par exemple), où aurait lieu leur armement et la formation des bataillons. C’est là que se trouveraient aussi les officiers italiens nécessaires au complèment des cadres.
  4. Au camp d’Urbania résiderait une garnison roumaine en uniforme et armée, composée d’officiers et d’hommes choisis par nous, sous notre responsabilité, et auxquels reviendrait la garde du camp et la charge de recevoir et de trier les nouveaux soldats. Il serait important d’avoir à Urbania même le matériel nécessaire pour veiller à l’amélioration du sort de nos légionnaires, mis ainsi visiblement en regard du sort.
  5. Les soldats éliminés seraient dirigés vers un camp quelconque de concentration de façon à ne point rencontre ceux qui devraient arriver par la suite. Les prisonniers roumains faits nouvellement sur le front devraient être constitués en un groupement spécial aussitôt que possible, leur esprit étant d’ores et déjà excellent et pouvant par des contacts malheureux devenir moins bon. Dans les différents groupements de prisonniers d’Italie, il faudrait procéder immédiatement à la séparation des Roumains de tous autres éléments étrangers.
  6. La désignation d’un commandant italien, pour la Légion Roumaine, ferait gagner un temps précieux. Le Colonel Ferigo, que plusieurs années de vie militaire attachent à notre pays, serait un choix particulièrement heureux.
  7. Si le besoin s’en faisait sentir par la suite des camps analogues à celui d’Urbania, pourraient être établis dans d’autres localités, augmentant ainsi simultanément le débit d’hommes pour la Légion.
(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Italia, rola 21, cadre 90-94)
 
 
 
     13 iulie 1918, Notații ale amiralului Georg von Müller despre evoluția războiului submarin și înlăturarea lui Kuhlmann
     Ora 11 şi un sfert. Conferinţă la Împărat cu Holtzendorf[1] care din păcate, contrar sfaturilor mele, abordează tema conflictului său cu Ludendorff. Maiestatea Sa face câteva remarci despre mania grandorii şi declară că nu are de gând să-l demită pe amiralul Hopman[2].
Albert Hopman
     Pe urmă Holtzendorf a vorbit despre blocada submarină împotriva Americii. M.S. L-a întrerupt imediat şi i-a spus că n-are de gând să decreteze blocada doar cu două submarine. Pe deasupra negociatorul McGormick, căsătorit cu o Rockefeller, a fost din nou declarat prieten al preşedintelui Wilson şi om de bază pe Wallstreet.
     În final, în mod surprinzător, M.S. s-a exprimat foarte tăios despre lipsa de rezultate a războiului submarin faţă de transporturile de trupe americane[3]. Este evident că împăratul a fost bine prelucrat în acest sens de către Comandamentul Suprem. Am impresia că pentru Armată, Marina noastră a devenit ţapul ispăşitor pentru cazul în care nu-i vom putea răzbi pe americani şi formula lui Hindenburg: „Vremurile-s grele, dar victoria e sigură” nu se va confirma.
     În final M.S. a vorbit foarte dispreţuitor despre Kühlmann care a refuzat să mai rămână încă opt zile în funcţie aşa cum dorise cancelarul[4]. Principalul punct de acuzare a fost acela că ministrul de Externe a dezavuat în Parlament cuvântarea M.S. de aniversare a treizeci de ani de domnie (15 iunie 1918) în care Împăratul a vorbit despre confruntarea dintre concepţiile germane şi anglo-saxone..."

(Georg von Müller,   Regierte der Kaiser?, Göttingen, 1959, pag. 392)
 

[1] Henning von Holtzendorff (1853 -1919) amiral german, din septembrie 1915 şeful Marelui Stat Major al Marinei. Promotor al războiului submarine nelimitat. Avansat la gradul de mare amiral la 31 iulie 1918, destituit la 10 august.
[2] Albert Hopman (1865 -1942) viceamiral german (14 octombrie 1917). Din decembrie 1917 preşedintele unei comisii tehnice nautice (Nateko) cu sediul la Odessa pentru reglementarea navigaţiei pe Marea Neagră; ulterior sediul s-a mutat la Sevastopol. În noiembrie 1918, comisar pentru armistiţiu pentru Marea Neagră şi Marea Mediterană.
[3] Însemnare ulterioară a autorului: Trebuie să recunoaştem cinstit că războiul submarin a eşuat în faţa convoaielor foarte bine organizate şi asigurate ale trupelor americane. Speranţele Marinei, care din păcate s-au exprimat şi într-o cuvântare bombastică în Parlament la începutul anului 1917, că ajutorul american nu va însemna nimic, nu s-au confirmat. Cu toate acestea părerea mea este că în vara şi toamna lui 1918 am fi avut cea mai mare şansă să ajungem la o pace suportabilă printr-o acţiune energică a submarinelor care ajunseseră la un tonaj mai mare şi o artilerie mai puternică...
[4] Richard von Kühlmann demisionase din funcţia de ministru de Externe la 9 iulie 1918.


 
     27 iunie/10 iulie 1918, Însemnări ale lui Vasile Bianu despre  restabilirea frontului oriental și evoluția operațiilor pe diverse fronturi

     Ziarul d-lui Clemenceau L’Homme libre[1], vorbeşte despre restabilirea frontului oriental astfel: Trebuie reconstituit frontul oriental pentru a-l înlocui pe acela pe care l-am pierdut în urma intrigilor germane. Şi aceasta se poate face numai prin Japonia, care are o armată proapătă şi intactă de 4 milioane de oameni. E mai mult decât trebuie pentru a sfârşi o dată cu Germania şi a i se impune cu concursul Aliaţilor din occident pacea Dreptului.
     Naşa Rodina, ziar rusesc, publică ştirea despre pregătirea repede a unui mare număr de vase, până la 70, care vor face debarcări de trupe anglo-americano-japoneze în Rusia. Wilson şi Taft au declarat că America va trimite toate rezervele sale şi va forma un nou front.
     În Albania, Italianii şi Francezii au obţinut un succes important. Italianii au cucerit muntele Malacastra, iar Francezii au luat primele pante ale muntelui Tomorica şi înaintează între această înălţime şi Devoli, afluent al râului Semeni. Austriacii au pierdut 1300 de prizonieri.

 
 Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pag. 21 -22

[1] L’Homme libre, ziar întemeiat de Georges Clemenceau la 6 mai 1913. Ziarul a fost interzis la 29 septembrie 1914, după ce Clemenceau a denunţat lipsurile serviciul sanitar al armatei franceze, şi a reapărut la 8 octombrie 1914 sub titlul de L’Homme enchaîne [Omul înlănţuit].
 
     Duminică, 7 iulie 1918, Însemnări ale episcopului Raymund Netzhammer despre încheierea anului școlar catolic

    
În cursul săptămânii trecute şcolile noastre au încheiat anul de învăţământ cu obişnuitele examene şi împărţirea premiilor. Despre anul şcolar 1917/18 la şcolile catolice din dieceza Bucureşti inspectorul şcolar, prelatul August Kuczka s-a prezentat un referat tipărit la Tipografia Senatului, de peste o sută de pagini. Sunt menţionate pe scurt: istoria şcolilor, orarul şi programnelede învăţământ, numărul ptofesorilor şi elevilor, taxe şcolare, dispoziţii disciplinare. Cea mai mare atenţie se acordă şcolilor de băieţi şi celor două gimnazii arhiepiscopale ale Capitalei. Darea de seamă, tipărită pe hârtie de război, are 23 de pagini, colile cu fotografiile cadrelor didactice şi cele mai importante instituţii. Prelatul este mulţmit că întâmpinările lui la Ministerul Învăţământului, în privinţa examenelor la şcolile arhiepiscopale au fost aprobate pentru viitor. La şedinţa profesorului Dimitrie Onciul[1], din ziua de 17 iunie de la Ministerul Învăţământului, care trebuia să hotărască s-a îngăduit inspectorului să-şi susţină cauza

[1] Dimitrie Onciul (1856 -1923) a fost un istoric român, membru titular al Academiei Române (1905).
 
Dimitrie Onciul
     Hotărârea a fost în favoarea noastră, care ne-a fost confirmată în ziua de 27 iunie, aşa că am adăugat pe o foaie separată, darea de seamă a şcolii. Azi a fost prelatul Kuczka foarte onorat, primind Crucea Ordinului Franz Joseph.
 
Pr. Kuczka Augustin
Născut la: 14.01.1865, Osiny (Silezia)
Hirotonit la: 09.02.1890, Rusciuk
Decedat la: 26.12.1936, -
Înmormântat la: -
Obs: Prelat papal si inspector scolar
https://ecp.yusercontent.com/mail?url=http%3A%2F%2Fwww.ercis.ro%2Fdieceza%2Fpreoti%2Fraposati%2Fkuczka_augustin.jpg&t=1531149393&ymreqid=d253a623-3bc5-5384-1ce6-5b003c01fb00&sig=alVoT1qIbrbCvSi_Vhz5wA--~C
 
 


 
    23 iunie/6 iulie 1918, Însemnări ale lui Vasile Bianu despre activitatea marelui boier basarabean și filantrop Vasile Stroiescu

    Marele filantrop din Basarabia, dl Vasile Stroiescu[1], care a făcut atâtea donaţiuni pentru înaintarea culturii româneşti, dând numai fraţilor noştri din Ardeal şi Ungaria peste 3 milioane de lei, se află la Paris, aşteptând cu nerăbdare ziua fericită în care se va putea întoarce în Basarabia lui mult iubită şi acum românească pe vecie. Poşta basarabeană a început să se naţionalizeze, înlăturându-se personalul străin, care nu voia cu niciun preţ să ţină seama de noua stare de lucruri; în locul străinilor s-au numit numai basarabeni de naştere."
 

[1] Vasile Stroiescu (1845 – 1926) a fost un cărturar de frunte, susţinător al învăţământului şcolar şi om politic român basarabean, filantrop şi membru de onoare al Academiei Române (24 mai 1910), care a promovat cultura naţională şi a neamului. S-a născut în familia comisului Vasile Stroiescu, descendent al jitnicerului Ioan Stroescu. A făcut studii la Liceul Regional din Chişinău, la liceul din Kamenes-Podolski, apoi la Liceul Richelieu din Odessa. A studiat dreptul la Universităţile din Moscova, Sankt Petersburg şi Berlin. Apoi a călătorit prin Europa şi Africa. Licenţiat în drept, este numit ca judecător la Tribunalul din Hotin. Aici face cunoştinţă cu scriitorul Alexandru Hâjdeu (1811 -1872), tatăl lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, iar mai târziu, în România, cu poetul Octavian Goga (1881 -1938). A fost specialist în drept, dar îl preocupa şi istoria, literatura, ştiinţele agricole. A moştenit de la părinţi mai multe moşii, cu suprafaţa totală de 25.000 ha, şi apoi mari cirezi de vite, herghelii de cai, turme de oi, numeroase conacuri. Toate aceste averi le-a pus în serviciul ţării, în folosul ţărănimii „pe care a iubit-o, a îndrumat-o şi a ajutat-o” (Eugen Holban). Pământurile le-a dat în arendă ţăranilor şi a făcut donaţie cooperativelor agricole şi forestiere. Suma de bani, obţinută din vânzarea imobilelor a fost transferată fondurilor caritabile pentru construcţia de şcoli, biserici şi spitale în toate provinciile româneşti - dar mai ales în Ardeal, unde şcolile confesionale româneşti erau ameninţate de maghiarizare - pentru sprijinirea instituţiilor culturale, pentru tipărirea cărţilor, pentru asigurarea cu burse a tineretului studios. Ctitor al bisericilor din Şofrîncani, Zăicani, Trinca, Pociumbăuţi, fondator al spitalelor din Trinca şi Brătuşeni, donator în sprijinul bisericilor, spitalelor şi şcolilor dinTrinca, Stolniceni, Brînzeni ş.a.
 ( Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pag. 20)
 
     22-23 iunie/ 5-6 iulie, Notații ale lui Alexandru Marghiloman referitoare la controversa din Parlament cu Alexandru Marghiloman
 
22 Iunie (5 Iulie). Averescu începe interpelarea sa asupra scrisoarei lui Czernin către Lupescu. Averescu spune: către Rege. Teza: Această scrisoare m-a adus la putere; e o atingere la demnitatea ţării şi n-am calitate pentru a încheia şi a face să se ratifice pacea. Începuturile sunt slabe, deşi vorbeste cu ură. Va continua mâine. Regele chemându-mă, am stat mai mult de un ceas cu M. S. Puţine lucruri interesante, dar Regele mi-a atras atenţia asupra faptului, pe care îl bănuiam, că Averescu e în legătură cu liberalii (Argetoianu lucrează cu activitate în acest sens pe lângă Duca, şi cred că generalul Iancovescu a luat iar contact cu Vintilă Brătianu).

23 Iunie (6 Iulie). Averescu a fost lung şi neîndemânatic. Mi-a dat ocazia să-i dau o lecţiune straşnică. Discursul meu a avut un foarte mare succes. Toţi: „l-ai turtit”. Am sfârşit printr-o ameninţare serioasă contra tuturor acelor care ar voi să ajungă la fapte. Lucrul acesta e departe de a fi trecut neobservat.
(Al. Marghiloman, Note politice, vol. III, 1917-1918, Bucureşti, 1927, p. 556-557)
 
     21 iunie/4 iulie 1918, Însemnărti ale lui Vasile Bianu despre evoluția operațiilor de pe front

     Astăzi s-a votat şi în Senat proiectul de lege pentru ratificarea tratatului de pace. Astfel pacea este ratificată, dar sufletul nostru adânc rănit nu poate fi împăcat; el îşi caută înainte dreptatea şi nu se va astâmpăra până când nu va găsi-o întreagă!
     De pe frontul apusean ne vine îmbucurătoarea ştire că trupele franco-engleze au dat câteva contra-atacuri având succese frumoase. Astfel între Soissons şi Villers Cotterets au înaintat pe o adâncime de doi kilometri şi pe o lungime de şapte, făcând peste 1.200 prizonieri cu 18 ofiţeri şi 100 subofiţeri. Germanii au mai încercat un violent atac, care a fost înecat în sânge; apoi ei au atacat şi au încercat alte două contra-atacuri cu o violenţă extremă şi cu efective mari, dar ele s-au sfărâmat sub focurile Aliaţilor noştri de mitraliere şi baraje de artilerie. Într-un atac francezii au luat punctul important Saint-Pierre Angle. În ultimele trei ofensive duşmanii au avut pierderi de peste un milion de oameni, pe câtă vreme pierderile Aliaţilor noştri nu trec de 500.000.
     Pe frontul italian succesul Aliaţilor noştri a fost măreţ. Austro-germanii au fost aruncaţi pe malul stâng al râului Piave şi întreagă linia italiană a fost restabilită. Se zice că apele acestui râu ar fi fost înroşite de sânge şi albia lui plină de cadavre de ale vrăjmaşilor, care au avut pierderi de peste 200.000 de oameni, dintre care 24.000 au fost făcuţi prizonieri. Afară de aceasta Aliaţii au luat un enorm material de război şi muniţiuni: 63 de tunuri, 65 bombardiere, 1234 mitraliere, 37.100 puşti şi 2 aeroplane, afară de reluarea întregului material de artilerie ce fusese părăsit de trupele italiene în primele zile ale ofensivei. Comandamentul superior al trupelor austriace a fost înlocuit cu ofiţeri germani, în cap cu generalul von Bellow[1], trimiţânu-le şi trei corpuri de armată germană în Trentin. Ofensiva austriacă a fost aşa de bine pregătită şi superioritatea numerică aşa de mare, încât reuşita părea sigură, ceea ce a mărit cu atât mai mult succesul strălucit al Aliaţilor noştri. Se zice că pe frontul italian au început să lupte şi trupe americane. De altfel se asigură că numărul trupelor americane de pe frontul francez s-ar fi ridicat la 900.000 şi Preşedintele Wilson într-o telegramă recentă cere Preşedintelui Poincare al Franţei să reziste din toate puterile şi să fie sigur de tot concursul american, care va fi din ce în ce mai însemnat, conform planului iniţial."
 
 Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pag. 19-20
 

[1] Vasile Bianu se referă la a doua bătălie de pe râul Piave (15 -22 iunie 1918) care a consemnat dezastrul austro-ungarilor. Feldmareşalului Conrad von Hoetzendorf i s-a luat comanda şi a fost înlocuit cu prinţul austriac von Schonburg-Hartenstein.


 
20 iunie /3 iulie 1918, Notații ale lui N. Iorga privind situația ofițerilor români prizonieri în lagărele germane de la Stralsund și Crefeld.

     Un locotenent Morcovescu, student în litere, fiul învăţătorului din Homoraciu, a venit din Stralsund şi Crefeld. Erau acolo şase sute de ofiţeri de-ai noştri. De când le trimetea provizii Crucea Roşie erau bine ţinuţi, deşi foamea făcea ca personalul de la Căile Ferate germane să fure din pachetele lor. Aveau teatru, jucând şi piese iredentiste, după ce, înaintea Germanilor încântaţi, începuseră cu Alt-Heidelberg[1]. Îşi căutau cele necesare în oraş, ceteau cărţile aduse de cei veniţi din spitalele şi teritoriul ocupat şi jucau, pe mii de mărci, cărţi.
         Cu toate invitările desperate din Crefelder Zeitung, Nemţoaicele mureau după oamenii frumoşi şi călduroşi din Sud. Sentinele, pe bani, schimbau scrisorile. S-au făcut şi logodne. La plecare au primit mai multe flori decât aici, la mobilizare. Alte trenuri au trebuit să plece noaptea. În unele familii au fost scene.
         Morcovescu a petrecut câteva zile acasă. Acolo unii au fost jăfuiţi; alţii, bine plătiţi, laudă pe Nemţi, cărora le dă Dumnezeu biruinţa, fiindcă sunt oameni drepţi. Învăţătorii au fost, la un anume moment, duşi între puşti. Femeile, mai toate, se poartă prost. Mâncarea se ia unde se găseşte. Casa mea din Văleni e prădată înăuntru, cu ajutorul localnicilor. Oraşele sunt curate şi în bună rânduială. Paza o fac noaptea patrulele austriece şi germane. Jandarmii noştri au început a primi poliţia prin sate. Etapele duşmane se retrag".
 
[1] Heidelbergul de altă dată, piesă de teatru a scriitorului Wilhelm Meyer- Förster (1862 -1934), premiera la 20 noiembrie 1901, la Berlin. A fost cea mai mult jucată piesă germană din prima jumătate a secolului al XX-lea.
 
 (Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pag. 29-30 )
 


 
 
1 iulie 1918, Însemnări ale episcopului Raymund Netzhammer despre sărbătoareea de la Craiova
 
1 iulie 1918
    Ieri am vizitat marea noastră parohie din Craiova, am luat parte la liturghie şi am participat la funcţiuni pontificale. Ni s-au prezentat ofiţeri catolici, trupa din Baden şi preotul dr. Rauch din Freiburg. Am primit toate organizaţiile parohiei noastre. În cea mai mare sală a oraşului s-a organizat o seară familială cu un program bogat. O bună muzică militară a executat mai multe piese orchestrale, iar corul bisericesc a completat programul. S-au ţinut cuvântări. Cea mai bine primită din predicile originale ţinute craiovenilor a fost aceea a preotului de campanie Hohmann din Calafat, care este îndrăgit de catolici. Administraţia germană a aprobat 250 litri de vin pentru serbare, la un preţ convenabil.
     La sfârşit preotul Höhner a dirijat un Imn Naţional al Craiovenilor, care a fost îndelung aplaudat.
 
(Raymund Netzhammer, Arhiepiscop în România. Jurnal de război 1914 -1918, ediţie Prof. I. Dumitru Snagov, Bucureşti, 1993, pag. 263.)
 
 Arhiepiscopul romano-catolic Raymund Netzhammer (1909)


 
 
 
30 iunie 1918,  Belgrad,"Trei pe o bancă şi convingeri despre revoluţie”. Însemnări ale caporalului Dumitru Cimbrudean

      În curtea spitalului fac cunoştinţă cu plutonierul Hagea de la Regimentul 50. Şedem pe bancă. Vorbim despre literaţii români şi în special despre cei din Transilvania, apoi de soarta României. Criticăm stările din Rusia. Lângă noi mai vine şi consăteanul Baltezan, intrând şi el în vorbă, găsindu-ne întunericul împreună. Avântându-ne în fel de fel de discuţii, ajungem la rezultatul că trebuie să condamnăm războiul ca un rău pentru civilizaţie ; apoi ce rost am avut noi, românii, că am luptat pentru Austro-Ungaria pe toate fronturile ? Din când în când privim în părţi, nu cumva să fim spionaţi de cineva.
       Hagea spune că mai multe regimente s-au revoltat, dar acestea au fost desfiinţate şi împărţite între altele.
     Din discuţiile noastre am constatat că toţi trei suntem duşmanii războiului şi ne-am exprimat convingerea că numai o revoluţie ajută ca să-i pună capăt, iar Transilvania să fie eliberată de sub stăpânirea monarhiei."

 (Jurnal de front al caporalului Dumitru Ciumbrudean, prefaţa, selectarea şi adnotările prof. S. Ţula, Editura Politică, Bucureşti, 1969, p. 315)

 
 
 
 
 
 
15 /28 iunie 1918, Însemnări ale lui N. Iorga despre dezbaterile din Parlament în care s-a ratificat tratatul de pace separată cu Puterile Centrale

       Rădulescu-Motru, la Senat, cere reforme măcar cât ale liberalilor, iar Barbulescu se face pur şi simplu de râs.
      Camera a ratificat tratatul. Şedinţa n-a fost lipsită de demnitate. Zelea Codreanu, Văgăunescu au vorbit energic şi au votat hotărât contra. Şi Cuza a ajuns la un refuz de vot. În numele Partidului Muncii, Trancu-Iaşi a declarat că se abţine. Pătraşcanu a făcut apel la conştiinţa poporului german. Stere, prudent, a dispărut. Meissner, preşedintele, a constatat îndeplinirea actului şi a chemat la muncă pentru refacerea Patriei.
      Ştiri, din izvoare felurite, anunţă uciderea fostului Ţar[1]. Cenzura de aici a suprimat telegramele, dar ziarele din Bucureşti au vestea.
        La Camera orice pomenire a numelui Carp stârneşte puternice aplause.
    Regele consimte a primi pe Roman, d-rul Sadoveanu, Alimănişteanu, cari îi aduc protestul pentru răpirea Dobrogii, dar doreşte să nu se vorbească de această audienţă.
 Cu respect, al dvs devotat Sorin Cristescu

 (Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pag. 26-27)

[1] În realitate asasinarea ţarului Nicolae al II-lea şi a familiei sale va avea loc la 17 iulie 1918 în casa negustorului Ipatiev din Ekaterinburg.
 
 
13/26 iunie 1918, Notații ale lui Vasile Bianu despre discursul din Parlament a deputatului sătean David Ion Șerpeanu

      Deputatul sătean din judeţul Botoşani, David Ion Şerpeanu, un brav ostaş întors cu galonul de sergent de pe câmpul de război, a rostit în Cameră o cuvântare frumoasă cu ocazia discuţiei la Mesagiu, din care extrag următoarele: Noi aşa gândim că nu e bine ca unii să trăiască în prea mult huzur, iar alţii să piară în uitare şi sărăcie. Noi n-avem pământ, şi, ţăranul dacă n-are pământ, ca şi când n-are nimic. La război, generalii şi comandanţii noştri de unităţi ne-au spus că ni se va da pământ, şi soldaţii şi-au făcut cu multă inimă datoria. Dar cu cât mai mult ar fi tras aceasta în cumpăna gândirii lor, să fi ştiut ei că luptă şi pentru bucăţica de acasă. Aud că e vorba ca dreptul de vot să se deie numai pentru aceia care ştiu ceti şi scrie. Noi ţăranii ştim prea puţini carte. Apoi, din cei câţi nu ştiu carte câţi nu sunt oameni mai de ispravă ca oricare? Ba sunt oameni de toată isprava. Şi apoi cum oi spune eu oamenilor din sat, gospodari cuprinşi, că ei nu votează pentru că nu ştiu carte, dar că cutare jălbar, care jură pentru cinci lei şi face orice pentru o oca de rachiu, are drept de vot? Ţăranii cari nu ştiu carte au învăţat în război câte şase feluri de mitraliere şi câte şase feluri de puşti. Şi, dacă la sate sunt încă atâţia cari nu ştiu ceti şi scrie, suntem noi, ţăranii, vinovaţi şi nu cârmuirea dumivoastre? Şi atunci de ce ponosul să-1 tragem astăzi tot noi? Iar când a vorbit despre tratatul de pace, glasul s-a domolit pe nesimţite şi vorbea foarte încet; la strigătul unui deputat de a vorbi mai tare, el a răspuns: Apoi eu vreau ca despre asta să spun mai încet, şi a spune şi mai încet, ca să aud numai eu, fiindcă mă doare. Mai departe el a zis: S-a vorbit de tragere la răspundere a vinovaţilor. Să se faca, căci, dacă nu veţi face d-voastre, vom face-o noi, ţăranii, căci mult amar am răbdat, şi, dacă a fost cineva judecat până astăzi, am fost tot numai noi şi pentru cele rele, şi pentru unele din cele bune… Într-un cuvânt: nu ne uitaţi, ajutaţi-ne acum la grea strâmtoare, căci, când va veni iarăşi vreo nevoie mare pentru ţară, vă vom ajuta şi noi."

( Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pag. 18)
 
 
 
 
 
 13 /26 iunie 1918, Însemnări ale lui Nicolae Iorga despre dezbaterile din Parlament referitoare la intenția de acționare în judecată  guvernului Ion I.C. Brătianu  și la acordul Averescu-Rakovski

   Mare spectacol melodramatic al lui Stere la Cameră. Întreruperile lui Cuza au fost înăbuşite de majoritate. Preşedintele Meissner a declarat că e o zi mare... Stere a strigat că în stradă trebuia să iasă lumea ca să oprească războiul.
    El însuşi să fi ieşit în stradă în uniformă de colonel?... O spun aici, în ziar e cu neputinţă.
   Kühlmann ne cere formal să dăm în judecată pe Brătieni. Şi Îndreptarea lui Averescu asigură că până la sfârşitul săptămânii foştii miniştri vor fi arestaţi, afară de Matei Cantacuzino, Grecianu şi Titulescu.
    C.C. Arion a citit actul din Arhivele Ministerului de Externe prin care, faţă de Racovski, Averescu se îndatorase a-şi scoate trupele din Basarabia, pentru a fi înlocuite cu miliţii locale sau cu trupe maximaliste.
   Se pare că ministrul de Externe a făcut un discurs dibaciu. Lui Zelea – se caută un ţăran - i-a arătat o deosebită preţuire.
    A vorbit bine şi ţăranul Şerpeanu din Botoşani."
 
