13 - 14 august 1918, Însemnări ale lui Erich von Ludendorff despre persepectivele războiului pentru Germania

    Îndată ce am avut o viziune completă asupra tot ce se întâmplase la 8 august[1], m-am hotărât să determin cât mai repede cu putinţă o serie discuţii pe care voiam să le am cu cancelarul[2] şi cu secretarul de Stat de la Externe[3]. Aceste discuţii au avut loc la Spa[4] la 13 şi la 14 august.
    La 13 august a avut loc o discuţie cu cancelarul Reich-ului, cu secretarul de Stat von Hintze şi cu mine la Hotel Britannique, în apartamentul feldmareşalului[5].
    Am prezentat situaţia războiului, starea armatei, situaţia aliaţilor noştri şi am declarat că nu mai putem să-l determinăm pe inamic să încheie pace prin operaţiuni militare ofensive. Deoarece la acest rezultat nu se poate ajunge în niciun caz doar prin defensivă, atunci trebuie să determinăm încheierea războiului pe cale diplomatică. La ora actuală Frontul de Vest rezistă, dar dacă ţinem seama de incertitudinea provocată de înfrângerea anumitor trupe, s-ar putea să fie necesară, în anumite condiţii, retragerea acestui front. Am exprimat totuşi speranţa că armata noastră va rezista în Franţa. Asupra aliaţilor noştri situaţia de pe Frontul de Vest le-ar provoca cea mai defavorabilă impresie cu putinţă. În aceste condiţii moralul armatei şi al poporului capătă o importanţă şi mai mare decât până acum. Am discutat acest subiect într-un mod cât se poate de serios. Am semnalat în detaliu răul pe care ni l-a făcut prinţul Lichnowsky[6]. Am insistat din nou asupra necesităţii ca oameni noştri politici să facă şi ei discursuri care să influenţeze opinia publică din străinătate şi că trebuie să formăm un oficiul imperial de propagandă şi lămurire. În ceea ce priveşte starea de spirit din patrie, feldmareşalul nu s-a pronunţat în niciun fel. În judecarea situaţiei de pe front s-a arătat mai optimist decât mine. Secretarul de Stat von Hintze  a tras concluzia foarte clară din cele auzite că este necesară iniţierea unor negocieri de pace şi că trebuie să adoptăm o atitudine foarte conciliantă.
     Cancelarul Reich-ului s-a exprimat pe scurt despre starea de spirit din patrie, fără să spună ceva demn de a fi reţinut. Despre fapta prinţului Lichnowsky a vorbit foarte reţinut şi a făcut aluzie la Înalta Curte de Justiţie a Reich-ului.
     Mai întâi s-a discutat despre starea de spirit din patrie. Cancelarul Reich-ului a rostit câteva cuvinte introductive. Am făcut aceleaşi afirmaţii despre starea de spirit ca în ziua precedentă. Pe urmă Majestatea Sa a dat cuvântul secretarului de Stat von Hintze. Acesta nu a făcut nicio declaraţie referitoare la ceea ce se petrecea în patrie, ci a expus situaţia militaro-politică la fel ca în ziua precedentă şi a rostit aceeaşi concluzie. S-a văzut că avea lacrimi în ochi. Împăratul a fost foarte calm, a aprobat cele spuse de secretarul de Stat von Hintze şi i-a cerut să înceapă o mediere de pace cel mai bine prin intermediul reginei Olandei[7]
      A arătat apoi necesitatea lămuririi poporului şi a unei conduceri ferme şi unitare a tuturor chestiunilor legate de guvernare. Cancelarul Reich-ului s-a pronunţat pentru menţinerea autorităţii pe plan intern. Din punct devedere diplomatic vor trebui să se iniţieze negocieri la momentul potrivit. Pe urmă s-a ridicat şedinţa. Am strâns mâna secretarul de Stat von Hintze profund emoţionat.

 (Eric von Ludendorff, Meine Kriegserinnerungen 1914 -1918, Berlin, 1919, pp. 552 -553)

 

[1] Amiralul von Muller a consemnat într-o notă de subsol şi intenţia feldmareşalului Hindenburg de a trimite în judecata Curţii Militare pe cei consideraţi vinovaţi pentru dezastrul de la 8 august 1918, intenţie nematerializată, fireşte. Regierte der Kaiser? Gottingen, 1959, pag. 428.
[2] Georg Friedrich Graf von Hertling (1843 -1919) om politic bavarez, lider al Partidului Catolic (Centrum), preşedinte al Consiliul de Miniştri al Bavariei (9 februarie 1912 – 31 octombrie 1917), cancelar al Imperiului German (1 noiembrie 1917 – 30 septembrie 1918).
[3] Paul von Hintze (1864 -1941), ofiţer de marină şi diplomat german, ministru plenipotenţiar în Mexic (1911 -1914) în China (1914 -1917 ) în Norvegia (1917), secretar de Stat la Ministerul de Externe (9 iulie –7 octombrie 1918).
[4] Oraş în Belgia, la 35 de km vest de graniţa cu Germania, renumit pentru apele sale termale. La Hotel Britannique a fost sediul Înaltul Comandament German (martie – noiembrie 1918). Aici se va desăşura între 5 şi 16 iulie 1920 prima conferinţă internaţională de după Marele Război la care au participat şi reprezentanţii Germaniei.
[5] Paul von Hidenburg (1847 -1934) feldmareşal german, comandant – mai mult onorific al Armatei a VIII-a, comanda efectivă fiind deţinută de generalul Ludendorff – care a repurtat marile victorii de pe frontul de Est din 1914 la Tannenberg şi Lacurile mazuriene, şef al Înaltului Comandament German (împreună cu Ludendorff, care era şef al logisticii) de la 29 august 1916 până la sfârşitul războiului. Ales preşedinte al Germaniei în 1925 şi în 1932.
[6] Karl Max Furst von Lichnowsky (1860 -1928) diplomat german, ambasador la Londra (1912 – 4 august 1914). A atras atenţia la 26 iulie 1914 asupra pericolului ca Marea Britanie să intre în război împotriva Puterilor Centrale. Toate avertismentale sale au fost publicate în Elveţia, în iulie 1918, sub titlul Memoriul prinţului Lichnowsky. Misiunea mea la Londra (1912 -1914) şi a fost tradus rapid în engleză provocând consternarea tuturor cercurilor politice.
[7] Wilhelmine von Oranien-Nassau (1880 -1962) regină a Olandei (1890 -1948), până în 1898 sub regenţa mamei sale. Nu s-a angajat în nicio mediere de pace, dar din noiembrie 1918 a oferit azil politic fostului împărat german Wilhelm al II-lea şi s-a opus predării sale unui tribunal internaţional care să-l judece pentru crime de război. În 1948 a abdicat în favoarea fiicei sale Juliana.
 
 
Georg Friedrich Graf von Hertling

 
Georg Friedrich Graf von Hertling




Paul von Hintze


 
 Prințul Lichnowsky


 Împăratul Wilhelm al II-lea, Paul von Hindenburg (stânga) și Erich von Ludendorff (dreapta)



Wilhelmine


 

 
 
 
30 iulie/12 august 1918,  Consemnările lui Vasile Bianu pentru ziua de 12 august 1918,  referitoare la poziția președintelui SUA, W. Wilson, față de închierea războiului mondial
 
      Preşedintele Statelor Unite, Wilson, a rostit un nou discurs în Congresul din Washington, precizând următoarele condiţiuni de pace:
1. Acorduri de pace încheiate deschis.
2. Libertatea navigaţiunii pe mări, în afară de apele teritoriale, afară de cazul când aceste mări vor fi închise pentru o acţiune teritorială în vederea executării de tratate internaţionale.
3. Suprimarea pe cât va fi posibil a tuturor barierelor economice.
4. Reducerea armanetelor.
5. Aranjarea liberă, într-un spirit imparţial, a revendicărilor coloniale ţinând cont de interesele populaţiunilor indigene.
6. Evacuarea tuturor teritoriilor ruseşti şi reglementarea tuturor chestiunilor privitoare la Rusia, astfel ca să asigure cea mai bună şi cea mai largă cooperare a celorlalte naţiuni spre a-i da Rusiei ocazia să-şi fixeze propria dezvoltare politică şi naţională.
7. Evacuarea şi restaurarea Belgiei, fără nicio tentativă de a limita suveranitatea de care s-a bucurat faţă de celelalte naţiuni libere.
8. Întregul teritoriu francez va trebui evacuat şi părţile invadate vor trebui restaurate pe de-a întregul.
9. Reajustarea frontierelor italiene, urmând liniile naţionalităţilor.
10. Popoarelor Austro-Ungariei, al căror loc printre naţiuni va fi salvat, va trebui să li se dea pentru prima oară ocazia pentru o dezvoltare autonomă. De două luni Preşedintele a spus că toate naţiunile Austro-Ungariei vor trebui să fie libere şi el a recunoscut viitoarea republică ceho-slovacă.
11. România, Serbia şi Muntenegrul vor trebui evacuate. Serbiei i se va acorda liber acces la mare. Statelor balcanice li se vor da garanţii internaţionale pentru independenţa politică, economică şi integritate teritorială.
12. Suveranitatea şi siguranţa vor fi asigurate imperiului otoman, dar siguranţa şi autonomia trebuiesc garantate naţionalităţilor care trăiesc în prezent sub regimul acestui imperiu. Dardanelele vor constitui o trecere liberă, deschisă în permanenţă, sub garanţii internaţionale.
13. Un stat polonez independent va trebui constituit, cuprinzând teritorii locuite de naţiunile incontestabil poloneze, cărora li se va asigura liber acces la mare. Independenţa politică, economică şi integritatea teritorială a acestor populaţiuni se vor garanta printr-o convenţie internaţională.
14. O societate generală a naţiunilor va trebui formată în virtutea convenţiilor speciale având drept scop să dea garanţii reciproce de independenţă politică şi teritorială tuturor acestor state mici.
       Dl Wilson a terminat zicând că pentru apărarea şi triumful acestui program Statele Unite sunt gata să sacrifice tot ce au şi să-şi pună în joc chiar existenţa lor. Acest program şi aceste vorbe, rostite de cel dintâi cetăţean al unui Stat formidabil, au o putere şi autoritate impresionantă şi răsunetul lor va fi imens. Aliaţii, desigur, vor pacea, dar nu o voiesc decât în condiţiunile la care le dă dreptul posibilitatea ce o au de a continua fără şovăire războiul până la victoria deplină!"
 
 (Vasile Bianu,   Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pag. 44 -45)

 
 
Thomas Woodrow Wilson(1856 -1924)

 

 
 
 
28 iulie [10 august] 1918, Aprecieri ale lui N. Iorga asupra evenimentelor din țară și de pe frontul occidental
 
     Francezii au luat Montdidier şi continua sa înainteze. În pradă, două sute de tunuri[1]. Lumea a strigat înaintea Legaţiei Franciei Vive la France, până au ieşit Nemţii din faţă, de la Statul-major economic.
Ieri, C. C. Arion a vorbit de putinţa ca, lucrurile din Apus lămurindu-se astfel, să se vorbeasca pe alt ton de pe banca ministerială.
    Helfferich[2] e chemat la Berlin, şi poate sa nu mai revie la Moscova.
    Cenzura suprimă ştirea din foaia Lupta că Germanii au cerut personal de Cale Ferată şi pentru Dobrogea Veche. E netăgăduit însă că aceasta s-a întamplat. I. N. Roman mă asigura ca s-a cerut pentru Medgidie şi chiar pentru Bazargic. El crede că Centralii ar voi sa vândă azi o Dobroge pe care mâine ar fi siliţi să o dea degeaba.
     Camera şi-a luat vacanţă.
    Doi deputaţi mai mult sau mai puţin analfabeţi calcă prin casele miniştrilor liberali acuzaţi, ca Ion Brătianu, şi neacuzaţi, ca Mârzescu[3], după ce s-a facut o descindere la Constantinescu[4], care stătea în clădirea unde fusese Familia Luptătorilor.
      La Brătianu s-au luat.... caietele de englezeşte ale nepotului său Constantin!
Antim[5], singurul dintre prelaţi, a votat darea in judecată! Ar fi avut angajamente cu Mitescu, cel mai furios dintre acuzatori.
    Se vorbeşte de intenţia unor perchizitii la Legaţia franceză, de un complot bulgăresc contra ministrului[6], a generalului Lafont, a lui de Flers.
    În teritoriul ocupat, jandarmii unguri strigă că vor lua totul, lăsând pe oameni pieritori de foame..Vagoane întregi cu provizii pentru cei de acasă pleacă în fiecare moment.
 
(Nicolae Iorga, Memorii, vol. II, f.a. pp. 46 -47)
 


 

[1] La 8 august 1918 începuse bătălia de la Amiens sau ofensiva de o sută de zile, care va duce la înfrângerea definitivă a Germaniei şi la încheierea armistiţiului de la 11 noiembrie 1918.
[2] Karl Hellferich (1872 – 1924), om politic german, ministru de Finanţe (21 ianuarie 1915 – 22 mai 1916), vice-cancelar şi ministru de Interne (22 mai 1916 – 24 octombrie 1917), amabasador la Moscova vreme de 10 zile în iulie 1918.
[3] Gheorghe Gh. Mârzescu (1876 - 1926) a fost un om politic şi jurist român, care a îndeplinit funcţia de primar al municipiului Iaşi în perioada 27 aprilie 1914-14 decembrie 1916. De asemenea, a deţinut funcţia de ministru în mai multe guverne liberale.
[4] Alexandru C. Constantinescu (1859 - 1926) a fost un avocat, politician şi ministru român. Membru marcant al Partidului Naţional Liberal, ministru îm mai multe guvernări liberale începând din 1909, cele bru pentru venalitatea sa.
[5] Antim (Alexandru) Petrescu (1875 -1919), arhiereu ortodox român. La 28 februarie 1912 a fost numit arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei și Sucevei. La 3 [16] iulie 1918 a fost numit episcop de Râmnic, unde a slujit oficial până la 6 [19] noiembrie 1918. S-a îngrijit în continuare de nevoile episcopiei, până la 6 septembrie 1919, când a trecut la cele veșnice.
[6] Charles de Beaupoil, conte de Saint Aulaire (1866 -1954), diplomat francez, ministru plenipotenţiar în România (1916 -1920).
 
 
 
 
 
 8 august 1918, Erich von Ludendorff despre ziua de 8 august în istoria Germaniei în Primul Război Mondial
 
Ultimele lupte de pe Somme şi din toamna lui 1918

     Ziua 8 august[1] este ziua neagră a armatei germane în istoria acestui război. Lucruri mai rele nu am trăit decât în evenimentele care au început să se deruleze din ziua de 15 septembrie pe frontul bulgar[2] şi care au pecetluit destinul Cvadruplei Alianţe [Puterile Centrale].

Erich Friedrich Wilhelm Ludendorff

 

     Recunoscând faptul că era pentru prima oară când Înaltul Comandament al armatelor germane trebuia să se gândească numai la apărare, la începutul lunii august avusese loc o repliere a frontului în platoul Lys şi renunţarea la capetele de pod de la Ancre şi Avre, la nord şi la sud de râul Somme.
     La dorinţa mea insitent formulată, generalul von Kuhl[3] a fost trimis la Armata a 2-a pentru a discuta încă o dată măsurile de apărare pe prţiunea de front dintre Albert şi Moreuil. 

 
Hermann von Kuhl

 

      Se aflau acolo două divizii, care se aflau de multă vreme pe poziţii şi păreau a fi foarte epuizate, aşa căî au fost schimbate cu două divizii cu forţe proaspete. În această zonă fierbinte a frontului sectoarele repartizate diviziilor erau înguste, dotarea cu artilerie era bună, şi exista eşalonarea forţelor în adâncime. Toate experienţele zilei dramatice de 18 iulie fuseseră aplicate aici. Doar pentru terminarea construirii poziţiilor nu se făcuse atât de mult, cum se făcuse de pildă la Armata 18 care îşi ocupase mai târziu poziţiile.
     În dimineaţa zilei de 8 august, pe o ceaţă densă, care a devenit şi mai densă din cauza ceţii artificiale produsă de inamic, englezii au trecut la atac având mai ales divizii australiene şi canadiene, iar francezii au lovit între Albert şi Moreuil cu grupări puternice de tancuri, dar fără să disupună de o mare superioritate numerică. Diviziile noastre din zonă s-au lăsat copleşite complet. Sediile statelor lor majore au fost luate prin surprindere de tancuri. Zonele de străpungere s-au extins rapid peste pârâul Luce; trupele noastre care încă se apărau vitejeşte la Moreuil au fost date peste cap. În nord, ofensiva inamică s-a oprit pe cursul râului Somme. Trupele noastre care se luptau în nord au putut să respingă cu succes atacurile de acelaşi gen. Diviziile ce fuseseră considerate epuizate cu câteva zile în urmă şi care se aflau în zona de la sud-vest de Peronne, au fost alarmate imediat de către comandamentul Armatei a 2-a şi puse în mişcare. În acelaşi timp toate trupele disponibile au fost trimise spre zonele unde frontul se rupsese. Grupul de armate Rupprecht[4] şi-a trimis rezervele cu trenul spre aceleaşi zone. 

 
Prinţul Rupert de Bavaria
Prinţ Moştenitor al Bavariei



 

      Armata a 18 a intrat imediat în luptă cu rezervele ei spre sud vest şi a trimis alte rezerve în zona de la nord-vest de Roye. Sigur că au trecut câteva zile până când trupele venite de departe au putut să intre în luptă. Coloane de camioane au fost folosite pentru transportarea lor.
     Chiar înainte de amiază îmi făcuse o imagine clară asupra situaţiei zilei de 8 august. Era foarte sumbră. Am trimis imediat un ofiţer de stat major în zona luptelor pentru a vedea care era situaţia trupelor.
     Rezervele Armatei a 2-a au reuşit să oprească pătrunderea inamicului în Peronne şi la sud de Bray. În direcţia Roye inamicul câştigase teren până la Arvillers, iar la sud de Avre frontul nostru de la Montdidier făcuse o curbură.
Şase până la şapte divizii germane considerate ca fiind categoric bune de luptă fuseseră complet nimicite. Alte trei până la patru divizii, plus rămăşiţele celor distruse erau gata să închidă breşa largă ce se formase între Bray şi Roye.
Situaţia era extrem de gravă. Dacă inamicul îşi continua atacul în mod energic măcar într-o anumită măsură, noi nu ne mai puteam menţine la vest de Somme. Armata 2-a trebuia însă să reziste aici, Armata 18-a, lîsându-şio aripa stângă pe înălţimile de la Matz, urma să se retragă cu aripa dreaptă până la Roye. Această mişcare era prevăzută a se realiza în noaptea de 9 spre 10 august. Dacă nu reuşea atunci inamicul ar fi avut posibilitatea să repurteze o mare victorie[5].
        Map depicting the advance of the Allied line

(Erich Ludendorff, Meine Kriegserinnerungen 1914 - 1918, 1919, pp. 547 - 549)

 

[1] Ziua de 8 august 1918 este considerată în istoriografie drept începutul Bătăliei de la Amiens sau al ofensivei de o sută de zile, care va duce la înfrângerea definitivă a Germaniei şi la încheierea atmistiţiului de la 11 noiembrie 1918.
[2] Este vorba de ofensiva aliată de la Salonic a generalului Franchet d’Esprey împotriva Bulgariei care a fost declanşată la 15 septembrie şi a dus la capitularea Bulgariei la 30 septembrie, ceea ce l-a silit pe Ludendorff să recunoască faptul că Puterile Centrale nu mai aveau cum să câştige războiul şi cel mai bun lucru de făcut era aducerea la putere, la Berlin, a unui guvern care să propună Antantei încheierea păcii, ceea ce s-a şi realizat. Mai târziu însă, chiar înainte de publicarea memoriilor sale, Ludendorff va susţine legenda aberantă a „loviturii de pumnal în spate” acuzând guvernul social-democrat al lui Fr. Ebert că a încheiat pacea când armata germană era aproape de obţinerea victoriei.
[3] Herman von Kuhl (1856 -1958) general german şi istoric militar, colaborator apropiat al lui Ludendorff
[4] Rupprecht von Wittelsbach (1869 -1955) prinţul moştenitor al regatului Bavariei, general german cu funcţii de conducere pe frontul de vest unde a repurtat o serie de succese.
[5] La sfârşitul zilei de 89 august frontul german fusese apart pe o adâncime de 24 de kilometri , 16.000 de germani erau prizonieri, iar pierderile totale ale germanilor se ridicau la 30.000 de oameni. Pierderile britanice – australiene şi canadiene – se ridicau la 8.000 de oameni. Aprecierea lui Ludendorf de „ziua ce amai neagră a armatei grmane” se referă nu atât la pierderile în oameni şi teren, ci mai ales la prăbuşirea dramatică a moralului trupelor germane care au început să capituleze în faţa inamicului.
 
 
8 August 1918 de Will Longstaff, prizonieri germani duşi spre Amiens






 
 
 
   
25 iulie/7 august 1918, Notații ale lui Vasile Bianu referitoare la regimul instituit de Puterile Centrale în teritoriul ocupat

     Astăzi am avut plăcerea să întâlnesc la Iaşi pe avocatul Emil Frunzescu[1] din Bucureşti, un vechi prieten şi contemporan de Universitate. Nevăzându-ne de mulţi ani, abia ne-am recunoscut. El a rămas în Bucureşti pe timpul ocupaţiei germane, mai ales că acel popor cult şi cu pretenţii de a stăpâni lumea îl acaparase şi pe el, trecându-l printre nemţofilii noştri. Ceea ce mi-a povestit despre faptele Germanilor m-a îngrozit şi mai mult decât cele auzite de la alţii.
      Între altele mi-a spus că chiar de la începutul intrării lor în Bucureşti, Nemţii au rechiziţionat toate magazinele de coloniale şi alimente, deschizând cu ele prăvălii destinate numai pentru ei şi aliaţii lor: unguri, bulgari, turci şi evrei, aşa că toţi aceştia cumpărau cele găsite în prăvălie cu preţul din  timpurile normale, iar bieţii Români se uitau cu jind când treceau pe acolo; lor nu li se vindea nimic şi erau siliţi să alerge în alte prăvălii destinate pentru ei şi de unde cumpărau lucrurile ce se găseau, puţine la număr şi în mică cantitate, cu preţuri nemaipomenit de mari. Pentru a putea pune mâna şi Românii pe câte ceva din prăvăliile germane, ei erau siliţi să se roage de câte o servitoare unguroaică ca să meargă şi să cumpere ca pentru ea, sau să recurgă la evrei, care de asemenea aveau mare trecere la ocupanţi. Apoi nu era lună în care Nemţii să nu facă rechiziţii prin casele locuitorilor, luând tot ce le plăcea şi lăsând numai strictul necesar pentru proprietari, aşa că până la urmă aceştia n-au mai rămas cu nimic, o adevărată bătaie de joc şi Românii au ajuns să nu mai aibă cu ce se primeni, îmbrăca şi încălţa. Au luat vasele de aramă şi au dat în locul lor vase de tinchea, cu preţuri de zece ori mai mari decât al celor luate. Au rechiziţionat de la cutare doi cai cu câte 200 de lei calul, şi după câteva luni, după ce s-au servit de ei şi caii au slăbit, i-au vândut aceluiaşi proprietar cu câte 600 de lei, pentru a-i lua din nou după câtva timp iarăşi cu preţul de 200. Nu lăsa să se taie nicio pasăre, sub aspră pedeapsă, pentru ca să aibă ei ce lua. Nu era permis ca cineva să-şi fabrice săpun pentru trebuinţele casei, pentru ca să fie silit să cumpere săpun din prăvăliile evreieşti cu preţuri colosale, etc. Ce să-ţi mai spun?încheie prietenul, Nemţii au făcut ceea ce mintea omenească îşi poate închipui mai rău, şi s-au purtat urât cu Românii în aşa fel încât chiar şi nemţofilii i-au urât, şi ura aceasta, a tuturor Românilor, este atât de mare încât eu cred şi sunt sigur că după pacea generală şi când vom scăpa definitiv de armata de ocupaţie, nu va mai putea călca pământul ţării româneşti nici picior de Neamţ.” (Subliniere în textul original)

 

[1] Emil Frunzescu, avocat şi jurnalist, consemnat în memoriile lui Constantin Bacalbaşa, Bucureşti de altădată, anul 1884, ca fiind unul dintre studenţii de la Facultatea de Medicină care au protestat faţă de modul brutal de comportament al profesorului Grigore Romniceanu şi „au fost siliţi să părăsească facultatea. Unii au plecat la Paris ca să obţină diplome, alţii au trecut la Facultatea de Drept.” Tot C. Bacalbaşa consemnează faptul că în 1927 Emil Frunzescu era „şeful stenografilor Senatului.”
 
  (Vasile Bianu,  Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pag. 41 -42)


 
 
26 iulie/ 6 august 1918,  Scrisoarea contelului de Sain Aulaire către Ministerul Afacerilor Străine despre convingerea familiei regale române  de victoria Antantei în război

     Jassy, 6 août 1918. Le Roi, qui est actuellement absent de Jassy, m’a fait exprimer, à titre personnel, la joie qu’il ressent des dernières victoires françaises. Il a ajouté qu’il était heureux d’apprendre la part qui revient au Général Berthelot. Le prince héritier à exprimé les mêmes sentiments dans une lettre adressée à notre attaché militaire. J’ai écrit au Roi pour le remercier. En exprimant la certitude que les victoires de la France assureront à la Roumanie les réparations qui lui sont dues, je me suis référé aux déclarations de M. Millerand reproduits dans une radiogramme et qui ont produit ici le meilleur effet. Je serais heureux que V. E. pût saisir une occasion de faire des déclarations analogues. Elles permettraient de neutraliser les efforts de la propagande allemande pour accréditer l’opinion que la victoire de l’Entente ne profiterait en rien à la Roumanie. Il importe d’observer le secret le plus strict au sujet des témoignages de sympathie de la famille royale dont la situation est toujours des plus délicates.
Saint-Aulaire

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franţa, inv. 1552, rola 182, cadru 70)

 
 
 
 
 
23-24 iulie [5 -6 august] 1918, Însemnări ale lui N. Iorga referitoare la viața politică românească
 
      La urările pe care Duminică le-am trimis Reginei[1] îmi soseşte acest răspuns: Vă mulţumesc cu atât mai mult pentru urările ce-mi aduceţi. Cu cât în vremuri grele mângâierea vine din suflete alese, şi ştiu că aţi fost neclintit alături de noi. Maria.
      Regina Maria pe timpul vizitei într-un spital de campanie, în anul 1917.
      La Cameră declaraţia[2] liberalilor că nu recunosc Parlamentul ca legal provoacă o mare indignare, cu atât mai mult cu cât ei au spus că guvernul Marghiloman s-a unit cu trădătorii şi dezertorii. Mitescu, avocat îmbuibat de liberali, cere să se introducă în Codul Penal un articol pentru a se permite arestarea pe simple bănuieli a foştilor miniştri!
     Partea tăiată a articolului lui Harden[3] a fost citită în Cameră, Marţi.
     Germanii evacuează poziţiile câştigate la Montdidier, dar se întăresc pe Vesle.
  La alegerea lui Antim[4], Tufescu luase cuvântul pentru a spune că nu votează acest naţionalist. Dar Marghiloman i-a cerut demisia. O scria când s-a întrerupt pentru a spune: Să mă iertaţi, domnule Marghiloman. – Bine înţeles că vei vota cum am spus. – Da, domnule Marghiloman.
    Săulescu[5] spune că-i e scârbă de adunarea de mahalagii care e Parlamentul. A refuzat să prezinte legea contra Creditelor şi Băncii Naţionale, a răspuns că o studiază, apoi, către Marghiloman: De când sunt eu, n-am văzut ceva mai idiot."

(Nicolae Iorga Memorii, vol.II, f.a., pp 44 – 45)

 

[1] Regina Maria îşi serba ziua onomastică la 22 iulie, în calendarul ortodox ziua Sfintei Maria Magdalena.
[2] Declaraţie apărută în presă, deoarece Partidul Naţional Liberal nu a participat la alegerile din iunie 1918.
[3] Maximilian Harden (1861 -1927) jurnalist german, din 1892 redactor şef al revistei Die Zukunft[Viitorul], celebru pentru procesele intentate celor din anturajul împăratului Wilhelm al II-lea. În 1922 a supravieţuit unui atentat al adepţilor Freikorps, ceea ce l-a determinat să sisteze apariţia revistei şi să se refugieze în Elveţia, unde  a şi murit. În iulie 1918 a criticat modul în care a fost încheiată pacea de la Bucureşti.
[4] Antim (Alexandru) Petrescu (1875 -1919), arhiereu ortodox român. La 28 februarie 1912 a fost numit arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei și Sucevei. La 3 [16] iulie 1918 a fost numit episcop de Râmnic, unde a slujit oficial până la 6 [19] noiembrie 1918. S-a îngrijit în continuare de nevoile episcopiei, până la 6 septembrie 1919, când a trecut la cele veșnice.
[5] Mihail Seulescu (1861 -1929), jurist şi economist român cu studii la Paris şi Berlin, membru marcant al Partidului Conservator, ministru de Finanţe (6/19 martie – 3/16 septembrie 1918). Din 1922 în Partidul Poporului.


 
 
 20 iulie/ 2 august 1918, Însemnări ale lui Vasile Bianu despre activitatea generalului Arthur Văitoianu, comisar general al guvernului în Basarabia
"20 iulie/2 august 1918
        Dl. General Văitoianu, comisarul general al Guvernului pe lângă Sfatul Ţării din Chişinău, a început să facă în toată Basarabia o serie de inspecţiuni pentru a se încredinţa de adevărata stare a lucrurilor şi a lua apoi în urma celor constatate toate măsurile trebuincioase pentru a aşeza ordine şi viaţă nouă în toate aşezămintele. D-sa a început cu Tighina (Bender), cetate istorică unde s-au dat în trecutul depărtat lupte memorabile, însoţit fiind de colonelul Manolescu, şeful statului major al comisariatului, de Dr. P. Cazacu, primul director şi directorul finanţelor, şi de alţii. A vizitat prefectura, zemstva ţinutului, azilul orfanilor de război, garnizoana, podul de peste Nistru, cetatea Tighinei, fiind primit bine peste tot locul. La banchetul ce i s-a oferit, generalul Văitoianu a răspuns primarului prin aceste cuvinte: Venit pentru prima dată în oraşul pe care cu atâta pricepere îl conduceţi, sunt încredinţat că noi vom avea prea puţin de lucru faţă de activitatea pe care o desfăşuraţi. Nu voi întârzia ca în curând să transmit M.S. Regelui urările ce-i faceţi în numele oraşului. Aveţi un Rege democrat şi cavaler, un Rege care trăieşte în mijlcul poporului său, care îşi iubeşte poporul şi e iubit de popor, un Rege care nu se gândeşte decât la binele poporului său. Aveţi o Regină pe care ostaşii de pe front au numit-o mama noastră şi mama tuturor, şi acest nume îl pune cu dragoste alături de cel al Reginei româneşti. O să-i vedeţi în curând şi atunci veţi înţelege ce însemnează un Rege care îşi bazează puterea pe cinste şi dreptate. Oastea trimisă aici pentru linişte, încă o dată cu sângele ei şi-a făcut datoria. Veţi vedea că fraţii de sânge şi de inimă ai oştirei, că fraţii cei mai buni sunt soldaţii ce vă păzesc pe teritoriul Basarabiei şi atunci când ei se vor amesteca cu Basarabenii, soldaţi şi ei, se va vedea că lucrurile nu se puteau petrece altfel decât s-au petrecut, căci nimeni nu poate şterge sau întrerupe legăturile de sânge. În altă cuvântare, generalul Văitoianu a zis: Basarabean prin sânge după mama mea, basarabean prin muncă ca orice bun Român, am primit cu mândrie însărcinarea ce mi s-a dat de M.S. Regele Ferdinand. Voi depune toată puterea sufletului meu pentru îndeplinirea misiunii primite... Cred că cu ajutorul lui Dumnezeu se va putea da Basarabiei şi poporului ei tot ce i-a lipsit până acum şi d-voastre veţi contribui cu toată puterea de muncă de care are nevoie.”

 Vasile Bianu,   Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pag. 37

 


 
 
 
30 iulie 1918, Telegrama ministrului afacerilor externe Stephen Pichon către ambasadorul Franţei la Washington, Jean Jules Jusserand, referitoare la perspectivele cooperării economice franco-române
 
Paris, 30 Juillet 1918
 
        Pour Washington. Rapprochement économique franco-roumain
        Je réponds à votre télégramme no. 994.
    Je crois devoir vous recommander une grande circonspection dans les efforts que vous m’avez manifesté l’intention de déployer pour intéresser les milieux industriels et financiers des Etats-Unis à l’avenir économique de la Roumanie. La Roumanie est un des pays qui s’offriront le plus naturellement à l’influence et à l’action économique de la France après la guerre; et de fait, nous avons l’intention d’y pousser le plus possible l’une et l’autre. Nous avions déjà entrepris, d’accord avec les Roumains, avant le traité de Bucarest, l’étude des moyens d’aider à la reconstitution économique de leur pays; et il s’est même fondé à Paris un syndicat industriel et financier, qui se propose de centraliser, quand le moment sera venu, les efforts de notre industrie, de notre commerce et de notre finance pour contribuer supérieurement à cette œuvre. Ce syndicat compte de son côté faire appel à la coopération américaine. Le concours des Etats Unis semble en effet indispensable pour les fournitures en matériel et en argent dont la Roumanie paiera un pressent besoin dès qu’elle pourra reprendre sa vie indépendante et que nous seront momentanément dans l’incapacité de lui procurer nous-mêmes. Mais il est important, pour le développement de nos rapports avec la Roumanie, que ce concours ait lieu autant que possible par notre entremisse en attendant que nous sayons en état de réaliser nous-mêmes pratiquement le programme que nous avons envisagé pour le relèvement et l’émancipation matérielle de ce pays. Il faut donc éviter que les Etats Unis ne viennent, par une action directe, contrarier nos projets et l’effet profitable que nous en attendons. C’est en vous inspirant de cette considération que vous pourrez poursuivre la campagne discrète dont vous me signalez à d’autres égards l’opportunité.
S. Pichon
 
(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franţa, inv. 1552, rola 182, cadre 64-65)
 
 
 
     
 
 
16/29 iulie 1918, Însemnări ale episcopului Raymund Netzhammer despre viața și credința țăranilor români din zona Topoloveni
"29 iulie 1918
       În ultimele două săptămâni, mi-am permis o vacanţă la via noastră din Leordeni. Soldaţii germani din Topoloveni ne-au livrat lapte, pâine, vin şi carne. Locuinţa era foarte primitivă, dar în schimb am avut aer curat. Ne-am plimbat în pădurea învecinată, la umbra pomilor seculari. Peste tot sunt poteci şi ieşiri de unde se pot admira viile şi dincolo de ele câmpiile, pădurile, oraşele şi satele şi pârâurile. De cealaltă parte a pădurii se vede satul Glâmbocel, înconjurat de o pădure deasă. În sat ai impresia că eşti la câteva sute de kilometri departe de orice cultură. Dar nu! În colibele şi căsuţele mici sunt oameni oneşti în frumos port naţional lângă care vine acum un soldat german şi domneşte aici ca un rege!
      În via noastră lucrează 20 de ţărani din satul Negrileşti. Sunt harnici, vorbăreţi şi prietenoşi. Se aşează în grupuri pitoreşti când mănâncă mămăligă, o mâncare din făină de porumb – asemănătoare cu polenta italiană. De trei ori pe zi se aşează în rând să primească ţuică (de prune) aşa cum s-au tocmit, afară de leafă. Sâmbăta, băieţii, fetele şi femeile pleacă în sat, invitându-ne la o vizită la ei. Gazdele mele au închiriat o trăsură şi au plecat în văile pline de fructe, iar ţăranii din Negrileşti au revenit veseli, încărcaţi cu ouă, găini şi alte produse. Ţăranul român este un om bun şi ospitalier!
    Aproape de via arhiepiscopală se află biserica ortodoxă din Goleşti Badi. Oamenii noştri au trăit în bună vecinătate cu ei. Preotul a făcut, înainte de război, multă propagandă politică în faţa cârciumii cu alţi vecini, împărţind şi via noastră. Când s-au apropiat germanii, a fugit în Moldova. În locul lui slujeşte acum preotul din Topoloveni. Deoarece în timpul vacanţei mele erau două duminici, am vrut să văd litughia ortodoxă de duminică.
Au sunat clopotele şi toaca. În ambele părţi stătea la pupitru câte un cântăreţ instruit, manevrând cărţile bisericeşti şi cântând foarte bine. Preotul, îmbrăcat frumos şi curat, făcea ceremonia serios, demn şi impresionant, şi cânta frumos. În biserica încăpătoare şi curată erau 40 de femei şi 12 bărbaţi. Toţi sărutau icoana de pe pupitru, unii mergeau la icoanele din iconostas. Femeile depuneau câte două lumânări şi se retrăgeau la locul lor. Bărbaţii purtau cămăşi frumos brodate şi peste ele veste negre şi stăteau în apropierea pupitrului. În timpul împărtăşaniei preotului, care la orientali durează mult, un ţăran, primarul, a deschis Cazania şi a citit cu glas tare şi accentuat, Evanghelia. După liturghie, preotul a împărţit pâine a sfinţită şi a miruit pe câţiva credincioşi cu ulei. A venit o mamă cu un sugar bolnav, rugându-l pe preot să se roage. El a luat copilul şi l-a dus, rugându-se în mijllocul bisericii, a mers cu el la icoane rugând şi înclinându-se. Apoi l-a aşezat în faţa iconostasului pe podea. De aici îl ia mama în braţe şi merge la stânga iconostasului, unde primeşte împărtăşanie. Mama strânge copilul în braţe şi, sărutându-l, iese din biserică. Aici e linişte, dascălul a stins toate lumânările. Primarul şi doi epitropi mă aşteaptă în faţa bisericii, mă salută ca stăpânul Bărăţiei – aşa se cheamă via noastră de aici. Mă întreabă dacă va rămâne pacea din Bucureşti şi dacă fii lor se vor întoarce din Moldova. Preotul iese din biserică, vine spre noi şi eu discut cu el chestiuni bisericeşti şi liturgice."

(Raymund Netzhammer, Arhiepiscop în România. Jurnal de război 1914 -1918, ediţie Prof. I. Dumitru Snagov, Bucureşti, 1993, pp. 264 – 265)

 
 
 
 
14/ 27 iulie 1918, „ Consideraţiile celebrului jurnalist german Maximilian Harden despre pacea de la Bucureşti” în relatarea lui Vasile Bianu
 
14/27 iulie 1918

      În numerele 191 şi 192 ale Neamului Românesc[1] s-a publicat în traducere un articol important şi semnificativ al lui Maximilam Harden[2], apărut în revista politicăDie Zukunft [Viitorul] din Berlin. 
    Cred interesant pentru cetitorii mei a reproduce acel articol, scris de un publicist aşa de cunoscut ca Harden, şi care articol este plin de o prea frumoasă simţire pentru durerile unui popor străin, depărtat, de care nimic nu îl leagă decât o înalta şi nobilă preocupare de dreptate. Regret foarte mult că cenzura noastră a tăiat o mare parte din articol, desigur cea mai importantă pentru noi, dar, chiar aşa mutilat, acest articol ne arată pe omul luminat care crede că a-ţi iubi ţara şi a-ţi apăra neamul înseamnă, înainte de toate, a preveni pe ai tăi când sunt gata să facă o greşeală şi, când au făcut-o, a le arăta toate urmările ce pot rezulta din ea. Plecând de la păcile încheiate la Bucureşti: cea de la 1812, între Turcia şi Rusia, care ne-a răpit Basarabia; cea din 1886, dintre Bulgaria şi Serbia, încheiată prin mijlocirea României; cea din 1913, care ne-a dat Cadrilaterul, înăsprind relaţiunile noastre cu Bulgaria, Harden se ocupă mai amănunţit cu tratatul de pace din 1918, care ne-a răpit mult pământ românesc, ne-a furat multă bogăţie şi ne-a ştirbit aşa de simţitor demnitatea naţională, el continuă astfel: Oare tratatul semnat acum în prima săptămână a lui Mai, la Bucureşti, va avea el o durata mai lungă, decât cel de la 1913? Numai un spirit naiv visează că el ar creat cumva o stare de drept definitivă. România, a cărei armată n-a fost nimicită, ci s-a menţinut în Moldova, şi care numai prin retragerea Rusiei din război a fost silită să încheie pace, pierde Dobrogea cu portul Constanţa, construit cu trudă şi cu mari cheltuieli, indispensabil pentru viaţa ei economică, şi teritorii considerabile şi importante la graniţa austro-un- gară; pierde libera stăpânire asupra părţii sale de Dunăre şi industria sa de petrol; ea trebuie, până la un termen ce are să fie hotărât ulteriorsă tolereze pe pământul sau corpuri de armate străine (şase divizii), să le hrănească, să le îmbrace şi plătească, şi să conceadă, conducatorilor lor dreptul de a rechiziţiona tot ce în 1918 va fi crescut în România, cereale, leguminoase, nutreţ, vite, carne, lână, toate felurile de lemn şi de produse ale subsolului. Biruitorul renunţă la despăgubirea pentru cheltuielile de războiaceastă despăgubire i-o compensează îmbelşugat îndatoririle de contribuţie puse în sarcina biruitului. Căci România trebuie să despăgubească pe partenerii tratatului şi pe neutrali pentru orice daună făcută prin încălcare militară din partea vreunei Puteri (deci şi a Înţelegerii), iar ea însăşi nu e despăgubită de nimeni. Pe acest mănunchi de îndatoriri apăsătoare, demna diplomaţie de moda cea mai nouă lipeşte eticheta: Părţile contractante renunţă la despăgubirea pentru cheltuielile de război. Şi ea zâmbeşte apoi în cercul celor mici, cari cu evlavie intonează cântecul lui Hölty despre Credinţă şi Lealitate. (Aici urmează o parte a articolului, mai mare decât aceasta, care a fost suprimată, de cenzura română, pentru ca să nu se supere Nemţii din Bucureşti). Articolul lui Harden se termină aşa: Singurul rezultat sigur al păcii tari este că un popor care până acum avea înclinaţiune către Imperiul german, din prietenească admiraţie, devine amărât până la ură. Cât timp mai stau trupe germane în România, nu se va auzi mult despre aceasta. Dar nici un Român nu va uita răul ce s-a făcut ţării lui şi care numai cu consimţământ german, în partăşie la pradă, i s-a putut face. Se ştie cât de ignominios s-au jucat în trecut aviditatea dinastică şi astuţia [perfidia] cabinetelor, supusă ei, cu soarta acestor ţări, acestor popoare. Pentru Împăratul lui Kaunitz[3], Bosnia era o parte de ţară mizerabilă, nedemnă de serioasă luptă pentru ea; nepotul aceluiaşi, arhiducele Carol[4], învingătorul de la Aspern[5], sfătuia pe stăpânitorul Hofburgului din Viena ca, sprijinindu-se pe Slavi şi în unire cu ei, să ia hegemonia în sud-estul Europei. Austro-Germanii şi Maghiarii au astupat însă urechea Maiestăţii pentru acest sfat. Epoca războiului din Crimeea nu aduce Austriacilor, al căror ultimatum a făcut pe Ruşi să se retragă din Ţara  Românească şi Moldova, nimic decât ura tuturor Slavilor, afară de Poloni. Transilvania, pe care Românii o pretind ca fiind cuibul naţionalităţii lor şi pe care pacea de la Satu-Mare[6] a dat-o Casei de Habsburg, ca ţară autonomă, e încorporată în Ungaria: şi de atunci ea este indispensabilă Maghiarilor cerbicoşi... Acum cinci ani Serbia, zăvorâtă de proprietarii de pământ şi crescătorii de porci maghiari, era condamnată să lâncezească în izolare; la dreapta, caricatura de stat Albania independentă, la stânga, zăgazul româno-bulgar trebuiau să apere Imperiul cu două capete, cu două suflete, cu două principii, împotriva puhoiului jugoslav. Azi mizeria de 900 grame de pâine de mălai pe saptămână pentru posesorul unei cartele de pâine şi alte nevoi sa consolează cu ideia că Rusia, îmbucătăţită, e scoasă din rândul marilor Puteri europene, si că Ardealul, Transilvania lui Traian, unde dorinţa de unire a frânturii răzleţite a neamului a tremurat în friguri mai arzătoare decât vreodată în Bosnia, e pus la adăpost de furtună, prin asigurările(anexiunile) păcii celei mai nouă din Bucuresti. Contele Czernin se va fi visat un Machiavelli şi un supra- Talleyrand, când asmuţea pe Români asupra Basarabiei: ocupând-o contra voinţei Rusiei, căreia, după mascarada hătmănească Ucraina îi va apaţinea iarăşi, şi plătind câştigul de ţară cu ura Slavilor, ei vor fi reduşi a se sprijini pe Habsburgi, pe puterea coroanei Sfântului Ştefan, incapabili de alianţă cu Sârbii şi Grecii. Să fim veseli, hai sa ne culcăm! (Zicătoare vieneză cu înţelesul: să nu ne facem nici o grijă) ...
     În Reichstag s-a depus acum propunerea, îngreţăşător de amuzantă ca tratatele de pace dela Brest-Litovsk sa fie menţinute (se înţelege restabilite) în cuprinsul lor intreg.Cât va dura până când aşa ceva se va cere şi pentru cele semnate la Cotroceni? Şi cel ce a obţinut aceste tratate, secretarul de Stat al oficiului de Externe[7], subordonat Cancelarului, şi numai lui responsabil, a fost întâmpinat, la întoarcerea din adieri de miresme balcanice, de Cancelarul Imperiului, de patru secretari de Stat, trei subsecretari de Stat şi de un cor de alţi demnitari, ca un triumfător. Un lux de ceremonial cum nu s-a văzut în nicio ţară din lume, şi care pe orice om serios ar trebui să-l atingă ca pe o insultă adusă unui cufundat in doliu… Dacă omagiul era necesar, atunci l-aş fi îngăduit mai bucuros celuilalt secretar de Stat, care la 10 Mai zicea în ReichstagTrebuie să previn ca să ne ferim a deştepta speranţe irealizabile.
      În legătură cu acest articol s-a tradus şi o notiţă publicată în revista Die Woche[Săptămâna] din 22 iunie 1918, sub titlul: Deutsche Kriegswirtschaft in Rumaenien, [Economia de război în România] în care se dau următoarele date asupra unor alimente pe care Administraţia Militara în România le-a produs sau le-a ridicat din teritorul ocupat: 300.000 quintale metrice (1 quintal metric are 100 kilograme) de marmelade în anul trecut, iar în anul acesta aşteaptă 1.600.000; foarte mari cantităţi de fructe uscate; mari cantităţi de conserve de legume; 2.800.000 kilograme de zeamă de fructe pentru armată şi lazarete; peste 5 milioane kilograme peşte; peste două milioane tone cereale; 10.000 kilograrne carne de cal pe lună; aproximativ 3.000 de păsări domestice pe zi; ouă, unt, brânză, lapte în cantitati mari. Pentru carnea de vacă, de oaie, grăsime, etc., întrebuinţate pentru armata de ocupaţiune sau exploatate, nu se arată date. 

 

[1] Articolul fusese trimis lui Nicolae Iorga de către Dimitrie Onciul, vezi Nicolae Iorga Memorii, vol. 2, pag. 42, însemnarea din 17/30 iulie 1918.
[2] Maximilian Harden (1861 - 1927), nume la naştere Felix Ernst Witkowski, jurnalist şi literat german. Redactor şi editor al revistei Die Zukunft (1892 -1922), celebru pentru acuzaţiile şi procesele intentate anturajului împăratului Wilhelm al II-lea. La 3 iulie 1922 a reuşit să supravieţuiască unui atentat al trupelor Freikorps, după care a oprit editarea revistei - al cărei număr de cititori scăzuse drastic după ce Harden ceruse ca Germania să se conformeze prevederilor tratatului de la Versaiiles – şi s-a stabilit în Elveţia.
[3] Wenzel Anton von Kaunitz (1711 -1794), om politic şi diplomat austriac din epoca absolutismului luminat, cancelar al Imperiului Habsburgic (1753 -1792) în vremea împărătesei Maria Theresia şi a împăratului Josif al II-lea, artizan al politicii externe habsbugice.
[4] Carol de Austria (1771 -1847) arhiduce de Habsburg şi feldmareşal austriac, comandant de oşti în războaiele purtate de Austria împotriva Franţei republicane şi imperiale.
[5] Bătălia de la Aspern, cunoscută mai ales sub numele dat de francezi, bătălia de la Essling, este o confruntare câştigată de austrieci la 21-22 mai 1809 împotriva trupelor conduse de Napoleon I, care în cele din urmă a reuşit să-şi refacă trupele pe insula Lobau şi să învingă decisiv la Wagram, la 5-6 iulie 1809 şi să silească Austria să accepte pacea, iar arhiducele Carol a cedat toate atribuţiile militare.
[6] Transilvania a fost anexată Imperiului Habsburgic prin pacea de la Karlovitz de la 26 ianuarie 1699. Prin pacea de la Satu Mare de la 29 aprilie 1711, s-a pus capăt răscoalei antihabsurgice a nobilimii maghiare din Transilvani care durase opt ani („răscoala lui Francisc Rakoczi al II-lea sau războiul curuţilor”).
[7] Este vorba de secrtarul de stat de la Externe Richard von Kuhlmann, care însă ulterior va fi acuzat în Reichstag (Parlament) de incompetenţă şi silit să demisioneze la 9 iulie 1918.

 
(Vasile Bianu pentru ziua de 27 iulie  1918, din Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, p. 32 -34)
 
 
 
Maximilian Harden (1861 -1927) 

 


 
 
26 iulie 1918 Se propune aducerea în Franţa a lui Iosif Blaga, fost director al Liceului „Andrei Şaguna” din Braşov (unchiul lui Lucian Blaga), refugiat la Christiania (Oslo), deoarece se bucură de prestigiu printre români.
 
     Ministère des Affaires Etrangères. Direction des Affaires Politiques et Commerciales, Paris, 26 Juillet 1918
     On signale la présence à Christiania (6 Mauritz Hansen) de M. Joseph Blaga, transylvain, ancien directeur du Lycée de Brassov (Kronstadt). M. Blaga, qui était possesseur d’une belle fortune, s’est mis à la disposition de l'Etat-Major Roumain quand l’Armée roumaine est entrée à Brassov; lors de la retraite il s’est réfugié en Roumanie. Il est aujourd’hui sans ressources et pour vivre, lui et sa fille donnent des leçons à Christiania. Il se serait mis en relations avec la Légation de France. Il serait, paraît-il, capable d’exercer sur ses compatriotes une autorité dont le besoin se fait sentir. Mais il ne pourrait venir que si on lui en fournissait les moyens, et si on lui assurait ici un emploi qui lui permet de vivre. Nous n’avons jusqu’à présent, à peu près, aucune clientèle parmi les authentiques Roumains de Transylvanie, qui ignorent presque complètement la France. Il y aurait certainement intérêt, pour l’avenir, et quelque doive être le statut futur de la Transylvanie, à  nous en constituer une. A ce titre M. Blaga peut nous intéresser et nous aurions peut-être avantage à nous l’attacher.

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, ANIC, Microfilme Franţa, inv. 1552, rola 192, cadre 91-92)
 
 

 
11/24 iulie 1918, Însemnări ale lui Vasile Bianu despre activitatea și personalitatea generalului Constantin Scărișoreanu
     Bravul general Scărişoreanu[1], comandantul Diviziei IX, a fost trecut la pensie după cererea proprie, suferind de o boală contractată în timpul luptelor din tranşee. Am avut onoarea să cunosc pe acest distins general în luna februarie a.c. pe când Divizia sa a venit pentru câtva timp în Fălticeni şi luam masa la popota ei care adeseori era prezidată de dânsul.
     Generalul Scărişoreanu poate servi de model tuturor comandanţilor de trupă; el se retrage obosit şi bolnav, după ce şi-a făcut pe deplin datoria şi în mod glorios. El a suportat toate privaţiunile războiului fără murmur, tăcut şi liniştit, în tranşeele luptelor aprige din Dobrogea, stând săptămâni întregi neprimenit şi de multe ori flămând în mijlocul vitejilor lui soldaţi, dispreţuind moartea ca un japonez. La îndemnul lui vioi soldaţii Diviziei sale se aruncau cu cea din urmă energie asupra vrăjmaşului, al cărui foc nu înceta ziua şi noaptea.
     Într-una din zile, fiind mai bine dispus, ne-a povestit la popotă cum odată fiind pe front în Dobrogea, la Topraisar, pe la amiazi, pe când în toiul luptei sta cu alţi ofiţeri privind desfăşurarea atacurilor, deodată un colonel îi zice: Domnule General, vă rog să vă depărtaţi de aici, căci sunteţi ameninţat de ghiulele vrăjmaşului, care cădeau cu droaia în apropierea lor. Generalul îi răspunde: Voi rămânea aici, căci moartea ori unde ne poate ajunge! Colonelul însă a stăruit mereu şi generalul se opunea. Într-un moment dat colonelul prinde de mână pe general şi cu forţa îl trage repede la vreo 25 de paşi de acolo, unde abia au ajuns şi o ghiulea cade tocmai în punctul în care erau mai înainte!
     În bătălia de la Mărăşeşti, generalul Scărişoreanu a stat zile întregi sub bătaia cumplită a tunului până ce divizia sa a obţinut succese legendare asupra trupelor bavareze, care atacau năprasnic zi şi noapte, fără odihnă. Tot astfel s-a purtat în luptele de la Târgu-Ocna, pe valea Trotuşului, la Cireşoaia, la Cocoşilă, fără ca duşmanul să poată rupe frontul.
     Acest general viteaz, cu fire liniştită şi fără pretenţii în viaţa-i zilnică, era aşa de modest încât nu purta nici însemnele gradului pe căciulă şi manta, şi odată mergând pe stradă îl întâlnesc nişte ofiţeri care nu erau din divizia sa şi nu-l cunoşteau. Acei ofiţeri crezându-l un inferior aşteptau să fie salutaţi, dar el mergea înainte cu capul plecat. După ce s-a depărtat de ei cu câţiva paşi, unul din ofiţeri se întoarce şi se uită lung după el, apoi indignat se întoarce spre camarazii lui şi le zice cu glas tare: aş vrea să ştiu cine o fi răcanul ăsta de nu ne salută?
     Generalul Scărişoreanu era un om cumpătat la vorbă şi drept, exemplu viu de muncă şi de morală, şi un simbol sublim de jertfă pentru subalternii săi, iar în toiul luptelor era idolul unei divizii de eroi. El privea cu sânge rece, fără să se tulbure, toate complicaţiile situaţiei de luptă şi impunea prin figura lui serioasă şi măreaţă; pe răniţi îi vizita când gemeau pe tărgi şi îi îmbărbăta şi îi mângâia cu vorbe potrivite, alinându-le astfel chinurile şi durerea. În împrejurări neprielnice ca teren, armament şi număr nu şi-a pierdut niciodată capul în luptele cele mai grele cu duşmanul şi întotdeauna, mulţumită geniului său de comandant a reuşit ca divizia lui să săvârşească mari fapte de vitejie.
 
 (Vasile Bianu,  Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pag. 28 -29 )

 
Constantin Scărişoreanu

     Generalul Scărişoreanu a fost înlocuit cu generalul Traian Moşoiu[2], un alt viteaz şi unul din cei mai încercaţi comandanţi din războiul nostru."

 Traian Moşoiu

[1] Constantin Scărişoreanu (1869 -1937) general român, a îndeplinit mai multe funcţii de comandă pe perioada Războiului de Întregire, dintre care cea mai importantă a fost aceea de comandant al Diviziei 9 Infanterie. A fost considerat unul dintre cei mai merituoşi generali români din perioada războiului, fiind primul ofiţer înaintat la gradul de general chiar pe câmpul de luptă, la 15/28 octombrie 1916. Un sat din comuna Amzacea, judeţul Constanţa, îi poartă numele.
[2] Traian Moşoiu (1868 -1932) iniţial în armata austro-ungară, general (ianuarie 1917), ulterior guvernator militar al Transilvaniei (martie –decembrie 1919) comandant al Garnizoanei militare Budapesta şi Guvernator Militar al teritoriilor ungare de la vest de Tisa. Ministru de Război în martie 1920 şi ministru al Comunicaţiilor în vremea guvernării lui Ion I.C. Brătianu (1922 -1926) a condus comisia pentru organizarea încoronării regelui Ferdinand I la Alba Iulia, în Catedrala Reîntregirii (15 octombrie 1922).



