16 august 1919, Însemnările lui Nicolae Iorga despre situație internă și externă a României în condițiile problemelor ridicate de Conferința Păcii.
 
       Regele a plecat fără a rezolva criza[1].
       Nota Guvernului către Înțelegere e judecată conciliantă de presa apuseană, care, călduros, ne ține partea.
       Lăpedatu[2], întors de la Paris, laudă pe Brătianu, care-i pare - impersonal.

 



Istoricul Alexandru I. Lapedatu
 
     Chestia Basarabiei a fost amânată. Americanii sunt pentru noi. Ei ar dori însă, odată ce se cere ceva unuia din Aliați, să cedam și noi o parte din Cadrilater Bulgarilor. Ai noștri nu vor să audă. Vaida și Ardelenii sunt pentru cedare.
     Bucovina o avem toată, afară de un punct de Cale Ferată.
  Lăpedatu îmi povestia una din ale noastre. Ne trecuse prin minte să platim pe de Martonne[3], a cărui mărturie a fost decisivă în chestia Basarabiei. Din fericire, Lăpedatu a putut interveni la timp.


 



Emmanuel de Martonne
(1873 – 1955)

 
     Era vorba ca în fața Seghedinului sa avem, alături cu Sârbii, acces la Tisa. Noi am refuzat orice discuții.
   Hoover[4], adus în Europa în misiune politică, e cu totul neînțelegător și încurcă lucrurile.
     Grevă generală la Poștă. S'au refuzat și cele mai neapărate telegrame oficiale. Și nimeni nu caută pe întețitori.
    Lăpedatu îmi spunea că, în cursul grevei tramvaielor din Paris, burghezii s'au oferit a face serviciul. Liniile s'au reluat una după alta și rebelii sociali au trebuit să facă penitență.”

(Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a., pp. 239 – 240).
 
 

[1] Este vorba despre încercarea regelui Ferdinand de a constitui un guvern național, despre care Nicolae Iorga a scris în însemnarea anterioară: ” După consultarea cu toată lumea, inclusiv cu Marghiloman, Regele mă chiamă în audiență la 15 [august]. O zăbavă de automobil m-a împiedicat de a veni. Familia regală pleacă la 16 la Sinaia”
[2] Alexandru I. Lapedatu (1876 – 1950) a fost ministrul cultelor și artelor în șase guverne și ministru de stat al României în patru guverne, președinte al Senatului României, membru titular al Academiei Române, președintele acesteia și secretarul său general. În scrisoarea sa din 28 iunie 1918 adresată lui Ion I.C. Brătianu, președintele Partidului Național Liberal, Alexandru I. Lapedatu subliniază nevoia urgentă a unui document concis conținând poziția pe care trebuie să o adopte România în evoluțiile politice din viitorul apropiat cu privire la 1) situația geografică, etnică, socială, culturală și politică a românilor din Austro-Ungaria; 2) evoluția relațiilor între români și unguri; 3) desnaționalizarea practicată în Transilvania și Bucovina; ca și 4) necesitatea dezmembrării monarhiei austro-ungare ca premiză necesară pentru reconstrucția postbelică a unor state naționale. Recunoscîndu-i-se competența în materie, Alexandru I. Lapedatu a fost numit între 1919 și 1922 ca expert în delegația română la Conferința de pace de la Paris (1918); documentele pe care le-a redactat au fost supuse Conferinței și au fost utilizate de delegația română ca bază pentru negocieri. Arestat de guvernul comunist la 5 mai 1950, a murit în închisoarea de la Sighet la 30 august același an.
[3] Emmanuel de Martonne (1873 – 1955), geograf francez de reputație mondială, profesor la Universitatea din Lyon și apoi la Sorbonna (din 1909). Începând din 1897 a întreprins vaste cercetări în România, acordând o atenție special dezvoltării școlii geografice românești. A descoperit prezența formelor glaciare în munții Parâng și a publicat numeroase lucrări de sinteză privind evoluția geologică, tectonică și geomorfică a Carpaților. În 1918, este desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace de la Paris (1919-1920) în cadrul tratativelor de încheiere a păcii după Primul Război Mondial, fiind principalul autor al recomandărilor făcute, cu obiectivitate, guvernului francez, privind teritoriile ce urmau să fie recunoscute România și Poloniei prin tratatele de pace. El a călătorit pe teren și conform principiului viabilității frontierelor, a obținut extinderea frontierei Poloniei spre est și a României spre vest cu câțiva kilometri, pentru ca importante căi ferate (de exemplu Timișoara-Arad-Oradea-Satu Mare) să nu se întretaie de mai multe ori cu granița.   Opunându-se astfel delegaților americani și britanici, el a contribuit, în mod semnificativ, la desenarea granițelor din 1918-1921 (dintre care cele trasate între România, Serbia și Ungaria, mai sunt valabile și astăzi). Membru de onoare al Academiei Române (1919).
[4] Herbert Hoover (1874 – 1964) am politic american, viitor preşedinte al SUA (1929 -1933) conducea la vremea respectivă „Administraţia Americană pentru Ajutor” (American Relief Administration - ARA), un organism însărcinat cu aprovizionarea statelor aflate într-o situaţie economică foarte dificilă. România a fost înscrisă în planurile americane de aprovizionare după 17 noiembrie 1918, în proiectul întocmit de Hoover şi asistenţii săi, România figura între statele „eliberate”, alături de Belgia, Polonia, Cehoslovacia, Serbia, Finlanda, etc. Această categorie cuprindea ţări considerate a fi lipsite de mijloace financiare şi de transport, cu frontiere instabile ameninţate permanent de bolşevism şi chiar „lipsite de experienţă de guvernare.”
 
 
12-14 august 1919. Disensiunile intervenite în cadrul Misiunii Militare Interaliate în privinţa participării armatei române la regimul de ocupaţie (dreptul de a dispune de materialele capturate, ca o compensaţie pentru pierderile suferite în timpul ocupării României de către Puterile Centrale). Se evidenţiază şi măsurile luate pentru aprovizionarea populaţiei Budapestei de către armata română.
 