 (Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pag. 25)

 
 
 
 
Declaraţiunile Secretarului de Stat von Kühlmann privitoare la tratatul de pace cu România –
 
traducere
Berlin, 24 Iunie 1918
 
      Comisiunea principală a Reichstag-ului a început discuţiunea tratatului de pace cu România şi cu această ocazie Centrul a cerut printr-o rezoluţie ca în aranjamentele cu România care sunt încă necesare să se aibă grijă a se cere de la această Ţară o ispăşire suficientă şi o satisfacţie suficientă pentru tratamentul neomenos al prizonierilor de război germani.
    Secretarul de Stat Dr. von Kühlmann făcu mai întâi declaraţii confidenţiale cu privire la partea politică a tratatului după care urmă o discuţie cu caracter confidenţial. Drept răspuns la cereri de explicaţiuni din partea unor deputaţi...Secretarul de Stat Dr. von Kühlmann a făcut următoarele declaraţiuni:
       „Cele mai grele chestiuni care au fost dezbătute la încheierea păcii au fost chestiunile teritoriale. Austro-Ungaria ca stat vecin atacat prin surprindere, fără declaraţie prealabilă de război, era în drept să pretinză o rectificare de frontieră de aşa fel ca să excludă pentru viitor repetirea unui asemenea procedeu. Bulgaria era cu totul îndreptăţită să pretinză, pe de o parte, reluarea înapoi a tot ce România îi smulsese prin atacul său perfid de pe timpul celui de-al doilea război balcanic, şi pe lângă aceasta a reuni Ţării mume spre realizarea idealului naţional, nu numai acea parte a Dobrogei de Nord în care numeroase colonii bulgare s-au hrănit timp îndelungat de Ideea bulgară şi i-au făcut propagandă acestei Idei. Pentru recâştigarea teritoriului anexat României, Puterile Centrale dăduseră Bulgariei [Sudul Dobrogei]. Aceasta nu a fost cazul însă pentru Dobrogea de Nord. Însă Puterile aliate considerau că este drept şi echitabil de asemenea ca Dobrogea de Nord, ocupată de trupel aliate să revină de asemenea Bulgariei. Deoarece însă acest teritoriu fusese ocupat în comun de către trupele germane, bulgare şi turce, se părea echitabil – şi aceasta fu admis ca principiu de toate Părţile ca alipirea acestui teritoriu la Bulgaria să aibă loc abia în urma unui aranjament între aliaţi. O înţelegere între cele patru Puteri Centrale nu prezintă în această privinţă nicio dificultate. Între Bulgaria, Germania şi Austro-Ungaria se aflau însă unele cestiuni curente de ordin economic a căror rezolvare prezinta dificultăţi de neînvins. Altfel stau lucrurile între Bulgaria şi Turcia.
       Turcia luase parte la cucerirea Dobrogei cu un contingent important de trupe şi pierduse mulţi oameni de boale şi pe câmpul de luptă, făcând astfel sacrificii imense de averi şi vieţi omeneşti. Din această cauză Turcia căuta compensaţii pe teritoriul care – imediat înainte de intrarea Bulgariei în luptă fusese cedat de Turci Bulgariei pe malurile Mariţei. Astfel de cesiuni care fuseseră făcute atunci cu destulă grabă au creat între cele două Ţări o frontieră cât se poate de dezavantajoasă pentru Turcia, prin trecerea la Bulgaria a Karagatsch ...bia din Adrianopol. Pentru orice observator obiectiv era clar că se înjghebase prin aceasta o stare de lucruri care nu avea cum să dăinuiască şi că această chestiune trebuia neapărat să formeze obiectul unei clarificări şi aranjamente cu bună învoială. Din nenorocire subzistă însă între cei doi aliaţi ai noştri dezacorduri rezultând din războiul balcanic şi care fac încă spinoasă discutarea delicatelor chestiuni de frontieră.
      [Germania] şi Austro-Ungaria au căutat până astăzi pe cât au putut să găsească un compromis care să corespunză dorinţelor şi intereselor celor două Părţi. Şi cu cât se va putea realiza mai curând trecerea la Bulgaria a Dobrogei de Nord, cu atât mai bine va fi pentru interesele întregii Alianţe. Propunerea unui condominium a venit de la Bulgarii şi de la Turcii care ne-au supus în acelaşi timp şi alternativ o serie de propuneri. Printre acestea singura asupra căreia Bulgaria şi Turcia s-au putut pune de acord a fost aceea a condominium-ului. Şi în acest sens s-a şi hotărât în cele din urmă. Organizarea condominium-ului va necesita un studiu aprofundat din partea Aliaţilor. Ar fi fost foarte îmbucurător dacă o înţelegere între aceste două Ţări ne-ar scuti de această sarcină.
      Rectificările făcute la frontierele austro-ungare mai că n-au făcut obiectul vreunei critici din partea publicului german. Pacea cu România este o parte integrantă a păcii orientale. La Brest-Litovsk Austro-Ungaria a sprijinit în mod leal şi dezinteresat politica germană cu toate că tratativele care au avut loc acolo nu priveau decât foarte puţin interesele austro-ungare, din punct de vedere teritorial. Era dar, de la sine înţeles, ca la rândul nostru să sprijinim de asemenea pe aliatul nostru în chestiunea frontierei carpatine. Abia după stabilirea defintivă a graniţei se va putea vedea exact însemnătatea liniei de frontieră care a fost cedată. Sforţările tuturor precum şi ale Germaniei - ale cărei mijloace au fost adesea solicitate la ambele părţi – au tins a limita pe cât posibil o transferare de populaţiune. Este vorba aici de o populaţie de circa 20.000 locuitori care eventual vor trece sub altă stăpânire, dar şi această cifră nu este decât o simplă estimaţie. A dat naştere la critică faptul că nu am pretins despăgubiri de război pe teren economic. O cerere de despăgubire în bani nu figura, ce-i drept, în instrucţiunile ce s-au dat negociatorilor. Autorităţile de resort care fuseseră consultate înainte ca Cancelarul Imperiului să fi dat instrucţiunile sale negociatorilor, şi-au făcut desigur convingerea că asigurarea unor avantaje în natură ar corespunde mai bine intereselor decât o despăgubire de război în bani. De fapt însă România era datoare – conform diferitelor convenţiuni cuprinse în tratat şi asupra cărora dânsa chibzuieşte astăzi – să garanteze şi prin bani anumite avantaje ce Germania şi le-a asigurat. Starea finanţelor României după îndeplinirea conştiincioasă a obligaţiunilor financiare, numai strălucită nu va fi. Poporul român va fi supus la sforţările cele mai serioase pentru a putea face faţă acestor obligaţiuni. Obiecţiunea că Germania n-are nevoie să ţină secretă starea financiară a României nu este admisibilă deoarece inamicul nostru urmează a fi solvabil. În discursul pe care l-a rostit la banchetul ce a avut loc cu ocazia încheierii păcii, General-Feldmareşalul Mackensen a spus că: S-a zis adeseori că condeiul diplomaţilor a stricat ce a fost câştigat prin sabie. Ori din cunoştinţa exactă a lucrurilor ce am căpătat-o, eu pot zice acum că condeiul a asigurat în rândul acesta ceea ce sabia a câştigat. Sper că după o analiză serioasă a situaţiei concrete de acum veţi împărtăşi şi Domniile Voastre această părere.”

Pentru conformitate: Mitilineu.
 („Neue Freie Presse“ din 25 iunie 1918 )
 
 
 
 
 
19/23-11/24 iunie 1918, Însemnări ale lui Vasile Bianu despre numirea generalului Arthur Văitoianu, comisar general al guvernului român în Basarabia și evoluția situației militare pe fronturile de luptă. Stimate Domnule Profesor,
 
     Se anunţă că dl general A. Văitoianu a fost numit Comisar general al guvernului român în Basarabia. Probabil că această numire a fost motivată de uneltirile străinilor şi vrajmaşilor, care mişună în ţara-soră şi care lucrează din toate puterile şi pe toate căile, văzute şi nevăzute, în contra unirii Basarabiei cu România. Din acest punct de vedere această numire a venit la timp şi persoana aleasă inspiră deplină încredere într-un rezultat bun.
    De mai multe zile austro-germanii de pe frontul italian au luat ofensiva cu mare îndârjire în scopul de a ocupa cât se poate mai repede Treviso şi apoi Veneţia. Cu toate sforţările lor nu numai că nu au reuşit să îşi ajungă la ţintă, dar au fost siliţi să evacueze Montello şi câteva sectoare din poziţiunile cucerite pe ţărmul drept al râului Piave, pentru a evita un dezastru. Trupele italiene, ajutate de Aliaţi, au făcut adevărate minuni şi ofensiva austriacă în Italia pare definitiv oprită.
    Pe frontul francez, de când s-a oprit şi ofensiva a 3-a germană, este completă linişte. Cine ştie ce ascunde această tăcere? Probabil că se prepară lucruri mari şi poate că în curând vom înregistra alte fapte mari de arme pe acel năprasnic front, asupra căruia sunt aţintite privirile lumii."
  ( Vasile |Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, p. 16)

 
 
9/22 iunie 1918, Însemnări ale lui N. Iorga privind situația din Basarabia
 
     Doamnele noastre din Basarabia, d-na Siminel, d-na Dicescu, d-ra Razu, care a făcut studiile la Paris, d-na Leonard, au fost la princesele noastre şi au constituit societatea lor pentru răspândirea între femei a culturii româneşti.
       Mi-au arătat procesul verbal.
       De la Familia Luptătorilor ele au căpătat ajutorul bănesc pentru a începe.
      Ele îmi vorbesc de situaţia din Basarabia, cu multă pasiune contra celor care acum au puterea acolo, de la Stere până la Inculeţ. Acesta şi Erhan sunt socialişti. Proprietarii n-ar putea conlucra cu aceste elemente.
Administraţia lipseşte. Prefecţii sunt foştii soldaţi revoluţionari, fără cultură, legături şi autoritate. Prestigiul armatei scade. Abuzurile nu se suprimă.
    Se cere sprijin de la elementele bune de aici. Le răspund că aceste elemente nu sunt libere de a lucra sub ocupaţiunea mascată de astăzi. Doamnele cred că o vizită a familiei regale n-ar fi indicată astăzi, căci ar fi rău primită.
      Regina pleacă la Mărăşeşti cu un tren special putând găti mâncarea pentru mii de demobilizaţi. Ancheta ordonată de generalul Cristescu dăduse totuşi rezultatul că acolo nu e niciun motiv de plângere, oamenii fiind hrăniţi regulat şi chiar mai bine ca de obicei."
 
  (Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pag. 22: 
 
 
 
 
21 iunie 1918, Telegrama celor patru miniștri ai Antantei, acreditați în România, adresată guvernelor lor prin care informează despre deschiderea lucrărilor Parlamentului, rezultate din alegerile organizate de guvernul Marghiloman
 
     Jassy, 21 Juin 1918
     Télégramme identiques des quatre Ministres...
     Nous confirmons que le Parlement qui vient de se réunir ne représente en rien le pays. En premier lieu l’élection est illégale. En droit les Chambres qui ont été récemment dissoutes et qui avaient le caractère d’une Constituante ont voté à une forte majorité que la prochaine assemblée serait élue au suffrage universel; elle l’a cependant été avec l’ancien système censitaire. En fait le Président du Conseil reconnu par écrit que les partis de l’opposition ne pouvaient faire librement leur campagne électorale dans toute la partie du pays occupée par les Allemands, c’est à dire dans les deux tiers du territoire. Il ne s’est donc présenté en dehors des candidats gouvernementaux qu’un nombre infime d’indépendants et la consigne donnée aux adhérents des deux grands partis historique de ne pas aller au scrutin a été strictement suivie. Les qui ont voté ne représentent que 40 % des inscrits alors qu’en 1914 70 % avaient exprimé leur opinion. Tous les moyens d’action de l’état de siège en Moldavie et de la domination allemande en territoire occupé ont été employés sans aucun scrupule pour forcer les électeurs à voter. Dans cette parodie de Parlement, l’opposition ne réunit pas plus d’une demi douzaine de sénateurs et de députés. Par contre la majorité s’honore de quatre condamnés à mort pour désertion à l’ennemi et d’un inculpé d’assassinat avec préméditation. Un député indépendant a protesté en séance publique contre ces cinq élections imposés par les Allemands. Le scandale est tel que 45 députés gouvernementaux se sont associés à cette protestation et la même question vient d’être soulevée an Sénat. Les cinq condamnés à mort élus par ordre des Allemands n’en sont pas moins été validés.

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Microfilme Franţa, inv. 1203, rola 90, dosar XV, fila 196)


 
 
 
 
 7/20 iunie 1918, Însemnări ale lui Virgiliu N. Drăghiceanu despre situația prizonierilor români din Germania
[20] iunie 1918
     Temeratura: plus 37 grade Celsius
    Vin prizonierii din Krefeld. Aflăm toate grozăviile internării. Lagărul de distribuţie era în Dänholm, o regiune continuu bătută de de vânturi care săgetau. Ofiţerii au fost ţinuţi cu săptămânile, iarna pe un strat de paie în barace de scânduri, în care vântul sufla ca afară. Luni zile nu li s-a dat solde, iar când li s-au plătit, de abia le-a ajuns pentru cumpărarea combustibilului şi a hranei. Lagărele din Ströhen, Breskow, Schwanstädt, erau lagăre de represalii, lagăre de exterminare lentă prin foame a ofiţerilor designaţi prin sorţi.
     Dacă în majoritatea lagărelor mesele constau din fărâmături de peşte, stoarse de ultima picătură de grăsime, astfel că nu mai rămânea decât ţesătura celulară, sau din supe cu mălai ce miroseau a benzină, din cauza întrebuinţării ca atare a porumbului pentru a-l degermina, apoi în lagărele de represalii se moare complet de foame. Li s-au dat supe de scoarţă de fag, pâine din rumeguş de lemne, de fructe furajere. E acelaşi regim care li s-a aplicat şi tuturor deţinuţilor români din penitenciarele Germaniei şi Poloniei, pentru crime politice sau ordinare.
    Toţi prizonierii din acele lagăre au ajuns umbre care nu mai pot face un pas de la o treaptă de scară la alta, fără a se ajuta cu mâinile. Sunt prizonieri care şi-au tăiat carâmbii cizmelor pentru a i se uşura povara cizmelor pe care nu o mai pot purta. Cimitirele germane sunt pline de mulţimea lor.
    Soldaţii în special au fost exterminaţi în mod criminal!
   Pentru a li se uşura povara vieţii, internaţii, ofiţeri sau prizonieri sunt sfătuiţi a-şi ţinea stomacul bandajat în faşe ude.
   Pentru a-şi salva viaţa sunt nevoiţi a accepta lagărul de favoare: Krefeld, unde colonelul Sturdza avea să creeze o nouă mentalitate în prizonierii români.
  Într-o revistă făcută acolo se vede şi insuccesul celor trei apostoli şi traiul ce s-a dus acolo desfăşurat chiar în faţa Comandantului lagărului.
                                      Astăzi viaţa-i un calvar,
                                      Traiul tuturor amar,
Pâine, brânză, unt cârnaţi,
Nu mai sunt decât Ersatz[1].
Ultimatum ni s-a pus,
PACE că de nu v-aţi dus
Am primit fiind forţaţi,
Dar ne-au dat pace de Ersatz
Azi poate fi ce-o fi
Dară ziua va veni
Când şi marii diplomaţi
Le vor da lor tot Ersatz.
    În Basarabia ni s-a impus retragerea trupelor din satele nemţeşti.
    În Austria criză alimentară: ea cere Germaniei a-i da un maximum de alimente. Karoly[2] se declară făţiş contra alianţei cu Germania.
    În Germania, socialiştii cer discuţia păcii în Reichstag.
   Kaiserul răspunde telegramelor de felicitare cu prilejul a treizeci de ani de domnie[3] în credinţa pe sabia sa ascuţită şi în conştiinţa că are fericirea să fie în capul celui mai capabil popor din lume!
   La Iaşi, în Parlament cereri de invalidare a unui dezertor şi a unui criminal. Majoritatea ştie însă să ţărmurească acolo răul, care va găsi atâta ecou la noi.


 

[1] Înlocuitor (în limba germană)
[2] Mihaly Karoly (1875 -1955) om politic maghiar, lider al Partidului Independent, s-a pronunţat ferm împotriva războiului. Prim-ministru al Ungariei (31 octombrie 1918 -11 ianuarie 1919) şi apoi prim-ministru al Ungariei independente (11 ianuarie -21 martie 1919).
[3] Care se împliniseră la 14 iunie.
 
 
(Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, Bucureşti, 1920, p. 286 -288)

 
 
 
 
 
 7/20 iunie 1918, Iași, Însemnări ale lui N. Iorga  referitoare la situația internă și internațională a României
7 [20] iunie 1918
     Părintele Morariu, venit de la Chişinău, povesteşte ce a răbdat în Rusia la Elisavetgrad. A locuit luni de zile în aceeaşi casă cu soldaţi beţivi şi desfrânaţi, ţinând în odăi întunecoase unde ploua, familia lui numeroasă, cu o fată bolnavă de nervi. Odată un proprietar rus, Raculenco, la care mergea să ieie apa, l-a apucat de piept insultându-l pentru că nu fumează şi nu bea.
    Fiul părintelui Morariu, Alexandru, a fost cercetat pentru legăturile lui cu Coşbuc. Bianu a fostz adus ca informator şi a depus favorabil. Era vorba ca ofiţerul rănit să fie trimis din nou pe front. I-au făcut însă graţia de a-l trimite la Râmnicu-Sărat, interzicându-i absolut legăturile cu Românii. Acuma o scrisoare din Bucureşti spune că a fost fixat la Lemberg.
    La Cameră, Marghiloman, interpelat de Iancovescu şi Culcer, se declară contra polemicii dintre generali[1]. Trancu-Iaşi îl întreabă cu privire la numele celor cumpăraţi de Gunther. Marghiloman cere să se dea precădere acestei interpelări.
    Ucraina reclamă toată Basarabia. Patriarhul Tihon – se vede legătura lui Skoropadski cu cercurile vechi ruseşti – nu vrea să o desfacă de Biserica Rusiei, iar Sinodul nostru roagă pe Stere să explice...
    În Basarabia purtarea lui Cazacu[2] e foarte criticată. El ar fi adus numirea generalului Văitoianu ca guvernator, şi basarabenii sunt bucuroşi de aceasta.

        La Bălţi depozitul de muniţii a sărit în aer, bombele căzând asupra oraşului."
 

[1] Referire la articolele generalului Prezan apărute pe prima pagină a ziarului Neamul Românesc în perioada 6-10/19 -23 iunie în care aducea o critică severă acţiunilor generalului Averescu din lunile septembrie – octombrie 1916, în special aşa-numita „manevră de la Flămânda”.
[2] Petru Cazacu (n. 6 octombrie 1873, Chişinău – d. d. august 1956, Bucureşti) a fost doctor în medicină, istoric, publicist şi om politic român originar din Basarabia. Ultimul prim-director (prim-ministru) al Republicii Democratice Moldoveneşti autonome în componenţa României (27 martie/9 aprilie – 29 noiembrie/12 decembrie 1918).
 
( Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pp. 21 – 22)
 
 
 
Mesaj regal pentru deschiderea Corpurilor legiuitoare*
Iaşi, 4 [17] iunie 1918.
*
     Astăzi, Luni, 4 Iunie 1918, la ora 12, Maiestatea Sa Regele, însoţit de Alteţa Sa Regală Principele Moştenitor, a intrat în sala şedinţelor Adunării din Teatrul Naţional, precedat de adjutanţii Săi şi de Curtea Regală.
Maiestatea Sa, suindu-Se la tribună, înconjurat de domnii miniştri, a dat citire următorului mesaj de deschidere:
Domnilor Senatori,
Domnilor Deputaţi,
    Simt, ca întotdeauna, o vie mulţumire găsindu-Mă în mijlocul reprezentanţilor Naţiunii. De curând ieşiţi din alegeri generale Îmi aduceţi sentimentul real al Ţării asupra gravelor hotărâri ce se impun chibzuinţei Noastre cumpătate.
      Redusă la propriile sale puteri, Ţara a jertfit, cu generozitate şi patriotism înălţător, floarea vitejilor ei fii.
     Prelungirea însă a rezistenţei armate ar fi adus sleirea până la istovire a forţelor ei, şi România a încheiat pacea ce i se impunea ca o condiţiune de viaţă pentru dânsa.
      Tratatul de pace va fi de îndată supus aprobării Corpurilor legiuitoare, conform prescrierii Constituţiunii.
     El impune, evident, sacrificii dureroase, dar Poporul Român le va cerceta cu bărbăţia ce o dă percepţiunea exactă a interesului obştesc faţă cu realitatea. Să mulţumim, însă, Cerului că, tocmai în acele ceasuri grele, simţul superior al Neamului a făcut ca frumosul pământ moldovan, rupt din ogorul strămoşesc, să se reîntoarcă la Ţara Mumă şi ca Poporul Basarabean să se arunce în braţele ei pentru a-i spori puterea de muncă şi încrederea în viitor.
*
     Buna primire ce au făcut acestui mare eveniment Puterile cu cari tratam Pacea a pregătit calea pentru restabilirea prieteniei noastre ca pe trecut. Menţinând bune raporturi cu celelalte State, vom căuta să reluăm relaţiuni normale de vecinătate cu noile Ţări în formaţiune.
Domnilor Senatori,
Domnitor Deputaţi,
      În sesiunea ce se deschide, Ministrul de Finanţe nu va putea încă să prezinte un buget normal, pentru care sunt sigur că Ţara va consimţi la sacrificiile necesare. El vă va propune o serie de măsuri, menite să înlesnească tezaurului lichidarea sarcinilor şi întâmpinarea nevoilor excepţionale, cărora trebuie să le facem faţă.
Îndreptări adânci de adus, nu numai de ordin administrativ, dar mai ales de ordin moral, cer o remaniere a aşezămintelor noastre în administraţie, în justiţie, în instrucţiune publică. Am încrederea că Corpurile legiuitoare vor acorda măsurile tranzitorii, oricât de radicale ar fi, cari vor înlesni pregătirea şi repedea lor realizare. Încununarea însă a operei Domniilor Voastre va fi să fixaţi punctele de revizuit din Constituţia noastră, pentru ca, în cel mai scurt timp şi înainte de orice altă modificare constituţională, să ajungem la înfăptuirea efectivă a reformei agrare şi la chemarea adevărată a păturilor adânci ale Ţării la viaţa politică.
Domnilor Senatori,
Domnilor Deputaţi,
     Recunoscători către armata care, fără preget, şi-a făcut toată datoria şi înălţând cugetele noastre pentru reclădirea şi împodobirea Statului nostru prin sârguinţă, prin cumpătare şi prin jertfă, rog Pe A-Tot Puternicul să binecuvânteze lucrările Domniilor Voastre.
*
     După cetirea Mesajului, Maiestatea Sa Regele a părăsit sala şedinţelor, domnii deputaţi au procedat la lucrările lor, iar domnii senatori au trecut în sala de şedinţe a Senatului din foaierul Teatrului

(Monitorul Oficial, No. 56, Luni 4/17 iunie 1918, pp. 787 - 788).

 
 
 3/16 iunie 1918, Însemnări ale lui Vasile Bianu referitoare la ofensiva germană pe frontul de vest
 
     De pe frontul apusean ne vine vestea că a treia ofensivă germană a început[1]. Acum luptă 20 de divizii nemţeşti dintre care 5 au trecut cu pierderi mari prin focul apărătorilor. Noua linie franceză, puţin mai înapoi decât cealaltă, cel mult la 5 kilometri, se menţine. Înaintarea germană până la râul Aronde a fost însă anulată de contra-atacurile franceze, aşa că nu mai rămâne decât mica înaintare la vest de Oise. Cu toate încercările, vrăjmaşul n-a putut atinge râul Aronde[2], iar trupele franceze au înaintat puţin lângă Méry şi Genlis."

 

[1] Istoriografia modernă consemnează faptul că ultima dintre ofensivele germane din primăvara lui 1918, operaţiunea Gneisenau, se desfăşurase între 9 -13 iunie şi eşuase. Încercările de ofensivă germană vor continua până la 17 iulie.
[2] L’Aronde este un curs de apă de mică importanţă din departamentul Oise, afluent pe partea dreaptă al râului Oise, deci subafluent al râului Sena.

 
(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, p. 19)


 
 
Însemnări ale lui Vasile Cancicov din ziua de 1/14 iunie
"1 [14] iunie 1918
 
    Oberleutenentul Marx de la Central Polizei Stelle îmi comunică azi printr-o adresă că concediul meu medical se prelungeşte până la noi ordine. Aşadar am scăpat de scadenţa fixă. Cred că de astă dată se termină cu exilul meu. [...]
    Chestia pâinii n-a primit nici până azi o soluţie satisfăcătoare. Pe ici, pe colo, lumea capătă o pâine la patru zile. Primăria are aerul că se frământă, dar soluţie nu găseşte. [...]"
 
 (Vasile Th. Cancicov, Însemnări din vremea ocupaţiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016, vol. 2, pag. 294)
 
31 mai/13 iunie 1918
    Câteva aspecte ale ocupaţiei germane din relatările istoricului Virgiliu N. Drăghiceanu:
 
 „Încearcă  să spargă frontul şi între Mondidier-Château-Thierry, atacând dinspre Noyon. Nu le merge însă bine, se vede că au mâncat bătaie , căci fac bilanţuri[1] .
   Se vorbeşte de un mare atac francez la Noyon.
  Starea populaţiei Germaniei e disperată, cum rezultă din presa lor.Făină nu mai au decât cartofi, amestecată cu nisip.
    Populaţia e veşnic neliniştită cu rechiziţia hainelor, chiar a soldaţilor aflaţi pe front. Se confiscă hainele depuse la Muntele de Pietate. Se cer zilnic cartiere. Criminalitatea copiilor creşte pe ţărmurile Rinului de la 6 000 de cazuri anual, la 20 000.
    În trenuri sunt furturi de alimente. Se dau pedepse straşnice pentru aceasta. Se pedepsesc cu închisoarea copiii unei şcoli, care, într-o excursie, au luat în buzunare din fructele căzute.
    Se pedepseşte cu trei ani un oficiant bătrân, cu 35 de ani de serviciu, pentru că şi-a însuşit boabele de cafea căzute dintr-un pachet rupt. Tot astfel e pedepsită soţia unui oficiant care explora cu un ac pachetele ce soseau la poştă.
    Mortalitatea a crescut din cauza foamei, în aziluri şi închisori.”
 
    Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, Ed. SAECULUM VIZUAL, Bucureşti, 2012, pp. 236-237.
 

[1]  Autorul face referiri la ofensiva germană pe Frontul de vest.
 
 
[26 - 28 mai] 8 - 10 iunie 1918, Însemnări ale lui Vasile Bianu despre ofensiva germană pe Frontul de vest
        De câteva zile a început a doua ofensivă germană pe frontul apusean. După lupte crâncene, disperate, cu mari pierderi, nemţii au înaintat şi au ocupat oraşul Soissons, oprindu-se [ajungând] la Marna, unde au fost opriţi. Toate sforţările lor pentru a mai câştiga teren în Franţa au fost zadarnice. Pretutindeni asalturile lor s-au sfărâmat în faţa rezistenţei trupelor franceze. Luptele continuă cu înverşunare. În prima fază a ofensivei, germanii au câştigat ceva teren, rezervele franceze nefăcându-şi încă apariţia. Din comunicatele ultimelor două zile se vede că aceste rezerve au intrat acum în acţiune. Primele efecte s-au înregistrat. Contraatacurile franceze au realizat progrese în câteva puncte şi au reluat câteva localităţi. Se pare că ofensiva aceasta a intrat în a doua fază a ei. Acum rămâne de văzut cu ce forţe şi în ce punct vor continua germanii ofensiva, care de aci înainte întâmpină o rezistenţă îndârjită. În luptele din urmă au participat cu succes şi trupele americane. Probabil că germanii vor continua sforţarea. Operaţiunile pe acest front se apropie de faza care va hotărî soarta ofensivei actuale, dar care nu va putea hotărî soarta definitivă a luptelor uriaşe, care se vor da încă pe frontul apusean. Aviaţia franceză devine iarăşi foarte activă pe întreaga zonă de luptă, doborând în fiecare zi din avioanele germane şi aruncând un număr mare de tone de proiectile asupra concentrărilor de trupe germane, precum şi asupra gărilor din spatele frontului.
     În Camera franceză primul ministru, Clemenceau, a ţinut un discurs în care din nou a cerut ca războiul să continue până la extrem. Camera, în urma acestui discurs, i-a votat încredere cu 379 voturi, contra fiind numai 110.
 
Georges Clemenceau la 26 noiembrie 1917


          Lordul Cecil[1] în Camera Comunelor a răspuns la o întrebare cu privire la tratatul de pace impus României de către Puterile Centrale că Înţelegerea [Antanta] are simpatii vii şi sincere pentru România şi că se consideră datoare ca la Conferinţa finală de pace să facă tot posibilul ca să se revizuiască acest tratat nenorocit şi nedrept.
 