 
24 iulie 1918, Roma, Memoriu al Comitetului de acţiune al românilor din Italia, condus de Simion Mândrescu, adresat guvernului italian, pentru aprobarea organizării unei legiuni de voluntari dintre prizonierii români din armata austro-ungară.
 
     All’Alto Governo Italiano, Roma
     Il Comitato di Azione dei Romeni di Transilvania, Banato e Bucovina, considerando il fatto, che gli ufficciali romeni irredenti, concentrati à Città Ducale, il 18 Luglio 1918, furono dichiarati liberi allo scopo di formare la Legione romena, si permette di presentare all’Alto Governo Italiano le seguente proposte, destinate a continuare questo fatto compiuto: Di decretare la legione quale “Legione dei Romeni irredenti di Transilvania, Banato e Bucovina”, perchè la Romania ufficiale avendo conclusa la pace, se anche ci fosse data la possibilità effetiva, non può esservi rappresentata per i motivi del diritto internazionale. Per lo stesso motivo e per il motivo che essendo la legione istituita per i Romeni irredenti, essa sarà rapprresentata dal “Comitato di azione dei Romeni di Transilvania, Banato e Bucovina”, senza l’intromissione dei Romeni di Romania, essendo i fatti in accordo colla dichiarazione della Sua Eccellenza il Presidente del Consiglio dei Ministri all’occasione del ricevimento del “Comitato pro Romeni”. L’incorporazione e la promozione degli ufficiali della legione si farà in seguito alle proposte di codesto comitato, eccetto la promozione “per merito di guerra”. Il collegamento fra il Governo ed il Comando Supremo Italiano da una parte e fra la legione dei Romeni irredenti qual’essere nazionale e formazione militare dall’altra parte, sarà compiuto dal suddetto Comitato. Alla proposta del Comitato in riguardo della divisa si aggiunge che sarà quella italiana, ma colle mostrine del tricolore romeno orizontale; sul beretto nello stesso luogo, dove si trova la stemma italiana, sarà applicata una rosetta in tricolore romeno, e la distinzione del grado si farà per gli ufficiali sul beretto, come hanno gli ufficiali italiani e per mezzo delle lincette sulle spalline, e per i sott’ufficiali soltanto sulle maniche. Il Comitato farà ulteriormente le sue proposte riguardanti tutte le questioni della legione dei Romeni irredenti, siano d’ordine generale, ossia speciale all’Alto Governo Italiano ed al Comando Supremo ogni volta, quando ve ne richiederanno le circostanze.
     Roma, 24 Luglio 1918
     Presidente, S. Mandrescu,
     Segretario, Ionel Risca
 
     Desiderata 
  1. Libération et équipement immédiate des officiers de Cittaducale: leur envoi à Urbania où sont déjà concentrées quelques centaines de soldats roumains.
  2. Maintien constant du camp d’Urbania à un niveau d’effectif de mille (1000) hommes. (Pour commencer et jusqu’à nouvel ordre, 500 hommes).
  3. Équipement et libération immédiate avec toutes les prérogatives du soldat, de l’élite de ces milles hommes, après choix et triage opéré par nos soins. Ils seraient au plus tôt dirigés sur un camp désigné par le Commandement Suprème (Rovigo par exemple), où aurait lieu leur armement et la formation des bataillons. C’est là que se trouveraient aussi les officiers italiens nécessaires au complèment des cadres.
  4. Au camp d’Urbania résiderait une garnison roumaine en uniforme et armée, composée d’officiers et d’hommes choisis par nous, sous notre responsabilité, et auxquels reviendrait la garde du camp et la charge de recevoir et de trier les nouveaux soldats. Il serait important d’avoir à Urbania même le matériel nécessaire pour veiller à l’amélioration du sort de nos légionnaires, mis ainsi visiblement en regard du sort.
  5. Les soldats éliminés seraient dirigés vers un camp quelconque de concentration de façon à ne point rencontre ceux qui devraient arriver par la suite. Les prisonniers roumains faits nouvellement sur le front devraient être constitués en un groupement spécial aussitôt que possible, leur esprit étant d’ores et déjà excellent et pouvant par des contacts malheureux devenir moins bon. Dans les différents groupements de prisonniers d’Italie, il faudrait procéder immédiatement à la séparation des Roumains de tous autres éléments étrangers.
  6. La désignation d’un commandant italien, pour la Légion Roumaine, ferait gagner un temps précieux. Le Colonel Ferigo, que plusieurs années de vie militaire attachent à notre pays, serait un choix particulièrement heureux.
  7. Si le besoin s’en faisait sentir par la suite des camps analogues à celui d’Urbania, pourraient être établis dans d’autres localités, augmentant ainsi simultanément le débit d’hommes pour la Légion.
(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Italia, rola 21, cadre 90-94)
 
 
 
     13 iulie 1918, Notații ale amiralului Georg von Müller despre evoluția războiului submarin și înlăturarea lui Kuhlmann
     Ora 11 şi un sfert. Conferinţă la Împărat cu Holtzendorf[1] care din păcate, contrar sfaturilor mele, abordează tema conflictului său cu Ludendorff. Maiestatea Sa face câteva remarci despre mania grandorii şi declară că nu are de gând să-l demită pe amiralul Hopman[2].
Albert Hopman
     Pe urmă Holtzendorf a vorbit despre blocada submarină împotriva Americii. M.S. L-a întrerupt imediat şi i-a spus că n-are de gând să decreteze blocada doar cu două submarine. Pe deasupra negociatorul McGormick, căsătorit cu o Rockefeller, a fost din nou declarat prieten al preşedintelui Wilson şi om de bază pe Wallstreet.
     În final, în mod surprinzător, M.S. s-a exprimat foarte tăios despre lipsa de rezultate a războiului submarin faţă de transporturile de trupe americane[3]. Este evident că împăratul a fost bine prelucrat în acest sens de către Comandamentul Suprem. Am impresia că pentru Armată, Marina noastră a devenit ţapul ispăşitor pentru cazul în care nu-i vom putea răzbi pe americani şi formula lui Hindenburg: „Vremurile-s grele, dar victoria e sigură” nu se va confirma.
     În final M.S. a vorbit foarte dispreţuitor despre Kühlmann care a refuzat să mai rămână încă opt zile în funcţie aşa cum dorise cancelarul[4]. Principalul punct de acuzare a fost acela că ministrul de Externe a dezavuat în Parlament cuvântarea M.S. de aniversare a treizeci de ani de domnie (15 iunie 1918) în care Împăratul a vorbit despre confruntarea dintre concepţiile germane şi anglo-saxone..."

(Georg von Müller,   Regierte der Kaiser?, Göttingen, 1959, pag. 392)
 

[1] Henning von Holtzendorff (1853 -1919) amiral german, din septembrie 1915 şeful Marelui Stat Major al Marinei. Promotor al războiului submarine nelimitat. Avansat la gradul de mare amiral la 31 iulie 1918, destituit la 10 august.
[2] Albert Hopman (1865 -1942) viceamiral german (14 octombrie 1917). Din decembrie 1917 preşedintele unei comisii tehnice nautice (Nateko) cu sediul la Odessa pentru reglementarea navigaţiei pe Marea Neagră; ulterior sediul s-a mutat la Sevastopol. În noiembrie 1918, comisar pentru armistiţiu pentru Marea Neagră şi Marea Mediterană.
[3] Însemnare ulterioară a autorului: Trebuie să recunoaştem cinstit că războiul submarin a eşuat în faţa convoaielor foarte bine organizate şi asigurate ale trupelor americane. Speranţele Marinei, care din păcate s-au exprimat şi într-o cuvântare bombastică în Parlament la începutul anului 1917, că ajutorul american nu va însemna nimic, nu s-au confirmat. Cu toate acestea părerea mea este că în vara şi toamna lui 1918 am fi avut cea mai mare şansă să ajungem la o pace suportabilă printr-o acţiune energică a submarinelor care ajunseseră la un tonaj mai mare şi o artilerie mai puternică...
[4] Richard von Kühlmann demisionase din funcţia de ministru de Externe la 9 iulie 1918.


 
     27 iunie/10 iulie 1918, Însemnări ale lui Vasile Bianu despre  restabilirea frontului oriental și evoluția operațiilor pe diverse fronturi

     Ziarul d-lui Clemenceau L’Homme libre[1], vorbeşte despre restabilirea frontului oriental astfel: Trebuie reconstituit frontul oriental pentru a-l înlocui pe acela pe care l-am pierdut în urma intrigilor germane. Şi aceasta se poate face numai prin Japonia, care are o armată proapătă şi intactă de 4 milioane de oameni. E mai mult decât trebuie pentru a sfârşi o dată cu Germania şi a i se impune cu concursul Aliaţilor din occident pacea Dreptului.
     Naşa Rodina, ziar rusesc, publică ştirea despre pregătirea repede a unui mare număr de vase, până la 70, care vor face debarcări de trupe anglo-americano-japoneze în Rusia. Wilson şi Taft au declarat că America va trimite toate rezervele sale şi va forma un nou front.
     În Albania, Italianii şi Francezii au obţinut un succes important. Italianii au cucerit muntele Malacastra, iar Francezii au luat primele pante ale muntelui Tomorica şi înaintează între această înălţime şi Devoli, afluent al râului Semeni. Austriacii au pierdut 1300 de prizonieri.

 
 Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pag. 21 -22

[1] L’Homme libre, ziar întemeiat de Georges Clemenceau la 6 mai 1913. Ziarul a fost interzis la 29 septembrie 1914, după ce Clemenceau a denunţat lipsurile serviciul sanitar al armatei franceze, şi a reapărut la 8 octombrie 1914 sub titlul de L’Homme enchaîne [Omul înlănţuit].
 
     Duminică, 7 iulie 1918, Însemnări ale episcopului Raymund Netzhammer despre încheierea anului școlar catolic

    
În cursul săptămânii trecute şcolile noastre au încheiat anul de învăţământ cu obişnuitele examene şi împărţirea premiilor. Despre anul şcolar 1917/18 la şcolile catolice din dieceza Bucureşti inspectorul şcolar, prelatul August Kuczka s-a prezentat un referat tipărit la Tipografia Senatului, de peste o sută de pagini. Sunt menţionate pe scurt: istoria şcolilor, orarul şi programnelede învăţământ, numărul ptofesorilor şi elevilor, taxe şcolare, dispoziţii disciplinare. Cea mai mare atenţie se acordă şcolilor de băieţi şi celor două gimnazii arhiepiscopale ale Capitalei. Darea de seamă, tipărită pe hârtie de război, are 23 de pagini, colile cu fotografiile cadrelor didactice şi cele mai importante instituţii. Prelatul este mulţmit că întâmpinările lui la Ministerul Învăţământului, în privinţa examenelor la şcolile arhiepiscopale au fost aprobate pentru viitor. La şedinţa profesorului Dimitrie Onciul[1], din ziua de 17 iunie de la Ministerul Învăţământului, care trebuia să hotărască s-a îngăduit inspectorului să-şi susţină cauza

[1] Dimitrie Onciul (1856 -1923) a fost un istoric român, membru titular al Academiei Române (1905).
 
Dimitrie Onciul
     Hotărârea a fost în favoarea noastră, care ne-a fost confirmată în ziua de 27 iunie, aşa că am adăugat pe o foaie separată, darea de seamă a şcolii. Azi a fost prelatul Kuczka foarte onorat, primind Crucea Ordinului Franz Joseph.
 
Pr. Kuczka Augustin
Născut la: 14.01.1865, Osiny (Silezia)
Hirotonit la: 09.02.1890, Rusciuk
Decedat la: 26.12.1936, -
Înmormântat la: -
Obs: Prelat papal si inspector scolar
https://ecp.yusercontent.com/mail?url=http%3A%2F%2Fwww.ercis.ro%2Fdieceza%2Fpreoti%2Fraposati%2Fkuczka_augustin.jpg&t=1531149393&ymreqid=d253a623-3bc5-5384-1ce6-5b003c01fb00&sig=alVoT1qIbrbCvSi_Vhz5wA--~C


 
    23 iunie/6 iulie 1918, Însemnări ale lui Vasile Bianu despre activitatea marelui boier basarabean și filantrop Vasile Stroiescu

    Marele filantrop din Basarabia, dl Vasile Stroiescu[1], care a făcut atâtea donaţiuni pentru înaintarea culturii româneşti, dând numai fraţilor noştri din Ardeal şi Ungaria peste 3 milioane de lei, se află la Paris, aşteptând cu nerăbdare ziua fericită în care se va putea întoarce în Basarabia lui mult iubită şi acum românească pe vecie. Poşta basarabeană a început să se naţionalizeze, înlăturându-se personalul străin, care nu voia cu niciun preţ să ţină seama de noua stare de lucruri; în locul străinilor s-au numit numai basarabeni de naştere."


[1] Vasile Stroiescu (1845 – 1926) a fost un cărturar de frunte, susţinător al învăţământului şcolar şi om politic român basarabean, filantrop şi membru de onoare al Academiei Române (24 mai 1910), care a promovat cultura naţională şi a neamului. S-a născut în familia comisului Vasile Stroiescu, descendent al jitnicerului Ioan Stroescu. A făcut studii la Liceul Regional din Chişinău, la liceul din Kamenes-Podolski, apoi la Liceul Richelieu din Odessa. A studiat dreptul la Universităţile din Moscova, Sankt Petersburg şi Berlin. Apoi a călătorit prin Europa şi Africa. Licenţiat în drept, este numit ca judecător la Tribunalul din Hotin. Aici face cunoştinţă cu scriitorul Alexandru Hâjdeu (1811 -1872), tatăl lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, iar mai târziu, în România, cu poetul Octavian Goga (1881 -1938). A fost specialist în drept, dar îl preocupa şi istoria, literatura, ştiinţele agricole. A moştenit de la părinţi mai multe moşii, cu suprafaţa totală de 25.000 ha, şi apoi mari cirezi de vite, herghelii de cai, turme de oi, numeroase conacuri. Toate aceste averi le-a pus în serviciul ţării, în folosul ţărănimii „pe care a iubit-o, a îndrumat-o şi a ajutat-o” (Eugen Holban). Pământurile le-a dat în arendă ţăranilor şi a făcut donaţie cooperativelor agricole şi forestiere. Suma de bani, obţinută din vânzarea imobilelor a fost transferată fondurilor caritabile pentru construcţia de şcoli, biserici şi spitale în toate provinciile româneşti - dar mai ales în Ardeal, unde şcolile confesionale româneşti erau ameninţate de maghiarizare - pentru sprijinirea instituţiilor culturale, pentru tipărirea cărţilor, pentru asigurarea cu burse a tineretului studios. Ctitor al bisericilor din Şofrîncani, Zăicani, Trinca, Pociumbăuţi, fondator al spitalelor din Trinca şi Brătuşeni, donator în sprijinul bisericilor, spitalelor şi şcolilor dinTrinca, Stolniceni, Brînzeni ş.a.
 ( Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pag. 20)
 
     22-23 iunie/ 5-6 iulie, Notații ale lui Alexandru Marghiloman referitoare la controversa din Parlament cu Alexandru Marghiloman
 
22 Iunie (5 Iulie). Averescu începe interpelarea sa asupra scrisoarei lui Czernin către Lupescu. Averescu spune: către Rege. Teza: Această scrisoare m-a adus la putere; e o atingere la demnitatea ţării şi n-am calitate pentru a încheia şi a face să se ratifice pacea. Începuturile sunt slabe, deşi vorbeste cu ură. Va continua mâine. Regele chemându-mă, am stat mai mult de un ceas cu M. S. Puţine lucruri interesante, dar Regele mi-a atras atenţia asupra faptului, pe care îl bănuiam, că Averescu e în legătură cu liberalii (Argetoianu lucrează cu activitate în acest sens pe lângă Duca, şi cred că generalul Iancovescu a luat iar contact cu Vintilă Brătianu).

23 Iunie (6 Iulie). Averescu a fost lung şi neîndemânatic. Mi-a dat ocazia să-i dau o lecţiune straşnică. Discursul meu a avut un foarte mare succes. Toţi: „l-ai turtit”. Am sfârşit printr-o ameninţare serioasă contra tuturor acelor care ar voi să ajungă la fapte. Lucrul acesta e departe de a fi trecut neobservat.
(Al. Marghiloman, Note politice, vol. III, 1917-1918, Bucureşti, 1927, p. 556-557)
 
     21 iunie/4 iulie 1918, Însemnărti ale lui Vasile Bianu despre evoluția operațiilor de pe front

     Astăzi s-a votat şi în Senat proiectul de lege pentru ratificarea tratatului de pace. Astfel pacea este ratificată, dar sufletul nostru adânc rănit nu poate fi împăcat; el îşi caută înainte dreptatea şi nu se va astâmpăra până când nu va găsi-o întreagă!
     De pe frontul apusean ne vine îmbucurătoarea ştire că trupele franco-engleze au dat câteva contra-atacuri având succese frumoase. Astfel între Soissons şi Villers Cotterets au înaintat pe o adâncime de doi kilometri şi pe o lungime de şapte, făcând peste 1.200 prizonieri cu 18 ofiţeri şi 100 subofiţeri. Germanii au mai încercat un violent atac, care a fost înecat în sânge; apoi ei au atacat şi au încercat alte două contra-atacuri cu o violenţă extremă şi cu efective mari, dar ele s-au sfărâmat sub focurile Aliaţilor noştri de mitraliere şi baraje de artilerie. Într-un atac francezii au luat punctul important Saint-Pierre Angle. În ultimele trei ofensive duşmanii au avut pierderi de peste un milion de oameni, pe câtă vreme pierderile Aliaţilor noştri nu trec de 500.000.
     Pe frontul italian succesul Aliaţilor noştri a fost măreţ. Austro-germanii au fost aruncaţi pe malul stâng al râului Piave şi întreagă linia italiană a fost restabilită. Se zice că apele acestui râu ar fi fost înroşite de sânge şi albia lui plină de cadavre de ale vrăjmaşilor, care au avut pierderi de peste 200.000 de oameni, dintre care 24.000 au fost făcuţi prizonieri. Afară de aceasta Aliaţii au luat un enorm material de război şi muniţiuni: 63 de tunuri, 65 bombardiere, 1234 mitraliere, 37.100 puşti şi 2 aeroplane, afară de reluarea întregului material de artilerie ce fusese părăsit de trupele italiene în primele zile ale ofensivei. Comandamentul superior al trupelor austriace a fost înlocuit cu ofiţeri germani, în cap cu generalul von Bellow[1], trimiţânu-le şi trei corpuri de armată germană în Trentin. Ofensiva austriacă a fost aşa de bine pregătită şi superioritatea numerică aşa de mare, încât reuşita părea sigură, ceea ce a mărit cu atât mai mult succesul strălucit al Aliaţilor noştri. Se zice că pe frontul italian au început să lupte şi trupe americane. De altfel se asigură că numărul trupelor americane de pe frontul francez s-ar fi ridicat la 900.000 şi Preşedintele Wilson într-o telegramă recentă cere Preşedintelui Poincare al Franţei să reziste din toate puterile şi să fie sigur de tot concursul american, care va fi din ce în ce mai însemnat, conform planului iniţial."
 
 Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pag. 19-20



[1] Vasile Bianu se referă la a doua bătălie de pe râul Piave (15 -22 iunie 1918) care a consemnat dezastrul austro-ungarilor. Feldmareşalului Conrad von Hoetzendorf i s-a luat comanda şi a fost înlocuit cu prinţul austriac von Schonburg-Hartenstein.


 
20 iunie /3 iulie 1918, Notații ale lui N. Iorga privind situația ofițerilor români prizonieri în lagărele germane de la Stralsund și Crefeld.

     Un locotenent Morcovescu, student în litere, fiul învăţătorului din Homoraciu, a venit din Stralsund şi Crefeld. Erau acolo şase sute de ofiţeri de-ai noştri. De când le trimetea provizii Crucea Roşie erau bine ţinuţi, deşi foamea făcea ca personalul de la Căile Ferate germane să fure din pachetele lor. Aveau teatru, jucând şi piese iredentiste, după ce, înaintea Germanilor încântaţi, începuseră cu Alt-Heidelberg[1]. Îşi căutau cele necesare în oraş, ceteau cărţile aduse de cei veniţi din spitalele şi teritoriul ocupat şi jucau, pe mii de mărci, cărţi.
         Cu toate invitările desperate din Crefelder Zeitung, Nemţoaicele mureau după oamenii frumoşi şi călduroşi din Sud. Sentinele, pe bani, schimbau scrisorile. S-au făcut şi logodne. La plecare au primit mai multe flori decât aici, la mobilizare. Alte trenuri au trebuit să plece noaptea. În unele familii au fost scene.
         Morcovescu a petrecut câteva zile acasă. Acolo unii au fost jăfuiţi; alţii, bine plătiţi, laudă pe Nemţi, cărora le dă Dumnezeu biruinţa, fiindcă sunt oameni drepţi. Învăţătorii au fost, la un anume moment, duşi între puşti. Femeile, mai toate, se poartă prost. Mâncarea se ia unde se găseşte. Casa mea din Văleni e prădată înăuntru, cu ajutorul localnicilor. Oraşele sunt curate şi în bună rânduială. Paza o fac noaptea patrulele austriece şi germane. Jandarmii noştri au început a primi poliţia prin sate. Etapele duşmane se retrag".
 
[1] Heidelbergul de altă dată, piesă de teatru a scriitorului Wilhelm Meyer- Förster (1862 -1934), premiera la 20 noiembrie 1901, la Berlin. A fost cea mai mult jucată piesă germană din prima jumătate a secolului al XX-lea.
 
 (Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pag. 29-30 )
 


 
 
1 iulie 1918, Însemnări ale episcopului Raymund Netzhammer despre sărbătoareea de la Craiova
 
1 iulie 1918
    Ieri am vizitat marea noastră parohie din Craiova, am luat parte la liturghie şi am participat la funcţiuni pontificale. Ni s-au prezentat ofiţeri catolici, trupa din Baden şi preotul dr. Rauch din Freiburg. Am primit toate organizaţiile parohiei noastre. În cea mai mare sală a oraşului s-a organizat o seară familială cu un program bogat. O bună muzică militară a executat mai multe piese orchestrale, iar corul bisericesc a completat programul. S-au ţinut cuvântări. Cea mai bine primită din predicile originale ţinute craiovenilor a fost aceea a preotului de campanie Hohmann din Calafat, care este îndrăgit de catolici. Administraţia germană a aprobat 250 litri de vin pentru serbare, la un preţ convenabil.
     La sfârşit preotul Höhner a dirijat un Imn Naţional al Craiovenilor, care a fost îndelung aplaudat.
 
(Raymund Netzhammer, Arhiepiscop în România. Jurnal de război 1914 -1918, ediţie Prof. I. Dumitru Snagov, Bucureşti, 1993, pag. 263.)
 
 Arhiepiscopul romano-catolic Raymund Netzhammer (1909)


 
 
 
30 iunie 1918,  Belgrad,"Trei pe o bancă şi convingeri despre revoluţie”. Însemnări ale caporalului Dumitru Cimbrudean

      În curtea spitalului fac cunoştinţă cu plutonierul Hagea de la Regimentul 50. Şedem pe bancă. Vorbim despre literaţii români şi în special despre cei din Transilvania, apoi de soarta României. Criticăm stările din Rusia. Lângă noi mai vine şi consăteanul Baltezan, intrând şi el în vorbă, găsindu-ne întunericul împreună. Avântându-ne în fel de fel de discuţii, ajungem la rezultatul că trebuie să condamnăm războiul ca un rău pentru civilizaţie ; apoi ce rost am avut noi, românii, că am luptat pentru Austro-Ungaria pe toate fronturile ? Din când în când privim în părţi, nu cumva să fim spionaţi de cineva.
       Hagea spune că mai multe regimente s-au revoltat, dar acestea au fost desfiinţate şi împărţite între altele.
     Din discuţiile noastre am constatat că toţi trei suntem duşmanii războiului şi ne-am exprimat convingerea că numai o revoluţie ajută ca să-i pună capăt, iar Transilvania să fie eliberată de sub stăpânirea monarhiei."

 (Jurnal de front al caporalului Dumitru Ciumbrudean, prefaţa, selectarea şi adnotările prof. S. Ţula, Editura Politică, Bucureşti, 1969, p. 315)

 
 
 
 
 
 
15 /28 iunie 1918, Însemnări ale lui N. Iorga despre dezbaterile din Parlament în care s-a ratificat tratatul de pace separată cu Puterile Centrale

       Rădulescu-Motru, la Senat, cere reforme măcar cât ale liberalilor, iar Barbulescu se face pur şi simplu de râs.
      Camera a ratificat tratatul. Şedinţa n-a fost lipsită de demnitate. Zelea Codreanu, Văgăunescu au vorbit energic şi au votat hotărât contra. Şi Cuza a ajuns la un refuz de vot. În numele Partidului Muncii, Trancu-Iaşi a declarat că se abţine. Pătraşcanu a făcut apel la conştiinţa poporului german. Stere, prudent, a dispărut. Meissner, preşedintele, a constatat îndeplinirea actului şi a chemat la muncă pentru refacerea Patriei.
      Ştiri, din izvoare felurite, anunţă uciderea fostului Ţar[1]. Cenzura de aici a suprimat telegramele, dar ziarele din Bucureşti au vestea.
        La Camera orice pomenire a numelui Carp stârneşte puternice aplause.
    Regele consimte a primi pe Roman, d-rul Sadoveanu, Alimănişteanu, cari îi aduc protestul pentru răpirea Dobrogii, dar doreşte să nu se vorbească de această audienţă.
 Cu respect, al dvs devotat Sorin Cristescu

 (Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pag. 26-27)

[1] În realitate asasinarea ţarului Nicolae al II-lea şi a familiei sale va avea loc la 17 iulie 1918 în casa negustorului Ipatiev din Ekaterinburg.
 
 
13/26 iunie 1918, Notații ale lui Vasile Bianu despre discursul din Parlament a deputatului sătean David Ion Șerpeanu

      Deputatul sătean din judeţul Botoşani, David Ion Şerpeanu, un brav ostaş întors cu galonul de sergent de pe câmpul de război, a rostit în Cameră o cuvântare frumoasă cu ocazia discuţiei la Mesagiu, din care extrag următoarele: Noi aşa gândim că nu e bine ca unii să trăiască în prea mult huzur, iar alţii să piară în uitare şi sărăcie. Noi n-avem pământ, şi, ţăranul dacă n-are pământ, ca şi când n-are nimic. La război, generalii şi comandanţii noştri de unităţi ne-au spus că ni se va da pământ, şi soldaţii şi-au făcut cu multă inimă datoria. Dar cu cât mai mult ar fi tras aceasta în cumpăna gândirii lor, să fi ştiut ei că luptă şi pentru bucăţica de acasă. Aud că e vorba ca dreptul de vot să se deie numai pentru aceia care ştiu ceti şi scrie. Noi ţăranii ştim prea puţini carte. Apoi, din cei câţi nu ştiu carte câţi nu sunt oameni mai de ispravă ca oricare? Ba sunt oameni de toată isprava. Şi apoi cum oi spune eu oamenilor din sat, gospodari cuprinşi, că ei nu votează pentru că nu ştiu carte, dar că cutare jălbar, care jură pentru cinci lei şi face orice pentru o oca de rachiu, are drept de vot? Ţăranii cari nu ştiu carte au învăţat în război câte şase feluri de mitraliere şi câte şase feluri de puşti. Şi, dacă la sate sunt încă atâţia cari nu ştiu ceti şi scrie, suntem noi, ţăranii, vinovaţi şi nu cârmuirea dumivoastre? Şi atunci de ce ponosul să-1 tragem astăzi tot noi? Iar când a vorbit despre tratatul de pace, glasul s-a domolit pe nesimţite şi vorbea foarte încet; la strigătul unui deputat de a vorbi mai tare, el a răspuns: Apoi eu vreau ca despre asta să spun mai încet, şi a spune şi mai încet, ca să aud numai eu, fiindcă mă doare. Mai departe el a zis: S-a vorbit de tragere la răspundere a vinovaţilor. Să se faca, căci, dacă nu veţi face d-voastre, vom face-o noi, ţăranii, căci mult amar am răbdat, şi, dacă a fost cineva judecat până astăzi, am fost tot numai noi şi pentru cele rele, şi pentru unele din cele bune… Într-un cuvânt: nu ne uitaţi, ajutaţi-ne acum la grea strâmtoare, căci, când va veni iarăşi vreo nevoie mare pentru ţară, vă vom ajuta şi noi."

( Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pag. 18)
 
 
 
 
 
 13 /26 iunie 1918, Însemnări ale lui Nicolae Iorga despre dezbaterile din Parlament referitoare la intenția de acționare în judecată  guvernului Ion I.C. Brătianu  și la acordul Averescu-Rakovski

   Mare spectacol melodramatic al lui Stere la Cameră. Întreruperile lui Cuza au fost înăbuşite de majoritate. Preşedintele Meissner a declarat că e o zi mare... Stere a strigat că în stradă trebuia să iasă lumea ca să oprească războiul.
    El însuşi să fi ieşit în stradă în uniformă de colonel?... O spun aici, în ziar e cu neputinţă.
   Kühlmann ne cere formal să dăm în judecată pe Brătieni. Şi Îndreptarea lui Averescu asigură că până la sfârşitul săptămânii foştii miniştri vor fi arestaţi, afară de Matei Cantacuzino, Grecianu şi Titulescu.
    C.C. Arion a citit actul din Arhivele Ministerului de Externe prin care, faţă de Racovski, Averescu se îndatorase a-şi scoate trupele din Basarabia, pentru a fi înlocuite cu miliţii locale sau cu trupe maximaliste.
   Se pare că ministrul de Externe a făcut un discurs dibaciu. Lui Zelea – se caută un ţăran - i-a arătat o deosebită preţuire.
    A vorbit bine şi ţăranul Şerpeanu din Botoşani."
 
 (Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pag. 25)

 
 
 
 
Declaraţiunile Secretarului de Stat von Kühlmann privitoare la tratatul de pace cu România –
 
traducere
Berlin, 24 Iunie 1918
 
      Comisiunea principală a Reichstag-ului a început discuţiunea tratatului de pace cu România şi cu această ocazie Centrul a cerut printr-o rezoluţie ca în aranjamentele cu România care sunt încă necesare să se aibă grijă a se cere de la această Ţară o ispăşire suficientă şi o satisfacţie suficientă pentru tratamentul neomenos al prizonierilor de război germani.
    Secretarul de Stat Dr. von Kühlmann făcu mai întâi declaraţii confidenţiale cu privire la partea politică a tratatului după care urmă o discuţie cu caracter confidenţial. Drept răspuns la cereri de explicaţiuni din partea unor deputaţi...Secretarul de Stat Dr. von Kühlmann a făcut următoarele declaraţiuni:
       „Cele mai grele chestiuni care au fost dezbătute la încheierea păcii au fost chestiunile teritoriale. Austro-Ungaria ca stat vecin atacat prin surprindere, fără declaraţie prealabilă de război, era în drept să pretinză o rectificare de frontieră de aşa fel ca să excludă pentru viitor repetirea unui asemenea procedeu. Bulgaria era cu totul îndreptăţită să pretinză, pe de o parte, reluarea înapoi a tot ce România îi smulsese prin atacul său perfid de pe timpul celui de-al doilea război balcanic, şi pe lângă aceasta a reuni Ţării mume spre realizarea idealului naţional, nu numai acea parte a Dobrogei de Nord în care numeroase colonii bulgare s-au hrănit timp îndelungat de Ideea bulgară şi i-au făcut propagandă acestei Idei. Pentru recâştigarea teritoriului anexat României, Puterile Centrale dăduseră Bulgariei [Sudul Dobrogei]. Aceasta nu a fost cazul însă pentru Dobrogea de Nord. Însă Puterile aliate considerau că este drept şi echitabil de asemenea ca Dobrogea de Nord, ocupată de trupel aliate să revină de asemenea Bulgariei. Deoarece însă acest teritoriu fusese ocupat în comun de către trupele germane, bulgare şi turce, se părea echitabil – şi aceasta fu admis ca principiu de toate Părţile ca alipirea acestui teritoriu la Bulgaria să aibă loc abia în urma unui aranjament între aliaţi. O înţelegere între cele patru Puteri Centrale nu prezintă în această privinţă nicio dificultate. Între Bulgaria, Germania şi Austro-Ungaria se aflau însă unele cestiuni curente de ordin economic a căror rezolvare prezinta dificultăţi de neînvins. Altfel stau lucrurile între Bulgaria şi Turcia.
       Turcia luase parte la cucerirea Dobrogei cu un contingent important de trupe şi pierduse mulţi oameni de boale şi pe câmpul de luptă, făcând astfel sacrificii imense de averi şi vieţi omeneşti. Din această cauză Turcia căuta compensaţii pe teritoriul care – imediat înainte de intrarea Bulgariei în luptă fusese cedat de Turci Bulgariei pe malurile Mariţei. Astfel de cesiuni care fuseseră făcute atunci cu destulă grabă au creat între cele două Ţări o frontieră cât se poate de dezavantajoasă pentru Turcia, prin trecerea la Bulgaria a Karagatsch ...bia din Adrianopol. Pentru orice observator obiectiv era clar că se înjghebase prin aceasta o stare de lucruri care nu avea cum să dăinuiască şi că această chestiune trebuia neapărat să formeze obiectul unei clarificări şi aranjamente cu bună învoială. Din nenorocire subzistă însă între cei doi aliaţi ai noştri dezacorduri rezultând din războiul balcanic şi care fac încă spinoasă discutarea delicatelor chestiuni de frontieră.
      [Germania] şi Austro-Ungaria au căutat până astăzi pe cât au putut să găsească un compromis care să corespunză dorinţelor şi intereselor celor două Părţi. Şi cu cât se va putea realiza mai curând trecerea la Bulgaria a Dobrogei de Nord, cu atât mai bine va fi pentru interesele întregii Alianţe. Propunerea unui condominium a venit de la Bulgarii şi de la Turcii care ne-au supus în acelaşi timp şi alternativ o serie de propuneri. Printre acestea singura asupra căreia Bulgaria şi Turcia s-au putut pune de acord a fost aceea a condominium-ului. Şi în acest sens s-a şi hotărât în cele din urmă. Organizarea condominium-ului va necesita un studiu aprofundat din partea Aliaţilor. Ar fi fost foarte îmbucurător dacă o înţelegere între aceste două Ţări ne-ar scuti de această sarcină.
      Rectificările făcute la frontierele austro-ungare mai că n-au făcut obiectul vreunei critici din partea publicului german. Pacea cu România este o parte integrantă a păcii orientale. La Brest-Litovsk Austro-Ungaria a sprijinit în mod leal şi dezinteresat politica germană cu toate că tratativele care au avut loc acolo nu priveau decât foarte puţin interesele austro-ungare, din punct de vedere teritorial. Era dar, de la sine înţeles, ca la rândul nostru să sprijinim de asemenea pe aliatul nostru în chestiunea frontierei carpatine. Abia după stabilirea defintivă a graniţei se va putea vedea exact însemnătatea liniei de frontieră care a fost cedată. Sforţările tuturor precum şi ale Germaniei - ale cărei mijloace au fost adesea solicitate la ambele părţi – au tins a limita pe cât posibil o transferare de populaţiune. Este vorba aici de o populaţie de circa 20.000 locuitori care eventual vor trece sub altă stăpânire, dar şi această cifră nu este decât o simplă estimaţie. A dat naştere la critică faptul că nu am pretins despăgubiri de război pe teren economic. O cerere de despăgubire în bani nu figura, ce-i drept, în instrucţiunile ce s-au dat negociatorilor. Autorităţile de resort care fuseseră consultate înainte ca Cancelarul Imperiului să fi dat instrucţiunile sale negociatorilor, şi-au făcut desigur convingerea că asigurarea unor avantaje în natură ar corespunde mai bine intereselor decât o despăgubire de război în bani. De fapt însă România era datoare – conform diferitelor convenţiuni cuprinse în tratat şi asupra cărora dânsa chibzuieşte astăzi – să garanteze şi prin bani anumite avantaje ce Germania şi le-a asigurat. Starea finanţelor României după îndeplinirea conştiincioasă a obligaţiunilor financiare, numai strălucită nu va fi. Poporul român va fi supus la sforţările cele mai serioase pentru a putea face faţă acestor obligaţiuni. Obiecţiunea că Germania n-are nevoie să ţină secretă starea financiară a României nu este admisibilă deoarece inamicul nostru urmează a fi solvabil. În discursul pe care l-a rostit la banchetul ce a avut loc cu ocazia încheierii păcii, General-Feldmareşalul Mackensen a spus că: S-a zis adeseori că condeiul diplomaţilor a stricat ce a fost câştigat prin sabie. Ori din cunoştinţa exactă a lucrurilor ce am căpătat-o, eu pot zice acum că condeiul a asigurat în rândul acesta ceea ce sabia a câştigat. Sper că după o analiză serioasă a situaţiei concrete de acum veţi împărtăşi şi Domniile Voastre această părere.”

Pentru conformitate: Mitilineu.
 („Neue Freie Presse“ din 25 iunie 1918 )
 
 
 
 
 
19/23-11/24 iunie 1918, Însemnări ale lui Vasile Bianu despre numirea generalului Arthur Văitoianu, comisar general al guvernului român în Basarabia și evoluția situației militare pe fronturile de luptă. Stimate Domnule Profesor,
 
     Se anunţă că dl general A. Văitoianu a fost numit Comisar general al guvernului român în Basarabia. Probabil că această numire a fost motivată de uneltirile străinilor şi vrajmaşilor, care mişună în ţara-soră şi care lucrează din toate puterile şi pe toate căile, văzute şi nevăzute, în contra unirii Basarabiei cu România. Din acest punct de vedere această numire a venit la timp şi persoana aleasă inspiră deplină încredere într-un rezultat bun.
    De mai multe zile austro-germanii de pe frontul italian au luat ofensiva cu mare îndârjire în scopul de a ocupa cât se poate mai repede Treviso şi apoi Veneţia. Cu toate sforţările lor nu numai că nu au reuşit să îşi ajungă la ţintă, dar au fost siliţi să evacueze Montello şi câteva sectoare din poziţiunile cucerite pe ţărmul drept al râului Piave, pentru a evita un dezastru. Trupele italiene, ajutate de Aliaţi, au făcut adevărate minuni şi ofensiva austriacă în Italia pare definitiv oprită.
    Pe frontul francez, de când s-a oprit şi ofensiva a 3-a germană, este completă linişte. Cine ştie ce ascunde această tăcere? Probabil că se prepară lucruri mari şi poate că în curând vom înregistra alte fapte mari de arme pe acel năprasnic front, asupra căruia sunt aţintite privirile lumii."
  ( Vasile |Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, p. 16)

 
 
9/22 iunie 1918, Însemnări ale lui N. Iorga privind situația din Basarabia
 
     Doamnele noastre din Basarabia, d-na Siminel, d-na Dicescu, d-ra Razu, care a făcut studiile la Paris, d-na Leonard, au fost la princesele noastre şi au constituit societatea lor pentru răspândirea între femei a culturii româneşti.
       Mi-au arătat procesul verbal.
       De la Familia Luptătorilor ele au căpătat ajutorul bănesc pentru a începe.
      Ele îmi vorbesc de situaţia din Basarabia, cu multă pasiune contra celor care acum au puterea acolo, de la Stere până la Inculeţ. Acesta şi Erhan sunt socialişti. Proprietarii n-ar putea conlucra cu aceste elemente.
Administraţia lipseşte. Prefecţii sunt foştii soldaţi revoluţionari, fără cultură, legături şi autoritate. Prestigiul armatei scade. Abuzurile nu se suprimă.
    Se cere sprijin de la elementele bune de aici. Le răspund că aceste elemente nu sunt libere de a lucra sub ocupaţiunea mascată de astăzi. Doamnele cred că o vizită a familiei regale n-ar fi indicată astăzi, căci ar fi rău primită.
      Regina pleacă la Mărăşeşti cu un tren special putând găti mâncarea pentru mii de demobilizaţi. Ancheta ordonată de generalul Cristescu dăduse totuşi rezultatul că acolo nu e niciun motiv de plângere, oamenii fiind hrăniţi regulat şi chiar mai bine ca de obicei."
 
  (Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pag. 22: 
 
 
 
 
21 iunie 1918, Telegrama celor patru miniștri ai Antantei, acreditați în România, adresată guvernelor lor prin care informează despre deschiderea lucrărilor Parlamentului, rezultate din alegerile organizate de guvernul Marghiloman
 
     Jassy, 21 Juin 1918
     Télégramme identiques des quatre Ministres...
     Nous confirmons que le Parlement qui vient de se réunir ne représente en rien le pays. En premier lieu l’élection est illégale. En droit les Chambres qui ont été récemment dissoutes et qui avaient le caractère d’une Constituante ont voté à une forte majorité que la prochaine assemblée serait élue au suffrage universel; elle l’a cependant été avec l’ancien système censitaire. En fait le Président du Conseil reconnu par écrit que les partis de l’opposition ne pouvaient faire librement leur campagne électorale dans toute la partie du pays occupée par les Allemands, c’est à dire dans les deux tiers du territoire. Il ne s’est donc présenté en dehors des candidats gouvernementaux qu’un nombre infime d’indépendants et la consigne donnée aux adhérents des deux grands partis historique de ne pas aller au scrutin a été strictement suivie. Les qui ont voté ne représentent que 40 % des inscrits alors qu’en 1914 70 % avaient exprimé leur opinion. Tous les moyens d’action de l’état de siège en Moldavie et de la domination allemande en territoire occupé ont été employés sans aucun scrupule pour forcer les électeurs à voter. Dans cette parodie de Parlement, l’opposition ne réunit pas plus d’une demi douzaine de sénateurs et de députés. Par contre la majorité s’honore de quatre condamnés à mort pour désertion à l’ennemi et d’un inculpé d’assassinat avec préméditation. Un député indépendant a protesté en séance publique contre ces cinq élections imposés par les Allemands. Le scandale est tel que 45 députés gouvernementaux se sont associés à cette protestation et la même question vient d’être soulevée an Sénat. Les cinq condamnés à mort élus par ordre des Allemands n’en sont pas moins été validés.

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Microfilme Franţa, inv. 1203, rola 90, dosar XV, fila 196)


 
 
 
 
 7/20 iunie 1918, Însemnări ale lui Virgiliu N. Drăghiceanu despre situația prizonierilor români din Germania
[20] iunie 1918
     Temeratura: plus 37 grade Celsius
    Vin prizonierii din Krefeld. Aflăm toate grozăviile internării. Lagărul de distribuţie era în Dänholm, o regiune continuu bătută de de vânturi care săgetau. Ofiţerii au fost ţinuţi cu săptămânile, iarna pe un strat de paie în barace de scânduri, în care vântul sufla ca afară. Luni zile nu li s-a dat solde, iar când li s-au plătit, de abia le-a ajuns pentru cumpărarea combustibilului şi a hranei. Lagărele din Ströhen, Breskow, Schwanstädt, erau lagăre de represalii, lagăre de exterminare lentă prin foame a ofiţerilor designaţi prin sorţi.
     Dacă în majoritatea lagărelor mesele constau din fărâmături de peşte, stoarse de ultima picătură de grăsime, astfel că nu mai rămânea decât ţesătura celulară, sau din supe cu mălai ce miroseau a benzină, din cauza întrebuinţării ca atare a porumbului pentru a-l degermina, apoi în lagărele de represalii se moare complet de foame. Li s-au dat supe de scoarţă de fag, pâine din rumeguş de lemne, de fructe furajere. E acelaşi regim care li s-a aplicat şi tuturor deţinuţilor români din penitenciarele Germaniei şi Poloniei, pentru crime politice sau ordinare.
    Toţi prizonierii din acele lagăre au ajuns umbre care nu mai pot face un pas de la o treaptă de scară la alta, fără a se ajuta cu mâinile. Sunt prizonieri care şi-au tăiat carâmbii cizmelor pentru a i se uşura povara cizmelor pe care nu o mai pot purta. Cimitirele germane sunt pline de mulţimea lor.
    Soldaţii în special au fost exterminaţi în mod criminal!
   Pentru a li se uşura povara vieţii, internaţii, ofiţeri sau prizonieri sunt sfătuiţi a-şi ţinea stomacul bandajat în faşe ude.
   Pentru a-şi salva viaţa sunt nevoiţi a accepta lagărul de favoare: Krefeld, unde colonelul Sturdza avea să creeze o nouă mentalitate în prizonierii români.
  Într-o revistă făcută acolo se vede şi insuccesul celor trei apostoli şi traiul ce s-a dus acolo desfăşurat chiar în faţa Comandantului lagărului.
                                      Astăzi viaţa-i un calvar,
                                      Traiul tuturor amar,
Pâine, brânză, unt cârnaţi,
Nu mai sunt decât Ersatz[1].
Ultimatum ni s-a pus,
PACE că de nu v-aţi dus
Am primit fiind forţaţi,
Dar ne-au dat pace de Ersatz
Azi poate fi ce-o fi
Dară ziua va veni
Când şi marii diplomaţi
Le vor da lor tot Ersatz.
    În Basarabia ni s-a impus retragerea trupelor din satele nemţeşti.
    În Austria criză alimentară: ea cere Germaniei a-i da un maximum de alimente. Karoly[2] se declară făţiş contra alianţei cu Germania.
    În Germania, socialiştii cer discuţia păcii în Reichstag.
   Kaiserul răspunde telegramelor de felicitare cu prilejul a treizeci de ani de domnie[3] în credinţa pe sabia sa ascuţită şi în conştiinţa că are fericirea să fie în capul celui mai capabil popor din lume!
   La Iaşi, în Parlament cereri de invalidare a unui dezertor şi a unui criminal. Majoritatea ştie însă să ţărmurească acolo răul, care va găsi atâta ecou la noi.


 

[1] Înlocuitor (în limba germană)
[2] Mihaly Karoly (1875 -1955) om politic maghiar, lider al Partidului Independent, s-a pronunţat ferm împotriva războiului. Prim-ministru al Ungariei (31 octombrie 1918 -11 ianuarie 1919) şi apoi prim-ministru al Ungariei independente (11 ianuarie -21 martie 1919).
[3] Care se împliniseră la 14 iunie.
 
 
(Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, Bucureşti, 1920, p. 286 -288)

 
 
 
 
 
 7/20 iunie 1918, Iași, Însemnări ale lui N. Iorga  referitoare la situația internă și internațională a României
7 [20] iunie 1918
     Părintele Morariu, venit de la Chişinău, povesteşte ce a răbdat în Rusia la Elisavetgrad. A locuit luni de zile în aceeaşi casă cu soldaţi beţivi şi desfrânaţi, ţinând în odăi întunecoase unde ploua, familia lui numeroasă, cu o fată bolnavă de nervi. Odată un proprietar rus, Raculenco, la care mergea să ieie apa, l-a apucat de piept insultându-l pentru că nu fumează şi nu bea.
    Fiul părintelui Morariu, Alexandru, a fost cercetat pentru legăturile lui cu Coşbuc. Bianu a fostz adus ca informator şi a depus favorabil. Era vorba ca ofiţerul rănit să fie trimis din nou pe front. I-au făcut însă graţia de a-l trimite la Râmnicu-Sărat, interzicându-i absolut legăturile cu Românii. Acuma o scrisoare din Bucureşti spune că a fost fixat la Lemberg.
    La Cameră, Marghiloman, interpelat de Iancovescu şi Culcer, se declară contra polemicii dintre generali[1]. Trancu-Iaşi îl întreabă cu privire la numele celor cumpăraţi de Gunther. Marghiloman cere să se dea precădere acestei interpelări.
    Ucraina reclamă toată Basarabia. Patriarhul Tihon – se vede legătura lui Skoropadski cu cercurile vechi ruseşti – nu vrea să o desfacă de Biserica Rusiei, iar Sinodul nostru roagă pe Stere să explice...
    În Basarabia purtarea lui Cazacu[2] e foarte criticată. El ar fi adus numirea generalului Văitoianu ca guvernator, şi basarabenii sunt bucuroşi de aceasta.
Petru Cazacu
 
 
Arthur Văitoianu
 
        La Bălţi depozitul de muniţii a sărit în aer, bombele căzând asupra oraşului."
 

[1] Referire la articolele generalului Prezan apărute pe prima pagină a ziarului Neamul Românesc în perioada 6-10/19 -23 iunie în care aducea o critică severă acţiunilor generalului Averescu din lunile septembrie – octombrie 1916, în special aşa-numita „manevră de la Flămânda”.
[2] Petru Cazacu (n. 6 octombrie 1873, Chişinău – d. d. august 1956, Bucureşti) a fost doctor în medicină, istoric, publicist şi om politic român originar din Basarabia. Ultimul prim-director (prim-ministru) al Republicii Democratice Moldoveneşti autonome în componenţa României (27 martie/9 aprilie – 29 noiembrie/12 decembrie 1918).
 
( Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pp. 21 – 22)
 
 
 
Mesaj regal pentru deschiderea Corpurilor legiuitoare*
Iaşi, 4 [17] iunie 1918.
*
     Astăzi, Luni, 4 Iunie 1918, la ora 12, Maiestatea Sa Regele, însoţit de Alteţa Sa Regală Principele Moştenitor, a intrat în sala şedinţelor Adunării din Teatrul Naţional, precedat de adjutanţii Săi şi de Curtea Regală.
Maiestatea Sa, suindu-Se la tribună, înconjurat de domnii miniştri, a dat citire următorului mesaj de deschidere:
Domnilor Senatori,
Domnilor Deputaţi,
    Simt, ca întotdeauna, o vie mulţumire găsindu-Mă în mijlocul reprezentanţilor Naţiunii. De curând ieşiţi din alegeri generale Îmi aduceţi sentimentul real al Ţării asupra gravelor hotărâri ce se impun chibzuinţei Noastre cumpătate.
      Redusă la propriile sale puteri, Ţara a jertfit, cu generozitate şi patriotism înălţător, floarea vitejilor ei fii.
     Prelungirea însă a rezistenţei armate ar fi adus sleirea până la istovire a forţelor ei, şi România a încheiat pacea ce i se impunea ca o condiţiune de viaţă pentru dânsa.
      Tratatul de pace va fi de îndată supus aprobării Corpurilor legiuitoare, conform prescrierii Constituţiunii.
     El impune, evident, sacrificii dureroase, dar Poporul Român le va cerceta cu bărbăţia ce o dă percepţiunea exactă a interesului obştesc faţă cu realitatea. Să mulţumim, însă, Cerului că, tocmai în acele ceasuri grele, simţul superior al Neamului a făcut ca frumosul pământ moldovan, rupt din ogorul strămoşesc, să se reîntoarcă la Ţara Mumă şi ca Poporul Basarabean să se arunce în braţele ei pentru a-i spori puterea de muncă şi încrederea în viitor.
*
     Buna primire ce au făcut acestui mare eveniment Puterile cu cari tratam Pacea a pregătit calea pentru restabilirea prieteniei noastre ca pe trecut. Menţinând bune raporturi cu celelalte State, vom căuta să reluăm relaţiuni normale de vecinătate cu noile Ţări în formaţiune.
Domnilor Senatori,
Domnitor Deputaţi,
      În sesiunea ce se deschide, Ministrul de Finanţe nu va putea încă să prezinte un buget normal, pentru care sunt sigur că Ţara va consimţi la sacrificiile necesare. El vă va propune o serie de măsuri, menite să înlesnească tezaurului lichidarea sarcinilor şi întâmpinarea nevoilor excepţionale, cărora trebuie să le facem faţă.
Îndreptări adânci de adus, nu numai de ordin administrativ, dar mai ales de ordin moral, cer o remaniere a aşezămintelor noastre în administraţie, în justiţie, în instrucţiune publică. Am încrederea că Corpurile legiuitoare vor acorda măsurile tranzitorii, oricât de radicale ar fi, cari vor înlesni pregătirea şi repedea lor realizare. Încununarea însă a operei Domniilor Voastre va fi să fixaţi punctele de revizuit din Constituţia noastră, pentru ca, în cel mai scurt timp şi înainte de orice altă modificare constituţională, să ajungem la înfăptuirea efectivă a reformei agrare şi la chemarea adevărată a păturilor adânci ale Ţării la viaţa politică.
Domnilor Senatori,
Domnilor Deputaţi,
     Recunoscători către armata care, fără preget, şi-a făcut toată datoria şi înălţând cugetele noastre pentru reclădirea şi împodobirea Statului nostru prin sârguinţă, prin cumpătare şi prin jertfă, rog Pe A-Tot Puternicul să binecuvânteze lucrările Domniilor Voastre.
*
     După cetirea Mesajului, Maiestatea Sa Regele a părăsit sala şedinţelor, domnii deputaţi au procedat la lucrările lor, iar domnii senatori au trecut în sala de şedinţe a Senatului din foaierul Teatrului

(Monitorul Oficial, No. 56, Luni 4/17 iunie 1918, pp. 787 - 788).

 
 
 3/16 iunie 1918, Însemnări ale lui Vasile Bianu referitoare la ofensiva germană pe frontul de vest
 
     De pe frontul apusean ne vine vestea că a treia ofensivă germană a început[1]. Acum luptă 20 de divizii nemţeşti dintre care 5 au trecut cu pierderi mari prin focul apărătorilor. Noua linie franceză, puţin mai înapoi decât cealaltă, cel mult la 5 kilometri, se menţine. Înaintarea germană până la râul Aronde a fost însă anulată de contra-atacurile franceze, aşa că nu mai rămâne decât mica înaintare la vest de Oise. Cu toate încercările, vrăjmaşul n-a putut atinge râul Aronde[2], iar trupele franceze au înaintat puţin lângă Méry şi Genlis."

 

[1] Istoriografia modernă consemnează faptul că ultima dintre ofensivele germane din primăvara lui 1918, operaţiunea Gneisenau, se desfăşurase între 9 -13 iunie şi eşuase. Încercările de ofensivă germană vor continua până la 17 iulie.
[2] L’Aronde este un curs de apă de mică importanţă din departamentul Oise, afluent pe partea dreaptă al râului Oise, deci subafluent al râului Sena.

 
(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, p. 19)


 
 
Însemnări ale lui Vasile Cancicov din ziua de 1/14 iunie
"1 [14] iunie 1918
 
    Oberleutenentul Marx de la Central Polizei Stelle îmi comunică azi printr-o adresă că concediul meu medical se prelungeşte până la noi ordine. Aşadar am scăpat de scadenţa fixă. Cred că de astă dată se termină cu exilul meu. [...]
    Chestia pâinii n-a primit nici până azi o soluţie satisfăcătoare. Pe ici, pe colo, lumea capătă o pâine la patru zile. Primăria are aerul că se frământă, dar soluţie nu găseşte. [...]"
 
 (Vasile Th. Cancicov, Însemnări din vremea ocupaţiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016, vol. 2, pag. 294)
 
31 mai/13 iunie 1918
    Câteva aspecte ale ocupaţiei germane din relatările istoricului Virgiliu N. Drăghiceanu:
 
 „Încearcă  să spargă frontul şi între Mondidier-Château-Thierry, atacând dinspre Noyon. Nu le merge însă bine, se vede că au mâncat bătaie , căci fac bilanţuri[1] .
   Se vorbeşte de un mare atac francez la Noyon.
  Starea populaţiei Germaniei e disperată, cum rezultă din presa lor.Făină nu mai au decât cartofi, amestecată cu nisip.
    Populaţia e veşnic neliniştită cu rechiziţia hainelor, chiar a soldaţilor aflaţi pe front. Se confiscă hainele depuse la Muntele de Pietate. Se cer zilnic cartiere. Criminalitatea copiilor creşte pe ţărmurile Rinului de la 6 000 de cazuri anual, la 20 000.
    În trenuri sunt furturi de alimente. Se dau pedepse straşnice pentru aceasta. Se pedepsesc cu închisoarea copiii unei şcoli, care, într-o excursie, au luat în buzunare din fructele căzute.
    Se pedepseşte cu trei ani un oficiant bătrân, cu 35 de ani de serviciu, pentru că şi-a însuşit boabele de cafea căzute dintr-un pachet rupt. Tot astfel e pedepsită soţia unui oficiant care explora cu un ac pachetele ce soseau la poştă.
    Mortalitatea a crescut din cauza foamei, în aziluri şi închisori.”
 
    Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, Ed. SAECULUM VIZUAL, Bucureşti, 2012, pp. 236-237.
 

[1]  Autorul face referiri la ofensiva germană pe Frontul de vest.
 