         Budapest, 12 Août 1919, Conseil Suprême, Conférence de la Paix, Paris
       La Mission Militaire Interalliée a siégé toute la journée aujourd’hui. Elle a eu un entretien avec M. Constantin Diamandy, plénipotentiaire roumain à la Conférence de la Paix. M. Diamandy a déclaré qu’il était autorisé à traiter (transact business) avec la mission; on lui a communiqué copie en français d’une partie des instructions envoyées à la mission et on lui a demandé si son gouvernement s’y conformerait ou non. Il a répondu qu’il ne pouvait donner de réponse sans un entretien préalable avec le Général Mardarescu, que l’on attend d’un moment à l’autre et qui doit prendre le commandement des forces roumaines. Il a déclaré que  le gouvernement roumain était vivement froissé des informations parues dans la presse tendant à représenter que l’arrivée au pouvoir du gouvernement de l’Archiduc Joseph était dû en quelque manière à l’influence de la Roumanie. On lui a fait remarquer que la situation alimentaire était grave et qu’il s’ensuivrait la famine et des émeutes si on ne remédiait pas à cette situation.
      La Commission, tout en dégageant sa responsabilité pour la situation déplorable où se trouve actuellement Budapest, a suggéré que M. Diamandy prit des dispositions immédiates pour interdire de la part des Roumains la réquisition d’approvisionnements à l’intérieur d’une zone fixée autour de la ville de Budapest et pour que les Roumains ne procèdent plus à des enlèvements de matériel roulant. Il a déclaré qu’il étudierait la question sans délai, et est entré dans une grande colère quand on lui a donné à entendre que le gouvernement roumain pourrait être considéré comme responsable de la famine ou des souffrances de Budapest dans les circonstances actuelles. On lui a demandé de faire connaitre quelles étaient les parties des instructions reçues par la Commission que le gouvernement roumain pourrait accepter immédiatement. Il s’est mis de nouveau en colère, déclarant que la Roumanie n’était pas une nation vaincue, qu’elle devait collaborer avec les autres alliés, et que lui n’accepterait d’ordres de personne, sauf de son gouvernement. Il a fini par se calmer. La Mission a alors insisté sur l’urgence de la situation mais il n’a pas voulu s’engager quant à la date de sa réponse, mais il a déclaré qu’il conférerait avec le Général Mardarescu, et qu’il verrait la commission le lendemain 13 Août. On lui a demandé si au cours des journées précédentes le gouvernement roumain avait remis un autre ultimatum à la Hongrie. Il a répondu qu’en fait il était sûr que tel n’était pas le cas. Parce qu’un tel document lui aurait été remis tout naturellement et comme il convenait, à lui-même et qu’il ignorait l’existence d’un ultimatum.
       L’Archiduc a donné hier et aujourd’hui à la commission des détails sur une intrigue dont le but évident est de démoraliser son gouvernement. Il a déclaré qu’on a dicté aux trois officiers de liaison hongrois attachés au Q. G. de Holban un document émanant d’un certain Monsieur Ardeli[1], ancien Ambassadeur de Roumanie à l’époque du gouvernement de Tisza. Ce document entre autres contient les conditions suivantes: La frontière fixée par l’Entente en 1916 doit être acceptée. Le Banat est revendiqué par les Roumains. Bekescsaba doit appartenir à la Roumanie. La Roumanie a 600.000 hommes sous les armes. La puissance militaire de l’Entente est nulle et l’Entente se trouve aux prises avec des difficultés ouvrières. On offre divers avantages au cas où une union roumano-hongroise serait conclue contre le péril slave. Si ces conditions ne sont pas acceptées, des Roumains balaieront la Hongrie comme l’a fait Mackensen, et l’abandonneront à son sort. Ce document après avoir été signé par un des officiers de liaison mais non par Ardeli, a été remis au premier ministre. Aujourd’hui les trois officiers se sont de nouveau présentés au gouvernement et lui ont fait connaitre que si les conditions ne sont pas  immédiatement acceptées les Roumains quitteront le pays, en emmenant avec eux le gouvernement, dévasteront complètement le pays et fomenteront des troubles ouvrières. Ce qui précède constitue la version de l’Archiduc; il était très agité au cours de ces conversations et il a fait appel aux avis de la commission. Le premier ultimatum, comme il l’appelle, se trouve entre nos mains; il est signé d’un des officiers de liaison, lequel d’après l’archiduc est resté avec lui pendant tout le cours de la guerre. Cette intrigue est évidemment puérile, mais elle a réussi à effrayer le gouvernement. Nous avons dit à l’archiduc de n’y prêter aucune attention.
        Mission Militaire Interalliée

( S.A.N.I.C., Fond Microfilme Franța, inv. 1990, rola 170, cadre 338-340)
 
 
       Délégation roumaine à la Conférence de Paix (circa 13 august 1919)
      Réponse du Gouvernement roumain aux communications de la Conférence de Paix remises à Bucarest le 9 Août 1919
 
       Le Gouvernement a été surpris très péniblement par la communication qu’il a reçue de la part de la Conférence de Paix. Il n’a mérité ni les reproches, ni les accusations qu’elle contient. La Roumanie ne saurait braver une Conférence aux décisions de laquelle elle doit participer à la suite de sa coopération avec les Alliés dans l’œuvre de justice que la victoire des Alliés assure au monde ainsi que les revendications nationales que les Roumains ont formulées avec précision dès la première héure de leur entente avec les Alliés. La Roumanie n’a pas fait varier ses revendications territoriales avec les succès de ses armées, mais elle considère que ses nouveaux efforts militaires, qu’elle a été contrainte de faire, pour repousser l’offensive hongroise et les services que, par ses sacrifices, elle a rendu à la cause de la civilisation, lui donnent un nouveau titre pour réclamer son droit. Le Gouvernement roumain, à Budapest, comme ailleurs, entend travailler d’accord avec les représentants des Puissances Alliés. Le commandement militaire roumain a reçu des ordres dans le sens de collaborer avec les Missions militaires de Budapest, afin d’établir ensemble les mesures nécessaires pour faciliter la possibilité d’un Gouvernement hongrois, qui assure l’ordre dans le pays et garantisse la sécurité des relations de paix sur la frontière roumaine. Dans ce but même, le Gouvernement Royal a chargé son Haut-Commissaire, Monsieur Diamandy, de se rendre à Budapest, où, grâce à l’ordre établi par la victoire de l’armée roumaine, il pourra rencontrer les représentants des Puissances Alliées. La Roumanie est décidé d’agir d’accord avec la politique que la conférence pourra dorénavant fixer à l’égard de la Hongrie, à la suite du nouvel état de choses réalisé par l’intervention de l’armée roumaine. En ce qui concerne l’attitude du Gouvernement et du Commandement roumain vis-à-vis des décisions de la Conférence, touchant l’occupation de Budapest, on ne saurait ignorer que les troupes roumaines s’y trouvaient déjà lorsque la communication a été faite au Gouvernement Royal et que les quatre autres ne lui ont été présentées, simultanément, que le neuf Août dans l’après midi. Du reste, cette occupation, qui ne comporte pas l’effusion de sang que craint la Conférence, est indispensable si l’on veut faire cesser l’état de choses qui n’a troublé que trop longtemps le centre de l’Europe. Les événements antérieurs l’ont prouvé.
     Le Gouvernement roumain ne pouvait pas prévoir que la Conférence de Paix considérait encore comme existant l’armistice de Novembre 1918, après avoir reçu d’elle l’invitation de coopérer à une action militaire contre l’armée hongroise. Il le pouvait d’autant moins après avoir été l’objet d’une offensive générale de la part de cette armée. La Roumanie ne pouvait pas croire que, après des combats sanglants à la suite desquels l’armée roumaine a fait capituler toutes les forces organisées ennemies, elle n’aurait pas le droit de disposer du matériel de guerre dont celles-ci s’étaient servies pour l’attaquer, sans être gênées par la situation créée par l’armistice antérieur. Quant aux autres réquisitions elles n’ont été prévues que dans des proportions assurant, avec les besoins de la population, de larges disponibilités d’exportation et ne compromettant pas l’activité économique du pays. La Roumanie n’y a été obligée que par l’état d'épuisement total dans lequel l’ont laissée les invasions allemande, hongroise, et par le fait que c’est dans ces régions, aujourd’hui occupées par elle, qu’a été versée une grande partie du butin de guerre enlevé par les armées des Puissances Centrales. Il serait difficile de concevoir qu’on dénie à la Roumanie ce droit lorsque d’autres armées Alliées ont pu sans aucun obstacle de la part de la Conférence, vider et épuiser totalement des territoires occupés qui devaient, après la paix, revenir non à un ancien ennemi, mais à un Allié.
     Le Gouvernement roumain regrette que les Grandes Alliés aient pris en considération des accusations calomnieuses portées par un ennemi sans scrupules. Loin d’encourager le pillage, les troupes roumaines, par leur présence même, ont rétabli l’ordre et arrêté l’anarchie et la dévastation. La présence des représentants des Puissances Alliées même à Budapest est un témoignage de cet état de choses. Le Commandement roumain, dès les premiers jours, a fait prendre des mesures pour approvisionner la capitale hongroise qu’il avait trouvée complètement privée de provisions. Des lignes de chemin de fer n’on été interrompues que provisoirement dans l’intérêt strict de la sécurité militaire. Pour ce qui est des Gouvernements qui ont succédé à Bela Kun, ils n’ont été ni établis, ni remplacées ou arrêtés par les troupes roumaines. L’armée roumaine qui a prouvé, au milieu de toutes les épreuves qu’elle a eues à subir, le haut esprit qui l’anime et la discipline qui la gouverne, n’à jamais  perdu de vue les devoirs que l’humanité et la civilisation lui imposent. L’accueil que lui fait la population en est la preuve éclatante dans tous les territoires occupés. Si l’action militaire roumaine, grâce à la conduite des opérations et à la vaillance des troupes, s’est développée si rapidement, la Roumanie a conscience qu’elle a rendu un service éminent à l’œuvre de paix que la Conférence de la Paix poursuit.