 
Lordul Robert Cecil
     
      Am cetit cu mândrie în unele ziare că două divizii de români ardeleni, recrutaţi din voluntarii americani şi din prizonierii făcuţi în Italia, luptă pe frontul occidental. Noroc să deie Domnul!"
Cu respect, al dvs devotat Sorin Cristescu


 

[1] Robert Cecil, 1st Viscount Cecil of Chelwood (1864 -1958), jurist, om politic conservator şi diplomat britanic. Va fi unul dintre arhitecţii Ligii naţiunilor. Laureat al Premiul Nobel pentru Pace în 1937. În timpul Primului Război Mondial a fost sub-secretar de Stat la Afacerile Străine (30 mai 1915 – 10 ianuarie 1919) răstimp în care a fost şi ministru al Blocadei (23 februarie 1916 – 18 iulie 1918).
(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pp. 11 -12)

 
 
 26 mai/8 iunie 1918, Scrisoarea deschisă a grupului parlamentar muncitoresc către Dl. Radoslavov, primul ministru al Bulgariei  [1]:
 
     Grupa noastră parlamentară a trimis Preşedintelui Consiliului de miniştri următoarea scrisoare pentru cunoştinţa biuroului Sobraniei Naţionale şi a Domnilor reprezentanţi ai Naţiunii:
    „În cursul războiului, noi, socialiştii bulgari am atacat foarte puternic conducerea Dv. Cu toate că ţara a fost băgată în război contra voinţei poporului, numai după voinţa coroanei, cu toată că nevoia cerea o cât mai mare unire pentru a ţine strânse forţele naţionale ce cereau o schimbare cât mai adâncă în conducerea lor, totuşi cu regret o putem spune că situaţia internă se înrăutăţeşte din zi în zi sub aripa stării de război şi a nesuferitei cenzuri, creată numai pentru a susţine Palatul şi majoritatea ascultătoare şi bănuită a Camerei, folosindu-vă de trimiterea poporului pe câmpurile de luptă, aţi condus cum aţi voit. Simţindu-vă atotputernic şi stăpân fără control al ţării, aţi creat un regim de abuzuri, aţi călcat Constituţia şi legile în picioare, îngăduind prin aceasta ca furturile şi corupţia să ia proporţii grozave şi neauzite. Viaţa ţării s-a pus la completa dispoziţie înainte de toate a partizanilor guvernamentali care, sub aripa autorităţilor, s-au dedat la o nesăturată îngrămădire de bogăţii în străinătate, pe când mulţimea poporului bulgar îşi răspândeşte sângele pe fronturile de luptă, specula şi grozava scunpire, micşorarea continuă a resurselor de hrană şi transportarea lor în străinătate prin contrabandă, şi, ceea ce este mai trist, cu îngăduirea oamenilor suspuşi în schimbul unei plăţi cuviincioase; iată ce am observat cu ochii noştri aproape în fiecare zi.
     Niciodată Bulgaria noastră n-a fost supusă la asemenea furturi şi jafuri ca acum. Niciodată corupţia şi îmbogăţirea ilegală pe de o parte, sărăcia şi lipsurile pe de altă, nu au luat aşa de mari proporţii ca în prezent. Oricât este de ruşinos, dar epoca prezentă va rămâne ca un moment istoric al celei mai sălbatice tâlhării.
     Mulţumită acestui sistem de conducere, care roade întregul organism de Stat, ţara noastră este supusă astăzi la o extrem de ascuţită criză care nu este o manifestaţie trecătoare ca să aşteptăm vindecarea ei prin trecerea vremii, ci o primejdie populară.Foamea, acest nemilostiv bici, contra căreia nicio represiune nu poate ajuta, bate la porţile tuturor oraşelor şi satelor Bulgariei agricole! Mişcările şi demonstraţiile din urmă ale femeilor şi copiilor din Sliven, Şiştov, Târnova, Iambol, Rusciuc, Plovdiv, Sofia şi alte locuri, vorbesc despre agitaţia spiritelor, care nu se vor îmblânzi nici cu târârea prin judecăţi, nici cu apeluri naţionale şi patriotice. Această situaţie se va înrăi din ce în ce, dacă nu se vor lua măsuri din vreme pentru alimentarea populaţiei[2] şi dacă se aşteaptă totul de o nouă recoltă care nu este deloc promiţătoare.
      Aviditatea după îmbogăţire nebună, silinţele de hrănire a a partizanilor şi folosirea de împrejurări au adus după sine exportarea articolelor de primă necesitate (alimente şi carne). Toate acestea au făcut că măsurile ineficace de restrângere a contrabandei să aducă din zi în zi o tot mai mare ruină.
     Guvernul nu a dat nicio atenţiune materialului procurat de grupa noastră parlamentară, material de învinuiri adus în faţa Camerei contra corupţiei şi neîngăduitului export continuu practicat sub diferite forme şi motive. El s-a arătat nepăsător şi faţă de raportul cel bogat în material de învinuire prezentat de comitetul pentru îngrijirea gospodăriei şi de prevedere socială în care şi oamenii din mulţime au dat fapte [dovezi] zdrobitoare contra neîncetatei şi crescândei contrabande în fruntea căreia sau primii partizanii guvernamentali ale căror nume sunt cunoscute de toată societatea noastră. Nu s-a dat nicio atenţie de asemenea nici plângerilor continue din partea direcţiei, ceea ce intra în atribuţiile guvernului. Grija dv era numai cum să ascundeţi adevărul în faţa societăţii, să mascaţi lucrările Camerei şi să înlesniţi în mod secret afacerile „prietenilor” cu privire la export, fie în Turcia, fie în Germania. Legile şi dispoziţiile luate cu privire la îngrijirea gospodarilor şi concursul Ministrului Preşedinte au suferit un şir de schimbări care nu au răspuns nevoilor societăţii, ci intereselor partizanilor interesaţi care erau însetaţi după „comerţul liber” pentru a-şi mări milioanele lor. Rezultatul acestui regim „liber” se vede de faţă.
       De când a început să se strige că armata bulgară este lipsită de chinină pentru lupta contra malariei, societăţii i se spune de către reprezentanţii poporului că s-au îngrijit să primească dreptul să aducă din Turcia 10.000 kg chinină. Cetăţeanul bulgar nu poate să dea copilului său bolnav o bucată de zahăr care se vinde cu un preţ ridicat pentru ca să se îngrămădească cât mai multe milioane. De câte luni se luptă guvernul să aducă din ţările neutre tutun, care este aşa de necesar, şi tot nu poate, dar pentru prietenii apropiaţi de guvern poate să se aducă asemenea articol cu un preţ moderat. La nevoile statului, guvernul nu are timp să se gândească, dar la buzunarele particularilor are destul timp.
       Şi toate acestea se săvârşesc astăzi, când foametea ne îngrozeşte şi când nimeni nu este sigur de ziua de mâine. Crede oare guvernul să scoată ţara din asemnea regim de corupţie şi ruină? Nu este oare primejdioasă această înşelare, dacă se crede [ca] prin cenzură să se ascundă aceste adevăruri din faţa poporului bulgar, nu este dar o crimă când se socoteşte că prin aceste mijloace ilegale se poate ascunde soldatului bulgar, care îşi pune viaţa în pericol pentru patrie, căutând să o vadă cât mai fericită şi mai frumoasă?
       Noi vă atragem o atenţiune serioasă asupra acestei acţiuni răufăcătoare pe care [o] poate avea regimul prezent asupra soldatului şi asupra spiritului armatei, asupra disciplinei şi asupra conştiinţei cetăţeanului care este chemat să se jertfească pentru scumpa lui patrie.
      Ce aţi făcut dv ca să păstraţi acest spirit...”[3]
      Vorbind apoi de modul cum trebuia să se încheie pacea de la Bucureşti, manifestul publicat în ziarul Narod zice:
„Populaţia noastră trebuia să se obişnuiască cu gândul că pentru o pace împăciuitoare cu vecinii, bazată pe moderaţie, şi care să fie străină de reţinerea de teritorii străine, spre a se pregăti terenul pentru împăcarea secretă a popoarelor balcanice, ca să se risipească orice bănuială că Bulgaria duce o politică de cucerire...
   Bulgaria în Bucureşti trebuia să stea sănătos pe terenul împăciuirii balcanice, şi prin aceasta să-şi ridice prestigiul ca factor al viitorului şi ca făuritor al grăbirii păcii generale...
  D-voastră v-aţi întors din Bucureşti cu un monstru de condominiu în Dobrogea, o nouă invenţie a imperialismului german. Noi v-am sfătuit în Sobrania naţională, înainte de a pleca la Bucureşti, ca să nu fiţi neîmpăciuitori faţă de România şi să-i câştigaţi prietenia viitoare. Acum noi vă învinuim că din momentul ce aţi semnat pentru condominiu aţi semnat nu numai sentinţa de moarte a independenţei balcanice, dar aţi ucis, înainte de toate, independenţa şi onoarea Bulgariei în această alianţă.”[4]


 

[1] Publicată în ziarul Narod (Poporul) din 26 mai [8 iunie] ]1918.
[2] Textul cursiv a fost citit în şedinţa Camerei Deputaţilor de la Iaşi din 15 [28] iunie 1918, de către deputatul A.C. Cuza cu prilejul discursului rostit la votarea tratatului de pace de la Bucureşti, încheiat cu Puterile Centrale la 7 mai 1918.
[3] Arhivele Naţionale, Fond Casa Regală, dosar 88/1918, filele 1-3.
[4] Text citit în Camera Deputaţilor la şedinţa din 15 [28] iunie 1918  a Camerei Deputaţilor de la Iaşi, şi publicat în Monitorul Oficial din 18 [31] august 1918, p. 172.
 
 
24 mai/6 iunie 1918, Însemnări ale lui Vasile Th Cancicov „Cine a votat în Capitală” despre desfășurarea alegerilor .
 
        „Alegerile continuă în linişte şi fără surpize. […] De la un Consilier de Curte ce a prezidat o secţie de vot din Capitală, aflu azi secretul numărului mare de cetăţeni ce au venit să-şi exercite dreptul de vot, sub ocupaţia duşmană. S-au ridicat de la Judecătorii în bloc cărţile de alegător ale mobilizaţilor, morţilor şi refugiaţilor. Ele au fost încredinţate la echipe organizate de oameni fără căpătâi, câte 10 şi 20 de persoană şi cari s-au perindat pe la birouri votând de 10 sau 20 de ori. […]”

Vasile Th,. Cancicov, Jurnal din vremea ocupaţiei, vol. II, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2016, p. 289.
 
  Însemnări ale amiralului von Muller  despre raporturile din interiorul Înaltului comandament german  la începutul lunii iunie 1918
"4-5 iunie 1918
 
      Ziua de odihnă a Împăratului. În pofida veştilor mai bune de pe front M.S. a fost prost dispus, fără chef de vorbă, ba chiar a refuzat orice discuţie.
    Şeful de stat major al Marinei raportează că cere avioane de luptă şi de bombardament de la armată pentru protejarea bazelor de plecare ale submarinelor din Flandra (Bruges, etc). Am îndemnat pe M.S. să sprijine această cerere printr-o telegramă adresată şefului Marelui Stat Major [feldmareşalului Hindenburg] în care la final să întrebe în ce măsură poate fi ajutată Marina. M.S. a semnat.
      Înainte de expedirea telegramei îl întreb pe Marschall[1], locţiitorul şefului cabinetului militar al Împăratului, cum cifrăm telegrama. Acesta îmi spune că nu este cazul. Cei de la Comandamentul Suprem sunt foarte nervoşi de felul lor. Mai bine să mă duc eu personal la Avesnes[2] şi să o remit acolo. Aleg o cale de mijloc şi îl rog pe Kapitän zur See von Bülow de la Avesnes să transmită prin viu grai mesajul telegramei. Dar ce dans pe sârmă, ce terorism din partea lui Ludendorff – aşa, ca să spunem lucrurilor pe nume – chiar şi faţă de Împărat...
     Împăratul şi-a luat ceaiul la Avesnes şi a discutat cu Ludendorff despre cererea Marinei privind protejarea bazelor din Flandra împotriva atacurilor aeriene ale inamicului. Rezultatul: refuz categoric. Ludendorff este de părere că Marina, tot apărându-se, a cam adormit; acum, că este mai mult atacată, poate se mai deşteaptă...
M.S. s-a abţinut de la orice comentariu. Dictatura [lui Ludendroff] este tot mai evidentă. Dar poate că aşa este bine."
 
 

 
[1] Ullrich Marschall Genannt Greif (1863 -1923) general prusian, va prelua funcţia de şef al cabinetului militar imperial la 27 iulie şi o va păstra până la desfiinţarea cabinetului la 28 octombrie 1918.
[2] Localitate în nordul Franţei, în departamentul Pas-de-Calais, sediul Comandamentului Suprem al armatelor germane Oberste Heeresleitung în primăvara lui 1918.
(Von Muller, Regierte der Kaiser?, Gottingen, 1959, pp. 381-382)
 
 
 
  Însemnări ale lui Charles Vopicka, trimisul SUA în România, pentru data de 3 iunie 1918
 
      Domnul Marghiloman a rostit  recent un discurs cu ocazia debutului campaniei electorale, cu următorul conţinut:
    Prima îndatorire a noului Parlament este ratificarea tratatului de pace, apoi stabilirea responsabilităţilor în privinţa declaraţiei de război[1], ca şi controlul privitor la folosirea reală a banilor cheltuiţi pentru acest act. Politica aventuroasă a lui Brătianu a condus la război. El a dorit acest război aşteptând doar ocazia favorabilă pentru atacarea foştilor noştri aliaţi[2]. Noi am fost atunci înfrânţi. Trebuie să avem în vedere ostilitatea învingătorilor pentru a aprecia munca negociatorilor români. Istoria, imparţială, îi va binecuvânta pe acei bărbaţi care au avut curajul să semneze această pace care nu este total dezavantajoasă în toate punctele ei. Cu ajutorul ei o întreagă naţiune s-a întors la patria mamă, Basarabia putând fi dobândită doar cu sprijinul austro-germanilor.
     Unii oameni se aşteptau ca după semnarea tratatului de pace toate libertăţile de dinainte de război să fie restabilite. Să ne amintim de soarta Olandei şi a Elveţiei înainte de a ne plânge.[3]
Domnul Marghiloman a vorbit apoi despre reforme. Schimbarea în agricultură trebuie să se armonizeze cu interesele diferitelor clase şi să ducă la creşterea producţiei. Aceste declaraţii ale primului-ministru sunt în conformitate cu politica Puterilor Centrale. Condiţiile actuale nu pot decât să se înrăutăţească până la pacea generală sau până la înfrângerea Puterilor Centrale.
      Conform unor informaţii demne de toată încrederea, există două clauze în tratatul de pace care nu au fost încă făcute cunoscute. Prima implică intrarea României în Uniunea Vamală (Zollverein) a Puterilor Centrale, iar cea de-a doua solicită ca toate legaţiile sau cel puţin  ataşaţii militari, să primească paşapoarte imediat după ratificarea păcii de către Parlamentul  României[4].
     Au fost aleşi toţi candidaţii guvernului la alegerile pentru Senat. Generalul Averescu a candidat ca independent, fără nicio opoziţie din partea guvernului. Doar o treime din cei înscrişi au luat parte la alegeri, şi numai doi candidaţi au avut majoritate absolută, ceea ce ne permite să ne facem o idee despre puterea partidului proantantist.
     La presiunea germană, cabinetul a emis un decret prin care munca în agricultură devine obligatorie în România pe o perioadă de cinci ani. Această hotărâre se aplică tuturor persoanelor de ambe sexe, cu vârste cuprinse între 14 şi 60 de ani, fiind impusă de germani pentru a se asigura producţia agricolă, preţurile fixate de ei fiind atât de joase, încât pământurile nu mai pot fi cultivate decât prin impunere. Această măsură a cauzat o mare nemulţumire, care a crescut din cauza atitudinii cabinetului  împotriva dreptului general de a se vota.
   Politica germană face din români sclavi, după încheierea păcii. Ea include deplasarea oamenilor dintr-o parte a ţării într-alta, conform nevoilor. Aceasta va fi cea mai dură a sclaviei, care îi lipseşte pe oameni de casele lor şi familii."


 

[1] La 14/27 august 1916 România declarase război Austro-Ungariei, demers care determinase ca Germania, Bulgaria şi Imperiul Otoman să declare ulterior război României.
[2] Al. Marghiloman se referă la tratatul secret de alianţă defensivă încheiat de România cu Puterile Centrale la 18/30 octombrie 1883 şi care fusese ulterior reînnoit periodic, ultima oară în februarie 1913.
[3] Marghiloman a vrut să se refere la atitudinea Olandei şi a Elveţiei, ţări care şi-au păstrat până neutralitatea la sfârşit şi în felul acesta nu au cunoscut tragedia războiului, încercând să arate că şi România putea face la fel, ceea ce însă nu este adevărat.
[4] Zvonuri care nu s-au confirmat.


 
 (Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012, pp. 222 – 224)
 
 
Însemnări ale lui Vasile Bianu pentru ziua de 2 mai/2 iunie 1918 
 
Veşti rele ne vin de la fraţii noştri din Ardeal. Ungurii se aruncă cu înverşunare să stârpească populaţiunea română. Ministrul Vázsonyi[1], evreu ungurizat şi botezat, o spune verde: Cât am fost pretini cu România, zice el, am îngăduit ca ea să se amestece în treburile românilor de la noi. Acum e mai bine, căci dacă sfârşim întreg războiul în avantajul nostru, orice guvern unguresc îşi va ţine de întâia datorie să-şi păstreze mâna liberă şi nu va lăsa ca România să se amestece în afacerile interne ale patriei noastre... Am spus că până acum nu ne-am îndeplinit datoria de a răspândi cultura maghiară. Cel mai însemnat lucru ce trebuie să facem este să statificăm şcoalele normale în care se cresc învăţătorii. Trebuie să facem acest lucru fără doar şi poate, orice ar zice Bisericile. Până vom statifica toate şcoalele săteşti, trebuie votată o lege prin care guvernul maghiar să fie pe deplin împuternicit a lua în mâinile Statului, fără a da vreo explicaţie, orice şcoală nouă de sat.
 
Vázsonyi Vilmos (1868 -1926)
 
 
 
 
Guvernul maghiar a şi hotărât ca din Comitatul Caraş-Severin până la Bistriţa, apoi în Comitatele Maramureş. Bereg, Ung, Zemplin şi Saroş să se înfiinţeze cât se poate mai curând şcoale de stat ungureşti şi să statifice încă 240 şcoli româneşti din părţile Hunedoarei. Ziarele în zadar protestează în contra acestor samavolnicii.
Întru cât priveşte votul universal, ungurii nu vreau să-l acorde decât celora ce ştiu scrie şi vorbi ungureşte. Drept răspuns la aceasta şi la măsura luată în contra şcoalelor româneşti, vrednicul deputat român din Camera ungară, Ştefan C. Pop[2], în şedinţa de la 25 april a.c. a rostit următoarea protestare: Partidul naţional român pune la dispoziţia guvernului toate mijloacele sale pentru îndeplinirea celor de nevoie binelui public, fără nicio tulburare, dar nu se găseşte în poziţie să voteze încredere viitorului guvern şi de aceea n poate primi nici bugetul. De câte ori e vorba de o lărgire a dreptului poporului, totdeauna guvernul scoate la iveală ca sperietoare primejdia naţionalităţilor. Care de care se întrece a găsi mijloace de apărare contra acestor primejdii. Că avem tot dreptul să fim amărâţi contra guvernului o dovedeşte faptul că, în acelaşi timp când pentru câştigarea dreptului de vot se pune condiţia scrisului, cetitului şi cunoaşterii limbii maghiare, şcolile noastre se închid şi atunci când se pretinde pentru dobândirea dreptului de vot o anumită avere, se pune la cale o politică agrară care ne opreşte de a căpăta pământ. Văzând asemnea lucruri, suntem îndrituiţi a crede că Guvernul lucrează contra noastră. Noi nu putem aştepta nimic de la viitorul regim şi pentru aceasta nu votăm bugetul.
 
Ştefan Cicio-Pop (1865 -1934)
 
 
Pe de altă parte fostul deputat, valorosul Dr. Iuliu Maniu, a scos de sub tipar o cărticică pe care a împărţit-o învăţătorilor şi preoţilor români, în care-i îndeamnă să nu permită ca poporul român să înveţe ungureşte numai ca să câştige cu orice preţ dreptul de alegător. Apoi atrage atenţiunea asupra faptului că învăţând românii limba ungurească pentru a fi alegători, va birui astfel asupra lor politica guvernului de maghiarizare şi cotropire.
 
Iuliu Maniu (1873 -1953)
 
Administraţia ungurească în multe oraşe, chiar şi în Sibiu, nu mai dă voie servitorilor de ambele sexe să iasă duminica şi în sărbători îmbrăcaţi în portul lor cel frumos, popular, pe străzi. Nesupuşii sunt aspru pedepsiţi.
Dl Iustin Ileşiu[3] publică într-un număr al Gazetei Poporului din Sibiu o frumoasă poezie care se termină astfel:
Dar nu, eu sunt în alte ţări,
Şi tunurile îmi cântă,
Stă maica plină în supărări
La geam, şi tot priveşte-n zări,
Şi dorul o frământă.”
 

[1] Vázsonyi Vilmos (1868 -1926) om politic şi publicist ungur. Nume la naştere Vilmos Weiszenfeld. Celebru pentru campaniile jurnalistice duse pentru interzicerea duelurilor, dar mai ales pentru recunoaşterea oficială a religiei mozaice până când acest deziderat s-a realizat în 1895. Ministru de Justiţie (15 iunie -18 august 1917 şi 25 ianuarie -8 mai 1918). La 29 mai 1926 a căzut victimă unui atentat antisemit în oraşul Baden din Austria.
[2] Ștefan Cicio Pop (1865 - 1934) a fost avocat și un om politic român, membru marcant al Partidului Naţional Român și apoi vicepreședinte al Partidului Naţional Țărănesc, deputat român în Dieta de la Budapesta, participant activ la Marea Unire din 1918, Președinte al Consiliului Național Central Român, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deținând portofoliul Apărării și al Internelor. Ministru de Stat pentru Transilvania în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 - 12 martie 1920) precum și ministru de Externe (9 ianuarie – 13 martie 1920) în același guvern, prim-ministru ad interim. În cursul guvernărilor conduse Iuliu Maniu a deținut funcția de președinte al Adunării Deputaților (23 decembrie 1928 - 30 aprilie 1931 și 10 august 1932 - 18 noiembrie 1933).
[3] Iustin Ilieşiu (18 martie 1900, com. Maieru, jud. Bistriţa-Năsăud – 30 septembrie 1976, la Bucureşti) poet, jurnalist şi folclorist român, a debutat în anii războiului cu două volme de poezii Poezii de rezbel (1914 -1915), Braşov şi Munţii noştri aur poartă, Budapesta, 1917. După Marea Unire a urmat cursurile Facultăţii de Litere din Cluj devenind profesor de limba română la Liceul Reformat. După Dictatul de la Viena s-a refugiat la Bucureşti unde a fost redactor la ziarul Ardealul şi profesor de limba română până la pensionare (1957). Va scrie volume de poezii Durerea neamului (1940) Spre biruinţă (1942) Lângă hotar (1943) şi Sângerări ardelene (1944) care exprimă jalea Transilvaniei de Nord înrobită în urma dictatului de la Viena. După 1968 s-a afirmat ca folclorist şi traducător. Dintr-o listă alcătuită de însuşi Iustin Ileşiu rezultă că a tipărit 32 de titluri, a lăsat în manuscris 35 de volume de poezii şi 16 volume de proză (povestiri, schiţe, mărturisiri, însemnări).
 

 
 (Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pp. 10 -11) 
 
 
31 mai 1918, Însemnări ale amiralului Georg von Müller referitoare la ofensiva germană pe Frontul de vest
 
"31 mai 1918
     Zi de linişte. Vine vestea că am atins Marna şi am cucerit oraşul Soissons[1]. Seara se anunţă că numărul prizonierilor a urcat la 45 de mii, iar numărul tunurilor cucerite la peste patru sute.
    Înainte de cină consfătuire. Tribunal de onoare şi problema înlocuirii în cazul că vor pleca din funcţiile lor Holtzendorff[2] şi Capelle[3]. Maiestatea Sa a luat masa la Avesnes cu feldmareşalul [Hindenburg].
      Pierderi de submarine în Marea Mediterană. Patru în acelaşi timp..."
 

[1] Este vorba de cea de-a treia mare ofensivă germană din primăvara lui 1918 care a început la 27 mai şi va dura până la 6 iunie, bătălia de la Soissons, asaltul asupra înălţimilor Chemin de Dames (operaţiunea Blücher-Yorck).
Ofensiva germană din 27 -31 mai  1918
 
Data 27 mai - 6 iuni1918
Locul între  Soissons şi Reims
 
 
[2] Henning von Holtzendorf (1853 -1919) amiral german, promotor al războiului submarin nelimitat, declanşat la 1 februarie 1917. Eşecul acestei operaţiuni va duce la destituirea sa la 10 august 1918 ; a fost înlocuit cu amiralul Reinhad Scheer (1863 -1928).
 
Henning von Holtzendorff
 
Admiral von Holtzendorff in 1918
[3] Eduard von Capelle (1855 -1931) amiral german; secretar de Stat al Marinei din martie 1916. Va demisiona la 5 octombrie 1918.
 
Eduard von Capelle

(Georg von Müller, Regierte der Kaiser?, Göttingen, 1959, pag. 380- 381)


 
 
 
Însemnări ale lui N. Iorga
"17 [30] mai 1918
   Porumbaru îmi aduce cartea ministrului bulgăresc de la Berlin, Rizov[1], pentru apărarea drepturilor bulgăreşti. Multă perfidie şi minciună, dar câtă muncă şi iubire de neam!
 
Dimitar Rizov
 

Българите в техните исторически, етнографически и политически граници 679 - 1917“
 
 
 
    El spune că e o greşeală să se vadă în regele Carol un adversar al idealului naţional, pe care înţelegea însă a-l urmări pe altă cale. Regele Carol, declara el, care a pierdut Basarabia, ar voi [ar fi vrut] să o recapete.
     Generalul Grigorescu protestă că n-a spus ce i s-a atribuit şi că n-a vorbit pentru public. Saint-Aulaire l-a poftit ieri seara la masă, împreună cu Porumbaru şi Duca şi conservatorii Mihai Cantacuzino, Greceanu şi Titulescu, pentru a se da un caracter oarecum public retractării lui. Generalul protestă că n-ar consimţi să fie ministru de Război al lui Marghiloman.
     Prefectul Nicoleanu a mers luni la de Flers pentru a-l pofti să nu vorbească la Teatru, amintindu-i starea de asediu şi dorinţa d-lui prim-ministru ca să rămâneţi în casă.
     De Flers a declarat formal că va ieşi să-şi vadă interpreţii şi prietenii. D-ra Ventura [1]a apărut pentru a spune că nu se poate ceti conferinţa, nefiind cenzurată, iar lumea a silit prin aplauze pe autor să apară.
 
Maria Ventura
 
     Piesa se va da a treia oară.
     Guvernamentalii vor face să voteze şi morţii şi cei absenţi, atât de mulţi! Vor avea deci majorităţi mari.
     Grupul carpist va scoate foaia Renaşterea. Relaţiile lui Pătrăşcanu[2] cu Stere se fac tot mai rele. Candidatura lui Lupu Kostaki[3] e declarată ilegală de foaia lui Marghiloman, Steagul: fiul lui candidează pe lista Guvernului.
     Curentul antidinastic e necontenit înteţit şi la Bucureşti şi aici, mai ales între proprietari, furioşi de gestul Regelui pentru ţărani[4] (unul mă acuză că am mers la Târgu Frumos ca să spun soldaţilor că nu trebuie să facă muncile de vară).
     Regele e la Bicaz, unde se va aşeza pe vară."


 

[1] Dimitar Hristov Rizov (1860 - 23 aprilie 1918) om politic, jurnalist şi diplomat bulgar, consul la Skopje (1897 -1899) agent diplomatic la Cetinje (1903 -1905) ministru plenipotenţiar la Belgrad (1905 -1907), la Roma (1908 -1915) şi la Berlin (1915 -1918). În 1917, la Berlin, împreună cu fratele său, Nikola Rizov (de asemenea diplomat şi publicist), a editat atlasul Bulgarians in their historical, ethnographic, and political frontiers 679 -1917, Berlin, 1917, care cuprindea 40 de hărţi şi texte explicative în limbile germană, engleză, franceză şi bulgară.
[1] Maria Ventura (1888 -1954) celebră actriţă româncă pe scenele de la Bucureşti şi Paris.
[2] Dumitru D. Pătrăşcanu (1872 -1937)  a fost un om de litere, prozator, profesor de istorie şi cunoscut autor de manuale de istorie în perioada interbelică. În politică s-a remarcat ca membru al Partidului Conservator, pe care l-a reprezentat ca deputat în Parlamentul României la începutul secolului al XX-lea. A fost tatăl liderului comunist Lucreţiu Pătrăşcanu (1900 – 1954).
[3] Lupu Kostake era secretar general în Ministerul de Interne în teritoriul ocupat.
[4] Este vorba de decizia regelui Ferdinand publicată în presă, la 23 martie/5 aprilie 1918, sub forma unei scrisori către administratorul Domeniilor Coroanei de a se trece la aplicarea reformei agrare aşa cum a fost votată în Parlament în iunie 1917 pe proprietăţile familiei regale fără să se mai aştepte momentul când împrejurările vor permite aplicarea ei la nivelul întregii ţări.
 (Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pp. 11 – 12): 
 
 
 

 
 
 

 
 
 
 
 27 mai 1918, Însemnări ale ministrului SUA, acreditat la Iași Charles J. Vopicka  despre alegerile organizate de guvernul Alexandru Marghiloman și situația din România.

     Este necesar ca Antanta să cunoască cu exactitate valoarea alegerilor [parlamentare] impuse de germani, în vederea ratificării tratatului de pace.
     Amintim că aceste alegeri au fost efectuate sub ameninţarea baionetelor germane, că partidele importante nu au luat parte la ele şi că lista candidaţilor aprobată formal de domnul Marghiloman a fost redusă de autorităţile germane. Guvernul a avut dificultăţi considerabile în strângerea numărului de candidaţi, număr care, în aproape toate cazurile, nu a avut opoziţie. Nu trebuie să fie trecute cu vederea eforturile autorităţilor germane (susţinute de cabinetul Marghiloman) de a suprima orice manifestare a sentimentului naţional. Populaţia din Moldova, dar şi din teritoriul ocupat a profitat de fiecare ocazie pentru a-şi arăta indignarea faţă de condiţiile păcii, precum şi speranţa într-o apropiată reparaţie, determinată de triumful final al Aliaţilor.
     Noi am urgentat necesitatea luării în consideraţie a declaraţiilor presei noastre despre evenimentele din România (ţară aflată între un cabinet ghidat de germani, pe de o parte, şi poporul român, pe de alta, popor ale cărui aspiraţii au devenit din ce în ce mai apropiate de ale Antantei datorită groaznicelor condiţii ale păcii) şi despre unirea cu Basarabia, ale cărei aspiraţii sunt direcţionate spre Transilvania.
     Trebuie notat că cele două mari partide care au dorit războiul[1] şi care reprezintă cele două partide organizate ale ţării, liberalii şi conservatorii, au rămas credincioase Antantei, sub conducerea liderilor lor: Ion Brătianu şi Take Ionescu.
     În împrejurările actuale, este preferabil să uităm greşelile, poate inevitabile, făcute în vremuri dificile şi care şi-au găsit pedeapsa chiar în condiţiile păcii. Singurul lucru care contează acum este ca noi, luând în continuare în considerare propriile noastre interese, să apreciem cum se cuvine enormele sacrificii făcute de România şi să păstrăm nealterat un spirit care va aduce o întreagă naţiune de partea Antantei, imediat ce circumstanţele o vor permite. Va fi astfel necesar ca partidelor aflate de partea Antantei să le fie asigurat de către aceasta un puternic suport moral în presă, dar şi un sprijin material.
    În ceea ce priveşte acest ultim aspect, ar fi recomandabil să se stabilească relaţii de afaceri între concernele independente româneşti, care sunt aproape toate conduse de Partidul Liberal, şi cercurile financiare şi industriale ale Antantei. În consecinţă, credem că va fi necesar să se folosească ajutorul şi cunoştinţele românilor aflaţi în prezent la Paris şi Londra. Acest ajutor se poate concretiza sub forma acordării unor misiuni şi funcţii în administraţie. Demersul ar putea avea pentru viitor un avantaj, acela de a da simpatizanţilor cauzei Antantei impresia că noi nu îi abandonăm şi că viitorul lor alături de noi le este asigurat."

[1] Este vorba de Partidul Naţional Liberal şi de Partidul Conservator (aripa filoantantistă) condusă de Take Ionescu şi Nicolae Filipescu.
 