 
[26 - 28 mai] 8 - 10 iunie 1918, Însemnări ale lui Vasile Bianu despre ofensiva germană pe Frontul de vest
        De câteva zile a început a doua ofensivă germană pe frontul apusean. După lupte crâncene, disperate, cu mari pierderi, nemţii au înaintat şi au ocupat oraşul Soissons, oprindu-se [ajungând] la Marna, unde au fost opriţi. Toate sforţările lor pentru a mai câştiga teren în Franţa au fost zadarnice. Pretutindeni asalturile lor s-au sfărâmat în faţa rezistenţei trupelor franceze. Luptele continuă cu înverşunare. În prima fază a ofensivei, germanii au câştigat ceva teren, rezervele franceze nefăcându-şi încă apariţia. Din comunicatele ultimelor două zile se vede că aceste rezerve au intrat acum în acţiune. Primele efecte s-au înregistrat. Contraatacurile franceze au realizat progrese în câteva puncte şi au reluat câteva localităţi. Se pare că ofensiva aceasta a intrat în a doua fază a ei. Acum rămâne de văzut cu ce forţe şi în ce punct vor continua germanii ofensiva, care de aci înainte întâmpină o rezistenţă îndârjită. În luptele din urmă au participat cu succes şi trupele americane. Probabil că germanii vor continua sforţarea. Operaţiunile pe acest front se apropie de faza care va hotărî soarta ofensivei actuale, dar care nu va putea hotărî soarta definitivă a luptelor uriaşe, care se vor da încă pe frontul apusean. Aviaţia franceză devine iarăşi foarte activă pe întreaga zonă de luptă, doborând în fiecare zi din avioanele germane şi aruncând un număr mare de tone de proiectile asupra concentrărilor de trupe germane, precum şi asupra gărilor din spatele frontului.
     În Camera franceză primul ministru, Clemenceau, a ţinut un discurs în care din nou a cerut ca războiul să continue până la extrem. Camera, în urma acestui discurs, i-a votat încredere cu 379 voturi, contra fiind numai 110.
 
Georges Clemenceau la 26 noiembrie 1917


          Lordul Cecil[1] în Camera Comunelor a răspuns la o întrebare cu privire la tratatul de pace impus României de către Puterile Centrale că Înţelegerea [Antanta] are simpatii vii şi sincere pentru România şi că se consideră datoare ca la Conferinţa finală de pace să facă tot posibilul ca să se revizuiască acest tratat nenorocit şi nedrept.
 
 
Lordul Robert Cecil
     
      Am cetit cu mândrie în unele ziare că două divizii de români ardeleni, recrutaţi din voluntarii americani şi din prizonierii făcuţi în Italia, luptă pe frontul occidental. Noroc să deie Domnul!"
Cu respect, al dvs devotat Sorin Cristescu


 

[1] Robert Cecil, 1st Viscount Cecil of Chelwood (1864 -1958), jurist, om politic conservator şi diplomat britanic. Va fi unul dintre arhitecţii Ligii naţiunilor. Laureat al Premiul Nobel pentru Pace în 1937. În timpul Primului Război Mondial a fost sub-secretar de Stat la Afacerile Străine (30 mai 1915 – 10 ianuarie 1919) răstimp în care a fost şi ministru al Blocadei (23 februarie 1916 – 18 iulie 1918).
(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pp. 11 -12)

 
 
 26 mai/8 iunie 1918, Scrisoarea deschisă a grupului parlamentar muncitoresc către Dl. Radoslavov, primul ministru al Bulgariei  [1]:
 
     Grupa noastră parlamentară a trimis Preşedintelui Consiliului de miniştri următoarea scrisoare pentru cunoştinţa biuroului Sobraniei Naţionale şi a Domnilor reprezentanţi ai Naţiunii:
    „În cursul războiului, noi, socialiştii bulgari am atacat foarte puternic conducerea Dv. Cu toate că ţara a fost băgată în război contra voinţei poporului, numai după voinţa coroanei, cu toată că nevoia cerea o cât mai mare unire pentru a ţine strânse forţele naţionale ce cereau o schimbare cât mai adâncă în conducerea lor, totuşi cu regret o putem spune că situaţia internă se înrăutăţeşte din zi în zi sub aripa stării de război şi a nesuferitei cenzuri, creată numai pentru a susţine Palatul şi majoritatea ascultătoare şi bănuită a Camerei, folosindu-vă de trimiterea poporului pe câmpurile de luptă, aţi condus cum aţi voit. Simţindu-vă atotputernic şi stăpân fără control al ţării, aţi creat un regim de abuzuri, aţi călcat Constituţia şi legile în picioare, îngăduind prin aceasta ca furturile şi corupţia să ia proporţii grozave şi neauzite. Viaţa ţării s-a pus la completa dispoziţie înainte de toate a partizanilor guvernamentali care, sub aripa autorităţilor, s-au dedat la o nesăturată îngrămădire de bogăţii în străinătate, pe când mulţimea poporului bulgar îşi răspândeşte sângele pe fronturile de luptă, specula şi grozava scunpire, micşorarea continuă a resurselor de hrană şi transportarea lor în străinătate prin contrabandă, şi, ceea ce este mai trist, cu îngăduirea oamenilor suspuşi în schimbul unei plăţi cuviincioase; iată ce am observat cu ochii noştri aproape în fiecare zi.
     Niciodată Bulgaria noastră n-a fost supusă la asemenea furturi şi jafuri ca acum. Niciodată corupţia şi îmbogăţirea ilegală pe de o parte, sărăcia şi lipsurile pe de altă, nu au luat aşa de mari proporţii ca în prezent. Oricât este de ruşinos, dar epoca prezentă va rămâne ca un moment istoric al celei mai sălbatice tâlhării.
     Mulţumită acestui sistem de conducere, care roade întregul organism de Stat, ţara noastră este supusă astăzi la o extrem de ascuţită criză care nu este o manifestaţie trecătoare ca să aşteptăm vindecarea ei prin trecerea vremii, ci o primejdie populară.Foamea, acest nemilostiv bici, contra căreia nicio represiune nu poate ajuta, bate la porţile tuturor oraşelor şi satelor Bulgariei agricole! Mişcările şi demonstraţiile din urmă ale femeilor şi copiilor din Sliven, Şiştov, Târnova, Iambol, Rusciuc, Plovdiv, Sofia şi alte locuri, vorbesc despre agitaţia spiritelor, care nu se vor îmblânzi nici cu târârea prin judecăţi, nici cu apeluri naţionale şi patriotice. Această situaţie se va înrăi din ce în ce, dacă nu se vor lua măsuri din vreme pentru alimentarea populaţiei[2] şi dacă se aşteaptă totul de o nouă recoltă care nu este deloc promiţătoare.
      Aviditatea după îmbogăţire nebună, silinţele de hrănire a a partizanilor şi folosirea de împrejurări au adus după sine exportarea articolelor de primă necesitate (alimente şi carne). Toate acestea au făcut că măsurile ineficace de restrângere a contrabandei să aducă din zi în zi o tot mai mare ruină.
     Guvernul nu a dat nicio atenţiune materialului procurat de grupa noastră parlamentară, material de învinuiri adus în faţa Camerei contra corupţiei şi neîngăduitului export continuu practicat sub diferite forme şi motive. El s-a arătat nepăsător şi faţă de raportul cel bogat în material de învinuire prezentat de comitetul pentru îngrijirea gospodăriei şi de prevedere socială în care şi oamenii din mulţime au dat fapte [dovezi] zdrobitoare contra neîncetatei şi crescândei contrabande în fruntea căreia sau primii partizanii guvernamentali ale căror nume sunt cunoscute de toată societatea noastră. Nu s-a dat nicio atenţie de asemenea nici plângerilor continue din partea direcţiei, ceea ce intra în atribuţiile guvernului. Grija dv era numai cum să ascundeţi adevărul în faţa societăţii, să mascaţi lucrările Camerei şi să înlesniţi în mod secret afacerile „prietenilor” cu privire la export, fie în Turcia, fie în Germania. Legile şi dispoziţiile luate cu privire la îngrijirea gospodarilor şi concursul Ministrului Preşedinte au suferit un şir de schimbări care nu au răspuns nevoilor societăţii, ci intereselor partizanilor interesaţi care erau însetaţi după „comerţul liber” pentru a-şi mări milioanele lor. Rezultatul acestui regim „liber” se vede de faţă.
       De când a început să se strige că armata bulgară este lipsită de chinină pentru lupta contra malariei, societăţii i se spune de către reprezentanţii poporului că s-au îngrijit să primească dreptul să aducă din Turcia 10.000 kg chinină. Cetăţeanul bulgar nu poate să dea copilului său bolnav o bucată de zahăr care se vinde cu un preţ ridicat pentru ca să se îngrămădească cât mai multe milioane. De câte luni se luptă guvernul să aducă din ţările neutre tutun, care este aşa de necesar, şi tot nu poate, dar pentru prietenii apropiaţi de guvern poate să se aducă asemenea articol cu un preţ moderat. La nevoile statului, guvernul nu are timp să se gândească, dar la buzunarele particularilor are destul timp.
       Şi toate acestea se săvârşesc astăzi, când foametea ne îngrozeşte şi când nimeni nu este sigur de ziua de mâine. Crede oare guvernul să scoată ţara din asemnea regim de corupţie şi ruină? Nu este oare primejdioasă această înşelare, dacă se crede [ca] prin cenzură să se ascundă aceste adevăruri din faţa poporului bulgar, nu este dar o crimă când se socoteşte că prin aceste mijloace ilegale se poate ascunde soldatului bulgar, care îşi pune viaţa în pericol pentru patrie, căutând să o vadă cât mai fericită şi mai frumoasă?
       Noi vă atragem o atenţiune serioasă asupra acestei acţiuni răufăcătoare pe care [o] poate avea regimul prezent asupra soldatului şi asupra spiritului armatei, asupra disciplinei şi asupra conştiinţei cetăţeanului care este chemat să se jertfească pentru scumpa lui patrie.
      Ce aţi făcut dv ca să păstraţi acest spirit...”[3]
      Vorbind apoi de modul cum trebuia să se încheie pacea de la Bucureşti, manifestul publicat în ziarul Narod zice:
„Populaţia noastră trebuia să se obişnuiască cu gândul că pentru o pace împăciuitoare cu vecinii, bazată pe moderaţie, şi care să fie străină de reţinerea de teritorii străine, spre a se pregăti terenul pentru împăcarea secretă a popoarelor balcanice, ca să se risipească orice bănuială că Bulgaria duce o politică de cucerire...
   Bulgaria în Bucureşti trebuia să stea sănătos pe terenul împăciuirii balcanice, şi prin aceasta să-şi ridice prestigiul ca factor al viitorului şi ca făuritor al grăbirii păcii generale...
  D-voastră v-aţi întors din Bucureşti cu un monstru de condominiu în Dobrogea, o nouă invenţie a imperialismului german. Noi v-am sfătuit în Sobrania naţională, înainte de a pleca la Bucureşti, ca să nu fiţi neîmpăciuitori faţă de România şi să-i câştigaţi prietenia viitoare. Acum noi vă învinuim că din momentul ce aţi semnat pentru condominiu aţi semnat nu numai sentinţa de moarte a independenţei balcanice, dar aţi ucis, înainte de toate, independenţa şi onoarea Bulgariei în această alianţă.”[4]


 

[1] Publicată în ziarul Narod (Poporul) din 26 mai [8 iunie] ]1918.
[2] Textul cursiv a fost citit în şedinţa Camerei Deputaţilor de la Iaşi din 15 [28] iunie 1918, de către deputatul A.C. Cuza cu prilejul discursului rostit la votarea tratatului de pace de la Bucureşti, încheiat cu Puterile Centrale la 7 mai 1918.
[3] Arhivele Naţionale, Fond Casa Regală, dosar 88/1918, filele 1-3.
[4] Text citit în Camera Deputaţilor la şedinţa din 15 [28] iunie 1918  a Camerei Deputaţilor de la Iaşi, şi publicat în Monitorul Oficial din 18 [31] august 1918, p. 172.
 
 
24 mai/6 iunie 1918, Însemnări ale lui Vasile Th Cancicov „Cine a votat în Capitală” despre desfășurarea alegerilor .
 
        „Alegerile continuă în linişte şi fără surpize. […] De la un Consilier de Curte ce a prezidat o secţie de vot din Capitală, aflu azi secretul numărului mare de cetăţeni ce au venit să-şi exercite dreptul de vot, sub ocupaţia duşmană. S-au ridicat de la Judecătorii în bloc cărţile de alegător ale mobilizaţilor, morţilor şi refugiaţilor. Ele au fost încredinţate la echipe organizate de oameni fără căpătâi, câte 10 şi 20 de persoană şi cari s-au perindat pe la birouri votând de 10 sau 20 de ori. […]”

Vasile Th,. Cancicov, Jurnal din vremea ocupaţiei, vol. II, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2016, p. 289.
 
  Însemnări ale amiralului von Muller  despre raporturile din interiorul Înaltului comandament german  la începutul lunii iunie 1918
"4-5 iunie 1918
 
      Ziua de odihnă a Împăratului. În pofida veştilor mai bune de pe front M.S. a fost prost dispus, fără chef de vorbă, ba chiar a refuzat orice discuţie.
    Şeful de stat major al Marinei raportează că cere avioane de luptă şi de bombardament de la armată pentru protejarea bazelor de plecare ale submarinelor din Flandra (Bruges, etc). Am îndemnat pe M.S. să sprijine această cerere printr-o telegramă adresată şefului Marelui Stat Major [feldmareşalului Hindenburg] în care la final să întrebe în ce măsură poate fi ajutată Marina. M.S. a semnat.
      Înainte de expedirea telegramei îl întreb pe Marschall[1], locţiitorul şefului cabinetului militar al Împăratului, cum cifrăm telegrama. Acesta îmi spune că nu este cazul. Cei de la Comandamentul Suprem sunt foarte nervoşi de felul lor. Mai bine să mă duc eu personal la Avesnes[2] şi să o remit acolo. Aleg o cale de mijloc şi îl rog pe Kapitän zur See von Bülow de la Avesnes să transmită prin viu grai mesajul telegramei. Dar ce dans pe sârmă, ce terorism din partea lui Ludendorff – aşa, ca să spunem lucrurilor pe nume – chiar şi faţă de Împărat...
     Împăratul şi-a luat ceaiul la Avesnes şi a discutat cu Ludendorff despre cererea Marinei privind protejarea bazelor din Flandra împotriva atacurilor aeriene ale inamicului. Rezultatul: refuz categoric. Ludendorff este de părere că Marina, tot apărându-se, a cam adormit; acum, că este mai mult atacată, poate se mai deşteaptă...
M.S. s-a abţinut de la orice comentariu. Dictatura [lui Ludendroff] este tot mai evidentă. Dar poate că aşa este bine."
 
 

 
[1] Ullrich Marschall Genannt Greif (1863 -1923) general prusian, va prelua funcţia de şef al cabinetului militar imperial la 27 iulie şi o va păstra până la desfiinţarea cabinetului la 28 octombrie 1918.
[2] Localitate în nordul Franţei, în departamentul Pas-de-Calais, sediul Comandamentului Suprem al armatelor germane Oberste Heeresleitung în primăvara lui 1918.
(Von Muller, Regierte der Kaiser?, Gottingen, 1959, pp. 381-382)
 
 
 
  Însemnări ale lui Charles Vopicka, trimisul SUA în România, pentru data de 3 iunie 1918
 
      Domnul Marghiloman a rostit  recent un discurs cu ocazia debutului campaniei electorale, cu următorul conţinut:
    Prima îndatorire a noului Parlament este ratificarea tratatului de pace, apoi stabilirea responsabilităţilor în privinţa declaraţiei de război[1], ca şi controlul privitor la folosirea reală a banilor cheltuiţi pentru acest act. Politica aventuroasă a lui Brătianu a condus la război. El a dorit acest război aşteptând doar ocazia favorabilă pentru atacarea foştilor noştri aliaţi[2]. Noi am fost atunci înfrânţi. Trebuie să avem în vedere ostilitatea învingătorilor pentru a aprecia munca negociatorilor români. Istoria, imparţială, îi va binecuvânta pe acei bărbaţi care au avut curajul să semneze această pace care nu este total dezavantajoasă în toate punctele ei. Cu ajutorul ei o întreagă naţiune s-a întors la patria mamă, Basarabia putând fi dobândită doar cu sprijinul austro-germanilor.
     Unii oameni se aşteptau ca după semnarea tratatului de pace toate libertăţile de dinainte de război să fie restabilite. Să ne amintim de soarta Olandei şi a Elveţiei înainte de a ne plânge.[3]
Domnul Marghiloman a vorbit apoi despre reforme. Schimbarea în agricultură trebuie să se armonizeze cu interesele diferitelor clase şi să ducă la creşterea producţiei. Aceste declaraţii ale primului-ministru sunt în conformitate cu politica Puterilor Centrale. Condiţiile actuale nu pot decât să se înrăutăţească până la pacea generală sau până la înfrângerea Puterilor Centrale.
      Conform unor informaţii demne de toată încrederea, există două clauze în tratatul de pace care nu au fost încă făcute cunoscute. Prima implică intrarea României în Uniunea Vamală (Zollverein) a Puterilor Centrale, iar cea de-a doua solicită ca toate legaţiile sau cel puţin  ataşaţii militari, să primească paşapoarte imediat după ratificarea păcii de către Parlamentul  României[4].
     Au fost aleşi toţi candidaţii guvernului la alegerile pentru Senat. Generalul Averescu a candidat ca independent, fără nicio opoziţie din partea guvernului. Doar o treime din cei înscrişi au luat parte la alegeri, şi numai doi candidaţi au avut majoritate absolută, ceea ce ne permite să ne facem o idee despre puterea partidului proantantist.
     La presiunea germană, cabinetul a emis un decret prin care munca în agricultură devine obligatorie în România pe o perioadă de cinci ani. Această hotărâre se aplică tuturor persoanelor de ambe sexe, cu vârste cuprinse între 14 şi 60 de ani, fiind impusă de germani pentru a se asigura producţia agricolă, preţurile fixate de ei fiind atât de joase, încât pământurile nu mai pot fi cultivate decât prin impunere. Această măsură a cauzat o mare nemulţumire, care a crescut din cauza atitudinii cabinetului  împotriva dreptului general de a se vota.
   Politica germană face din români sclavi, după încheierea păcii. Ea include deplasarea oamenilor dintr-o parte a ţării într-alta, conform nevoilor. Aceasta va fi cea mai dură a sclaviei, care îi lipseşte pe oameni de casele lor şi familii."


 

[1] La 14/27 august 1916 România declarase război Austro-Ungariei, demers care determinase ca Germania, Bulgaria şi Imperiul Otoman să declare ulterior război României.
[2] Al. Marghiloman se referă la tratatul secret de alianţă defensivă încheiat de România cu Puterile Centrale la 18/30 octombrie 1883 şi care fusese ulterior reînnoit periodic, ultima oară în februarie 1913.
[3] Marghiloman a vrut să se refere la atitudinea Olandei şi a Elveţiei, ţări care şi-au păstrat până neutralitatea la sfârşit şi în felul acesta nu au cunoscut tragedia războiului, încercând să arate că şi România putea face la fel, ceea ce însă nu este adevărat.
[4] Zvonuri care nu s-au confirmat.


 
 (Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012, pp. 222 – 224)
 
 
Însemnări ale lui Vasile Bianu pentru ziua de 2 mai/2 iunie 1918 
 
Veşti rele ne vin de la fraţii noştri din Ardeal. Ungurii se aruncă cu înverşunare să stârpească populaţiunea română. Ministrul Vázsonyi[1], evreu ungurizat şi botezat, o spune verde: Cât am fost pretini cu România, zice el, am îngăduit ca ea să se amestece în treburile românilor de la noi. Acum e mai bine, căci dacă sfârşim întreg războiul în avantajul nostru, orice guvern unguresc îşi va ţine de întâia datorie să-şi păstreze mâna liberă şi nu va lăsa ca România să se amestece în afacerile interne ale patriei noastre... Am spus că până acum nu ne-am îndeplinit datoria de a răspândi cultura maghiară. Cel mai însemnat lucru ce trebuie să facem este să statificăm şcoalele normale în care se cresc învăţătorii. Trebuie să facem acest lucru fără doar şi poate, orice ar zice Bisericile. Până vom statifica toate şcoalele săteşti, trebuie votată o lege prin care guvernul maghiar să fie pe deplin împuternicit a lua în mâinile Statului, fără a da vreo explicaţie, orice şcoală nouă de sat.
 
Vázsonyi Vilmos (1868 -1926)

 
 
 
Guvernul maghiar a şi hotărât ca din Comitatul Caraş-Severin până la Bistriţa, apoi în Comitatele Maramureş. Bereg, Ung, Zemplin şi Saroş să se înfiinţeze cât se poate mai curând şcoale de stat ungureşti şi să statifice încă 240 şcoli româneşti din părţile Hunedoarei. Ziarele în zadar protestează în contra acestor samavolnicii.
Întru cât priveşte votul universal, ungurii nu vreau să-l acorde decât celora ce ştiu scrie şi vorbi ungureşte. Drept răspuns la aceasta şi la măsura luată în contra şcoalelor româneşti, vrednicul deputat român din Camera ungară, Ştefan C. Pop[2], în şedinţa de la 25 april a.c. a rostit următoarea protestare: Partidul naţional român pune la dispoziţia guvernului toate mijloacele sale pentru îndeplinirea celor de nevoie binelui public, fără nicio tulburare, dar nu se găseşte în poziţie să voteze încredere viitorului guvern şi de aceea n poate primi nici bugetul. De câte ori e vorba de o lărgire a dreptului poporului, totdeauna guvernul scoate la iveală ca sperietoare primejdia naţionalităţilor. Care de care se întrece a găsi mijloace de apărare contra acestor primejdii. Că avem tot dreptul să fim amărâţi contra guvernului o dovedeşte faptul că, în acelaşi timp când pentru câştigarea dreptului de vot se pune condiţia scrisului, cetitului şi cunoaşterii limbii maghiare, şcolile noastre se închid şi atunci când se pretinde pentru dobândirea dreptului de vot o anumită avere, se pune la cale o politică agrară care ne opreşte de a căpăta pământ. Văzând asemnea lucruri, suntem îndrituiţi a crede că Guvernul lucrează contra noastră. Noi nu putem aştepta nimic de la viitorul regim şi pentru aceasta nu votăm bugetul.
 
Ştefan Cicio-Pop (1865 -1934)

 
Pe de altă parte fostul deputat, valorosul Dr. Iuliu Maniu, a scos de sub tipar o cărticică pe care a împărţit-o învăţătorilor şi preoţilor români, în care-i îndeamnă să nu permită ca poporul român să înveţe ungureşte numai ca să câştige cu orice preţ dreptul de alegător. Apoi atrage atenţiunea asupra faptului că învăţând românii limba ungurească pentru a fi alegători, va birui astfel asupra lor politica guvernului de maghiarizare şi cotropire.

Iuliu Maniu (1873 -1953)
 
Administraţia ungurească în multe oraşe, chiar şi în Sibiu, nu mai dă voie servitorilor de ambele sexe să iasă duminica şi în sărbători îmbrăcaţi în portul lor cel frumos, popular, pe străzi. Nesupuşii sunt aspru pedepsiţi.
Dl Iustin Ileşiu[3] publică într-un număr al Gazetei Poporului din Sibiu o frumoasă poezie care se termină astfel:
Dar nu, eu sunt în alte ţări,
Şi tunurile îmi cântă,
Stă maica plină în supărări
La geam, şi tot priveşte-n zări,
Şi dorul o frământă.”
 

[1] Vázsonyi Vilmos (1868 -1926) om politic şi publicist ungur. Nume la naştere Vilmos Weiszenfeld. Celebru pentru campaniile jurnalistice duse pentru interzicerea duelurilor, dar mai ales pentru recunoaşterea oficială a religiei mozaice până când acest deziderat s-a realizat în 1895. Ministru de Justiţie (15 iunie -18 august 1917 şi 25 ianuarie -8 mai 1918). La 29 mai 1926 a căzut victimă unui atentat antisemit în oraşul Baden din Austria.
[2] Ștefan Cicio Pop (1865 - 1934) a fost avocat și un om politic român, membru marcant al Partidului Naţional Român și apoi vicepreședinte al Partidului Naţional Țărănesc, deputat român în Dieta de la Budapesta, participant activ la Marea Unire din 1918, Președinte al Consiliului Național Central Român, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deținând portofoliul Apărării și al Internelor. Ministru de Stat pentru Transilvania în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 - 12 martie 1920) precum și ministru de Externe (9 ianuarie – 13 martie 1920) în același guvern, prim-ministru ad interim. În cursul guvernărilor conduse Iuliu Maniu a deținut funcția de președinte al Adunării Deputaților (23 decembrie 1928 - 30 aprilie 1931 și 10 august 1932 - 18 noiembrie 1933).
[3] Iustin Ilieşiu (18 martie 1900, com. Maieru, jud. Bistriţa-Năsăud – 30 septembrie 1976, la Bucureşti) poet, jurnalist şi folclorist român, a debutat în anii războiului cu două volme de poezii Poezii de rezbel (1914 -1915), Braşov şi Munţii noştri aur poartă, Budapesta, 1917. După Marea Unire a urmat cursurile Facultăţii de Litere din Cluj devenind profesor de limba română la Liceul Reformat. După Dictatul de la Viena s-a refugiat la Bucureşti unde a fost redactor la ziarul Ardealul şi profesor de limba română până la pensionare (1957). Va scrie volume de poezii Durerea neamului (1940) Spre biruinţă (1942) Lângă hotar (1943) şi Sângerări ardelene (1944) care exprimă jalea Transilvaniei de Nord înrobită în urma dictatului de la Viena. După 1968 s-a afirmat ca folclorist şi traducător. Dintr-o listă alcătuită de însuşi Iustin Ileşiu rezultă că a tipărit 32 de titluri, a lăsat în manuscris 35 de volume de poezii şi 16 volume de proză (povestiri, schiţe, mărturisiri, însemnări).
 

 
 (Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pp. 10 -11) 
 
 
31 mai 1918, Însemnări ale amiralului Georg von Müller referitoare la ofensiva germană pe Frontul de vest
 
"31 mai 1918
     Zi de linişte. Vine vestea că am atins Marna şi am cucerit oraşul Soissons[1]. Seara se anunţă că numărul prizonierilor a urcat la 45 de mii, iar numărul tunurilor cucerite la peste patru sute.
    Înainte de cină consfătuire. Tribunal de onoare şi problema înlocuirii în cazul că vor pleca din funcţiile lor Holtzendorff[2] şi Capelle[3]. Maiestatea Sa a luat masa la Avesnes cu feldmareşalul [Hindenburg].
      Pierderi de submarine în Marea Mediterană. Patru în acelaşi timp..."
 

[1] Este vorba de cea de-a treia mare ofensivă germană din primăvara lui 1918 care a început la 27 mai şi va dura până la 6 iunie, bătălia de la Soissons, asaltul asupra înălţimilor Chemin de Dames (operaţiunea Blücher-Yorck).
Ofensiva germană din 27 -31 mai  1918

Data 27 mai - 6 iuni1918
Locul între  Soissons şi Reims
 
[2] Henning von Holtzendorf (1853 -1919) amiral german, promotor al războiului submarin nelimitat, declanşat la 1 februarie 1917. Eşecul acestei operaţiuni va duce la destituirea sa la 10 august 1918 ; a fost înlocuit cu amiralul Reinhad Scheer (1863 -1928).

Henning von Holtzendorff


Admiral von Holtzendorff in 1918
[3] Eduard von Capelle (1855 -1931) amiral german; secretar de Stat al Marinei din martie 1916. Va demisiona la 5 octombrie 1918.

Eduard von Capelle

(Georg von Müller, Regierte der Kaiser?, Göttingen, 1959, pag. 380- 381)


 
 
 
Însemnări ale lui N. Iorga
"17 [30] mai 1918
   Porumbaru îmi aduce cartea ministrului bulgăresc de la Berlin, Rizov[1], pentru apărarea drepturilor bulgăreşti. Multă perfidie şi minciună, dar câtă muncă şi iubire de neam!
 
Dimitar Rizov
 

Българите в техните исторически, етнографически и политически граници 679 - 1917“

 
 
    El spune că e o greşeală să se vadă în regele Carol un adversar al idealului naţional, pe care înţelegea însă a-l urmări pe altă cale. Regele Carol, declara el, care a pierdut Basarabia, ar voi [ar fi vrut] să o recapete.
     Generalul Grigorescu protestă că n-a spus ce i s-a atribuit şi că n-a vorbit pentru public. Saint-Aulaire l-a poftit ieri seara la masă, împreună cu Porumbaru şi Duca şi conservatorii Mihai Cantacuzino, Greceanu şi Titulescu, pentru a se da un caracter oarecum public retractării lui. Generalul protestă că n-ar consimţi să fie ministru de Război al lui Marghiloman.
     Prefectul Nicoleanu a mers luni la de Flers pentru a-l pofti să nu vorbească la Teatru, amintindu-i starea de asediu şi dorinţa d-lui prim-ministru ca să rămâneţi în casă.
     De Flers a declarat formal că va ieşi să-şi vadă interpreţii şi prietenii. D-ra Ventura [1]a apărut pentru a spune că nu se poate ceti conferinţa, nefiind cenzurată, iar lumea a silit prin aplauze pe autor să apară.
 
Maria Ventura
 
     Piesa se va da a treia oară.
     Guvernamentalii vor face să voteze şi morţii şi cei absenţi, atât de mulţi! Vor avea deci majorităţi mari.
     Grupul carpist va scoate foaia Renaşterea. Relaţiile lui Pătrăşcanu[2] cu Stere se fac tot mai rele. Candidatura lui Lupu Kostaki[3] e declarată ilegală de foaia lui Marghiloman, Steagul: fiul lui candidează pe lista Guvernului.
     Curentul antidinastic e necontenit înteţit şi la Bucureşti şi aici, mai ales între proprietari, furioşi de gestul Regelui pentru ţărani[4] (unul mă acuză că am mers la Târgu Frumos ca să spun soldaţilor că nu trebuie să facă muncile de vară).
     Regele e la Bicaz, unde se va aşeza pe vară."


 

[1] Dimitar Hristov Rizov (1860 - 23 aprilie 1918) om politic, jurnalist şi diplomat bulgar, consul la Skopje (1897 -1899) agent diplomatic la Cetinje (1903 -1905) ministru plenipotenţiar la Belgrad (1905 -1907), la Roma (1908 -1915) şi la Berlin (1915 -1918). În 1917, la Berlin, împreună cu fratele său, Nikola Rizov (de asemenea diplomat şi publicist), a editat atlasul Bulgarians in their historical, ethnographic, and political frontiers 679 -1917, Berlin, 1917, care cuprindea 40 de hărţi şi texte explicative în limbile germană, engleză, franceză şi bulgară.
[1] Maria Ventura (1888 -1954) celebră actriţă româncă pe scenele de la Bucureşti şi Paris.
[2] Dumitru D. Pătrăşcanu (1872 -1937)  a fost un om de litere, prozator, profesor de istorie şi cunoscut autor de manuale de istorie în perioada interbelică. În politică s-a remarcat ca membru al Partidului Conservator, pe care l-a reprezentat ca deputat în Parlamentul României la începutul secolului al XX-lea. A fost tatăl liderului comunist Lucreţiu Pătrăşcanu (1900 – 1954).
[3] Lupu Kostake era secretar general în Ministerul de Interne în teritoriul ocupat.
[4] Este vorba de decizia regelui Ferdinand publicată în presă, la 23 martie/5 aprilie 1918, sub forma unei scrisori către administratorul Domeniilor Coroanei de a se trece la aplicarea reformei agrare aşa cum a fost votată în Parlament în iunie 1917 pe proprietăţile familiei regale fără să se mai aştepte momentul când împrejurările vor permite aplicarea ei la nivelul întregii ţări.
 (Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pp. 11 – 12): 
 
 
 

 
 
 

 
 
 
 
 27 mai 1918, Însemnări ale ministrului SUA, acreditat la Iași Charles J. Vopicka  despre alegerile organizate de guvernul Alexandru Marghiloman și situația din România.

     Este necesar ca Antanta să cunoască cu exactitate valoarea alegerilor [parlamentare] impuse de germani, în vederea ratificării tratatului de pace.
     Amintim că aceste alegeri au fost efectuate sub ameninţarea baionetelor germane, că partidele importante nu au luat parte la ele şi că lista candidaţilor aprobată formal de domnul Marghiloman a fost redusă de autorităţile germane. Guvernul a avut dificultăţi considerabile în strângerea numărului de candidaţi, număr care, în aproape toate cazurile, nu a avut opoziţie. Nu trebuie să fie trecute cu vederea eforturile autorităţilor germane (susţinute de cabinetul Marghiloman) de a suprima orice manifestare a sentimentului naţional. Populaţia din Moldova, dar şi din teritoriul ocupat a profitat de fiecare ocazie pentru a-şi arăta indignarea faţă de condiţiile păcii, precum şi speranţa într-o apropiată reparaţie, determinată de triumful final al Aliaţilor.
     Noi am urgentat necesitatea luării în consideraţie a declaraţiilor presei noastre despre evenimentele din România (ţară aflată între un cabinet ghidat de germani, pe de o parte, şi poporul român, pe de alta, popor ale cărui aspiraţii au devenit din ce în ce mai apropiate de ale Antantei datorită groaznicelor condiţii ale păcii) şi despre unirea cu Basarabia, ale cărei aspiraţii sunt direcţionate spre Transilvania.
     Trebuie notat că cele două mari partide care au dorit războiul[1] şi care reprezintă cele două partide organizate ale ţării, liberalii şi conservatorii, au rămas credincioase Antantei, sub conducerea liderilor lor: Ion Brătianu şi Take Ionescu.
     În împrejurările actuale, este preferabil să uităm greşelile, poate inevitabile, făcute în vremuri dificile şi care şi-au găsit pedeapsa chiar în condiţiile păcii. Singurul lucru care contează acum este ca noi, luând în continuare în considerare propriile noastre interese, să apreciem cum se cuvine enormele sacrificii făcute de România şi să păstrăm nealterat un spirit care va aduce o întreagă naţiune de partea Antantei, imediat ce circumstanţele o vor permite. Va fi astfel necesar ca partidelor aflate de partea Antantei să le fie asigurat de către aceasta un puternic suport moral în presă, dar şi un sprijin material.
    În ceea ce priveşte acest ultim aspect, ar fi recomandabil să se stabilească relaţii de afaceri între concernele independente româneşti, care sunt aproape toate conduse de Partidul Liberal, şi cercurile financiare şi industriale ale Antantei. În consecinţă, credem că va fi necesar să se folosească ajutorul şi cunoştinţele românilor aflaţi în prezent la Paris şi Londra. Acest ajutor se poate concretiza sub forma acordării unor misiuni şi funcţii în administraţie. Demersul ar putea avea pentru viitor un avantaj, acela de a da simpatizanţilor cauzei Antantei impresia că noi nu îi abandonăm şi că viitorul lor alături de noi le este asigurat."

[1] Este vorba de Partidul Naţional Liberal şi de Partidul Conservator (aripa filoantantistă) condusă de Take Ionescu şi Nicolae Filipescu.
 
 (Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012


 
 
Însemnări ale lui N. Iorga  asupra situației din țară
"12 [25] mai 1918
      Se scot necontenit morţi de la Socola. Schitul Vlădiceni, satul Vlădiceni, bătute de obuze, au fost distruse.
      Mâna rusească n-a lipsit poate. Se spune că pentru Basarabia ruşii au ameninţat că vor plăti cu bombe[1].
     În teritoriul ocupat s-a rechiziţionat toată lâna. Ioan Bogdan[2] scrie că fericiţi sunt cei care au murit ca să nu vadă ce s-a văzut şi ce se poate vedea acum.
     Guvernul trimite zeci de automobile rechiziţionate pentru a se face cu dânsele propaganda electorală în Muntenia.
     O nouă mare ofensivă s-ar pregăti pe frontul de Vest.
    Regele evită orice contact cu germanii. S-a retras la Piatra. A venit numai într-o noapte pentru câteva ceasuri. Regina şi Prinţul Carol sunt aici.
     Misiunea germană se miră de belşugul în care trăiesc cei de sus de aici... caz unic în Europa. Se arată indiferenţi faţă de sentimentele populaţiei. Cui nu-i place de noi într-un local public n-are decât să iasă afară.
    La Teatru, cu prilejul reprezentaţiei lui de Flers[3]Evantaiul, s-au făcut grandioase manifestaţii Franţei. De flers a apărut cu lacrimi pe scenă. La a doua reprezentaţie, el va vorbi despre rolul femeii în război."

(Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pp. 8 -9)

[1] Onisifor Ghibu a consemnat consternat în memoriile sale faptul că Nicolae Iorga a refuzat să se implice în vreun fel în opera de realizare a unirii cu Basarabia pe care istoricul o considera „o chestiune periculoasă”.
[2] Ioan Bogdan (1864 -1919), lingvist, filolog, istoric român, autorul unor studii referitoare la limba documentelor slavo-române şi creator al filologiei slavo-române, membru al Academiei Române al cărei vicepreşedinte a fost între anii 1910 -1913 şi 1916 -1919; cumnat cu Nicolae Iorga.
[3] Robert de Flers (1872 -1927) dramaturg francez prolific şi de mare succes în epocă, academician, om politic, ataşat de presă al legaţiei Franţei în România în anii 1917 -1918, calitate în care a jucat un rol diplomatic important.

 

 
Robert de Flers in 1921
 


 
 
Presa vremii despre tragicul eveniment de la Socola (Iași)
 
Groaznica explozie de la Socola
Depozitele de muniţiuni în flăcări
     O groaznică explozie a izbucnit astăzi pe la orele 1 p.m. zguduind întreg oraşul. Explozia s-a produs la depozitul de muniţiuni din gara Socola, unde se afla un imens stoc de muniţiuni cuprinzând şi muniţiunile lăsate în ţară de trupele ruseşti.
     În ce împrejurări s-a produs această explozie nu se ştie încă.
    Fapt este că în câteva minute explozia a căpătat caracterul unei adevărate catastrofe. Focul s-a întins uimitor de repede la toate magaziile cu muniţiuni şi zguduirile produse de explozie au fost atât de puternice şi de constante, încât întreg oraşul a fost ţinut timp de zece minute sub un continuu şi puternic cutremur, până la cele mai îndepărtate extremităţi ale oraşului, efectul presiunii de aer a fost grozav şi străzile din centrul oraşului erau pline de cioburi de sticlă de la geamurile caselor, sfărâmate.
De unde a provenit explozia
       Lângă gara Socola se află construite depozitele cu muniţiuni care se întind în lungul căii ferate.
       Cu câteva zile mai înainte se adusese o cantitate de muniţiuni din Basarabia care a fost depozitată alături de linia ferată.
       Explozia s-a produs la muniţiile depozitate lângă linia ferată propagându-se cu iuţeala fulgerului în depozitul din faţă care a fost cuprins de flăcări.
        Obuzele şi şrapnelele explodau azvârlite la mari distanţe peste tot câmpul din jurul depozitelor.
         În momentul când s-a produs explozia se găsea de pază la depozitele de muniţiuni regimentul 4 Vânători.
         În câmpul din apropierea depozitelor se găsea cantonat Regimentul 1 Grăniceri.
      Imediat au sărit ambele regimente pentru a localiza incendiul, dar măsurile au fost zădărnicite de exploziile puternice care se produceau neîncetat acoperind câmpul de schije de obuze şi şrapnele.
        Ofiţerii şi soldaţii înfruntau pericolul, dar ploaia de schije culca la pământ făcând o mulţime de victime.
Principii Carol şi Nicolae la locul catastrofei
      AA. LL. Regale Principele Carol şi Nicolae au sosit imediat cu automobilul la locul dezastrului însoţiţi de dl colonel Stârcea, aghiotant regal.
        Principii au înaintat cu toată primejdia ce ameninţa dintr-un moment în altul până la primul depozit incendiat şi s-au interesat de cauzele care au putut provoca acest dezastru.
În urmă au asistat la scoaterea răniţilor de sub dărâmături şi la grabnicele ajutoare ce li s-au dat de către sanitari.
Sosirea autorităţilor
     La faţa locului au sosit rând pe rând d-nii Eracle Nicoleanu, prefectul poliţiei capitalei; Mitilineu, Bărbătescu, Stroia, Cerchez; Botez, general Leonte, general Boboc, precum şi un mare număr de ofiţeri superiori.
      D-l Maior Moscu, Inspectorul muniţiilor, care părăsise cu câteva minute înainte depozitele, se afla în oraş.
      Imediat după ce a aflat că explozia s-a produs la depozitul Socola, s-a dus la faţa locului, fiind cel dintâi care a luat măsurile de localizare.
       Pe când conducea operaţiile de localizare o schijă de obuz la rănit grav la picior şi abdomen.
      Cu un automobil a fost transportat la spitalul francez unde i s-au dat grabnic ajutoare medicale.
Victimele
      Explozia a fost atât de puternică şi s-a repetat timp de 15 minute în continuu făcând un număr mare de victime.
     Printre ofiţerii care s-au scos de sub dărâmături până la ora 2 mai sunt d-nii Lt. Manolescu şi Băjenaru, ambii grav răniţi.
     Până la aceeaşi oră s-au scos 12 cadavre de soldaţi şi un mare număr de soldaţi răniţi cărora li s-au dat primele ajutoare medicale de automobilele sanitare sosite în grabă, apoi au fost transportaţi pe la diferite spitale din oraş.
     O anchetă s-a început imediat pentru a se stabili cauzele care au provocat această grozavă catastrofă care întrece cu mult exploziile întâmplate la pulberăria şi pirotehnia din Bucureşti.
      Până la ora când punem ziarul sub presă, cu toate ajutoarele date la timp de corpul pompierilor şi trupe sosite în grabă, incendiile n-au fost localizate.
      Exploziiile se petrec la intervale scurte pe măsură ce focul cuprinde magazii noi cu muniţii.
    Operaţiile de localizare sunt foarte anevoioase din cauza apropierii magaziilor cu muniţii şi a permanentului pericol la care se lucrează la localizare.
       Pagubele cauzate de explozie nu s-au stabilit încă, ele par a fi considerabile, dat fiind că depozitul Socola era unul din cele mai mari depozite de muniţii ale noastre.
       În pericol de a fi distruse sunt şi un mare număr de vagoane de căi ferate garate pe linii chiar în faţa depozitelor cu muniţii.
 
Evenimentul de Iaşi, organ al partidului conservator
Vineri 11 [24] mai 1918, anul XXVI, nr. 81.
 
*
  Catastrofa de la Socola
Noi amănunte
Schitul şi satul Vlădiceni. Se scot mereu morţi şi răniţi
 
       Explozia întâmplată ieri la ora 1 la depozitele de muniţii din gara Socola a continuat până târziu.
      Rând pe rând vagoanele care scăpase de prima explozie erau cuprinse de flăcările incendiului şi noi detunături se produceau azvârlind la mari distanţe obuzele şi rămăşiţele vagonului în care erau depozitate.
     Imediat după prima explozie care a fost cea mai puternică pentru că a cuprins în afară de depozitele care se găseau lângă linie şi magazia din apropiere cu o însemnată cantitate de obuze şi şrapnele, s-au luat măsurile de localizare.
       Cu toate măsurile grabnice şi munca încordată ce depuneau ofiţerii şi soldaţii, flăcările continuau a face ravagii şi localizarea părea imposibilă.
      Într-un târziu spre seară s-a reuşit a se izola complet celelalte magazii şi astfel pericolul a fost înlăturat după ce a costat viaţa atâtor bravi soldaţi din eroicele regimente 1 grăniceri şi 4 vânători, care au înfruntat cu vitejie obuzele pe câmpul de luptă şi pe care fatalitatea i-a făcut să cadă victime, răpunându-le viaţa la care aveau dreptul câştigat prin dovezile de eroism şi sacrificiu în bătăliile la care au luat parte.
Morţi şi răniţi
      La o mică distanţă de locul catastrofei echipe de sanitari aduceau într-una morţi şi răniţi scoşi de sub derâmături.
      După primele ajutoare medicale date în grabă cu automobilele erau transportaţi la spitalele din oraş.
      Până seara târziu s-au scos în total 45 de cadavre şi 80 de răniţi dintre care foarte mulţi grav răniţi.
     Numărul morţilor e cu mult mai mare deoarece explozia a prefăcut în bucăţi victimele ce se găseau de pază şi care erau înşirate la 50 de paşi distanţă între ele.
     Cadavre ciopârţite s-au găsit azvârlite la mari distanţe.
     La spitalul Sf. Spiridon au fost duşi următorii răniţi [...]
     La spitalul francez au fost duşi 26 răniţi...
     La spitalul Israelit au fost aduşi 28 răniţi şi la spitalul Paşcanu doi.
     Vicimă acestei grozave catastrofe a căzut şi avocatul Soroceanu din localitate.
     Avocatul Soroceanu se afla la via unchiului său din satul Vlădiceni unde o schijă de obuz l-a lovit în cap.
   Avocatul Soroceanu era un distins membru al baroului local. Un suflet ales, în toate ocaziile el era gata să dea concursul său la cei nevoiaşi.
    Moartea lui lasă în urmă unanime regrete printre toţi colegi şi cunoscuţii săi.
    Rămăşiţele pământeşti au fost transportate şi depuse în camera mortuară de la spitalul Sf. Spiridon.
Satul şi schitul Vlădiceni distruse
     La o mică distanţă de locul catastrofei se găsea schitul Vlădiceni şi satul cu acest nume.
     Un schit mic situat pe o frumoasă poziţie a Iaşiului, cuprindea numai câţiva monahi care trăiau liniştiţi departe de zgomotul oraşului viaţa monahală.
   Fatalitatea a făcut ca o bună parte din muniţiile explodate să aibă direcţia satului, aşa încât întreg satul cu bisericuţa schitului să fie transformate în câteva minute în ruine.
     Câţiva călugări au fost grav răniţi.
     În sat obuzele au omorât şi rănit câţiva locuitori, omorând şi câteva vite ale locuitorilor din sat.
     Din satul Vlădiceni n-a mai rămas o casă, ci mormane de ruine arată doar că pe acea frumoasă colină a Iaşiului a existat satul şi schitul Vlădiceni.
     Scoaterea răniţilor şi morţilor continuă şi azi.
   Pericolul fiind înlăturat cu desăvârşire, operaţiile se pot face cu înlesnire şi astfel se va putea stabili numărul exact al victimelor.
      [...]
     Circulaţia trenurilor spre Chişinău a fost întreruptă pentru două zile până la completa restabilire a liniei ferate.
   M.S. Regina însoţită de A.S. Regală Principsa Elisabeta a vizitat azi în cursul dimineţii răniţii victime ale catastrofei de la Socola.
   Maiestatea Sa a mers la toate spitalele unde au fost depuşi răniţii, interesându-se îndeaproape de starea fiecărui rănit.
Evenimentul de Iaşi, organ al partidului conservator
Duminică 13 [26] mai 1918, anul XXVI, nr. 83.
 
Explozia de la Socola
      Numărul exact al victimelor s-a stabilit ieri după ce ultimele cercetări în această privinţă s-au terminat.
    S-au scos de sub dărâmături 45 de cadavre a căror identitate s-a stabilit şi 15 cadavre oribil mutilate a căror identitate n-a putut fi stabilită.
   Printre cei morţi este şi călugărul Soroceanu, stareţul Schitului Vlădiceni, care a căzut victimă în acelaşi moment cu nepotul său, avocatul Soroceanu.
   Numărul total al răniţilor aflaţi prin spitale sub îngrijirea medicală este de 65.
  Victimele acestei grozave catastrofe sunt în număr de 125 şi cea mai mare parte sunt soldaţi din Regimentele 4 Vânători şi 1 Grăniceri.
Evenimentul de Iaşi, organ al partidului conservator
Duminică 13 [26] mai 1918, anul XXVI, nr. 83.
 
Explozia de la Socola
        Dl căpitan Chirescu relatează că la Socola a explodat de fapt un depozit de câteva sute de vagoane cu proiectile de artilerie, de infanterie şi cu dinamită, aşezat de-a lungul căii ferate care ducea spre Ungheni.
      Nenorocirea a provenit din cauza scânteilor produse de maşinile [locomotivele] care treceau foarte des „prin mijlocul depozitului”; nu cu mult înainte  trecuseră chiar trei maşini izolate dinspre Ungheni spre Gara Iaşi. Şi o dovadă că aceasta a fost cauza e că în acelaşi timp se produse un mic incendiu la o magazie de lemn din gară, pe unde trecuse una din aceleaşi maşini. În tot cazul părerea că explozia s-ar fi produs prin acţiunea căldurii solare nu pare admisibilă, întrucât nu s-a mai întâmplat niciodată şi nicăieri până acum.
      Dl căpitan Chirescu crede că cea mai cuminte măsură ce s-ar putea lua ar fi să se îndepărteze aceste depozite – care sunt destul de multe în ţară – de linia ferată şi de locurile prea aglomerate, înmagazinându-se în mici cantităţi în pământ (bordeie).


 
În august 1916.
Neamul Românesc, Iaşi, Luni, 14 [27] Mai 1918
Anul XIII, No. 131
 
 
 
 
12/24 mai 1918
 
Din memoriile istoricului Virgiliu N. Drăghiceanu:
 
“Cancelarul constrâns de majoritatea Reichstagului, în mijlocul clamărilor: “Hört! Hört!” se vede nevoit să vorbească pentru ce ţeluri luptă Germania. Într-un amestec de perfidie şi îndrăzneală, declară că o enunţare nu se poate face.
            Războiul trebuie terminat fericit, căci inamicii nu vor să se convingă de un program de renunţare.
            Pacea trebuie să asigure acţiunea politică şi economică a Germaniei.
            Frontul lor se pare că merge foarte rău. Se vorbeşte de poziţii pierdute la Laon, “o tranşee recentă”.
       Nici în Austria, lucrurile nu stau bine. Şeful Cabinetului ungar, Tisza, demisionează pe chestia reformei electorale şi poate şi pe tema faimosului “Ausgleich”[1], nivelmentul economic ce se proiectează şi pe care Ungaria îl refuză.
            Se proiectează, probabil, acel monstrous “Mittel-Europe”, preconizat de Naumann, în care căile ferate, poşta, navigaţia, legile economice, tratatele de comerţ, armata şi externele, să fie comune, cu funcţionarii Imperiului german.
            Se pare că şi asupra noastră se azvârle plasa momelilor politice.
            Ziarul lor, în articolul cu fiorosul titlu: Mane, Tekel, Fares, arată că ar fi “o mare greşeală a crede că victoria lor ar pregăti mormântul independenţei României. Aceasta ar fi căzut jertfă cu mult mai sigur, unei victorii a Rusiei”.
[…]
            Ce gândesc în realitate, despre noi, o arată cuvântarea de azi a profesorului nostru, Schlawe[2], ţinută pentru soldaţi la Eforie în care expune „die Gedanken eines Auslands deutschen”. O străinătate germană, asta doreşte să facă din ţara noastră, el, „care de ani, e, în primul rând, în lupta pentru germanism”.
            Se aude de eliberarea agitatorului bulgar, sub mască socialistă, Rakovski, de către ruşi, la Iaşi. Mai târziu, el arătă, în Suedia, cum a fost eliberat, la 1 mai (1917), de 15 000 de soldaţi ruşi, din închisoarea locală. A fost manifestaţie cu muzică şi tobe!. Domnul Brătianu se plânge în presa străină de trădarea lui Stuermer[3][...].”
 

[1] Dualismul austro-ungar, (Compromisul), din 1867
[2] Schlawe, Ottokar, patron al ziarului „Ziua”, supus german, profesor la Şcoala de poduri şi şosele şi preşedinte al comunităţii evanghelice din Bucureşti (trecut de poliţia română pe lista spionilor în slujba Germaniei)
[3] Stuermer (Stürmer), Boris, fost ministru de interne, de externe şi prim-ministru al Rusiei ţariste, în anul 1916.
 
 (Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, Editura SAECULUM VIZUAL, Bucureşti, 2012, pp.94-95.)
 
 
 
10 [23] mai 1918
Un cercetaş viteaz către Regele Ţerii
Maiestate,
        Subsemnatul Ioan Urşianu, elev în clasa a IV-a de liceu, intrând ca cercetaş voluntar încă de la declararea mobilizării în Regimentul 9 de Vânători, contra voinţii părintelui mieu,  am fost nevoit să mă servesc de numele de Bujor pentru a putea urma regimentul.
Am luat parte la luptele din Dobrogea, făcând serviciul de simplu trăgător şi grenadier, în care lupte am fost rănit în piept la un atac cu baioneta în comuna Caramurat, la 13 Septembrie 1916.
       De asemenea am luat parte şi la luptele din a doua fază a campaniei (Mărăşeşti, Muncel şi Tarniţa), în care lupte am fost rănit de un obuz la cota 461 (Poienele Popii), fiind lovit în cincisprezece locuri (cap, mâini şi picioare) şi rămânând fără vederea ochiului drept.
Pentru aceste fapte de bravură ostăşească am fost decorat de către M.S. Regina Maria cu Bărbăţie şi Credinţă, clasa a II-a, iar de către comandantul regimentului cu Virtutea Militară clasa a II-a, şi propus pentru Bărbăţie şi Credinţă clasa a I-a.
      Azi, ţara ne mai având nevoie de braţele mele, mă aflu fără nici un sprijin material din partea nimănui – deoarece tata a murit pe câmpul de onoare, ca locotenent în Regimentul 3 Olt, în luptele din Drăgăneşti, judeţul Vlaşca, iar restul familiei mele se află în teritoriul ocupat – încât nu am nici cu ce mă întreţinea, nici cu ce să-mi cumpăr cărţile, după cum doresc, şi să plătesc taxele şcolare pentru a da examenele de clasa a IV-a.
Apelez aşadar respectuos la Maiestatea Voastră, ca la părintele nostru bun al tuturora, cu rugămintea de a fi luat sub ocrotirea Maiestăţii Voastre, pentru a mi se da mijloacele materiale în acest scop.
      M-aş simţi însă, după isprăvirea acestui ultim an de gimnaziu, mai fericit dacă Maiestatea Voastră ar ordona să fiu primit ca elev al Liceului Militar, cariera militară fiindu-mi foarte dragă.
       Să trăiţi, Maiestate!
 
I.Urşianu-Bujor, cercetaş în Regimentul 9 Vânători
(„Neamul Românesc”,  Iaşi, Joi, 10 mai 1918, Anul al XIII-lea No. 127)

 
 
 
 
8 [21] mai 1918
 
Duca[1] trece pe la mine. E vorba de chemarea adresată de Mehedinţi[2]profesorilor de la Medicină în vederea propunerilor de a schimba organizarea Facultăţilor. E vorba de o încercare de germanizare a unor spitale. Cel puţin aceasta e părerea lui Duca.

Ion Gheorghe Duca
Ion Gh. Duca.jpg

Simion Mehedinţi
150 de ani de la naştere
Simion Mehedinţi.jpg

La Bucureşti Marghiloman anunţă o reformă agrară care va permite ţăranilor capabili să cumpere pământ.
Lumea fierbe în jurul canditaturilor oficiale, care se afişează cinic.
 
 

[1] I. G. Duca (1879 – 1933), membru marcant al Partidului Naţional Liberal, ministru în guvernările conduse de Ion I.C. Brătianu şi Vintilă Brătianu (1914 -1928). Din 1930 preşedinte al PNL şi prim-ministru de la 14 noiembrie 1933, asasinat de legionari pe peronul gării din Sinaia la 29 decembrie 1933.
[2] Simion Mehedinţi (1868 - 1962) savant geograf şi om politic român, ministru al Instrucţiunii şi Cultelor în guvernarea condusă de Al. Marghiloman (5/18 martie – 23 octombrie/5 noiembrie 1918).

Nicolae Iorga, Memorii
, f.a. vol. 2
 
 
19 mai 1918
 
Duminica Rusaliilor… seara Împăratul a discutat din nou despre politică cu mine, cum rar se întâmplă de când este Berg[1] aici, rolul meu este corespunzător diminuat. Împăratul a spus: acum am făcut guvernului rusesc o propunere acceptabilă în privinţa navelor de luptă ruseşti din Marea Neagră (revenirea lor la Sevastopol, iar soarta lor pe mai departe să fie hotărâtă prin negocieri între Rusia şi Ucraina). De asemenea a fost sistată înaintarea trupelor germane. El, împăratul, a avut aici un cuvânt hotărâtor de spus!
Am răspuns că putem să-I fim recunoscători pentru acest lucru. În situaţia noastră actual sunt lucruri mai importante decât o pradă mai mare sau mai mică.
Împăratul: Da, eram pe drumul cel mai bun ca să împingem Rusia în braţele Antantei.”
 

Limita înaintării armatelor germane si austro-ungare în Rusia in mai 1918.