(ANIC, Fond Microfilme Franța, inv. 1990, rola 170, cadre 343-345)
 
 
       Télégramme au Gouvernement roumain adressé par l’intermédiaire du Chargé d’Affaires de France à Bucarest.           Communiqué à la Mission Militaire Inter-alliée de Budapest, 14 Août 1919
 
    La Conférence de la Paix, sans revenir sur un certain nombre de points qui appelleraient de sa part des rectifications, enregistre avec satisfaction la déclaration du Gouvernement roumain "qu’il est décidé à agir d’'accord avec la politique que la Conférence fixera à l’égard de la Hongrie". Elle interprète cette déclaration comme indiquant que la Roumanie, en sa qualité d’Etat participant à la Conférence de la Paix, a l’intention de se conformer à ses décisions communiquées par l’intermédiaire de la Mission Militaire déléguée à Budapest par le Conseil Suprême. Les directions envoyées à trois reprises par la Conférence à la Mission des Généraux Alliés et communiquées à Bucarest ont défini d’une manière détaillé et explicite la politique des Puissances Alliées à l’égard de la Hongrie dans la situation présente (désarmement des troupes hongroises, maintien de l’ordre avec le minimum de troupes étrangères, ravitaillement de la Hongrie, abstention de toute immixtion dans la politique intérieure sous réserve de la libre expression de la volonté nationale). Le Conseil Suprême insiste sur le fait qu’aucune reprise définitive de matériel de guerre, de chemins de fer, d’agriculture, ni de bétail etc., ne peut avoir lieu actuellement. Il appartient, conformément aux principes de la Conférence acceptés par tous les Etats Alliés et appliqués en particulier dans le Traité avec l’Allemagne, à la réunion des Puissances Alliés et Associés seule de déterminer des réparations à fournir par la Hongrie et la répartition entre les Etats intéressés. Ni l’armée roumaine, ni le Gouvernement roumain ne sont fondés à fixer eux-mêmes la part de la Roumanie, les avoirs hongroises de tout nature étant le gage commun des Puissances Alliés.
        S. Pichon

(ANIC, Fond Microfilme Franţa, inv. 1990, rola 170, cadre 348-349)
 

[1] Ioan Erdely (1863-1930), membru al Partidului Naţional Român, a fost numit însărcinat cu afaceri al Consiliului Naţional Român la Budapesta, la 7 decembrie 1918.
 
 
10 august 1919, Budapesta, Proclamație a comandantului Comandamentului  Trupelor  din Transilvania, general Gheorghe Avramescu, adresată populației din capitala Ungariei
 
 

Generalul Gh. Mărdărescu pe terasa hotelului Gehlert din Budapesta
 
 

 

Trupele române intră în Budapesta la 4 august 1919

 
        Zvonuri tendențioase și rău voitoare au fost răspândite, cu scop de a insinua că Comandamentul militar, sau guvernul român ar fi contribuit într-un mod oarecare la aducerea la cârma statului ungar a guvernului actual[1]. Încă de la început Comandamentul trupelor din Transilvania a făcut cunoscut că autoritățile militare române nu au și nu vor avea niciun amestec în chestiunile lăuntrice ale Ungariei.
 


István Friedrich (1883 – 1951)

 
 

István Friedrich și câțiva din miniștrii săi în 1919
 
       Rolul armatei române nu este nici de a aduce, nici de a menține guverne în teritoriul altor state și nu a recunoscut până acum niciun guvern ungar
         Dorința României este ca o dată tranșate – de acord cu aliații ei – toate chestiunile care au rezultat din războiul actual, să reia relațiuni pașnice normale cu poporul vecin ungar, căruia îi cere numai o conduită leală și împlinirea strictă a angajamentelor luate.
        În aceste condiții, suntem dispuși a ajuta și a înlesni, pe cât mai mult, ameliorarea stării economice a poporului ungar.
        Comandamentul armatei române a luat cele mai energice măsuri pentru ca în cea mai scurtă vreme alimentarea orașului să devie normală. A luat încă măsuri pentru ca orice transport de alimente, destinat aprovizionării orașului, să fie efectuat imediat, în aceeași ordine de precădere cu transporturile militare.
        Comandamentul militar român a pus deja la dispoziția populației numai într-o singură zi, peste 70.000 rații de pâine de câte 400 gr. fiecare.
        In rezumat, face tot ce omenește este posibil pentru ca populația orașului să nu sufere.
Armatei române, care a întreprins acțiunea militară în urma provocațiunii armatei inamice de pe Tisa, îi este străin orice spirit de răzbunare. Ea dorește numai să vadă înfăptuită [instaurată] liniștea în Ungaria și pașnica dezvoltare a statului ungar, pe căile pe care le va alege însuși poporul.
     Ocupațiunea provizorie a armatei române nu împiedică ca viața politică să se manifeste, în conformitate cu ordonanțele date și în cadrul liniștit.
         Budapesta, în 10 august 1919
        Comandantul trupelor din Transilvania, general Mărdărescu[2]
         Înaltul comisar al guvernului român, ministru Diamandi

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. IV, doc. nr. 678, pp. 101 – 102).
 

[1] Este vorba despre guvernul condus de Istvan Friedrich (1883 – 1951) care a reușit să înlăture prin lovitura de stat de la 6 august guvernul condus vreme de cinci zile de Gyula Peidl (1873 – 1943). Conspiratorii au acționat cu știrea generalului Mărdărescu care a cerut ca acțiunea să nu producă haos și să se desfășoare rapid. Istvan Friedrich l-a proclamat imediat ca regent pe Arhiducele Joseph al Austriei (1872 – 1962) feldmareșal al armatei austro-ungare, care însă nu a fost acceptat de liderii Antantei și a abdicat la 23 august. Guvernul lui Istvan Friedrich a condus până la 24 noiembrie 1919 când a cedat puterea ministrului Apărării, Károly Huszár, în condițiile în care deja toată armata ungară asculta de fostul amiral Miklos Horthy. Acesta din urmă a preluat puterea la 15 martie 1920.
[2] Ziarul Românul din Arad nr. 83 din 10 august 1919 a adus vestea că: Trupele de ocupație ale aliaților care se găsesc la Budapesta și împrejurimi se află sub comnada supremă a generalului Mărdărescu.
 