 (Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012


 
 
Însemnări ale lui N. Iorga  asupra situației din țară
"12 [25] mai 1918
      Se scot necontenit morţi de la Socola. Schitul Vlădiceni, satul Vlădiceni, bătute de obuze, au fost distruse.
      Mâna rusească n-a lipsit poate. Se spune că pentru Basarabia ruşii au ameninţat că vor plăti cu bombe[1].
     În teritoriul ocupat s-a rechiziţionat toată lâna. Ioan Bogdan[2] scrie că fericiţi sunt cei care au murit ca să nu vadă ce s-a văzut şi ce se poate vedea acum.
     Guvernul trimite zeci de automobile rechiziţionate pentru a se face cu dânsele propaganda electorală în Muntenia.
     O nouă mare ofensivă s-ar pregăti pe frontul de Vest.
    Regele evită orice contact cu germanii. S-a retras la Piatra. A venit numai într-o noapte pentru câteva ceasuri. Regina şi Prinţul Carol sunt aici.
     Misiunea germană se miră de belşugul în care trăiesc cei de sus de aici... caz unic în Europa. Se arată indiferenţi faţă de sentimentele populaţiei. Cui nu-i place de noi într-un local public n-are decât să iasă afară.
    La Teatru, cu prilejul reprezentaţiei lui de Flers[3]Evantaiul, s-au făcut grandioase manifestaţii Franţei. De flers a apărut cu lacrimi pe scenă. La a doua reprezentaţie, el va vorbi despre rolul femeii în război."

(Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pp. 8 -9)

[1] Onisifor Ghibu a consemnat consternat în memoriile sale faptul că Nicolae Iorga a refuzat să se implice în vreun fel în opera de realizare a unirii cu Basarabia pe care istoricul o considera „o chestiune periculoasă”.
[2] Ioan Bogdan (1864 -1919), lingvist, filolog, istoric român, autorul unor studii referitoare la limba documentelor slavo-române şi creator al filologiei slavo-române, membru al Academiei Române al cărei vicepreşedinte a fost între anii 1910 -1913 şi 1916 -1919; cumnat cu Nicolae Iorga.
[3] Robert de Flers (1872 -1927) dramaturg francez prolific şi de mare succes în epocă, academician, om politic, ataşat de presă al legaţiei Franţei în România în anii 1917 -1918, calitate în care a jucat un rol diplomatic important.

 

 
Robert de Flers in 1921
 


 
 
Presa vremii despre tragicul eveniment de la Socola (Iași)
 
Groaznica explozie de la Socola
Depozitele de muniţiuni în flăcări
     O groaznică explozie a izbucnit astăzi pe la orele 1 p.m. zguduind întreg oraşul. Explozia s-a produs la depozitul de muniţiuni din gara Socola, unde se afla un imens stoc de muniţiuni cuprinzând şi muniţiunile lăsate în ţară de trupele ruseşti.
     În ce împrejurări s-a produs această explozie nu se ştie încă.
    Fapt este că în câteva minute explozia a căpătat caracterul unei adevărate catastrofe. Focul s-a întins uimitor de repede la toate magaziile cu muniţiuni şi zguduirile produse de explozie au fost atât de puternice şi de constante, încât întreg oraşul a fost ţinut timp de zece minute sub un continuu şi puternic cutremur, până la cele mai îndepărtate extremităţi ale oraşului, efectul presiunii de aer a fost grozav şi străzile din centrul oraşului erau pline de cioburi de sticlă de la geamurile caselor, sfărâmate.
De unde a provenit explozia
       Lângă gara Socola se află construite depozitele cu muniţiuni care se întind în lungul căii ferate.
       Cu câteva zile mai înainte se adusese o cantitate de muniţiuni din Basarabia care a fost depozitată alături de linia ferată.
       Explozia s-a produs la muniţiile depozitate lângă linia ferată propagându-se cu iuţeala fulgerului în depozitul din faţă care a fost cuprins de flăcări.
        Obuzele şi şrapnelele explodau azvârlite la mari distanţe peste tot câmpul din jurul depozitelor.
         În momentul când s-a produs explozia se găsea de pază la depozitele de muniţiuni regimentul 4 Vânători.
         În câmpul din apropierea depozitelor se găsea cantonat Regimentul 1 Grăniceri.
      Imediat au sărit ambele regimente pentru a localiza incendiul, dar măsurile au fost zădărnicite de exploziile puternice care se produceau neîncetat acoperind câmpul de schije de obuze şi şrapnele.
        Ofiţerii şi soldaţii înfruntau pericolul, dar ploaia de schije culca la pământ făcând o mulţime de victime.
Principii Carol şi Nicolae la locul catastrofei
      AA. LL. Regale Principele Carol şi Nicolae au sosit imediat cu automobilul la locul dezastrului însoţiţi de dl colonel Stârcea, aghiotant regal.
        Principii au înaintat cu toată primejdia ce ameninţa dintr-un moment în altul până la primul depozit incendiat şi s-au interesat de cauzele care au putut provoca acest dezastru.
În urmă au asistat la scoaterea răniţilor de sub dărâmături şi la grabnicele ajutoare ce li s-au dat de către sanitari.
Sosirea autorităţilor
     La faţa locului au sosit rând pe rând d-nii Eracle Nicoleanu, prefectul poliţiei capitalei; Mitilineu, Bărbătescu, Stroia, Cerchez; Botez, general Leonte, general Boboc, precum şi un mare număr de ofiţeri superiori.
      D-l Maior Moscu, Inspectorul muniţiilor, care părăsise cu câteva minute înainte depozitele, se afla în oraş.
      Imediat după ce a aflat că explozia s-a produs la depozitul Socola, s-a dus la faţa locului, fiind cel dintâi care a luat măsurile de localizare.
       Pe când conducea operaţiile de localizare o schijă de obuz la rănit grav la picior şi abdomen.
      Cu un automobil a fost transportat la spitalul francez unde i s-au dat grabnic ajutoare medicale.
Victimele
      Explozia a fost atât de puternică şi s-a repetat timp de 15 minute în continuu făcând un număr mare de victime.
     Printre ofiţerii care s-au scos de sub dărâmături până la ora 2 mai sunt d-nii Lt. Manolescu şi Băjenaru, ambii grav răniţi.
     Până la aceeaşi oră s-au scos 12 cadavre de soldaţi şi un mare număr de soldaţi răniţi cărora li s-au dat primele ajutoare medicale de automobilele sanitare sosite în grabă, apoi au fost transportaţi pe la diferite spitale din oraş.
     O anchetă s-a început imediat pentru a se stabili cauzele care au provocat această grozavă catastrofă care întrece cu mult exploziile întâmplate la pulberăria şi pirotehnia din Bucureşti.
      Până la ora când punem ziarul sub presă, cu toate ajutoarele date la timp de corpul pompierilor şi trupe sosite în grabă, incendiile n-au fost localizate.
      Exploziiile se petrec la intervale scurte pe măsură ce focul cuprinde magazii noi cu muniţii.
    Operaţiile de localizare sunt foarte anevoioase din cauza apropierii magaziilor cu muniţii şi a permanentului pericol la care se lucrează la localizare.
       Pagubele cauzate de explozie nu s-au stabilit încă, ele par a fi considerabile, dat fiind că depozitul Socola era unul din cele mai mari depozite de muniţii ale noastre.
       În pericol de a fi distruse sunt şi un mare număr de vagoane de căi ferate garate pe linii chiar în faţa depozitelor cu muniţii.
 
Evenimentul de Iaşi, organ al partidului conservator
Vineri 11 [24] mai 1918, anul XXVI, nr. 81.
 
*
  Catastrofa de la Socola
Noi amănunte
Schitul şi satul Vlădiceni. Se scot mereu morţi şi răniţi
 
       Explozia întâmplată ieri la ora 1 la depozitele de muniţii din gara Socola a continuat până târziu.
      Rând pe rând vagoanele care scăpase de prima explozie erau cuprinse de flăcările incendiului şi noi detunături se produceau azvârlind la mari distanţe obuzele şi rămăşiţele vagonului în care erau depozitate.
     Imediat după prima explozie care a fost cea mai puternică pentru că a cuprins în afară de depozitele care se găseau lângă linie şi magazia din apropiere cu o însemnată cantitate de obuze şi şrapnele, s-au luat măsurile de localizare.
       Cu toate măsurile grabnice şi munca încordată ce depuneau ofiţerii şi soldaţii, flăcările continuau a face ravagii şi localizarea părea imposibilă.
      Într-un târziu spre seară s-a reuşit a se izola complet celelalte magazii şi astfel pericolul a fost înlăturat după ce a costat viaţa atâtor bravi soldaţi din eroicele regimente 1 grăniceri şi 4 vânători, care au înfruntat cu vitejie obuzele pe câmpul de luptă şi pe care fatalitatea i-a făcut să cadă victime, răpunându-le viaţa la care aveau dreptul câştigat prin dovezile de eroism şi sacrificiu în bătăliile la care au luat parte.
Morţi şi răniţi
      La o mică distanţă de locul catastrofei echipe de sanitari aduceau într-una morţi şi răniţi scoşi de sub derâmături.
      După primele ajutoare medicale date în grabă cu automobilele erau transportaţi la spitalele din oraş.
      Până seara târziu s-au scos în total 45 de cadavre şi 80 de răniţi dintre care foarte mulţi grav răniţi.
     Numărul morţilor e cu mult mai mare deoarece explozia a prefăcut în bucăţi victimele ce se găseau de pază şi care erau înşirate la 50 de paşi distanţă între ele.
     Cadavre ciopârţite s-au găsit azvârlite la mari distanţe.
     La spitalul Sf. Spiridon au fost duşi următorii răniţi [...]
     La spitalul francez au fost duşi 26 răniţi...
     La spitalul Israelit au fost aduşi 28 răniţi şi la spitalul Paşcanu doi.
     Vicimă acestei grozave catastrofe a căzut şi avocatul Soroceanu din localitate.
     Avocatul Soroceanu se afla la via unchiului său din satul Vlădiceni unde o schijă de obuz l-a lovit în cap.
   Avocatul Soroceanu era un distins membru al baroului local. Un suflet ales, în toate ocaziile el era gata să dea concursul său la cei nevoiaşi.
    Moartea lui lasă în urmă unanime regrete printre toţi colegi şi cunoscuţii săi.
    Rămăşiţele pământeşti au fost transportate şi depuse în camera mortuară de la spitalul Sf. Spiridon.
Satul şi schitul Vlădiceni distruse
     La o mică distanţă de locul catastrofei se găsea schitul Vlădiceni şi satul cu acest nume.
     Un schit mic situat pe o frumoasă poziţie a Iaşiului, cuprindea numai câţiva monahi care trăiau liniştiţi departe de zgomotul oraşului viaţa monahală.
   Fatalitatea a făcut ca o bună parte din muniţiile explodate să aibă direcţia satului, aşa încât întreg satul cu bisericuţa schitului să fie transformate în câteva minute în ruine.
     Câţiva călugări au fost grav răniţi.
     În sat obuzele au omorât şi rănit câţiva locuitori, omorând şi câteva vite ale locuitorilor din sat.
     Din satul Vlădiceni n-a mai rămas o casă, ci mormane de ruine arată doar că pe acea frumoasă colină a Iaşiului a existat satul şi schitul Vlădiceni.
     Scoaterea răniţilor şi morţilor continuă şi azi.
   Pericolul fiind înlăturat cu desăvârşire, operaţiile se pot face cu înlesnire şi astfel se va putea stabili numărul exact al victimelor.
      [...]
     Circulaţia trenurilor spre Chişinău a fost întreruptă pentru două zile până la completa restabilire a liniei ferate.
   M.S. Regina însoţită de A.S. Regală Principsa Elisabeta a vizitat azi în cursul dimineţii răniţii victime ale catastrofei de la Socola.
   Maiestatea Sa a mers la toate spitalele unde au fost depuşi răniţii, interesându-se îndeaproape de starea fiecărui rănit.
Evenimentul de Iaşi, organ al partidului conservator
Duminică 13 [26] mai 1918, anul XXVI, nr. 83.
 
Explozia de la Socola
      Numărul exact al victimelor s-a stabilit ieri după ce ultimele cercetări în această privinţă s-au terminat.
    S-au scos de sub dărâmături 45 de cadavre a căror identitate s-a stabilit şi 15 cadavre oribil mutilate a căror identitate n-a putut fi stabilită.
   Printre cei morţi este şi călugărul Soroceanu, stareţul Schitului Vlădiceni, care a căzut victimă în acelaşi moment cu nepotul său, avocatul Soroceanu.
   Numărul total al răniţilor aflaţi prin spitale sub îngrijirea medicală este de 65.
  Victimele acestei grozave catastrofe sunt în număr de 125 şi cea mai mare parte sunt soldaţi din Regimentele 4 Vânători şi 1 Grăniceri.
Evenimentul de Iaşi, organ al partidului conservator
Duminică 13 [26] mai 1918, anul XXVI, nr. 83.
 
Explozia de la Socola
        Dl căpitan Chirescu relatează că la Socola a explodat de fapt un depozit de câteva sute de vagoane cu proiectile de artilerie, de infanterie şi cu dinamită, aşezat de-a lungul căii ferate care ducea spre Ungheni.
      Nenorocirea a provenit din cauza scânteilor produse de maşinile [locomotivele] care treceau foarte des „prin mijlocul depozitului”; nu cu mult înainte  trecuseră chiar trei maşini izolate dinspre Ungheni spre Gara Iaşi. Şi o dovadă că aceasta a fost cauza e că în acelaşi timp se produse un mic incendiu la o magazie de lemn din gară, pe unde trecuse una din aceleaşi maşini. În tot cazul părerea că explozia s-ar fi produs prin acţiunea căldurii solare nu pare admisibilă, întrucât nu s-a mai întâmplat niciodată şi nicăieri până acum.
      Dl căpitan Chirescu crede că cea mai cuminte măsură ce s-ar putea lua ar fi să se îndepărteze aceste depozite – care sunt destul de multe în ţară – de linia ferată şi de locurile prea aglomerate, înmagazinându-se în mici cantităţi în pământ (bordeie).


 
În august 1916.
Neamul Românesc, Iaşi, Luni, 14 [27] Mai 1918
Anul XIII, No. 131
 
 
 
 
12/24 mai 1918
 
Din memoriile istoricului Virgiliu N. Drăghiceanu:
 
“Cancelarul constrâns de majoritatea Reichstagului, în mijlocul clamărilor: “Hört! Hört!” se vede nevoit să vorbească pentru ce ţeluri luptă Germania. Într-un amestec de perfidie şi îndrăzneală, declară că o enunţare nu se poate face.
            Războiul trebuie terminat fericit, căci inamicii nu vor să se convingă de un program de renunţare.
            Pacea trebuie să asigure acţiunea politică şi economică a Germaniei.
            Frontul lor se pare că merge foarte rău. Se vorbeşte de poziţii pierdute la Laon, “o tranşee recentă”.
       Nici în Austria, lucrurile nu stau bine. Şeful Cabinetului ungar, Tisza, demisionează pe chestia reformei electorale şi poate şi pe tema faimosului “Ausgleich”[1], nivelmentul economic ce se proiectează şi pe care Ungaria îl refuză.
            Se proiectează, probabil, acel monstrous “Mittel-Europe”, preconizat de Naumann, în care căile ferate, poşta, navigaţia, legile economice, tratatele de comerţ, armata şi externele, să fie comune, cu funcţionarii Imperiului german.
            Se pare că şi asupra noastră se azvârle plasa momelilor politice.
            Ziarul lor, în articolul cu fiorosul titlu: Mane, Tekel, Fares, arată că ar fi “o mare greşeală a crede că victoria lor ar pregăti mormântul independenţei României. Aceasta ar fi căzut jertfă cu mult mai sigur, unei victorii a Rusiei”.
[…]
            Ce gândesc în realitate, despre noi, o arată cuvântarea de azi a profesorului nostru, Schlawe[2], ţinută pentru soldaţi la Eforie în care expune „die Gedanken eines Auslands deutschen”. O străinătate germană, asta doreşte să facă din ţara noastră, el, „care de ani, e, în primul rând, în lupta pentru germanism”.
            Se aude de eliberarea agitatorului bulgar, sub mască socialistă, Rakovski, de către ruşi, la Iaşi. Mai târziu, el arătă, în Suedia, cum a fost eliberat, la 1 mai (1917), de 15 000 de soldaţi ruşi, din închisoarea locală. A fost manifestaţie cu muzică şi tobe!. Domnul Brătianu se plânge în presa străină de trădarea lui Stuermer[3][...].”
 

[1] Dualismul austro-ungar, (Compromisul), din 1867
[2] Schlawe, Ottokar, patron al ziarului „Ziua”, supus german, profesor la Şcoala de poduri şi şosele şi preşedinte al comunităţii evanghelice din Bucureşti (trecut de poliţia română pe lista spionilor în slujba Germaniei)
[3] Stuermer (Stürmer), Boris, fost ministru de interne, de externe şi prim-ministru al Rusiei ţariste, în anul 1916.
 
 (Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, Editura SAECULUM VIZUAL, Bucureşti, 2012, pp.94-95.)
 
 
 
10 [23] mai 1918
Un cercetaş viteaz către Regele Ţerii
Maiestate,
        Subsemnatul Ioan Urşianu, elev în clasa a IV-a de liceu, intrând ca cercetaş voluntar încă de la declararea mobilizării în Regimentul 9 de Vânători, contra voinţii părintelui mieu,  am fost nevoit să mă servesc de numele de Bujor pentru a putea urma regimentul.
Am luat parte la luptele din Dobrogea, făcând serviciul de simplu trăgător şi grenadier, în care lupte am fost rănit în piept la un atac cu baioneta în comuna Caramurat, la 13 Septembrie 1916.
       De asemenea am luat parte şi la luptele din a doua fază a campaniei (Mărăşeşti, Muncel şi Tarniţa), în care lupte am fost rănit de un obuz la cota 461 (Poienele Popii), fiind lovit în cincisprezece locuri (cap, mâini şi picioare) şi rămânând fără vederea ochiului drept.
Pentru aceste fapte de bravură ostăşească am fost decorat de către M.S. Regina Maria cu Bărbăţie şi Credinţă, clasa a II-a, iar de către comandantul regimentului cu Virtutea Militară clasa a II-a, şi propus pentru Bărbăţie şi Credinţă clasa a I-a.
      Azi, ţara ne mai având nevoie de braţele mele, mă aflu fără nici un sprijin material din partea nimănui – deoarece tata a murit pe câmpul de onoare, ca locotenent în Regimentul 3 Olt, în luptele din Drăgăneşti, judeţul Vlaşca, iar restul familiei mele se află în teritoriul ocupat – încât nu am nici cu ce mă întreţinea, nici cu ce să-mi cumpăr cărţile, după cum doresc, şi să plătesc taxele şcolare pentru a da examenele de clasa a IV-a.
Apelez aşadar respectuos la Maiestatea Voastră, ca la părintele nostru bun al tuturora, cu rugămintea de a fi luat sub ocrotirea Maiestăţii Voastre, pentru a mi se da mijloacele materiale în acest scop.
      M-aş simţi însă, după isprăvirea acestui ultim an de gimnaziu, mai fericit dacă Maiestatea Voastră ar ordona să fiu primit ca elev al Liceului Militar, cariera militară fiindu-mi foarte dragă.
       Să trăiţi, Maiestate!
 
I.Urşianu-Bujor, cercetaş în Regimentul 9 Vânători
(„Neamul Românesc”,  Iaşi, Joi, 10 mai 1918, Anul al XIII-lea No. 127)

 
 
 
 
8 [21] mai 1918
 
Duca[1] trece pe la mine. E vorba de chemarea adresată de Mehedinţi[2]profesorilor de la Medicină în vederea propunerilor de a schimba organizarea Facultăţilor. E vorba de o încercare de germanizare a unor spitale. Cel puţin aceasta e părerea lui Duca.
 
Ion Gheorghe Duca
Ion Gh. Duca.jpg
 
Simion Mehedinţi
150 de ani de la naştere
Simion Mehedinţi.jpg

La Bucureşti Marghiloman anunţă o reformă agrară care va permite ţăranilor capabili să cumpere pământ.
Lumea fierbe în jurul canditaturilor oficiale, care se afişează cinic.
 
 

[1] I. G. Duca (1879 – 1933), membru marcant al Partidului Naţional Liberal, ministru în guvernările conduse de Ion I.C. Brătianu şi Vintilă Brătianu (1914 -1928). Din 1930 preşedinte al PNL şi prim-ministru de la 14 noiembrie 1933, asasinat de legionari pe peronul gării din Sinaia la 29 decembrie 1933.
[2] Simion Mehedinţi (1868 - 1962) savant geograf şi om politic român, ministru al Instrucţiunii şi Cultelor în guvernarea condusă de Al. Marghiloman (5/18 martie – 23 octombrie/5 noiembrie 1918).

Nicolae Iorga, Memorii
, f.a. vol. 2
 
 
19 mai 1918
 
Duminica Rusaliilor… seara Împăratul a discutat din nou despre politică cu mine, cum rar se întâmplă de când este Berg[1] aici, rolul meu este corespunzător diminuat. Împăratul a spus: acum am făcut guvernului rusesc o propunere acceptabilă în privinţa navelor de luptă ruseşti din Marea Neagră (revenirea lor la Sevastopol, iar soarta lor pe mai departe să fie hotărâtă prin negocieri între Rusia şi Ucraina). De asemenea a fost sistată înaintarea trupelor germane. El, împăratul, a avut aici un cuvânt hotărâtor de spus!
Am răspuns că putem să-I fim recunoscători pentru acest lucru. În situaţia noastră actual sunt lucruri mai importante decât o pradă mai mare sau mai mică.
Împăratul: Da, eram pe drumul cel mai bun ca să împingem Rusia în braţele Antantei.”
 
Limita înaintării armatelor germane si austro-ungare în Rusia in mai 1918.

[1] Friedrich von Berg (1866 -1939) ofiţer, demnitar şi om politic german, de la 16 ianuarie 1918 şef al cabinetului civil al împăratului Wilhem al II-lea, susţinător al ideii de pace victorioasă s-a opus începerii negocierilor de pace în octombrie şi a trebuit să demisioneze la 11 ale lunii.

Georg von Muller, Regierte der Kaiser?, Gottingen, 1959
 
 

"4/17 mai 1918

           De câteva zile a început să se fure animalele domestice ale oamenilor din satele de lângă frontieră de către bande înarmate, înadins organizate de autorităţile austriece, şi să fie duse în Bucovina. Astfel din comuna Pleşeşti, într-o singură noapte s-au furat 700 de oi, iar astă noapte unui om i s-au furat 45 de capete de vită, mari şi mici. Din comuna Horodniceni de asemenea s-au furat în zilele acestea peste 80 de animale. În zadar aleargă bieţii păgubaşi după ele, căci sunt ameninţaţi cu arma încărcată; femeile văduve plâng smulgându-şi părul când văd cum li se fură din vatră vaca cu lapte. Curtea Prefecturii este plină de aceşti nenorociţi de păgubaşi, cari vin să ceară ajutorul autorităţii, alegându-se mai mult cu promisiuni goale. În urma repetatelor intervenţii ale Prefectului se zice că în curând va sosi Regimentul 27 de infanterie pentru paza graniţei. Iată încă una din binefacerile imediate ale tratatului nostru de pace. În legătură cu acest tratat, citim pe de altă parte în ziare că un ordin circular a pus în vederea comandanţilor de corpuri şi servicii ca să oblige ofiţerii şi trupele române să salute misiunile duşmane!Fericită pace!"

Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. II

 
"Joi 3 [16] mai 1918
 
Situaţia de azi a României a făcut obiectul unei interplări în Camera Comunelor din Londra. Lordul Balfour a declarat că, după ce pacea României se va ratifica, România va fi considerată ieşită din alianţa „Înţelegerii” şi va rămâne neutră. El mai declară că nu poate decât să regrete situaţia dureroasă a României.
The Earl of Balfour
1848 - 1930
Gws balfour 02.jpg

          De altmintreli, corpul diplomatic al Înţelegerii a rămas la Iaşi.
Printre ultimele convingeri ce am semnat cu învingătorul şi care continuă a fi publicate în presă, mai spicuim ceva jafuri. Aşa, fiecare beligerant va plăti celuilalt câte 1.200 lei pentru fiecare prizonier al său căzut în mâna inamicului, sub titlu de întreţinere, pentru soldaţi şi gradaţi, şi câte 2.500 lei pentru fiecare ofiţer.
Cum noi avem în mâna duşmanului peste 100.000 de prizonieri, vom plăti o imensă sumă, căci compensaţia e exclusă, noi având în mâinile noastre un prea mic număr de prizonieri inamici. De altfel, consider plata aceasta absolut nedreaptă, deoarece prizonierii au fost mizerabil trataţi, încât muncile la cari au fost supuşi zilnic plătesc cu suficienţă cheltuiala de întreţinere. Nu mai departe decât acum câteva zile, un ziar german se lăuda că în Germania cele două milioane de prizonieri ce posedă înlocuiesc braţele de muncă indigene.
Mai vor şi cheltuieli de întreţinere?
Cum ar mai fi stors altfel de la noi încă vreo sută de milioane de lei?
 
Alta: Banca Naţională română avea vreo 350 de milioane la băncile din Germania, din cari vreo 83 milioane aur. Era preţul grâului ce i-am vândut între 1914 şi 1916. Ei bine, şi aceşti banii ni i-a confiscat pur şi simplu. [...]"

Vasile Th. Cancicov, Jurnal din vremea ocupaţiei,
 Editura Humanitas, Bucureşti, 2016, vol. II

 
 
"2 [15] mai 1918
 
O deputaţie de dobrogeni cu I.N. Roman[1], Roşculeţ, primar de Mangalia[2], vine la mine să-mi mulţumească pentru apărarea cauzei lor. Cum eu nu sunt deprins cu binele...
Au fost la Marghiloman. El crede Dobrogea pierdută definitiv. Ei nu vor putea rămânea sub bulgari, aşa cum îi cunoaşte el. Să zăbovească vânzarea averii lor numai pentru a nu lua preţuri prea mici în grabă. O întoarcere a vechii stări de lucruri nu se poate decât prin minune. El nu crede în minuni. Cei ce au crezut în ele au dus Ţara la dezastru. Dar recunoaşte că o minune a fost dărâmarea Rusiei.
Seara, Roman vine la mine. El s-ar duce acolo mai târziu pentru a-şi salva avutul. Cei ce au încercat acuma au păţit-o. Germanii le cer declaraţii despre tot ce au făcut. Şi despre cum şi-au câştigat averea. Cine minte, trece la temniţă. Aşa i s-a întâmplat unui poliţist, cutărui şef de pompieri din Constanţa care şi-au făcut imobilele după datină.
La Odessa Rakovski, pe care Roman îl cunoştea declară că iubeşte România, dar că-şi are socotelile cu oligarhia. Anume evrei de aici din Iaşi şantajau pe prizonieri. Îi păzeau sârbi, care se purtau de altfel foarte bine. Omorurile pe stradă erau lucru comun, care nici nu se ţinea în seamă. Zilnic apăreau beţivi cu revolverul în mână şi baionetele loveau în uşi.
Cristian Racovski (183-1941)
 
Christian Rakovsky 1920s.jpg
Soţia lui a avut tulburări nervoase.
[...]
Un bilet al Reginei pe care îl traduc din englezeşte:
Scumpe domnule Iorga, îţi trimet câteva versuri mişcătoare făcute pentru mine de un soldat rănit, un cioban de la munte lângă Hurezi. Am crezut că ţi-ar plăcea să le publici, dacă cenzura vrea să permită, ceea ce nu este sigur, deoarece aceste versuri aparţin sentimentelor pe care oficial nu avem voie să le păstrăm. Şti că şi d-ta ca şi mine trăieşti cele mai crude ceasuri din existenţa d-tale, când cineva are să priveascăatâta laşitate şi rea credinţă (în franţuzeşte) că am voi să murim de ruşine pentru naţia noastră dacă n-am avea credinţa şi convingerea că e numai o oarecare pătură (couche)care se poate purta numai ca sclavi abjecţi care ling mâinile celor ce lovesc în libertatea, cinstea şi viitorul Ţării.
Eu ca şi d-ta am devenit unul din principalii duşmani: e un rol care e nou pentru mine (în franţuzeşte). Încerc să-l iau cu demnitate, dar eram mai fericită când ghiulelele de la Mărăşeşti zburau deasupra capului. Dar este o flacără care nu poate muri. Mă vei ajuta, cu puţini alţii, să păstrez vie această flacără în ciuda împrejurărilor strivitoare şi umilitoare."
 
Regina Maria pe timpul vizitei într-un spital de campanie, în anul 1917
 

[1] Ioan N. Roman (1866 -1931) publicist, poet şi scriitor român, care s-a remarcat prin ataşamentul său pentru ţinuturile Dobrogei. Absolvent al studiilor liceale la Iaşi, începe studii juridice pe care le încheie în perioada 1893-1897 la Bruxelles. În 1895 îşi încheie studiile doctorale cu teza"Protestation des Roumains de Transylvanie et de Hongrie contre l'oppression magyare". În 1897 revine in țară, lucrează în cadrul Judecătoriei Curtea de Argeş, fiind apoi numit judecător la Medgidia. A îndeplinit aici şi funcţia de primar timp de 4 luni, în 1899. În 1899, Ministerul Justiţiei îi acordă dreptul de a practica avocatura.  Primar al Constanţei în 1910. Alături de prof. Constantin Brătescu (1882 -1945) se află la originea fondării "Societăţii culturale dobrogene" ce îşi propunea studiul trecutului şi prezentului Dobrogei, răspândirea în cercuri largi a acestor cunoştinţe, precum şi fondarea unui muzeu regional, înfiinţarea de biblioteci şi reviste culturale. Astăzi în Constanţa există o stradă, un liceu şi Biblioteca Judeţeană care îi poartă numele.
[2] Nicolae O. Roşculeţ (1880 -1952), avocat, om politic liberal, primar al Mangaliei (1914 -1918, 1923 -1925, 1934 -1937), celebru pentru faptele de arme ca plutonier în dramatica bătălie de la Turtucaia, când a salvat drapelul Regimentului 74, reuşind după circa trei ore de înot în apele Dunării să ducă pe malul celălalt drapelul în cutia lui.