[1] Friedrich von Berg (1866 -1939) ofiţer, demnitar şi om politic german, de la 16 ianuarie 1918 şef al cabinetului civil al împăratului Wilhem al II-lea, susţinător al ideii de pace victorioasă s-a opus începerii negocierilor de pace în octombrie şi a trebuit să demisioneze la 11 ale lunii.

Georg von Muller, Regierte der Kaiser?, Gottingen, 1959
 
 

"4/17 mai 1918

           De câteva zile a început să se fure animalele domestice ale oamenilor din satele de lângă frontieră de către bande înarmate, înadins organizate de autorităţile austriece, şi să fie duse în Bucovina. Astfel din comuna Pleşeşti, într-o singură noapte s-au furat 700 de oi, iar astă noapte unui om i s-au furat 45 de capete de vită, mari şi mici. Din comuna Horodniceni de asemenea s-au furat în zilele acestea peste 80 de animale. În zadar aleargă bieţii păgubaşi după ele, căci sunt ameninţaţi cu arma încărcată; femeile văduve plâng smulgându-şi părul când văd cum li se fură din vatră vaca cu lapte. Curtea Prefecturii este plină de aceşti nenorociţi de păgubaşi, cari vin să ceară ajutorul autorităţii, alegându-se mai mult cu promisiuni goale. În urma repetatelor intervenţii ale Prefectului se zice că în curând va sosi Regimentul 27 de infanterie pentru paza graniţei. Iată încă una din binefacerile imediate ale tratatului nostru de pace. În legătură cu acest tratat, citim pe de altă parte în ziare că un ordin circular a pus în vederea comandanţilor de corpuri şi servicii ca să oblige ofiţerii şi trupele române să salute misiunile duşmane!Fericită pace!"

Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. II

 
"Joi 3 [16] mai 1918
 
Situaţia de azi a României a făcut obiectul unei interplări în Camera Comunelor din Londra. Lordul Balfour a declarat că, după ce pacea României se va ratifica, România va fi considerată ieşită din alianţa „Înţelegerii” şi va rămâne neutră. El mai declară că nu poate decât să regrete situaţia dureroasă a României.
The Earl of Balfour
1848 - 1930

Gws balfour 02.jpg

          De altmintreli, corpul diplomatic al Înţelegerii a rămas la Iaşi.
Printre ultimele convingeri ce am semnat cu învingătorul şi care continuă a fi publicate în presă, mai spicuim ceva jafuri. Aşa, fiecare beligerant va plăti celuilalt câte 1.200 lei pentru fiecare prizonier al său căzut în mâna inamicului, sub titlu de întreţinere, pentru soldaţi şi gradaţi, şi câte 2.500 lei pentru fiecare ofiţer.
Cum noi avem în mâna duşmanului peste 100.000 de prizonieri, vom plăti o imensă sumă, căci compensaţia e exclusă, noi având în mâinile noastre un prea mic număr de prizonieri inamici. De altfel, consider plata aceasta absolut nedreaptă, deoarece prizonierii au fost mizerabil trataţi, încât muncile la cari au fost supuşi zilnic plătesc cu suficienţă cheltuiala de întreţinere. Nu mai departe decât acum câteva zile, un ziar german se lăuda că în Germania cele două milioane de prizonieri ce posedă înlocuiesc braţele de muncă indigene.
Mai vor şi cheltuieli de întreţinere?
Cum ar mai fi stors altfel de la noi încă vreo sută de milioane de lei?
 
Alta: Banca Naţională română avea vreo 350 de milioane la băncile din Germania, din cari vreo 83 milioane aur. Era preţul grâului ce i-am vândut între 1914 şi 1916. Ei bine, şi aceşti banii ni i-a confiscat pur şi simplu. [...]"

Vasile Th. Cancicov, Jurnal din vremea ocupaţiei,
 Editura Humanitas, Bucureşti, 2016, vol. II

 
 
"2 [15] mai 1918
 
O deputaţie de dobrogeni cu I.N. Roman[1], Roşculeţ, primar de Mangalia[2], vine la mine să-mi mulţumească pentru apărarea cauzei lor. Cum eu nu sunt deprins cu binele...
Au fost la Marghiloman. El crede Dobrogea pierdută definitiv. Ei nu vor putea rămânea sub bulgari, aşa cum îi cunoaşte el. Să zăbovească vânzarea averii lor numai pentru a nu lua preţuri prea mici în grabă. O întoarcere a vechii stări de lucruri nu se poate decât prin minune. El nu crede în minuni. Cei ce au crezut în ele au dus Ţara la dezastru. Dar recunoaşte că o minune a fost dărâmarea Rusiei.
Seara, Roman vine la mine. El s-ar duce acolo mai târziu pentru a-şi salva avutul. Cei ce au încercat acuma au păţit-o. Germanii le cer declaraţii despre tot ce au făcut. Şi despre cum şi-au câştigat averea. Cine minte, trece la temniţă. Aşa i s-a întâmplat unui poliţist, cutărui şef de pompieri din Constanţa care şi-au făcut imobilele după datină.
La Odessa Rakovski, pe care Roman îl cunoştea declară că iubeşte România, dar că-şi are socotelile cu oligarhia. Anume evrei de aici din Iaşi şantajau pe prizonieri. Îi păzeau sârbi, care se purtau de altfel foarte bine. Omorurile pe stradă erau lucru comun, care nici nu se ţinea în seamă. Zilnic apăreau beţivi cu revolverul în mână şi baionetele loveau în uşi.
Cristian Racovski (183-1941)
 
Christian Rakovsky 1920s.jpg
Soţia lui a avut tulburări nervoase.
[...]
Un bilet al Reginei pe care îl traduc din englezeşte:
Scumpe domnule Iorga, îţi trimet câteva versuri mişcătoare făcute pentru mine de un soldat rănit, un cioban de la munte lângă Hurezi. Am crezut că ţi-ar plăcea să le publici, dacă cenzura vrea să permită, ceea ce nu este sigur, deoarece aceste versuri aparţin sentimentelor pe care oficial nu avem voie să le păstrăm. Şti că şi d-ta ca şi mine trăieşti cele mai crude ceasuri din existenţa d-tale, când cineva are să priveascăatâta laşitate şi rea credinţă (în franţuzeşte) că am voi să murim de ruşine pentru naţia noastră dacă n-am avea credinţa şi convingerea că e numai o oarecare pătură (couche)care se poate purta numai ca sclavi abjecţi care ling mâinile celor ce lovesc în libertatea, cinstea şi viitorul Ţării.
Eu ca şi d-ta am devenit unul din principalii duşmani: e un rol care e nou pentru mine (în franţuzeşte). Încerc să-l iau cu demnitate, dar eram mai fericită când ghiulelele de la Mărăşeşti zburau deasupra capului. Dar este o flacără care nu poate muri. Mă vei ajuta, cu puţini alţii, să păstrez vie această flacără în ciuda împrejurărilor strivitoare şi umilitoare."
 
Regina Maria pe timpul vizitei într-un spital de campanie, în anul 1917
 

[1] Ioan N. Roman (1866 -1931) publicist, poet şi scriitor român, care s-a remarcat prin ataşamentul său pentru ţinuturile Dobrogei. Absolvent al studiilor liceale la Iaşi, începe studii juridice pe care le încheie în perioada 1893-1897 la Bruxelles. În 1895 îşi încheie studiile doctorale cu teza"Protestation des Roumains de Transylvanie et de Hongrie contre l'oppression magyare". În 1897 revine in țară, lucrează în cadrul Judecătoriei Curtea de Argeş, fiind apoi numit judecător la Medgidia. A îndeplinit aici şi funcţia de primar timp de 4 luni, în 1899. În 1899, Ministerul Justiţiei îi acordă dreptul de a practica avocatura.  Primar al Constanţei în 1910. Alături de prof. Constantin Brătescu (1882 -1945) se află la originea fondării "Societăţii culturale dobrogene" ce îşi propunea studiul trecutului şi prezentului Dobrogei, răspândirea în cercuri largi a acestor cunoştinţe, precum şi fondarea unui muzeu regional, înfiinţarea de biblioteci şi reviste culturale. Astăzi în Constanţa există o stradă, un liceu şi Biblioteca Judeţeană care îi poartă numele.
[2] Nicolae O. Roşculeţ (1880 -1952), avocat, om politic liberal, primar al Mangaliei (1914 -1918, 1923 -1925, 1934 -1937), celebru pentru faptele de arme ca plutonier în dramatica bătălie de la Turtucaia, când a salvat drapelul Regimentului 74, reuşind după circa trei ore de înot în apele Dunării să ducă pe malul celălalt drapelul în cutia lui.

Nicolae Iorga, Memorii
, f.a. pp
 
 
9 şi 12 mai 1918
 
„În zilele din urma o jale zdrobitoare a mai cutremurat sufletul românesc de pretutindeni. Neamul nostru a incercat două mari pierderi, care nu se mai pot reparà. Sub ocupaţie străină, în Bucureşti, a închis ochii pentru vecie marele poet al ţăranimii Gheorghe Coşbuc[1], care de pe plaiurile Ardealului a adus neamului românesc vigoarea celei mai desăvârşite poezii şi exemplu modestiei, proprie geniilor mari. 
George Coşbuc
100 de ani de la moarte
George Cosbuc (1).jpg
 
Iar ieri[2] a fost dus la locuinta veşnică in Iaşi Barbu Ştefănescu Delavrancea, care prin scris şi prin grai a răscolit cele mai nobile patimi ale poporului şi care şi-a dat sufletul şoptind: Doamne, fă să mi se împlinească visul cel mare! 
Barbu Ştefănescu Delavrancea
100 de ani de la moarte
Barbu Stefanescu Delavrancea - Foto01.jpg

 
În cuvantările duioase rostite la înmormântarea lui, voi însemna numai aceste cuvinte ale d-lui Ion Petrovici[3]Culcă-te, măiestre, cu faţa spre răsărit ca să nu auzi decât cântecul viilor noastre înflorite şi nu plânsul munţilor!
Ion Petrovici
 
Ion Petrovici.png

 
Vor trece ani după ani şi viile şi munţii noştri vor răsuna tot mai tare, preamărind numele acestor doi mari cântăreţi ai lor, bucăţi rupte din inima lor sângerândă, dar pururea vie.”
 
[1] George Coşbuc născut la 20 septembrie 1866 în satul Hordou jud. Bistriţa-Năsăud şi a decedat la 9 mai 1918 la Bucureşti. „Numele adevărat de familie al lui Coşbuc a fost Casian. Iată cum spune duisul nostru poet că li s-a schimbat numele. În satul său e naştere se afla un rutean bogat ce se chema Coşbuc, care nu avea copii şi era bun prieten cu [stră]bunicul poetului, care se numea Casian şi care avea cinci băieţi. Coşbuc i-a cerut să-i dea lui unul pe care să-l înfieze şi să-l lase moştenitor, bine înţeles pentru a-i păstra numele. Acel băiat înfiat al fost bunicul poetului, de la care i se trage numele pe care l-a ilustrat cu geniul său”. (Nota autorului).
[2] Barbu Ştefănescu Delavrancea născut la 11/23 aprilie 1856 a decedat la 29 aprilie/12 mai 1918.
[3] Ioan Petrovici (1882 -1972) filozof român, eseist, memorialist, scriitor, orator şi om politic, profesor la Universitatea din Iaşi, membru titular al Academiei Române (24 mai 1934) de mai multe ori ministru în perioada anilor 1921 -1944.

Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. II
 
 
"25 aprilie [8 mai] 1918
Iau masa la popota franceză (şi cu d-rul Cantacuzino). 
 
Ion Cantacuzino (1863 -1934)
 
IoanCantacuzino.jpg
 
Se vorbeşte ca în vremuri normale. Generalul Lafont spune însă că germanii se joacă cu noi ca mâţa cu şoarecele şi că introduc, cu o rafinare extraordinară, tot ce ne poate jigni şi umili. El crede că ar fi de făcut şi altceva decât să protestăm, anume: să pregătim. Cantacuzino arată cât de imposibil e cu actualele restricţii ale oricărei libertăţi.
Din Basarabia vine maiorul Pântea[1], fost ministru de Război acolo. Tipic ţăran, cu foc în inimă şi în glas. Arată cum a fost osândit la spânzurătoare, cum a scăpat din pivniţa unde era închis până la execuţie. Se indignează la gândul că li se trimite cineva de aici, Stere, care spune că totul s-a făcut aşa de miraculos în două zile.
Gherman V. Pântea
Gherman Pântea (1894-1968).jpg
 
Îi pare greşită măsura care înlătură rubla Kerenski. Mulţi ţărani vor rămânea sărăciţi. Ca ofiţer şi neavând autorizaţie, nu poate aduce aceasta la cunoştinţa Guvernului român.
El crede că ofiţerii ruşi nu sunt primejdioşi, ca unii care-şi caută numai de petreceri.
Hatmanul Skoropadski s-a făcut dictator al Ucrainei cu drepturi mai mari ca ale unui rege. Germanii pretind că l-au pus ţăranii.
 
Pavlo Skoropadski (în manta căzăcească)
 
Împăratul austriac ar fi plecat în Italia ca să plătească pacea de la Bucureşti. Bulgarii ar fi cumpărat pe bani Dobrogea şi ar fi făcut o cesiune de teritoriu către turci.
Şi în Vest se găteşte o nouă ofensivă germană."
 
 

[1] Gherman Pântea (n. 13 mai 1894 Zăicani, judeţul Bălţi – d. 3 februarie 1968, Bucureşti) a fost un om politic, director general (ministru) al Apărării în Guvernul Basarabiei, licenţiat în drept, militar şi om politic român din Basarabia, membru al Sfatului Ţării, primar al oraşului Chişinău (de trei ori) şi primar general al Odessei (1941 -1944) calitate în care a încercat să salveze evreii de la masacre şi deportare.

Nicolae Iorga, Memorii, f.a.

 
 
     
    "După ce alianţa engleză înlocui alianţa rusă în politica noastră externă, republica noastră îşi schimbă partenerul, dar nu şi rolul. Menţinerea mea în post potrivit dorinţei Majestăţii sale britanice era o primă dovadă. A doua a fost, în aceeaşi epocă (mai 1918), rechemarea generalului Sarrail, cerută printr-o scrisoare a primului ministru Lloyd George, lui Ribot, preşedintele Consiliului francez. Hotărâre, dacă aşa se putea numi, luată imediat la un semn al Londrei, după ce până atunci fusese zadarnic cerută de interesul nostru naţional şi de reprezentanţii noştri militari sau diplomatici cei mai calificaţi. De acum încolo Anglia înlocuia pentru noi Rusia din punct de vedere diplomatic, după cum Statele Unite o înlocuiau din punct de vedere militar".
 
     Contele de Saint-Aulaire, Însemnările unui diplomat de altădată în România, 1916-1920, Traducere din franceză de Ileana Sturdza, introducere şi note de Mihai Dim. Sturdza, Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016.
 
 
 
 
Al. Marghiloman către regele Ferdinand I:
„5 mai 1918, Bucureşti
 
Cu adânc respect raportez Majestăţii Voastre că negociaţiunile foarte întârziate din nesosirea, intenţionată, la timp a delegaţilor turci, au luat deodată pasul accelerat, Miniştrii Burian şi von Kühlmann trebuind să plece pentru a asista la conferinţa proiectată între Împăraţii lor[1].
Ni se face o situaţie foarte grea, cerându-ni-se soluţiuni pe o mare gamă de cestiuni politice şi economice mai ales. Dar preferim să semnăm şi acest condiţiuni defavorabile pentru a nu mai lăsa joc liber nedumerirei şi intrigei.
Am avut luptă mare pe două puncte: amnistia şi căile ferate din Moldova (art. 7 al tratatului de pace)[2]. Pentru amândouă cestiunile ni s-a spus cu preciziune că sunt condiţiuni fără de care nu se face pace.
În privinţa amnistiei (art. 33 final din tratatul politic) este de sperat că azi ni se va concede o formulă mai discretă, deci mai puţin jignitoare, ce am propus[3].
În privinţa căilor ferate din Moldova vizate de un paragraf introdus prin surprindere, după cum stabileşte raportul formal ce am cerut generalului Lupescu – aşteptăm încă o dezlegare de la Berlin. Am împins rezistenţa până la ruptură şi se vede că atitudinea aceasta a avut oarecare efect deoarece se consimte a se reveni asupra unui text deja parafat.
În schimb am avut şi un câştig prin faptul că prin stăruinţele germanilor iscălesc şi austro-ungarii un protocol care implică alipirea, fără rezerve asupra graniţelor, a Basarabiei de România.
Nu pot enumera Majestăţii Voastre toate cestiunile noi, toate litigiurile vechi, toate controversele economice ce se aduc zilnic de fiecare din contractanţi. Şi pentru a opri acest potop este o binefacere grăbirea semnăturei la care nu ne aşteptam.
Într-o altă ordine de idei, am terminat azi cu Bulgarii greutăţile ce făceau pentru înapoierea prizonierilor şi am făcut pe lângă Feldmareşal un demers oficial pentru a se pune capăt rechiziţiunilor de alimente. Mi s-a promis în scurt timp un răspuns favorabil.
Am negociat şi eliberarea judeţului Putna cu speranţa de a putea convoca Camerele la Focşani. Feldmareşalul şi dl de Kühlmann au promis, dar Statul Major a ridicat atâtea greutăţi de execuţiune că am..." [Aici se încheie documentul].
 
 

[1] Respectiva conferinţă va avea loc la Spa (Belgia) la 12 mai 1918, vezi Georg von Müller, Regierte de Kaiser?, Göttingen, 1959, p. 375.
[2] Este vorba de art. 7 din condiţiile preliminare : « Guvernul român se obligă să sprijine din punct de vedere tehnic al căilor ferate transportul trupelor Puterilor Centrale prin Moldova şi Basarabia spre Odessa.”
[3] Este vorba despre articole 31 – 33 din tratatul juridic-politic cu Germania.
Arhivele Naţionale, Fond Casa Regală. Documente oficiale, dosar 25/1918, filele 1 -2.
 
 

"21 aprilie [4 mai] 1918

        Se anunţă pacea ca aproape încheiată. Ea nu vine nici de Paşte[1]. D-na Ştirbei anunţă că ea ar fi potrivită mai bine de Vinerea Paştilor. Până şi Stere ar fi dezgustat de nemţi. Momentul scoate un număr de reproduceri despre muntele nostru[2], care e o protestare contra hrăpirii.

     Se zice că pacea e împiedicată de bulgari, care nu vor să dea restul prizonierilor dacă nu creştem contribuţia noastră de alimente.

      Un domn Vineş, fost subprefect sub Carp, venit de dincolo, spune că germanii caută a înlocui pe Marghiloman cu Carp, care ar înlătura şi dinastia.

    În Ucraina, germanii ar fi imopus un Ministeriu Skoropadski[3] cu o comedie de mişcare ţărănească, deşi tocmai ei susţin pe proprietari contra ţăranilor."

 

[1] În 1918 Paştele ortodox a căzut în ziua de 22 aprilie [5 mai].

[2] La 26 şi 28 aprilie [9 şi 11 mai] Nicolae Iorga va scrie în Neamul Românesc două articole intitulate Muntele nostru şi Tot despre muntele nostru protestând astfel împotriva cedării muntelui Ceahlău către Ungaria.

[3] Pavlo Petrovici Skoropadski (1874 -1945), arstocrat, militar şi om politc ucrainian. Iniţial ofiţer în armata rusă, participant la războiul ruso-japonez, general de cavalerie în garda imperială (6 decembrie 1912). Sprijint de trupele Puterilor Centrale, a organizat o lovitură de stat la 29 aprilie 1918 prin care a abolit Republica Populară Ucrainiană şi parlamentul ei, Rada Centrală, şi s-a proclamat hatman al Ucrainei, fiind miruns de patriarhul Nicodim în catedrala Sf. Sofia din Kiev. A fost înlăturat de la putere în noiembrie 1918 de o revoltă condusă de Simeon Vasilievic Petliura (1879 -1926) şi a abdicat la 14 decembrie 1918, după care a emigrat în Germania. S-a stabilit lângă Potsdam. La 16 aprilie a fugit înainte de atacul Armatei Roşii asupra Berlinului. A murit în sudul Germaniei, la 26 aprilie 1945, în urma rănilor căpătate în cursul unui bombardament aerian al al Aliaţilor. 
 
Hatmanul Skoropadski între Hindenburg (stânga) şi Ludendorff (dreapta) la Spa, în septembrie 1918.

Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. I
 
 
“20 aprilie/3 mai 1918
 
În tot oraşul se vorbeşte că bogătaşul armean Grigore Goilav[1], din satul Rotopăneşti, a cărui mare şi frumoasă moşie[2] prin rectificarea graniţei, impusă de tratatul de pace din Bucureşti, cade sub stăpânire străină, nu mai poate de bucurie, zicând cu cel mai mare cinism că bine că a scăpat de infectul de Fălticeni şi că pe viitor va avea a face cu Cernăuţii, oraş mare, cult şi bogat de unde îşi va putea aduce tot ce-i trebuie.
 

[1] Familia Goilav era o familie de moşieri armeni din judeţul Botoşani, moşiile stăpânite însumau peste 1600 de hectare. Despre Grigore Goilav se ştie că era născut la 1850, că a fost coleg de clasă cu Mihai Eminescu la gimaziul din Cernăuţi, apoi a studiat dreptul şi ştiinţele naturii la Strassburg, Viena şi Munchen, a fost directorul Şcolii de Fete a Societăţii de binefacere armene din Botoşani, consilier judeţean de Suceava, senator în mai multe legislaturi. Autor de lucrări istorice: Bisericile armene din ţările române (1912). Au­tori­ta­tea, omni­pre­zența fa­miliei Goilav în viața comunității armene din Botoșani pot fi recunoscute și prin faptul că între cei 49 semnatari ai te­legramei de felicitare și sus­ținere, trimise de comunitatea armeană din oraș lui Cuza Vo­dă, la alege­rea sa ca Domn, 11 erau mem­­bri ai familiei Goilav.
[2] Moşia Rotopăneşti a fost cândva proprietatea boerului austrofil şi potrivnic Unirii Principatelor, Nicolae Istrati, care a făcut de altfel acolo o şcoală model şi a aplicat teoriile lui de gospodărie, şi a cărui ţărână, zice d. Iorga, poate totuşi nu tresaltă de bucurie când graniţa trece la Răsarit de locul muncii şi odihnii lui. (Nota autorului) 

Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. I
 
 
"19 aprilie [2 mai] 1918
 
Lui Averescu i se taie un întreg articol cu consideraţii constituţionale contra cenzurii.
Oficios se spune că negocierile se vor mântui până sâmbătă. Deci e evident: Pacea va fi darul de Paşti. Ea cuprinde internaţionalizarea în sens german a Dunării, cedarea de depozite pe malul nostru, tuturora, despăgubiri pentru reţinerea prizonierilor noştri (nimic reciproc), etc.
În Ucraina, Centralilor le merge tot mai rău. Guvernul e bănuit că susţine pe revoltaţi. Germanii au arestat deputaţi, publicişti, etc.
Se pare că Mihail Alexandrovici[1] e numit regent pentru copilul Alexe[2]. Şi în Basarabia au apărut proclamaţiile lui, anunţând reluarea războiului cu Germania.
Situaţia e staţionară în Vest, spun aceştia."
 

[1] Mihail Alexandrovici Romanov (1878 – 13 iunie 1918) al cincilea copil, ultimul născut, al ţarului Alexandru al III-lea, fratele cel mai mic al ţarului Nicolae al II-lea. La 15 marie 1917 ţarul Nicolae al II-lea a abdicat în favoarea fratelui său, Mihail, dar acesta a refuzat tronul printr-un manifest scris în ziua următoare. La 7 martie 1918 marele duce Mihail fusese arestat împreună cu secretarul său, Johnson. La 11 martie cei doi au fost expediaţi la Perm, la 1600 km est de Petrograd, unde au fost instalaţi într-un hotel. La 13 iunie, la iniţiativa unui lider al poliţiei secrete locale, Gavril Miasnikov (1899 – 17 noiembrie 1945) marele duce şi secretarul său au fost ridicaţi de la locuinţa lor, duşi într-o pădure din afara oraşului şi împuşcaţi. A fost primul dintre cei 18 membri a familiei imperiale asasinati de către bolşevici pana la 30 ianuarie 1919. Cadavrele celor doi nu au fost niciodată descoperite. La 8 iunie 2009 au fost oficial reabilitaţi de Procuratura Federaţiei Ruse.
 
Marele duce Mihail Alexandrovici impreuna cu secretarul sau, Johnson, la Perm, aprilie1918.
[2] Alexei Nicolaevici Romanov (1904 – 17 iulie 1918), singurul fiu al ţarului Nicolae al II-lea. Avea să fie asasinat împreună cu tatăl, mama, şi cele patru surori ale sale, la 17 iulie 1918, în pivniţa casei negustorului Ipatiev din Ekaterinburg.
The Russian Tsarevich (1904 - 1918) Q81540.jpg
Tareviciul Alexei Nicolaevici in 1913
 
Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. I

 
 
 
Fostul conservator, avocatul Vasile Th. Cancicov, rămas în teritoriul ocupat, redă câteva impresii despre viaţa politică românescă în ajunului încheierii păcii.
 
18/1 mai 1918
 
          “În aşteptarea păcii se ascut săbiile. E un paradox dar e adevărat. […] Printre români va începe un război civil. Arătam zilele trecute puternice motive pentru guvern de a acţiona contra liberalilor, şi dacă aveam un regret, era că nu-l credeam pe dl. Marghiloman de forţă ca să poată reuşi într-o astfel de campanie. Lupta s-a deschis la Iaşi; acolo, redându-se libertatea presei, campania a început nu numai între guvern şi liberali, dar mai ales între liberali şi Partidul Democrat[1], în fruntea căruia s-a pus generalul Averescu. În Partidul Liberal însă au început să fugă şoarecii, şi cum e obiceiul, n-ai duşman mai înverşunat decât pe prietenul ce te-a abandonat. […]
            În teritoriul ocupat lupta e neegală, deoarece libertatea de a vorbi nu o au decât cei care înjură pe Brătianu şi Take Ionescu. Răspuns nu există, apărare nu există, ba chiar numai de simt că ai ceva simpatie pentru ei eşti trimis într-un sat de pe malul Dunării să reflectezi asupra binefacerilor libertăţii.
            Dl. Marghiloman anunţă că, după semnarea păcii, scoate ziarul Steagul, aşa că va urca la trei numărul ziarelor ce îşi propun de a lupta fără adversar, în contra politicii războinicilor.
            De această situaţie, nu e de mirare că profită propaganda nemţească, care crede că are un rol dumnezeiesc la noi. Presa lor scrie cu o îndrăzneală şi neruşinare uimitoare – fără a fi de cineva dezminţită  - că după încheierea păcii cei care au convieţuit împreună 18 luni de zile  şi s-au cunoscut ca buni prieteni vor deveni prieteni de-a binelea. După dânşii, poporul ar fi încântat de situaţie. […]”

Vasile Th. Cancicov, Jurnal din vremea ocupaţiei, vol. II, Ed. Humanitas, Bucureşti, pp.259-260.
 
[1]
 
 
 
Arhiepiscopul romano-catolic de București, Raymund Netzhammer, în amintirile sale dă detalii referitoare la relaţiile dintre oamenii politici români cât şi legăturile, simpatiile lor faţă de oficialii germani.
 
16/29 aprilie 1918
 
        „Un vechi prieten român îmi povesteşte că fusese cu Mackensen la Curtea de Argeş, şi că petrecuseră împreună trei zile la Sinaia, apoi la Cernica şi la Văcăreşti. Feldmreşalul îl respectă foarte mult pe Carp, considerînd că acesta este un om cu idei mari. Nu am putut să mă abţin şi să spun că această încredere oarbă a nemţilor faţă de Carp este o nenorocire atât pentru ei cât şi pentru ţară, pentru că el nu are nici un fel de susţinători şi infiltrează peste tot în administraţie oameni de-ai lui Take Ionescu şi de-ai lui Filipescu, căci nu vrea să-i recomande pe simpatizanţii lui Marghiloman. Prietenul meu, care îl vizitează pe Carp în fiecare seară, împărtăşeşte întru totul opinia că Marghiloman este omul care trebuie recomandat ca partener de acţiune. Pe Maiorescu nemţii îl ignoră pe de-a-ntregul; se presupune că fac acest lucru din cauza suspiciunilor bulgarilor, cărora, premier fiind, le declarase război în anul 1913, semnând pacea de la Bucureşti, împotriva lor, o pace prin care românii le-au luat bulgarilor Dobrogea de sud până aproape de Ekrene, o regiune foarte bogată. Prietenul meu, care de altfel este şi un foarte bun amic al domnului Maiorescu, mai pune paie pe foc, relatând că regina Elisabeta ar fi spus că Maiorescu a fost singurul care avusese curajul s-o curteze.
       Am vorbit şi despre ministrul Lupu Costache[1]. Prietenul meu se duce şi la acesta acasă aproape zilnic. După părerea lui, Costache este umbra lui Carp, pe care îl sfătuieşte în toate cele. Nu are voinţă, vrea să ajute pe toată lumea, este şi astăzi uşuratic şi jucător pasionat. Chiar şi în aceste vremuri grele şi pline de responsabilităţi pentru el, Lupu Costache joacă în fiecare noapte...[…]”
 

[1] Costache Lupu (1876-1946), om politic conservator, pro-german, ministru de interne (1919-1920) 
Raymund Netzhammer, Episcop în România, vol. I, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2005, p.718.

 
 

"15/28 aprilie 1918

           Cu mare mirare am cetit în ziarele de astăzi că la Iaşi comandatura germană se va instala în localul care a fost ocupat de marele stat major p.s.[partea sedentară] din strada 40 de Sfinţi. Ce-o mai fi însemnând şi asta? Va să zică între alte fericiri pe care ni le aduce mult întârziata pace va fi şi întinderea comandaturii nemţeşti pe tot cuprinsului mândrului regat al României! În loc să scăpăm cât mai iute de liftele străine, care se ghiftuiesc din bunătăţile ţării noastre, ni se promite o întindere de ocupaţie şi pe restul teritoriului ferit până acum de această pacoste. Se mai zice că şi după semnarea păcii, şi după ratificarea ei de noul parlament, şase divizii germane vor continua să steie în ţară până la pacea generală!!"

Însemnări din Războiul României Mari,
 Cluj 1926, vol. I

"13 [26] aprilie 1918
 
Lăpedatu vine de la Slatina. Călugării pleacă, nevrând să rămână sub nemţi. Cale de două ceasuri la Apus de Fălticeni doar un car şi doi oameni. La Mălini se ia tot, de plecare: şi ferestrele. Populaţia se duce. Se dau nemţilor treizeci şi cinci de sate, peste treizeci de mii de oameni. Graniţa nouă ar fi să se ia şi Cornul Luncii, şi ea pătrunde adânc în şes.
Ianacevţki va întrerupe ziarul lui. Mă fac bolşevic pentru ca să ajut la salvarea Rusiei. Poporul se va intelectualiza prin venirea noastră în mijlocul lui. Merge la Volga, poate mai departe, până în Siberia, unde a răsărit un preot care predică dreptatea fără stăpân. Copilul şi-l ia cu dânsul. Va muri sau va fi folositor naţiei sale. Are o înfăţişare de inspirat, care impune."

Nicolae Iorga, Memorii
, vol. 1, f.a.
 
 
"12/25 aprilie 1918
 
Astăzi au fost aduşi de jandarmi la Comenduirea pieţii mai mulţi prizonieri italieni, care au fugit din Bucovina la noi. Aceşti soldaţi au fost făcuţi prizonieri în octombrie 1917, când în urma loviturii neaşteptate dată de trupele austro-germane pe frontul de la Isonzo, armata italiană s-a retras în interiorul ţării. Unii din acei prizonieri au fost aduşi în Bucovina, unde au fost supuşi la munci grele, dându-li-se o hrană foarte rea şi cu totul neîndestulătoare. Ei spun că de multe ori au fost siliţi să mănânce coajă de copaci şi iarbă. Ne mai putând suporta aceste chinuri, ei au fugit la noi ca să trăiască mai omeneşte până la pacea generală."

 Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. I
 
 
"11 [24] aprilie 1918
 
Regimentul 4 de vânători îşi face intrarea aici [în Iaşi].
Regina pleacă astă seară. Doreşte să fie cât mai departe de ce se face aici.
Berechet[1] vine din Basarabia. Nici până acum nu s-a curăţit terenul de luptă de la Bender. Dincolo, la Tiraspol, e bună rânduială. Preoţimea basarabeană, care se teme să nu i se secularizeze averea şi să nu i se îngusteze dreptul de a lua cât vrea ea de la credincioşi, a înaintat Mitropolitului un memoriu prin care cere un episcop rutean la Hotin şi episcop bulgar la Ismail.
Berechet a servit ca interpret lui Gologan, trimisul ucrainian, în conversaţia acestuia cu Marghiloman, care a refuzat să-l recunoască în calitate de ministru, Ucraina nefiind ea însăşi recunoscută de toate Puterile. La întrebarea despre scopul misiunii sale, Gologan a pomenit şi de unirea cu Basarabia. Nu că republica de la Kiev n-ar ţinea sema de drepturile noastre, dar a fost la unire o presiune militară care ia din valoarea hotărârii de la Chişinău. Marghiloman a obiectat că a fost şi el de faţă, constatând lipsa oricărei presiuni, pe care, de altfel, o constată şi numărul celor ce au votat contra ori s-au abţinut. Gologan a adus înainte plângerile venite din districtele Hotin, Soroca, Cetatea Albă şi chiar Ismail şi cărora trebuie să li se dea o soluţie. Marghiloman a ştiut să spuie că pretutindeni populaţia străină e nouă, că la Cetatea Albă populaţia ruteană e prea puţină, iar la Ismail nici nu există. De altfel şi noi am putea reclama sute dintre ai noştri care locuiesc peste Nistru. Discuţia s-a oprit aici[2]. Gologan pretinde că e ucrainian de rasă  pură...
La Chişinău se plâng că nu se dau reprezentaţii mai serioase decât Baba Hârca[3].
Patru mii de ofiţeri ruşi se află în oaş şi nu se ocupă decât cu propaganda."
 

[1] Este vorba probabil de Dimitrie Ionescu-Berechet (1896 -1969) cel care va fi mai târziu arhitectul şef al Patriahiei Ortodoxe Române (1930 -1963), pe atunci sublocotenent.
[2] În Notele Politice ale lui Marghiloman, acesta consemnează la 22 aprilie, la Iaşi primirea unui „delegat special al Ucrainei acreditat pe lângă guvern, nu pe lângă Rege. Scrisorile lui [de acreditare] sunt pentru prezidentul Consiliului. E un domn Gologan, rece şi înţepat, dar corect, care nu ştie decât ruseşte. Îi spun că îl primesc bucuros ca agent oficios; dar ca să fie oficial va trebui să fie acreditat pe lângă Rege. În primul rând va căuta să aibă material din ceea ce ruşii au părăsit în Moldova. Vorbeşte de frontiere. Îi răspund că ele sunt naturale, dar nu văd nicio greutate să le reglăm. În sfârşit vorbeşte de reclamaţiile ucrainiene; nu le cunosc, dar ucrainienii pot fi siguri că vor fi trataţi ca toţi ceilalţi cetăţeni ai Basarabiei. Dar să nu se uite că dacă sunt 60.000 de ucrainieni în Basarabia, sunt câteva sute de mii de români în Podolia, de-a lungul Nistrului, şi că conform principiului naţionalităţilor, putem să-i reclamăm ca compensaţie. Îmi remite două note.” Vezi Al. Marghiloman, Note politice, Ediţie Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995, vol. III, pag. 133 -134.
[3] Baba Hârca, operetă-vrăjitorie în două acte şi trei tablouri de Matei Millo (1814 -1896) premiera la 26 decembrie 1848, la Iaşi; textul avea să fie tipărit în 1851 la Bucureşti in tipografia lui C.A. Rosetti.
 
File:Matei Millo - Baba Hârca - Operetă-vrăjitorie în două acte și trei tablouri.pdf
 
Nicolae Iorga, Memorii, vol. 1, f.a.
 
 
"23 aprilie 1918
 
Am primit următoarea telegramă de la dl Marghiloman (în răspuns la scrisoarea colegului nostru, Sir George Barclay, ministrul englez[1]):
 
George Head Barclay
1862-1921
  1917.01.07 Le Miroir - Ambasadorul Marii Britanii la Bucuresti George Braclay.png        
 

Am onoarea să răspund la nota pe care Ex.V. mi-aţi trimis-o noaptea trecută în numele dvs şi în numele domnilor Vopicka, de Saint Aulaire şi al baronului Fasciotti. Noile împrejurări create de tratatul de pace şi dorinţa noastră de a păstra o neutralitate scrupuloasă face de datoria noastră să acceptăm telegrame (în clar) doar pentru expediere. Legaţiile vor fi asigurate de posibilitatea comunicării cu guvernele lor doar în aceste condiţii, noi fiind siguri că legaţiile nu au intenţia să transmită ştiri militare privitoare la statele cu care ţările lor continuă să fie în stare de război."
 

[1] Sir George Head Barclay (23 martie 1862 – 26 ianuarie 1921) diplomat britanic, însărcinat cu afaceri la Madrid (1897 – 1898), secretar de ambasadă la Constantinopol (1898 -1902), apoi la Tokio (1902 -1908) din nou la Constantinopol (aprilie –iulie 1908), ministru plenipotenţiar la Teheran (1908 - 1912), ulterior la Bucureşti (30 august 1912 – septembrie 1920).

Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei
, traducere şi note Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012
 
 

9 / 22 aprilie 1918 

        Un delegat special al Ucrainei este acreditat pe lângă guvern, nu pe lângă Rege. Scrisorile lui sunt pentru Prezidentul consiliului. E un domn Gologan, rece şi înţepat, dar corect, care nu ştie decât ruseşte. Îi spun că-l primesc bucuros ca agent oficios; dar pentru ca să fie oficial va trebui să fie acreditat pe lângă Rege. În primul rând va căuta să aibă material din ceea ce ruşii au părăsit în Moldova. Vorbeşte de frontiere. Îi răspund îndată că ele sunt naturale, dar că nu văd nici o greutate să le regulăm. În sfârşit vorbeşte de reclamaţiunile ucrainiene: nu le cunosc, dar ucranienii pot fi siguri că vor fi trataţi ca toţi ceilalţi cetăţeni ai Basarabiei. Dar să nu se uite că dacă sunt 60.000 ucrainieni în Basarabia, sunt câteva sute de mii de români în Podolia, de-a lungul Nistrului, şi că conform principiului naţionalităţilor, putem să-i reclamăm ca compensaţie. Îmi remite două note.

(Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, 1917-1918, Bucureşti, 1927, p. 480-481)

 

9 / 22 aprilie 1918 

      Regina mă primeşte fiind în pat. Într-adevăr e încă superbă. Ochii încă foarte pasionaţi şi adesea umezi. Asupra lui Brătianu: „Nu m-am uitat la om; am avut în vedere numai partidul care mergea cu proiectele mele; proiectele mele s-au prăbuşit, o recunosc; acum Brătianu îmi este indiferent”. Eu explic: Politica greşită nu cere sancţiuni; dar hoţiile, înşelăciunile, crimele înfăptuite, lipsa de pregătiri, acelea cer o sancţiune. La enumerarea tuturor acestora, Regina cu multă atenţiune: „S-au făcut mari greşeli”. Regina îmi vorbeşte de Lilly Fălcoianu care i-a sugerat un voiaj în Englitera, - din partea cui ? - ; de Averescu, care are în complotul său pe fraţii Romalo, un nume care mă miră, dar observasem că Alfons R. evitase să mă salute pe stradă. Regina bănuieşte pe fiii Carp. Plec la 8 şi 40, foarte prieteneşte recondus de Rege, care sosise atunci.

(Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, 1917-1918, Bucureşti, 192, p. 483-484)
 

 
 
 

"6/19 aprilie 1918
 

          În Chişinău s-a serbat în ziua de 3/16 luna curentă unirea armatei basarabene cu cea românească, cu însufleţire mare. Ministrul de Război al Basarabiei, generalul Brăescu[1], însoţit de ofiţerii Regimentului 1 moldovenesc şi ai Regimentului 2  vânători, a vizitat masa trupei, ţinând soldaţilor următoarea cuvântare: De amu nu mai e armie basarabeană deoparte şi armie românească de altă parte, toţi fraţii români petrec amu laolaltă. După aceasta au luat toţii ofiţerii masa împreună domnind cea mai înălţătoare însufleţire. Cel dintâi toast a fost ţinut de generalul Brăescu, care regretând că nu poate vorbi destul de bine româneşte, a închinat pentru M.S. Regele Ferdinand, urând ca în curând să sărbătorim Unirea tuturor românilor, şi a celor din Bucovina şi din Transilvania sub un singur steag al României Mari! Apoi a vorbit colonelul Constantinescu, comandantul Regimentului 2  vânători, care cu frumoase şi înălţătoare cuvinte a urat pentru mărirea şi neatârnarea scumpei noastre patrii România. Corul ofiţerilor şi muzica au intonat Imnul regal şi Pe-al nostru steag e scris unirea! Au mai vorbit colonelul Kurski, comandantul Regimentului 1 moldovenesc, şi colonelul Cojocaru, tot din armata moldovenească. După masă s-a încins o horă mare jucată de toţi cei de faţă; apoi cu toţii s-au dus în mijlocul soldaţilor, în curte, şi împreună cu ei au continuat hora până la ora 5. Cu această ocaziune s-a înaintat M.S. Regelui următoarea telegramă semnată de generalul de brigadă Brăescu:

       Astăzi, când trupele moldovene împreună cu oştile româneşti, aflătoare în întreaga Basarabie, sărbătorim cu tot alaiul praznicul Unirii, atât de dorită de noi după suferinţa unui jug de 106 ani, primul nostru glas de bucurie şi de înălţare se îndreaptă spre marele comandant ostăşesc al armatei noastre reunite şi lealul Rege Democrat al României Mari. Să trăiască M.S. Regele nostru al tuturor românilor de pretutindeni.

      Astfel de telegrame s-au trimis şi Prinţului moştenitor Carol, primului ministru Marghiloman şi ministrului de Război, generalul Hârjeu."

 

[1] Constantin Brăescu (1873 – 1928) colonel de cavalerie în armata imperială rusă, avea să fie ministru de Război şi Marină în al doilea guvern al Republicii Moldoveneşti (de la 19 ianuarie 1918) avansat general la 15 martie, integrat în armata română. Date preluate din articolul lui Dinu Poştarencu dedicat biografiei acestui general în Revista militară, nr. 1 (13) 2015, pp 89 – 94.

Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. I


 

 

"4/17 aprilie 1918
 

      Momentul lui Stere debutează cu insulte în versuri şi proză. Pe Brătianu Stere îl acuză că i-a dat misiunea în Ardeal[1], citând cuvinte şi scrisori, şi-l înfăţişează bajocurind necinstea în afaceri a lui Constantinescu. Despre atitudinea mea faţă de dânsul vorbeşte insultător şi provocator îndorinţa de a provoca polemici şi poate mai mult decât atâta, dacă aş consimţi să-i fac jocul. Brătianu refuză polemica, strecurând ceva ca o dezminţire.

      Omul Basarabiei s-a făcut ales preşedinte al Statului Ţării[2]. Toţii politicienii se tem de ce ar fi el înstare să facă întrebuinţând puterile distructive de acolo, pe care le cultivă şi le aţâţă.

     În Vossische Zeitung un articol ţine de rău pe Kühlmann, care a permis lui Czernin să taie hotare în carnea României, fără folos pentru germani, tolerând dinastia pe care ar fi trebuit să o înlăture.

     Se vorbeşte de o cădere a lui Kühlmann[3]. La Sofia ar fi criză ministerială[4]. Unii bulgari ar fi contra primirii Dobrogei întregi.

       Czernin ar fi fost înlocuit prin Burian[5]."

Nicolae Iorga, Memorii, vol. 1, f.a.

 

[1] În mai - iunie 1914.

[2] Constatin Stere a fost preşedintele Sfatului Ţării de la 2/15 aprilie la 2/15 noiembrie 1918.

[3] Se va produce la 9 iulie 1918.

[4] Guvernul condus de Vasil Radoslavov va fi înlocuit la 21 iunie 1918 de guvernul condus de Aleksandr Malinov (1867 -1938) care va guverna până la 28 noiembrie 1918.

[5] Destituirea contelui Czernin din funcţia de ministru de Externe avusese loc la 14 aprilie, iar numirea contelui Istvan Burian a avut loc la 16 aprilie.
 
 

 

"13 aprilie 1918

     Conform informaţiilor primite, situaţia din Ucraina se prezintă după cum urmează:

1. Ucraina a fost ruptă de orice comunicare cu Rusia;

2. Ofiţerii ucraineni sunt treptat înlocuiţi cu cei austro-germani;

3. Moneda germană şi austriacă se impune a fi acceptată;

4. A fost emis un ordin conform căruia orice ofiţer al Antantei aflat în Ucraina să fie arestat. Din cunoştinţa noastră, toţi ofiţerii noştri au părăsit Ucraina;

5. Casele consulilor din Odessa au fost amenajate pentru ca în ele să locuiască ofiţeri austro-germani;

6. Există zvonuri conform cărora guvernul german ar intenţiona să suprime Rada de la Kiev şi să stabilească un guvern german în locul ei.

     Se poate declara că Ucraina este treptat transformată într-o colonie germană."

     Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012

 

 

30 martie/12 aprilie 1918

Toastul M.S. Regelui

    Vă salut azi pe voi, fraţi de dincolo de Prut.

   Voi sunteţi aceia care aţi înţeles sentimentul ce demult domnea în inimile fraţilor noştri moldoveni ai Basarabiei; aţi înţeles aşa de bine că noi putem vorbi unii cu alţii şi ca fraţi şi ca prieteni.

   Sărbătorim azi înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului.

    Din graniţă aţi făcut punte unindu-vă cu ţara mumă şi de aceea vă zic:bine aţi venit între noi.

    V-aţi alipit în timpuri grele pentru ţara mumă ca copil tânăr, însă cu inima cu adevărat românească.

    Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va şterge.

  De aceea azi ridic paharul Meu în sănătatea fraţilor noştri îmbrăţişaţi de mine cu aceeaşi căldură a dragostei părinteşti.

      Trăiască copilul cel mai nou, dar poate cel mai voinic al României mume.

   Dl. Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării Basarabiei, răspunde în felul următor la toastul M.S. Regelui:

      Sunt foarte fericit că în calitatea de reprezentant al poporului român de peste Prut am căderea să aduc M. Voastre vestea unirii poporului basarabean cu Ţara noastră mumă.

     A fost un gând vechi al nostru pe care astăzi prin noi îl vedem cu mare bucurie realizat, rămânând acum, după înfăptuirea unirii să luptăm pentru realizarea dorinţelor poporului nostru şi îndeosebi a ţărănimii noastre.

       În această privinţă M. Voastră a binevoit a da cea mai frumoasă pildă[1].

    Gestul M. Voastre a avut un ecou mare în ţară, Unirea basarabeană care aclamând pe M. Voastră îl numeşte Cristianskii Carol (Regele ţăranilor).

Trăiască M.S. Regele, M.S. Regina cu întreaga dinastie!

 

[1] Referire la decizia regelui Ferdinand publicată în presă la 23 martie/5 aprilie sub forma unei scrisori către administratorul Domeniilor Coroanei de a se trece la aplicarea reformei agrare aşa cum a fost votată în Parlament în iunie 1917 pe proprietăţile familiei regale fără să se mai aştepte momentul când împrejurările vor permite aplicarea ei la nivelul întregii ţări.

Textul a apărut pe prima pagină în:

Evenimentul de Iaşi, organ al partidului conservator

Duminică 1 [14] aprilie 1918, anul XXVI, nr. 50.

 

"8 aprilie 1918
 

       Unirea Basarabiei cu România pare să se apropie. Primul-ministru a plecat ieri spre Chişinău tocmai pentru a o grăbi. Noi nu am intervenit în negocierile purtate în acest scop. Dacă evenimentul de va îndeplini, va fi necesar să se facă publică simpatia Aliaţilor la acest act, noi fiind îndreptăţiţi la creditul care, indubitabil va fi pretins de austro-germani.

      Atenţia noastră a fost atrasă de agenţii români din Franţa. Ei nu primesc nicio compensaţie de la guvernul lor şi sunt obligaţi să trăiască din propriile resurse, care, pentru majoritatea, sunt insuficiente. Va trebui să vedem ce anume se poate face pentru ei, luând în consideraţie sacrificiile României pentru cauza Aliaţilor."
    Regatul României înfiinţase la Paris încă din ianuarie 1917, Comitetul Naţional Român sub denumirea Le Comité National de l'Unité Roumaine, un organism al cărui scop era promovarea internaţională a dreptului poporului român la unitate naţională.

       Comitetul avea să fie prezidat de Take Ionescu (de la 20 septembrie/3 octombrie 1918) cel care plecase spre capitala Franţei în martie 1918, împreună cu colaboratorii săi, cu un tren special căruia germanii i-au oferit liberă trecere prin teritoriile lor şi prin Elveţia, şi avea să fie recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotenţial al naţiunii române; Republica Franceză l-a recunoscut la 12 octombrie 1918, Victor Antonescu fiind ministru plenipotenţiar al României în Franţa, numit în funcţie exact cu un an înainte.

        Acest Comitet Naţional Român de la Paris reunea trei misiuni:

- o misiune parlamentară prezidată de Toma Stelian

- o misune universitară condusă de profesorii Nicolae Titulescu, George G. Mironescu, Ermil Pangrati

- o misiune a românilor din Transilvania prezidată de preotul Vasile Lucaciu.

     Organul oficial al acestui comitet era ziarul La Roumanie, fondat de Pavel Brătăşanu şi condus de Constantin Banu, Constantin Mille şi Emil D. Fagure (Samuel Honigmann).

     Din Comitetul Naţional Român mai făceau parte nume de prestigiu ca: Traian Vuia, Octavian Goga, Nicolae Petrescu-Comnen, Ioan C. Cantacuzino şi alţii. Rolul membrilor lui era acela de a milita în fața opiniei publice internaționale pentru dreptul poporului român la unitate națională.

Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012

 

 

"25 martie/7 aprilie 1918
 

       Astăzi am avut o surpriză neplăcută. Ziarul România, organul apărării naţionale, a fost suspendat pe 15 zile de către cenzură, din cauză că acest ziar a trimis pe front numere necenzurate[1]. Mă obişnuisem aşa de mult cu scrisul limpede, frumos şi mai ales românesc al acestui valoros organ de apărare naţională, încât lipsa lui am resimţit-o foarte mult şi mi-a înrăutăţit starea sufletească, de altfel destul de rea din cauza tratativelor nesfârşite de pace, precum şi a mersului evenimentelor de pe frontul apusean, de care depinde în măsură aşa de mare viitorul ţării şi al neamului nostru. Este singurul şi primul caz, de la începutul războiului nostru şi până astăzi de suspendare de ziar, deşi, vai! ar fi destule alte ziare vrednice de suspendat, ziare parazite care ne otrăvesc zilnic viaţa! Şi acum tocmai în aceste momente, cenzura a găsit de cuviinţă să ne răpească o hrană sufletească de care am avut şi avem încă mare trebuinţă! Întrucât mă priveşte, n-am destule cuvinte ca să-mi  pot exprima tot binele, toată încurajarea şi toată mângâierea ce mi-a vărsat în suflet ziarul România şi de aceea aştept cu mare nerăbdare reapariţia lui[2].

 

[1] Despre ziarul România sunt interesante memoriile lui Onisifor Ghibu: “…Marele Cartier General a iniţiat publicarea cotidianului România.  În fruntea acestei gazete fusese aşezat ca director în primul moment Octavian Goga, dar aceasta n-a durat decât câteva zile. Când să apară efectiv gazeta, Goga nu mai era desemnat director, ci prim redactor. Director fusese desemnat Mihail Sadoveanu, pe motiv că fiind vorba de o gazetă susţinută de o instituţie militară, trebuia să aibă în frunte un militar. Goga nu era militar, în timp ce Sadoveanu era căpitan. Sadoveanu a rămas director la gazetă până la desfiinţarea ei, în 1918, pe urma schimbării regimului politic. [...]
 

 

Mihail Sadoveanu (1880 -1961)

 

         Când a venit ordinul de desfiinţare a gazetei România, pe motiv că tipografia unde se tipărea nu mai putea s-o tipărească având de făcut faţă altor nevoi ale statului, Sadoveanu s-a despărţit imediat de toţi prietenii şi colaboratorii săi, trecând în cealaltă tabără fără să le spună măcar un cuvânt de rămas bun. A apărut atunci un nou ziar, guvernamental, Momentul, destinat să susţină politica lui Marghiloman, ziar la care Sadoveanu a trecut de la primul număr, justificându-se prin aceea că nu răspunde de activitatea lui de la România pentru că tot ce făcuse acolo, făcuse din ordin. Se înţelege că schimbarea lui de front a făcut o impresie dureroasă în opinia publică românească, dar nimeni nu o mai putea schimba. Ea a făcut ca relaţiunile dintre noi să se răcească foarte mult.” (Onisifor Ghibu,Oameni între oameni. Amintiri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990, pag. 159 şi pag. 163.)

[2] "Am aşteptat zadarnic, căci după 15 zile România n-a mai găsit nicio tipografie în Iaşi care s-o tipărească, tipografia ei fiind luată de Arena şi Momentul, ziare nemţofile, guvernamentale, pe care n-am avut curajul să le citesc decât o singură dată, după care le-am aruncat cu scârbă." (Nota autorului)

 Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. I

 

 

Declarația de unire a Basarabiei cu România (27 martie/9 aprilie 1918)

 

      "În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară:

       Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru,

       Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de Neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu Mama sa România.

        Această Unire se face pe următoarele baze:

1. Sfatul Țării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea și realizarea reformei agrare, după nevoile și cererile norodului. Aceste hotărâri se vor recunoaște de Guvernul român.

2. Basarabia își păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Țării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct și secret, cu un organ împlinitor și administrație proprie.

3. Competența Statului Țării este:

a) votarea bugetelor locale;

b) controlul tuturor organelor Zemstvelor și orașelor;

c) numirea tuturor funcționarilor administrației locale prin organul său împlinitor, iar funcționarii înalți sunt întăriți de Guvern.

4. Restructurarea armatei se va face în principiu pe baze teritoriale.

5. Legile în vigoare și organizația locală (Zemstve și orașe) rămâne în putere și vor putea fi schimbate de Parlamentul român, numai după ce vor lua parte la lucrările lui și reprezentantul Basarabiei.

6. Respectarea drepturilor minorităților din Basarabia.

7. Doi reprezentanți vor intra în Consiliul de Miniștri român, acum desemnați de actualul Sfat al Țării, iar pe viitor luați din sânul reprezentanților Basarabiei din Parlamentul Român.

8. Basarabia va trimite în Parlamentul Român un număr de reprezentanți proporțional cu

Populația, aleși pe baza votului universal, egal, direct și secret.

9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste, sate, orașe, Zemstve și Parlament se vor face pe baza votului universal, egal, direct și secret.

10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinței, a adunărilor și toate libertățile obștești vor fi garantate prin Constituție.

11. Toate călcările de legi făcute din motive politice în vremurile turburi ale prefacerilor din urmă sunt amnistiate.

      Basarabia, unindu-se ca fiică cu Mama sa România, Parlamentul român va hotărî convocarea neîntârziată a Constituantei, în care vor intra proporțional cu populația și reprezentanții Basarabiei, aleși prin vot universal, egal, direct și secret, spre a hotărî împreună cu toții înscrierea în Constituție a principiilor și garanțiilor de mai sus.

       Trăiască Unirea Basarabiei cu România, de-a pururea și pentru totdeauna!

      Președintele Sfatului Țării, I. Inculeț

      Secretarul Sfatului Țării, I. Buzdugan"


 

 

24 martie/6 aprilie 1918

       "Trei concerte ale lui Enescu în capitala Basarabiei

George Enescu (1881 -1955)

Enesco signature.png

 

 

      Iată programele celor trei concerte, care au avut loc în marea sală a Adunării Nobilimii (Blagorodnaia Sobrania):

      Întâiul concert, dat de orchestra simfonică din Iaşi sub conducerea lui G. Enescu, sâmbătă 24 martie [6 aprilie] 1918. solist Nicu Caravia (piano).

      În folosul refugiaţilor transivăneni.