 
 „Ziarul „Românul despre ocuparea Budapestei de către armata română” (4 august 1919)












 
 
 31 iulie 1919, Însemnările Reginei Maria despre trecerea trupelor române peste Tisa
 
Joi, 31 iulie 1919 Kis-Ujkattas [corect : Kiss-Uj-Szállás]
 
        Trenul nostru  s-a întâlnit cu cel al lui Nando la 8. M-am odihnit splendid peste noapte, un somn bun şi lung şi m-am trezit minunat de refăcută şi gata de lucru. În ultimul timp mă simţeam sub condiţia mea atât fizică cât şi mentală.
       După un mic dejun luat devreme, am pornit să ajungem din urmă trupele care trec Tisa. Nando m-a luat în maşina lui, am stat lângă el. Şoselele erau bune şi noi am zburat. Aici suntem chiar în Ungaria. După aproximativ o oră de ventre à terre[1] am ajuns într-un loc unde fusese construit peste Tisa un pod de vase. Am întâlnit nesfârşite coloane de trupe, pe drum am fost ovaţionaţi cu urale frenetice şi entuziaste, dar, totodată am fost acoperiţi şi de un praf maroniu. Am văzut de asemenea numeroase trupe trecând podul. M-am amuzat aruncând nenumărate pachete de ţigări soldaţilor care treceau. Aceasta i-a umplut de bucurie. Oriunde merg, dau din plin ţigări, din care am întotdeauna destule.
       În final am trecut Tisa pe un pod de vase la Tisza-Bö şi ne-am dus pe un drum de şes într-un sătuc Kökelec [corect: Kötelek] unde am inspectat o altă divizie şi am văzut cum arată o casă distrusă de bolşevici. Şi aici am împărţit numeroase ţigări, apoi am mers într-un sat îndepărtat, unde Moşoiu îşi are cartierul general. El ne-a dat o masă excelentă pe o verandă. Eu am avut chiar o cameră bună în care m-am putut spăla de praful gros maroniu cu care eram acoperiţi. Ziua nu a fost insuportabil de călduroasă, dar stând în faţă lângă şofer ceasuri întregi, la un moment dat am simţit căldura motorului.
        Imediat după masă am pornit-o din nou să inspectăm o altă divizie şi o altă trecere a Tisei pe un alt pod de vase  într-un loc numit Tisza Bura[2]. Aici am avut plăcerea să-mi văd regimentul [4 de roşiori]. Am sosit chiar în momentul în care podul era gata şi regimentul meu urma să treacă primul. Desigur, ei au luat partea leului din proviziile mele. Soarele apusese deja, locul era o „luncă” (în original) mare, aproape de fluviu, foarte frumos, aerul se răcorise, erau mase de trupe, foarte pitoresc. Ei erau fericţi să ne aibă în mijlocul lor. Ne-am urcat pe nişte buşteni, deasupra locului pe unde treceau şi i-am salutat şi le-am aruncat pachete de ţigări. Toţi erau atât de plini de elan, se bucurau că trec Tisa să-i alunge pe bolşevici, ei doreau să ajungă la Budapesta. Am văzut mulţi prieteni, sper că ei se vor întoarce, dar s-ar putea să mai fie încă lupte sângeroase. Domnul fie cu ei, toţi par atât de tineri! Acum, ei au cai minunaţi. Nu a fost una din cele mai mici bucurii ale mele să contemplez toţi aceşti cai frumoşi. Sângele meu anglo-saxon a vibrat puternic la vederea lor.
        Ne-am înapoiat cu mare viteză şi cu un sentiment de satisfacţie, dar cu pielea foarte arsă de soare şi cu ochii injectaţi. Ajungând la gară am descoperit că sosise Brătianu.
        Am fost neplăcut impresionaţi de un grup de tineri soldaţi  bolşevici, îmbrăcaţi la întâmplare – unii aproape elevi. Ei au fost prinşi cu mâinile pline de sânge şi mi s-a spus că vor fi împuşcaţi la apusul soarelui. Aproape că mi s-a oprit inima...

(Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, ediţie Vasile Arimia, traducere Valentina Costache şi Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pp. 253 – 254.)
 
 

[1] « Cu burta la pământ” expresie ce defineşte în limba franceză galopul întins al unui cal.
[2] Astăzi Tiszabura, localitate pe malul stâng al Tisei, la 24 km nord de Tiszabö, dacă se merge pe malul Tisei, la 17 km în linie dreaptă.
 
 18 iulie 1919, Regina Maria despre activitatea Comisiei Hoover în România.   
 
       Vineri, 18 iulie 1919
       O zi  întreagă de mers cu mașina. Am plecat devreme la Ploiești să inspectez cantinele Principele Mircea, pe care le-a deschis societatea noastră pentru copii, împreună cu americanii lui Hoover[1]. Aceștia sunt rivalii Crucii Roșii Americane. Trebuie să păstrez un echilibru stabil între aceste două misiuni, pentru că ambele îmi sunt folositoare, dar ele au tendința de a se antipatiza reciproc. Colonelul Amand, care este sufletul acestei organizații, face parte din ceea ce Anderson[2] numește înfiorându-se americanii neciopliți. El este plin de energie, cu maniere exact cum l-a înzestrat Natura, întreabă tot ceea ce vrea să știe și dă orice informație dorește să împărtășească. Nu-și dă seama dacă lumea se ofensează sau dacă el se bagă acolo unde nu-i fierbe oala, este însă plin de bunăvoință, de entuziasm și de adevărata inacceptare americană a oricăror greutăți, totul se poate și trebuie depistat și mers înainte, înainte! Să nu fii niciodată liniștit, să faci eforturi – fă și  vei reuși. Deși obositor, este un spirit care-mi place, mai ales într-o țară unde oamenilor, dimpotrivă, le place să ridice greutăți în calea cuiva și întotdeauna văd ce nu se poate face, în loc  de a vedea ce se poate face. Pentru Amand nu există nu se poate. Totuși, el este aproape copilăros de naiv și vine tot timpul cu întrebări, tulbură demnitatea singurătății mele ca să-mi smulgă decizii pe care eu,  fiind regină și, mai ales, fiind eu, nu le pot lua singură. Imposibil este un cuvânt pe care Amand nu-l cuunoaște. Lui i-ar place să-mi vâre în sân milioane americane și visează la o organizație în întreaga țară care să uimească lumea  de ce pot face românii cu ajutorul americanilor, dar aceasta trebuie să fie organizația lor românească, la care trebuie să adere toate sătucurile, la care trebuie să lucreze toți și să le placă să lucreze și să depășească dificultățile și să facă lucrurile repede și peste tot în același timp. Amand este o bucurie pentru mine, în ciuda dezaprobării de către Anderson a noilor sale procedee. Avem nevoie de oameni care să se implice, dar ei au în spate o enormă avuție, din care o parte se află în mâinile mele, ceea ce este o adevărată binecuvântare, noi însă nu avem nevoie numai de avuția lor, nouă ne trebuie spiritual lor de inițiativă, ei ne determină să facem eforturi. Românii mei nu sunt în mod natural înclinați spre efort, dar ei pot munci dacă sunt bine conduși. Amand are marea lui utilitate și eu, care mă pot înțelege cu multe feluri de firi omenești, pot, de asemenea, să mă înțeleg și cu Amand. În plus, Amand declară că nicăieri nu sunt femei atât de frumoase ca în România, ele nu pot fi întrecute niciunde - declară Amand și îți dai seama că ar vrea să spună mult mai multe.
       Am vorbit apoi de mașinile de care avem nevoie pentru organizația noastră, și Amand, în sensul acesta, cu creionul în mână, a scris repede, câte? Sunt suficiente o sută? Domnul Hoover va afla imediat! și zece minute mai târziu mi se arată o telegramă pentru Hoover, sunteți de acord cu aceasta? etc… etc… iar eu zâmbesc și-l încurajez, și-l aprob, și spun de trei ori ura pentru America, și Amand s-a simțit un băiat grozav; aceasta este o frumoasă și exactă descriere a lui Amand. Să adăugăm că el este înalt și zvelt, ofițer de infanterie, care poartă un fel de pălărie de cowboy și are dinți de aur în gură, ce pare a fi o particularitate americană. Este originar din Texas.
         Ei bine,toată ziua de ieri am vizitat cantine la Ploiești și în jurul Ploieștiului, unde sunt hrăniți mii și mii de copii. Ploieștiul mi-a făcut o primire entuziastă și aproape am fost îngropată în flori încât nu știam cum să stau. L-am avut cu mine pe Teribilul. Am mâncat la o mică mânăstire dincolo de Ploiești, unde nu fusesem niciodată și aceasta a produs o adâncă bucurie bătrânelor călugărițe. Nu pot fi două concepții de viață mai fundamental diferite decât cea a lui Amand și cea a călugărițelor! Mirarea lui că niște ființe omenești își pot irosi viețile nefăcând absolut nimic era impresionantă, oferindu-mi prilejul să-mi arăt humorul meu permanent viu. Un contrast extraordinar, călugărițele antediluviene și Amand, omul din Texas. Apreciez în mod deosebit aceste contraste nuanțate.
       Drumurile erau groaznice, a plouat toată ziua de ieri, dar temperatura a fost foarte plăcută. Prefectul și soția lui sunt amândoi drăguți și săritori. Toți țăranii au fost fericiți. Ne-am dus într-un parc foarte frumos, proprietatea doamnei Crețulescu; totul a fost foarte reușit, deși obositor, am ajuns acasă pe la 8 1/4 , foarte somnoroasă și zdruncinată (de mașină), dar în urma mea cu o zi activă, satisfăcătoare, o zi care a fost o sărbătoare pentru colonelul Amand, ofițer în armata americană, detașat la Comisia de alimentație a lui Hoover pentru România etc… etc…
Amand merge înainte…