Nicolae Iorga, Memorii
, f.a. pp
 
 
9 şi 12 mai 1918
 
„În zilele din urma o jale zdrobitoare a mai cutremurat sufletul românesc de pretutindeni. Neamul nostru a incercat două mari pierderi, care nu se mai pot reparà. Sub ocupaţie străină, în Bucureşti, a închis ochii pentru vecie marele poet al ţăranimii Gheorghe Coşbuc[1], care de pe plaiurile Ardealului a adus neamului românesc vigoarea celei mai desăvârşite poezii şi exemplu modestiei, proprie geniilor mari. 
George Coşbuc
100 de ani de la moarte
George Cosbuc (1).jpg
 
Iar ieri[2] a fost dus la locuinta veşnică in Iaşi Barbu Ştefănescu Delavrancea, care prin scris şi prin grai a răscolit cele mai nobile patimi ale poporului şi care şi-a dat sufletul şoptind: Doamne, fă să mi se împlinească visul cel mare! 
Barbu Ştefănescu Delavrancea
100 de ani de la moarte
Barbu Stefanescu Delavrancea - Foto01.jpg

 
În cuvantările duioase rostite la înmormântarea lui, voi însemna numai aceste cuvinte ale d-lui Ion Petrovici[3]Culcă-te, măiestre, cu faţa spre răsărit ca să nu auzi decât cântecul viilor noastre înflorite şi nu plânsul munţilor!
Ion Petrovici
 
Ion Petrovici.png

 
Vor trece ani după ani şi viile şi munţii noştri vor răsuna tot mai tare, preamărind numele acestor doi mari cântăreţi ai lor, bucăţi rupte din inima lor sângerândă, dar pururea vie.”
 
[1] George Coşbuc născut la 20 septembrie 1866 în satul Hordou jud. Bistriţa-Năsăud şi a decedat la 9 mai 1918 la Bucureşti. „Numele adevărat de familie al lui Coşbuc a fost Casian. Iată cum spune duisul nostru poet că li s-a schimbat numele. În satul său e naştere se afla un rutean bogat ce se chema Coşbuc, care nu avea copii şi era bun prieten cu [stră]bunicul poetului, care se numea Casian şi care avea cinci băieţi. Coşbuc i-a cerut să-i dea lui unul pe care să-l înfieze şi să-l lase moştenitor, bine înţeles pentru a-i păstra numele. Acel băiat înfiat al fost bunicul poetului, de la care i se trage numele pe care l-a ilustrat cu geniul său”. (Nota autorului).
[2] Barbu Ştefănescu Delavrancea născut la 11/23 aprilie 1856 a decedat la 29 aprilie/12 mai 1918.
[3] Ioan Petrovici (1882 -1972) filozof român, eseist, memorialist, scriitor, orator şi om politic, profesor la Universitatea din Iaşi, membru titular al Academiei Române (24 mai 1934) de mai multe ori ministru în perioada anilor 1921 -1944.

Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. II
 
 
"25 aprilie [8 mai] 1918
Iau masa la popota franceză (şi cu d-rul Cantacuzino). 
 
Ion Cantacuzino (1863 -1934)
 
IoanCantacuzino.jpg
 
Se vorbeşte ca în vremuri normale. Generalul Lafont spune însă că germanii se joacă cu noi ca mâţa cu şoarecele şi că introduc, cu o rafinare extraordinară, tot ce ne poate jigni şi umili. El crede că ar fi de făcut şi altceva decât să protestăm, anume: să pregătim. Cantacuzino arată cât de imposibil e cu actualele restricţii ale oricărei libertăţi.
Din Basarabia vine maiorul Pântea[1], fost ministru de Război acolo. Tipic ţăran, cu foc în inimă şi în glas. Arată cum a fost osândit la spânzurătoare, cum a scăpat din pivniţa unde era închis până la execuţie. Se indignează la gândul că li se trimite cineva de aici, Stere, care spune că totul s-a făcut aşa de miraculos în două zile.
Gherman V. Pântea
Gherman Pântea (1894-1968).jpg
 
Îi pare greşită măsura care înlătură rubla Kerenski. Mulţi ţărani vor rămânea sărăciţi. Ca ofiţer şi neavând autorizaţie, nu poate aduce aceasta la cunoştinţa Guvernului român.
El crede că ofiţerii ruşi nu sunt primejdioşi, ca unii care-şi caută numai de petreceri.
Hatmanul Skoropadski s-a făcut dictator al Ucrainei cu drepturi mai mari ca ale unui rege. Germanii pretind că l-au pus ţăranii.
 
Pavlo Skoropadski (în manta căzăcească)
 
Împăratul austriac ar fi plecat în Italia ca să plătească pacea de la Bucureşti. Bulgarii ar fi cumpărat pe bani Dobrogea şi ar fi făcut o cesiune de teritoriu către turci.
Şi în Vest se găteşte o nouă ofensivă germană."
 
 

[1] Gherman Pântea (n. 13 mai 1894 Zăicani, judeţul Bălţi – d. 3 februarie 1968, Bucureşti) a fost un om politic, director general (ministru) al Apărării în Guvernul Basarabiei, licenţiat în drept, militar şi om politic român din Basarabia, membru al Sfatului Ţării, primar al oraşului Chişinău (de trei ori) şi primar general al Odessei (1941 -1944) calitate în care a încercat să salveze evreii de la masacre şi deportare.

Nicolae Iorga, Memorii, f.a.

 
 
     
    "După ce alianţa engleză înlocui alianţa rusă în politica noastră externă, republica noastră îşi schimbă partenerul, dar nu şi rolul. Menţinerea mea în post potrivit dorinţei Majestăţii sale britanice era o primă dovadă. A doua a fost, în aceeaşi epocă (mai 1918), rechemarea generalului Sarrail, cerută printr-o scrisoare a primului ministru Lloyd George, lui Ribot, preşedintele Consiliului francez. Hotărâre, dacă aşa se putea numi, luată imediat la un semn al Londrei, după ce până atunci fusese zadarnic cerută de interesul nostru naţional şi de reprezentanţii noştri militari sau diplomatici cei mai calificaţi. De acum încolo Anglia înlocuia pentru noi Rusia din punct de vedere diplomatic, după cum Statele Unite o înlocuiau din punct de vedere militar".
 
     Contele de Saint-Aulaire, Însemnările unui diplomat de altădată în România, 1916-1920, Traducere din franceză de Ileana Sturdza, introducere şi note de Mihai Dim. Sturdza, Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016.
 
 
 
 
Al. Marghiloman către regele Ferdinand I:
„5 mai 1918, Bucureşti
 
Cu adânc respect raportez Majestăţii Voastre că negociaţiunile foarte întârziate din nesosirea, intenţionată, la timp a delegaţilor turci, au luat deodată pasul accelerat, Miniştrii Burian şi von Kühlmann trebuind să plece pentru a asista la conferinţa proiectată între Împăraţii lor[1].
Ni se face o situaţie foarte grea, cerându-ni-se soluţiuni pe o mare gamă de cestiuni politice şi economice mai ales. Dar preferim să semnăm şi acest condiţiuni defavorabile pentru a nu mai lăsa joc liber nedumerirei şi intrigei.
Am avut luptă mare pe două puncte: amnistia şi căile ferate din Moldova (art. 7 al tratatului de pace)[2]. Pentru amândouă cestiunile ni s-a spus cu preciziune că sunt condiţiuni fără de care nu se face pace.
În privinţa amnistiei (art. 33 final din tratatul politic) este de sperat că azi ni se va concede o formulă mai discretă, deci mai puţin jignitoare, ce am propus[3].
În privinţa căilor ferate din Moldova vizate de un paragraf introdus prin surprindere, după cum stabileşte raportul formal ce am cerut generalului Lupescu – aşteptăm încă o dezlegare de la Berlin. Am împins rezistenţa până la ruptură şi se vede că atitudinea aceasta a avut oarecare efect deoarece se consimte a se reveni asupra unui text deja parafat.
În schimb am avut şi un câştig prin faptul că prin stăruinţele germanilor iscălesc şi austro-ungarii un protocol care implică alipirea, fără rezerve asupra graniţelor, a Basarabiei de România.
Nu pot enumera Majestăţii Voastre toate cestiunile noi, toate litigiurile vechi, toate controversele economice ce se aduc zilnic de fiecare din contractanţi. Şi pentru a opri acest potop este o binefacere grăbirea semnăturei la care nu ne aşteptam.
Într-o altă ordine de idei, am terminat azi cu Bulgarii greutăţile ce făceau pentru înapoierea prizonierilor şi am făcut pe lângă Feldmareşal un demers oficial pentru a se pune capăt rechiziţiunilor de alimente. Mi s-a promis în scurt timp un răspuns favorabil.
Am negociat şi eliberarea judeţului Putna cu speranţa de a putea convoca Camerele la Focşani. Feldmareşalul şi dl de Kühlmann au promis, dar Statul Major a ridicat atâtea greutăţi de execuţiune că am..." [Aici se încheie documentul].
 
 

[1] Respectiva conferinţă va avea loc la Spa (Belgia) la 12 mai 1918, vezi Georg von Müller, Regierte de Kaiser?, Göttingen, 1959, p. 375.
[2] Este vorba de art. 7 din condiţiile preliminare : « Guvernul român se obligă să sprijine din punct de vedere tehnic al căilor ferate transportul trupelor Puterilor Centrale prin Moldova şi Basarabia spre Odessa.”
[3] Este vorba despre articole 31 – 33 din tratatul juridic-politic cu Germania.
Arhivele Naţionale, Fond Casa Regală. Documente oficiale, dosar 25/1918, filele 1 -2.
 
 

"21 aprilie [4 mai] 1918

        Se anunţă pacea ca aproape încheiată. Ea nu vine nici de Paşte[1]. D-na Ştirbei anunţă că ea ar fi potrivită mai bine de Vinerea Paştilor. Până şi Stere ar fi dezgustat de nemţi. Momentul scoate un număr de reproduceri despre muntele nostru[2], care e o protestare contra hrăpirii.

     Se zice că pacea e împiedicată de bulgari, care nu vor să dea restul prizonierilor dacă nu creştem contribuţia noastră de alimente.

      Un domn Vineş, fost subprefect sub Carp, venit de dincolo, spune că germanii caută a înlocui pe Marghiloman cu Carp, care ar înlătura şi dinastia.

    În Ucraina, germanii ar fi imopus un Ministeriu Skoropadski[3] cu o comedie de mişcare ţărănească, deşi tocmai ei susţin pe proprietari contra ţăranilor."

 

[1] În 1918 Paştele ortodox a căzut în ziua de 22 aprilie [5 mai].

[2] La 26 şi 28 aprilie [9 şi 11 mai] Nicolae Iorga va scrie în Neamul Românesc două articole intitulate Muntele nostru şi Tot despre muntele nostru protestând astfel împotriva cedării muntelui Ceahlău către Ungaria.

[3] Pavlo Petrovici Skoropadski (1874 -1945), arstocrat, militar şi om politc ucrainian. Iniţial ofiţer în armata rusă, participant la războiul ruso-japonez, general de cavalerie în garda imperială (6 decembrie 1912). Sprijint de trupele Puterilor Centrale, a organizat o lovitură de stat la 29 aprilie 1918 prin care a abolit Republica Populară Ucrainiană şi parlamentul ei, Rada Centrală, şi s-a proclamat hatman al Ucrainei, fiind miruns de patriarhul Nicodim în catedrala Sf. Sofia din Kiev. A fost înlăturat de la putere în noiembrie 1918 de o revoltă condusă de Simeon Vasilievic Petliura (1879 -1926) şi a abdicat la 14 decembrie 1918, după care a emigrat în Germania. S-a stabilit lângă Potsdam. La 16 aprilie a fugit înainte de atacul Armatei Roşii asupra Berlinului. A murit în sudul Germaniei, la 26 aprilie 1945, în urma rănilor căpătate în cursul unui bombardament aerian al al Aliaţilor. 
 
Hatmanul Skoropadski între Hindenburg (stânga) şi Ludendorff (dreapta) la Spa, în septembrie 1918.

Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. I
 
 
“20 aprilie/3 mai 1918
 
În tot oraşul se vorbeşte că bogătaşul armean Grigore Goilav[1], din satul Rotopăneşti, a cărui mare şi frumoasă moşie[2] prin rectificarea graniţei, impusă de tratatul de pace din Bucureşti, cade sub stăpânire străină, nu mai poate de bucurie, zicând cu cel mai mare cinism că bine că a scăpat de infectul de Fălticeni şi că pe viitor va avea a face cu Cernăuţii, oraş mare, cult şi bogat de unde îşi va putea aduce tot ce-i trebuie.
 

[1] Familia Goilav era o familie de moşieri armeni din judeţul Botoşani, moşiile stăpânite însumau peste 1600 de hectare. Despre Grigore Goilav se ştie că era născut la 1850, că a fost coleg de clasă cu Mihai Eminescu la gimaziul din Cernăuţi, apoi a studiat dreptul şi ştiinţele naturii la Strassburg, Viena şi Munchen, a fost directorul Şcolii de Fete a Societăţii de binefacere armene din Botoşani, consilier judeţean de Suceava, senator în mai multe legislaturi. Autor de lucrări istorice: Bisericile armene din ţările române (1912). Au­tori­ta­tea, omni­pre­zența fa­miliei Goilav în viața comunității armene din Botoșani pot fi recunoscute și prin faptul că între cei 49 semnatari ai te­legramei de felicitare și sus­ținere, trimise de comunitatea armeană din oraș lui Cuza Vo­dă, la alege­rea sa ca Domn, 11 erau mem­­bri ai familiei Goilav.
[2] Moşia Rotopăneşti a fost cândva proprietatea boerului austrofil şi potrivnic Unirii Principatelor, Nicolae Istrati, care a făcut de altfel acolo o şcoală model şi a aplicat teoriile lui de gospodărie, şi a cărui ţărână, zice d. Iorga, poate totuşi nu tresaltă de bucurie când graniţa trece la Răsarit de locul muncii şi odihnii lui. (Nota autorului) 

Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. I
 
 
"19 aprilie [2 mai] 1918
 
Lui Averescu i se taie un întreg articol cu consideraţii constituţionale contra cenzurii.
Oficios se spune că negocierile se vor mântui până sâmbătă. Deci e evident: Pacea va fi darul de Paşti. Ea cuprinde internaţionalizarea în sens german a Dunării, cedarea de depozite pe malul nostru, tuturora, despăgubiri pentru reţinerea prizonierilor noştri (nimic reciproc), etc.
În Ucraina, Centralilor le merge tot mai rău. Guvernul e bănuit că susţine pe revoltaţi. Germanii au arestat deputaţi, publicişti, etc.
Se pare că Mihail Alexandrovici[1] e numit regent pentru copilul Alexe[2]. Şi în Basarabia au apărut proclamaţiile lui, anunţând reluarea războiului cu Germania.
Situaţia e staţionară în Vest, spun aceştia."
 

[1] Mihail Alexandrovici Romanov (1878 – 13 iunie 1918) al cincilea copil, ultimul născut, al ţarului Alexandru al III-lea, fratele cel mai mic al ţarului Nicolae al II-lea. La 15 marie 1917 ţarul Nicolae al II-lea a abdicat în favoarea fratelui său, Mihail, dar acesta a refuzat tronul printr-un manifest scris în ziua următoare. La 7 martie 1918 marele duce Mihail fusese arestat împreună cu secretarul său, Johnson. La 11 martie cei doi au fost expediaţi la Perm, la 1600 km est de Petrograd, unde au fost instalaţi într-un hotel. La 13 iunie, la iniţiativa unui lider al poliţiei secrete locale, Gavril Miasnikov (1899 – 17 noiembrie 1945) marele duce şi secretarul său au fost ridicaţi de la locuinţa lor, duşi într-o pădure din afara oraşului şi împuşcaţi. A fost primul dintre cei 18 membri a familiei imperiale asasinati de către bolşevici pana la 30 ianuarie 1919. Cadavrele celor doi nu au fost niciodată descoperite. La 8 iunie 2009 au fost oficial reabilitaţi de Procuratura Federaţiei Ruse.
 
Marele duce Mihail Alexandrovici impreuna cu secretarul sau, Johnson, la Perm, aprilie1918.
[2] Alexei Nicolaevici Romanov (1904 – 17 iulie 1918), singurul fiu al ţarului Nicolae al II-lea. Avea să fie asasinat împreună cu tatăl, mama, şi cele patru surori ale sale, la 17 iulie 1918, în pivniţa casei negustorului Ipatiev din Ekaterinburg.
The Russian Tsarevich (1904 - 1918) Q81540.jpg
Tareviciul Alexei Nicolaevici in 1913
 
Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. I

 
 
 
Fostul conservator, avocatul Vasile Th. Cancicov, rămas în teritoriul ocupat, redă câteva impresii despre viaţa politică românescă în ajunului încheierii păcii.
 
18/1 mai 1918
 
          “În aşteptarea păcii se ascut săbiile. E un paradox dar e adevărat. […] Printre români va începe un război civil. Arătam zilele trecute puternice motive pentru guvern de a acţiona contra liberalilor, şi dacă aveam un regret, era că nu-l credeam pe dl. Marghiloman de forţă ca să poată reuşi într-o astfel de campanie. Lupta s-a deschis la Iaşi; acolo, redându-se libertatea presei, campania a început nu numai între guvern şi liberali, dar mai ales între liberali şi Partidul Democrat[1], în fruntea căruia s-a pus generalul Averescu. În Partidul Liberal însă au început să fugă şoarecii, şi cum e obiceiul, n-ai duşman mai înverşunat decât pe prietenul ce te-a abandonat. […]
            În teritoriul ocupat lupta e neegală, deoarece libertatea de a vorbi nu o au decât cei care înjură pe Brătianu şi Take Ionescu. Răspuns nu există, apărare nu există, ba chiar numai de simt că ai ceva simpatie pentru ei eşti trimis într-un sat de pe malul Dunării să reflectezi asupra binefacerilor libertăţii.
            Dl. Marghiloman anunţă că, după semnarea păcii, scoate ziarul Steagul, aşa că va urca la trei numărul ziarelor ce îşi propun de a lupta fără adversar, în contra politicii războinicilor.
            De această situaţie, nu e de mirare că profită propaganda nemţească, care crede că are un rol dumnezeiesc la noi. Presa lor scrie cu o îndrăzneală şi neruşinare uimitoare – fără a fi de cineva dezminţită  - că după încheierea păcii cei care au convieţuit împreună 18 luni de zile  şi s-au cunoscut ca buni prieteni vor deveni prieteni de-a binelea. După dânşii, poporul ar fi încântat de situaţie. […]”

Vasile Th. Cancicov, Jurnal din vremea ocupaţiei, vol. II, Ed. Humanitas, Bucureşti, pp.259-260.
 
[1]
 
 
 
Arhiepiscopul romano-catolic de București, Raymund Netzhammer, în amintirile sale dă detalii referitoare la relaţiile dintre oamenii politici români cât şi legăturile, simpatiile lor faţă de oficialii germani.
 
16/29 aprilie 1918
 
        „Un vechi prieten român îmi povesteşte că fusese cu Mackensen la Curtea de Argeş, şi că petrecuseră împreună trei zile la Sinaia, apoi la Cernica şi la Văcăreşti. Feldmreşalul îl respectă foarte mult pe Carp, considerînd că acesta este un om cu idei mari. Nu am putut să mă abţin şi să spun că această încredere oarbă a nemţilor faţă de Carp este o nenorocire atât pentru ei cât şi pentru ţară, pentru că el nu are nici un fel de susţinători şi infiltrează peste tot în administraţie oameni de-ai lui Take Ionescu şi de-ai lui Filipescu, căci nu vrea să-i recomande pe simpatizanţii lui Marghiloman. Prietenul meu, care îl vizitează pe Carp în fiecare seară, împărtăşeşte întru totul opinia că Marghiloman este omul care trebuie recomandat ca partener de acţiune. Pe Maiorescu nemţii îl ignoră pe de-a-ntregul; se presupune că fac acest lucru din cauza suspiciunilor bulgarilor, cărora, premier fiind, le declarase război în anul 1913, semnând pacea de la Bucureşti, împotriva lor, o pace prin care românii le-au luat bulgarilor Dobrogea de sud până aproape de Ekrene, o regiune foarte bogată. Prietenul meu, care de altfel este şi un foarte bun amic al domnului Maiorescu, mai pune paie pe foc, relatând că regina Elisabeta ar fi spus că Maiorescu a fost singurul care avusese curajul s-o curteze.
       Am vorbit şi despre ministrul Lupu Costache[1]. Prietenul meu se duce şi la acesta acasă aproape zilnic. După părerea lui, Costache este umbra lui Carp, pe care îl sfătuieşte în toate cele. Nu are voinţă, vrea să ajute pe toată lumea, este şi astăzi uşuratic şi jucător pasionat. Chiar şi în aceste vremuri grele şi pline de responsabilităţi pentru el, Lupu Costache joacă în fiecare noapte...[…]”
 

[1] Costache Lupu (1876-1946), om politic conservator, pro-german, ministru de interne (1919-1920) 
Raymund Netzhammer, Episcop în România, vol. I, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2005, p.718.

 
 

"15/28 aprilie 1918

           Cu mare mirare am cetit în ziarele de astăzi că la Iaşi comandatura germană se va instala în localul care a fost ocupat de marele stat major p.s.[partea sedentară] din strada 40 de Sfinţi. Ce-o mai fi însemnând şi asta? Va să zică între alte fericiri pe care ni le aduce mult întârziata pace va fi şi întinderea comandaturii nemţeşti pe tot cuprinsului mândrului regat al României! În loc să scăpăm cât mai iute de liftele străine, care se ghiftuiesc din bunătăţile ţării noastre, ni se promite o întindere de ocupaţie şi pe restul teritoriului ferit până acum de această pacoste. Se mai zice că şi după semnarea păcii, şi după ratificarea ei de noul parlament, şase divizii germane vor continua să steie în ţară până la pacea generală!!"

Însemnări din Războiul României Mari,
 Cluj 1926, vol. I

"13 [26] aprilie 1918
 
Lăpedatu vine de la Slatina. Călugării pleacă, nevrând să rămână sub nemţi. Cale de două ceasuri la Apus de Fălticeni doar un car şi doi oameni. La Mălini se ia tot, de plecare: şi ferestrele. Populaţia se duce. Se dau nemţilor treizeci şi cinci de sate, peste treizeci de mii de oameni. Graniţa nouă ar fi să se ia şi Cornul Luncii, şi ea pătrunde adânc în şes.
Ianacevţki va întrerupe ziarul lui. Mă fac bolşevic pentru ca să ajut la salvarea Rusiei. Poporul se va intelectualiza prin venirea noastră în mijlocul lui. Merge la Volga, poate mai departe, până în Siberia, unde a răsărit un preot care predică dreptatea fără stăpân. Copilul şi-l ia cu dânsul. Va muri sau va fi folositor naţiei sale. Are o înfăţişare de inspirat, care impune."

Nicolae Iorga, Memorii
, vol. 1, f.a.
 
 
"12/25 aprilie 1918
 
Astăzi au fost aduşi de jandarmi la Comenduirea pieţii mai mulţi prizonieri italieni, care au fugit din Bucovina la noi. Aceşti soldaţi au fost făcuţi prizonieri în octombrie 1917, când în urma loviturii neaşteptate dată de trupele austro-germane pe frontul de la Isonzo, armata italiană s-a retras în interiorul ţării. Unii din acei prizonieri au fost aduşi în Bucovina, unde au fost supuşi la munci grele, dându-li-se o hrană foarte rea şi cu totul neîndestulătoare. Ei spun că de multe ori au fost siliţi să mănânce coajă de copaci şi iarbă. Ne mai putând suporta aceste chinuri, ei au fugit la noi ca să trăiască mai omeneşte până la pacea generală."

 Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. I
 
 
"11 [24] aprilie 1918
 
Regimentul 4 de vânători îşi face intrarea aici [în Iaşi].
Regina pleacă astă seară. Doreşte să fie cât mai departe de ce se face aici.
Berechet[1] vine din Basarabia. Nici până acum nu s-a curăţit terenul de luptă de la Bender. Dincolo, la Tiraspol, e bună rânduială. Preoţimea basarabeană, care se teme să nu i se secularizeze averea şi să nu i se îngusteze dreptul de a lua cât vrea ea de la credincioşi, a înaintat Mitropolitului un memoriu prin care cere un episcop rutean la Hotin şi episcop bulgar la Ismail.
Berechet a servit ca interpret lui Gologan, trimisul ucrainian, în conversaţia acestuia cu Marghiloman, care a refuzat să-l recunoască în calitate de ministru, Ucraina nefiind ea însăşi recunoscută de toate Puterile. La întrebarea despre scopul misiunii sale, Gologan a pomenit şi de unirea cu Basarabia. Nu că republica de la Kiev n-ar ţinea sema de drepturile noastre, dar a fost la unire o presiune militară care ia din valoarea hotărârii de la Chişinău. Marghiloman a obiectat că a fost şi el de faţă, constatând lipsa oricărei presiuni, pe care, de altfel, o constată şi numărul celor ce au votat contra ori s-au abţinut. Gologan a adus înainte plângerile venite din districtele Hotin, Soroca, Cetatea Albă şi chiar Ismail şi cărora trebuie să li se dea o soluţie. Marghiloman a ştiut să spuie că pretutindeni populaţia străină e nouă, că la Cetatea Albă populaţia ruteană e prea puţină, iar la Ismail nici nu există. De altfel şi noi am putea reclama sute dintre ai noştri care locuiesc peste Nistru. Discuţia s-a oprit aici[2]. Gologan pretinde că e ucrainian de rasă  pură...
La Chişinău se plâng că nu se dau reprezentaţii mai serioase decât Baba Hârca[3].
Patru mii de ofiţeri ruşi se află în oaş şi nu se ocupă decât cu propaganda."
 

[1] Este vorba probabil de Dimitrie Ionescu-Berechet (1896 -1969) cel care va fi mai târziu arhitectul şef al Patriahiei Ortodoxe Române (1930 -1963), pe atunci sublocotenent.
[2] În Notele Politice ale lui Marghiloman, acesta consemnează la 22 aprilie, la Iaşi primirea unui „delegat special al Ucrainei acreditat pe lângă guvern, nu pe lângă Rege. Scrisorile lui [de acreditare] sunt pentru prezidentul Consiliului. E un domn Gologan, rece şi înţepat, dar corect, care nu ştie decât ruseşte. Îi spun că îl primesc bucuros ca agent oficios; dar ca să fie oficial va trebui să fie acreditat pe lângă Rege. În primul rând va căuta să aibă material din ceea ce ruşii au părăsit în Moldova. Vorbeşte de frontiere. Îi răspund că ele sunt naturale, dar nu văd nicio greutate să le reglăm. În sfârşit vorbeşte de reclamaţiile ucrainiene; nu le cunosc, dar ucrainienii pot fi siguri că vor fi trataţi ca toţi ceilalţi cetăţeni ai Basarabiei. Dar să nu se uite că dacă sunt 60.000 de ucrainieni în Basarabia, sunt câteva sute de mii de români în Podolia, de-a lungul Nistrului, şi că conform principiului naţionalităţilor, putem să-i reclamăm ca compensaţie. Îmi remite două note.” Vezi Al. Marghiloman, Note politice, Ediţie Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995, vol. III, pag. 133 -134.
[3] Baba Hârca, operetă-vrăjitorie în două acte şi trei tablouri de Matei Millo (1814 -1896) premiera la 26 decembrie 1848, la Iaşi; textul avea să fie tipărit în 1851 la Bucureşti in tipografia lui C.A. Rosetti.
 
File:Matei Millo - Baba Hârca - Operetă-vrăjitorie în două acte și trei tablouri.pdf
 
Nicolae Iorga, Memorii, vol. 1, f.a.
 
 
"23 aprilie 1918
 
Am primit următoarea telegramă de la dl Marghiloman (în răspuns la scrisoarea colegului nostru, Sir George Barclay, ministrul englez[1]):
 
George Head Barclay
1862-1921
  1917.01.07 Le Miroir - Ambasadorul Marii Britanii la Bucuresti George Braclay.png        
 

Am onoarea să răspund la nota pe care Ex.V. mi-aţi trimis-o noaptea trecută în numele dvs şi în numele domnilor Vopicka, de Saint Aulaire şi al baronului Fasciotti. Noile împrejurări create de tratatul de pace şi dorinţa noastră de a păstra o neutralitate scrupuloasă face de datoria noastră să acceptăm telegrame (în clar) doar pentru expediere. Legaţiile vor fi asigurate de posibilitatea comunicării cu guvernele lor doar în aceste condiţii, noi fiind siguri că legaţiile nu au intenţia să transmită ştiri militare privitoare la statele cu care ţările lor continuă să fie în stare de război."
 

[1] Sir George Head Barclay (23 martie 1862 – 26 ianuarie 1921) diplomat britanic, însărcinat cu afaceri la Madrid (1897 – 1898), secretar de ambasadă la Constantinopol (1898 -1902), apoi la Tokio (1902 -1908) din nou la Constantinopol (aprilie –iulie 1908), ministru plenipotenţiar la Teheran (1908 - 1912), ulterior la Bucureşti (30 august 1912 – septembrie 1920).

Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei
, traducere şi note Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012
 
 

9 / 22 aprilie 1918 

        Un delegat special al Ucrainei este acreditat pe lângă guvern, nu pe lângă Rege. Scrisorile lui sunt pentru Prezidentul consiliului. E un domn Gologan, rece şi înţepat, dar corect, care nu ştie decât ruseşte. Îi spun că-l primesc bucuros ca agent oficios; dar pentru ca să fie oficial va trebui să fie acreditat pe lângă Rege. În primul rând va căuta să aibă material din ceea ce ruşii au părăsit în Moldova. Vorbeşte de frontiere. Îi răspund îndată că ele sunt naturale, dar că nu văd nici o greutate să le regulăm. În sfârşit vorbeşte de reclamaţiunile ucrainiene: nu le cunosc, dar ucranienii pot fi siguri că vor fi trataţi ca toţi ceilalţi cetăţeni ai Basarabiei. Dar să nu se uite că dacă sunt 60.000 ucrainieni în Basarabia, sunt câteva sute de mii de români în Podolia, de-a lungul Nistrului, şi că conform principiului naţionalităţilor, putem să-i reclamăm ca compensaţie. Îmi remite două note.

(Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, 1917-1918, Bucureşti, 1927, p. 480-481)

 

9 / 22 aprilie 1918 

      Regina mă primeşte fiind în pat. Într-adevăr e încă superbă. Ochii încă foarte pasionaţi şi adesea umezi. Asupra lui Brătianu: „Nu m-am uitat la om; am avut în vedere numai partidul care mergea cu proiectele mele; proiectele mele s-au prăbuşit, o recunosc; acum Brătianu îmi este indiferent”. Eu explic: Politica greşită nu cere sancţiuni; dar hoţiile, înşelăciunile, crimele înfăptuite, lipsa de pregătiri, acelea cer o sancţiune. La enumerarea tuturor acestora, Regina cu multă atenţiune: „S-au făcut mari greşeli”. Regina îmi vorbeşte de Lilly Fălcoianu care i-a sugerat un voiaj în Englitera, - din partea cui ? - ; de Averescu, care are în complotul său pe fraţii Romalo, un nume care mă miră, dar observasem că Alfons R. evitase să mă salute pe stradă. Regina bănuieşte pe fiii Carp. Plec la 8 şi 40, foarte prieteneşte recondus de Rege, care sosise atunci.

(Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, 1917-1918, Bucureşti, 192, p. 483-484)
 

 
 
 

"6/19 aprilie 1918
 

          În Chişinău s-a serbat în ziua de 3/16 luna curentă unirea armatei basarabene cu cea românească, cu însufleţire mare. Ministrul de Război al Basarabiei, generalul Brăescu[1], însoţit de ofiţerii Regimentului 1 moldovenesc şi ai Regimentului 2  vânători, a vizitat masa trupei, ţinând soldaţilor următoarea cuvântare: De amu nu mai e armie basarabeană deoparte şi armie românească de altă parte, toţi fraţii români petrec amu laolaltă. După aceasta au luat toţii ofiţerii masa împreună domnind cea mai înălţătoare însufleţire. Cel dintâi toast a fost ţinut de generalul Brăescu, care regretând că nu poate vorbi destul de bine româneşte, a închinat pentru M.S. Regele Ferdinand, urând ca în curând să sărbătorim Unirea tuturor românilor, şi a celor din Bucovina şi din Transilvania sub un singur steag al României Mari! Apoi a vorbit colonelul Constantinescu, comandantul Regimentului 2  vânători, care cu frumoase şi înălţătoare cuvinte a urat pentru mărirea şi neatârnarea scumpei noastre patrii România. Corul ofiţerilor şi muzica au intonat Imnul regal şi Pe-al nostru steag e scris unirea! Au mai vorbit colonelul Kurski, comandantul Regimentului 1 moldovenesc, şi colonelul Cojocaru, tot din armata moldovenească. După masă s-a încins o horă mare jucată de toţi cei de faţă; apoi cu toţii s-au dus în mijlocul soldaţilor, în curte, şi împreună cu ei au continuat hora până la ora 5. Cu această ocaziune s-a înaintat M.S. Regelui următoarea telegramă semnată de generalul de brigadă Brăescu:

       Astăzi, când trupele moldovene împreună cu oştile româneşti, aflătoare în întreaga Basarabie, sărbătorim cu tot alaiul praznicul Unirii, atât de dorită de noi după suferinţa unui jug de 106 ani, primul nostru glas de bucurie şi de înălţare se îndreaptă spre marele comandant ostăşesc al armatei noastre reunite şi lealul Rege Democrat al României Mari. Să trăiască M.S. Regele nostru al tuturor românilor de pretutindeni.

      Astfel de telegrame s-au trimis şi Prinţului moştenitor Carol, primului ministru Marghiloman şi ministrului de Război, generalul Hârjeu."

 

[1] Constantin Brăescu (1873 – 1928) colonel de cavalerie în armata imperială rusă, avea să fie ministru de Război şi Marină în al doilea guvern al Republicii Moldoveneşti (de la 19 ianuarie 1918) avansat general la 15 martie, integrat în armata română. Date preluate din articolul lui Dinu Poştarencu dedicat biografiei acestui general în Revista militară, nr. 1 (13) 2015, pp 89 – 94.

Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. I


 

 

"4/17 aprilie 1918
 

      Momentul lui Stere debutează cu insulte în versuri şi proză. Pe Brătianu Stere îl acuză că i-a dat misiunea în Ardeal[1], citând cuvinte şi scrisori, şi-l înfăţişează bajocurind necinstea în afaceri a lui Constantinescu. Despre atitudinea mea faţă de dânsul vorbeşte insultător şi provocator îndorinţa de a provoca polemici şi poate mai mult decât atâta, dacă aş consimţi să-i fac jocul. Brătianu refuză polemica, strecurând ceva ca o dezminţire.

      Omul Basarabiei s-a făcut ales preşedinte al Statului Ţării[2]. Toţii politicienii se tem de ce ar fi el înstare să facă întrebuinţând puterile distructive de acolo, pe care le cultivă şi le aţâţă.

     În Vossische Zeitung un articol ţine de rău pe Kühlmann, care a permis lui Czernin să taie hotare în carnea României, fără folos pentru germani, tolerând dinastia pe care ar fi trebuit să o înlăture.

     Se vorbeşte de o cădere a lui Kühlmann[3]. La Sofia ar fi criză ministerială[4]. Unii bulgari ar fi contra primirii Dobrogei întregi.

       Czernin ar fi fost înlocuit prin Burian[5]."

Nicolae Iorga, Memorii, vol. 1, f.a.

 

[1] În mai - iunie 1914.

[2] Constatin Stere a fost preşedintele Sfatului Ţării de la 2/15 aprilie la 2/15 noiembrie 1918.

[3] Se va produce la 9 iulie 1918.

[4] Guvernul condus de Vasil Radoslavov va fi înlocuit la 21 iunie 1918 de guvernul condus de Aleksandr Malinov (1867 -1938) care va guverna până la 28 noiembrie 1918.

[5] Destituirea contelui Czernin din funcţia de ministru de Externe avusese loc la 14 aprilie, iar numirea contelui Istvan Burian a avut loc la 16 aprilie.
 
 

 

"13 aprilie 1918

     Conform informaţiilor primite, situaţia din Ucraina se prezintă după cum urmează:

1. Ucraina a fost ruptă de orice comunicare cu Rusia;

2. Ofiţerii ucraineni sunt treptat înlocuiţi cu cei austro-germani;

3. Moneda germană şi austriacă se impune a fi acceptată;

4. A fost emis un ordin conform căruia orice ofiţer al Antantei aflat în Ucraina să fie arestat. Din cunoştinţa noastră, toţi ofiţerii noştri au părăsit Ucraina;

5. Casele consulilor din Odessa au fost amenajate pentru ca în ele să locuiască ofiţeri austro-germani;

6. Există zvonuri conform cărora guvernul german ar intenţiona să suprime Rada de la Kiev şi să stabilească un guvern german în locul ei.

     Se poate declara că Ucraina este treptat transformată într-o colonie germană."

     Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012

 

 

30 martie/12 aprilie 1918

Toastul M.S. Regelui

    Vă salut azi pe voi, fraţi de dincolo de Prut.

   Voi sunteţi aceia care aţi înţeles sentimentul ce demult domnea în inimile fraţilor noştri moldoveni ai Basarabiei; aţi înţeles aşa de bine că noi putem vorbi unii cu alţii şi ca fraţi şi ca prieteni.

   Sărbătorim azi înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului.

    Din graniţă aţi făcut punte unindu-vă cu ţara mumă şi de aceea vă zic:bine aţi venit între noi.

    V-aţi alipit în timpuri grele pentru ţara mumă ca copil tânăr, însă cu inima cu adevărat românească.

    Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va şterge.

  De aceea azi ridic paharul Meu în sănătatea fraţilor noştri îmbrăţişaţi de mine cu aceeaşi căldură a dragostei părinteşti.

      Trăiască copilul cel mai nou, dar poate cel mai voinic al României mume.

   Dl. Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării Basarabiei, răspunde în felul următor la toastul M.S. Regelui:

      Sunt foarte fericit că în calitatea de reprezentant al poporului român de peste Prut am căderea să aduc M. Voastre vestea unirii poporului basarabean cu Ţara noastră mumă.

     A fost un gând vechi al nostru pe care astăzi prin noi îl vedem cu mare bucurie realizat, rămânând acum, după înfăptuirea unirii să luptăm pentru realizarea dorinţelor poporului nostru şi îndeosebi a ţărănimii noastre.

       În această privinţă M. Voastră a binevoit a da cea mai frumoasă pildă[1].

    Gestul M. Voastre a avut un ecou mare în ţară, Unirea basarabeană care aclamând pe M. Voastră îl numeşte Cristianskii Carol (Regele ţăranilor).

Trăiască M.S. Regele, M.S. Regina cu întreaga dinastie!

 

[1] Referire la decizia regelui Ferdinand publicată în presă la 23 martie/5 aprilie sub forma unei scrisori către administratorul Domeniilor Coroanei de a se trece la aplicarea reformei agrare aşa cum a fost votată în Parlament în iunie 1917 pe proprietăţile familiei regale fără să se mai aştepte momentul când împrejurările vor permite aplicarea ei la nivelul întregii ţări.

Textul a apărut pe prima pagină în:

Evenimentul de Iaşi, organ al partidului conservator

Duminică 1 [14] aprilie 1918, anul XXVI, nr. 50.

 

"8 aprilie 1918
 

       Unirea Basarabiei cu România pare să se apropie. Primul-ministru a plecat ieri spre Chişinău tocmai pentru a o grăbi. Noi nu am intervenit în negocierile purtate în acest scop. Dacă evenimentul de va îndeplini, va fi necesar să se facă publică simpatia Aliaţilor la acest act, noi fiind îndreptăţiţi la creditul care, indubitabil va fi pretins de austro-germani.

      Atenţia noastră a fost atrasă de agenţii români din Franţa. Ei nu primesc nicio compensaţie de la guvernul lor şi sunt obligaţi să trăiască din propriile resurse, care, pentru majoritatea, sunt insuficiente. Va trebui să vedem ce anume se poate face pentru ei, luând în consideraţie sacrificiile României pentru cauza Aliaţilor."
    Regatul României înfiinţase la Paris încă din ianuarie 1917, Comitetul Naţional Român sub denumirea Le Comité National de l'Unité Roumaine, un organism al cărui scop era promovarea internaţională a dreptului poporului român la unitate naţională.

       Comitetul avea să fie prezidat de Take Ionescu (de la 20 septembrie/3 octombrie 1918) cel care plecase spre capitala Franţei în martie 1918, împreună cu colaboratorii săi, cu un tren special căruia germanii i-au oferit liberă trecere prin teritoriile lor şi prin Elveţia, şi avea să fie recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotenţial al naţiunii române; Republica Franceză l-a recunoscut la 12 octombrie 1918, Victor Antonescu fiind ministru plenipotenţiar al României în Franţa, numit în funcţie exact cu un an înainte.

        Acest Comitet Naţional Român de la Paris reunea trei misiuni:

- o misiune parlamentară prezidată de Toma Stelian

- o misune universitară condusă de profesorii Nicolae Titulescu, George G. Mironescu, Ermil Pangrati

- o misiune a românilor din Transilvania prezidată de preotul Vasile Lucaciu.

     Organul oficial al acestui comitet era ziarul La Roumanie, fondat de Pavel Brătăşanu şi condus de Constantin Banu, Constantin Mille şi Emil D. Fagure (Samuel Honigmann).

     Din Comitetul Naţional Român mai făceau parte nume de prestigiu ca: Traian Vuia, Octavian Goga, Nicolae Petrescu-Comnen, Ioan C. Cantacuzino şi alţii. Rolul membrilor lui era acela de a milita în fața opiniei publice internaționale pentru dreptul poporului român la unitate națională.

Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012

 

 

"25 martie/7 aprilie 1918
 

       Astăzi am avut o surpriză neplăcută. Ziarul România, organul apărării naţionale, a fost suspendat pe 15 zile de către cenzură, din cauză că acest ziar a trimis pe front numere necenzurate[1]. Mă obişnuisem aşa de mult cu scrisul limpede, frumos şi mai ales românesc al acestui valoros organ de apărare naţională, încât lipsa lui am resimţit-o foarte mult şi mi-a înrăutăţit starea sufletească, de altfel destul de rea din cauza tratativelor nesfârşite de pace, precum şi a mersului evenimentelor de pe frontul apusean, de care depinde în măsură aşa de mare viitorul ţării şi al neamului nostru. Este singurul şi primul caz, de la începutul războiului nostru şi până astăzi de suspendare de ziar, deşi, vai! ar fi destule alte ziare vrednice de suspendat, ziare parazite care ne otrăvesc zilnic viaţa! Şi acum tocmai în aceste momente, cenzura a găsit de cuviinţă să ne răpească o hrană sufletească de care am avut şi avem încă mare trebuinţă! Întrucât mă priveşte, n-am destule cuvinte ca să-mi  pot exprima tot binele, toată încurajarea şi toată mângâierea ce mi-a vărsat în suflet ziarul România şi de aceea aştept cu mare nerăbdare reapariţia lui[2].

 

[1] Despre ziarul România sunt interesante memoriile lui Onisifor Ghibu: “…Marele Cartier General a iniţiat publicarea cotidianului România.  În fruntea acestei gazete fusese aşezat ca director în primul moment Octavian Goga, dar aceasta n-a durat decât câteva zile. Când să apară efectiv gazeta, Goga nu mai era desemnat director, ci prim redactor. Director fusese desemnat Mihail Sadoveanu, pe motiv că fiind vorba de o gazetă susţinută de o instituţie militară, trebuia să aibă în frunte un militar. Goga nu era militar, în timp ce Sadoveanu era căpitan. Sadoveanu a rămas director la gazetă până la desfiinţarea ei, în 1918, pe urma schimbării regimului politic. [...]
 

 

Mihail Sadoveanu (1880 -1961)

 

         Când a venit ordinul de desfiinţare a gazetei România, pe motiv că tipografia unde se tipărea nu mai putea s-o tipărească având de făcut faţă altor nevoi ale statului, Sadoveanu s-a despărţit imediat de toţi prietenii şi colaboratorii săi, trecând în cealaltă tabără fără să le spună măcar un cuvânt de rămas bun. A apărut atunci un nou ziar, guvernamental, Momentul, destinat să susţină politica lui Marghiloman, ziar la care Sadoveanu a trecut de la primul număr, justificându-se prin aceea că nu răspunde de activitatea lui de la România pentru că tot ce făcuse acolo, făcuse din ordin. Se înţelege că schimbarea lui de front a făcut o impresie dureroasă în opinia publică românească, dar nimeni nu o mai putea schimba. Ea a făcut ca relaţiunile dintre noi să se răcească foarte mult.” (Onisifor Ghibu,Oameni între oameni. Amintiri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990, pag. 159 şi pag. 163.)

[2] "Am aşteptat zadarnic, căci după 15 zile România n-a mai găsit nicio tipografie în Iaşi care s-o tipărească, tipografia ei fiind luată de Arena şi Momentul, ziare nemţofile, guvernamentale, pe care n-am avut curajul să le citesc decât o singură dată, după care le-am aruncat cu scârbă." (Nota autorului)

 Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. I

 

 

Declarația de unire a Basarabiei cu România (27 martie/9 aprilie 1918)

 

      "În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară:

       Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru,

       Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de Neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu Mama sa România.

        Această Unire se face pe următoarele baze:

1. Sfatul Țării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea și realizarea reformei agrare, după nevoile și cererile norodului. Aceste hotărâri se vor recunoaște de Guvernul român.

2. Basarabia își păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Țării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct și secret, cu un organ împlinitor și administrație proprie.

3. Competența Statului Țării este:

a) votarea bugetelor locale;

b) controlul tuturor organelor Zemstvelor și orașelor;

c) numirea tuturor funcționarilor administrației locale prin organul său împlinitor, iar funcționarii înalți sunt întăriți de Guvern.

4. Restructurarea armatei se va face în principiu pe baze teritoriale.

5. Legile în vigoare și organizația locală (Zemstve și orașe) rămâne în putere și vor putea fi schimbate de Parlamentul român, numai după ce vor lua parte la lucrările lui și reprezentantul Basarabiei.

6. Respectarea drepturilor minorităților din Basarabia.

7. Doi reprezentanți vor intra în Consiliul de Miniștri român, acum desemnați de actualul Sfat al Țării, iar pe viitor luați din sânul reprezentanților Basarabiei din Parlamentul Român.

8. Basarabia va trimite în Parlamentul Român un număr de reprezentanți proporțional cu

Populația, aleși pe baza votului universal, egal, direct și secret.

9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste, sate, orașe, Zemstve și Parlament se vor face pe baza votului universal, egal, direct și secret.

10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinței, a adunărilor și toate libertățile obștești vor fi garantate prin Constituție.

11. Toate călcările de legi făcute din motive politice în vremurile turburi ale prefacerilor din urmă sunt amnistiate.

      Basarabia, unindu-se ca fiică cu Mama sa România, Parlamentul român va hotărî convocarea neîntârziată a Constituantei, în care vor intra proporțional cu populația și reprezentanții Basarabiei, aleși prin vot universal, egal, direct și secret, spre a hotărî împreună cu toții înscrierea în Constituție a principiilor și garanțiilor de mai sus.

       Trăiască Unirea Basarabiei cu România, de-a pururea și pentru totdeauna!

      Președintele Sfatului Țării, I. Inculeț

      Secretarul Sfatului Țării, I. Buzdugan"


 

 

24 martie/6 aprilie 1918

       "Trei concerte ale lui Enescu în capitala Basarabiei

George Enescu (1881 -1955)

Enesco signature.png

 

 

      Iată programele celor trei concerte, care au avut loc în marea sală a Adunării Nobilimii (Blagorodnaia Sobrania):

      Întâiul concert, dat de orchestra simfonică din Iaşi sub conducerea lui G. Enescu, sâmbătă 24 martie [6 aprilie] 1918. solist Nicu Caravia (piano).

      În folosul refugiaţilor transivăneni.

     Program:

1. Weber: Uvertura Oberon.

2. Ceaikovski: Concertul de pian şi orchestră în si bemol minor, solist N. Caravia.

3. Saint-Säens: Le rouet d’Omphale.

4. Beethoven: Simfonia în la major (nr. 7).

    Al doilea concert, dat de orchestra simfonică din Iaşi sub conducerea luiG. Enescu, duminică 25 martie [7 aprilie] 1918, orele 8 ½ seara. Solişti: Flor Breviman şi Socrate Barozzi. În folosul soldaţilor moldoveni morţi în război[1].

     Program:

1.Svendsen: Carnaval la Paris.

2. Klughardt: Concert în la minor, pentru violoncel şi orchestră (solist Flor Breviman)

3. Saint-Säens: La danse macabre, poemă simfonică. Solo violină: Socrate Barozzi.

4. Beethoven: Simfonia în do minor (nr. 5).

      Concertul al treilea:

   Marţi 27 martie [9 aprilie] 1918, orele 8 ½ seara, un sigur concert de violină, dat de George Enescu. În folosul Societăţii Făclia. Cu acompaniamentul orchestrei simfonice din Iaşi, sub conducerea d-lui Jean Bobescu.

    Program:

1. Ceaikovski: Concert în re major.

2. Saint-Säens: Concert în si minor.

3. Ed. Lalo: Simfonia spaniolă".[2]

 

[1] Venitul celui de-al doilea concert a fost vărsat Orfelinatului din Chişinău, care publică înRomânia Nouă (nr. 71, din 13 [26] aprilie 1918) următoarele :  Mulţumire. Aducem viile noastre mulţumiri maestrului G. Enescu pentru bunăvoinţa ce-a avut pentru copiii orfani dăruind suma de 1643,75 ruble, bani rezultaţi din reprezentaţiile date în oraşul nostru. (Nota editorului lui Onisifor Ghibu)

[2] Cu permisiunea entuziastă a lui George Enescu, al treilea concert a fost amânat pentru ziua următoare pentru a da întâietate festivităţii proclamării unirii Basarabiei cu România.

Onisfor Ghibu, Oameni între oameni. Amintiri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990

 
 
"22 martie/4 aprilie1918
 
De trei zile germanii stau pe loc şi toate încercările lor de a înainta îi costa pierderi mari fără niciun rezultat. Aliaţii noştri, după toate indicaţiunile, socotesc pericolul ca trecut[1]. Forţele franco-engleze sunt din nou grupate pentru a preîntâmpina orice surprindere, iar Anglia a debarcat suficiente trupe şi muniţiuni pentru a alimenta defensiva sigură. Trebuie sa reţinem un fapt: dacă germanii nu vor isbuti sa obţie acumdecisiva, colosala ofensivă a lui Hindenburg se poate socoti că a dat greş. Germanii nu se vor mai întâlni cu această superioritate numerică, pe care le-au înlesnit-o în primăvara aceasta ieşirea din război a Rusiei şi României. Criza de astăzi a Aliaţilor noştri va fi în curând înlăturată prin cooperarea efectivă a Americii. Prin urmareimperiala bătălie, care se desfăşoară acum în Franţa poate fi comparată din punctul de vedere al marilor rezultate cu bătălia de la Marna şi cu cea de la Verdun.
Guvernul englez şi cel francez în vederea operaţiunilor ulterioare, au numit de comun acord pe generalul Foch ca generalisim al armatelor anglo-franceze[2], punându-i la dispoziţie toate resursele militare ale tuturor Aliaţilor.
 
Ferdinand Foch 1851 -1929
Ferdinand Foch by Melcy, 1921.png
 
 Această numire a fost salutată cu mare bucurie în Franţa şi în Anglia, iar în America a fost primita cu entuziasm. Preşedintele Wilson, care de mult a insistat asupra necesităţii unui comandant unic, a trimis generalului Foch următoarea telegramă: Pot să-mi permit a vă adresa sincerile mele felicitări pentru noul nostru comandant? O astfel de unitate de comandament constituie unul din cei mai fericiţi auguri ai succesului nostru final. Noi urmărim cu cel mai adânc interes acţiunile îndrăzneţe şi strălucite ale forţelor noastre.
Thomas Woodrow Wilson 
1865 -1924
President Woodrow Wilson portrait December 2 1912.jpg
 
        Ziarele din America salută pe generalul Foch ca pe cel mai mare soldat al timpului nostru; el fiind unul din aceia care s-au imortalizat la Marna, un mare strateg în războiul de mişcări. Statele Unite au o încredere absolută în el şi trupele americane vor servi sub ordinele lui cu bucurie şi entuziasm. Unitatea de comandament, cu generalul Foch în capul ei, ca generalisim, face în momentul de faţă mai mult decât câteva divizii pentru Aliaţi şi s-a facut primul pas pentru asigurarea Victoriei."
 

[1] Prima parte a operaţiunii ofensive Kaiserschlacht sau operaţiunea Michael cum o numesc francezii (21 martie - 5 aprilie 1918) prin care germanii urmăreau cucerirea porturilor de pe ţărmul francez al Canalului Mânecii şi aruncarea în mare a Corpului Expediţionar Britanic, s-a încheiat cu un eşec pentru atacatori. Deşi germanii au înaintat 65 de kilometri şi au cucerit un teritoriu de 3100 km pătraţi, niciunul din obiectivele lor strategice – cucerirea oraşelor Amiens şi Arras – nu a fost atins. Pierderile în oameni: germani: 239.800; britanici: 177.739; francezi: 77.000; americani: 77. Pentru Germania a fost începutul sfârşitului.
 
Operation Michael
Part of the Western Front of World War I
 
 
 
 
Somme-1918 battlefield copy.jpg
 
 
 
 
 
[2] Ferdinand Foch (1851 -1929), celebru comandant francez din Primul Război Mondial, mareşal al Franţei, al Marii Britanii şi al Poloniei; numirea în funcţia de generalisim avusese loc la 26 martie: Generalul Foch este însărcinat de către guvernele britanic şi francez să coordoneze acţiuena armatelor aliate de pe frontul de vest. Premierul francez Georges Clemenceau va justifica mai târziu alegerea sa: Mi-am zis: hai să încercăm cu Foch! Cel puţin vom muri cu arma-n mână! Mă săturasem de acel om calculat şi raţional care era  Pétain şi l-am acceptat pe nebunul care era Foch. A fost nebunul cu care ne-am scos!
 
 
Georges Clemenceau
 1841-1929
Georges Clemenceau Imag1396.jpg
 

Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. I
 
 
23 martie/5 aprilie 1918
"Domnule Administrator,
Împrejurări vrăjmaşe au împiedicat până acum Parlamentul să desăvârşească opera reformelor constituţionale. Astăzi când vitejii noştri ostaşi, care cu atâtea jertfe şi atâta sânge au apărat pământul strămoşesc, se întorc la căminurile lor[1], voiesc ca pe Domeniile Coroanei, ca şi pe proprietăţile Mele, ei să se bucure fără întârziere de foloasele pe care le asigură principiile sancţionate de Mine în Constituţie. În acest scop, până ce noi legi vor permite împroprietărirea lor definitivă, doresc ca pe aceste domenii ei să fie deja, sub formă de obşte şi de arendă, puşi de îndată în folosinţa pământurilor ce li se vor cuveni. La aducerea la îndeplinire a acestei hotărâri a Mele se va ţine seamă în primul rând de luptătorii care se întorc de sub drapel şi de familiile acelora care şi-au istovit viaţa în serviciul Patriei. Veţi binevoi, potrivit cu aceasta, să alcătuiţi un proiect de organizare a obştiilor, astfel ca funcţionarea lor să poată începe imediat ce situaţia generală o va face cu putinţă.
Ferdinand I”
 
 

[1] Este vorba despre întoarcerea prizonierilor de război deţinuţi în lagărele de pe teritoriile Puterilor Centrale.
 
 

"2-3 aprilie 1918
 

        Domnul Marghiloman, care s-a întors de la Bucureşti, crede că austro-germanii, grăbind demobilizarea armatei române şi ajungând la o înţelegere în privinţa chestiunilor teritoriale şi economice, vor amâna momentul închiderii negocierilor de pace, pentru  ca grosul trupelor lor să poată rămâne în teritoriul ocupat. Atitudinea negociatorilor inamicului este aproape de nesuportat. Czernin ameninţă în mod constant cu o acţiune drastică în Basarabia dacă România nu va accepta toate condiţiile. Membrii cabinetului au acum, cu toţii, sentimentul că singura salvare a României (şi ultima totodată) se află în succesul aliaţilor.

       Suntem informaţi că la Cartierul General german s-a luat notă că Misiunea Militară Franceză din Constantinopol a fost arestată [corect: s-ar urmări internarea Misiunii Militare Franceze la Constantinopol], fapt care se află în contradicţie cu înţelegerile făcute cu Puterile Centrale la începutul negocierilor.

 

      Considerăm că niciunul din guvernele noastre nu va accepta schimbările propuse în Comisia Dunării şi aşteptăm instrucţiuni de la ele pentru a protesta faţă de guvernul român.

            O ştire preluată prin radio de la Lyons[1] a declarat că intervenţia japonezilor în Siberia depinde de consimţământul Rusiei. Aceste veşti au produs aici o impresie foarte favorabilă, deoarece se crede că un atare consimţământ  a fost dat."

 

[1] The Lyons Republican a fost un săptămânal newyorkez de mare tiraj , apărut în perioada 1859 – 1921.
 

Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012

 


 
19 – 20 martie/ 1-2 aprilie 1918
 
Un ofiţer scăpat din prinsoare – dintre cei de la Cerna – vine la mine. A fost prins de ungurii lui Szivó[1] şi dus la Sopronyek[2] unde întreţinerea era bună, putându-se cumpăra unt, carne şi celelalte. Când ofiţerii luaţi de germani se duceau la Crefeld[3], el s-a strecurat, contra voinţei lor, împreună cu dânşii.
Aici lipsa era aşa de mare de nu se mai puteau recunoaşte cei care nu se văzuseră de câteva săptămâni. Zeama de sfecle şi de gulii era toată hrana, cu o sută de grame de carne pe săptămână şi două sute de grame de pâine pe zi. Au murit, după constatările oficiale, patruzeci de mii de soldaţi români; trei mii numai la Danzig. Voiau să ne distrugă rasa!
Ofiţerul a încercat să fugă de la început. A fost prins, judecat, condamnat la închisoare. Dar colonelul prezident l-a felicitat: Suntem şi noi ofiţeri şi înţelegem.
Pe urmă totuşi ofiţerul a fugit, prin Olanda.
Un coleg al lui de închisoare şi de fugă, căpitanul Mihai Manoliu, din 10 vânători, vrea să-mi arate, la spitalul Sf. Spiridon, unde este pentru o veche rană, acte compromiţătoare cu privire la vechiul regim de la noi.
După amiază, Gore[4] se plânge de pretenţiile ucrainiene. Basarabenii nu se pricep să răspundă. Ar trebui o întinsă lucrare documentară.
Continuă a fi  nemulţumit de Sfatul Ţării, creat pe baze revoluţionare ruseşti şi care, deşi provizoriu prin constituirea lui, vrea să dea reforme definitive. Nu-i place nici spiritul în care lucrează Ghibu[5], care a devenit un adevărat bolşevic.
Aseară mi s-a vorbit de un căpitan care, într-un sat basarabean unde ai noştri fuseseră primiţi cu pâine şi sare, a tras cu mitraliera în nouă ţărani denunţaţi ca jefuitori de proprietar, un armean. Divizia de cavalerie ar fi prea mult la dispoziţia clasei de sus, eterogenă sau înstrăinată.
Manoliu îmi arată raportul lui Saligny ca director al Muniţiilor, prin care, cu câteva zile înainte de încetarea [începerea] războiului, arată nepregătirea noastră totală. Apoi demisia lui, declaraţii de ingineri că tunurile de cetate sunt proaste, dovezi de hoţii, etc.
A apucat a vorbi cu Prezan şi generalul Râmniceanu la Palat, care îi cer lămuriri. Nu ştie ce să facă din cauza legăturilor sale de familie şi de partid.
Îl sfătuiesc să nu dea nimic până la pacea generală. Atunci sau le va scoate la iveală în procesul răspunderilor – dacă va fi – sau le va depune la Academie cu legământul de a nu se deschide decât după un număr de ani.
Contra mea ziarele lui Marghiloman încep a scoate ordine de transmitere de bagaje şi alte probe.
 *
Se anunţă de România că ni se ceruseră douăzeci de mii de km pătraţi în Carpaţi şi că s-au mulţumit cu patru mii. La Muscel se ia şi dealul Mateiaşul, frumosul Rucăr rămânând anexat. Când C.C. Arion protestă zicând: Pregătiţi astfel un război cu România, Czernin a răspuns: nu va mai fi niciun război cu România.
D-ra Caragea spune că ura contra germanilor e nespusă.
Aflu de aiurea că ofiţerii şi funcţionarii veniţi cu misiuni în teritoriul ocupat n-au fost îngăduiţi măcar în casele lor. Unul s-a culcat în bucătărie. Casa lui Xenopol, unde e cazinoul bulgăresc, a fost, cu biblioteca, devastată.
Mackensen s-a plâns că demobilizaţii noştri nu salută şi nu răspund măcar la salut.
Semnarea definitivă a păcii s-a amânat pe două săptămâni, se zice. Unii vorbeau de o schimbare de guvern în sens militar, la Berlin. Marghiloman a venit azi şi dizolvarea Parlamentului ar fi asigurată.
Ştirile de pe frontul apusean sunt ceva mai bune. Francezii asigură că au scos în luptă abia 1/5 din forţele lor, iar germanii jumătate, că au şi consolidat frontul la nord de Somme şi că după consolidarea restului, se va purcede la a treia fază, care va fi ofensiva lor.
Guvernul sileşte Statul-major să nu mai dea alt buletin militar decât înşiruirea celor venite din ambele părţi, fără sinteză şi apreciere."
 

[1] Colonel Johann Szivó de Bunya, comandant al Brigăzii 10 de Cavalerie austro-ungară în bătălia de la Turnu-Severin 10 -12/23 – 25 noiembrie 1916.
[2] Acolo unde a stat în prizonierat şi scriitorul Camil Petrescu (1894 -1957)
[3] Crefeld, oraş la nord-vest de Dusseldorf în apropiere de frontiera cu Olanda. Din 1929 se numeşte Krefeld.
[4] Paul (Pavel) Gore (n. 27 iulie 1875, Chişinău - d. 8 decembrie 1927) a fost un istoric român basarabean, prozator şi publicist, membru de onoare (1919) al Academiei Române, preşedinte al Partidului Naţional Moldovenesc. Vastă şi remarcabilă activitate culturală în anii care au urmat.
 
 
 
Paul Gore.jpg
Pavel Gore (1875- 1927)
 
[5] Onisifor Ghibu (n. 31 mai 1883, Sălişte, comitatul Sibiu - d. 31 octombrie 1972, Cluj) a fost un profesor de pedagogie, membru corespondent al Academiei Române şi om politic, luptător pentru drepturile şi unitatea poporului român, unul dintre participanţii importanţi la realizarea Marii Uniri de la 1918. Întemniţat de regimul comunist în 1945 şi în anii 1956 -1958.
 
 
Onisifor Ghibu 1934.jpg
Onisifor Ghibu (1883 -1972)

Nicolae Iorga, Memorii, vol. 1, f.a.

 
 

"18/31 martie 1918
 

          Astăzi se împlinesc zece zile de când a început puternica ofensivă germană de pe frontul anglo-francez, pe o întindere de 80 kilometri, cu un efectiv de 90 de divizii, între care multe trupe aduse de pe frontul din răsărit, cu un prisos de muniţiuni, cu gaze otrăvitoare, cu aeroplane şi o mulţime de tunuri de toate calibrele. Germanii s-au hotărât şi preparat ca să dea o lovitură decisivă, adică să se strecoare pe văile Sommei, cucerind oraşul Amiens[1] şi să ajungă la mare zdrobind şi nimicind armata engleză, iar pe de alta, parte să împingă frontul şi să ajungă cât se poate mai repede la Paris.

          Cu această ocaziune germanii au rezervat lumii o mare surpriză de mare efect politic şi moral, bombardând Parisul[2] de la o distanţă de 120 kilometri cu un tun colosal, cu tragere lungă, a cărui construcţie a cerut o muncă enormă. Acest tun cu un tir aşa de lung, după informaţiile câştigate foarte târziu, a fost instalat pe masivul Saint-Gobain[3], de unde trăgea asupra regiunii pariziene. El are o gură de foc lungă de 25 metri; obuzul este de 24 centimetri şi are o iuţeala iniţială de 2100 metri [pe secundă], adică cu 500 metri [pe secundă] mai mare decât tunurile anti-avioane franceze şi engleze. Obuzul este un obuz de ruptură cu pereţii extrem de groşi, care are o mare putere de pătrundere, dar a cărui forţă de expansiune este foarte redusă. Dată fiind încărcătura slabă, explozia nu-1 frânge decât în 4 sau 5 bucăţi mari, încât efectul de cele mai de multe ori este nul. Din cauza impreciziunii tirului numărul loviturilor care se pierd este foarte mare. Afară de aceasta mânuirea tunului este delicată şi periculoasă. El se uzează foarte repede, din care cauză germanii au trebuit să revină numaidecât la bombardarea cu aeroplanul. Nemţii spun că faţă de înalţimea trajectoarei, punctul culminant atinge înălţimi la care nu s-a ridicat până acum niciun alt corp. Căldura ţevii atinge o temperatură la care alte proiectile obişnuite s-ar topi şi viteza iniţială este atât de mare, încât metalul apare la contactul aerului incandescent[4].

        Acest tun a adus oarecari stricăciuni Parisului şi a făcut mai multe victime, precum s-a întâmplat în Vinerea sfântă a Paştilor catolice, 16 [29] martie, când chiar în ceasul morţii Mântuitorului nostru Iisus Christos, atunci când credincioşii erau adunaţi în biserici pentru a comemora acest mare mister, un obuz a căzut asupra bisericii St. Augustin[5], prăbuşindu-i bolta şi omorând vreo 75 de creştini, între care mai multe femei şi copii, şi rănind un număr şi mai mare. Între morţi se afla şi Consilierul de legaţie al Elveţiei, d. Strochlin[6] cu fata lui. Acest tun a fost numit die grosse Bertha.[7]

        În faţa superiorităţii numerice a duşmanului, trupele franco-engleze s-au retras pas cu pas, rezistând cu deosebită vigoare şi cauzând pierderi mari vrajmaşului, pierderi aşa de mari încât 40 de divizii au fost retrase din luptă. Rezultatul acestor crâncene lupte, cărora germanii, în mândria lor nemăsurată, le-au dat numele debătălia imperială [Kaiserschlacht] şi la care se zice că a asistat însuşi Împăratul, a fost că ei au recâştigat tot terenul pierdut pe acel front în cursul anului 1917, cucerind oraşele Peronne şi Bapaume, ajungând la frontul pe care l-au avut în ianuarie anul trecut şi făcând de la începutul ofensivei şi până astăzi 70.000 de prizonieri, luând peste 1000 de tunuri, număr pe care englezii îl micşorează mult, declarând că pe acel front n-au fost atâtea tunuri.

         Este greu să spun în ce chinuri am trăit în aceste zile grozave, mai ales că toată speranţa noastră este pe frontul Aliaţilor noştri şi tot viitorul nostru atârnă de pacea generală dictată de ei; căci numai prin victoria lor putem scăpa de urmările păcii pe care ne-o impun germanii cu atâta cruzime şi numai de la victoria lor atârnă unirea neamului întreg, visul nostru la care n-am renunţat şi nu putem renunţa odată cu capul, orice s-ar întâmpla. În fiecare dimineaţă, după o noapte întotdeauna agitată, mă sculam obosit şi cu inima îndurerată, aşteptând cu neastâmpăr ziarele cu comunicatul, care, vai!, era din ce în ce mai rău. Unde mai pui şi neliniştea, mărită zilnic, prin tărăgănarea tratativelor de pace din Bucureşti, care par fără de sfârşit. Aceste zile mi s-au părut cele mai chinuitoare din tot timpul războiului nostru şi nu le-am putut suporta decât luând zilnic bromură de potasiu, doctorie pe care pentru prima oară am luat-o acum în viaţa mea."

[1] Oraşul Amiens, care fusese cucerit de germani pentru câteva zile în septembrie 1914, nu avea să mai fie recucerit niciodată de către aceştia; în martie 1918 germanii au ajuns la circa un kilometru distanţă de oraşul administrat de englezi, iar populaţia civilă a fost evacuată. Bombardamentele de atunci au distrus Gara de Nord, Noile Galerii şi Hala de Grâne.
[2] Nu era pentru prima oară când germanii bombardau Parisul. În ultimele săptămâni ale războiului franco-prusian (1870 -1871) Parisul încercuit a fost bombardat de circa 250 de tunuri grele obişnuite între 5 – 26 ianuarie 1871. În marile sinteze de istorie universală germane de la finele scolului al XIX-lea faptul este consemnat cu lux de amănunte, arătându-se că dificultăţile tehnice făceau ca oraşul să nu primească “decât” 200 - 300 de obuze pe zi (datele actuale dau cifra de 300 - 400 obuze pe zi) şi dădeau lista clădirilor afectate: Pantheon, Dome des Invalides, deşi fusese transformat în spital, Palatul de Justiţie ş.a., vezi Illustrierte Weltgeschichte der neuesten Zeiten, Leipzig, 1898, vol. X, p. III, pp. 390 -393.

[3] De fapt pădurea Saint-Gobain din apropierea localităţii Crepy-en-Laonnois, la nord-est de Paris, la 16 km în spatele frontului german. Inţial fuseseră trei asemenea tunuri, aflate la 900 metri distanţă între ele, iar bombardarea a început în la 23 martie, la orele 7.15 dimineaţa; în cursul acelei zile au fost trase 58 de obuze. Kaiserul Wilhelm al II-lea a vizitat bateria în jurul orelor 13. În ziua de 25 unul dintre tunuri a explodat la tragere, omorând un ofiţer şi opt sau nouă soldaţi. Încercările Aliaţilor de a distruge tunurile bombardând pădurea cu obuziere de 320 mm, montate pe cale ferată, şi avioane au eşuat; bombardamentul germanilor avea să dureze până la 9 august, în acest interval fiind trase 800 de proiectile, dintre care din datele franceze rezultă că 367 de obuze au lovit Parisul provocând moartea a 256 de persoane şi rănirea a 620. Se estimează că din cele 3 milioane de locuitori ai Capitalei 800.000 au părăsit oraşul.

 

La monture du canon installé à Bruyères-sur-Fère, carte postale de 1918.

 

 

Modell in der Wehrtechnischen Studiensammlung, Koblenz

 

 

Montage du Pariser Kanone.

[4] Datele tehnice arată că lungimea tunului construit la uzinele Krupp de către inginerul Friedrich Rausenberg (1868 -1926) erau: greutate 750 tone, lungimea ţevii 34 -36 m, calibrul: 210 mm, greutate: 120 kg sau 150 -200 kg, viteza iniţială 1500 -1600 m/s, temperatura obuzului la gura ţevii: 2.000 C, înălţimea maximă la care ajungea obuzul în aer: 40 km (record de altitudine până la lansarea rachetelor V2 în sept.-dec. 1944), durata de zbor a proiectilului: 180 -210 secunde, distanţa: 120 - 128 km. Clădirea luată ca reper, dar neatinsă, a fost Palatul de Justiţie; abaterea datorată forţei Coriolis: 1600 m. Tunul nu putea să tragă decât 65 de proiectile, numerotate de la 1 la 65, după care era ţeava era trimisă la recămăşuire. Se spune că ar fi fost construite şapte asemenea ţevi. Chiar înainte de armistiţiul de la 11 noiembrie 1918 germanii au distrus atât tunurile cât şi arhiva lor.

[5] De fapt a fost biserica Saint-Gervais-Saint-Protais de Paris, cunoscută în general sub numele de biserica Saint-Gervais, care data din 1494 şi se afla la câteva sute de metri est de Primăria Parisului.

 

 

L’église Saint-Gervais après le bombardement du 29 mars 1918

 

[6] H. Strochlin, secretar de legaţie clasa a II-a, vezi Almanch de Gotha, 1918, p. 705. Datele oferite de Vasile Bianu provin din declaraţia oferită a doua zi presei de către arhiepiscopului Parisului Leon-Adolphe Amette (1850 -1920) care a venit imediat la faţa locului spunea că au fost cel puţin 75 de morţi şi 90 de răniţi. Datele actuale dau 92 de morţi şi 68 de răniţi, bombardamentul cu cele mai multe victime civile din tot războiul.
 

Église Saint-Gervais-Saint-Protais
Léon-Adolphe Amette

 

Image illustrative de l'article Léon-Adolphe Amette

 

Leon- Adolphe Amette (1850 -1920) arhiepiscop al Parisului (1908 -1920)

[7] Denumire atribuită acestor tunuri de către francezi; în realitate Die grosse Bertha era un obuzier calibru 420 mm, care între 12 şi 15 august 1914 a distrus forturile Liège-ului şi care nu trăgea la mai mult de 9 km, pe când tunul din 1918 avea o cu totul altă formă şi alte denumiri:Langer FriedrichLanger MaxDie Pariserin [Parizianca] ş.a.
 

42-cm M-Gerät 14 Kurze Marinekanone L/12

Dicke Bertha

Fleissige Bertha

 

Image illustrative de l'article Grosse Bertha

Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 1

 
 


 

„30 martie 1918
 

    La vechile cereri, Puterile Centrale au adăugat un memorandum adresat guvernului român, conţinând următoarele:

1. restabilirea convenţiilor comerciale, adaptate noii stări de lucruri, cu rezerva unor modificări care ar putea fi solicitate de regulile vamale dintre Puterile Centrale;

2. concesionarea drepturilor pentru a salvgarda interesele financiare;

3. anularea privilegiilor care fuseseră garantate în timpul războiului altui stat şi concesionarea aceloraşi privilegii Puterilor Centrale;

4. o convenţie judecătorească între România şi Austro-Ungaria;

5. o convenţie privind protecţia mărcilor de fabrică;

6. despăgubiri garantate civililor închişi;

7. cooperarea României într-un nou regulament de navigaţie pe Dunăre şi schimbări în componenţa Comisiei Dunării.

      Se pare că concesionarea drepturilor de apărare a intereselor financiare echivalează cu controlul complet al inamicului asupra tuturor resurselor ţării.

        Protecţia mărcilor de fabrică va oferi germanilor oportunitatea de a imita produsele manufacturiere ale Aliaţilor.

Noul act de navigaţie este conceput în aşa fel încât să facă evidentă îndepărtarea fostei comisii internaţionale şi înlocuirea ei cu membrii numiţi de Puterile Centrale.”

Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012

 


 
"16/29 martie 1918
Aceeaşi goală aşteptare tristă.
Conflicte la Bucureşti între ofiţerii noştri şi cuceritori, care vreau să impuie salutul. Unui austriac care amintea că ai lui sunt învingători, ofiţerul nostru i-a răspuns:Uitaţi Mărăşeştii. Pe un bulgar, într-un grup de trei, l-a bătut unul dintre ai noştri pentru că îi arătase cotul spuind: Na, Dobrogea. Comandatura pedepseşte pe bulgar, care provocase scandalul.
Se impune celor sosiţi [din prizonierat] părăsirea uniformei, care provoacă pretutindeni mari demonstraţii. Acestea sunt oprite sub pedeapsa de închisoare şi amendă.
       O informaţie în acest sens mi-o taie cenzura."

       Nicolae Iorga, Memorii, vol. 1, f.a.

 
 
"15/28 martie 1918
 
Astăzi am cetit în România articolul intitulat: Glasul Basarabiei, care mi-a mai înseninat sufletul întunecat de durerile zilelor prin care trece scumpa noastră ţară. În acel articol ni se spune că în dimineaţa zilei de 3 martie a. c. 18 moldoveni, adică români din Basarabia, membri ai Consiliului judeţean din judeţul Bălţi, în oraşul cu acelaşi nume, profitând de faptul că se ţinea şedinţa plenară pentru nevoile ţinutului, au înaintat o cerere către preşedintele adunării ca să pună în discuţie o moţiune prin care, după ce se justifică economiceşte şi istoriceşte nevoia ca Basarabia să fie alipită la România, se cerea ca să intervină la Sfatul Ţării şi la Consiliile judeţene ca să proclame acelaşi lucru, iar Sfatul Ţării sa trimită delegaţi la Iaşi, spre a se înţelege cu Guvernul român în aceasta privinţă. Această moţiune a fost susţinută de către tânărul Cazacencu printr-o cuvântare plină de căldură şi ea a fost primită cu unanimitatea voturilor. Din cauza bucuriei pe care au simţit-o toţi în acel moment, a trebuit să se suspende şedinţa câtva timp, în care s-a format un cor de basarabeni, bucovineni şi români din regatul liber, care a intonat: Pe-al nostru steag e scris Unire. Toată asistenţa a ascultat în picioare şi a aplaudat frenetic.
În aceeaşi zi pe la ora 6. p. m. a avut loc în acelaşi scop o întrunire
publică în sala Clubului din oraşul Bălţi, compusă din marii proprietari, membrii consiliului judeţean, aproape toţi ţărani, intelectualii oraşelor şi satelor şi au aclamat o moţiune cu acelaşi cuprins strigând cu toţii: Traiască Unirea! Traiască România! Traiască Regele Ferdinand!, iar muzica militară a intonat imnul regal şi alte cântece naţionale. După întrunire mulţimea a manifestat prin oraş pentru unire, iar pe strada principală s-au lipit placarde cu acelaşi înţeles. În ziua urmatoare generalul Schina, comandantul Diviziei I de cavalerie, cu sediul în Bălţi, a dat în sălile aceluiaşi club, unde avusese loc întrunirea, o masă tuturor participanţilor la întrunirea şi manifestaţia publică. Articolul se sfârşeşte astfel: Graba cu care locuitorii din judeţul şi oraşul Bălţi, fără deosebire de clasă socială, ţin să aducă balsam mangâietor Mamei din nou îndurerată, alină în parte durerea care stă să ne copleşească. Fie ca pilda celor din Bălţi să fie cât mai curand imitată de toţi basarabenii şi dorinţa lor sa devie realitate, spre binele românilor de pretutindeni.
Reproduc aci si frumoasa moţiune a celor 18 basarabeni care sună aşa de duios:
Noi, mai jos iscăliţii, membri ai Zemstvei ţinutului Bălţi, cu cinste va rugam să aveţi bunătatea ca, înainte de a intra în rânduiala zilei hotărâte pentru adunarea de astăzi a Zemstvei, să puneţi la glăsuire dorinţa noastră, arătată mai la vale, de a ne uni cu ţara noastră mamă România. Ştiind prea bine că acum o sută şi şase ani cu de-a sila ne-a smuls dela sânul mamei noastre scumpe, cu care am făcut un trup şi un suflet; ştiind prea bine că în vremile aceste grele, când, după ce ne-a isbăvit Dumnezeu de tirania rusească, care ne-a apăsat, batjocorit şi întunecat atâta amar de vreme, era să ne prăpădim în focul anarhiei bolşevice, iar România ne-a dat ajutor frăţesc în zile de grea primejdie, curăţindu-ne ţara de duşmani, dându-ne scutul, liniştea şi rânduiala pierdută; ştiind prea bine că singuri suntem şi prea puţini şi prea slabi şi prea neputincioşi, pentru a ne putea ocârmui şi apăra singuri fără a cădea din nou sub alt jug străin, care să ne facă iar robi: Hotărâm în numele ţinutului nostru Bălţi, să ne unim din nou cu scumpa noastră ţară mamă: Romania, vroind să împărţim cu ea frăţeste tot norocul şi nevoile vieţii noastre viitoare ca şi în vremurile Moldovei lui Ştefan cel Mare. Această hotărâre nestrămutată şi sfântă a noastră rugăm să fie trimisă fără întârziere Sfatului Ţării din Chişinău, pentru ca acesta, ascultând glasul nostru, să hotărască în grabă în numele întregii ţări: Sfânta, mântuitoarea, mult dorita şi vecinica noastră Unire cu ţara noastră mamă, România, în care ne punem nădejdea, căci ca bună mamă ne va garanta frăţie deplină şi drepturile căpătate de norod prin revoluţia din 1917.
Semnaţi: Ioan Scobiola, Ioan Cazacencu, Simion Ciobanu, Ioan Guriţă, Vasile Costişe, A. Filip, V. Osadciuc, D. Garconiţă, N. Miauna, Gh. Popovici, Ioan Savciuc, Vasile Focşa, F. Grigoriev, Gh. Cioban, St. Roşca, P. Soltinschi, Gh. Cocoş, M. Moscal."

Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 1

 

"12[25] martie 1918

       Încep a se întoarce prizonierii noştri. Dintre soldaţi au murit zeci de mii de foame şi de boli. O ură nebună e în sufletul celor care au scăpat.

       Ofiţierii [prizonieri] din Bulgaria au fost puşi să măture străzile. Opunându-se, au fost bătuţi în piaţă publică. Lumea de acolo însăşi s-a indignat de o asemenea ticăloşie.

         Patruzeci de generali şi colonei părăsesc armata.

         Numai prin sila ofiţerilor unele regimente consimt să meargă în teritoriul ocupat sub paza ulanilor.

     Averescu trimite o scrisoare lui Argetoianu şi lui Mihai Cantacuzino, arătându-le că la 1 aprilie ar primi conducerea unei Ligi a Poporului, care şi-ar propune trei scopuri: constituţionalizarea vieţii publice, fixarea responsabilităţilor şi, în al treilea rând, vag, oarecare reforme.

        Scrisoarea a apărut numai în Opinia. Restul presei nu-i dă nicio atenţie. Munciştii dezmint că ar accepta şefia lui Averescu.”

Nicolae Iorga, Memorii, vol. I

 


 

« 23 martie 1918

        Cea de a treia zi de luptă nu a schimbat evoluţia de până acum a luptei: încleştări aprige la aripa noastră dreaptă unde tenacitatea britanică ni se opune cu înverşunare şi chiar şi astăzi cea de-a treia linie de apărare a lor rezistă. În schimb înregistrăm câştiguri mai mari de teren în centru şi la aripa stângă. La sud de Peronne a fost atins astăzi râul Somme şi într-un punct s-a realizat trecerea lui.

        În această zi, 23 martie, cad primele noastre obuze asupra Capitalei inamice [Paris].

       Având în vedere progresele strălucite ale atacului nostru înspre vest care pune în umbră tot ce s-a realizat de ani de zile pe frontul de vest, consider că o pătrundere a noastră până la Amiens este posibilă. Amiens este un mare nod de întretăiere al celor mai importante căi ferate între zonele de luptă separate de râul Somme din centrul şi nordul Franţei, aceasta din urmă fiind zona principală de acţiune a englezilor. Oraşul are aşadar cea mai mare importanţă strategică. Dacă va cădea în mâinile noastre sau dacă vom reuşi ca măcar împrejurimile sale să le ţinem sub focul artileriei noastre, atunci zona de operaţiuni a inamicului va fi separată în două părţi, şi atunci străpungerea tactică devina una strategică, Anglia pe de o parte Franţa pe de altă parte. Probabil că şi interesele politice şi startegice diferite ale celor două ţări se vor putea separa printr-un astfel de succes. Să denumim deci aceste interese prin două nume: Calais şiParis. Aşadar înainte spre Amiens!”

Feldmareşal von Hindenburg, Aus meinem Leben [Din viaţa mea], Leipzig, 1920

 

"22 martie 1918

 

        Puterile Centrale le-au impus românilor un contract privind concesionarea exploatărilor şi a vânzărilor de petrol, care statutează controlul complet al acestei industrii, părând o modalitate deghizată de a implica toate interesele private din România în afaceri cu petrol şi, de asemenea, de a putea dobândi orice fel de proprietate din ţară. Contractul stipulează că pentru o perioadă de 99 de ani, drepturile exclusive de exploatare îi vor fi date unei societăţi care urmează să fie indicată de Puterile Centrale. Actualele concesiuni nu vor fi reînnoite, ci vor merge către noua societate la expirarea termenului lor de valabilitate.

       Această societate va lua în folosinţă toate instalaţiile aparţinând acum statului şi i se va permite să construiască şi altele, pe care le va considera potrivite. În acest scop, ele [Puterile Centrale] ar putea dispune de oricine şi orice, fără a fi obligate să dovedească utilitatea publică a activităţii lor. Astfel nu va mai fi niciun loc în această ţară de care ele să nu poată dispune, sub pretextul construirii unei linii de cale ferată sau a unui drum. Orice dezacord va fi soluţionat prin arbitraj. Dacă cele două părţi angajate într-o dispută nu vor putea cădea de acord asupra unui arbitru, acesta va fi stabilit de Tribunalul de la Leipzig. Orice litigiu va fi adus în faţa Tribunalului din Bucureşti sau a Tribunalului de la Berlin, în conformitate cu voinţa apărării. Prin aceste mijloace nu se lasă nicio şansă de discriminare favorabilă românilor.

     Capitalul companiei care va monopoliza comerţul cu petrol va fi mai mult de ¾ austro-german şi, în rest, românesc. Această companie nu se va afla sub jurisdicţia legilor româneşti care guvernează asociaţiile străine. Organizaţia va dispune de întreg petrolul produs de persoanele fizice sau de alte societăţi, la preţurile lor, în schimbul bonurilor. Orice nouă instalaţie va fi supusă aprobării societăţii. Ea va deţine monopolul exportului petrolului şi produselor derivate. În acest fel, România va fi spoliată de cea mai valoroasă resursă naturală a sa, în beneficiul unei ţări străine. Companiile austro-germane vor avea la fel de multe drepturi ca statul român, dacă nu cumva mai multe. Guvernul român este solicitat să ratifice toate aceste concesiuni.

      Informaţii venite din sudul Rusiei arată că germanii îşi continuă înaintarea fără a întâlni nicio rezistenţă din partea ruşilor. Ei au recrutat un mare număr din foştii prizonieri ruşi aflaţi sub instruirea germanilor pentru un an, dar şi pe prizonierii austro-germani pe care i-au găsit acolo. Au început totodată organizarea unei armate ucrainene şi se aşteaptă ocuparea rapidă a Doneţului, unde se află din abundenţă materia primă, care lor le lipseşte.

      În aceste împrejurări, plecarea misiunilor aliate de pe teritoriul Rusiei fiind privită de Antanta ca o abdicare, se pare că o acţiune militară energică va fi singura metodă de a uni diferitele elemente rămase încă favorabile. Pentru a fi pe deplin eficientă, această mişcare ar trebui să înceapă din Extremul Orient, iar majoritatea trupelor ar trebui să fie japoneze.”

     Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012

 

 

"22 martie 1918

      Abia a doua zi de luptă ne va arăta dacă atacul nostru nu va avea destinul celorlalte pe care inamicul ni-l provoacă de ani de zile, anume o anihilare a înaintării după prima pătrundere reuşită.

      În seara acestei a doua zile, aripa noastră dreaptă a ajuns în stăpânirea celei de-a doua linii de apărare inamică. Centrul forţelor noastre a luat şi a treia linie de rezistenţă, în vreme ce armata noastră de la aripa stângă a înaintat victorios şi a pătruns mai multe mile înspre vest. Sute de tunuri inamice, uriaşe cantităţi de obuze şi alte prăzi de felul acesta se află în urma liniilor noastre cele mai înaintate. Lungi coloane de prizonieri se îndreaptă spre est. Totuşi distrugerea forţelor engleze din arcul de cerc de la Cambrai nu mai poate avea loc deoarece aripa dreaptă, contrar aşteptărilor noastre, nu a înaintat suficient de departe şi de repede.”

Feldmareşal von Hindenburg, Aus meinem Leben [Din viaţa mea], Leipzig, 1920

 



 

 
 
Paul von Hindenburg (stânga) şi Erich Ludendorff (dreapta)
“Marea bătălie” din Franţa
Încă înainte de plecarea noastră de la Spa[1], M.S. Împăratul a emis ordinul pentru următoarea mare ofensivă. Reproduc aici acest ordin pentru a mă dispensa de alte explicaţii privind intenţiile noastre. Precizez de pe acum că numele de cod al acestei mari bătălii era „Michael”, iar ziua şi ora atacului au fost stabilite numai după ce pregătirile noastre de luptă s-au încheiat.
Marele Cartier General, 10 martie 1918
Maiestatea Sa ordonă:
1. Atacul „Michael” va avea loc la 21 martie. Pătrunderea în prima poziţie de apărare inamică la ora 9.40.
2. Grupul de Armate Kronprinz Rupprecht[2] va trebui să obţină primul succes tactic prin blocarea englezilor pe frontul lor în formă de arc de cerc din Cambrai şi va cuceri ...linia Croisilles (sud-est de Arras)- Bapaume-Peronne. În cazul unei desfăşurări favorabile a atacului la aripa dreaptă (Armata a 17-a) se vor continua luptele dincolo de Croisilles.
O altă misiune a acestui grup de armate este înaintarea pe direcţia Arras-Albert, cu aripa stângă fixată pe râul Somme la Peronne, iar cu centrul de greutate pe aripa dreaptă va disloca frontul englez al Armatei a 6-a şi va permite mai multor forţe germane să iasă din războiul de poziţii şi să treacă la înaintare...
3. Grupul de armate condus de Kronprinz-ul german[3] va cuceri mai întâi zona de la sud de pârâul Omigon (care se varsă la sud de Peronne) afluent al râului Somme, şi canalul Crosat (la vest de localiatea La Fere). În cazul unei înaintări rapide, Armata a 18-a (aripa dreaptă a grupării conduse de Kronprinz-ul german) va trebui să ocupe punctele de trecere peste râul Somme şi celelalte canale...
[...]
 