     Program:

1. Weber: Uvertura Oberon.

2. Ceaikovski: Concertul de pian şi orchestră în si bemol minor, solist N. Caravia.

3. Saint-Säens: Le rouet d’Omphale.

4. Beethoven: Simfonia în la major (nr. 7).

    Al doilea concert, dat de orchestra simfonică din Iaşi sub conducerea luiG. Enescu, duminică 25 martie [7 aprilie] 1918, orele 8 ½ seara. Solişti: Flor Breviman şi Socrate Barozzi. În folosul soldaţilor moldoveni morţi în război[1].

     Program:

1.Svendsen: Carnaval la Paris.

2. Klughardt: Concert în la minor, pentru violoncel şi orchestră (solist Flor Breviman)

3. Saint-Säens: La danse macabre, poemă simfonică. Solo violină: Socrate Barozzi.

4. Beethoven: Simfonia în do minor (nr. 5).

      Concertul al treilea:

   Marţi 27 martie [9 aprilie] 1918, orele 8 ½ seara, un sigur concert de violină, dat de George Enescu. În folosul Societăţii Făclia. Cu acompaniamentul orchestrei simfonice din Iaşi, sub conducerea d-lui Jean Bobescu.

    Program:

1. Ceaikovski: Concert în re major.

2. Saint-Säens: Concert în si minor.

3. Ed. Lalo: Simfonia spaniolă".[2]

 

[1] Venitul celui de-al doilea concert a fost vărsat Orfelinatului din Chişinău, care publică înRomânia Nouă (nr. 71, din 13 [26] aprilie 1918) următoarele :  Mulţumire. Aducem viile noastre mulţumiri maestrului G. Enescu pentru bunăvoinţa ce-a avut pentru copiii orfani dăruind suma de 1643,75 ruble, bani rezultaţi din reprezentaţiile date în oraşul nostru. (Nota editorului lui Onisifor Ghibu)

[2] Cu permisiunea entuziastă a lui George Enescu, al treilea concert a fost amânat pentru ziua următoare pentru a da întâietate festivităţii proclamării unirii Basarabiei cu România.

Onisfor Ghibu, Oameni între oameni. Amintiri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990

 
 
"22 martie/4 aprilie1918
 
De trei zile germanii stau pe loc şi toate încercările lor de a înainta îi costa pierderi mari fără niciun rezultat. Aliaţii noştri, după toate indicaţiunile, socotesc pericolul ca trecut[1]. Forţele franco-engleze sunt din nou grupate pentru a preîntâmpina orice surprindere, iar Anglia a debarcat suficiente trupe şi muniţiuni pentru a alimenta defensiva sigură. Trebuie sa reţinem un fapt: dacă germanii nu vor isbuti sa obţie acumdecisiva, colosala ofensivă a lui Hindenburg se poate socoti că a dat greş. Germanii nu se vor mai întâlni cu această superioritate numerică, pe care le-au înlesnit-o în primăvara aceasta ieşirea din război a Rusiei şi României. Criza de astăzi a Aliaţilor noştri va fi în curând înlăturată prin cooperarea efectivă a Americii. Prin urmareimperiala bătălie, care se desfăşoară acum în Franţa poate fi comparată din punctul de vedere al marilor rezultate cu bătălia de la Marna şi cu cea de la Verdun.
Guvernul englez şi cel francez în vederea operaţiunilor ulterioare, au numit de comun acord pe generalul Foch ca generalisim al armatelor anglo-franceze[2], punându-i la dispoziţie toate resursele militare ale tuturor Aliaţilor.
 
Ferdinand Foch 1851 -1929
Ferdinand Foch by Melcy, 1921.png
 Această numire a fost salutată cu mare bucurie în Franţa şi în Anglia, iar în America a fost primita cu entuziasm. Preşedintele Wilson, care de mult a insistat asupra necesităţii unui comandant unic, a trimis generalului Foch următoarea telegramă: Pot să-mi permit a vă adresa sincerile mele felicitări pentru noul nostru comandant? O astfel de unitate de comandament constituie unul din cei mai fericiţi auguri ai succesului nostru final. Noi urmărim cu cel mai adânc interes acţiunile îndrăzneţe şi strălucite ale forţelor noastre.
Thomas Woodrow Wilson 
1865 -1924
President Woodrow Wilson portrait December 2 1912.jpg
 
        Ziarele din America salută pe generalul Foch ca pe cel mai mare soldat al timpului nostru; el fiind unul din aceia care s-au imortalizat la Marna, un mare strateg în războiul de mişcări. Statele Unite au o încredere absolută în el şi trupele americane vor servi sub ordinele lui cu bucurie şi entuziasm. Unitatea de comandament, cu generalul Foch în capul ei, ca generalisim, face în momentul de faţă mai mult decât câteva divizii pentru Aliaţi şi s-a facut primul pas pentru asigurarea Victoriei."
 

[1] Prima parte a operaţiunii ofensive Kaiserschlacht sau operaţiunea Michael cum o numesc francezii (21 martie - 5 aprilie 1918) prin care germanii urmăreau cucerirea porturilor de pe ţărmul francez al Canalului Mânecii şi aruncarea în mare a Corpului Expediţionar Britanic, s-a încheiat cu un eşec pentru atacatori. Deşi germanii au înaintat 65 de kilometri şi au cucerit un teritoriu de 3100 km pătraţi, niciunul din obiectivele lor strategice – cucerirea oraşelor Amiens şi Arras – nu a fost atins. Pierderile în oameni: germani: 239.800; britanici: 177.739; francezi: 77.000; americani: 77. Pentru Germania a fost începutul sfârşitului.
 
Operation Michael
Part of the Western Front of World War I
Somme-1918 battlefield copy.jpg
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
[2] Ferdinand Foch (1851 -1929), celebru comandant francez din Primul Război Mondial, mareşal al Franţei, al Marii Britanii şi al Poloniei; numirea în funcţia de generalisim avusese loc la 26 martie: Generalul Foch este însărcinat de către guvernele britanic şi francez să coordoneze acţiuena armatelor aliate de pe frontul de vest. Premierul francez Georges Clemenceau va justifica mai târziu alegerea sa: Mi-am zis: hai să încercăm cu Foch! Cel puţin vom muri cu arma-n mână! Mă săturasem de acel om calculat şi raţional care era  Pétain şi l-am acceptat pe nebunul care era Foch. A fost nebunul cu care ne-am scos!
 
 
Georges Clemenceau
 1841-1929
Georges Clemenceau Imag1396.jpg
 

Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. I
 
 
23 martie/5 aprilie 1918
"Domnule Administrator,
Împrejurări vrăjmaşe au împiedicat până acum Parlamentul să desăvârşească opera reformelor constituţionale. Astăzi când vitejii noştri ostaşi, care cu atâtea jertfe şi atâta sânge au apărat pământul strămoşesc, se întorc la căminurile lor[1], voiesc ca pe Domeniile Coroanei, ca şi pe proprietăţile Mele, ei să se bucure fără întârziere de foloasele pe care le asigură principiile sancţionate de Mine în Constituţie. În acest scop, până ce noi legi vor permite împroprietărirea lor definitivă, doresc ca pe aceste domenii ei să fie deja, sub formă de obşte şi de arendă, puşi de îndată în folosinţa pământurilor ce li se vor cuveni. La aducerea la îndeplinire a acestei hotărâri a Mele se va ţine seamă în primul rând de luptătorii care se întorc de sub drapel şi de familiile acelora care şi-au istovit viaţa în serviciul Patriei. Veţi binevoi, potrivit cu aceasta, să alcătuiţi un proiect de organizare a obştiilor, astfel ca funcţionarea lor să poată începe imediat ce situaţia generală o va face cu putinţă.
Ferdinand I”
 
 

[1] Este vorba despre întoarcerea prizonierilor de război deţinuţi în lagărele de pe teritoriile Puterilor Centrale.
 
 

"2-3 aprilie 1918
 

        Domnul Marghiloman, care s-a întors de la Bucureşti, crede că austro-germanii, grăbind demobilizarea armatei române şi ajungând la o înţelegere în privinţa chestiunilor teritoriale şi economice, vor amâna momentul închiderii negocierilor de pace, pentru  ca grosul trupelor lor să poată rămâne în teritoriul ocupat. Atitudinea negociatorilor inamicului este aproape de nesuportat. Czernin ameninţă în mod constant cu o acţiune drastică în Basarabia dacă România nu va accepta toate condiţiile. Membrii cabinetului au acum, cu toţii, sentimentul că singura salvare a României (şi ultima totodată) se află în succesul aliaţilor.

       Suntem informaţi că la Cartierul General german s-a luat notă că Misiunea Militară Franceză din Constantinopol a fost arestată [corect: s-ar urmări internarea Misiunii Militare Franceze la Constantinopol], fapt care se află în contradicţie cu înţelegerile făcute cu Puterile Centrale la începutul negocierilor.

 

      Considerăm că niciunul din guvernele noastre nu va accepta schimbările propuse în Comisia Dunării şi aşteptăm instrucţiuni de la ele pentru a protesta faţă de guvernul român.

            O ştire preluată prin radio de la Lyons[1] a declarat că intervenţia japonezilor în Siberia depinde de consimţământul Rusiei. Aceste veşti au produs aici o impresie foarte favorabilă, deoarece se crede că un atare consimţământ  a fost dat."

 

[1] The Lyons Republican a fost un săptămânal newyorkez de mare tiraj , apărut în perioada 1859 – 1921.
 

Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012

 


 
19 – 20 martie/ 1-2 aprilie 1918
 
Un ofiţer scăpat din prinsoare – dintre cei de la Cerna – vine la mine. A fost prins de ungurii lui Szivó[1] şi dus la Sopronyek[2] unde întreţinerea era bună, putându-se cumpăra unt, carne şi celelalte. Când ofiţerii luaţi de germani se duceau la Crefeld[3], el s-a strecurat, contra voinţei lor, împreună cu dânşii.
Aici lipsa era aşa de mare de nu se mai puteau recunoaşte cei care nu se văzuseră de câteva săptămâni. Zeama de sfecle şi de gulii era toată hrana, cu o sută de grame de carne pe săptămână şi două sute de grame de pâine pe zi. Au murit, după constatările oficiale, patruzeci de mii de soldaţi români; trei mii numai la Danzig. Voiau să ne distrugă rasa!
Ofiţerul a încercat să fugă de la început. A fost prins, judecat, condamnat la închisoare. Dar colonelul prezident l-a felicitat: Suntem şi noi ofiţeri şi înţelegem.
Pe urmă totuşi ofiţerul a fugit, prin Olanda.
Un coleg al lui de închisoare şi de fugă, căpitanul Mihai Manoliu, din 10 vânători, vrea să-mi arate, la spitalul Sf. Spiridon, unde este pentru o veche rană, acte compromiţătoare cu privire la vechiul regim de la noi.
După amiază, Gore[4] se plânge de pretenţiile ucrainiene. Basarabenii nu se pricep să răspundă. Ar trebui o întinsă lucrare documentară.
Continuă a fi  nemulţumit de Sfatul Ţării, creat pe baze revoluţionare ruseşti şi care, deşi provizoriu prin constituirea lui, vrea să dea reforme definitive. Nu-i place nici spiritul în care lucrează Ghibu[5], care a devenit un adevărat bolşevic.
Aseară mi s-a vorbit de un căpitan care, într-un sat basarabean unde ai noştri fuseseră primiţi cu pâine şi sare, a tras cu mitraliera în nouă ţărani denunţaţi ca jefuitori de proprietar, un armean. Divizia de cavalerie ar fi prea mult la dispoziţia clasei de sus, eterogenă sau înstrăinată.
Manoliu îmi arată raportul lui Saligny ca director al Muniţiilor, prin care, cu câteva zile înainte de încetarea [începerea] războiului, arată nepregătirea noastră totală. Apoi demisia lui, declaraţii de ingineri că tunurile de cetate sunt proaste, dovezi de hoţii, etc.
A apucat a vorbi cu Prezan şi generalul Râmniceanu la Palat, care îi cer lămuriri. Nu ştie ce să facă din cauza legăturilor sale de familie şi de partid.
Îl sfătuiesc să nu dea nimic până la pacea generală. Atunci sau le va scoate la iveală în procesul răspunderilor – dacă va fi – sau le va depune la Academie cu legământul de a nu se deschide decât după un număr de ani.
Contra mea ziarele lui Marghiloman încep a scoate ordine de transmitere de bagaje şi alte probe.
 *
Se anunţă de România că ni se ceruseră douăzeci de mii de km pătraţi în Carpaţi şi că s-au mulţumit cu patru mii. La Muscel se ia şi dealul Mateiaşul, frumosul Rucăr rămânând anexat. Când C.C. Arion protestă zicând: Pregătiţi astfel un război cu România, Czernin a răspuns: nu va mai fi niciun război cu România.
D-ra Caragea spune că ura contra germanilor e nespusă.
Aflu de aiurea că ofiţerii şi funcţionarii veniţi cu misiuni în teritoriul ocupat n-au fost îngăduiţi măcar în casele lor. Unul s-a culcat în bucătărie. Casa lui Xenopol, unde e cazinoul bulgăresc, a fost, cu biblioteca, devastată.
Mackensen s-a plâns că demobilizaţii noştri nu salută şi nu răspund măcar la salut.
Semnarea definitivă a păcii s-a amânat pe două săptămâni, se zice. Unii vorbeau de o schimbare de guvern în sens militar, la Berlin. Marghiloman a venit azi şi dizolvarea Parlamentului ar fi asigurată.
Ştirile de pe frontul apusean sunt ceva mai bune. Francezii asigură că au scos în luptă abia 1/5 din forţele lor, iar germanii jumătate, că au şi consolidat frontul la nord de Somme şi că după consolidarea restului, se va purcede la a treia fază, care va fi ofensiva lor.
Guvernul sileşte Statul-major să nu mai dea alt buletin militar decât înşiruirea celor venite din ambele părţi, fără sinteză şi apreciere."
 

[1] Colonel Johann Szivó de Bunya, comandant al Brigăzii 10 de Cavalerie austro-ungară în bătălia de la Turnu-Severin 10 -12/23 – 25 noiembrie 1916.
[2] Acolo unde a stat în prizonierat şi scriitorul Camil Petrescu (1894 -1957)
[3] Crefeld, oraş la nord-vest de Dusseldorf în apropiere de frontiera cu Olanda. Din 1929 se numeşte Krefeld.
[4] Paul (Pavel) Gore (n. 27 iulie 1875, Chişinău - d. 8 decembrie 1927) a fost un istoric român basarabean, prozator şi publicist, membru de onoare (1919) al Academiei Române, preşedinte al Partidului Naţional Moldovenesc. Vastă şi remarcabilă activitate culturală în anii care au urmat.
 
 
 
Paul Gore.jpg
Pavel Gore (1875- 1927)
 
[5] Onisifor Ghibu (n. 31 mai 1883, Sălişte, comitatul Sibiu - d. 31 octombrie 1972, Cluj) a fost un profesor de pedagogie, membru corespondent al Academiei Române şi om politic, luptător pentru drepturile şi unitatea poporului român, unul dintre participanţii importanţi la realizarea Marii Uniri de la 1918. Întemniţat de regimul comunist în 1945 şi în anii 1956 -1958.
 
 
Onisifor Ghibu 1934.jpg
Onisifor Ghibu (1883 -1972)

Nicolae Iorga, Memorii, vol. 1, f.a.

 
 

"18/31 martie 1918
 

          Astăzi se împlinesc zece zile de când a început puternica ofensivă germană de pe frontul anglo-francez, pe o întindere de 80 kilometri, cu un efectiv de 90 de divizii, între care multe trupe aduse de pe frontul din răsărit, cu un prisos de muniţiuni, cu gaze otrăvitoare, cu aeroplane şi o mulţime de tunuri de toate calibrele. Germanii s-au hotărât şi preparat ca să dea o lovitură decisivă, adică să se strecoare pe văile Sommei, cucerind oraşul Amiens[1] şi să ajungă la mare zdrobind şi nimicind armata engleză, iar pe de alta, parte să împingă frontul şi să ajungă cât se poate mai repede la Paris.

          Cu această ocaziune germanii au rezervat lumii o mare surpriză de mare efect politic şi moral, bombardând Parisul[2] de la o distanţă de 120 kilometri cu un tun colosal, cu tragere lungă, a cărui construcţie a cerut o muncă enormă. Acest tun cu un tir aşa de lung, după informaţiile câştigate foarte târziu, a fost instalat pe masivul Saint-Gobain[3], de unde trăgea asupra regiunii pariziene. El are o gură de foc lungă de 25 metri; obuzul este de 24 centimetri şi are o iuţeala iniţială de 2100 metri [pe secundă], adică cu 500 metri [pe secundă] mai mare decât tunurile anti-avioane franceze şi engleze. Obuzul este un obuz de ruptură cu pereţii extrem de groşi, care are o mare putere de pătrundere, dar a cărui forţă de expansiune este foarte redusă. Dată fiind încărcătura slabă, explozia nu-1 frânge decât în 4 sau 5 bucăţi mari, încât efectul de cele mai de multe ori este nul. Din cauza impreciziunii tirului numărul loviturilor care se pierd este foarte mare. Afară de aceasta mânuirea tunului este delicată şi periculoasă. El se uzează foarte repede, din care cauză germanii au trebuit să revină numaidecât la bombardarea cu aeroplanul. Nemţii spun că faţă de înalţimea trajectoarei, punctul culminant atinge înălţimi la care nu s-a ridicat până acum niciun alt corp. Căldura ţevii atinge o temperatură la care alte proiectile obişnuite s-ar topi şi viteza iniţială este atât de mare, încât metalul apare la contactul aerului incandescent[4].

        Acest tun a adus oarecari stricăciuni Parisului şi a făcut mai multe victime, precum s-a întâmplat în Vinerea sfântă a Paştilor catolice, 16 [29] martie, când chiar în ceasul morţii Mântuitorului nostru Iisus Christos, atunci când credincioşii erau adunaţi în biserici pentru a comemora acest mare mister, un obuz a căzut asupra bisericii St. Augustin[5], prăbuşindu-i bolta şi omorând vreo 75 de creştini, între care mai multe femei şi copii, şi rănind un număr şi mai mare. Între morţi se afla şi Consilierul de legaţie al Elveţiei, d. Strochlin[6] cu fata lui. Acest tun a fost numit die grosse Bertha.[7]

        În faţa superiorităţii numerice a duşmanului, trupele franco-engleze s-au retras pas cu pas, rezistând cu deosebită vigoare şi cauzând pierderi mari vrajmaşului, pierderi aşa de mari încât 40 de divizii au fost retrase din luptă. Rezultatul acestor crâncene lupte, cărora germanii, în mândria lor nemăsurată, le-au dat numele debătălia imperială [Kaiserschlacht] şi la care se zice că a asistat însuşi Împăratul, a fost că ei au recâştigat tot terenul pierdut pe acel front în cursul anului 1917, cucerind oraşele Peronne şi Bapaume, ajungând la frontul pe care l-au avut în ianuarie anul trecut şi făcând de la începutul ofensivei şi până astăzi 70.000 de prizonieri, luând peste 1000 de tunuri, număr pe care englezii îl micşorează mult, declarând că pe acel front n-au fost atâtea tunuri.

         Este greu să spun în ce chinuri am trăit în aceste zile grozave, mai ales că toată speranţa noastră este pe frontul Aliaţilor noştri şi tot viitorul nostru atârnă de pacea generală dictată de ei; căci numai prin victoria lor putem scăpa de urmările păcii pe care ne-o impun germanii cu atâta cruzime şi numai de la victoria lor atârnă unirea neamului întreg, visul nostru la care n-am renunţat şi nu putem renunţa odată cu capul, orice s-ar întâmpla. În fiecare dimineaţă, după o noapte întotdeauna agitată, mă sculam obosit şi cu inima îndurerată, aşteptând cu neastâmpăr ziarele cu comunicatul, care, vai!, era din ce în ce mai rău. Unde mai pui şi neliniştea, mărită zilnic, prin tărăgănarea tratativelor de pace din Bucureşti, care par fără de sfârşit. Aceste zile mi s-au părut cele mai chinuitoare din tot timpul războiului nostru şi nu le-am putut suporta decât luând zilnic bromură de potasiu, doctorie pe care pentru prima oară am luat-o acum în viaţa mea."

[1] Oraşul Amiens, care fusese cucerit de germani pentru câteva zile în septembrie 1914, nu avea să mai fie recucerit niciodată de către aceştia; în martie 1918 germanii au ajuns la circa un kilometru distanţă de oraşul administrat de englezi, iar populaţia civilă a fost evacuată. Bombardamentele de atunci au distrus Gara de Nord, Noile Galerii şi Hala de Grâne.
[2] Nu era pentru prima oară când germanii bombardau Parisul. În ultimele săptămâni ale războiului franco-prusian (1870 -1871) Parisul încercuit a fost bombardat de circa 250 de tunuri grele obişnuite între 5 – 26 ianuarie 1871. În marile sinteze de istorie universală germane de la finele scolului al XIX-lea faptul este consemnat cu lux de amănunte, arătându-se că dificultăţile tehnice făceau ca oraşul să nu primească “decât” 200 - 300 de obuze pe zi (datele actuale dau cifra de 300 - 400 obuze pe zi) şi dădeau lista clădirilor afectate: Pantheon, Dome des Invalides, deşi fusese transformat în spital, Palatul de Justiţie ş.a., vezi Illustrierte Weltgeschichte der neuesten Zeiten, Leipzig, 1898, vol. X, p. III, pp. 390 -393.

[3] De fapt pădurea Saint-Gobain din apropierea localităţii Crepy-en-Laonnois, la nord-est de Paris, la 16 km în spatele frontului german. Inţial fuseseră trei asemenea tunuri, aflate la 900 metri distanţă între ele, iar bombardarea a început în la 23 martie, la orele 7.15 dimineaţa; în cursul acelei zile au fost trase 58 de obuze. Kaiserul Wilhelm al II-lea a vizitat bateria în jurul orelor 13. În ziua de 25 unul dintre tunuri a explodat la tragere, omorând un ofiţer şi opt sau nouă soldaţi. Încercările Aliaţilor de a distruge tunurile bombardând pădurea cu obuziere de 320 mm, montate pe cale ferată, şi avioane au eşuat; bombardamentul germanilor avea să dureze până la 9 august, în acest interval fiind trase 800 de proiectile, dintre care din datele franceze rezultă că 367 de obuze au lovit Parisul provocând moartea a 256 de persoane şi rănirea a 620. Se estimează că din cele 3 milioane de locuitori ai Capitalei 800.000 au părăsit oraşul.

 


La monture du canon installé à Bruyères-sur-Fère, carte postale de 1918.



Modell in der Wehrtechnischen Studiensammlung, Koblenz



Montage du Pariser Kanone.

[4] Datele tehnice arată că lungimea tunului construit la uzinele Krupp de către inginerul Friedrich Rausenberg (1868 -1926) erau: greutate 750 tone, lungimea ţevii 34 -36 m, calibrul: 210 mm, greutate: 120 kg sau 150 -200 kg, viteza iniţială 1500 -1600 m/s, temperatura obuzului la gura ţevii: 2.000 C, înălţimea maximă la care ajungea obuzul în aer: 40 km (record de altitudine până la lansarea rachetelor V2 în sept.-dec. 1944), durata de zbor a proiectilului: 180 -210 secunde, distanţa: 120 - 128 km. Clădirea luată ca reper, dar neatinsă, a fost Palatul de Justiţie; abaterea datorată forţei Coriolis: 1600 m. Tunul nu putea să tragă decât 65 de proiectile, numerotate de la 1 la 65, după care era ţeava era trimisă la recămăşuire. Se spune că ar fi fost construite şapte asemenea ţevi. Chiar înainte de armistiţiul de la 11 noiembrie 1918 germanii au distrus atât tunurile cât şi arhiva lor.

[5] De fapt a fost biserica Saint-Gervais-Saint-Protais de Paris, cunoscută în general sub numele de biserica Saint-Gervais, care data din 1494 şi se afla la câteva sute de metri est de Primăria Parisului.

 



L’église Saint-Gervais après le bombardement du 29 mars 1918

 

 

[6] H. Strochlin, secretar de legaţie clasa a II-a, vezi Almanch de Gotha, 1918, p. 705. Datele oferite de Vasile Bianu provin din declaraţia oferită a doua zi presei de către arhiepiscopului Parisului Leon-Adolphe Amette (1850 -1920) care a venit imediat la faţa locului spunea că au fost cel puţin 75 de morţi şi 90 de răniţi. Datele actuale dau 92 de morţi şi 68 de răniţi, bombardamentul cu cele mai multe victime civile din tot războiul.
 

Église Saint-Gervais-Saint-Protais
Léon-Adolphe Amette

Image illustrative de l'article Léon-Adolphe Amette

Leon- Adolphe Amette (1850 -1920) arhiepiscop al Parisului (1908 -1920)

[7] Denumire atribuită acestor tunuri de către francezi; în realitate Die grosse Bertha era un obuzier calibru 420 mm, care între 12 şi 15 august 1914 a distrus forturile Liège-ului şi care nu trăgea la mai mult de 9 km, pe când tunul din 1918 avea o cu totul altă formă şi alte denumiri:Langer FriedrichLanger MaxDie Pariserin [Parizianca] ş.a.
 

42-cm M-Gerät 14 Kurze Marinekanone L/12

Dicke Bertha

Fleissige Bertha

Image illustrative de l'article Grosse Bertha

 

Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 1

 
 


 

„30 martie 1918
 

    La vechile cereri, Puterile Centrale au adăugat un memorandum adresat guvernului român, conţinând următoarele:

1. restabilirea convenţiilor comerciale, adaptate noii stări de lucruri, cu rezerva unor modificări care ar putea fi solicitate de regulile vamale dintre Puterile Centrale;

2. concesionarea drepturilor pentru a salvgarda interesele financiare;

3. anularea privilegiilor care fuseseră garantate în timpul războiului altui stat şi concesionarea aceloraşi privilegii Puterilor Centrale;

4. o convenţie judecătorească între România şi Austro-Ungaria;

5. o convenţie privind protecţia mărcilor de fabrică;

6. despăgubiri garantate civililor închişi;

7. cooperarea României într-un nou regulament de navigaţie pe Dunăre şi schimbări în componenţa Comisiei Dunării.

      Se pare că concesionarea drepturilor de apărare a intereselor financiare echivalează cu controlul complet al inamicului asupra tuturor resurselor ţării.

        Protecţia mărcilor de fabrică va oferi germanilor oportunitatea de a imita produsele manufacturiere ale Aliaţilor.

Noul act de navigaţie este conceput în aşa fel încât să facă evidentă îndepărtarea fostei comisii internaţionale şi înlocuirea ei cu membrii numiţi de Puterile Centrale.”

Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012

 


 
"16/29 martie 1918
Aceeaşi goală aşteptare tristă.
Conflicte la Bucureşti între ofiţerii noştri şi cuceritori, care vreau să impuie salutul. Unui austriac care amintea că ai lui sunt învingători, ofiţerul nostru i-a răspuns:Uitaţi Mărăşeştii. Pe un bulgar, într-un grup de trei, l-a bătut unul dintre ai noştri pentru că îi arătase cotul spuind: Na, Dobrogea. Comandatura pedepseşte pe bulgar, care provocase scandalul.
Se impune celor sosiţi [din prizonierat] părăsirea uniformei, care provoacă pretutindeni mari demonstraţii. Acestea sunt oprite sub pedeapsa de închisoare şi amendă.
       O informaţie în acest sens mi-o taie cenzura."

       Nicolae Iorga, Memorii, vol. 1, f.a.

 
 
"15/28 martie 1918
 
Astăzi am cetit în România articolul intitulat: Glasul Basarabiei, care mi-a mai înseninat sufletul întunecat de durerile zilelor prin care trece scumpa noastră ţară. În acel articol ni se spune că în dimineaţa zilei de 3 martie a. c. 18 moldoveni, adică români din Basarabia, membri ai Consiliului judeţean din judeţul Bălţi, în oraşul cu acelaşi nume, profitând de faptul că se ţinea şedinţa plenară pentru nevoile ţinutului, au înaintat o cerere către preşedintele adunării ca să pună în discuţie o moţiune prin care, după ce se justifică economiceşte şi istoriceşte nevoia ca Basarabia să fie alipită la România, se cerea ca să intervină la Sfatul Ţării şi la Consiliile judeţene ca să proclame acelaşi lucru, iar Sfatul Ţării sa trimită delegaţi la Iaşi, spre a se înţelege cu Guvernul român în aceasta privinţă. Această moţiune a fost susţinută de către tânărul Cazacencu printr-o cuvântare plină de căldură şi ea a fost primită cu unanimitatea voturilor. Din cauza bucuriei pe care au simţit-o toţi în acel moment, a trebuit să se suspende şedinţa câtva timp, în care s-a format un cor de basarabeni, bucovineni şi români din regatul liber, care a intonat: Pe-al nostru steag e scris Unire. Toată asistenţa a ascultat în picioare şi a aplaudat frenetic.
În aceeaşi zi pe la ora 6. p. m. a avut loc în acelaşi scop o întrunire
publică în sala Clubului din oraşul Bălţi, compusă din marii proprietari, membrii consiliului judeţean, aproape toţi ţărani, intelectualii oraşelor şi satelor şi au aclamat o moţiune cu acelaşi cuprins strigând cu toţii: Traiască Unirea! Traiască România! Traiască Regele Ferdinand!, iar muzica militară a intonat imnul regal şi alte cântece naţionale. După întrunire mulţimea a manifestat prin oraş pentru unire, iar pe strada principală s-au lipit placarde cu acelaşi înţeles. În ziua urmatoare generalul Schina, comandantul Diviziei I de cavalerie, cu sediul în Bălţi, a dat în sălile aceluiaşi club, unde avusese loc întrunirea, o masă tuturor participanţilor la întrunirea şi manifestaţia publică. Articolul se sfârşeşte astfel: Graba cu care locuitorii din judeţul şi oraşul Bălţi, fără deosebire de clasă socială, ţin să aducă balsam mangâietor Mamei din nou îndurerată, alină în parte durerea care stă să ne copleşească. Fie ca pilda celor din Bălţi să fie cât mai curand imitată de toţi basarabenii şi dorinţa lor sa devie realitate, spre binele românilor de pretutindeni.
Reproduc aci si frumoasa moţiune a celor 18 basarabeni care sună aşa de duios:
Noi, mai jos iscăliţii, membri ai Zemstvei ţinutului Bălţi, cu cinste va rugam să aveţi bunătatea ca, înainte de a intra în rânduiala zilei hotărâte pentru adunarea de astăzi a Zemstvei, să puneţi la glăsuire dorinţa noastră, arătată mai la vale, de a ne uni cu ţara noastră mamă România. Ştiind prea bine că acum o sută şi şase ani cu de-a sila ne-a smuls dela sânul mamei noastre scumpe, cu care am făcut un trup şi un suflet; ştiind prea bine că în vremile aceste grele, când, după ce ne-a isbăvit Dumnezeu de tirania rusească, care ne-a apăsat, batjocorit şi întunecat atâta amar de vreme, era să ne prăpădim în focul anarhiei bolşevice, iar România ne-a dat ajutor frăţesc în zile de grea primejdie, curăţindu-ne ţara de duşmani, dându-ne scutul, liniştea şi rânduiala pierdută; ştiind prea bine că singuri suntem şi prea puţini şi prea slabi şi prea neputincioşi, pentru a ne putea ocârmui şi apăra singuri fără a cădea din nou sub alt jug străin, care să ne facă iar robi: Hotărâm în numele ţinutului nostru Bălţi, să ne unim din nou cu scumpa noastră ţară mamă: Romania, vroind să împărţim cu ea frăţeste tot norocul şi nevoile vieţii noastre viitoare ca şi în vremurile Moldovei lui Ştefan cel Mare. Această hotărâre nestrămutată şi sfântă a noastră rugăm să fie trimisă fără întârziere Sfatului Ţării din Chişinău, pentru ca acesta, ascultând glasul nostru, să hotărască în grabă în numele întregii ţări: Sfânta, mântuitoarea, mult dorita şi vecinica noastră Unire cu ţara noastră mamă, România, în care ne punem nădejdea, căci ca bună mamă ne va garanta frăţie deplină şi drepturile căpătate de norod prin revoluţia din 1917.
Semnaţi: Ioan Scobiola, Ioan Cazacencu, Simion Ciobanu, Ioan Guriţă, Vasile Costişe, A. Filip, V. Osadciuc, D. Garconiţă, N. Miauna, Gh. Popovici, Ioan Savciuc, Vasile Focşa, F. Grigoriev, Gh. Cioban, St. Roşca, P. Soltinschi, Gh. Cocoş, M. Moscal."

Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 1

 

"12[25] martie 1918

       Încep a se întoarce prizonierii noştri. Dintre soldaţi au murit zeci de mii de foame şi de boli. O ură nebună e în sufletul celor care au scăpat.

       Ofiţierii [prizonieri] din Bulgaria au fost puşi să măture străzile. Opunându-se, au fost bătuţi în piaţă publică. Lumea de acolo însăşi s-a indignat de o asemenea ticăloşie.

         Patruzeci de generali şi colonei părăsesc armata.

         Numai prin sila ofiţerilor unele regimente consimt să meargă în teritoriul ocupat sub paza ulanilor.

     Averescu trimite o scrisoare lui Argetoianu şi lui Mihai Cantacuzino, arătându-le că la 1 aprilie ar primi conducerea unei Ligi a Poporului, care şi-ar propune trei scopuri: constituţionalizarea vieţii publice, fixarea responsabilităţilor şi, în al treilea rând, vag, oarecare reforme.

        Scrisoarea a apărut numai în Opinia. Restul presei nu-i dă nicio atenţie. Munciştii dezmint că ar accepta şefia lui Averescu.”

Nicolae Iorga, Memorii, vol. I

 


 

« 23 martie 1918

        Cea de a treia zi de luptă nu a schimbat evoluţia de până acum a luptei: încleştări aprige la aripa noastră dreaptă unde tenacitatea britanică ni se opune cu înverşunare şi chiar şi astăzi cea de-a treia linie de apărare a lor rezistă. În schimb înregistrăm câştiguri mai mari de teren în centru şi la aripa stângă. La sud de Peronne a fost atins astăzi râul Somme şi într-un punct s-a realizat trecerea lui.

        În această zi, 23 martie, cad primele noastre obuze asupra Capitalei inamice [Paris].

       Având în vedere progresele strălucite ale atacului nostru înspre vest care pune în umbră tot ce s-a realizat de ani de zile pe frontul de vest, consider că o pătrundere a noastră până la Amiens este posibilă. Amiens este un mare nod de întretăiere al celor mai importante căi ferate între zonele de luptă separate de râul Somme din centrul şi nordul Franţei, aceasta din urmă fiind zona principală de acţiune a englezilor. Oraşul are aşadar cea mai mare importanţă strategică. Dacă va cădea în mâinile noastre sau dacă vom reuşi ca măcar împrejurimile sale să le ţinem sub focul artileriei noastre, atunci zona de operaţiuni a inamicului va fi separată în două părţi, şi atunci străpungerea tactică devina una strategică, Anglia pe de o parte Franţa pe de altă parte. Probabil că şi interesele politice şi startegice diferite ale celor două ţări se vor putea separa printr-un astfel de succes. Să denumim deci aceste interese prin două nume: Calais şiParis. Aşadar înainte spre Amiens!”

Feldmareşal von Hindenburg, Aus meinem Leben [Din viaţa mea], Leipzig, 1920

 

"22 martie 1918

 

        Puterile Centrale le-au impus românilor un contract privind concesionarea exploatărilor şi a vânzărilor de petrol, care statutează controlul complet al acestei industrii, părând o modalitate deghizată de a implica toate interesele private din România în afaceri cu petrol şi, de asemenea, de a putea dobândi orice fel de proprietate din ţară. Contractul stipulează că pentru o perioadă de 99 de ani, drepturile exclusive de exploatare îi vor fi date unei societăţi care urmează să fie indicată de Puterile Centrale. Actualele concesiuni nu vor fi reînnoite, ci vor merge către noua societate la expirarea termenului lor de valabilitate.

       Această societate va lua în folosinţă toate instalaţiile aparţinând acum statului şi i se va permite să construiască şi altele, pe care le va considera potrivite. În acest scop, ele [Puterile Centrale] ar putea dispune de oricine şi orice, fără a fi obligate să dovedească utilitatea publică a activităţii lor. Astfel nu va mai fi niciun loc în această ţară de care ele să nu poată dispune, sub pretextul construirii unei linii de cale ferată sau a unui drum. Orice dezacord va fi soluţionat prin arbitraj. Dacă cele două părţi angajate într-o dispută nu vor putea cădea de acord asupra unui arbitru, acesta va fi stabilit de Tribunalul de la Leipzig. Orice litigiu va fi adus în faţa Tribunalului din Bucureşti sau a Tribunalului de la Berlin, în conformitate cu voinţa apărării. Prin aceste mijloace nu se lasă nicio şansă de discriminare favorabilă românilor.

     Capitalul companiei care va monopoliza comerţul cu petrol va fi mai mult de ¾ austro-german şi, în rest, românesc. Această companie nu se va afla sub jurisdicţia legilor româneşti care guvernează asociaţiile străine. Organizaţia va dispune de întreg petrolul produs de persoanele fizice sau de alte societăţi, la preţurile lor, în schimbul bonurilor. Orice nouă instalaţie va fi supusă aprobării societăţii. Ea va deţine monopolul exportului petrolului şi produselor derivate. În acest fel, România va fi spoliată de cea mai valoroasă resursă naturală a sa, în beneficiul unei ţări străine. Companiile austro-germane vor avea la fel de multe drepturi ca statul român, dacă nu cumva mai multe. Guvernul român este solicitat să ratifice toate aceste concesiuni.

      Informaţii venite din sudul Rusiei arată că germanii îşi continuă înaintarea fără a întâlni nicio rezistenţă din partea ruşilor. Ei au recrutat un mare număr din foştii prizonieri ruşi aflaţi sub instruirea germanilor pentru un an, dar şi pe prizonierii austro-germani pe care i-au găsit acolo. Au început totodată organizarea unei armate ucrainene şi se aşteaptă ocuparea rapidă a Doneţului, unde se află din abundenţă materia primă, care lor le lipseşte.

      În aceste împrejurări, plecarea misiunilor aliate de pe teritoriul Rusiei fiind privită de Antanta ca o abdicare, se pare că o acţiune militară energică va fi singura metodă de a uni diferitele elemente rămase încă favorabile. Pentru a fi pe deplin eficientă, această mişcare ar trebui să înceapă din Extremul Orient, iar majoritatea trupelor ar trebui să fie japoneze.”

     Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012

 

 

"22 martie 1918

      Abia a doua zi de luptă ne va arăta dacă atacul nostru nu va avea destinul celorlalte pe care inamicul ni-l provoacă de ani de zile, anume o anihilare a înaintării după prima pătrundere reuşită.

      În seara acestei a doua zile, aripa noastră dreaptă a ajuns în stăpânirea celei de-a doua linii de apărare inamică. Centrul forţelor noastre a luat şi a treia linie de rezistenţă, în vreme ce armata noastră de la aripa stângă a înaintat victorios şi a pătruns mai multe mile înspre vest. Sute de tunuri inamice, uriaşe cantităţi de obuze şi alte prăzi de felul acesta se află în urma liniilor noastre cele mai înaintate. Lungi coloane de prizonieri se îndreaptă spre est. Totuşi distrugerea forţelor engleze din arcul de cerc de la Cambrai nu mai poate avea loc deoarece aripa dreaptă, contrar aşteptărilor noastre, nu a înaintat suficient de departe şi de repede.”

Feldmareşal von Hindenburg, Aus meinem Leben [Din viaţa mea], Leipzig, 1920

 



 

 
 
Paul von Hindenburg (stânga) şi Erich Ludendorff (dreapta)
“Marea bătălie” din Franţa
Încă înainte de plecarea noastră de la Spa[1], M.S. Împăratul a emis ordinul pentru următoarea mare ofensivă. Reproduc aici acest ordin pentru a mă dispensa de alte explicaţii privind intenţiile noastre. Precizez de pe acum că numele de cod al acestei mari bătălii era „Michael”, iar ziua şi ora atacului au fost stabilite numai după ce pregătirile noastre de luptă s-au încheiat.
Marele Cartier General, 10 martie 1918
Maiestatea Sa ordonă:
1. Atacul „Michael” va avea loc la 21 martie. Pătrunderea în prima poziţie de apărare inamică la ora 9.40.
2. Grupul de Armate Kronprinz Rupprecht[2] va trebui să obţină primul succes tactic prin blocarea englezilor pe frontul lor în formă de arc de cerc din Cambrai şi va cuceri ...linia Croisilles (sud-est de Arras)- Bapaume-Peronne. În cazul unei desfăşurări favorabile a atacului la aripa dreaptă (Armata a 17-a) se vor continua luptele dincolo de Croisilles.
O altă misiune a acestui grup de armate este înaintarea pe direcţia Arras-Albert, cu aripa stângă fixată pe râul Somme la Peronne, iar cu centrul de greutate pe aripa dreaptă va disloca frontul englez al Armatei a 6-a şi va permite mai multor forţe germane să iasă din războiul de poziţii şi să treacă la înaintare...
3. Grupul de armate condus de Kronprinz-ul german[3] va cuceri mai întâi zona de la sud de pârâul Omigon (care se varsă la sud de Peronne) afluent al râului Somme, şi canalul Crosat (la vest de localiatea La Fere). În cazul unei înaintări rapide, Armata a 18-a (aripa dreaptă a grupării conduse de Kronprinz-ul german) va trebui să ocupe punctele de trecere peste râul Somme şi celelalte canale...
[...]
 
Operation Michael in der deutschen Frühjahrsoffensive (Kaiserschlacht) 1918
 
 
În cea mai mare parte a zilei de 20 martie a fost ploaie şi furtună. Perspectivele pentru ziua de 21 erau nesigure, ceaţa locală probabil persistentă. Cu toate aceasta la amiază ne-am decis să trecem la acţiune în dimineaţa zilei următoare.
La primele ore ale zilei de 21 martie, nordul Franţei, de pe coasta oceanului până la Aisne, se afla învăluit în ceaţă. Pe măsură ce se ridica soarele, ceaţa se făcea mai densă pe toată întinderea frontului. Pe alocuri vizibilitea era redusă la doar câţiva metri. Până şi zgomotele luptei se auzeau înfundat. La Avesnes se auzea un bubuit greu de precizat deşi de la prima oră a dimineţii mii de tunuri de toate calibrele deschiseseră un foc nimicitor. Artileria noastră acţiona fără să fie văzută şi la rândul ei fără să poată vedea efectul tragerilor ei. Doar amploarea pregătirilor putea să garanteze că tirul bateriilor noastre va avea efect. Răspunsul inamicului s-a manifestat doar pe plan local şi cu intensitate diferită. A fost mai degrabă o tatonare după un adversar nevăzut decât o contracarare sistematică a unui inamic tenace.
Nu aveam nicio informaţie dacă englezii aşteptau atacul nostru pregătiţi aşa cum trebuie. Perdeaua de ceaţă care se pogorâse pretutindeni nu se subţia deloc. Către orele zece viteaza noastră infanterie a pornit la atac şi s-a afundat în ceaţă. La început au venit doar rapoarte confuze, informaţii despre obiectivele atinse, apoi rectificări ale informaţiilor primite iniţial, dezminţiri. Abia treptat s-au risipit incertitudinile şi s-a putut vedea că pătrunsesem în prima linie de apărare a inamicului. Către orele amiezii ceaţa a început să se risipească şi s-a văzut soarele.
La lăsarea întunericului am putut avea o imagine destul de clară. Aripa dreaptă şi centru frontului nostru de atac se opriseră în mare parte în faţa celei de a doua linii de apărare a inamicului. Aripa stângă trecuse mult de St. Quentin. Nu mai era nicio îndoială că aripa noastră dreaptă se ciocnise de  rezistenţă înverşunată. Englezul a simţit că pericolul vine dinspre nord şi şi-a aruncat în luptă toate rezervele disponibile. În schimb aripa noastră stângă realizase o suprindere de moment pe o mare întindere de front şi avusese de purtat o luptă comparativ vorbind mai uşoară. Consumul de forţe fusese în zona de nord era mai mare decât ne aşteptasem, iar în rest corespundea estimărilor noastre.
Rezultatul zilei mi s-a părut mulţumitor.”
Rupprecht von Bayern (1869 -1955)
 
 
 
Wilhelm
German Crown Prince
Crown Prince of Prussia
William, German Crown Prince.jpg
 
 
Wilhelm und Hitler 1933 am Tag von Potsdam
 

[1] Localitate în Belgia, la 35 km sud-est de Liege, unde de la începutul lunii martie 1918 se stabilise sediul noului Cartier General al Armatelor Germane care fusese până atunci la Kreuznach.
[2] Rupprecht von Bayern (1869 -1955) prinţul moştenitor al regatului Bavariei, general german în Primul Război Mondial; de la 28 august 1916 comandant al unei grupări de armate de pe frontul de vest care îi purta numele, funcţie pe care o va deţine până la finele războiului.
[3] Wilhelm von Preussen (1882 -1952) prinţul moştenitor al Germaniei, general cu funcţii de comandă în Primul Război Mondial pe frontul de vest. După război şi-a manifestat iniţial speranţa într-o reuşită a politicii lui Hitler.

Feldmareşal von Hindenburg, Aus meinem Leben [Din viaţa mea], Leipzig, 1920
 

 

"21 martie 1918
 

       De la miezul nopţii la Spa. Dimineaţa, la ora 9.20, aşadar după o călătorie foarte înceată, am ajuns în mica gară Trélon la Fournies. Majestatea Sa a plecat imediat cu automobilul, cu o suită restrânsă, mai departe, la Avesnes, unde s-a instalat cartierul general al lui Hindenburg pentru conducerea ofensivei.

     Vreme splendidă...

    După masa de prânz ne-am dus în direcţia St. Quentin, la Divizia 1 de Gardă, al cărei cartier general l-am găsit în satul Essigny. Cei răniţi mai uşor veneau de pe linia frontului. În satul din apropiere, Courcelle, tunuri grele montate pe afete de cale ferată, trăgeau asupra localităţii Ham, aflată la 22 de kilometri distanţă. Foarte bune veşti, dar şi foarte vagi...

     Seara la ora 7 din nou în tren. La ora 8 a venit şi Majestatea Sa. Rezultatul ofensivei în prima zi nu a mulţumit. Hans von Plessen ne-a spus seara, după ce la masă numai despre acest lucru am vorbit, că englezii ar fi primit o bătaie straşnică. Realitatea este că obiectivele zilei nu au fost nicăieri atinse...”

Georg Alexander von Müller, Regierte der Kaiser?, Berlin, 1959


 


 

"20 – 21 martie 1918
 

       În după-amiaza zilei de 20 martie, Comandamentul Suprem a s-a aflat în faţa decizia grave dacă va declanşa atacul în ziua de 21 sau dacă îl va amâna.

        Orice amânare a operaţiunii ar fi făcut ca situaţia trupelor să fie extrem de dificilă dat fiind faptul că ajunseseră la o concentrare densă şi chiar în contact cu inamicul. Printre ele domnea în toate privinţele o situaţie greu de suportat. Această masă tensionată la maximum voia să pornească la atac.

       Cu toate acestea acţiunea artileriei se baza pe [proiectilele cu] gaz, a căror eficacitate depindea de direcţia şi de forţa vântului. Am fost redus doar la informaţiile pe care mi le-a dat la ora 11 dimineaţa [la 20 martie], meteorologul meu, locotenentul dr. Schmauss[1], despre situaţia barometrică probabilă. Forţa şi direcţia vântului nu fuseseră foarte favorabile până în dimineaţa zilei de 20, dimpotrivă: amânarea atacului părea să fie aproape o necesitate. Pentru mine era un lucru extrem de dificil. Din acest motiv eram foarte îngrijorat despre cum va suna prognoza. Deşi nu suna foarte favorabil premitea să se considere că atacul este posibil. La ora 12 ziua s-a transmis către grupurile de armate ordinul conform căruia atacul urma să se desfăşoare conform planului. Din acest moment nu se mai putea amâna nimic, totul trebuia să urmeze cursul fixat. Comandamentul Suprem, generalii şi trupa îşi făcuseră datoria. Restul se afla acum în mâna destinului: un vânt defavorabil avea să prejudicieze mişcările infanteriei noastre, iar instrucţia şi conducerea mai bună de care dispuneam noi nu va putea să-şi facă efectul. La fel suna şi părerea celor mai mulţi în privinţa ceţii; existau însă şi voci izolate care o socoteau un fenomen favorabil nouă.

         La 21 martie, în jurul orelor 4 dimineaţa, bătălia a început printr-un foc de artilerie colosal pe o lungime de front de 70 de kilometri, între Croisilles şi La Fére. Orarul fusese stabilit în mod unitar pentru armatele a 2- şi a 18-a, Armatei a 17, care opera singură, i s-a lăsat o mai mare libertate de mişcare. Corpurile de armată trebuiau să acţioneze în cadrul acestor intervale de timp.

        Vreme de aproape două ore toată artileria noastră a bombardat bateriile inamice, apoi majoritatea tunurilor au bombardat tranşeele inamice, împotriva loc acţionându-se şi cu lansatoare de mine. Puţin înainte de orele 9 – în vreme ce doar o parte a artileriei a continuat să bată bateriile inamice şi anumite puncte de sprijin – masa de guri de foc a declanşat un foc de baraj care a înaintat în profunzimea liniilor inamice. Infanteria noastră a pornit la asalt.

       Atacul Armatei a 17-a, în faţa căreia să găsea grosul forţelor adverse, nu a ajuns decât până la a doua poziţie de apărare inamică; focul de baraj a avansat prea mult şi infanteria a pierdut contactul cu el. A rămas deci în faţa acestei poziţii lipsită de sprijinul artileriei proprii.

     La Armata a 2-a infanteria şi artileria şi-au coordonat mai bine acţiunea. Infanteria noastră a străpuns a doua poziţie de apărare a inamicului.

      La Armata a 18-a totul s-a petrecut aşa cum fusese prevăzut şi trupele ei au avansat în condiţiuni bune.”

 

[1] August Schmauss (1877 -1954), fizician, meteorolog şi climatolog german, director al Staţiei de Meteorolgie bavareze (1917 -1948).

Erich Ludendorff, Meine Kriegserinnerungen 1914 -1918, Berlin, 1919


 


 
15 Martie
 
 Conferinţă cu cei doi miniştri. Czernin începe cu declaraţia că termenul de armistiţiu nu poate fi prelungit pentru motive militare şi că totul trebuie sfârşit până marţi. Iau act, deşi ştiu că este imposibil. Pun cele două chestiuni prejudiciale oricărei acceptări din partea mea: 1) Care va fi regimul ţării ocupate ? 2) Ce concesiuni mi se fac pe frontiera ungară ? Asupra primei chestiuni Kühlmann spune că nu e de competinţa lui absolută; menţinerea lui Militär-Verwaltung e de mult decisă, de Marele Cartier. El formează un bloc. Arăt imposibilitatea de guvernare şi luării răspunderii pentru întoarcerea ţării la vechea ei politică. Întreb: Aţi prevenit pe ceilalţi delegaţi ? Kühlmann: Ei n-au pus întrebarea. Eu: Fiindcă, desigur nu trece prin capul nimănui ca după pace o ţară să nu-şi reia suveranitatea. Convenim pentru o conferinţă la O. K. M. cu generalul Hell. Anunţ că voi lua cu mine şi pe Arion. Asupra chestiunii frontierei, Czernin aşteaptă contra-propunerea românească; o va examina cu bunăvoinţă, dar numai ca deferenţă pentru mine. Oricărui altuia nu-i va face nici o concesiune.
11 jum. conferinţă la generalul Hell; cei doi miniştri, deşi Czernin nu trebuia să fie, Arion şi cu mine. Czernin a fost de mare ajutor. Începând, Hell a declarat că regimul de ocupaţiune nu putea să înceteze până la pacea generală. Arion protestează şi dă şi el falsul argument personal, întrebuinţat de Argetoianu şi Averescu la prima lor atingere cu Kühlmann: „ne vom pierde tot creditul”. Declar că nu pot guverna cu o ţară tăiată în două şi explic cu căldură, îmi pare rău că nu se înţelege de câtă importanţă este pentru popoare o pace încheiată, nu cu ţări haotice ca Finlanda şi Rusia, dar cu un Stat constituit, cu un Rege, guvern şi Parlament. Braţele se vor încrucişa, se va suferi orice pace, dar atunci tot poporul îşi va întoarce ochii spre Franţa şi Englitera. Argumentul prinde şi Czernin intervine. Redactez sub dictarea lui Czernin: „Contele Czernin speră că lucrarea în comun va putea aduce un rezultat care să satisfacă ambele ţări”. Kühlmann adoptă aceeaşi părere şi declară, şi mai bine, că împărtăşeşte punctul meu de vedere. Pun o chestiune asupra dreptului de numiri: Kühlmann găseşte că pentru aceasta nu-i nici o greutate; Hell, consultat, răspunde: „Desigur, noi nu cunoaştem pe cei care sunt numiţi”.
Ieşim posomorâţi. Czernin mă ia de o parte: „Aveţi încredere şi curaj”. Pe stradă, Arion declară că nu putem primi. Imediat după prânz Czernin vine la mine şi-mi spune să nu pierd curajul; ia această afacere pe seama sa; a şi înştiinţat pe Împărat şi e sigur că va obţine, la Kreuznach, încetarea Verwaltungului. (Dimineaţa, agentul Eidinger, care e trimis la Kiev, îmi spusese că Austria voia să ne scape de mâna germană). În urma asigurărilor date reiau lucrul şi chem pe Arion ca să-l îmbărbătez. Redactez o scrisoare lui Kühlmann cuprinzând zece paragrafe cu formularea punctelor principale ale concesiunilor ce cer. Colonelul Mircescu a fost între timp chemat de Czernin, care l-a însărcinat să spună Regelui, că în interesul tronului aliaţii cereau ca d-nul Brătianu cu fratele său Vintilă să părăsească ţara. Studiez cu Mircescu concesiunile ce se pot acorda pe graniţă şi-l rog să aducă pe generalul Lupescu.
La 6 ne întâlnim la Czernin pentru a conferi cu Hranilovici şi consilierul technic von Gratz. Prima întâlnire e violentă. Hranilovici întreabă pe Lupescu dacă îşi bate joc de el. Lupta e mare. Salvez personal Severinul, cu condiţie de a închiria Arsenalul (pe care era să-l închidem), o parte din valea Trotuşului cu Ocna. Lupescu înseamnă alte concesiuni şi se convine ca din cealaltă parte se va face o contrapropunere. S-a câştigat mult teren. Am aflat că Czernin certase pe ai lui, din cauza exagerării. La 7 jum. soseşte Kühlmann, destul de ironic: „La cât la sută aţi ajuns ?” Czernin repeta lui Lupescu declaraţiunea că aceste concesiuni le face lui Marghiloman singur şi că ele nu îl leagă de nici un alt guvern.
 
(Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, 1917-1918, Bucureşti, 1927,  p. 403-408)

 
14 Martie.
           
         Toţi mă întind din toate părţile. Fireşte. La 4 ore convoc pe Arion, Mehedinţi, Th. Rosetti, Grigore Cantacuzino şi general Hârjeu. Corteanu protocolează şedinţa. Concluzie: acceptăm să facem guvernul şi să iscălim pacea, dacă "se fac concesiuni asupra graniţei de munte, promisiuni că se va ridica administraţia militară şi că nu mi se vor pune piedici pentru Basarabia. La 5 jum. la Kühlmann. Rece, când îi comunic deciziile Regelui; mă împinge să nu iau puterea; i-ar fi surâs o situaţie extremă, care ar fi adus abdicarea Regelui; ce garanţii are el în contra lui Brătianu şi a Reginei ? (Cunoştea incidentele de la Iaşi şi era foarte iritat). La condiţiile ce pun înainte, spune că va fi foarte greu cu Militär-Verwaltung, deoarece sunt ordine de sus. Îl rog să nu fie din nou muncit de ideia de a alunga pe Rege: ar fi cel mai rău exemplu astăzi. Vom trata mâine chestiunea în trei cu Czernin. Notez că scrisesem să ne vedem „de plano” în trei, iar el îmi trimisese pe Hoetsch să-mi spună verbal ca să avem o primă întrevedere numai noi doi. La 7 sunt la Czernin. Mai primitor; tot încordat în contra Reginei. Pare sedus de înlesnirile ce poate aduce în rezolvarea chestiunilor un guvern Marghiloman. Doreşte ca ţara să fie cât mai repede în drepturile ei. Admite pentru mâine 10 jum. ore conferinţa în trei.