(Maria Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 241 – 243)
 

[1] „Administraţia Americană pentru Ajutor” (American Relief Administration - ARA), condusă de viitorul preşedinte al SUA, Herbert Hoover (1874 – 1964). Era vorba de un organism însărcinat cu aprovizionarea statelor aflate într-o situaţie economică foarte dificilă. România a fost înscrisă în planurile americane de aprovizionare după 17 noiembrie 1918, în proiectul întocmit de Hoover şi asistenţii săi, România figura între statele „eliberate”, alături de Belgia, Polonia, Cehoslovacia, Serbia, Finlanda, etc. această categorie cuprindea ţări considerate a fi lipsite de mijloace financiare şi de transport, cu frontiere instabile ameninţate permanent de bolşevism şi chiar „lipsite de experienţă de guvernare.”
[2] Henry Watkins Anderson (1870-1954), avocet american, liderul partidului republican din Statul Virginia. Șeful misiunii americane a Crucii Roşii în România (ianuarie 1917 – martie 1919). A plecat din România şi a reuşit să treacă prin Rusia cu trenul într-o călătorie dramatică. A fost logodit cu o scriitoare americană celebră în epocă, Ellen Glasgow (1873 – 1945), dar care a rupt logodna cu el când a aflat că el şi Regina Maria îşi scriau zilnic şi îşi făceau cadouri.
 
 
 
16 iulie 1919, Telegrama adresată de generalul Constantin Prezan, șeful Marelui Cartier General mareşalului Ferdinand Foch prin care transmite acordul regelui Ferdinand de participare armatei române la  la restabilirea ordinii în Ungaria
 
16 iulie 1919

 


Constantin Prezan (1861 – 1943)

      Marele Cartier General
      Biroul Operaţiunilor
      Nr. 2333
      Telegramă mareşalului Foch, Paris
      La nr. 3332
   1. Majestatea Sa Regele autorizează ca armata română să dea cel mai mare concurs posibil Aliaţilor pentru restabilirea ordinii în Europa Centrală şi pentru garantarea păcii.
    2. Aceasta fiind, noi putem participa la operaţiile contra Ungariei cu 7 divizii, dintre care 5 de infanterie şi 2 de cavalerie. În afară de aceste forţe, noi am putea dispune de încă o divizie de infanterie în a doua linie.
Această divizie va fi lăsată pentru securitatea liniilor de comunicaţie la est de Tisa, în zona pur ungară din vecinătatea fluviului. Divizia nu va putea participa la operaţiuni decât în caz de absolută nevoie şi numai dacă situaţia frontului nostru de est va permite transportul în regiunea Tisei, această a 7-a divizie fiind acum unica noastră rezervă pe frontul de est.
     3. Trupele române pot începe operaţiunile cel mai târziu în opt zile după luarea deciziilor definitive în acest sens.
    4. Stocul nostru de muniţii fiind limitat, armata română se va găsi, din această cauză, într-o situaţie precară după sfârşitul operaţiunilor contra Ungariei. Noi n-am putea deci face faţă unei operaţiuni serioase şi prelungite pe alte fronturi în cazul în care am fi atacaţi.
      Văzând această situaţie, cerem Aliaţilor să ne garanteze trimiterea muniţiilor şi materialelor pe care le-am comandat în Franţa.
     5. Pentru orice eventualitate, este bine să se ia în considerare de asemenea cazul când, în timpul operaţiunilor, se va simţi necesitatea de a se recurge la alte mijloace pentru sfărâmarea rezistenţei adversarului. În acest caz, noi nu vom avea alte resurse decât cele care ar fi disponibile la această dată de pe frontul nostru de est.
Or, în cazul când situaţia ar permite retragerea de pe acest front a uneia sau două divizii de infanterie, deplasarea lor pe Tisa nu s-ar putea efectua rapid din cauza lipsei de locomotive. Va fi deci absolut necesar să se pună la dispoziţia noastră cel puţin o sută de locomotive care vor trebui expediate din Franţa, în cazul când Iugoslavia nu ni le-ar putea împrumuta.
6. Condiţiile de ordin militar în care noi înţelegem participarea trupelor noastre la această operaţiune au fost expediate astăzi, 16 iulie, printr-un curier special, colonelului Dumitrescu, pentru a vi le comunica.

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. IV, doc. nr. 655, pag. 28).

 
 
14 Iulie 1919, Însemnările lui Radu R. Rosetti și N. Iorga despre ziua națională a Franței  

         La dejunul la popota Comandamentului francez sunt pus, la sfârșitul mesei, în situațiunea stângace de a face o cuvântare, pentru că generalul Zizi Cantacuzino[1], cel mai mare în grad dintre ofițerii români prezenți, refuză sub pretext că el ar spune numai prostii – asta a strigat în gura mare.
     În scurta cuvântare ce improvizez arăt că Franța ne-a ajutat mai ales în trei împrejurări: prin marea revoluție[2] care ne-a făcut prin rezonanța ei să ne emancipăm de sub tutela culturală grecească; în 1856 prin tratatul de la Paris, care ne-a scăpat de sub protectoratul rusesc și a îngăduit Unirea Principatelor[3] și în războiul ce s-a terminat acum.
          Sunt citat de generalul Graziani[4] la ordinea de zi a Armatei de Dunăre (ordin general nr. 60) și decorat cu Crucea de război.

(General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914 – 1919), ediție îngrijită, studiu introductiv și note, Maria Georgescu, Editura Modelism, București, 1997, p. 376)
          14 Iulie.
          Sărbătoarea națională a Francezilor.
          Orașul e pavoazat.
          La Legație, Brătianu vine magnific, așteptând să fie recunoscut și salutat.
       Dau lui Cambon cărți vechi românești traduse din limba franceza, care trebuie sa formeze un întâiu fond al nostru la Biblioteca Națională din Paris.
           Lapedatu[5] și Murgoci[6] sunt trimeși la Paris, unde-i chiama în chestia Basarabiei.


 
Istoricul Alexandru I. Lapedatu
 
          Ni s'a cerut formal să mergem asupra Pestei. Francezii ar da două divizii. Și cine alții?
         Soldații francezi au serbat pe 14 Iulie cu steaguri în vârf de prăjini, și cu toate haimanalele după ei au defilat pe Calea Griviței.

(Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a., pp. 228 – 229)
 

[1] Gheorghe (Zizi) Cantacuzino- Grănicerul (1869 -1937), general și om politic român de extremă dreaptă, președintele de onoare al Mișcării Legionare, celebru pentru vitejia din războiul de întregire, dar și pentru aventurile din tinerețe.
[2] Este vorba de Marea Revoluție Franceză (1789 – 1799)
[3] Merita adăugat că principele Carol I a primit domnia României unite la 10 mai 1866  în calitate de rudă de sânge a împăratului Napoleon al III-lea....
[4] Jean César Graziani (1859 - 1932) a fost un general francez din Primul Război Mondial.  A servit la sfârșitul războiului în România, apoi a devenit comandant al Armatei de la Dunăre la 5 mai 1919, înlocuindu-l pe generalul Berhelot în România, șeful misiunii militare franceze din Ungaria și comandant al Corpului 1 de Armată în 1920. Și-a încheiat cariera ca membru în Consiliul Superior de Război în 1921 și comandant al Corpului 18 de Armată. A fost trecut în rezervă în anul 1924.
[5] Alexandru I. Lapedatu (1876 – 1950) a fost ministrul cultelor și artelor în șase guverne și ministru de stat al României în patru guverne, președinte al Senatului României, membru titular al Academiei Române, președintele acesteia și secretarul său general. În scrisoarea sa din 28 iunie 1918 adresată lui Ion I.C. Brătianu, președintele Partidului Național Liberal, Alexandru I. Lapedatu subliniază nevoia urgentă a unui document concis conținând poziția pe care trebuie să o adopte România în evoluțiile politice din viitorul apropiat cu privire la 1) situația geografică, etnică, socială, culturală și politică a românilor din Austro-Ungaria; 2) evoluția relațiilor între români și unguri; 3) desnaționalizarea practicată în Transilvania și Bucovina; ca și 4) necesitatea dezmembrării monarhiei austro-ungare ca premiză necesară pentru reconstrucția postbelică a unor state naționale. Recunoscîndu-i-se competența în materie, Alexandru I. Lapedatu a fost numit între 1919 și 1922 ca expert în delegația română la Conferința de pace de la Paris (1918); documentele pe care le-a redactat au fost supuse Conferinței și au fost utilizate de delegația română ca bază pentru negocieri. Arestat de guvernul comunist la 5 mai 1950, a murit în închisoarea de la Sighet la 30 august același an.
[6] Gheorghe Munteanu-Murgoci (1872  – 1925), savant român de reputație mondială, geolog, mineralog și pedolog, care împreună cu Nicolae Iorga și Vasile Pârvan și-a înscris numele printre fondatorii Institutului de Studii Sud-Est Europene din București. A fost membru corespondent al Academiei Române.
 
12 iulie 1919, Notațiile lui N. Iorga în urma convorbirii cu Iuliu Maniu și Mihai Popovici pe marginea conduitei lui Ion I.C. Brătianu la Conferința de pace de la Paris
 
      Maniu vine la mine, cu Mihai Popovici[1]. E pentru Ministeriul de rezistență (deși se convinge că acest termen de provocație e nepotrivit și ar trebui evitat). Speră în posibilitatea de a se strânge toate forțele politice în vederea unor noi sforțări. Clauzele sunt neacceptabile: ni s-ar cere să plătim toată investitura Statului ungar în Ardeal, toată averea lui și chiar partea aferentă din datoria lui de războiu. Așa ceva nu se poate iscăli.

 
 
Iuliu Maniu (1873 – 1953)
 
 
Mihai Popovici (1879 – 1966)
      Brătianu se retrage: el nu iscălește. Take Ionescu e de părere că trebuie să iscălească... Brătianu[2].... - Și dacă Brătianu nu vrea? - N'are altă soluție.

 
 
Ion I.C. Brătianu (1864 – 1927)
     Îi spun că înainte de toate trebuie sa ni păstrăm locul lângă Aliați, că altfel rămânem în aier, că n-avem autoritatea morală pentru a ne menținea față de populațiile alogene, care, știind că nu mai avem mandatul și sprijinul Europei, se vor manifesta îngrijitor [îngrijorător] sau și amenințător, că, pentru a dovedi solidaritatea politică, ar ajunge o declarație a partidelor, cerută de Rege, că Ministeriul Național ar fi o imposibilitate și o inutilitate, că, în orice caz, o zăbavă s-ar putea căpăta, invocand lipsa momentană a Parlamentului, dar grăbind lucrările alegerilor și garantând absoluta lor libertate.
     Nu știu întrucât 1-am putut influența. Popovici e absolut în sensul lui Brătianu. Maniu vrea se plece, zilele acestea, înapoi în Ardeal, chiar de nu s-ar ajunge la un rezultat.

(Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a., pp. 227 – 228).
 
 
 
 

[1]Mihai Popovici (1879 – 1966) om politic român din Transilvania. A absolvit Dreptul la Budapesta și Filosofia la Viena. Membru al Partidului Național Român, militant pentru unireaTransilvaniei cu țara. În timpul Războiului de Întregire, între 1917 - 1918, a fost însărcinat cu organizarea corpului voluntarilor români în Moldova, mulți dintre ei adunați din rândul prizonierilor ardeleni din Rusia. De asemenea, a făcut parte din Comitetul Național al românilor emigranți din Austro-Ungaria, constituit la Odesa în 1918. Membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei la Departamentul Industriei și Comerțului, deputat în Parlamentul României întregite. În guvernul Blocului Parlamentar a ocupat portofoliile Ministerului Lucrărilor Publice și al Ministerului Finanțelor. Vicepreședinte al PNȚ (1926). A făcut parte dintoate guvernele țărăniste (8 guvernări), în special ca ministru al Finanțelor, dar și al Justiției, Internelor și al Lucrărilor Publice. Adept al lui Iuliu Maniu. Arestat în 1947 și acuzat de conspirație contra statului în afacereaTămădău. Deținut la Sighet pânăîn 1955.
[2]Iorga a consemnat la 8 iulie 1919 atitudinea fermă a lui Ion I.C. Brătianu în ”chestia Basarabiei: Brătianu, căruia, contra lui Balfour și Tardieu, Lansing [secretarul de Stat al Statelor Unite 1915 - 1920] voia să-i impuie plebiscitul, fie și de acum în câțiva ani și chiar cu prezența trupelor românești din provincie, a răspuns că Sfatul Țerii care a votat Unirea a fost o adunare revoluționară ca oricare alta, singura posibilă, și că a pune la îndoială hotărârile lui înseamnă a repune în discuție toată situația orientală așa cum ea rezultă din deciziuni analoge ale unor adunări cu aceiași legitimitate. A se recunoaște alipirea Basarabiei e cea mai slabă compensație pentru ce, până în ultimul moment, am avut să suferim de la Rusia veche. Plebiscitul nu-l poate admite nici mai târziu, căci ar fi o încurajare pentru neliniștea elementelor extreme, iar retragerea trupelor noastre ar echivala cu aruncarea în anarhie a nenorocitei țeri.” Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2 pag. 226.
 
10 iulie 1919, Consideraţiile lui Vasile Bianu despre nedreptăţile săvârşite la Conferinţa Păcii faţă de statele mici; primirea lui Ion I.C. Brătianu la Arad şi hotărârile luate la Bucureşti.