Operation Michael in der deutschen Frühjahrsoffensive (Kaiserschlacht) 1918
 
 
În cea mai mare parte a zilei de 20 martie a fost ploaie şi furtună. Perspectivele pentru ziua de 21 erau nesigure, ceaţa locală probabil persistentă. Cu toate aceasta la amiază ne-am decis să trecem la acţiune în dimineaţa zilei următoare.
La primele ore ale zilei de 21 martie, nordul Franţei, de pe coasta oceanului până la Aisne, se afla învăluit în ceaţă. Pe măsură ce se ridica soarele, ceaţa se făcea mai densă pe toată întinderea frontului. Pe alocuri vizibilitea era redusă la doar câţiva metri. Până şi zgomotele luptei se auzeau înfundat. La Avesnes se auzea un bubuit greu de precizat deşi de la prima oră a dimineţii mii de tunuri de toate calibrele deschiseseră un foc nimicitor. Artileria noastră acţiona fără să fie văzută şi la rândul ei fără să poată vedea efectul tragerilor ei. Doar amploarea pregătirilor putea să garanteze că tirul bateriilor noastre va avea efect. Răspunsul inamicului s-a manifestat doar pe plan local şi cu intensitate diferită. A fost mai degrabă o tatonare după un adversar nevăzut decât o contracarare sistematică a unui inamic tenace.
Nu aveam nicio informaţie dacă englezii aşteptau atacul nostru pregătiţi aşa cum trebuie. Perdeaua de ceaţă care se pogorâse pretutindeni nu se subţia deloc. Către orele zece viteaza noastră infanterie a pornit la atac şi s-a afundat în ceaţă. La început au venit doar rapoarte confuze, informaţii despre obiectivele atinse, apoi rectificări ale informaţiilor primite iniţial, dezminţiri. Abia treptat s-au risipit incertitudinile şi s-a putut vedea că pătrunsesem în prima linie de apărare a inamicului. Către orele amiezii ceaţa a început să se risipească şi s-a văzut soarele.
La lăsarea întunericului am putut avea o imagine destul de clară. Aripa dreaptă şi centru frontului nostru de atac se opriseră în mare parte în faţa celei de a doua linii de apărare a inamicului. Aripa stângă trecuse mult de St. Quentin. Nu mai era nicio îndoială că aripa noastră dreaptă se ciocnise de  rezistenţă înverşunată. Englezul a simţit că pericolul vine dinspre nord şi şi-a aruncat în luptă toate rezervele disponibile. În schimb aripa noastră stângă realizase o suprindere de moment pe o mare întindere de front şi avusese de purtat o luptă comparativ vorbind mai uşoară. Consumul de forţe fusese în zona de nord era mai mare decât ne aşteptasem, iar în rest corespundea estimărilor noastre.
Rezultatul zilei mi s-a părut mulţumitor.”
Rupprecht von Bayern (1869 -1955)
 
 
 
Wilhelm
German Crown Prince
Crown Prince of Prussia
William, German Crown Prince.jpg
 
 
Wilhelm und Hitler 1933 am Tag von Potsdam
 

[1] Localitate în Belgia, la 35 km sud-est de Liege, unde de la începutul lunii martie 1918 se stabilise sediul noului Cartier General al Armatelor Germane care fusese până atunci la Kreuznach.
[2] Rupprecht von Bayern (1869 -1955) prinţul moştenitor al regatului Bavariei, general german în Primul Război Mondial; de la 28 august 1916 comandant al unei grupări de armate de pe frontul de vest care îi purta numele, funcţie pe care o va deţine până la finele războiului.
[3] Wilhelm von Preussen (1882 -1952) prinţul moştenitor al Germaniei, general cu funcţii de comandă în Primul Război Mondial pe frontul de vest. După război şi-a manifestat iniţial speranţa într-o reuşită a politicii lui Hitler.

Feldmareşal von Hindenburg, Aus meinem Leben [Din viaţa mea], Leipzig, 1920
 

 

"21 martie 1918
 

       De la miezul nopţii la Spa. Dimineaţa, la ora 9.20, aşadar după o călătorie foarte înceată, am ajuns în mica gară Trélon la Fournies. Majestatea Sa a plecat imediat cu automobilul, cu o suită restrânsă, mai departe, la Avesnes, unde s-a instalat cartierul general al lui Hindenburg pentru conducerea ofensivei.

     Vreme splendidă...

    După masa de prânz ne-am dus în direcţia St. Quentin, la Divizia 1 de Gardă, al cărei cartier general l-am găsit în satul Essigny. Cei răniţi mai uşor veneau de pe linia frontului. În satul din apropiere, Courcelle, tunuri grele montate pe afete de cale ferată, trăgeau asupra localităţii Ham, aflată la 22 de kilometri distanţă. Foarte bune veşti, dar şi foarte vagi...

     Seara la ora 7 din nou în tren. La ora 8 a venit şi Majestatea Sa. Rezultatul ofensivei în prima zi nu a mulţumit. Hans von Plessen ne-a spus seara, după ce la masă numai despre acest lucru am vorbit, că englezii ar fi primit o bătaie straşnică. Realitatea este că obiectivele zilei nu au fost nicăieri atinse...”

Georg Alexander von Müller, Regierte der Kaiser?, Berlin, 1959


 


 

"20 – 21 martie 1918
 

       În după-amiaza zilei de 20 martie, Comandamentul Suprem a s-a aflat în faţa decizia grave dacă va declanşa atacul în ziua de 21 sau dacă îl va amâna.

        Orice amânare a operaţiunii ar fi făcut ca situaţia trupelor să fie extrem de dificilă dat fiind faptul că ajunseseră la o concentrare densă şi chiar în contact cu inamicul. Printre ele domnea în toate privinţele o situaţie greu de suportat. Această masă tensionată la maximum voia să pornească la atac.

       Cu toate acestea acţiunea artileriei se baza pe [proiectilele cu] gaz, a căror eficacitate depindea de direcţia şi de forţa vântului. Am fost redus doar la informaţiile pe care mi le-a dat la ora 11 dimineaţa [la 20 martie], meteorologul meu, locotenentul dr. Schmauss[1], despre situaţia barometrică probabilă. Forţa şi direcţia vântului nu fuseseră foarte favorabile până în dimineaţa zilei de 20, dimpotrivă: amânarea atacului părea să fie aproape o necesitate. Pentru mine era un lucru extrem de dificil. Din acest motiv eram foarte îngrijorat despre cum va suna prognoza. Deşi nu suna foarte favorabil premitea să se considere că atacul este posibil. La ora 12 ziua s-a transmis către grupurile de armate ordinul conform căruia atacul urma să se desfăşoare conform planului. Din acest moment nu se mai putea amâna nimic, totul trebuia să urmeze cursul fixat. Comandamentul Suprem, generalii şi trupa îşi făcuseră datoria. Restul se afla acum în mâna destinului: un vânt defavorabil avea să prejudicieze mişcările infanteriei noastre, iar instrucţia şi conducerea mai bună de care dispuneam noi nu va putea să-şi facă efectul. La fel suna şi părerea celor mai mulţi în privinţa ceţii; existau însă şi voci izolate care o socoteau un fenomen favorabil nouă.

         La 21 martie, în jurul orelor 4 dimineaţa, bătălia a început printr-un foc de artilerie colosal pe o lungime de front de 70 de kilometri, între Croisilles şi La Fére. Orarul fusese stabilit în mod unitar pentru armatele a 2- şi a 18-a, Armatei a 17, care opera singură, i s-a lăsat o mai mare libertate de mişcare. Corpurile de armată trebuiau să acţioneze în cadrul acestor intervale de timp.

        Vreme de aproape două ore toată artileria noastră a bombardat bateriile inamice, apoi majoritatea tunurilor au bombardat tranşeele inamice, împotriva loc acţionându-se şi cu lansatoare de mine. Puţin înainte de orele 9 – în vreme ce doar o parte a artileriei a continuat să bată bateriile inamice şi anumite puncte de sprijin – masa de guri de foc a declanşat un foc de baraj care a înaintat în profunzimea liniilor inamice. Infanteria noastră a pornit la asalt.

       Atacul Armatei a 17-a, în faţa căreia să găsea grosul forţelor adverse, nu a ajuns decât până la a doua poziţie de apărare inamică; focul de baraj a avansat prea mult şi infanteria a pierdut contactul cu el. A rămas deci în faţa acestei poziţii lipsită de sprijinul artileriei proprii.

     La Armata a 2-a infanteria şi artileria şi-au coordonat mai bine acţiunea. Infanteria noastră a străpuns a doua poziţie de apărare a inamicului.

      La Armata a 18-a totul s-a petrecut aşa cum fusese prevăzut şi trupele ei au avansat în condiţiuni bune.”

 

[1] August Schmauss (1877 -1954), fizician, meteorolog şi climatolog german, director al Staţiei de Meteorolgie bavareze (1917 -1948).

Erich Ludendorff, Meine Kriegserinnerungen 1914 -1918, Berlin, 1919


 


 
15 Martie
 
 Conferinţă cu cei doi miniştri. Czernin începe cu declaraţia că termenul de armistiţiu nu poate fi prelungit pentru motive militare şi că totul trebuie sfârşit până marţi. Iau act, deşi ştiu că este imposibil. Pun cele două chestiuni prejudiciale oricărei acceptări din partea mea: 1) Care va fi regimul ţării ocupate ? 2) Ce concesiuni mi se fac pe frontiera ungară ? Asupra primei chestiuni Kühlmann spune că nu e de competinţa lui absolută; menţinerea lui Militär-Verwaltung e de mult decisă, de Marele Cartier. El formează un bloc. Arăt imposibilitatea de guvernare şi luării răspunderii pentru întoarcerea ţării la vechea ei politică. Întreb: Aţi prevenit pe ceilalţi delegaţi ? Kühlmann: Ei n-au pus întrebarea. Eu: Fiindcă, desigur nu trece prin capul nimănui ca după pace o ţară să nu-şi reia suveranitatea. Convenim pentru o conferinţă la O. K. M. cu generalul Hell. Anunţ că voi lua cu mine şi pe Arion. Asupra chestiunii frontierei, Czernin aşteaptă contra-propunerea românească; o va examina cu bunăvoinţă, dar numai ca deferenţă pentru mine. Oricărui altuia nu-i va face nici o concesiune.
11 jum. conferinţă la generalul Hell; cei doi miniştri, deşi Czernin nu trebuia să fie, Arion şi cu mine. Czernin a fost de mare ajutor. Începând, Hell a declarat că regimul de ocupaţiune nu putea să înceteze până la pacea generală. Arion protestează şi dă şi el falsul argument personal, întrebuinţat de Argetoianu şi Averescu la prima lor atingere cu Kühlmann: „ne vom pierde tot creditul”. Declar că nu pot guverna cu o ţară tăiată în două şi explic cu căldură, îmi pare rău că nu se înţelege de câtă importanţă este pentru popoare o pace încheiată, nu cu ţări haotice ca Finlanda şi Rusia, dar cu un Stat constituit, cu un Rege, guvern şi Parlament. Braţele se vor încrucişa, se va suferi orice pace, dar atunci tot poporul îşi va întoarce ochii spre Franţa şi Englitera. Argumentul prinde şi Czernin intervine. Redactez sub dictarea lui Czernin: „Contele Czernin speră că lucrarea în comun va putea aduce un rezultat care să satisfacă ambele ţări”. Kühlmann adoptă aceeaşi părere şi declară, şi mai bine, că împărtăşeşte punctul meu de vedere. Pun o chestiune asupra dreptului de numiri: Kühlmann găseşte că pentru aceasta nu-i nici o greutate; Hell, consultat, răspunde: „Desigur, noi nu cunoaştem pe cei care sunt numiţi”.
Ieşim posomorâţi. Czernin mă ia de o parte: „Aveţi încredere şi curaj”. Pe stradă, Arion declară că nu putem primi. Imediat după prânz Czernin vine la mine şi-mi spune să nu pierd curajul; ia această afacere pe seama sa; a şi înştiinţat pe Împărat şi e sigur că va obţine, la Kreuznach, încetarea Verwaltungului. (Dimineaţa, agentul Eidinger, care e trimis la Kiev, îmi spusese că Austria voia să ne scape de mâna germană). În urma asigurărilor date reiau lucrul şi chem pe Arion ca să-l îmbărbătez. Redactez o scrisoare lui Kühlmann cuprinzând zece paragrafe cu formularea punctelor principale ale concesiunilor ce cer. Colonelul Mircescu a fost între timp chemat de Czernin, care l-a însărcinat să spună Regelui, că în interesul tronului aliaţii cereau ca d-nul Brătianu cu fratele său Vintilă să părăsească ţara. Studiez cu Mircescu concesiunile ce se pot acorda pe graniţă şi-l rog să aducă pe generalul Lupescu.
La 6 ne întâlnim la Czernin pentru a conferi cu Hranilovici şi consilierul technic von Gratz. Prima întâlnire e violentă. Hranilovici întreabă pe Lupescu dacă îşi bate joc de el. Lupta e mare. Salvez personal Severinul, cu condiţie de a închiria Arsenalul (pe care era să-l închidem), o parte din valea Trotuşului cu Ocna. Lupescu înseamnă alte concesiuni şi se convine ca din cealaltă parte se va face o contrapropunere. S-a câştigat mult teren. Am aflat că Czernin certase pe ai lui, din cauza exagerării. La 7 jum. soseşte Kühlmann, destul de ironic: „La cât la sută aţi ajuns ?” Czernin repeta lui Lupescu declaraţiunea că aceste concesiuni le face lui Marghiloman singur şi că ele nu îl leagă de nici un alt guvern.
 
(Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, 1917-1918, Bucureşti, 1927,  p. 403-408)

 
14 Martie.
           
         Toţi mă întind din toate părţile. Fireşte. La 4 ore convoc pe Arion, Mehedinţi, Th. Rosetti, Grigore Cantacuzino şi general Hârjeu. Corteanu protocolează şedinţa. Concluzie: acceptăm să facem guvernul şi să iscălim pacea, dacă "se fac concesiuni asupra graniţei de munte, promisiuni că se va ridica administraţia militară şi că nu mi se vor pune piedici pentru Basarabia. La 5 jum. la Kühlmann. Rece, când îi comunic deciziile Regelui; mă împinge să nu iau puterea; i-ar fi surâs o situaţie extremă, care ar fi adus abdicarea Regelui; ce garanţii are el în contra lui Brătianu şi a Reginei ? (Cunoştea incidentele de la Iaşi şi era foarte iritat). La condiţiile ce pun înainte, spune că va fi foarte greu cu Militär-Verwaltung, deoarece sunt ordine de sus. Îl rog să nu fie din nou muncit de ideia de a alunga pe Rege: ar fi cel mai rău exemplu astăzi. Vom trata mâine chestiunea în trei cu Czernin. Notez că scrisesem să ne vedem „de plano” în trei, iar el îmi trimisese pe Hoetsch să-mi spună verbal ca să avem o primă întrevedere numai noi doi. La 7 sunt la Czernin. Mai primitor; tot încordat în contra Reginei. Pare sedus de înlesnirile ce poate aduce în rezolvarea chestiunilor un guvern Marghiloman. Doreşte ca ţara să fie cât mai repede în drepturile ei. Admite pentru mâine 10 jum. ore conferinţa în trei.

 
 
“1 [14] martie 1918
Continuă zvonul că Marghiloman, care a plecat cu Garoflid, ar forma un nou Minister, dacă ne recapătă Dobrogea, pentru care bulgarii refuză germanilor avantaje economice.
Primirea la Institutul Anatomic a celor doi copii ai Basarabiei, întâmpinaţi mişcător de Poni, e foarte duioasă. Amândoi, mai ales Inculeţ, vorbesc bine aproape fără şovăire. Sunt foarte aplaudate pasagiile care arată că opera dezrobirii a fost săvârşită de ţărani.
În asistenţă mulţi politicieni care nu simt nimic.
Mi se cere să vorbesc eu. Spun atât: Ne-aţi venit la o mare durere şi ne aduceţi o mângâiere mare.
Marghiloman s-a înscris numai la Regina, a dejunat la Ştirbei şi a ţinut o întrunire cu peste patruzeci de aderenţi.
Numai Tribuna munciştilor îl atacă.”

Nicolae Iorga, Memorii, vol. I
 
„27 februarie [12 martie] 1918
Azi a sosit Marghiloman. A avut în cursul dimineţii o audienţă la Rege.
 


Alexandru Marghiloman (1854 - 1925)

 
La ora 4 d.a. am fost primit şi eu în audienţă.
Explicaţia a durat o oră şi jumătate. Am început prin a arăta Regelui că din cauza ultimului eveniment, impresia generală este că Regele nu are încredere în noi. Eu sunt deprins cu aceasta, dar colegii mei nu; ei simt că nu au autoritatea necesară, mai ales în momentele de faţă, şi sunt hotărâţi a mă părăsi.
Dacă Regele mai are încredere în noi, îl rugăm ca la primul consiliu de miniştri, ce trebuie să aibă loc cât de curând, să spuie câteva cuvinte de încredere miniştrilor; dacă nu, suntem gata să lăsăm locul liber.
În momentele de faţă este necesar să fie o perfectă încredere reciprocă. După ce mi-a făcut diferite obiecţiuni care nu stăteau în picioare, căci le-am răsturnat rând pe rând, fără cea mai mică sforţare, a terminat prin a spune, că este o chestiune de sentiment, că trebuie să fie un fluid între El şi guvern şi, dacărobinetul nu funcţionează, atunci lucrurile nu merg.
În fine, după multe încercări de derobare, l-am făcut să spuie pe faţă că nu mai are încredere în noi şi că ne primeşte demisia.
Venind la Consiliu şi anunţând aceasta, am fost salutat de colegii mei cu un strigăt unanim de uşurare. Generalul Iancovescu mi-a adus o foaie de hârtie şi mi-a spus: te rog scrie demisia, să nu se răzgândească.
Am trimis demisia, iar noi am discutat situaţia şi micile chestiuni la ordinea zilei şi ne-am despărţit cu un sentiment real de vie satisfacţie.”

Al. Averescu, Notiţe zilnice din război, Editura Militară, Bucureşti, 1992, vol. II

 
 
"24 februarie [9 martie] 1918
La Berthelot, parlamentarii. Sunt mulţi. Şi d-rul Cosma, cel cu pacea, care îi va strânge mâna şi-i va spune Vive la France! Delavrancea citeşte adresa şi înfăţişează Biblia de la 1688. Generalul răspunde plângând. Dă asigurare că fiecare din francezi lasă aici o parte din inima lui. Se scuză că e aşa de emoţionat. Dintre ai noştri, atâţia plâng.
 
Barbu Ștefănescu Delavrancea
 
 Barbu Stefanescu Delavrancea - Foto01.jpg
 

Biblia lui Şerban Cantacuzino (1688)
 
 
Aseară se răspândise zvonul că germanii, în patruzeci de camioane, cu câte patruzeci de soldaţi, au trecut pe la Galaţi ca să taie calea francezilor. Berthelot a venit cu vestea la un concert la Palat, întrebuinţând cuvinte tari la adresa lui Averescu. S-a ţinut un sfat cu Regele, apoi azi un Consiliu de Coroană. Regele ar fi spus că, dacă se opreşte Misiunea franceză, el priveşte aceasta ca un caz de război. Se lămureşte că permisia de trecere era în preliminarii, care au fost iscălite de marţi. Seara, o spune Take Ionescu. Vina neînţelegerii ar fi fost şi a Guvernului şi a Misiunii. Dar germanii veniseră cu pretenţia unei carantine de trei săptămâni în Muntenia. Argetoianu începuse negocieri pentru a o înlătura şi dădea speranţe, când Bertehlot a ales calea Rusiei, după ce i se permisese de la Paris, recomandându-i a trece prin Austria numai dacă, absolut, nu se poate altfel. Take Ionescu spune că pe dânsul nu l-au primit francezii fiindcă între români şi ruşi sunt neînţelegeri.
La plecarea Misiunii în câmp, la Socola, pe frig, e foarte multă lume. Vine Regina cu toţi copiii ei. Mai târziu şi Regele, cu faţa crispată de durere. Până la plecarea trenului, el stă înaintea lui, după ce a avut o lungă convorbire înăuntru. E o adâncă emoţie. Ministrul de Război e de faţă: pare mai puţin afectat. Averescu n-a apărut.
 

Generalul Constantin Iancovescu (1862 -1945) ministru de Război (20 iulie/2 august 1917 - 5/18 martie 1918)
 
Au plecat şi englezii.
Enormul tren avea şi un vagon al fostului Mare Duce, văr cu Regina.
D-ra Ventura, d-ra M. Cantacuzino[1] au organizat o demonstraţie contra păcii. Regele, Regina au ieşit în balcon. Suveranul i-a încredinţat că nu-i uită. Guvernul trimite pe participanţi la Curtea Marţială."
 

[1] Este cel mai probabil vorba de doamna Maruca Cantacuzino n. Rosetti Teţcanu (1878 -1969) soţia lui Mihail Cantacuzino (1867 -1928), fiul lui Gh. Gr. Cantacuzino "Nababul", (1832 -1913) cunoscută pentru relaţia ei cu George Enescu (1881 - 1955) cu care s-a căsătorit la începutul lui decembrie 1937. Despre această manifestaţie condusă de Maruca Cantacuzino a scris şi Constantin Argetoianu, Memorii, ediţie Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995, pp. 11 -12.

Nicolae Iorga, Memorii, vol. I

 
 
"23 februarie [8 martie] 1918
Prezentăm, dr. Cantacuzino, dr. Gh. Bogdan şi eu, generalului Berthelot, adresa universitarilor.
Generalul are lacrimi în ochi şi arată că nu ne va uita şi că e sigur că la urmă şi cei care judecă altfel, după ce vor cunoaşte pe germani, vor deveniantantişti.
El a decis a pleca prin Rusia şi a cerut voie de la Guvernul său.
La Cameră obişnuita consfătuire. C. Brătianu îmi spune că unul din acei care înteţeau la război e acum de părere că ne-ar trebui o administraţie germană.
Bujor[1] a spus că nu admite să se insulte inamicul. E vorba de candidatura lui Stere la Rectorat, şi prietenii lui, Botezii, cu Pascu de la Bibliotecă, făceau haz nesfârşit de plecarea francezilor.
Condiţiile de pace s-au publicat în foile de la Chişinău. Li s-au făcut observaţii."

Paul Bujor 
Paul Bujor.jpg
(1862 -1952)

[1] Paul Bujor (1862 -1952) biolog român, membru de onoare al Academiei de Ştiinţe, preşedinte al Senatului (28 noiembrie 1918 - 26 martie 1920), fondator şi fruntaş al Partidului Ţărănesc.

Nicolae Iorga, Memorii, vol. I

 
 
„22 februarie [7 martie] 1918
Armistiţiul nostru cu Puterile Centrale a fost prelungit până la 6 [19] martie în vederea tratativelor de pace. Mare parte din membrii delegaţiei germane de la Brest-Litovsk au plecat, după semnarea păcii, spre Bucureşti, unde se află deja secreatrul de stat german von Kühlmann.
Ministrul de Externe al Franţei, dl. Pichon, vorbind în comisiunea parlamentară a declarat următoarele cu privire la noi: Prima consecinţă a situaţiunii din Rusia este încercuirea României, care este lipsită de orice comunicaţie cu Aliaţii ei. După ce a făcut elogiul României, d-sa a adăugat că sunt temeri că eroica naţiune română să fie silită să se supună momentancondiţiunilor armistiţiului, constată că situaţia României este nenorocită în urma evenimentelor din Rusia. Ziarul Radical, discutând pe larg această situaţie a României, termină articolul astfel: Independenţa României va fi apărată la urma urmelor pe frontul occidental.
O telegramă din Londra spune că în Marea Britanie domneşte o simpatie generală pentru durerile României. Dl. general Ballard[1], ataşatul militar al Angliei, a primit un mare număr de decoraţii pe care Regele George al V-lea le-a împărţit ofiţerilor români, superiori şi inferiori, care s-au distins în crâncenele lupte desfăşurate contra duşmanului în cursul verii anului 1917.”
 

[1] Colin Robert Ballard (1868 -1941) general britanic, rănit în bătălia de pe Somme, apoi ataşat militar în România, decorat cu ordinul Steaua României şi colanul ordinului Carol I, ulterior preşedinte al Comisiei Aliate de Poliţie din Constantinopol (1920 - 1923).

Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj
, 1926, vol. 1


 
 
„21 februarie [6 martie] 1918
Am prânzit aseară la mareşalul Curţii, Henri Catargi. Era şi Ştirbei. La plecare, l-am întrebat dacă are trăsură, mi-a spus că da, ar dori să meargă însă cu mine şi că ceea ce fac este patriotic.
De asemeni şi Prinţul Carol va căuta la prima ocaziune să facă astfel ca să şteargă impresiunea produsă cu ieşirea lui din ziua de 19 la consiliul de coroană.
Delegaţii noştri au sosit ieri la Buftea şi au luat contact cu Czernin şi Kühlmann.
Secretarul de Stat al Germaniei Richard von Kühlmann (1873 -1948)
 




Ottokar von Czernin (1872 -1932)
 
Între condiţiunile pentru armistiţiu, era şi aceea ca misiunile militare străine să părăsească ţara.
Evident, am pus şi pe generalul Berthelot în cunoştinţă despre aceasta precum şi de itinerarul pe care ar putea călători.
În cursul zilei a venit colonelul Pétin, pentru a-mi arăta condiţiunile sub care ar putea să călătorească prin Austria. Mi-a spus în acelaşi timp că ei pregătesc plecarea şi prin Rusia, pentru cazul că guvernul francez nu ar încuviinţa sau că germanii nu ar conveni la condiţiunile puse.
Am primit de la Argetoianu răspunsul că condiţiunile, cum sunt formulate, se vor satisface.”
Anexa A, pag. 279:
Prin telegrama nr. 13 din 20 februarie [5 martie] 1918 adresată d-lui Argetoianu, ministru, la Buftea, unde aveau loc tratativele ceream:
Pentru repatrierea misiunilor puterilor Antantei este de dorit a obţine:
1.    Plecarea lor cel mai târziu peste trei zile.
2.    Personalul misiunilor, circa 1200 de oameni, ofiţeri, grade inferioare, combatanţi, personal sanitar.
3.    Transporturi în trenuri întregi directe, fără transbordări.
4.    Tratament strict neutru, în tot parcursul.
5.    Ofiţerii să aibe dreptul să rămâie cu armele, iar ca bagaje 100 kg de ofiţer şi 50 kg de om de trupă.
6.    Cei câţiva ofiţeri şi oameni de trupă actualmente bolnavi în spitale, la însănătoşirea lor, să beneficieze de acelaşi tratament.
Cum în urma intervenţiei d-lui Argetoianu, se admisese trecerea misiunilor prin Austro-Ungaria, însă cu obligaţiunea carantinei, misiunile străine au refuzat acest aranjament, preferând să plece prin Rusia. 

Al. Averescu, Notiţe zilnice din război, Editura Militară, Bucureşti, 1992, vol. II


 
 
20 februarie [5 martie] 1918
Denize[1] vine la mine. Regina plângea azi-dimineaţă. - Eu nu mai sunt o regină, ci o învinsă, o roabă... E hotărâtă să rămână aici. D-na Greceanu i-a oferit Stânca. Va îngriji de spitale: voi fi o slugă a celor ce sufăr.
Regele a venit aseară la masă cu ochii plânşi. E silit a face ce se face de miniştri, de care nu se poate lepăda, fiindcă o conspiraţie temută l-a adus să-i aleagă.
După amiază la Brătianu. Încă o dată spune că nu crede decât în reclama, nu şi în talentul lui Averescu, impus de curente artificiale în opinia publică (intimul lui, Ressel, spunea că e singurul geniu militar pe care l-a dat marele război). El, Brătianu, l-a propus preşedinte de Consiliu, deşi îi cunoştea intenţiile. Cândva, nu mai voia să poarte decoraţia Regelui, ci numai decoraţia Reginei (Denize îmi spuena că de Crăciun, la o masă ofiţerească, ignorându-se prinţul Carol, generalul ura ofiţerilor, care îi aclamau numele, cât mai repede întoarcere acasă). Brătianu socotea că un general fără culoare de partid, care nu e brûlé[compromis] ar putea face mai bine ce ne impune astăzi soarta: să dăm banii – cum a spus el în Consiliu de Coroană – hoţului întâlnit în codru, până la cel mai apropiat post de jandarmi. Generalul a făgăduit, între altele, şi păstrarea integrităţii teritoriului. Când Averescu s-a dus – şi rău a făcut – la Bucureşti, Brătianu i-a recomandat să nu-şi lase sabia în anticameră, ci să zornăie dintr-însa. El însă, la pomenirea Dobrogei, care ni se ia definitiv, poate pentru a o da noii Comisiuni Dunărene, s-a rugat să i se acorde condiţii mai bune, pentru ca să nu fie împiedicat, cu moravurile pe care Czernin le cunoaşte bine, în opera de moralizare a ţării. Şi de aceea Brătianu a cerut să afle părerea lui. Regele a făcut însă din penultimul Consiliu o declaraţie scrisă, în care scoate d