 
 
“1 [14] martie 1918
Continuă zvonul că Marghiloman, care a plecat cu Garoflid, ar forma un nou Minister, dacă ne recapătă Dobrogea, pentru care bulgarii refuză germanilor avantaje economice.
Primirea la Institutul Anatomic a celor doi copii ai Basarabiei, întâmpinaţi mişcător de Poni, e foarte duioasă. Amândoi, mai ales Inculeţ, vorbesc bine aproape fără şovăire. Sunt foarte aplaudate pasagiile care arată că opera dezrobirii a fost săvârşită de ţărani.
În asistenţă mulţi politicieni care nu simt nimic.
Mi se cere să vorbesc eu. Spun atât: Ne-aţi venit la o mare durere şi ne aduceţi o mângâiere mare.
Marghiloman s-a înscris numai la Regina, a dejunat la Ştirbei şi a ţinut o întrunire cu peste patruzeci de aderenţi.
Numai Tribuna munciştilor îl atacă.”

Nicolae Iorga, Memorii, vol. I
 
„27 februarie [12 martie] 1918
Azi a sosit Marghiloman. A avut în cursul dimineţii o audienţă la Rege.
 


Alexandru Marghiloman (1854 - 1925)

 
La ora 4 d.a. am fost primit şi eu în audienţă.
Explicaţia a durat o oră şi jumătate. Am început prin a arăta Regelui că din cauza ultimului eveniment, impresia generală este că Regele nu are încredere în noi. Eu sunt deprins cu aceasta, dar colegii mei nu; ei simt că nu au autoritatea necesară, mai ales în momentele de faţă, şi sunt hotărâţi a mă părăsi.
Dacă Regele mai are încredere în noi, îl rugăm ca la primul consiliu de miniştri, ce trebuie să aibă loc cât de curând, să spuie câteva cuvinte de încredere miniştrilor; dacă nu, suntem gata să lăsăm locul liber.
În momentele de faţă este necesar să fie o perfectă încredere reciprocă. După ce mi-a făcut diferite obiecţiuni care nu stăteau în picioare, căci le-am răsturnat rând pe rând, fără cea mai mică sforţare, a terminat prin a spune, că este o chestiune de sentiment, că trebuie să fie un fluid între El şi guvern şi, dacărobinetul nu funcţionează, atunci lucrurile nu merg.
În fine, după multe încercări de derobare, l-am făcut să spuie pe faţă că nu mai are încredere în noi şi că ne primeşte demisia.
Venind la Consiliu şi anunţând aceasta, am fost salutat de colegii mei cu un strigăt unanim de uşurare. Generalul Iancovescu mi-a adus o foaie de hârtie şi mi-a spus: te rog scrie demisia, să nu se răzgândească.
Am trimis demisia, iar noi am discutat situaţia şi micile chestiuni la ordinea zilei şi ne-am despărţit cu un sentiment real de vie satisfacţie.”

Al. Averescu, Notiţe zilnice din război, Editura Militară, Bucureşti, 1992, vol. II

 
 
"24 februarie [9 martie] 1918
La Berthelot, parlamentarii. Sunt mulţi. Şi d-rul Cosma, cel cu pacea, care îi va strânge mâna şi-i va spune Vive la France! Delavrancea citeşte adresa şi înfăţişează Biblia de la 1688. Generalul răspunde plângând. Dă asigurare că fiecare din francezi lasă aici o parte din inima lui. Se scuză că e aşa de emoţionat. Dintre ai noştri, atâţia plâng.
 
Barbu Ștefănescu Delavrancea
 
 Barbu Stefanescu Delavrancea - Foto01.jpg
 

Biblia lui Şerban Cantacuzino (1688)
 
 
Aseară se răspândise zvonul că germanii, în patruzeci de camioane, cu câte patruzeci de soldaţi, au trecut pe la Galaţi ca să taie calea francezilor. Berthelot a venit cu vestea la un concert la Palat, întrebuinţând cuvinte tari la adresa lui Averescu. S-a ţinut un sfat cu Regele, apoi azi un Consiliu de Coroană. Regele ar fi spus că, dacă se opreşte Misiunea franceză, el priveşte aceasta ca un caz de război. Se lămureşte că permisia de trecere era în preliminarii, care au fost iscălite de marţi. Seara, o spune Take Ionescu. Vina neînţelegerii ar fi fost şi a Guvernului şi a Misiunii. Dar germanii veniseră cu pretenţia unei carantine de trei săptămâni în Muntenia. Argetoianu începuse negocieri pentru a o înlătura şi dădea speranţe, când Bertehlot a ales calea Rusiei, după ce i se permisese de la Paris, recomandându-i a trece prin Austria numai dacă, absolut, nu se poate altfel. Take Ionescu spune că pe dânsul nu l-au primit francezii fiindcă între români şi ruşi sunt neînţelegeri.
La plecarea Misiunii în câmp, la Socola, pe frig, e foarte multă lume. Vine Regina cu toţi copiii ei. Mai târziu şi Regele, cu faţa crispată de durere. Până la plecarea trenului, el stă înaintea lui, după ce a avut o lungă convorbire înăuntru. E o adâncă emoţie. Ministrul de Război e de faţă: pare mai puţin afectat. Averescu n-a apărut.
 

Generalul Constantin Iancovescu (1862 -1945) ministru de Război (20 iulie/2 august 1917 - 5/18 martie 1918)
 
Au plecat şi englezii.
Enormul tren avea şi un vagon al fostului Mare Duce, văr cu Regina.
D-ra Ventura, d-ra M. Cantacuzino[1] au organizat o demonstraţie contra păcii. Regele, Regina au ieşit în balcon. Suveranul i-a încredinţat că nu-i uită. Guvernul trimite pe participanţi la Curtea Marţială."
 

[1] Este cel mai probabil vorba de doamna Maruca Cantacuzino n. Rosetti Teţcanu (1878 -1969) soţia lui Mihail Cantacuzino (1867 -1928), fiul lui Gh. Gr. Cantacuzino "Nababul", (1832 -1913) cunoscută pentru relaţia ei cu George Enescu (1881 - 1955) cu care s-a căsătorit la începutul lui decembrie 1937. Despre această manifestaţie condusă de Maruca Cantacuzino a scris şi Constantin Argetoianu, Memorii, ediţie Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995, pp. 11 -12.

Nicolae Iorga, Memorii, vol. I

 
 
"23 februarie [8 martie] 1918
Prezentăm, dr. Cantacuzino, dr. Gh. Bogdan şi eu, generalului Berthelot, adresa universitarilor.
Generalul are lacrimi în ochi şi arată că nu ne va uita şi că e sigur că la urmă şi cei care judecă altfel, după ce vor cunoaşte pe germani, vor deveniantantişti.
El a decis a pleca prin Rusia şi a cerut voie de la Guvernul său.
La Cameră obişnuita consfătuire. C. Brătianu îmi spune că unul din acei care înteţeau la război e acum de părere că ne-ar trebui o administraţie germană.
Bujor[1] a spus că nu admite să se insulte inamicul. E vorba de candidatura lui Stere la Rectorat, şi prietenii lui, Botezii, cu Pascu de la Bibliotecă, făceau haz nesfârşit de plecarea francezilor.
Condiţiile de pace s-au publicat în foile de la Chişinău. Li s-au făcut observaţii."

Paul Bujor 
Paul Bujor.jpg
(1862 -1952)

[1] Paul Bujor (1862 -1952) biolog român, membru de onoare al Academiei de Ştiinţe, preşedinte al Senatului (28 noiembrie 1918 - 26 martie 1920), fondator şi fruntaş al Partidului Ţărănesc.

Nicolae Iorga, Memorii, vol. I

 
 
„22 februarie [7 martie] 1918
Armistiţiul nostru cu Puterile Centrale a fost prelungit până la 6 [19] martie în vederea tratativelor de pace. Mare parte din membrii delegaţiei germane de la Brest-Litovsk au plecat, după semnarea păcii, spre Bucureşti, unde se află deja secreatrul de stat german von Kühlmann.
Ministrul de Externe al Franţei, dl. Pichon, vorbind în comisiunea parlamentară a declarat următoarele cu privire la noi: Prima consecinţă a situaţiunii din Rusia este încercuirea României, care este lipsită de orice comunicaţie cu Aliaţii ei. După ce a făcut elogiul României, d-sa a adăugat că sunt temeri că eroica naţiune română să fie silită să se supună momentancondiţiunilor armistiţiului, constată că situaţia României este nenorocită în urma evenimentelor din Rusia. Ziarul Radical, discutând pe larg această situaţie a României, termină articolul astfel: Independenţa României va fi apărată la urma urmelor pe frontul occidental.
O telegramă din Londra spune că în Marea Britanie domneşte o simpatie generală pentru durerile României. Dl. general Ballard[1], ataşatul militar al Angliei, a primit un mare număr de decoraţii pe care Regele George al V-lea le-a împărţit ofiţerilor români, superiori şi inferiori, care s-au distins în crâncenele lupte desfăşurate contra duşmanului în cursul verii anului 1917.”
 

[1] Colin Robert Ballard (1868 -1941) general britanic, rănit în bătălia de pe Somme, apoi ataşat militar în România, decorat cu ordinul Steaua României şi colanul ordinului Carol I, ulterior preşedinte al Comisiei Aliate de Poliţie din Constantinopol (1920 - 1923).

Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj
, 1926, vol. 1


 
 
„21 februarie [6 martie] 1918
Am prânzit aseară la mareşalul Curţii, Henri Catargi. Era şi Ştirbei. La plecare, l-am întrebat dacă are trăsură, mi-a spus că da, ar dori să meargă însă cu mine şi că ceea ce fac este patriotic.
De asemeni şi Prinţul Carol va căuta la prima ocaziune să facă astfel ca să şteargă impresiunea produsă cu ieşirea lui din ziua de 19 la consiliul de coroană.
Delegaţii noştri au sosit ieri la Buftea şi au luat contact cu Czernin şi Kühlmann.
Secretarul de Stat al Germaniei Richard von Kühlmann (1873 -1948)
 




Ottokar von Czernin (1872 -1932)
 
Între condiţiunile pentru armistiţiu, era şi aceea ca misiunile militare străine să părăsească ţara.
Evident, am pus şi pe generalul Berthelot în cunoştinţă despre aceasta precum şi de itinerarul pe care ar putea călători.
În cursul zilei a venit colonelul Pétin, pentru a-mi arăta condiţiunile sub care ar putea să călătorească prin Austria. Mi-a spus în acelaşi timp că ei pregătesc plecarea şi prin Rusia, pentru cazul că guvernul francez nu ar încuviinţa sau că germanii nu ar conveni la condiţiunile puse.
Am primit de la Argetoianu răspunsul că condiţiunile, cum sunt formulate, se vor satisface.”
Anexa A, pag. 279:
Prin telegrama nr. 13 din 20 februarie [5 martie] 1918 adresată d-lui Argetoianu, ministru, la Buftea, unde aveau loc tratativele ceream:
Pentru repatrierea misiunilor puterilor Antantei este de dorit a obţine:
1.    Plecarea lor cel mai târziu peste trei zile.
2.    Personalul misiunilor, circa 1200 de oameni, ofiţeri, grade inferioare, combatanţi, personal sanitar.
3.    Transporturi în trenuri întregi directe, fără transbordări.
4.    Tratament strict neutru, în tot parcursul.
5.    Ofiţerii să aibe dreptul să rămâie cu armele, iar ca bagaje 100 kg de ofiţer şi 50 kg de om de trupă.
6.    Cei câţiva ofiţeri şi oameni de trupă actualmente bolnavi în spitale, la însănătoşirea lor, să beneficieze de acelaşi tratament.
Cum în urma intervenţiei d-lui Argetoianu, se admisese trecerea misiunilor prin Austro-Ungaria, însă cu obligaţiunea carantinei, misiunile străine au refuzat acest aranjament, preferând să plece prin Rusia. 

Al. Averescu, Notiţe zilnice din război, Editura Militară, Bucureşti, 1992, vol. II


 
 
20 februarie [5 martie] 1918
Denize[1] vine la mine. Regina plângea azi-dimineaţă. - Eu nu mai sunt o regină, ci o învinsă, o roabă... E hotărâtă să rămână aici. D-na Greceanu i-a oferit Stânca. Va îngriji de spitale: voi fi o slugă a celor ce sufăr.
Regele a venit aseară la masă cu ochii plânşi. E silit a face ce se face de miniştri, de care nu se poate lepăda, fiindcă o conspiraţie temută l-a adus să-i aleagă.
După amiază la Brătianu. Încă o dată spune că nu crede decât în reclama, nu şi în talentul lui Averescu, impus de curente artificiale în opinia publică (intimul lui, Ressel, spunea că e singurul geniu militar pe care l-a dat marele război). El, Brătianu, l-a propus preşedinte de Consiliu, deşi îi cunoştea intenţiile. Cândva, nu mai voia să poarte decoraţia Regelui, ci numai decoraţia Reginei (Denize îmi spuena că de Crăciun, la o masă ofiţerească, ignorându-se prinţul Carol, generalul ura ofiţerilor, care îi aclamau numele, cât mai repede întoarcere acasă). Brătianu socotea că un general fără culoare de partid, care nu e brûlé[compromis] ar putea face mai bine ce ne impune astăzi soarta: să dăm banii – cum a spus el în Consiliu de Coroană – hoţului întâlnit în codru, până la cel mai apropiat post de jandarmi. Generalul a făgăduit, între altele, şi păstrarea integrităţii teritoriului. Când Averescu s-a dus – şi rău a făcut – la Bucureşti, Brătianu i-a recomandat să nu-şi lase sabia în anticameră, ci să zornăie dintr-însa. El însă, la pomenirea Dobrogei, care ni se ia definitiv, poate pentru a o da noii Comisiuni Dunărene, s-a rugat să i se acorde condiţii mai bune, pentru ca să nu fie împiedicat, cu moravurile pe care Czernin le cunoaşte bine, în opera de moralizare a ţării. Şi de aceea Brătianu a cerut să afle părerea lui. Regele a făcut însă din penultimul Consiliu o declaraţie scrisă, în care scoate din cauză voinţa sa personală.
În ce priveşte desfacerea vechiului Guvern, Brătianu confirmă că Regele a refuzat memoriul iscălit numai de miniştrii conservatori.
Misiunea franveză pleacă vineri – cu un tren apărat de mitraliere – la Vladivostok. Liberalii s-au prezentat la ei pentru a-şi lua rămas bun. E vorba ca Parlamentul să le ofere un act de la Mihai Viteazul, dăruit de mine, cu o adresă de omagiu, pe care o voi scrie.
Brătianu crede că nu se pot discuta condiţiile germane, ci accepta cu dispreţ ca o siluire. Se pare că acesta e sensul instrucţiilor ce s-au dat Comisiunii, care cuprinde pe Argetoianu, Burghele şi [generalul] Lupescu, pe lângă bătrânul Papiniu.
În ultimatumul german nu s-a vorbit însă decât de putinţa în principiu a rectificării de hotar faţă de Austro-Ungaria.”
 

[1] Gaetan Denize (1879 -1929), preceptor de limba franceză al prinţului Nicolae, ulterior secretar particular al Reginei Maria, administrator al castelului de la Balcic Tenha Juvah.

Nicolae Iorga, Memorii, vol. I
 
 3 martie 1918
 
"La ora 6 după-amiaza, şefii de cabinet convocaţi la M.S. pentru a primi vestea că azi la ora 5 după-amiaza s-a încheiat pacea de la Brest-Litovsk – sigur o pace cu proteste – o slabă consolare cum a spus Lyncker – dar care va fi sărbătorită cu steaguri şi o vacanţă acordată şcolilor…"
Regierte der Kaiser? Jurnalul şefului de cabinet imperial al Marinei, Georg von Müller, 1959, p. 361.
 
Tratatul de pace de la Brest-Litovsk
 3 martie 1918
Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia pe de o parte şi Rusia pe de altă parte, au decis să pună capăt stării de război şi să ducă negocierile de pace cât mai repede cu putinţă la bun sfârşit şi pentru acest scop au numit plenipotenţiari :
Din partea guvernului imperial german;
Secretar de Stat al Ministerului de Externe, consilier imperial Richard von Kühlmann,
Ministru plenipotenţiar imperial şi trimis extraordinar,
von Rosenberg,
General-maior al armatei regale prusiene, Hoffman, şef de stat major al Comandamentului Frontului de Est,
căpitan de marină, Horn.
Din partea guvernului imperialo-regal austro-ungar :
Ministru al Casei Imperiale şi de Externe, consilier al Majestăţii Sale Apostolice,Ottokar Conte Czernin von und zu Chudenitz,
Ambasador şi trimis Extraordinar, consilier al Majestăţii Sale Apostolice, Kajetan Mérey von Kapos-Mére,
General de Infanterie, consilier al Majestăţii Sale Apostolice, Maximilian Csicserics von Bacsany.
Din partea guvernului regal bulgar:
Ministru plenipotenţiar şi trimis extraordinar la Viena,
Andrei Toşev,
Colonel în Marele Stat Major, împutrnicitul regal bulgar pe lângă Majstatea Sa Împăratul German, aghiotant al Majstăţii Sale Regele Bulgarilor, Peter Gancev
Prim consilier de legaţie bulgar, Dr. Teodor Anastasov.
Din partea guvernului imperial otoman:
Excelenţa Sa Ibrahim Hakki Paşa, fost mare vizir, membru al Senatului otoman, ambasador împuternicit al Majestăţii Sale Sultanul la Berlin,
Excelenţa Sa, general de cavalerie, general aghiotant al Majestăţii Sale Sultanul şi împuternicit al Majestăţii Sale Sultanul pe lângă Majestatea Sa Împăratul german, Zeki Paşa.
Din partea Republicii Sovietice Federative Ruse:
Grigorii Jakovlevici Sokolnikov, membru al Comitetului Central Executiv al Sovietului Muncitorilor, Soldaţilor şi Ţăranilor,
Lev Mihailovici Karachan, membru al Comitetului Central Executiv al Sovietului Muncitorilor, Soldaţilor şi Ţăranilor,
Grigorii Vasilievici Cicerin, adjunct al Comisarului Poporului pentru Afaceri Externe,
Grigorii Ivanovici Petrovski, Comisar al Poporului pentru Afaceri Interne.
Plenipotenţiarii s-au reunit la Brest-Litovsk pentru a angaja negocieri de pace şi după ce şi-au prezentat plenipotenţele, care au fost găsite ca fiind în bună şi potrivită formă, au căzut de acurd asupra următoarelor dispoiziţiuni :

Articolul 1.

Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia pe de o parte şi Rusia pe de altă parte, au declarat că starea de război dintre ele a luat sfârşit. Ele sunt hotărâte ca de acum înainte să trăiască unele cu altele în pace şi prietenie

Articolul 2.

Părţile contractante vor înceta orice agitaţie sau propagandă împotriva guvernului sau a instituţiilor guvernamentale sau militare ale celelaltei părţi. În ceea ce priveşte Rusia, această obligaţie priveşte în mod egal şi teritoriile ocupate de către puterile Cvadruplei Alianţe.
Articolul 3.
          Teritoriile care sunt situate la vest de linia convenită între părţile contractante şi care au aparţinut Rusiei nu vor mai fi supuse suveranităţii ruseşti ; linia convenită este indicată pe harta anexată ca parte esenţială a prezentului tratat de pace.
Trasarea exactă a liniei va fi efectuată de către o Comisie germano-rusă. Fosta dependenţă de Rusia a regiunilor despre care este vorba, nu va genera din partea lor nico obligaţie vis-à-vis de Rusia. Rusia renunţă la orice imixtiune în afcerile interne ale acestor ţări. Germania şi Austro-Ungaria au intenţia de a reglementa viitorul acestor ţări de comun acord cu populaţia lor.

Articolul 4.

          De îndată ce pacea generală va fi semnată şi demobilizarea armatei ruse va fi complet încheiată Germania este dispusă să evacueze teritoriile de la est de linia trasată la primul paragraf al articolului 3, în măsura în care prevederile de la articolul 6 nu vor dispune în alt mod.
Rusia va face tot ceea ce îi stă în putere pentru a asigura evacuarea cât mai rapidă cu putinţă a provinciilor din Anatolia orientală şi restituirea lor treptată către Turcia.
Districtele Erdahan, Kars şi Batumi vor fi de asemenea evacuate fără întârziere de către trupele ruse. În ceea ce priveşte dreptul internaţional şi dreptul ginţilor, Rusia nu se va mai amesteca în noua organizare a acestor districte, ci va lăsa în seama populaţiei din aceste districte problema stabilirii noii organizări de comun acord cu statele vecine şi mai ales cu Turcia.

Articolul 5.

Rusia va proceda imediat la demobilizarea completă a armatei sale, inclusiv a formaţiunilor recent create de către actualul guvern. În continuare, Rusia îşi va retrage navele de luptă în porturile ei şi le va ţine acolo până la încheierea păcii generale sau le va dezarma imediat. Navele de război ale naţiunilor care rămân în stare de război cu puterile Cvadruplei Alianţe, vor fi tratate ca nave ruseşti în măsura în care se află sub autoritatea ruşilor.
 Zona de blocadă din Oceanul Arctic va rămâne ca atare până la încheierea păcii generale. În Marea Neagră şi în orice zonă aflată sub autoritatea puterii ruseşti şi în Marea Baltică va începe imediat scoaterea minelor explozive. În aceste ape navigaţia comercială este liberă şi va fi imediat reluată. Vor fi instituite Comisii mixte pentru fixarea în detaliu a dispoziţiilor şi mai ales pentru a face cunoscute rutele sigure pentru navele comerciale. Căile de navigaţie vor fi în permanenţă ţinute libere de minele explozive care plutesc în derivă.

Articolul 6.

Rusia se angajează să semneze imediat pacea cu Republica Populară Ucrainiană şi să recunoască imediat tratatul de pace semnat între acest stat şi puterile Cvadruplei alianţe. Teritoriul ucrainian va fi imediat evacuat de către trupele ruseşti şi de către Garda Roşie rusească. Rusia încetează orice agitaţie sau propagandă împotriva guvernului sau a instituţiilor publice ale Republicii Populare Ucrainiene.
La fel Estonia şi Livonia vor fi evacuate fără întârziere de către trupele ruseşti şi de către Garda Roşie rusească. Frontiera orientală a Estoniei urmează în general cursul râului Narva ; frontiera orientală a Livoniei trece în general pe o linie care uneşte lacul Peipus şi lacul Pakov până în partea sa de sud-vest ; apoi până la lacul Luban, în direcţia Livenhov, pe râul Dvina.
Estonia şi Livonia vor fi ocupate de către o forţă de poliţie germană până când securitatea naţională va putea fi asigurată de către instituţiile naţionale proprii şi până când va fi stabilită ordinea constituţională. Rusia va elibera imediat toţi locuitorii Estoniei şi Livoniei arestaţi sau deportaţi şi va garanta securitatea repatrierii tuturor estonienilor sau livonienilor deportaţi.
La fel Finlanda şi insulele Aland vor fi imediat evacuate de către trupele ruseşti şi de către Garda Roşie rusească ; flota rusească şi forţele maritime ruseşti vor părăsi imediat porturile finlandeze. În măsura în care gheţurile vor împiedica dirijarea navelor ruse spre porturile ruseşti, pe navele de război nu trebuie să rămână decât un stat major redus. Rusia încetează orice agitaţie sau propagandă împotriva guvernului sau a instituţiilor publice ale Finlandei.
Fortificaţiile ridicate pe insulele Aland trebuie să dispară cât mai repede cu putinţă. Un acord special va trebui încheiat între Germania, Finlanda, Rusia şi Suedia pe tema absenţei permanente a fortificaţiilor pe aceste insule, la fel ca şi pentru viitorul acestor insule din punct de vedere militar şi din punctul de vedere al tehnicii navale ; s-a convenit ca şi celelalte ţări riverane ale Mării Baltice să poată fi chemate să ia parte la negocieri dacă Germania doreşte acest lucru.

Articolul 7.

Pornind de la faptul că Persia şi Afganistanul sunt state libere şi independente, părţile contractante se angajează să respecte independenţa politică şi economică şi integritatea teritorială a acestor state.

Articolul 8.

De ambele părţi prizonierii de război vor fi repatriaţi în ţara lor. Reglementarea chestiunilor legate de aceste repatrieri se va face prin tratatele speciale prevăzute la articolul 12.

Articolul 9.

Părţile contractante vor renunţa reciproc la toate indemnităţile pentru cheltuielile de război (adică pentru cheltuielile făcute de fiecare stat pentru continurea războiului) la fel ca şi pentru toate reparaţiunile pentru pagubele provocate de război (adică pentru toate pagubele care au rezultat pentru ele sau resortisanţii lor în zonele de război, în urma măsurilor de natură militară, inclusiv toate rechiziţiile făcute în ţările inamice).

Articolul 10.

Relaţiile economice şi consulare între părţile contractante vor fi reluate imediat după ratificarea tratatului de pace. Cele două părţi îşi rezervă dreptul de a încheia acorduri speciale în vederea stabilirii reprezentanţelor consulare respective.

Articolul 11.

Pentru relaţiile economice între puterile Cvadruplei Alianţe şi Rusia se vor aplica dispoziţiile conţinute în anexele de la II la V (ştiind că anexa II este pentru relaţiile germano-ruse ; anexa III pentru relaţiile austro-ungaro-ruse ; anexa IV pentru relaţiile bulgaro-ruse ; anexa V pentru relaţiile turco-ruse).

Articolul 12.

Stabilirea relaţiilor juridice în ordinea publică şi în ordinea privată, schimbul de prizonieri de război şi de internaţi civili, chestiunea amnistiei, precum şi chestinea soartei navelor de comerţ căzute în mâna adversarului vor fi reglementate prin tratate bilaterale cu Rusia ; aceste tratate vor forma parte integrantă şi esenţială a tratatului de pace actual şi vor intra în vigoare pe cât posibil în acelaşi timp cu acest tratat.

Articolul 13.

Ca autoritate pentru interpretarea prezentului tratat sunt : pentru raporturile între Germania şi Rusia, textul german şi textul rusesc ; pentru raporturile între Austro-Ungaria şi Rusia, textul german, textul maghiar şi textul rusesc ; pentru raporturile între Bulgaria şi Rusia textul bulgăresc şi textul rusesc ; pentru raporturile între Turcia şi Rusia, textul turc şi textul rusesc.

Articolul 14.

Prezentul tratat de pace va fi ratificat ; instrumentele de ratificare vor fi schimbate la Berlin cât mai repede cu putinţă. Guvernul rusesc se angajează să procedeze la schimbul instrumentelor de ratificare în decurs de două săptămâni, dacă una dintre puterile Cvadruplei Alianţe doreşte acest lucru. Tratatul de pace va intra în vigoare din momentul ratificării, în măsura în care articolele sale, anexele sale sau tratatele adiţionale nu vor conţine nicio dispoziţie contrară.
În baza acestui fapt plenipotenţiarii au semnat personal acest tratat"[1].
 
 

 
Frontierele trasate prin tratatul de pace de la Brest-Litovsk

 



"Trei oase frumoase !" Karaband, Kars şi Batumi,  bacşişul Kaiserului pentru Imperiul Otoman, caricatură britanică

 


Linia frontului la 3 martie 1918: zona verde fusese cucerită de germani în perioada 18 februarie  - 2 martie 1918.
 

 

[1] Richard von Kühlmann şi Ottokar von Czernin au semnat tratatul de pace la Bucureşti, la 7 martie 1918.

 
 
„17 februarie [2 martie] 1918
Consiliul de Coroană. Am expus situaţiunea şi am arătat că neizbutind a obţine o pace aşa cum speram, era natural să consider misiunea actualului guvern încetată.
Brătianu este pentru reluarea rezistenţei. Take Ionescu pentru retragere.
Am arătat că nu-mi iau răspunderea nici uneia din aceste soluţiuni.
Pe de altă parte, propunătorii celor două soluţiuni nu-şi iau răspunderea lor în mod exclusiv, ci vor să mă asocieze la ele, ba chiar să prezidez eu guvernul.
Am refuzat categoric.
Mi se cere ceva monstruos. Să prezidez şi să asum răspunderea unei soluţiuni care după adânca mea convingere ar duce ţara la dezastru!
S-a hotărât, în orice caz, că orice soluţiune s-ar adopta, actualul guvern să rămâie la cârmă.
Nu s-a hotărât însă ce soluţie se va alege.
De o importanţă deosebită este faptul că Brătianu a spus în cursul discuţiunilor că poate ar fi bine care Regele să recurgă la oamenii politici din teritoriul ocupat.
După amiază am mers la Regină.
Scenă de lacrimi foarte neplăcută. La un moment dat când am căutat să explic că în desfăşurarea evenimentelor mari este câteodată nevoie a se primi situaţiunile aşa cum sunt, oricât de grele ar fi ele, mi-a răspuns că în vinele ei nu curge sânge de sclav.
Am tăcut. M-am înclinat şi am ieşit![1]
După o lungă convorbire cu Regele, în care s-a hotărât a se adopta politica păcii, mi-a spus că este necesar să convoc iarăşi Consiliul de Coroană, pentru a comunica hotărârea luată ca Rege constituţional.”
 

[1] Întâlnirea cu generalul Averescu a fost pe larg consemnată de regina Maria, dar conform obiceiului ei, cu o zi mai târziu, la 18 februarie/3 martie, vezi Maria Regina României, Jurnal de război, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, vol. II, pp. 419 - 420. Editorii Notiţelor zilnice din răsboiu ale lui Averescu se referă înntr-o notă de subsol în mod eronat la întâlnirea dintre cei doi de la 1/14 februarie 1918.

Al. Averescu, Notiţe zilnice din război, Editura Militară, Bucureşti, 1992, vol. 2, pp.  254 - 256
 
 "Homburg, 2 martie 1918
 
Scurtă consfătuire la Majestatea Sa, care tocmai a ratificat tratatul de pace cu Ucraina, tipărit pe o coală mare de pergament.
Majestatea Sa a povestit că la discuţia pe care contele Czernin a avut-o cu regele [Ferdinand al României], acesta din urmă a plâns în hohote [adăugată o însemnare marginală cu creionul pe textul dactilografiat: ...a vărsat lacrimi amare]. Czernin, care din vremea când fusese ministru plenipotenţiar [la Bucureşti] avea o răfuială cu regele, a rămas neclintit...
Seara, la ora 7 ½, M.S. a chemat pe şefii de cabinet şi le-a povestit triumfător că România a depus armele, după ce tot mai ceruse o amânare ca să ţină un consiliu de coroană. La această cerere s-a răspuns imediat cu ameninţarea denunţării armistiţiului şi atunci, în fine, România a cedat. De altfel Dobrogea nu va fi dată bulgarilor, ci va rămâne puterilor aliate, cărora le rămâne să ajungă la un acord în acest sens. Noi – Germania – vrem să ne rezervăm posibilitatea de a dispune după plac de linia ferată Cernavoda-Constanţa. Sigur că s-a rostit şi o acuză la adresa diplomaţilor, anume: Slavă Domnului că au fost acolo Mackensen şi colonelul Hell, altminteri nu s-ar fi procedat atât de energic!”

         Regierte der Kaiser? Jurnalul şefului de cabinet al Marinei, amiralul Georg Alexander von Müller, Göttingen, 1959, pag. 360.
          
 
 
 "1 martie 1918
              Am stăruit pe lângă guvernele noastre să dea publicităţii cu prioritate şi în integralitate, textul ultimatumului german, precum şi ameninţarea împărţirii României între Bulgaria şi Ungaria."
 
 
Charles Joseph Vopika (n. 1857 – d. 1935) diplomat american, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar în România (27 noiembrie 1913 - 10 iulie 1920).
 
Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012
 
5 [28] februarie 1918
 
Audienţă la Rege. L-am consiliat a convoca un Consiliu de Coroană[1]. A încuviinţat.
Este de părere ca un trimis al regelui să meargă la Împăratul Austriei[2]. Ideea este a colonelului Ştirbei, care mi-a exprimat-o ieri în tren.
După-amiază am telegrafiat prin Ressel, care este la Divizia 5-a, pentru audienţă la Împăratul Carol al IV-lea [sic!]. Regele a revenit asupra Consiliului de Coroană. Este de părere să mai aşteptăm. Cred că face o greşeală.
Părerea mea [este] că, cu toate că condiţiile sunt grele,nu mai puţin soluţiunea păcii este încă singura cea indicată.
Am pus în curent pe Brătianu, Take Ionescu şi pe reprezentanţii Aliaţilor întruniţi, de situaţiunea în care ne găsim şi am conchis că tot soluţiune apăcii este favorabilă. Din partea lor am văzut o atitudine rece.
Le-am spus că nu este nici just şi nici în interesul Aliaţilor a fi atât de exigenţi cu noi, căci o astfel de atitudine vor [sic!] arunca ţara în braţele Germaniei. Le-am dat a înţelege că nu am intenţiune ade a duce eu lucrurile mai departe, căci cred că nu am reuşit în misiunea mea.
Mi-au răspuns mai îndulcit, arătându-mi că în declaraţiunea dată lui Brătianu, că atunci când România nu va mai avea nicun mijloc de rezistenţă, vor considera că ne-am făcut datoria.
Am răspuns: da, ştiu, dar cine va hotărî asupra posibilităţii sau imposibilităţii rezistenţei?
Eu consider că de mult rezistenţa nu poate duce decât la sacrificii inutile şi poate materialiceşte rezultatul ar fi vătămător Aliaţilor, prin faptul că materialul nostru de război ar cădea în cea mai mare parte în mâinile duşmanului şi-l va întrebuinţa pe frontul occidental.
Ne-am despărţit rece.
Am rămas a vorbi în urmă în particular cu Fasciotti[3], care mi-a spus că în limitele instrucţiunilor ce au, ei nu pot vorbi decât cum au vorbit.”
 
 
 
 

[1] Acest consiliu l-am cerut Regelui încă din ziua de 13 [26] dimineaţa, după ce avusesem o convorbire cu Fasciotti [nota lui Al. Averescu]
[2] Împăratul Carol I al Austriei sau regele Carol al IV-lea al Ungariei, a fost ultimul suveran al Austro-Ungariei (1916 -1918). A trăit între anii 1887 - 1922; a fost beatificat la 21 octombrie 2009 de către Papa Ioan Paul al II-lea, 21 octombrie fiind ziua în care Carol se căsătorise în 1911 cu Zita de Bourbon Parma (1892 -1989) cu care a avut opt copii. Fratele Zitei, Sixtus von Bourbon-Parma, a fost mesagerul unei propuneri de pace pe care împăratul Carol I a adresat-o Antantei în martie –mai 1917.
 
Împăratul Carol I ca arhiduce moştenitor (1915)

 
Reprezentarea împăratului Carol I pe vitraliul bisericii parohiale din Liesing (2009)

Împăratul Carol I al Austriei
 
[3] Carlo Fasciotti, baron (1870 - 1958), diplomat italian, ministru plenipotenţiar la Bucureşti (8/21 iulie 1911 - 1 august 1919), ulterior la Madrid  (august 1919 - octombrie 1922), dată după care s-a retras definitiv din cariera diplomatică, neacceptând din prima zi regimul instaurat în Italia de Benito Mussolini.
 
Baronul Carlo Fasciotti (1870 - 1958)


 
 
„14 [27] februarie 1918
Întâlnirea Regelui cu Czernin. Era hotărât ca Regele să vie în automobil la Bacău şi să primescă pe Czernin în casa mea. Regele ar mai fi stat peste noapte la mine.
Tot programul a fost schimbat însă. Regele a sosit la mine azi, la ora 12.30. Eu l-am precedat cu trenul, sosind aseară la Bacău.
Am luat loc în trenul Regal şi am continuat spre Sud.
Întâlnirea va avea loc în gara Răcăciuni, deci Regele era înaintea lui Czernin. După întrevedere, Suveranul se va întoarce la Iaşi.
Pe timpul audienţei, am vorbit cu colonelul austriac Hranilovici[1]. Mi-a spus că nu trebuie să ne speriem de cererile lor şi să începem tratativele, căci vom ajunge la înţelegere.
După plecarea trenului, am fost chemat la Rege şi am vorbit până în gara Bacău.
Rezultatul audienţei defavorabil. Regele foarte abătut. Czernin a fost inflexibil şi lipsi de deferenţă.
A cerut a i se da rezultatul definitiv în 48 de ore.”
Ottokar Graf Czernin - Project Gutenberg eText 17998.jpg

Contele Ottokar von Czernin (1872 - 1932)

Imagini pentru oskar von hranilovici
Oskar von Hranilovici (1867 - 1933)


Al. Averescu, Notiţe zilnice din război, Editura Militară, Bucureşti, 1992, vol. 2, pag. 252

 
 
„26 februarie 1918
Generalul Averescu rezumă acuzaţiile lui Czernin după cum urmează:
A sosit ultimul moment în care va fi încă posibilă o pace care ar putea garanta existenţa României şi a coroanei române. Dacă ea nu se înclină în faţa termenelor şi condiţiilor, va fi zdrobită în mai puţin de o lună şi va dispărea pentru totdeauna de pe harta Europei. România nu ar trebui să fie surprinsă dacă i s-ar aplica tratamentul pe care şi ea l-ar acorda Ungariei, dacă trupele române ar ocupa Budapesta.
Exact înaintea plecării sale, comtele Czernin i-a cerut o audienţă regelui Ferdinand, pentru a-i înmâna comunicări personale din partea suveranului său[1]. După multe ezitări, regele a programat audienţa pentru mâine, în Moldova[2].
Astăzi, ca şi în ziua precedentă, toate discuţiile cu românii se pare din două motive cel puţin, că s-au blocat: rezistenţa nu mai poate fi prelungită mai mult de două luni şi retragerea în Rusia este imposibilă[3]. La fel ca în zilele precedente, am insistat asupra posibilităţii de îmbunătăţire a condiţiilor din Rusia şi asupra unor mari schimbări în favoarea Aliaţilor pe celelalte fronturi.”
 

[1] Împăratul Carol I al Austro-Ungariei (1916 -1918).
[2] Este vorba despre celebra întâlnire de la Răcăciuni, lângă Bacău, de la 27 februarie 1918.
[3] Din cauza ocupării rapide a Ucrainei de către trupele germane în perioada 18 februarie – 2 martie 1918.

Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012

 
 
24 Februarie 1918
 
         11 Februarie al stilului nostru redevine ziua istorică pentru România ! Soarta noastră se va decide astăzi, îmi spune Czernin, care e prima persoană pe care o văd. La 9 ore, contele Czaki ţine să mă anunţe că Czernin va trece între 10 şi 12 la mine. La 11 ore, Czernin, în uniformă de general de brigadă (de curând numit), cu «Toison d'or» la gât şi placa Vulturului negru prusian. Întâlnirea cordială. „Nimic schimbat în cabinetul d-tale, nici chiar portretele...., şi cu toate acestea totul în lume s'a schimbat”. În mod strict confidenţial îmi dă condiţiile de pace, şi de două ori îmi spune „à prendre ou à laisser”. Vor fi comunicate astăzi lui Averescu. Dacă grosul chestiunei e primit, se va trata 10 sau 12 zile; dacă nu, armistiţiul e sfârşit şi atacăm. Cunoaştem forţele şi cantitatea muniţiilor dv. Va fi o campanie de 4 săptămâni şi atunci va fi cu totul altceva; pentru Rege, sfârşitul.
         Condiţiunile: O fâşie pe frontiera munţilor pentru noi; am micşorat mult pretenţiunile; astfel la început se voia Sinaia. Pierdeţi de asemenea toată Dobrogea. În schimb veţi lua Basarabia, care e mai mare decât ce pierdeţi. Pentru o ţară care e la pământ, e mai mult decât se putea spera. Dacă Regele primeşte, Suveranii noştri îl iartă şi primesc să-i întindă mâna. Este singura lui scăpare. Pentru rest, din punct de vedere economic, nu voim ca ţara să nu se poată ridica”. Se va trata la Cotroceni; Buftea e prea departe.
       Eu: Dar ce zice Ucraina privitor la Basarabia ?
       El: N'are nimic de spus !
       Eu: Dobrogea ? Faceţi o mare greşală.
       El: Se dă înapoi Bulgarilor ceea ce le-aţi luat în 1913. Cealaltă parte a Dobrogei, o oprim pentru noi toţi; (şi cu un aer de mister) aceasta e afacerea noastră pentru mai târziu,
      Eu: Am sperat întotdeauna că, punând armata noastră la dispoziţia dv. printr'un tratat de alianţă, ca preţ al ajutorului nostru, ar fi mijloc să scăpăm Dobrogea.
      El: Primim alianţa; în acest război mondial, România nu poate să rămâie singură în aer.
      (Fi-va oare o rază de speranţă ? Fi-va ceea ce Ledebur admitea împreună cu mine ?).
      Czernin a spus: Uit ura mea... Îi răspund că are prea mare interese în mână, ca să se gândească la ură. El a suferit mult dar s'a făcut să sufere soţia şi fiica sa. Dacă şedeau la fereastră, erau luate cu puşca la ochi. Mi s'a tăiat apa ! Şi într-o casă care de abia putea conţine 30 de persoane, erau 130, fără paturi, fără provizii, fără apă. De asemenea îi trebue garanţii în contra găştii Brătianu-Take Ionescu.
      Se va decide astăzi: « à prendre ou à laisser», e refrenul lui.
      Ledebur, aproape mângâietor, vine la 12 jum. să-mi vorbească la Crucea-Roşie. Fondul lui Czernin e mai împăciuitor decât tonul lui tăios şi din partea economică se vor avea condiţii mai bune decât s'ar crede. Aceste condiţii însă nu le ştie încă definitiv. Înţeleg că nu e autorizat să le spună, dar mâine sau poimâine va veni cu cei doi specialişti cari sunt însărcinaţi să le stabilească şi cari cer să vorbească cu mine. Îmi mai spune că anume propuneri germane, exagerate, în ce priveşte petrolul, au fost retrase îndată, graţie influenţei austriace. Din tonul general, din anumite mărturisiri pe jumătate, cred că pot conchide că dacă suntem dibaci şi inspirăm încredere, va fi mijloc să obţinem concesiuni.
     La 4, depus cartea mea la Czernin si Czaki, care plecaseră la conferinţă.
     La 6, Lupu Kostake, care îşi face la mine partida de duminecă, lipseşte un moment. „Trebuie să vadă pe mareşal”, ne spune el. Se întoarce cu vestea că au sosit, din partea noastră, Averescu, Argetoianu şi Ressel. Nimeni altul. „Luptă mare pentru Dobrogea”. Nu ştie nimic mai mult.
 
Al. Marghiloman, Note politice, vol. III, 1917-1918, Bucureşti, 1927, p. 365-368
 
"8 [21] februarie 1918
...La 11 ½ mă duc la Brătianu pe care îl găsesc singur dictând lui Constantin Brătianu notele asupra conversaţiunilor avute ieri şi astăzi cu generalul Averescu, care s-a reîntors de la Mogoşoaia [corect: Buftea] unde a avut întrevedere cu Mackensen şi cu Hell [în text apare de fiecare dată în mod incorect: Hillf], şeful de stat major al celui dintâi.
După mine vin Vintilă Brătianu, Porumbaru, Morţun, Pherekyde şi Alecu Constantinescu.
Brătianu ne comunică următoarele din prima conversaţie avută ieri cu Averescu:
C-a fost bine primit de Mackensen, dar că Hell, autorul notelor insolente, era mai brutal.
Cu toate că ei n-au calitatea de a trata, au lămurit următoarele puncte:
Că ei nu pun chestiunea Dinastiei, care rămâne o chestiune internă, ei prevăd însă că vom avea dificultăţi asupra ei cu cei din ţară. Fireşte, făcea aluzie la cei din Bucureşti.
Averescu la aceasta răspunde că chestiunile interne îl privesc.
Că, din partea Austriei, nu există nicio discuţie asupra frontierei.
Impresia: austriecii sunt grăbiţi a face pace.
Că, în ce priveşte Dobrogea, întrucât am ocupat Basarabia este bine să fie dată Bulgariei. Aceasta n-a fost prezentată însă ca ceva imuabil sau nediscutabil, întrucât puţin după aceea în cursul conversaţiei au vorbit despre concesiuni ce s-ar putea face României în portul Constanţa, probabil în genul concesiunilor acordate sârbilor la Durazzo şi Salonic, pentru a termina vorbind de o frontieră între Dobrogea şi Bulgaria, pe o linie ce ar începe de la Rahova, la sud de Adamclisi, până la nord de Mangalia. Impresia lui Averescu este, ca şi a noastră a tuturor, că totul se va reduce la chestiunea Cadrilaterului. Interesul politic al Germaniei, care are nevoie de trei căi spre Bagdad, nu este ca Dobrogea să aparţină Bulgariei.
Partidul Militar German desigur crede altceva. De altminteri nemulţumirea, nemulţumirea lui Mackensen şi Hell împotriva Bulgariei s-a putut observa uşor în cursul conversaţiei. Când Averescu i-a spus lui Hell că vorbeşte ca un bulgar, acesta a protestat cu oarecare indignare, iar Mackensen a râs de sentimentele ce i se atribuie.
Că nu cer dezarmarea armatei şi nici chiar demobilizarea ei. Aici, Brătianu are impresia că Averescu nu i-a spus totul şi că crede că germanii intenţionează o alianţă cu noi împotriva bolşeviştilor.
Că cere ca misiunile militare străine şi reprezentanţii Aliaţilor să părăsească ţara de îndată ce s-ar încheia pace.
Despre Dunăre şi condiţii de ordin economic sau financiar, nu s-a pronunţat încă. După această comunicare, Averescu şi-a exprimat părerea că ar fi bine ca chestia Dobrogei să fie lăsată la conferinţa generală, ceea ce Brătianu a combătut cu energie, zicând că poate face aceasta numai pentru Cadrilater. În fine, îl învită pe Brătianu ca împreună cu Take Ionescu şi preşedinţii Corpurilor Legiuitoare să participe la Consiliul de Miniştri de azi de la ora 4.
Îi trecuse în minte năzdrăvănia să invite şi un reprezentant de la Partidul Muncii. Idee asupra căreia Brătianu i-a atras atenţia de a nu chema decât pe reprezentanţii partidelor de guvernământ constituite.
Terminând, Brătianu îi atrage atenţia fără a-i face un reproş că până acum n-a fost ţinut la curent şi că-l povăţuieşte să nu-l trimită ca negociator pe Argetoianu, după cum are intenţiunea. Averescu n-a dezminţit această intenţie.
În cea de a doua întrevedere avută azi dimineaţă, Averescu l-a rugat pe Brătianu, după cum l-a rugat şi pe Take Ionescu, să nu mai vie la Consiliu, deoarece are dificultăţi din partea unora din membrii Guvernului, probabil din partea lui Argetoianu.
Brătianu convine şi după discuţia urmată cu noi, dă lui Porumbaru şi lui Morţun următoarele indicaţii pentru Consiliul de la ora 4:
Negocierile trebuie să ţintească la câştigarea timpului, iar nu în mod fatal la pace.
Aceste negocieri nu se pot angaja, dacă nu se stabilesc în principiu condiţiunile esenţiale asupra cărora nu putem face nicoo concesie şi anume: respectarea Dinastiei, integritatea teritoriului, onoarea armatei şi a ţării, respectul raporturilor cu Aliaţii.
Faţă de acest ultim punct, nu se poate ca noi să aruncăm afară misiunile militare străine şi reprezentanţii Aliaţilor, mai cu seamă că pacea înseamnă reluarea raporturilor normale cu toate statele.
În cazul în care se va cere avizul asupra numirii negociatorilor, se va arăta că noi înţelegem a ne da acest aviz numai în cazul când Guvernul e decis a ţine seama de el, altminteri e inutil.
Declarându-se că se va ţinea seama de acest aviz, se va combate candidatura domnilor Burghele şi Argetoianu, primul fiind scos din diplomaţie.
Guvernul propune ca negociatori pe: Burghele, Papiniu, generalul Cristescu şi Argetoianu. Acesta din urmă trebuind în acest caz să demisioneze din guvern.[...]
Dau câteva informaţii lui Marincovici (1) care se duce la St. Aulaire să le comunice. De la 4 la 6 la Comitetul Orfanilor.
Vie discuţie asupra organizării alimentare.
De la comitet merg cu A. Constantinescu la generalul Iancovescu (2), care avusese indelicateţea de a ordona ridicarea automobilului Ministerului de Domenii şi rechiziţionarea automobilului personal al lui A. Constantinescu.[...]
Vorbindu-i de greşeala ce a făcut Averescu de a lua contact personal cu Mackensen, iar mâine la Focşani, cu von Kühlmann şi Czernin, întrucât şi-a tăiat toate posibilităţile de amânare, el îmi răspunde:
Nu se putea altminteri şi bine a făcut pentru că cunoaşte personal pe Mackensen (ca şi cum legăturile personale între doi oameni pot avea vreo influenţă!!!)
Impresia mea este că merg direct la pace: Iancovescu continuă a batjocori pe Aliaţi.
Mă separ de el atrăgându-i atenţia să nu facă nimic care ar putea stinge Dinastia.
Garoflid a depus jurământul ca ministru de Agricultură.
Întrevederea cu Kühlmann şi Czernin s-a amânat pentru sâmbătă 10 [23] februarie.
St. Aulaire a dejunat la Constantinescu, care i-a spus că Averescu a fost să-l vadă şi i-a comunicat cele vorbite cu Mackensen, bineînţeles afară de condiţia cu misiunile străine şi reprezentanţii aliaţilor."
(1) P. Marincovici, de la 10 octombrie 1915 ministru plenipotenţiar al Serbiei în România.
(2) Generalul Constantin Iancovescu îşi păstrase funcţia de ministru de Război şi în guvernul condus de generalul Averescu.

Gheorghe Gh. Mârzescu, Fapte şi Impresii zilnice (1917 -1918)
, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004

 
 
"20 februarie 1918
Fără a mai aştepta răspunsul românilor la ultimatum, maximaliştii din Odessa i-au capturat şi întemniţat pe românii din acel oraş, mulţi dintre ei fiind închişi în cala vasului „Sinope”, unde au fost supuşi unui tratament inuman. Am telegrafiat consulilor noştri să protesteze energic şi ne-am presat guvernele noastre să facă tot posibilul pentru a asigura libertatea acelor prizonieri şi întoarcerea în ţara lor. S-a aranjat ca generalul Averescu să-i întâlnească pe Czernin pe Kuhlmann poimâine şi să afle de la ei termenii Germaniei. Prim-ministrul a declarat că dacă aceştia vor fi inacceptabili, blamul un „măcel care nu era necesar” va cădea asupra Puterilor Centrale.
Prim-ministrul ne-a adus la cunoştinţă arestarea generalului Conadă (1) la Kiev iar noi facem toate eforturile pentru a-i obţine eliberarea."
(1) Constantin Coandă (18 -19) general român, fost aghiotant al principelui Ferdinand. În august 1916 a fost trimis ca şef al Misiunii militare române, având calitatea de ministru plenipotenţiar pe lângă marele Cartier General Rus (Stavka). În martie 1917 corpul de voluntari români format la Kiev a fost pus sub comanda sa. Arestat de bolşevici la 19 februarie 1918 şi condamnat la moarte a fost eliberat în urma intrării trupelor germane în Kiev la 3 martie. Ulterior avansat general de corp de armată. Preşedinte al Consiliului de miniştri şi ministru al Afacerilor Străine în perioada 24 octombrie/6 noiembrie – 29 noiembrie/12 decembrie 1918.

Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei
, traducere şi note Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012

 
 
"6 [19] februarie 1918
La 11 ½ la Brătianu pe care îl găsesc singur.
Îmi spune că în situaţia internaţională s-a produs o schimbare prin faptul ocupării Ucrainei, Estoniei, Letoniei de către trupele germane şi austriece. Această acţiune militară trebuie să aibă o influenţă asupra opiniei publice din Germania şi mai cu seamă din Austria.
Vorbim de opinia Reginei asupra lui Averescu. Îmi spune că până acum erau în termenii cei mai buni şi-mi citează cazul când a vizitat frontul şi a coincis cu vizita Reginei, deşi era prezident de Consiliu, nici nu l-a încunoştiinţat şi nici nu l-a reţinut la masă.
Vine mai târziu Pherekyde, Morţun, Porumbaru, Vintilă şi Constantinescu în reîntoarcere de la Bălţi.
Vintilă ne comunică informaţiile ce ţine din trei surse bune asupra vizitei lui Papiniu; Ressel şi Mitilineu la Bucureşti.
Au descins la „Athénée Palace” unde a venit să-i vadă Stere, Constantin şi Virgil Arion, Neniţescu, Beldiman. Într-o cameră alături, era şi Marghiloman, întâlnit la ieşire spune că n-a cunoştinţă de Memoriu şi ţine să spună că interviurile lui au fost rău interpretate.
Din conversaţiile avute rezultă:
Că nemţii consideră chestia dinastică ca o chestie internă, adică o lasă pe seama lui Stere şi a celorlalţi amici siguri.
Că Kaiserul, într-un moment de supărare, a făgăduit Dobrogea Bulgariei (2). După informaţiile lui Constantinescu, Averescu s-ar găsi de duminică la Bucureşti în întrevedere cu Mackensen, pe care el ar fi cunoscut în Germania. Eu cred c-a mers să ia legătura şi cu cei din Bucureşti. Am avut dreptate să spun Reginei că este un om primejdios. Chestia va balansa: cedarea Dobrogei în schimbul Dinastiei.
Titulescu vine să vadă pe Brătianu şi în faţa lui şi a noastră Constantinescu istoriseşte cele văzută la Bălţi.
Basarabia este necultivată. La Bălţi sunt depozite însemnate de alimente din care s-ar putea transporta pe linia nouă Bălţi-Ungheni câte opt vagoane de transport, putându-se face mai multe pe zi. La Bălţi a găsit pe generalul Schina, care fusese făcut prizonier de bolşevişti.
A vorbit cu 50 de ţărani care ţineau în obştii în arendă moşiile lui V. Stroescu (1) cu 25.000 de ruble pe an şi de la revoluţie cu 15.000 de ruble. Ei voiesc proprietatea individuală după greutăţile familiei şi pe plată [despăgubire], dar să nu li se puie sula în coaste."
(1) Ştire falsă.
(2) Vasile Stroescu (1845 -1926) mare filantrop basarabean, sprijinitor al unirii cu România.  Adonat importante sume pentru aşezăminte religioase, instituţii culturale din Transilvania, guvernului de la Bucureşti, şcolilor din Basarabia. Membru de onoare al Academiei Române (1910)

Gheorghe Gh. Mârzescu, Fapte şi Impresii zilnice (1917 -1918), Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004
 
"18 februarie 1918
A sosit astăzi ştirea ruperii armistiţiului între Rusia şi Puterile Centrale. Rezultatul ar putea fi uşor previzibil: Rusia ar putea fi incapabilă de orice fel de rezistenţă, iar inamicul ar lua în stăpânire Ucraina, după care România ar fi complet înconjurată de inamici.
De asemenea Comitetul Maximalist din Odessa, prezidat de agitatorul româno-bulgar Racovski, a trimis un ultimatum României, cerându-i să-şi mute trupele din Basarabia şi formulând şi alte cereri inacceptabile. Acest lucru confirmă faptul că în cazul unei ofensive germane, românii nu ar fi capabili să se retragă în Rusia.
Suntem forţaţi să realizăm că niciun efort din partea noastră nu ar putea amâna încheierea unei păci separate, poate doar dacă cererile germanilor vor fi practic intolerabile, deci categoric respinse. Chiar şi atunci însă rezistenţa ar avea o durată foarte scurtă."

Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012
 
"4 [17] februarie 1918
Lapedatu a văzut pe generalul Averescu. El a vorbit deschis către delegaţia ardelenilor despre frumuseţea scopului ce am urmărit, despre lipsa de noroc a armelor noastre, despre datoria noastră de a nu renunţa măcar în sufletele noastre, despre legăturile pe care războiul le-a stabilit între toţi românii. Se va încerca acum o  pace fără cesiune de pământ românesc şi fără robie economică. Faţă de ideea ardelenilor de a forma un corp în Italia, a spus că el va întrebuinţa relaţiile lui italiene, dar trebuie să se ţină seama de interesele speciale ale Italiei. O retragere spre Ucraina ar fi periculoasă, dacă francezii continua a susţinea pe bolşevici. Cu Aliaţii nu se va rupe decât în cazul în care ei vor refuza până la capăt să înţeleagă situaţia noastră.
Moartea, la Paris, a doctorului Istrati."