      Conferinţa de pace de la Paris, sau mai bine zis cei patru potentaţi ai lumii, caută să ne trateze mai mult ca pe nişte duşmani, decât ca pe aliaţi. După ce au nesocotit cu totul tratatul nostru de alianţă de la 4/17 August 1916, iscălit de Anglia, Franţa, Italia şi Rusia, cu privire la graniţa de apus, ciopârţindu-ne Banatul, acum vreau să ştirbească şi suveranitatea Statului român, pentru care naţiunea noastră aluptat de veacuri ca s’o câştige şi s’o păstreze. Cei mari vreau să impună prin tratat protecţiunea minorităţilor şi aceasta sub controlul marilor puteri, formând astfel un Stat în Stat din fiecare naţionalitate, pe câtă vreme România a acordat naţionalităţilor minoritare: egală îndreptăţire politică, culturală şi confesională şi aceasta fără controlul şi presiuna nimănui. Apoi prin diferite clauze economice privitoare la drepturile de transit şi politică vamală, tratatul de pace ne pune la discreţia marilor puteri şi în imposibilitatea de a crea o industrie naţională şi un comerţ care să pună în valoare resursele economiei naţionale. Prin clauze financiare tratatul de pace ne obligă să luăm partea noastră nu numai la datoriile monarhiei austro-ungare până în 1914, ci şi la datoriile ei de răsboiu. Astfel la această mare Conferinţă a păcii universale glasul dreptăţii noastre a fost înăbuşit şi, pentru a satisface pe acei cu putere şi influinţă mai mare, ni s’au luat sute de mii de Români, veseli că în sfârşit au fost scăpaţi din robia ungurească, ni s’au refuzat singurele hotare care să pot apăra, ni s’au impus sarcini şi ni s’au cerut îndatoriri care calcă drepturile şi întrec puterile noastre.
       Cine s’ar fi îndoit vr’odată de sinceritatea făgăduelilor Puterilor Mari, de lealitatea şi cuvântul lor de onoare? Şi mai cu seamă de a Statelor Unite din America. Toată lumea avea deplină încredere că Dreptatea va fi ocrotită de astă dată, dacă nu de toţi, cel puţin de modernul apostol Wilson, care publicase acea faimoasă tablă de 14 porunci, pe cari trebuia să se întemeieze o nouă politică morală. Roadele păcii de la Versailles sunt: ştirbirea Banatului, iluzia completă a despăgubirilor de răsboiu şi celelalte condiţiuni de robire tot aşa de grele şi de ruşinoase ca şi acele cari ni le-au impus vrăjmaşi iprin tratatul de la Bucureşti. Toţi şi-au călcat în picioare făgăduelile iscălite şi neiscălite, cu cari au înşelat o lume întreagă. Tratatul de la Versailles a fost înveluit de o grozavă ţesătură de minciuni şi nedreptăţi. Prin această pace s’a dovedit mintea greoaie a lui Wilson şi totala lui nepregătire pentru deslegarea problemei mondiale. În jurul acestei păci s’au petrecut lucruri cari ar putea da vedere şi orbilor şi fariseii politici n’au decât să-şi plece ochii dacă ar mai avea un pic de ruşine. Împăciuitorii lumii de la Paris, vestitul Consiliu suprem, a dat dovadă de nepregătire şi lipsă de concepţie politică, lipsă de plan şi de idei şi întregul tratat de pace este o urzeală de sofisme şi interpretări iezuitice, cari i-au înveluit cu prefăcătorie limbagiul şi substanţa lui. Avea dar România pentru ce să meargă la Paris cu tratatul său de alianţă din August 1916 în buzunar, mândră că şi’a făcut cu prisosinţă datoria!

 
 
Ion I.C. Brătianu (1864 – 1927)

       Pentru toate aceste motive, d. Brătianu a plecat din Paris cu inima rănită ca să vină în ţară şi aci să arate Regelui şi guvernului cum stă lucrul, examinând situaţia în toate amănuntele ei şi să iee o hotărâre împreună cu miniştrii Ardealului, Basarabiei şi Bucovinei. În seara zilei de 6 Iulie d-sa a sosit în Bucureşti.În drumul său spre casă, în gara Arad, unde trenul s’a oprit mai bine de o oră, d. Brătianu a fost primit de un public foarte numeros în frunte cu episcopul Ioan[1] şi prefectul Dr. Justin Marşieu[2]. La scoborârea sa din vagon a fost întâmpinat cu urale şi strigăte de: Să trăiască făuritorul României Mari!
      Prefectul judeţului l-a întâmpinat cu următoarele cuvinte:
      Suntem fericiţi, domnule prim-ministru, că ne-am putut vedea visul împlinit, operă la care d-voastră aţi muncit din răsputeri. Bărbatul care a realizat acest măreţ act este idolul nostru şi recunoştinţa ce-i purtăm va fi vecinică. În calea spinoasă ce aveţi de dus şi de acum înainte pentru binele României, vă dorim succes şi din adâncul inimii vă urăm ca năzuinţele pentru care luptaţi să le aduceţi la îndeplinire. Trăiască făuritorul României Mari!
      D. Brătianu a răspuns astfel:Sunt fericit astăzi de a călca în acest Arad pe pământ românesc. Avem datoria de a fi strâns uniţi şi de a ne apăra şi în viitor şi obligaţiunile ce avem faţă de poporul nostru ne impune o muncă comună sinceră şi strâns unită. Vă zic deci: Să trăiască România Mare care trebuie să fie o Românie tare!
    După întoarcerea în ţară d. Brătianu a fost primit în audienţă de Rege, căruia i-a prezentat raportul asupra situaţiei României la Conferinţă. S’a ţinut un consiliu de miniştri, în care d-sa a făcut o expunere amănunţită a situaţiunii noastre externe în legătură cu lucrările de la Paris. Al 2-lea consiliu de miniştri a avut loc astăzi, la cari au a participat d-nii Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului Dirigent din Ardeal, şi I. Nistor, ministrul Bucovinei.
     După consiliu d. Brătianu fiind întrebat de ziarişti le-a declarat că nu are ce să le spună fiindcă ei ştiu ce s’a petrecut, dar a adăugat că: lucrurile bune se fac cu răbdare şi aşteptare. D. Brătianu crede că politica de rezistenţă va avea un efect grabnic pentru obţinerea unor modificări în tratat. D-nii Maniu şi Ciugureanu au declarat că se solidarizează cu punctul de vedere al guvernului. De altfel toţi miniştrii teritoriilor alipite, în urma consfătuirilor avute au constituit un bloc politic comun în ceea ce priveşte politica externă, declarându-se categoric pentru integritatea teritoriului românesc şi în contra oricărei cesiuni.

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 280 – 282)
 

[1]Ioan Ignatie Papp (1848 – 1925), ierarh român din Transilvania, deputat în Marea Adunara Naşională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918; studii liceale la Beiuș și Teologia la Arad, pentru ca în perioada 1875-1876 săfuncționeze ca și profesor de cântare bisericească la Seminarul Local, de unde trece în serviciul central al Eparhiei. În 1879 este sfințit diacon, iarîn 1882 protodiacon, îndeplinind funcțiile de secretar și referent bisericesc pe lângă episcopul de atunci al Aradului, Ioan Mețianu. În 1899 întră în cinul monahal, primind rangul de protosinghel. Este ales episcop al Aradului în 30 ianuarie 1902, păstorind eparhia până la data morții
[2] Justin Marșieu (1879 – 1931) avocat, membru marcant al Partidului Naţional Român, deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, prefect al orașuluiși al județului Arad (1919 – 1920 şi 1928 – 1931). O stradă din centrul municipiului Arad îi poartă numele. Nepotul său, colonelul Iustin Marşieu, a fost vreme de 23 de ani, până în 2016, comandantul subunităţii de pompieri din Arad.
 
*
8 iulie 1919, Praga,  Raport al generalului Pellé către președintele Consiliului de miniștri și ministru de război al Franței despre evacuarea teritoriului cehoslovac de către trupele ungare și starea lor de spirit.
Praga, 8 iulie 1919
 
      Anexa D
      Generalul Pellé[1]  către președintele Consiliu și ministru de război la Paris


 
 
Generalul Maurice Pellé în 1919, în uniforma de șef de stat major
al armatei cehoslovace.
 