Nicolae Iorga, Memorii, vol. I
 
"3 [16] februarie 1918
Papiniu care a mers la Focşani, ar fi fost primit foarte rece. El ar aduce numai un armistţiu de opt zile.
Negociatorii desemnaţi ar fi Pherekyde şi Porumbaru.
Titulescu spune că ultimul Consiliu la Palat a fost o simplă audienţă de concediu, totul fiind aranjat de mai înainte. Regele, arătând că e silit a recurge la un ajutor în afară de partide, care l-au mânat în război şi nu voiesc să-l susţină până la sfârşit, a cerut ca noul Minister să fie ajutat în silinţele sale şi, întorcându-se spre conservatori, le-a cerut să vadă cu ochii lor şi nu cu ochii străinătăţii interesate.
Miniştrii conservatori înaintaseră şi un memoriu în care apărau proiectul lor de retragere în Rusia.
De vreo douăzeci de zile Regele arată schimbat. Motivul nu şi-l poate explica Titulescu.
Takiştii sunt hotărâţi a face pe morţii.
Titulescu mă asigură că Guvernul [Brătianu] avea aprobarea scrisă pentru armistiţiu din partea reprezentanţilor diplomatici ai Înţelegerii.
Şi lui i se pare că la spatele întregii afaceri e Ion Brătianu, care-şi menajează viitorul politic. La ultimul Consiliu, de plecare, Vintilă Brătianu a citit un lung memoriu, apărând planul său de negocieri cu tergiversare.
Ion Brătianu refuzase conservatorilor să facă o declaraţie expresă că, totuşi, în nicio condiţie, n-ar iscăli pacea. El a obiectat că a o face ar însemna să nu fie om de Stat, ori să fie gata a-şi călca, la întâmplare, cuvântul dat. Şi nu poate nici una nici alta."

Nicolae Iorga, Memorii
, vol. I

 
 
"31 ianuarie [13 februarie] 1918
La Cameră nu se prezintă Ministerul. Va fi mâine numai o consfătuire, cu uşile închise.
Deputaţii încep a se întreba dacă atitudinea lor de până acum nu-i angajează în politica externă.
În jurul conversaţiilor sunt mulţi care trag cu urechea. În special cutare fiu de sudit austriac din Focşani, ajuns persoană importantă la Galaţi. A venit şi Orleanu.
Sărăţeanu apare în uniformă de colonel, foarte impresionat de faptul că e Ministru de Interne. E întrebat dacă schimbă prefectul de poliţie. Îl înştiinţez că în dosul lui şi a celor fără experienţă sunt oameni care trag sforile.
- Am fost douăzeci de ani magistrat...
- Da, dar dincoace pungaşii judecă pe magistraţi.
Un deputat din Suceava spune că la el ruşii au stricat tot: Curtea, biserica, ajunsă depozit de obuze. Erau ucrainieni. Azi, după pace şi-au întors tunurile contra noastră.
Văd pe d-rul francez Gesson, văr al ministrului Refacerii Teritoriilor eliberate. A străbătut ţara, a vizitat mânăstirile, cunoaşte arta populară, citeşte pe Xenopol în original.
Îmi spune că un  colonel rus, urmaş direct al Hanilor Crimeii, care, rănit într-un accident de automobil, zace în Iaşi, îl asigură că Rusia nu va uita niciodată ce facem noi în Basarabia.
Acolo s-a constituit, la ziarul Ardealul, devenit România Nouă, un comitet de Unire a tuturor românilor.
Pripit, din cale afară de pripit...
Ştirbei declară că nu vrea să fie Ministru de Domenii. A crede că ar primi e a-şi face cineva o rea idee despre dânsul. I se pare curios ca Regele să ceară sfat de la asemenea oameni. În dosul lor se vede ambiţia lui Argetoianu.
Wilson fixează către Congres patru puncte privitoare la pace, pe care o vrea numai generală, dreaptă şi durabilă."

Nicolae Iorga, Memorii
, vol. I

 
 
„31 ianuarie [13 februarie] 1918
ORDIN DE ZI NR.6 956 DIN 31 IANUARIE 1918
 
Iubiţi Ostaşi ai Armatei Române,
 
Chemat de M.S. Regele la cârma trebilor ţării, sunt nevoit a părăsi comanda Armatei a II-a.
Înainte de a mă despărţi de voi, vin să vă arăt încă o dată, din adâncul sufletului, mulţumirile şi recunoştinţa mea nemărginită pentru statornicia şi devotamentul cu care aţi stat la sfânta voastră datorie, în mijlocul celor mai mari greutăţi.
Doresc să mai ştiţi totodată că iubirea ce mi-aţi arătat necontenit şi de care mi-aţi dat atâtea dovezi a găsit necurmat un răsunet călduros în inima mea.
Mă despart de aceea de voi, scumpii mei tovarăşi de luptă, prin legăturile de comandament, căci cu gândul şi cu sufletul voi continua a fi în mijlocul vostru şi vă voi urmări pretutindeni cu mândrie, cu dragoste plină de încredere în virtuţile voastre ostăşeşti şi româneşti.
Sunt convins că atât cât ţara va avea nevoie de braţul vostru, fiecare mişcare a voastră va fi un act de bravură, oricare ar fi jertfele ce vi s-ar cere.
Să mai ştiţi în sfârşit că una din grijile mele de căpetenie de aici înainte va fi ca răsplata virtuţilor şi jertfelor voastre să fie înfăptuită, aşa cum s-a hotărât şi cum vi s-a chezăşuit prin viul grai al M.S. Regelui.
General (ss) Averescu”

Al. Averescu, Notiţe zilnice din război, Editura Militară, Bucureşti, 1992, vol. 2

 
 
„29 ianuarie [11 februarie] 1918
 
        Am depus jurământul. Regele a ţinut o mică cuvântare. Am putut lua la Finanţe pe Fotin Enescu, aproape cu sila.  L-am văzut la palat, o jumătate de oră înaintea depunerii jurământului şi după multă stăruinţă din partea mea şi a Regelui a sfârşit prin a primi.
Compunerea guvernului a fost următoarea:
General Averescu, preşedinte fără portofoliu, dar ad interim la Externe.
C. Sărăţeanu, Interne.
C. Argetoianu, Justiţia.
General Culcer, Lucrările Publice.
Luca Niculescu, Comerţ şi Industrie.
C. Garoflid, Domenii (1).
Fotin Enescu, Finanţe.
General Iancovescu, Războiul.
Mişu,titular la externe, dar lipsă din ţară.
Ceva caracteristic pentru compunerea Guvernului: C. Sărăţeanu, magistrat de profesiune şi judecător la Curtea de Casaţie, este numit la Interne. Constantin Argetoianu, om politic, este numit la Justiţie.
Mişu, funcţionar al statului în cadrele Ministerului de Externe (dar în politică liberal de marcă), în loc de a veni imediat la post, a stat de la sine putere în străinătate (1).
Toate acestea datorită abilităţii acelora care aveau putinţa de a-şi impune voinţa în conducerea supremă a ţării. (2)
Am mers la Ministerul de Externe împreună cu Brătianu şi am făcut cunoştinţă cu personalul.
Am avut un consiliu de miniştri după-amiază, la Ministerul de Externe, iar seara consiliul a fost prezidat de Rege.
Politica guvernului va fi de a începe negocierile de pace, dar desigur nu pacea cu orice preţ.
(1) Funcţia de ministru al Agriculturii şi Domeniilor a fost deţinută ad interim de Fotin Enescu până la 8/21 februarie 1918, după care titular a devenit C. Garoflid.
(2) Aluzie la atotputernicia partidului liberal.



Al. Averescu, Notiţe zilnice din război, Editura Militară, Bucureşti, 1992, vol. 2
 
 
Evenimentul de Iaşi, organ al partidului conservator
Miercuri 27 ianuarie [9 februarie] 1918, anul XXV, nr. 287.

"O scrisoare a d-lui general Averescu
Domnul general Averescu luând cunoştinţă de apelul făcut de dl profesor A.D. Xenopol prin ziarul Acţiunea pentru a se deschide o listă de subscripţie în scopul de a i se oferi o sabie de onoare, ne roagă să dăm publicaţiei următoarea scrisoare pe care a adresat-o d-lui profesor Xenopol:
 
Stimate Domnule Profesor,
 
Nu am cuvinte destul de potrivite spre a vă exprima mulţumirile mele atât d-voastră personal cât şi comitetului al cărui delegat sunteţi pentru deosebita cinste de a-mi oferi o sabie de onoare.
Atenţiunea d-voastră nu face decât să mărească şi mai mult admiraţiunea şi recunoştinţa mea către trupele cu care am împărtăşit peripeţiile acestui război. Numai solidarităţii şi bravurii lor datoresc frumoasa şi patriotica d-voastră intenţiune şi aduc omagiu acestor nepreţuite calităţi ale trupelor noastre, îmi umple sufletul de bucurie.
Am însă o noţiune cu totul deosebită în ceea ce priveşte decernarea onoriscenţelor de război şi în deosebi a săbiilor de onoare.
Dacă pe de altă parte nu am niciun drept să mă amestec în hotărârile ce se iau pe cale privată, de oricine ar fi ele [luate], însă în acelea care mă privesc personal şi care ajung până la mine prin publicitate, [am dreptul] să mă călăuzesc de propriile mele păreri.
Pe baza acestora, vă rog cu toată insistenţa, ca sumele ce se vor aduna să fie destinate în întregime monumentului ce intenţionaţi a ridica, sau oricărei alte întrebuinţări patriotice în care scop mă înscriu şi eu cu suma de o mie lei pe care o alătur acestei scrisori.
Vă rog însă în orice caz, ca numele meu să nu figureze pe listele de subscripţie care se vor deschide în diferitele ziare, sau care vor fi puse în circulaţie în public.
Mulţumindu-vă încă o dată foarte călduros pentru cinstea ce mi-aţi făcut de a vă fi gândit la mine şi nădăjduind că nu îmi veţi lua în nume de rău că vederile mele nu concordă cu ale D-voastre, vă rog a primi încredinţarea consideraţiunii mele prea distinse
General Averescu"
 
"27 ianuarie [9 februarie] 1918
Generalul Averescu, după ce Regele s-a consultat cu Brătianu, cu preşedinţii Corpurilor Legiutoare şi probabil şi cu alţi oameni politici, a fost însărcinat cu formarea Cabinetului.
Generalul Averescu a comunicat Regelui formaţiunea următoare:
Generalul Averescu fără portofoliu; C. Argetoianu – Interne; Mişu de la Londra – Externe; Matei Cantacuzino - Instrucţie; Sărăţeanu – Justiţie; generalul Iancovescu – Război şi Material; Luca Niculescu – Comerţ şi Industrie; C. Garoflid – Agricultură; generalul Culcer – Lucrări Publice; Mişu Săulescu – Finanţe.
Ministerul e format sub influenţa lui Argetoianu care a făcut şi propunerile.
Numirea lui la Interne este considerată ca o provocare. Brătianu a atras atenţia lui Averescu că nu e bine să menţină pe Argetoianu la Interne, ceea ce Averescu a convenit. Numirea boşofililor [germanofili] prea pronunţaţi produce o rea impresie.
Garoflid îmi depune cărţile [de vizită] şi eu răspund imediat, felicitându-l şi rugându-l ca îndată ce va depune jurământul să ia înţelegere cu mine pentru a-i prezenta funcţionarii şi a-l pune la curent cu mersul afacerilor mai importante.
Dimineaţă la 10 ½ am avut consfătuire cu parlamentarii la mine. Au fost prezenţi preşedinţii Corpurilor Legiutoare, foştii miniştrii liberali şi Brătianu.
Înainte de începerea discuţiei, Iancu Botez îşi dă arama pe faţă, arătându-se boşofil şi sterist, ceea ce revoltă pe Leonte Moldoveanu.
Brătianu zărind pe Jean Ghika (Vlaşca) şi pe Jean Mavrocordat, care au semnat moţiunea împotriva guvernului nostru, îi întreabă dacă mai vin amici politici după ce au semnat un asemenea act? Voiesc să replice, dar Brătianu nu le permite, vorbindu-le de sus că va veni ziua când va deschide gura. Mavrocordat zicând c-a fost invitat de mine, îi atrag atenţia că nu l-am invitat personal, dar că am spus prietenilor să invite pe toţi acei care fac politică cu noi.
După acestea, Brătianu explică motivele demisiunii Guvernului şi cere concurs pentru generalul Averescu. Arată că face operă de testament politic, că va da concursul atâta vreme cât îl va putea da ţării, dar după ce va deschide gura, când se va stabili adevărul, nu va mai putea rămâne în fruntea Partidului Liberal, pentru că aceasta se înţelege, legăturile internaţionale ar fi imposibil de menţinut cu el, ca şi legăturile cu celelalte partide politice.
Mişu Cantacuzino face in extremis numirile în magistratură combătute în Consiliu, iar Titulescu numirea lui Căpităneanu în locul lui Bărbulescu director la Banca Naţională, rămas din ordin în teritoriul ocupat.
Mişu Cantacuzino scoate şi pe Penescu din funcţia de sechestru judiciar al unei mori din Botoşani."

Gheorghe Gh. Mârzescu, Fapte şi Impresii zilnice (1917 -1918), Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004

 
 
"25 ianuarie [7 februarie] 1918
La 10 ½ înmormântarea generalului Nekrasov.
La 11 la Muniţii, întrevedere cu Vintilă şi Duca care comunică că conservatorii s-au hotărât să demisioneze din Guvern şi că Misiunea Militară franceză a luat o atitudine insolentă, ameninţând că-i va aţâţa pe bolşeviştii din Basarabia în contra noastră.
Discutăm asupra formaţiunii noului Guvern Averescu, în care Duca propune pe Orleanu la Interne, Barbu Ştirbei, Externe, P. Missir la Instrucţiune Publică, Manolescu-Râmniceanu la Justiţie, Matei Cantacuzino, Mişu Săulescu, Grigore Iancovescu, Jean Mitilineu, Argetoianu.
Eu le exprim credinţa mea că conservatorii vor ceda, dar că în cazul eventual al formării noului Guvern, Petru Missir îi singur în măsură de a ţine portofoliul Externelor.
La 11 ½ Consiliu la Brătianu.
Până la 12 suntem numai liberalii.
Brătianu comunică că a avut o întrevedere cu Aliaţii, le-a expus situaţia şi toţi au recunoscut că România şi-a făcut în mod leal datoria.
Vopicka, la ieşire, i-a spus lui Brătianu să nu se lase descurajat şi să meargă înainte pe calea indicată de interesele României.
Take Ionescu soseşte şi are o întrevedere cu Brătianu, după care conservatorii se întrunesc în camera de culcare a lui Brătianu.
Noi aşteptăm în birou.
După consfătuire, Take Ionescu nu mai apare în Consiliu şi Brătianu comunică că diseară la ora 6 vom avea un nou Consiliu, iar mâine dimineaţă la ora 10 ½ , Consiliu la Rege.
În timpul acesta soseşte generalul Averescu şi apoi generalul Dabija. Alexandru Constantinescu, după câteva şoapte cu Brătianu, pleacă probabil la Take Ionescu. Ceilalţi conservatori au rămas cu noi, ceea ce dovedeşte că nu e ruptură.
Nu se poate să nu cedeze. Numai Mişu Cantacuzino mai mare ursuz.
Delegaţii s-au reîntors de la Brest-Litovsk. Polonezii au arestat pe Krîlenko. Ucrainienii stăpânesc Kievul.
Mâine vineri, ora 11 se deschide la Belle Arte expoziţia artiştilor mobilizaţi, la care vor participa Regele şi Regina.
De Rege nu cred, pentru că a pus Consiliul pe mâine la ora 10 ½ ."

Gheorghe Gh. Mârzescu, Fapte şi Impresii zilnice (1917 -1918)
, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004

 
 

7 februarie:

        „Ieri, Sfatul Ţării ar fi proclamat independenţa Basarabiei. Să fie acesta preludiul realipirii la România? Sigur e că ţăranul este moldovean şi că tratatele din 1812 şi 1878 au integrat Basarabia în Rusia nu altfel, ci folosindu-se de dreptul celui mai puternic. Totuşi, există modalităţi şi modalităţi. Generalul Prezan nu a greşit prin declaraţia sa adresată basarabenilor, în care le lasă libertatea de a-şi decide singur soarta, trupele române venind în Basarabia numai pentru a asigura menţinerea ordinii”. 

 

Generalul Henri Berthelot, Memorii şi corespondenţă 1916-1919, Bucureşti, Editura Militară, 2012.
 

 
"24 ianuarie [6 februarie] 1918
Cea mai tristă aniversare a Unirii Principatelor.
La ora 11 ½ Consiliu de Miniştri la Brătianu la care participă şi generalul Lupescu, reîntors de la Focşani. Generalul Lupescu raportează impresiile comunicate prin telegrama citită ieri de Brătianu. Ne citeşte o ultimă declaraţie a nemţilor, prin care ni [se] dă termen de patru zile, începătoare de astăzi, pentru a trimite din partea Guvernului reprezentanţi care să trateze asupra păcii. Din alte declaraţiuni şi scrisori rezultă că şi Puterile Centrale vor trimite alţi reprezentanţi asupra chestiunilor politice.
După ce se retrage Lupescu, brătianu mai comunică:
1) Că Benderul a fost ocupat de bolşevici
2) Că Rumcerodul de la Odessa cere prin reprezentanţii Italiei explicaţiuni asupra ocupaţiei Basarabiei şi o înţelegere asupra tratamentului supuşilor români din Odessa.
Iancovescu dă detalii asupra ocupării Benderului de către bolşevici, afirmând că cinci batalioane ale noastre au fost nevoite să se retragă, întrucât bolşevicii au atacat de la Tiraspol, Porceni, Leipzig (1), în plus de franctirorii din Bender, cu mitraliere şi automobile blindate.
Titulescu comunică că Clemenceau garantează tezaurul nostru 350 de milioane, în ce priveşte efectele ce se pot reconstitui.
Se angajează discuţie mare asupra atitudinii noastre.
Take Ionescu susţine politica rezistenţei alăturea de Aliaţi până la sfârşit cu fuga Regelui şi Guvernului.
Brătianu arată că sunt trei soluţiuni:
1) Soluţiunea rezistenţei, cu fuga Regelui şi a Guvernului. O combate pentru că nu există rezistenţă posibilă, pentru că nu se vede posibilitatea de a mai readuce pe Rege o dată plecat.
Declară că el în situaţia actuală, nu fuge pentru că conştiinţa nu-i permite să dea ordin armatei să lupte, iar el să se retragă. Dacă Take Ionescu şi conservatorii cred aceasta posibil, să ia răspunderea, constituind guvernul.  El nu va intra în asemenea guvern, dar nu îi va face nicio dificultate.
2) Soluţiunea păcii imediate pe care nu o poate face niciunul din membrii actuali şi în asemenea caz trebuie lăsat Regele să-şi înjghebe Guvernul ce se va putea.
3) Soluţia temporizării, câştigării de timp, prin angajarea de tratative cu scop de a demasca intenţiunile germanilor şi cu consimţământul Aliaţilor, ceea ce ar putea face actualul Guvern, profitând de situaţiunea din Austria şi Germania (3).
Brătianu arată că această ultimă politică ar reuşi dacă conservatorii n-ar ţine pe Aliaţii noştri într-un punct de vedere intransigent.
Arată că unul dintre membrii guvernului a dat Aliaţilor un memoriu susţinând rezistenţa.
Take Ionescu recunoaşte că, spre surprinderea lui Titulescu, el a vorbit de un asemenea memoriu.
O înţelegere pe politica temporizării se poate face şi Titulescu cu Greceanu o încearcă prin tot felul de întrebări destinate să lămurească punctul de vedere al lui Brătianu ce îl apropie de al lor.
Brătianu declară că nu va sfătui niciodată pe Rege să semneze o pace care jertfeşte Dinastia, Dobrogea sau un adin condiţiunile vitale ale României.
În cazul când o asemenea pace nu s-ar putea încheia, trebuie să facem toate sforţările pentru a rezista, retrăgându-ne cu armata unde se va putea, dând un ordin nou de luptă armatei.
În orice caz, situaţiunea va trebui examinată din nou atunci şi [se va] lua o hotărâre după împrejurările care vor fi.
Rămâne ca la 6 ceasuri să ne întrunim din nou pentru a continua discuţia.
Garoflid [îşi] dă demisia pentru că i-am spus să de 20 de care lui Manicatide [ca] să transporte lemnele.
La 3 ½ Duca îmi telefonează că generalul Broteşteanu telegrafiază că până mâine situaţia va fi restabilită la Bender, că astăzi 24 ianuarie Sfatul Ţării a proclamat pur şi simplu Independenţa Basarabiei în afară de Federaţia rusă, că a fost o mare serbare pe stradă. Sărutându-se românii între ei, Broşteanu plângea la telefon de bucurie. Serbare semnificativă.
Discuţia urmează pe aceleaşi chestiuni ca la Consiliul de dimineaţă.
Constantinescu nu vede decât souţii rezistenţa şi [sau] pacea, pronunţându-se pentru cea dintâi.
Take Ionescu declară că conservatorii nu pot rămâne într-un guvern care a început negocieri şi invită pe Brătianu să continue singur.
Brătianu declară că nu poate rămâne singur şi atunci nu rămâne decât a ceda locul unui guvern care va trata pacea.
Conservatorii cu atitudinea lor conduc la soluţia păcii, Brătianu le arată că, dacă cred în politica de rezistenţă, să-şi ia răspunderea şi să formeze Guvernul. El nu va împiedica pe nimeni dintre prietenii lui, care cred în această politică, să intre într-un asemenea guvern, de pildă Constantinescu.
Constantinescu declară că nu primeşte.
Brătianu îi spune că este dator să primească dacă crede că aceasta este politica cea mai bună.
Nu se ajunge la niciun rezultat şi la 8 Consiliul ia sfârşit."
 (1) Numele cetăţii Tighina de pe vremea lui Ştefan cel Mare.
(2) Astăzi Serpneve, în raionul Tarutino, regiunea Odessa din Ucraina.
(3) Aluzie la grevele din acea vreme ale muncitorilor din cele două ţări.

heorghe Gh. Mârzescu, Fapte şi Impresii zilnice (1917 -1918), Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004


 
 
23 ianuarie [5 februarie] 1918
Proclamaţia generalului Broşteanu are acest cuprins:
După o luptă puternică, pe care românii n-au dorit-o, dar au fost siliţi să  o primească din cauza neînţelesei opuneri a maximaliştilor, astăzi 20 ianuarie [2 februarie] 1918, la orele cinci dimineaţa, trupele române, după o sălbatică luptă de trei zile, au ocupat Benderul. Fortăreaţa şi podul sunt în mâinile noastre. Am luat o mare cantitate de tunuri, arme şi proiectile. Oraşul nu a putut fi cruţat. Pierderile noastre sunt cu totul neînsemnate. Maximaliştii au fost aruncaţi dincolo de Nistru. Pierderile lor au atins cifra de zece mii de oameni ucişi.
Ardealul spune că în Sfatul Ţării s-au petrecut scene tumultoase. Unii moldoveni erau contra noastră, ori ne tratau ca pe simpli mercenari. Erhan (1) a fost acuzat de Cristi (2) că s-a dat cu maximaliştii, şi de aceea l-a dezbrăcat şi de funcţia sa.
Amiralul Negreanu se înfăţişează ca acela care a condus, fiind şi propriul său şef de stat major, luptele flotilei de pe Dunăre cu germanii. La trecerea lui Averescu peste râu, barajul s-a făcut fără participarea lui. Vorbeşte vag şi de anumite răspunderi. El nu mai face parte din marina activă.
Damian Drăgănescu spune că la Galaţi zece mii de ruşi au fost respinşi de două companii ale noastre, răspândite în trăgători, şi de tunurile vedetelor de pe Dunăre. Pierzând la o mie de oameni, s-au predat. Bombardarea lor aruncase spaima în oraş, lumea neştiind unde să afle scăpare.
Comandantul român, un rezervist, părea dispus să îngăduie intrarea ruşilor în oraş; sfătuitorul său francez s-a opus şi părerea lui a biruit.”
1) Pantelimon Erhan (1884 -1971) a fost un politician român basarabean, liderul primului guvern al Republicii Democratice Moldovenești autonome în componența Rusiei (24 noiembrie/7 decembrie 1917 – 14/27 ianuarie 1918).
2) Vladimir Cristi (1880 -1956) deputat român în Sfatul Ţării, ministru de interne până la unirea Basarabiei cu România, ministru în guvernarea lui Nicolae Iorga (ianuarie – iunie 1932), primar al Chişinăului (1938 -1940). Deportat în URSS.

Nicolae Iorga, Memorii
, vol. I

 
 
„5 februarie 1918
Primul-ministru a discutat cu noi pe marginea mesajului transmis de Mackensen (1). El [Brătianu] înţelege că sensul acestuia este că, în cazul în care negocierile de pace nu vor începe, România va fi ţinta unui nou atac. Noi credem că Mackensen priveşte armistiţiul  ca fiind lipsit de orice valoare atâta timp cât acesta nu este urmat de propuneri de pace şi că el consideră situaţia militară a României drept una de defecţiune a trupelor ruse şi de conflict cu maximaliştii. Noi ne-am exprimat convingerea că inamicul nu este într-o formă bună pentru o ofensivă, însă domnul Brătianu spune că germanii nu rostesc ameninţări decât atunci când au intenţia de a le şi pune în aplicare."
(1) De fapt Mackensen ceruse în termeni ultimativi renegocierea unui nou armistiţiu în condiţiile ruperii relaţiilor diplomatice dintre Rusia Sovietică şi România.

Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note, Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012

 
 
22 ianuarie [4 februarie] 1918
La 11 ½ Consiliu la Brătianu.
Venim mai devreme. Vorbesc cu Brătianu asupra situaţiei, arătându-i punctul meu de vedere.
În chestia vizitei lui Ritter von Randa (1), îmi spune că nu l-a văzut încă, deoarece în urma sosirii sale aseară a pretextat că e răcit şi că vrea să se odihnească. Totuşi lumea spune că a văzut pe Barbu Ştirbei şi pe V.G. Morţun. Prezan spune că nu e mulţumit de convorbirea cu el, dar că în chestia militară, frică la dânsul, dar frică şi la noi. Nu pare belicos.
Comunic lui Brătianu conversaţia avută cu Mavrocordat (2), din care rezultă că Randa ar fi venit în chestia locurilor din Bucovina, pentru a ne retrage pe poziţiile de pe frontiera Moldovei, să evacuăm teritoriul coupat de ruşi în Bucovina şi să le cedăm materialul şi muniţiile ce s-ar găsi pe acel teritoriu. Ar fi gata să trateze şi asupra altor chestiuni, cum ar fi să cedăm Dobrogea bulgarilor şi să ne mulţumim cu Bsarabia care ne dă acces la mare, înfiinţând un port nou.
Se însărcinează Take Ionescu şi prezidenţii Corpurilor legiuitoare (3) de a căuta să obţinem, prin reprezentanţii aliaţilor, transportul românilor de la Odessa la Bender, obligându-ne a le preda pe arestaţii bolşevişti de aici. Întrevederea cu St. Aulaire a avut loc chiar azi dimineaţă.”
(1) Maximilian Ritter von Randa (1874 -1941) colonel, ulterior general austriac, ataşat militar la Bucureşti (14 mai 1914 - 27 august 1916) apoi comandant de corp de armată în  Transilvania. În februarie 1918 a îndeplinit misiunea secretă încredinţată de împăratul Austro-Ungariei, Carol I, de a-l îndemna pe regele Ferdinand să accepte pacea în termenii propuşi de Puterile Centrale
(2) Edgar Mavrocordat (1857 – 1934), diplomat român, ministru plenipotenţiar la Viena (1/14 septembrie 1911 - 14/27 august 1916).
(3) Vasile G. Morţun (1860 -1919), preşedintele Camerei Deputaţilor şi Emanoil Porumbaru (1845 -1921), preşedintele Senatului.

Gh. Mârzescu, Fapte şi impresii zilnice 1917 - 1918, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004
 
"22 ianuarie [4 februarie] 1918
Toată lumea ştie că se află aici găzduit la Scully, colonelul austriac Randa, odată ataşat militar la Bucureşti. De fapt sentinele păzesc la casa aceasta, ceva mai jos de mine.
Unii îl prezintă ca aducătorul unor misive secrete, căci şi Brătianu ar fi primit un plic de la Mackensen, la care colegii i-au interzis să răspundă. Pentru alţii, nemţofilii din presa liberală, el aduce ultimatul pe care miniştrii sunt gata să-l rezolve în sens pacific, afară de Take Ionescu şi mai ales de Titulescu, care vrea să mergem la Chişinău şi, la nevoie, şi mai departe.
Mie, care nu mai sunt util, nu-mi comuncă nimeni nimic.
Generalul Broşteanu a dat o proclamaţie în care ar fi arătat că Benderul s-a luat după mai multe zile de crâncene lupte în care ar fi căzut zece mii de maximalişti.
Am fi ocupat Tiraspolul unde sunt muniţiile nostre.
Duca a uitat drumul casei mele."

Nicolae Iorga, Memorii, vol. I

 
 
„20 ianuarie [2 februarie] 1918
Conferinţă la Iaşi: Regele, Brătianu, Take Ionescu, generalii Berthelot, Prezan, Iancovescu, Grigorescu şi cu mine.
Din cauza mişcărilor noastre de trupe, mareşalul Mackensen a trimis un mesaj în care arată că s-a derogat [s-au încălcat] două articole din armistiţiu şi cere explicaţiuni.
Brătianu face o expunere şi conchide că este sau o ameninţare sau un bluff. S-a alunecat la o discuţie încurcată asupra întreprinderii noastre în Basarabia şi complicaţiunilor cu ruşii. Îndată ce am avut cuvântul, am căutat să reintrăm în adevăratul subiect al consiliului.
Am spus că nu văd nici ameninţare, nici bluff; este numai dorinţa de a reglementa o nouă situaţiune, creată prin mişcările trupelor noastre.
Am opinat că dacă germanii ar avea cea mai mică intenţiune să ne atace, pot să o facă oricând, prin simpla denunţare a armistiţiului, fără nicio explicaţiune. Ar fi putut, pentru ca să arate că au fost siliţi la aceasta, să denunţe armistiţiul în ziua în care au început mişcările noastre. Este mai degrabă de presupus că pentru motive politice ori militare nu au interesul ca să atace, dar nu pot să lase, în acelaşi timp, să se producă schimbări în faţa frontului fără să ceară explicaţiuni.
S-a discutat apoi a doua parte a chestiunii, că dacă ne-ar ataca, ce măsuri militare ar trebui să luăm.
Asupra acestui punct Brătianu a arătat că în Germania se produc acum unele lucruri care vor duce la o nouă hotărâre. Sunt serioase tulburări în favoarea păcii şi atunci este posibil ca guvernul să recurgă la o energică acţiune militară sau să ia faţă de Aliaţi o atitudine mai conciliantă.
Această hotărâre s-ar putea produce în două săptămâni şi ar fi important pentru noi să ţinem frontul până atunci. Ce dispoziţiuni militare ar fi de luat?
Generalii Berthelot şi Prezan spun că ameninţarea este numai pe la Nord mai de temut şi că ar fi necesară gruparea a trei divizii de nouă formaţiune, dar că acestea nu vor fi gata decât în trei săptămâni. Când le vom avea vom fi în stare să facem faţă duşmanului.
Am răspuns că chiar dacă am avea tot ceea ce putem organiza şi dacă am presupune că prin miracol în cursul acestei nopţi am putea distribui forţele noastre în modul cel mai judicios posibil, încă nu vom fi în stare să rezistăm unui atac serios.
Este inadmisibil ca mareşalul Mackensen să se îmbarce într-o întreprindere, înainte de a fi în măsură să o ducă în mod sigur la bun sfârşit.
Înţeleg, cum a spus primul-ministru, rezistenţa pentru un scop determinat până se lămureşte situaţiunea în Germania, dar nu organizare de rezistenţă nedefinită, căci aceasta înseamnă sacrificii fără semnificaţie practică.
S-a convenit, în fine, în sensul arătărilor mele. Se va lua contact cu mareşalul Mackensen, pentru a vedea care este scopul mesajului său.
Take Ionescu a întrebat dacă în situaţia actuală se poate ca o parte din trupele noastre să-şi deschidă drumul spre Est, chiar peste Nistru.
Am răspuns: Anabasis! (1)
Am văzut după şedinţă pe Brătianu. Vede situaţia ca mine. Dacă este sincer suntem în comunitate de vederi.
Ieri am scris d-lui profesor Xenopol care a luat iniţiativa să ofere o sabie de onoare generalului Grigorescu; în urma unei scrisori a acestuia, a hotărât să-mi dea şi mie una.
L-am rugat să-mi spuie dacă hotărârea porneşte din iniţiativa personală sau este o delegaţie şi în acest caz de la cine o are.”
(1) Aluzie la o lucrare celebră din antichitate a lui Xenofon Anabasis sau expediţia celor zece mii de mercenari greci care au reuşit să revină acasă din estul Asiei Mici parcurgând mai multe mii de kilometri prin zone cu populaţie ostilă; prin extensiune: expediţie lungă şi anevoioasă cu deznodământ incert.

Al. Averescu, Notiţe zilnice din război, Editura Militară, Bucureşti, 1992, vol. 2


 
 
"19 ianuarie [1 februarie] 1918
La 11 ½ Consiliu la Brătianu.
Din Basarabia, de la Chişinău, N.N. Săveanu telegrafiază că francezii favorizează pe evrei şi că populaţia rurală continuă să fie în rezervă faţă de noi. Guvernul nou nu s-a constituit încă şi bolşeviştii voiesc să prefacă Sfatul Ţării cu elemente noi. Formaţia noului guvern întâmpină dificultăţi, evreii şi bolşeviştii căutând a schimba proporţia membrilor din guvern, punând 5 în loc de 7 ca până acum. Printre aceşti cinci cuprind şi pe Erhan, care nu e deloc sigur.
De la Bender nimic nou; n-a fost luat încă.
Se decide a trimite învăţători şi preoţi în legătură cu mânăstirile din Basarabia, pentru a face propagandă în populaţia rurală.
Take Ionescu a văzut pe un evreu Auschmidt [Auschnitt], care a fost la Chişinău la ocuparea de către trupele române. Evreul afirmă că a fost condamnat la moarte de către bolşevişti, dar că a scăpat în schimbul a 500 de ruble, fiind ascuns într-o pivniţă de un român. Tot astfel a scăpat şi Georgescu.
Acest evreu crede că Lucasievici a fost ucis. S-a zvonit şi despr Stănculescu, chestorul Camerei, că ar fi fost de asemenea ucis. Ştirile au nevoie de confirmare.
De la Odessa a sosit un aviator, francezul Breda, care relatează că sunt lupte pe străzi, cu victime printre trecători. Români n-au fost răniţi. Unii au fost arestaţi, dar eliberaţi. Aduce ştiri bune de la familia generalului Constantinescu.
Luptele de la Kiev continuă. După o ştire primită la cartierul rus şi confirmată de Galip, Rada ar fi stăpână pe Kiev, dar bolşeviştii ar fi înconjurat oraşul şi-l bombardează.
Coandă telegrafiază că posedă în scris cererea Guvernului ucrainian de a trimite trupe la Odessa.
Victor Antonescu telegrafiază de la Paris că Lenin declară a nu voi nici război, nici pace; că Diamandi, cu membrii Legaţiei, ar fi plecat spre Stockholm.
Francezii de aici spun că guvernele aliate se vor asocia în a părăsi Petrogradul.
În Germania, greve mari la Berlin, Hamburg, Kiel, Nürnberg. Chiar [Agenţia] Nauen recunoaşte aceasta, spunând că lucrătorii voiesc pace fără anexiuni şi fără contribuţiuni.
La Mihăileni, trupele ruse tratează dezarmarea. Se grupează noi forţe la Noua Suliţă şi Moghilău (Basarabia).
La 2 ½ Camera. Amânare din cauza lipsei guvernului [corect: cvorumului].
Enăşecu îmi spune că trupele române jefuiesc soldaţii ruşi când îi dezarmează, ridicându-le banii, rufărie şi mantale. Comunic lui Iancovescu."

Gheorghe Gh. Mârzescu, Fapte şi Impresii zilnice (1917 -1918), Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004

 
 
Evenimentul de Iaşi, organ al partidului conservator
Vineri 19 ianuarie [1 februarie] 1918, anul XXV, nr. 280.
Sfatul Moldovenesc către Parlamentul nostru:
 
În incinta Camerei s-a citit ieri [18/31 ianuarie] următoarea telegramă adresată Parlamentului nostru de către Sfatul Republicii Moldoveneşti:
                                     Domnule Preşedinte,
Parlamentul tinerei Republici Moldoveneşti „Sfatul Ţării” salută din toată inima Parlamentul român care se adună astăzi din nou în vechea capitală  a Moldovei în nişte împrejurări atât de grele pentru viaţa şi viitorul Poporului Român.
Sentimentele noastre prieteneşti şi frăţeşti faţă de România sunt cu atât mai vii cu cât oştile ei aflătoare astăzi în ţara noastră au dat un puternic ajutor pentru organizarea vieţii noastre de stat nou şi independent.
Din partea noastră vă dorim spor la muncă pentru a putea asigura prin silinţele d-voastre atât fericirea internă a ţării şi a întregului popor român, atât de greu încercat, cât şi interesele aliaţilor printre care avem onoarea a ne număra şi noi.
Preşedintele Sfatului Ţării Ion InculeţEvenimentul de Iaşi, organ al partidului conservator
 
 
Evenimentul de Iaşi, organ al partidului conservator
Joi 18 [31] ianuarie 1918, anul XXV, nr. 279.

Guvernul Republicii moldoveneşti către guvernul nostru
Guvernul a primit următoarea telegramă:
D-lui Brătianu prim-ministru,
Guvernul Republicii moldoveneşti luând act de simţămintele prieteneşti cu care România a venit în ajutorul său pentru restabilirea ordinii, trimite guvernului român mulţumirile sale frăţeşti.
Totodată el îşi arată adânca lui mâhnire de a nu fi avut mijloace pentru a împiedica arestarea românilor, militari şi civili din cuprinsul Republicii şi îşi exprimă prin aceasta regretele sale pentru acest incident penibil. Guvernul Republicii a fost îndeosebi indignat când a aflat că printre persoanele arestate se găseşte şi dl Lucasievici (1), reprezentantul guvernului român pe lângă Republică.
El va face tot ce atârnă de dânsul pentru a pune cât mai repede capăt acestei stări de lucruri şi pentru a pedepsi pe vinovaţi.
Preşedintele Sfatului Directorilor generali ai Guvernul Republicii moldoveneşti (ss) P. Erhord [corect: Pantelimon Erhan]
Directorul general al Afacerilor Străine (ss) I. Pelivan
La aceasta s-a asociat şi Sfatul Ţării prin preşedintele său dl Inculeţ.
(1) Gheorghe Lucasievici (1868 -1933) membru marcant în Partidul Conservator şi Partidul Conservator-Democrat, secretar general în Ministerul Agriculturii şi Domeniilor în guvernarea P.P Carp-Titu Maiorescu 1911 -1913. Participă efectiv la războiul de întregire ca maior de cavalerie. Desemnat de Ion I.C. Brătianu să reprezinte guvernul român pe lângă Sfatul Ţării, este luat prizonier de bolşevici. Ministru al Lucrărilor Publice în guvernul lui Take Ionescu (dec 1921 - ian 1922).

 
 
Evenimentul de Iaşi, organ al partidului conservator
Miercuri 17 [30] ianuarie 1918, anul XXV, nr. 278.
 
 
"Primim din partea D-lui A. D. Xenopol următoarea scrisoare:
MAESTRE,
Gândul vostru mi-a înălţat inima. Rog însă ca sabia ce voiţi a-mi da să aibă o cât mai mică valoare materială. Suma ce veţi aduna să fie destinată pentru înălţarea unei amintiri pe una din pieţele Iaşiului în cinstea scumpilor noştri ostaşi, care şi-au jertfit viaţa pentru a aşeza, cum spui D-ta în frumoasa scrisoare ce mi-ai trimis, numele şi destinul ţării lor în cheotorile veşniciei.
Ar fi bine ca acest modest monument să nu aibă altă podoabă decât sfintele lor nume, pe care să le găsească acolo scrise nepoţii şi strănepoţii, care se vor bucura de marea şi mândra ţară, pe care le-o vom lăsa după plecarea noastră.
Al D-tale devotat vechi elev
Generalul Grigorescu
Bârlad 11 [24] ianuarie 1918"
 
 
"17/30 ianuarie 1918
După ce trupele române au ocupat Chişinăul imediat s-a restabilit ordinea şi liniştea. Populaţia arată multă dragoste armatei noastre. Maximaliştii (bolşevişti) s-au retras la Bender. A doua zi după intrarea trupelor române în capitala Basarabiei, 14 [27] ianuarie, la ora 12 din zi, s-a făcut de către stăpânirea ţării şi a oraşului Chişinău primirea sărbătoreascp a oştirii României, venită să aşeze bună rânduială în Basarabia. Defilarea armatei a avut loc pe bulevardul Alexandru cel Bun (1) în faţa Catedralei celei mari (Sobor). Entuziasmul celor de faţă a fost foarte mare, mergând până la lacrimi. Prezenţa armatelor româneşti la Chişinău şi în Basarabia constituie în momentele de faţă un adevărat simbol. Trecând Prutul, ele au reconstituit peste apele acestui râu blestemat, podul sfărâmat acum o sută de ani, şi pe pământul strămoşesc al Basarabiei, veşnic românească, au aprins din nou flacăra cărbunilor aproape stinşi, uitaţi sub cenuşa unui secol de întuneric şi de răceală sufletească, făcând să renască sufletul românesc pe întregul cuprins al Basarabiei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt."
(1) Acest mare şi frumos bulevard se numea sub ruşi Alexandru [I] în amintirea ţarului anexării din 1812. Astăzi el poartă numele lui Alexandru cel Bun, în amintirea sfântă a Domnului Moldovei care în 1412 stăpânea şi cârmuia ţara întreagă liberă a neamului său. (Nota memorialistului)

Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 1

 
 
"17[30] ianuarie 1918
Maximaliştii rup relaţiile cu oligarhia noastră, păstrează pentru poporul de mâine Tezaurul de la Moscova şi pun în afară din lege pe Şcerbacev. Membrii Legaţiei româneşti vor fi expulzaţi.
Se anunţă restabilirea liniştii, după lupte contra ruşilor la Paşcani, Fălticeni şi Mihăileni.
Brătianu vorbeşte lui Lapedatu de propaganda în Elveţia a lui Petrescu Comnen. Se caută şi căpătarea de la familia lui Aurel Popovici a ultimei scrieri a acestuia desfăcută de Gross-Österreich. (1)
Sfatul Ţării şi miniştrii basarabeni mulţumesc României pentru intervenţia ei şi se scuză că n-au putut opri arestarea ofiţerilor şi agenţilor noştri, care au fost duşi la Odessa (şi comisarul Lucasievici).
La Iaşi înţelegerea ar fi recrutând dintre ruşii ce se retrag, trupe pe bani.
Stere e furios că am intrat în Basarabia ca să sprijinim pe Kaledin şi să restabilim vechiul regim."
(1) La Secţia de Manuscrise a Bibliotecii Academiei Române, în Mapa LXI, Acte 1 -190 se află câteva scrisori ale serviciului de informaţii austro-ungar în care se arată că această autoritate a încercat să cumpere în Elveţia, de la văduva lui Aurel Popovici,  manuscrisele rămase de la soţul ei, dar acestea fuseseră deja predate lui Nicolae Petrescu-Comnen.

Nicolae Iorga, Memorii, vol. I

 
 
"16/29 ianuarie 1918
Ziarele de azi ne aduc ştirea că trupele române, chemate de comandamentul rus şi de Sfatul Ţării Republicii Moldoveneşti, au intrat în ziua de 13/26 ianuarie a.c. ora 6 p.m. în Chişinău, fiind primite cu aclamaţiuni şi ovaţiuni din partea populaţiunii. Armata care a intrat în Chişinău a fost formată de unităţile Diviziei XI cu infanterie, artilerie, cavalerie, secţii de mitraliere, sub comanda bravului general Broşteanu. Cu această ocazie, generalul Prezan, însărcinat cu Comandamentul Armatei Române, a dat următorul manifest în limba română (cu litere chirilice şi litere latine) şi rusească:
Cetăţeni ai Republicii Moldoveneşti!
Voi şi ţara voastră, ca şi a noastră, treceţi acum prin ceasuri grele şi hotărâtoare pentru soarta voastră. Din toate părţile şi de către o mulţime de oameni răi, vi se spun tot felul de neadevăruri, care vă întunecă mintea, vă înrăutăţesc inimile şi vă fac să nu mai simţiţi unde este binele şi unde este răul. În aceste clipe de grea cumpănă şi nestatornicie, Sfatul Ţării Moldoveneşti şi-a adus aminte de noi şi ne-a cerut, prin Comandamentul militar rus, să trecem Prutul:
1. Ca să aducem rânduială şi linişte în satele şi târgurile voastre punând la adăpost viaţa şi avutul întregului popor împotriva răufăcătorilor.
2. Ca să chezăşuim transportul celor trebuincioase pentru traiul armatelor ruse şi române, care fac pază la hotarele noastre, apărând prin aceasta şi hotarele ţării voastre.
Venirea soldaţilor români în Basarabia a supărat mult pe răufăcători şi pe cei cumpăraţi de duşmanii voştri şi ai noştri, care îşi găsiseră un aşa de bun adăpost pe pământul vostru, căci ei au simţit că de acum înainte nu vor mai putea prăda la voi acasă ca în codru. Şi aceşti duşmani s-au folosit de sufletul vostru cinstit, bun şi încrezător şi au căutat să sădească învrăjbirea între voi şi noi, spunându-vă că românii vin să stăpânească ţara voastră, că ei vin să pună mâna pe pământurile voastre şi că n-ar avea alt gând decât să aducă în capul vostru pe vechii stăpânitori, care să vă răpească drepturile naţionale şi politice câştigate prin revoluţie. Departe de noi gândul acesta!
Cetăţeni moldoveni!
Nu daţi nicio crezare acestor vorbe viclene! Cum v-aţi putea închipui că soldatul român, care, prin mărinimia Regelui şi a guvernului lui şi-a mărit acuma pământul lui de hrană, tocmai el să vină astăzi în ţara fraţilor săi ca să-i împiedice de a-şi înfăptui şi ei dreptul lor!
Vă declar sus şi tare că Oastea română nu doreşte altceva decât ca, prin rânduiala şi liniştea ce aduce, să vă dea putinţa să vă statorniciţi şi să desăvârşiţi autonomia şi slobozeniile voastre, precum veţi hotărî voi singuri. Oastea română nu va obijdui pe niciun locuitor din Republica Moldovenească, oricare ar fi neamul şi credinţa lui! De îndată ce se va statornici rânduiala şi liniştea şi va fi chezăşie că prădăciunile, tâlhăriile şi omorurile nu vor mai începe, ostaşii români se vor întoarce la ei acasă. Aveţi toată încrederea şi primiţi pe ostaşii aceştia cu dragostea frăţească cu care ei vin la voi! Iar dacă vreunul din aceşti ostaşi s-ar arăta nevrednic şi s-ar abate de la calea cea bună, care i-ar fi poruncită de noi, aduceţi numai decât jalba voastră înaintea celui mai apropiat comandant şi fiţi încredinţaţi că se va face îndată pe deplină dreptate!”

Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 1
 
"16[29] ianuarie 1918
Ofiţerul ucis de ruşi la Paşcani e vechiul nostru prieten maiorul Butnaru. Mersese la această bandă şi se înţelesese pentru depunerea armelor, dar, la întors, un glonte l-a lovit în ceafă, rupându-i coloana vertebrală. Lângă dânsul a căzut soldatul care îl însoţea. Mitralierele noastre au răspuns imediat, făcând sute de morţi.
Respinşi de vânătorii de munte, rebelii s-au îndreptat, cu artileria, spre Fălticeni, pe care l-ar fi bombardat, şi criminal şi idiot, pentru că ghiulele [obuzele] nu şi-au atins ţinta.
La Galaţi, ai noştri ar fi luat de la ruşi, care atacaseră oraşul, şaptezeci şi nouă de tunuri. Unele din ele de cel mai mare calibru.
La Chişinău, trupele româneşti au intrat cu muzica, având pe generalul Broşteanu în frunte. A doua zi, scrie un maior Dumitrescu, o lume imensă se adunase în piaţă. S-a tras un foc de puşcă. La somaţia patrulelor noastre, toţi s-au retras în prăvălii şi case.
Ziarul Ardealul a reapărut la Chişinău salutând pe salvatori, care şi pentru Basarabia, ca şi pentru Ardeal şi Bucovina, pun totul în cumpănă.
Ghibu s-a ascuns de maximalişti. Nici membrii Sfatului Ţării n-ar fi putut să fie arestaţi de aceştia.
Ioan Agârbiceanu vorbeşte de apropiata mergere a ardelenilor în Basarabia, unde la orice întâmplare, ar fi mai sigur. Şi el e gata a-i întovărăşi.
C. Băicoianu îmi spune misterios că maximaliştii au arestat din nou pe Diamandi şi personalul Legaţiei, pe care se gătesc a-i expulza. I se pare că vede în aceasta o nouă primejdie.
Generalul Şcerbacev protestează contra proclamării Ucrainei ca independentă. El a înţeles a servi o Rusie federativă, apărându-şi hotarele. Va rămânea însă până la demobilizare în fruntea unei armate de naţii deosebite şi aşteaptă instrucţii. Regretă că pentru pacea separată n-am fost consultaţi şi noi.
În oraş se vorbeşte de chemarea pentru sfaturi a dobrogenilor şi se vede în aceasta un semn de pace apropiată. Unii asigură că au intervenit conflicte între germani şi bulgari, care ar fi fost dezarmaţi şi izgoniţi din provincie! (2)"
(1) Ioan Agârbiceanu (1882 -1963) om politic, scriitor, jurnalist, parlamentar, academician, cleric, protopop unit al Clujului.
         (2)         Ştire neconfirmată.

Nicolae Iorga, Memorii
, vol. I
 
"15/28 ianuarie 1918
Azi trebuiau să se deschidă Corpurile noastre legiuitoare, însă deputaţii şi senatorii n-au fost în număr suficient. Camerele vor rămânea deschise, deoarece peste câteva zile se speră că toţi parlamentarii aflaţi în Rusia vor sosi în Iaşi.
Dl Lloyd George, primul ministru al Angliei, a trimis d-lui Ion Brătianu următoarea telegramă: Daţi-mi voie în numele guvernului M.S. Britanice a exprima simpatia mea adâncă poporului român şi guvernului său, care în aceste clipe critice îi călăuzeşte destinele, înconjuraţi de dificultăţi fără precedent şi despărţiţi prin bariere de netrecut de prieteni, care sunt aşa de vii doritori să vă dea un ajutor efectiv. Numai cu cel mai rar curaj puteţi face faţă dificultăţilor crescânde ale poziţiei d-voastre. Rezistenţa neîmblânzită a armatei române în timpul verii trecute, ne-a umplut de admiraţie. Fiţi asiguraţi că nu vom neglija nicio măsură care va fi posibil de luat spre a vă ajuta. Sunt încredinţat că se apropie ziua în care despotismul mecanismului militar prusian va fi răsturnat şi în care popoarele Europei vor fi libere de a controla propriile lor destine, după cum o cere dreptatea. Când va sosi această zi, statornicia şi tăria guvernului român vor primi deplina lor răsplătire.

Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 1
 
"14[27] ianuarie 1918
Ieri, la şase seara, ai noştri au ocupat Chişinăul.
Se adevereşte declaraţia lui Kühlmann. Proclamaţia de pace ucrainiană se aşteaptă pe ziua de 17 [30].
Proclamaţia oficială adaugă că intrarea în Chişinău s-a făcut în mijlocul aclamaţiilor.
Zotta, care vorbeşte iar de pacea separată, îmi aduce Universalul Radei, care proclamă republica ucrainiană naţională şi suverană.”

Nicolae Iorga, Memorii, vol. I
 
Hotărâre a Sovietului Comisarilor Poporului
al RSFS Ruse privind ruperea relaţiilor diplomatice cu România
13 [26] ianuarie 1918, Palatul Taurida, [Petrograd]
 
Acoperită de fărădelegi, oligarhia română a deschis operaţiile militare împotriva Republicii Ruse (1). Obişnuită să-şi impună dominaţia bazată pe sărăcia, robia şi sângele ţăranilor şi muncitorilor, monarhia română a încercat să se salveze, să-şi salveze moşierii şi pe bancherii săi prin răpirea Basarabiei şi prin transformarea acesteia într-o pavăză împotriva torentului puternic al revoluţiei ruse. Fărădelegile autorităţilor militare şi civile române sunt nenumărate. Comisarii şi reprezentanţii trupelor revoluţionare ruseşti sunt arestaţi şi împuşcaţi. Trupele revoluţionare sunt epuizate de foame şi dezarmate. La retragerea lor în spatele frontului, ele sunt supuse bombardamentului de artilerie. Pentru toate aceste crime sângeroase un loc de seamă îi revine lui Scerbacev, comandantul-şef (2) al frontului român.
În semn de protest şi de avertisment, Sovietul Comisarilor Poporului a arestat pentru o scurtă perioadă de timp pe ambasadorul român. Această măsură n-a avut efect. Fărădelegile continuă.
 Sovietul Comisarilor Poporului hotărăşte:
1. Toate relaţiile diplomatice cu România încetează. Legaţia română şi, în general, toţi reprezentanţii autorităţilor române se expulzează pe cea mai scurtă cale dincolo de frontieră.
2. Tezaurul României aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică îşi asumă răspunderea de a păstra acest tezaur pe care îl va preda în mâinile poporului român.
3. Scerbacev, fostul comandant-şef al frontului român, care s-a ridicat împotriva revoluţiei, este declarat duşman al poporului şi pus în afara legii.
(1) În urma solcitării adresate de Consiliul Directorilor Generali din Chişinău generalului Scerbacev, guvernul Ion I.C. Brătianu a hotărât trimiterea în Basarabia a două divizii de infanterie şi două de cavalerie, demers aprobat de reprezentanţii Antantei de la Iaşi şi de generalul rus. La 8/21 ianuarie 1918 primele trupe ale Diviziei 11, condusă de generalul Ernest Broşteanu, au trecut Prutul, intrând în Chişinău în seara zilei de 13/26 ianuarie, forţele bolşevice repliindu-se în grabă pe linia Nistrului şi apoi dincolo de acesta.
(2) De fapt, adjunct al comandantului de căpetenie, regele Ferdinand I.

Relaţiile româno-sovietice. Documente vol. I 1917 -1934, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999

 
 
"12[25] ianuarie 1918
        Primesc dimineaţă pe Iorgu Poenaru, deputat, colonelul Puiu, At. Gheorghiu, generalul Dabija şi Căruntu.
Consiliu la 11 ½ la Brătianu.
Brătianu e bolnav în pat, din nou răcit. Take Ionescu, de asemnea, este absent. I se atribuie o boală simulată, fiind nemulţumit că Duca a lăsat să se comunice miniştrilor telegrama maximaliştilor din Petrograd că prin hârtiile ministrului de Afaceri Străine, s-a găsit o notă de cerere de bani din partea lui Poklewski, după intervenţia lui Take Ionescu, pentru subvenţionarea unor gazete române, printre care UniversulDimineaţa şi altele. E chestia Günther în altă direcţie.
S-a zvonit prin oraş de demisia lui Iancovescu, după cererea francezilor, pentru că ar fi prea pacifist.
Al. Constantinescu comunică telegrame de la Galaţi, Bolgrad şi Odessa, nimic deosebit.
La Chişinău azi se concentrează trupele române, pentru ca mâine să înceapă operaţia de ocupare.
Generalul Dabija, azi-dimineaţă, mi-a spus că pentru ca operaţiile să reuşească, trebuie patru divizii, dintre care două să opereze asupra Chişinăului, una la sud, spre Bolgrad, şi alta la nord, spre Bălţi. Comandamentul trebuie să aparţină unui comandant cu experienţă şi tact.
Mişu Cantacuzino citeşte textul apelului către poporul rus. E bine redactat, dar prea lung. S-a redactat cu Vintilă şi trimis lui Delavrancea spre scurtare. După propunerea lui Morţun, va fi trimis presei ruse, din partea sindicatului ziariştilor noştri.
Vintilă şi Iancovescu, din partea lui Ion Brătianu, comunică:
Ieri dimineaţă şi azi dimineaţă au avut loc la generalul Şcerbacev, fără ştiinţa guvernului român, întrunirea miniştrilor aliaţi, a generalului Berthelot şi a lui Prezan, în care au decis ca după pace să menţină comandamentul lui Şcerbacev pe frontul român, în capul unei armate de voluntari ruşi, plătiţi cu 20 de ruble pe lună. Prezan n-a comunicat nimic lui Brătianu, şi cu toate că avea scuza surprinderii, în şedinţa de ieri, nu mai avea nicio scuză în şedinţa de azi, când s-a redactat şi ordinul de zi lui Şcerbacev. Brătianu i-a trimis răspuns, prin generalul Iancovescu, că este inadmisibil ca el să trateze împeună cu miniştrii politici ai Aliaţilor asupra unei chestiuni de ordin politic, să comunice lui Şcerbacev aceasta şi să oprească ordinul de zi.
Procedarea miniştrilor aliaţi a impresionat rău Consiliul şi a dat loc la o ieşire violentă împotriva lor din partea lui Morţun. Cantacuzino şi Titulescu, deşi nu aprobă forma, în fond nu văd ce rău ar putea face armata de mercenari. Dar e clar că pe o asemenea armată nu se poate conta.
Eu observ că Aliaţii caută să evite ca chestiunea păcii noastre să se pună. Încheind Ucraina pace şi Armistiţiul nostru fiind legat de Armistiţiul rus, este vădit că pacea rusească precipită punerea chestiunii noastre. Cu formarea unui nou front, ei cred că pot să prelungească Armistiţiul nostru, dar aceasta e cu neputinţă. Armistiţiul e făcut numai cu frontul ucrainian şi nu cu altă armată.
Pherekyde observă că compunerea unei armate de mercenari poate fi considerată ca o schimbare de forţe şi dă loc la denunţarea armistiţiului...
De la 4 la 8 Consiliu pentru orfani la care participă pentru întâia dată şi C. Dimitriu, secretarul de la Interne.
       Vizita generalului Heroys, şeful Statului Major al armatelor ruse de pe frontul român."
 
Gheorghe Gh. Mârzescu, Fapte şi Impresii zilnice (1917 -1918), Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004
 
11[24] ianuarie 1918
Primesc dimineaţă pe domnii Bălănescu, Cudalbu, Duperex, Căruntu, prof. Coroi, Vernescu, doamnele Olga Sturdza şi Filitti, domnul Hette şi dr. Minovici.
La Consiliu, la ora 11 ½ la Brătianu, asistă şi Pelivan, directorul [ministrul] Afacerilor Străine din Basarabia şi dr. Cazacu.
Al. Constantinescu comunică din Odessa că la manifestaţia de acolo prin propaganda lui Rakovski, au participat şi vreo 80 de răniţi de la Spitalul No. [loc liber în text]. Doctorul Carnabel i-a împiedicat prima dată şi a fost ameninţat de bolşeviştii noştri. Dintre răniţi spuneau că spitalul nu este închisoare.
De la Galaţi se stabileşte că au fost 68 de răniţi şi trei morţi.
S-a hotărât ca Prezan să facă un ordin de zi către trupe, în care, după cererea lui Pelivan, se trece că armatele române au intrat în Basarabia după cererea comandamentului rus şi conform cu dorinţa Sfatului Ţării. (1) Se garantează că oştile române nu vin cu vrăjmăşie şi cu spirit de cucerire, ci pentru restabilirea ordinii, fără a lovi în drepturile şi libertăţile câştigate prin revoluţie, fără nicio pornire împotriva vreunei naţionalităţi sau religii. Ele se vor retrage de îndată ce ordinea va fi restabilită şi Republica Moldovenească va putea să o menţină.
Vintilă Brătianu propune a se face un apel către poporul rus, arătând încrederea ce am avut în el când am format depozitele în ţinuturile arătate de el şi aprovizionările ce am asigurat armatei. Vintilă şi Mişu Cantacuzino sunt însărcinaţi cu redactarea apelului.
Take Ionescu lipseşte de la Consiliu fiind bolnav, Greceanu, Cantacuzino şi Delavrancea, după Consiliu, merg să facă raportul.
Victor Antonescu telegrafiază că Clemenceau şi Pichon aprobă actul de energie al României cu ocuparea Basarabiei, cel mai bun răspuns la arestarea lui Diamandi.
Proprietarii de pe Prut (basarabeni), precum Ciutureanu, fost judecător, Pretcu, Stavri, şi alţii cer apărarea proprietăţilor cu trupele române. La Bălţi, bolşeviştii au arestat pe păzitorii depozitelor noastre.
Vintilă ne dă broşura intitulată Pentru Neam (2), prin care se arată ce bine se dovedeşte că am intrat în război alături de puterile Antantei. Broşura e redactată de Vintilă şi Duca, cu observaţii de-ale lui Morţun.
Galip, expunând lui Vasiliu, şeful de cabinet al lui Brătianu, părerea de rău că Ucraina face pace, adaugă: d’ailleurs, la Roumanie est habituée à être trahie. [de altfel România este obişnuită să fie trădată]
După dejun primesc pe doamnele general Cottescu şi Olga Sturdza în chestia orfanilor.
De la 5 la 6 Comisiunea cu lemne la Casa Pădurarilor. La 6, la generalul Iancovescu în chestia seminţelor de zarzavaturi şi schimbului de vite în parcurile armatei. Întâlnesc pe Duca ce caută vizibil să rămână singur cu Iancoveascu... De la Iancovescu şi colonelul Stere aflu că eşaloanele prime trimise în Basarabia au fost bătute în jurul Chişinăului şi respinse până la Prut.”
(1) În noaptea de 10/11 [23/24] ianuarie 1918, Divizia a 11-a de infanterie şi Regimentul 2 Roşiori, sub comanda generalului Ernest Broşteanu, au pătruns în Basarabia oprindu-se pe linia Leova-Vorniceni-Verzeni-Cebanca (vezi Marin C. Stănescu, Armata română şi unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România 1917 - 1919, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1999, p. 68)
 

 
(2) Care va furniza material acuzator împotriva guvernului Brătianu în discursul deputatului Lascăr Antoniu rostit în Adunarea Deputaţilor la [13] 26 iunie 1918: „Dovada culpei lor o găsiţi în broşura Pentru Neam a d-lui Vintilă Brătianu, broşură apărută în urma dezastrului: Am suferit desigur lipsuri: Armata noastră având să lupte din prima zi cu trupe care aveau doi ani de încercare, apoi lipsa de mitraliere suficiente, de artilerie şi mai ales de artilerie grea, şi, în sfârşit, unele mijloace atât de utile războiului modern, ca aeroplane şi aerostaţie... Aceste trei lipsuri au fost desigur slăbiciuni, care au făcut ca jertfele armatei noastre să fie mai mari decât cele necesare.”
 
Gheorghe Gh. Mârzescu, Fapte şi Impresii zilnice (1917 -1918), Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004

 
 
"11[24] ianuarie 1918
Ştiri din Galaţi arată că bombardarea artileriei ruseşti în retragere a ucis trei oameni şi a rănit mai mult de şaizeci. Au trebuit trei zile pentru restabilirea ordinei. O parte din ruşi, cu tunuri, s-au predat germanilor, care i-au pus să lucreze la şanţuri.
La Suceava patrule austriece au înaintat, pe urma ruşilor care se retrag, până la vechiul hotar românesc.
Ştirbei se plânge că în ordinul de zi al lui Averescu [de la 1/14 ianuarie] nu e vorba nici de Rege. Ordinul a fost dat când el era în concediu, şi anume pentru a lovi în francezi, care îl depreciau preferând pe Grigorescu.
Lapedatu îmi spune că la Kiev, ardelenii sunt rugaţi să păzească depozitele ucrainienilor. Soldaţii ruşi iau şubele ce li se dau şi fug.
Mulţi soldaţi maximalişti recunosc că ar fi fost mai bine să apere hotarul decât să scalde în sânge oraşul, dar o fac luaţi de curent şi sub impresia fricii.
E sigur că în automobilul care îl transporta la Chişinău a fost împuşcat generalul Necrasov, care conducea operaţiile contra rebelilor, şi ofiţerii care erau cu dânsul.
Ştirbei mă asigură că germanii n-au trimis, direct sau indirect, nicio propunere Regelui sau Guvernului, pe care-i tratează dispreţuitor. El crede numai pentru luna februar într-o ofensivă pe frontul de Vest. Nu i se pare că Germania ar avea mare profit să atace Moldova până în primăvară.
Ştiri despre greve în Austria şi Ungaria, dar comunicatul german asigură că s-a reuşit a le potoli. Şi Regele Saxoniei şi miniştrii săi vorbesc de pacea cu garanţie, de pacea asigurată, cu toate protestările Parlamentului său."
Nicolae Iorga, Memorii, vol. I

 
 
"10/23 ianuarie 1918
 
Ziarul basarabean Cuvânt Moldovenesc arată că în interesul ordinii şi pentru paza depozitelor şi a liniei ferate, Sfatul Ţării a chemat trupe aliate: ucrainiene, sârbeşti, cehoslovace, ardelene şi româneşti, care să fie la dispoziţia directorilor (miniştrilor). Aliaţii recunosc independenţa basarabeană; ei promit a nu se amesteca în politica ţării şi a evacua Basarabia la cea dintâi cerere a guvernului ei.
Tulburările din Austria au luat proporţii mari, lucrătorii care suferă de lipsă de hrană au încetat lucrul în multe locuri; ei au publicat energice cereri de pace şi au înştiinţat autorităţile despre consecinţele ce ar urma dacă nu ar căpăta-o. La Praga muncitorimea cehă a declarat greva generală. Într-o dimineaţă s-a făcut o demonstraţie populară la care au participat cam o sută de mii de persoane; ziarele nu au apărut în acea zi; teatrele şi cinematografele s-au închis. În Budapesta a început greva generală; numărul greviştilor se urcă la o sută de mii, iar pe de altă parte se afirmă că aproape trei sute de mii au încetat lucrul.
Într-o mare luptă navală care a avut loc lângă Dardanele, Breslau, unul din cele două vase germane atât de temute din serviciul Turciei, a fost scufundat, iar Goeben a fost rău stricat şi se află sub grindina aeroplanelor. Englezii au pierdut numai două vase mici." (1)
(1) La 20 ianuarie 1918 toată presa a anunţat scufundarea crucişătorului uşor otoman Midili (4.500 tone) şi avarierea crucişătorului greu Yavuz Sultan Selim (23.000 tone) în condiţiile în care cele două nave au intrat într-un câmp de mine britanice din apropierea insulei Imbros. Midili s-a scufundat după ce s-a lovit de cinci mine, iar Yavuz Sultan Selim a fost avariat lovindu-se de trei mine, dar a reuşit să se întoarcă în strâmtoarea Dardanele şi să fie dus într-un doc uscat pentru reparaţii. Din echipajul lui Midili au supravieţuit doar 133 de oameni, 330 au murit. Britanicii au pierdut două nave mici: monitorul Raglan şi M28. Toată lumea îşi amintea însă că cele două nave aparţinuseră Germaniei, Midili se numise Breslau, iar Yavuz Sultan Selim se numise Goeben, şi fuseseră protagonistele unei spectaculoase urmăriri fără precedent în analele istoriei de către flota britanică în zilele de 4 -10 august 1914, când au reuşit să se salveze ajungând la strâmtoarea Dardanele şi au fost primite în instalaţiile portuare de la Constantinopol. Vestea că Germania a făcut cadou cele două nave Imperiului Otoman, în locul a două nave mari construite în Marea Britanie şi plătite acesteia, dar confiscate de Royal Navy în primele zile ale lui august, a declanşat un val de entuziasm popular graţie căruia liderii otomani au decis ca imperiul lor să se alăture cu prima ocazie Puterilor Centrale în războiul care tocmai începuse. De menţionat că viitorul mare amiral Karl Doenitz (1891 – 1980) şi-a petrecut primii ani de carieră militară (octombrie 1912 – septembrie 1915) la bordul lui Breslau-Midili.
Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 1
 
„22 ianuarie 1918
Şeful delegaţiei ucrainiene [Galip] ne-a comunicat următoarea informaţie: delegaţii ucrainieni de la Brest-Litovsk au primit deplină autoritate să negocieze pacea cu Puterile Centrale. El insistă asupra redeschiderii relaţiilor economice şi cer să schimbe produsele manufacturiere pe hrană în Ucraina. Guvernul de la Kiev, neavând armată şi fiind obligat să-şi folosească slabele forţe ale poliţiei împotriva maximaliştior, nu poate rezista presiunilor exercitate de Puterile Centrale.
Conform spuselor domnului Galip, Ucraina, chiar şi după încheierea păcii, se va strădui, pentru salvgardarea viitoarelor interese, să se menţină în bune relaţii cu Aliaţii, să acţioneze (având consimţământul lor) şi să limiteze la minimum hrana care va fi trimisă la inamic. Domnul Galip a mai declarat că Ucraina va facilita alimentarea românilor şi mutarea armatelor naţionale – cehă, sârbă şi transilvăneană.
Este îndoielnic faptul că Ucraina, admiţând că este sinceră, va fi capabilă să-şi pună în aplicare intenţiile, ţinând cont de starea actuală de anarhie şi de influenţa Germaniei.
Domnul Brătianu, căruia domnul Galip i-a mai făcut declaraţii similare, declară că situaţia din România s-a înrăutăţit foarte mult şi enumeră următoarele puncte:
1. Izolarea României prin distrugerea legăturilor de cale ferată, care ar deveni completă în cazul în care Ucraina încheie pace;
2. Conflictul dintre trupele române şi o parte din Armata a 6-a rusă, care a bombardat oraşul Galaţi;
3. Ultimatumul din partea Armatei a 9-a rusă adresat guvernului român, pentru a obţine libera trecere a armelor şi bagajelor în scopul de a face joncţiunea cu trupele maximaliste din Rusia. Atitudinea acestor trupe este rezultatul ordinelor primite de la Krîlenko;
4. Rezistenţa – din partea unei părţi a populaţiei şi a trupelor maximaliste – faţă de trupele române (care trebuiau să ocupe căile ferate din Basarabia) şi arestarea membrilor români ai comisiei interaliate de la Chişinău.
5. Impresia, într-un sens favorabil păcii, făcută asupra opiniei publice de aceste întâmplări şi posibilitatea unei contracarări la următoarea reuniune a parlamentului.
Există o disensiune între miniştrii liberali şi cei conservatori. O notă tocmai i-a fost prezentată regelui; membrii conservatori ai guvernului afirmă în ea că, în niciun caz, o pace separată nu va fi încheiată în mod oficial.”
 
Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note, Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012
 
 
6[19] ianuarie 1918
Amiralul Bălescu îmi arată ce s-a lucrat şi ce s-a petrecut la Brăila [Convenţia de la 1/14 ianuarie]. Multă lume se strânsese ca să vadă pe delegaţii români. Nu s-a strigat Trăiască armata română, dar bărbaţii salutau, femeile se uitau cu cea mai simpatică dorinţă de a vorbi, iar dintre copii câte unul striga Ura, pentru a se ascunde apoi de urmărire. În cursul plinbării propuse alor noştri, şi din care o parte s-a petrecut pe jos, era atâta îmbulzeală încât germanii au propus să se desfacă grupul, care atrage prea mult atenţia. Ordonanţele, intrând în prăvălii, au putut auzi pe unii evrei spunând că sunt mulţumiţi şi nu doresc nimic alta, iar pe români plângându-se că e rău. A doua zi li s-au îngustat cărările.
Primirea a fost bună amiralul german spunea că are necontenit la dânsul pe Goethe şi pe Shakespeare. Hranilovici, fost ataşat militar la Bucureşti, vorbea de vântul de pace ce i se pare a bate şi era de părere că Austria, deosebindu-se poate de aliatele ei, are situaţia cea mai uşoară, fiind gata oricând a relua legăturile, ca una ce nu doreşte să ia nimănui nimic. Paşa turcesc tot întreba, obosit dacă va fi pace şi făcea gesture de nrăbdare faţă de importunările bulgăreşti.
Când Serafimov bulgarul a venit, cu un imens dosar, să se plângă contra românilor şi ruşilor, care calcă armistiţiul, amiralul Bălescu a obiectat că asemenea discuţii privesc pe comandanţii supreme şi că el nu le poate angaja cu nimeni. Îndată prezidentul delegaţiei celeilalte a făcut să tacă pe biatul om, care aştepta aşa de mult de la documentele lui.
De la început până la sfârşit – ruşii aprobând fără rezervă (căci Şcerbacev a trimis petovarăşi după ce totul era terminat…) – ai noştri s-au ţinut în marginile discuţiei pur militare, evitând tot ce era politic şi afirmând că orice reluare de legături culturale şi economice presupune o pace care nu s-a încheiat încă. Incercările de a-i prinde în armistiţiul de la Brest- Litovsk au fost zadarnice ; ignorându-l ei au declarat că nu cunosc decât pe cel de la Focşani. La facerea rezervei de aprobare, din partea mandatarilor, pentru singurul lucru dobândit, o linie de demarcare imaginară pe Marea Neagră, Bălescu a protestat ; i s-a spus că trimişii au numai sarcina de a negociaverhandeln [în lb. germană] şi nu şi de a încheia. Au încercat ceilalţi să-l facă a recunoaşte că n-are plenipotenţă ; el a afirmat că, pentru ce a fost delegat are. Au vrut să scoată din expunerea părerii lor separate menţiunea dorinţei relaţiuni culturale şi economice ; el a făcut să fie introdusă.
Ai noştri au convingerea că au luat de la început şi au păstrat ascendenţa. Au refuzat masa comună, fotografierea…
Lapedatu (1) vine din Moscova. Banca Naţională îşi are depozitul în pivniţele Kremlinului, unde n-au pătruns, în lupta de acum două luni, maximaliştii, din cauza intervenţiei patriarhului Tihon, care făgăduise, în caz de înfrângere a cadeţilor, să-i facă a evacua cuprinsul locului sacru. Documentele sunt la Cherson. Gârboviceanu păstrează la el capul lui Mihai Viteazul. În decembrie Lapedatu a cerut readucerea documentelor Academiei Române cu trenul american, aşa-zis de Cruce Roşie, care ne aducea arhiva Legaţiei, piesele secrete şi un transport de hârtie monedă.
Drumul n-a fost prea greu. La graniţa cu Ucraina, calea ferată fiind distrusă, a trebuit să treacă printr-o pădure. Lapedatu s-a alipit unor ofiţeri francezi, cu care era şi un căpitan rus în uniformă de soldat. Tovarăşii au apărut. Mâinile sus ! Căpitanul s-a executat cel dintâi (ca şi deunăzi, în Basarabia, un maior Trăilescu şi alt ofiţer al nostru). Un maior francez a încrucişat braţele. Erau să-l împuşte. Când s-a spus cine sunt călătorii, agresorii… au făcut scuze.
În Basarabia lupte prin gări. La Chişinău au fost dezbrăcaţi – spune altcineva – deputaţi de ai noştri, lăsaţi cu câte cinci ruble de om şi retrimişi cu un tren de marfă la Ungheni, unde ucrainienii gonau cu focuri de revolver pe maximalişti (aiurea în Rusia, tovarăşii caută în trenuri pe adversarii lor, în râsetele călătorilor).
Lapedatu a văzut trecând trupe româneşti, între care un regiment de grăniceri, peste Prut.
(1) Alexandru Lapedatu (1876 – 30 august 1950, la Sighet), istoric şi om politic. Secretar al Comisiei Monumentelor Istorice. Din august 1917 până în ianuarie 1918 a însoţit tezaurul României la Moscova. Ulterior ministru la Cultelor în guvernările liberale.
 
Nicolae Iorga, Memorii, vol. I

 
 
"5/18 ianuarie 1918
Generalul francez Lacroix (1) într-o broşură publicată de curând expune într-un chip luminos toată campania României şi greutăţile de neînvins pe care le-a trecut. Sforţarea română, zice el, a sfărâmat formidabilul atac al germanilor, ausro-ungarilor, bulgarilor şi turcilor. Nu a fost sacrificiu la care România să nu fi consimţit cu bravură ca să-şi îndeplinească integral rolul care i-a fost dat. Ea şi-a pus armatele, copiii, averea, şi viitorul ei în balanţa Aliaţilor. Ea a rezistat multă vreme, cu propriile ei mijloace, la adversari mult mai numeroşi. România s-a arătat demnă de trecutul ei şi de nobilele ei tradiţiuni de cavalerească vitejie. Ea a avut să sufere odată mai mult încercarea nefericirii şi merită de pe acum să vadă realizarea apropiată a legitimelor ei aspiraţii naţionale.
(1) Henri Lacroix (1844 - 1924) general francez, autor a numeroase studii de istorie militară despre Marele Război, printre care şi L’effort de la Roumanie, Paris, Felix Alcan, 1917. Vezi foto luată de pe net.
Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 1

 

„4 [17] ianuarie 1918
Invitat la dejun de Brătianu. Am trecut mai întâi pe la Berthelot, pentru a primi Crucea de Război. Azi l-am găsit mai liniştit. A voit să-mi explice enervarea lui de ieri, prin vorbele care umblă din gură în gură, că ar fi o mare duşmănie între mine şi el, din cauză că Aliaţii nu ne dau ajutoare.
I-am spus că face rău a se lua după ce se spune. Eu nu mă ocup de zvonurile care circulă şi nici nu citesc ziare.
Revenind asupra întreţinerii de ieri a trebuit să convie la urma urmei că situaţia militară în România nu mai poate să depindă de ceea ce voim sau vom voi să facem noi, ci numai de intenţiunile şi hotărârile inamicului.
La Brătianu am găsit Consiliu de miniştri şi am fost chemat să iau şi eu parte.
Am repetat cele spuse ieri şi cuvintele mele au fost foarte favorabil primite.
S-a hotărât a se trimite trupe în Basarabia, ştiindu-se că o rezistenţă serioasă [împotriva germanilor] nu se poate organiza.
Mai sunt miniştri care mai înclină spe o ultimă rezistenţă, într-o poziţiune extremă.
Am spus că este de competenţa guvernului să judece şi să hotărască dacă această jertfă va găsi compensaţiuni, chiar dacă din punctul de vedere militar nu va duce la niciun rezultat.
La masă era şi d-na Brătianu; convorbire asupra Rusiei: revoluţie, mentalitate, psihologie, Tolstoi, Korolenko etc...
După-masă am făcut pace cu d-na Brătianu. Mi-a spus că îi pare bine că mă vede în casa domniei-sale şi eu i-am spus că-mi pare bine că o aud spunându-mi aceasta şi că aş dori să am o întrevedere mai lungă cu d-sa.
Cu Brătianu am vorbit mai mult. Impresia lui este că germanii vor primi pacea fără a separa dinastia de ţară şi cu integritatea teritoriului, exceptând Cadrilaterul.
Nu trebuie grăbit pentru a obţine consimţământul Aliaţilor; eu am spus că nu trebuie nici prea întârziat, pentru a nu ne da cu totul pe mâna duşmanului.
El mai vede încă o dificultate: pregătirea spiritelor şi mai cu seamă a oamenilor politici, în special parte din conservatori fiind foarte intransigenţi.
După-masă am avut iarăşi o întrevedere cu Mihail Cantacuzino, de aproape două ore. Este o mare luptă în sufletul său. Cel puţin am această impresie. Pe de o parte nu se poate despărţi de idea de a fi cu Aliaţii, iar pe de altă parte nu se împacă deloc cu ideea de a fi de altă părere cu mine, pe o chestiune atât de importantă.
Care din aceste două idei va ieşi biruitoare nu pot să prevăd. Pare totuşi a înclina spre mai puţină intransigenţă. Înainte de plecare am văzut şi pe generalul Petala, care a venit în tren la mine. Foarte războinic: trebuie să facem orice sacrificii pentru a nu ne pune rău cu Aliaţii.
Acelaşi cântec prin urmare. Dacă nu-ţi dai şi ultima suflare, pierzi tot ce ai făcut, ba eşti chiar privit ca lâcheur!
Trebuie a ne mai mira că spiritul general începe a fi contra francezilor? Este trist, dar faptul este acesta!
După ultimele explicaţiuni am avut impresia că Petala s-a mai calmat. Este însă mult sub influenţa generalului Grigorescu, care de altfel nu ştie dacă are o convingere în adevăr personală.”
Al. Averescu, Notiţe zilnice din război, Editura Militară, Bucureşti, 1992, vol. 2

 
 
17 ianuarie 1918
Am fost vizitaţi de delegaţii ucrainieni, domnul Galip (1), subsecretar de stat la Departamentul Afaceri Străine, şi domnul Golicynsky, director la Ministerul Finanţelor. Conform afirmaţiilor domnului Galip, situaţia ar putea fi rezumată după cum urmează:
1. Conform opiniei publice, ucrainienii nu se consideră legaţi [de Rusia] prin niciun fel de tratate cu originea în sistemul ţarist;
2. Ucraina nu mai poate continua lupta, deoarece nu are armată. Referitor la conferinţa de la Brest-Litovsk, poporul ucrainian doreşte atât de mult pacea, încât ar fi imposibil pentru guvern să acţioneze în direcţie contrară, cu atât mai mult cu cât bolşevicii au încheiat pacea [armistiţiul] cu trupele austro-germane;
3. Guvernul ucrainian recrutează trupe prin înrolări voluntare pentru a menţine ordinea în interior, pentru a lupta împotriva bolşevicilor şi a garanta independenţa ţării împotriva străinilor;
4. Ucraina nu va admite amestecul din partea altor state ruse în afacerile ei interne şi va respecta la rândul ei independenţa acelor state (totuşi domnul Galip a adăugat că ţara sa nu exclude posibilitatea unei legături federale cu celelalte regiuni ale Rusiei şi că a încearcat să intre chiar în legătură cu Uniunea Sudului Rusiei şi, de asemenea, cu Basarabia);
5. Ca rezultat al condiţiilor interne şi al legăturilor cu statele străine, situaţia economică şi financiară a Ucrainei este gravă.
Pe urmă domnul Galip a formulat următoarele cereri:
1. Independenţa Ucrainei să fie recunoscută de către marile puteri ale Antantei, iar reprezentanţii lor diplomatici să fie numiţi la Kiev.
2. Antanta să ajute financiar guvernul ucrainian;
3. Antanta să faciliteze trimiterea de bunuri manufacturiere spre Ucraina.
În timpul conversaţiei, domnul Galip a recunoscut că poziţia [situaţia] militară din Rusia se va schimba în întregime dacă forţele aliate vor fi trimise în Rusia, Aliaţii putând deveni astfel stăpâni peste legăturile cu Vladivostok şi ajungând la o înţelegere cu Turcia şi Bulgaria, ţări ai căror reprezentanţi au arătat la Brest-Litovsk o anumită reţinere la adresa Germaniei şi Austro-Ungariei.
Le-am spus atunci domnilor Galip şi Golicynsky că le vom răspunde în urma deliberării. În consecinţă i-am convocat în această dimineaţă şi le-am declarat următoarele:
1. Puterile Aliate cer ca Ucraina, care, în prezent nu este capabilă să intre în război, să fie de acord a nu încheia pace separată. Le-am atras atenţia delegaţilor ucrainieni asupra faptului că acest angajament era deja cuprins cu claritate într-o notă adresată de guvernul lor ambasadelor Aliaţilor din Petrograd, prin care se menţiona faptul că Ucraina nu intenţiona să încheie o pace separată, ci va participa doar la o pace generală, cu deplinul consimţământ al Antantei.
2. Guvernul ucrainian nu va intra în relaţii economice cu inamicul
3. Autorităţile ucrainiene vor organiza, împreună cu misiunile miltare aliate, o armată destul de puternică nu numai pentru menţinerea ordinii interne, ci şi pentru a garanta securitatea ţării împotriva atacurilor externe.
4. Guvernul ucrainian va intra în legătură cu alte state autonome din Rusia, de asemenea şi cu România, astfel încât să fie capabil să opună o puternică rezistenţă Imperiilor Centrale, care sunt adversarii naturali ai principiului naţionalităţilor, fapt care a fost confirmat, de altfel, de negocierile de la Brest-Litovsk.
5. Guvernul ucrainian să fie de acord să faciliteze trimiterea de alimente spre România şi să fie înfăptuiţi paşii necesari pentru a asigura un serviciu normal, regulat pe calea ferată, împteună cu guvernele din Basarabia şi România.
De asemenea considerăm că este de datoria noastră [a reprezentanţilor diplomatici ai Antantei] să protestăm în privinţa declaraţiei domnului Galip referitoare la tratatele sistemului ţarist. Îi atragem astfel atenţia asupra faptului că Puterile Aliate nu au intrat în război dintr-o raţiune care îi interesa pe ţar şi pe guvernul său, ci la cererea Rusiei, din cauza unei mici populaţii slave (2) pe care Germania ar fi zdrobit-o; războiul declanşat de Puterile Centrale, a fost susţinut de Aliaţi pentru apărarea principiului naţionalismului în conformitate cu sentimentele poporului rus. În consecinţă, puterile Antantei au tratat, prin intermediul guvernului imperial, cu întreaga Rusie, iar principiile fundamentale ale acestui tratat ar trebui acceptate, fiind şi recunoscute de către toate statele Rusiei, şi în special de către Ucraina.
Noi am mai declarat, de asemenea, că atitudinea Puterilor Aliate faţă de Ucraina în privinţa recunoaşterii independenţei ei, a oferirii unui ajutor financiar şi în domeniul cooperării militare, depinde de răspunsul pe care ar trebui să-l primim referitor la cele cinci mai sus menţionate stipulaţii. Ministrul francez a adăugat că are, începând cu acest moment, autoritatea de a recunoaşte independenţa Ucrainei şi că este gata să facă acest gest imediat, bineînţeles cu condiţia ca răspunsul delegaţilor să se dovedească satisfăcător.
Domnul Galip ne-a spus că el nu are autoritatea necesară pentru a-şi lua angajamentele solicitate şi că va telegrafia Radei.
Declaraţiile delegaţilor ucrainieni sunt conforme cu informaţiile primite de la agenţii Aliaţilor de la Kiev, dovedind că Antanta nu se poate aştepta în prezent la niciun ajutor real din partea Ucrainei. Ne puteam aştepta să câştigăm timp, astfel încât Aliaţii să aibă o şansă de a ameliora condiţiile generale de pe front. Ne-am exprimat din nou părerea că singurele mijloace de a pune atitudinea Ucrainei în acord cu interesele noastre ar fi trimiterea de forţe interaliate în Rusia, în condiţiile deja menţionate. Guvernul român se afla sub aceeaşi impresie după o întâlnire avută cu delegaţii ucrainieni.
 Prim-ministrul Brătianu a telegrafiat tutror ţărilor aliate un protest împotriva arestării ministrului Diamandy. Ne-am gândit că o politică înţeleaptă a guvernelor noastre ar fi ca ele să arate simpatie faţă de România în această problemă.
Noi, reprezentanţii Puterilor Aliate în România simţim că este de datoria noastră să declarăm că agenţii maximalişti sunt vinovaţi de trădare politică şi militară, pecum şi de comiterea unor crime monstruoase. Ei le livrează duşmanilor noştri material de război, primind în schimb alcool şi comit crime, incendii, prădăciuni şi crime de nedescris împotriva femeilor. După ce au folosit deja cea mai mare parte a resurselor ţării, ei extind condiţiile de foamete prin distrugerea sălbatică, fără motiv, a depozitelor de hrană din Moldova şi Basarabia. (subl. S.C.)
1) Artheme Galip, diplomat ucrainian, după eşecul statului ucrainian s-a refugiat în Franţa unde în anii 30 a devenit cunoscut pentru preocupările sale legate de ocultism.
2) Aluzie la faptul că declanşarea Marelui Război în august 1914 se făcuse în urma atacării Serbiei de către Austro-Ungaria sprijinită de Germania.

Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note, Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012
 
"4[17] ianuarie 1918
Generalul Petala vine la mine, speriat de curentul pacifist germanofil. El s-ar întinde până sus în lumea miniştrilor, între care unul ar fi spus că odată ce nemţii nu mai cer plecarea Regelui, nu vede de ce n-am negocia cu ei.
Şi Regele i se pare zguduit. Vorbind cu o doamnă, ar fi spus că totul nu atârnă de dânsul, ci şi Guvernul are răspunderea lui – Guvernul care, la aniversarea nunţii le-a vorbit, prin Ion Brătianu, „ca unor copii.” – Dar Maiestatea Voastră spusese, de două ori, acum câteva zile, că mai bine îşi taie mâna decât să iscălească pacea separată. Regele ar fi dat din umeri jenat.
Regina, influenţată, ar fi de părere să vorbim de o armată gata de luptă numai spre a exercita o presiune asupra inamicului.
Generalii şovăiesc. Grigorescu şi Greceanu s-au înscris la conservatori. În schimb, azi, Averescu e la masă la Brătianu.
El, Petala, e de părerile generalului Berthelot. Bănuieşte însă că ar fi vorba ca, făcând pacea cu germanii, să fim lăsaţi a ne recuceri Dobrogea de la bulgari. I se pare că e mai uşor a lucra contra acestora în unire cu armata lui Sarrail, care ar fi acum la refacere şi creştere.
Pomeneşte zvonul, lansat de cei din Partidul Muncii, că ei, Petala, Averescu şi Cristescu, le-ar fi câştigaţi. Iancovescu a venit să-l întrebe. A răspuns că zvonul e ridicol.
Duca îmi aduce nişte scrisori suedeze de tradus. E contra aventurii sacrificiului suprem. Berthelot, „confruntat” cu generalii noştri, ar fi părăsit ideea că putem menţine singuri frontul. Brătienii n-ar fi pacifişti (o, greutatea de a prinde de la aceşti oameni ceva de care să poţi fi sigur!) Va veni mâine să-mi explice ce se găteşte în Basarabia.
Stere e, pentru majoritatea celor fără ocupaţie din Iaşi, prevăzătorul, omul situaţiei – el şi „municiştii lui!”. Societate neserioasă şi lipsită de orice putere de a deosebi lucrurile şi de înţelege oamenii... Scârbă-ţi este că mai trăieşti în mijlocul lor...
De fapt Diamandy a fost arestat; apoi i s-a dat drumul (1). Alte ştiri lipsesc.
Deşi Petala spune că Averescu n-a demisionat, ci are numai un concediu de douăzeci de zile pentru motive de sănătate, mi se afirmă că aceasta ar fi numai forma la care s-a oprit după respingerea demisiei sale."
1. Eliberarea ministrului plenipotenţiar român Constantin Diamandy (1868 -1931) care fusese arestat din ordinul guvernului bolşevic la 1/14 ianuarie 1918, s-a făcut în urma protestului colectiv al întregului corp diplomatic acreditat la Petrograd. Ulterior diplomatul român a fost expulzat.
Nicolae Iorga, Memorii, vol. I

 
 
"16 ianuarie 1918
Autorităţile din Basarabia şi-au exprimat îngrijorarea faţă de trupele române trimise acolo spre a menţine ordinea şi a proteja căile ferate şi depozitele de hrană de bolşevici, iar noi (1), la cererea lor, am aprobat următoarea garanţie scrisă:
Aceasta este o măsură pur militară, iar singurul ei scop este de a garanta funcţionarea normală a unui serviciu pentru frontul ruso-român, în conformitate cu regulile stabilite în ţările beligerante. Ea nu va putea aşadar afecta în niciun mod politica actuală sau viitoare a Basarabiei."
(1) Reprezentanţii diplomatici ai Antantei.

Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note, Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012

 
 
"3[16] ianuarie 1918
Întrunire la d-l Brătianu: generalii Berthelot, Prezan, Iancovescu, Grigorescu şi cu mine.
Chestiunea de discutat era dacă trebuie să trimitem sau nu trupe în Basarabia pentru a păzi depozitele de acolo şi căile ferate.
Pe de altă parte, este necesar ca operaţiunea de ocupare să se facă cu forţe suficiente, pentru ca ea să nu fie compromisă, iar pe de alta, este de avut în vedere că după plecarea ruşilor, trupele noastre vor trebui să ocupe întreg frontul de la Galaţi la Noua Suliţă.
Am arătat că ocuparea unui asemenea front cu forţele de care dispunem nu este ceva serios şi de aceea cred că se pot duce în Basarabia oricâte trupe se va crede [de cuviinţă], căci nu schimbă nimic în ceea ce priveşte organizarea rezistenţei noastre, care tot aceeaşi va fi, cu o divizie mai mult sau mai puţin.
Generalul Berthelot a voit să demonstreze că noi putem organiza o rezistenţă serioasă cu o dispersare a forţelor, cu atât mai mult cu cât pe de o parte forţele inamice din faţa noastră sunt în dezorganizare completă, iar pe de alta, transportul de forţe noi ar cere un timp îndelungat.
Ei au pus două luni pentru a lua 12 divizii de pe frontul oriental şi, în orice caz transportul unei divizii cere 15 zile.
Am rămas foarte uimit de cele spuse de generalul Berthelot şi am intrat în oarecari detalii cu el, punându-l într-o penibilă încurcătură.
Am discutat mai întâi transportul. I-am pus chestiunea: ce randament atribuie unei căi ferate? N-a ştiut să-mi răspundă. L-am ajutat. Am ajuns la 16 trenuri pe zi. L-am întrebat atunci câte trenuri crede că are o divizie; a răspuns că 60. I-am spus atunci că socoteala este simplă şi foarte departe de 15 zile.
Mi-a obiectat că sunt mişcări preparatorii, îmbarcarea, debarcarea etc. I-am admis un oarecare timp mort, nu însă de 10 zile şi în orice caz el este atribuit numai primei divizii.
Atunci ca să mă convingă, mi-a spus că: l’état major français compte 15 jours, et ce ne sont pas des imbeciles. [cei de la statul major contează pe 15 zile şi nu sunt imbecili.]
I-am răspuns că dacă întrebuinţăm des gros mots, toute discussion est impossible. [cuvinte mari orice, discuţie este imposibilă.]
S-a mai potolit.
I-am explicat apoi că apărarea frontului nostru cu forţe puţine ar duce la o dispunere în cordon.
Mi-a răspuns că trebuie numai o linie de supraveghere şi în spate rezerve eşalonate în adâncime.
I-am spus că pierde din vedere configuraţia geografică a ţării. Nu avem adâncime proporţională cu extensiunea frontului şi reţeaua de comunicaţiuni nu este de natură a favoriza o astfel de manevră.
I-am atras atenţia şi asupra situaţiunii inamicului, amintindu-i că bazaţi pe aceleaşi izvoare, acum câtva timp, cei de la misiunea franceză, în special colonelul Pétin, se tmeau de un atac, sau prin Bucovina, sau pe la Galaţi şi tocmai atunci în realitate germanii pregăteau atacul contra Italiei, fără a se şti de el.
Mi-a răspuns: on le savait!! [se ştia]
Nu am voit să relevez această afirmaţiune extraordinară şi desigur nu de natură a întări simpatiile dintre francezi şi italieni.
Am arătat, în fine, că trupele nu sunt în stare să execute mişcări repezi, din cauza stării cailor şi a încălţămintei.
Aici generalul Berthelot a avut un fel de explozie. A strigat că sunt 60 de mii de perechi de bocanci la Nicolaev şi noi ne văităm de încălţăminte.
Ou sont Monsieur le Ministre ces chaussures? [unde sunt, domnule ministru, aceşti bocanci?]
În furia lui a aruncat nişte hârtii pe masă, strigând: je suis navré! [sunt consternat]
I-am răspuns: toate acestea nu schimbă faptul că soldaţii nu sunt încălţaţi.
Am rămas cu desăvârşire edificat că este un impulsiv, absoult necunoscător al meseriei.
Lând cuvântul, generalul Grigorescu a început prin a spune că noi am convenit odată că trebuie să ne ţinem cuvântul faţă de Aliaţi şi este mirat cum de generalul Averescu şi generalul Iancovescu mai fac obiecţiuni. O ieşire curioasă şi prost dezvoltată.
Am răspuns pur şi simplu că niciodată nu am fost întrebat asupra părţii politice a situaţiunii noastre. Convingerea mea este că am fost întrebat exclusiv asupra chestiunilor militare şi atunci când aceste chestiuni erau în strânsă legătură cu cele politice, am pus întodeauna chestiunea a mi se arăta mai întâi care sunt vederile politice ale guvernului şi numai când am ştiut care sunt acele vederi, am arătat întru cât acţiunea militară este sau nu posibilă.
Am atras atenţiunea generalului Grigorescu că a spus că o măsură militară poate sau nu duce la bun sfârşit, nu înseamnă că ea nu se va executa dacă situaţiunea politică o va impune, chiar ştiind că se vor lega de ea mari sacrificii.
Impresiunea celor de faţă a fost că ieşirea lui Grigorescu s-a întors împotriva lui.
În cursul şedinţei a sosit o telegramă de la Petrograd, prin care se pune guvernului nostru un ultimatum.
I se impută că a arestat revoluţionari (militari) ruşi şi că a dezarmat trupe.
Se cere a se pune în libertate pe cei arestaţi, a se pedepsi cei care au făcut arestări şi dacă nu se va răspunde în 24 de ore, se vor lua măsuri militare în contra noastră.
Brătianu a răspuns că informaţiunile nu sunt exacte şi că s-au luat de noi numai măsuri de poliţie, pentru garantarea siguranţei şi bunurilor populaţiunii."

Al. Averescu, Notiţe zilnice din război, Editura Militară, Bucureşti, 1992, vol. 2

 
 
2[15] ianuarie 1918
La Brest Litovsk, germanii au fost siliţi de ruşi, care au vorbit de libertatea popoarelor, pe care ei nu le mai reţin, dar nu înţeleg să le dăruiască altei robii, să-şi dezvăluiască toate proiectele asupra Curlandei, Livoniei, insulelor din Baltica. Speriat, Kühlmann a ridicat şedinţa, protestând contra acestei „metode”.
Denize spune că de Crăciun i s-au servit Regelui cârnaţi.
- Dar am iscălit un decret care nu permite a se consuma carne proaspătă...
- S-au găsit pentru Maiestatea Voastră...
- Primesc, dar cu condiţia să se găsească atâtea mii de cârnaţi pentru ostaşii mei.
Şi cu toată mirarea şi greutatea – s-au găsit.
De sărbători Familia Regală însăşi i-a împărţit prin spitale.
„România”, precaută, apare tot cu pseudonime în loc de iscălituri. În fruntea celui dintâi număr din 1918, semnătura „Simion Ion”...
Take Ionescu publică scrisori din Japonia ale lui N. Xenopol, din care se vede că el îşi propusese, de fapt, un vast şi cuminte program de propagandă, pentru a influenţa opinia publică de acolo.
La Brăila s-a încheiat de „frontul român” – Şcerbacev şi Prezan – armistiţiul pentru Marea Neagră. Ai noştri au refuzat însă comerţul liber pe Mare şi pe Dunăre, în vederea „reluării legăturilor culturale şi economice”, cum voiau ceilalţi, care au cerut şi continuarea negocierilor la... Odessa.

Nicolae Iorga, Memorii
, vol. I

 
 
"Pe de altă parte, buna noastra Regină se adresează astfel către armată:
Ostaşii Mei!
Anul plin de dureri şi mareţie, plin de îngrijorare şi de speranţă, anul 1917 s-a sfârşit. Un nou an vine cu suferinţele şi bucuriile lui necunoscute şi Eu, Regina voastră, nu vreau să începeţi acest an fără ca să vă trimit cuvântul meu, oricât de departe aţi fi. Nu pot sa fiu cu voi în oricare clipă, în orice loc, în spitale, în tranşee, în satele îndepărtate, unde iarăşi veţi înfrunta singurătatea, zăpada şi gerul, dar vreau ca urarea mea plină de drag să ajungă la voi oriunde aţi fi şi de aceea am făcut Calendarul acesta pentru voi. [Calendarul Regina Maria pe 1918]. M-au ajutat şi alţii la alcătuirea lui, căci în zilele acestea de mare înfrăţire, fiecare doreşte să dea o parte din inima lui pentru voi. După multe luni de sforţări chinuitoare suntem tot departe de ţinta noastră, multe lupte şi mari jertfe ne mai aşteaptă, ceasul păcii şi al unirii n-a sunat încă, ci Eu vă cunosc, vitejii mei, şi ştiu că în sufletul vostru nu este şovăire. Istoria ţării noastre a fost scrisă cu sânge, de-a lungul veacurilor am suferit mult, pământul acesta a fost de multe ori cotropit, căminurile au fost distruse, femeile şi copiii au cunoscut foamea şi teama şi nenorocirea, dar ţara a rămas neînvinsă, neamul a rămas întreg, căci în tine, poporul meu, este o putere pe care n-o poate birui nici fierul, nici focul. Încă o dată luptăm într-un mare război pentru libertate şi dacă duşmanul a pătruns în ţara noastră, va veni ceasul când vom fi mai mari şi mai puternici fiindcă am ştiut cum să îndurăm jertfele şi să ţinem sus visul nostru de veacuri, visul nostru de aur!
Ostaşii Mei!
Aţi cunoscut amărăciunea retragerii şi jalea chinuitoare a drumurilor lungi, care vă duceau departe de casele voastre. Curajul şi puterea voastră de a îndura au fost puse la încercare de nenorocirile iernii, care părea fară de sfârşit. Cu o resemnare şi o răbdare mai presus de orice laudă aţi stat tari în faţa tuturor încercărilor şi niciodată o plângere sau un blestem n-a ieşit din gura voastră. De aceea cu atât mai glorioasă a fost vara, când refăcuţi după sforţări ce întrec puterile omeneşti aţi rămas hotărâţi în împotrivirea voastră dârza în faţa duşmanului, care, încrezător nebuneşte în puterea lui de neînvins, a încercat să smulgă de sub apărarea braţelor voastre cele din urmă fâşii ale ţării noastre. O! cu adevărat în ceasul acesta, ostaşii mei, aţi trăit vremurile strămoşilor voştri, în ceasul acesta lumea întreagă a recunoscut valoarea şi tăria voastră! Aţi sfărâmat furia năvălitorului şi v-aţi câştigat numele de eroi pe care istoria nu-l va uita niciodată! Inima mea care a suferit cu voi în ceasurile de umilinţă şi de nenorocire, care a plâns amărăciunile voastre şi a jelit la mormintele voastre, a bătut atunci de o mândrie sfântă şi aş fi voit cu mii de glasuri să aduc cântarea mea de mulţumire lui Dumnezeu! Nu m-am îndoit niciodată de vitejia şi credinţa voastră, însă ştiam grozăviile şi pustiirile războiului din zilele noastre. Cunoşteam mijloacele duşmanului, ura lui de moarte împotriva celor care înfruntă pofta lui de cucerire. Dar voi aveţi căminurile voastre, aveţi un steag şi un tron de apărat, aveţi visul vostru de veacuri, visul de aur! De aceea aţi stat ca un zid neatins de dezordinea vecinilor voştri şi aţi apărat cu piepturile voastre ţara aceasta, care este a voastră! Cu astfel de suflete sunt câştigate biruinţele şi sunt scrise faptele mari în istorie şi cu astfel de suflete naţiunile îşi câştigă libertatea şi unitatea, şi pentru noi, cu toate zilele de restrişte pe care le-am trăit, ziua biruinţei şi a împlinirii visului va veni! Deie Domnul ca anul cel nou pe care îl începem să vă aducă răsplata vitejiei voastre, deie Domnul ca să vă întoarceţi iarăşi la căminurile voastre, la inimile care vă aşteaptă şi la cei pe care îi doriţi. Viitorul este în mâinile lui Dumnezeu, însă binecuvântarea lui se va coborî asupra acelora care au rămas statornici în credinţa lor neclintită, biruind suferinţa şi durerea, neşovăind niciodată şi având înaintea ochilor numai sfârşitul cel mare. Îmi sunteţi dragi, ostaşii mei, şi sunteţi vrednici de iubirea mea."
MARIA
 
Apus Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 1, pp. 303 -304.
 
«Vrednic de însemnat este şi ordinul de zi al bravului general Averescu, care sună astfel:
Iubiţi Ostaşi ai Armatei a 2-a!
Intrăm în anul 1918 sub un cer posomorât. Împrejurarile au adunat nori groşi peste capetele noastre şi nu putem şti ce va scăpăra din ei, dintr-un minut într-altul, asupra ţărişoarei noastre scumpe. Faptele măreţe săvârşite însă de voi în cursul anului ce am trăit sunt o garanţie sigură că, orice ne aşteaptă în viitor, Armata a 2-a, prin solidaritatea ei neîntrecută şi prin spiritul ei de sacrificiu, mai presus de orice laudă, va şti a se menţine necontenit şi neclintit la înălţimea gloriosului ei trecut din acest război. De la prima împuşcătură, sentinelă neclintită în faţa duşmanului, după o retragere din cele mai grele, cum puţine cunoaşte istoria războaielor, de îndata ce flamurile voastre nu au mai fost descoperite, v-aţi oprit în faţa duşmanului, hotărâţi, cu fruntea sus şi braţul vânjos. Deşi istoviţi de oboseală, deşi bântuiţi de boli, deşi lipsiţi de cele trebuincioase, nu v-aţi mişcat din loc şi toate sforţările duşmanului au fost zadarnice, s-au izbit de liniile voastre ca de o adevărată stâncă. Cu baioneta necontenit spre pieptul duşmanului şi în bătaia neîntrerupta a tunurilor lui, aţi început, călăuziţi de comandanţii voştri şi numai de ei (1), de comandanţii voştri tot atât de scumpi vouă ca şi mie, să vă refaceţi, şi în trei luni în capăt aţi putut spune: Suntem gata, mai tari şi mai încrezători în izbândă ca oricând; aşteptăm numai semnalul pentru a rostogoli orice în calea noastră. Împrejurarile ne-au silit să mai întârziem, dar, când s-a dat semnalul, aţi dovedit cu prisosinţă că încrederea ce aveaţi în tăria voastră era întemeiată. Cu un avânt care a înscris pentru vecie în istoria neamului o pagină glorioasă v-aţi aruncat în luptă, măsurându-vă cu trupe încercate ale unei armate din cele mai puternice din lume şi aţi împodobit drapelele voastre cu laurii biruinţei. Aţi făcut prizonieri, aţi eliberat sate, aţi luat bogată pradă de război. Aţi avut adevărata victorie! Nu aţi apucat apoi bine să ieşiţi din ofensivă, când deodată aţi fost chemaţi să faceţi faţă la două atacuri însemnate ale duşmanului, la aripile voastre, în sectoare ocupate pană atunci de alte trupe şi pe care aţi trebuit le apăraţi voi. Nu numai că aţi izbutit să puneţi stavilă sforţărilor duşmanului pe aceste noi fronturi ce vi s-au dat, dar aţi putut, la nevoie, să alergaţi frăţeşte în ajutorul armatei vecine, când a fost în strâmtoare. Acestea sunt faptele voastre din cursul anului încheiat, fapte măreţe care vor trece în poveste, căci de glorioasele voastre isprăvi de la Marăşti, Soveja, Măgura Caşinului, Muncelul,  Cireşoaia şi altele vor povesti fii din fiii voştri, spre gloria neamului. O armată cu astfel de trecut nu se mai poate arăta altfel! Mândru peste seamă de a fi fost în frunte, închinându-mă cu recunoştinţă, ca tot ce este român, înaintea voastră, şi încrezător pe deplin în statornicia, credinţa şi solidaritatea voastră în viitor, vă urez cu neţărmurită iubire, vouă şi la ai voştri: sănătate, zicându-vă din adâncul inimii: la mulţi ani, sub un cer senin!"
(1) Expresia antipatiei lui Averescu faţă de misiunea franceză condusă de generalul Berthelot.

Apud Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 1
 
31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918
Urarea la Palat, cu Societatea Ortodoxă. Regele pare, de mai multe ori, mişcat. Îmi dă Ordinul lui de zi [pentru 1 ianuarie 1918], semnalându-mi pasajul în care vorbeşte de lupii în piele de oaie. Arată o mare satisfacţie când i se urează tot binele în ciuda duşmanilor. Asigurarea lui Băicoianu că lumea de la Bucureşti e contra propagandei lui Stere, i-a plăcut în deosebi.
Corul Mitropoliei a cântat admirabil. Regina a ţinut să împartă ea însăşi prăjituri copiilor care fac bu-bu, băieţilor cu buhaiul, care aclamau pe prinţul Nicolae, domnul cercetaş, pentru că le dădea cu amândouă mâinile bunătăţi.
Corul Operei nu l-am avut. Directorul a spus că nu-i place să meargă la Palat.
La Brest-Litovsk, Troţki a repudiat telegramele contra Germaniei, dar a reclamat dreptul absolut de propagandă şi a respins argumentul de forţă al Germaniei cu energie – arătând cum Reforma şi Marea Revoluţie [franceză] au refăcut Germania şi Franţa – şi cu ironie – pomenind de starea de azi a aprovizionării germane, care nu va fi, desigur, mai durabilă decât relele condiţii tehnice ale Rusiei actuale.
Ucraina a fost recunoscută de ambele părţi ca tratând în chip independent.

Nicolae Iorga, Memorii
, vol. I

 
 
31 decembrie 1917/ 13 ianuarie 1918
În seara de Revelion Societatea Ortodoxă naţională a femeilor române a organizat tradiţionalul pluguşor la Palatul M.S. Reginei. Pe lângă doamnele din comitet au luat parte şi câţiva scriitori împreună cu dl Nicolae Iorga, apoi corul Mitropoliei şi un mare număr de urători venţi de prin toate mahalalele Iaşilor. Regele şi Regina cu Prinţii şi Prinţesele au întâmpinat pe oaspeţi cu multă bunăvoinţă. Maestrul Nottara a zis cu mult foc frumoasa urare făcută în versuri de dl Iorga, completată după terminarea fiecărei strofe de strigătele şi chiotele urătorilor, care trăgeau straşnic din buhaiuri, pocneau din bice şi sunau din clopote. Ochiii suveranilor şi ai celor prezenţi de mai multe ori au arătat emoţia ce-i cuprinsese. Corul Mitropoliei a executat mai multe cântece, s-a remarcat îm deosebi melodia minunată pe care s-a aranjat poezia lui Bolintineanu Ultima noapte a lui Mihai Viteazul. Apoi toată lumea a fost servită de mâinile doamnei Ţării şi ale Domniţelor cu prăjituri şi vin. S-a făcut mult haz de micii urători care, primind cu veselie pe Prinţul Nicolae ce venise să le dea dulciuri, îi strigau: Dă-mi şi mie, domnule cercetaş, dă-mi şi mie. Eu n-am luat. Nici eu, domnule cercetaş. Au fost clipe de mare înălţare sufletească şi pline de mult farmec, care cu greu se vor uita.
Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 1

 
 
28 decembrie 1917/ 10 ianuarie 1918
Astăzi se împlinesc 25 de ani de la căsătoria iubiţilor noştri Suverani şi nunta de argint a Lor se serbează într-un ceas de adâncă suferinţă naţională, iar în loc de flori poporul român le oferă iubirea lui întreagă şi nefăţărită. Membrii guvernului s-au prezentat in corpore şi o dată cu felicitările au oferit Suveranilor două inele de oţel turnate dintr-un tun luat de la duşman, precum şi o sumă de 500 de mii de lei pentru operele de binefacere ale M.S. Reginei. De asemenea şi miniştrii puterilor aliate s-au prezentat în corpore remiţând Suveranilor o frumoasă adresă de felicitare care se termină astfel: Martori ai tăriei de suflet şi a generoaselor inţiative ale M.S. Regelui care conduce poporul său pe calea unităţii sale naţionale, a justiţiei sociale, a libertăţii politice, precum şi ai devotamentului neobosit şi ai curajului M.S. Reginei; martori în acelaşi timp ai faptelor eroice ale armatei române, indisolubil unită cu celelalte armate ale Înţelegerii, reprezentanţii aliaţi au neclintită încredere că realizarea idealului secular al unităţii naţionale va fi dreaptă răsplată pentru atâta vitejie, abnegaţie şi patriotism.

Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj, 1926
 
Le discours du president Wilson du 8 janvier 1918 devant le Congres des Etats-Unis:
    1.    « Des traités de paix ouverts, auxquels on a librement abouti, après lesquels il n'y aura ni action ou décision internationale privée d’aucune nature, mais une diplomatie franche et transparente »
    2.    « Une absolue liberté de navigation sur les mers, en dehors des eaux territoriales, en temps de paix, aussi bien qu'en temps de guerre, sauf si les mers doivent être en partie ou totalement fermées afin de permettre l’application d’alliances internationales. »
     3.    « Le retrait, autant que possible, de toutes les barrières économiques, et l'établissement d'une égalité des conditions de commerce parmi toutes les nations désirant la paix et s’associant pour la maintenir. »
     4.    « Des garanties adéquates à donner et à prendre afin que les armements nationaux soient réduits au plus petit point possible compatible avec la sécurité intérieure. »
    5.    « Un ajustement libre, ouvert, absolument impartial de tous les territoires coloniaux, se basant sur le princi