       După cum am avut onoarea să vă raportez, trupele ungare  au plecat înainte de seara zilei de 4 iulie, termen fixat pentru teritoriul republicii Cehoslovace până la frontiera stabilită de radiograma președintelui Conferinței de Pace din 13 iunie. S-a delimitat o zonă neutră de 4 km, câte doi kilometri de o parte și de alta a frontierei.
       Oricare ar fi motivul exact care a impus această retragere a armatei ungare, ne temem că starea de liniștede după retragere nu va fi de durată.
        În ciuda dificultăților situației interne, guvernul ungar continuă să se înarmeze.
       În timpul recentei retrageri, numeroși ofițeri francezi, englezi, americani au intrat în legătură cu trupele ungare.         Ei au putut discuta cu funcționarii civili și militari de orice grad ai fostului regim care au slujit guvernul bolșevic, cu șefii mișcării bolșevice din Budapesta, cu oameni din popor, muncitori transformați în șefi de bandă sau în comandanți de regimente.
       Toți acești ofițeri mărturisesc același lucru, ei nu au întâlnit niciun ungur care să nu  pară hotărât să lupte până la capăt pentru a reda țării sale fostele frontiere, sau măcar pentru a recuceri Slovacia. Ungurii cu școală, mai ales ofițerii fostei armate, încercau să ofere acestor străini o imagine cât mai favorabilă despre disciplina și valoarea trupelor lor; se străduiau în același timp să le dovedească temeiul revendicărilor naționale. Bolșevicii, indiferent de grad, nu se arătau mai puțin fanatici naționaliști, singura diferență este că ei își afirmau cu mai multă brutalitate drepturile și nu se dădeau în lături de la niciun mijloc violent de maghiarizare.
       Poporul ungar are încredere în viitor.
      Peste câteva luni, armatele Antantei vor demobiliza și forțele militare ungare vor fi puse la punct; soarta Slovaciei va fi repede reglementată.
      Dar, așa cum am arătat în nota mea din 11 iunie, frontiera stabilită Cehoslovaciei de către Conferința de Pace oferă ungurilor toate avantajele strategice, ea este imposibil de apărat de către armata cehoslovacă, sau mai exact singurul mijloc de a o apăra ar fi să se înlăture dușmanul ar fi să se înlăture dușmanul și să se ia inițiativa operațiunilor. (subl. ns.)
      Situația ar deveni și mai supărătoare, iar ungurii, stăpâni ai Vienei, ar înconjura Slovacia Occidentală din trei părți.
     Dacă bolșevismul s-ar implanta și dezvolta în Ungaria prin mijlocirea toleranței de care s-a bucurat până în prezent din partea Antantei, el nu ar întârzia să acapareze Viena, de unde ar amenința Italia și Elveția sau se va alătura Bavariei.
       Dacă bolșevismul din Budapesta cedează locul unui guvern mai puțin dușman al ordinii sociale, dar la fel de mult dominat de curentul naționalist, războiul va isbucni din nou în Europa Centrală sub altă formă, dar tot împotriva intereselor noastre vitale.
     Azi ca și ieri, mi se pare absolut necesară, fără alt motiv, o intervenție militară a Antantei împotriva Ungariei, violarea (încălcarea) de către statul ungar a condițiilor dezarmării fixate de Convenția de armistițiu explică această intervenție. Efortul va fi mai mare mâine decât ar fi fost acum câteva săptămâni, și va fi și mai mare dacă va fi din nou amânat.

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. IV, doc. nr. 649, pag. 14).
 
 
 

[1] Maurice Pellé (1863 – 1924) general francez, comandant al misiunii militare franceze în Cehoslovacia, întemeitor și șef al Marelui Stat Major al armatei cehoslovace (februarie 1919 – ianuarie 1921).
 
 
7 iulie 1919, Însemnări ale reginei Maria despre vizita în ținutul Vrancea și oferirea de ajutoare locuitorilor
 
Luni, 7 iulie 1919, Focșani, Mărășești

         O zi ocupată, inspectarea cantinelor și împărțirea, împreună cu Crucea Roșie Americană, de haine și provizii la săraci. Am avut-o pe Alice cu mine, desigur, și Teribilul[1], apoi Anderson[2], Mills și Bachelor, ADC-ul[3] lui Anderson, un om foarte plăcut și distins, tânăr de tot, mare admirator al lui Simky[4], pe care o servește cu devotament. Bachelor este cu totul une trouvaille [o găselniță], el cochetează cu Alice, dar pe sărmana Alice a durut-o rău gâtul, cred că a suferit cumplit numai că nu a vrut să renunțe.

 
Henry Watkins Anderson (1870-1954)
 
       Am început cu două cantine din orașul Focșani, unde am fost primiți cu mare entuziasm. Aici americanii au lucrat trei luni, au hrănit mii și mii de oameni și au împărțit haine cu generozitate. Ei au fost ajutați de Crucea Roșie Română. Ei oferă din abundență o supă excelentă și o pâine minunată făcută în fiecare loc cu făina lor. Toți săracii mi-au adus flori, le-au aruncat la picioarele mele și mulți au îngenuncheat. Li se părea aproape un miracol să fiu din nou în mijlocul lor după lunga și groaznica ocupație germană.
      De la Focșani ne-am dus la ruinele de la Mărășești și acolo am avut o mare distribuire pentru săraci în grădina vilei ruinate a lui Negroponte. Tot drumul de la Focșani era plin cu superbe flori de câmp, ce acopereau până sus nesfârșitele tranșee printre care erau răspândite morminte solitare.
Am luat dejunul la Mărășești în tren, căldura era tot mai mare.
     După masă ne-am dus la Panciu, unde avea loc o mare distribuire, și aici totul este în ruină, iar oamenii îngrozitor de săraci.  De la Panciu, spre munți, la Vidra[5], un sat foarte frumos situat în Vrancea. Pe tot parcursul drumului, ruine și flori de câmp într-o extraordinară risipă, totul încă minunat de verde datorită ploilor numeroase din acest an. La Vidra am găsit pe prietenul Toos, care aranjase totul foarte bine, cu simț artistic. Aici oamenii poartă încă costume foarte bogate [împodobite] acum, din păcate, foarte jerpelite. Erau acolo două tinere americance devotate, care au muncit neobosit tot timpul în această regiune. Cu adevărat, admir un astfel de devotament dezinteresat, ele s-au atașat foarte mult de popor.
     În cele din urmă s-a mai răcorit, noi am suferit însă foarte mult pe parcurs din cauza căldurii. Ne-am înapoiat acasă pe alt drum – un drum foarte frumos la poalele dealurilor împădurite și cu multe podgorii. Spre sfârșit a început o ploaie torențială, care a fost foarte răcoritoare, dar care ne-a cam stricat primirea la Odobești și într-un alt loc sau două mai mici. Cei care au rămas în tren au avut de suportat o adevărată căldură de iad. Cina, împreună cu cei care fuseseră cu mine toată ziua. Anderson, umflându-se în pene, atât de mulțumit de activitatea depusă, de onoarea pe care le-am făcut-o, atât de încântat să fie cu mine două zile întregi...

(Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 232 – 234).
 
 
 
 
 

[1]Denumire folosită de regina Maria pentru generalul Ernest Baliff (1975 – 1945) aghiotant al regelui Ferdinand, iar din 1916 până în 1919 aghiotant al reginei Maria. Din 1919 administrator al Domeniilor Coroanei Regale.
[2]Henry Watkins Anderson (1870-1954), avocatamerican, liderul partidului republican din Statul Virginia. Șeful misiunii americane a Crucii Roşii în România (ianuarie 1917 – martie 1919). A plecat din România şi a reuşit să treacă prin Rusia cu trenul într-o călătorie dramatică. A fost logodit cu o scriitoare americană celebră în epocă, Ellen Glasgow (1873 – 1945), dar care a rupt logodna cu el când a aflat că el şi Regina Maria îşi scriau zilnic şi îşi făceau cadouri
[3] ADC: Aide de camp, aghiotant.
[4]Simona Lahovari, (1881 – 1936), fiica lui Alexandru N. Lahovari (1841 – 1897), vreme de 30 de ani doamnă de onoare și confidentă a reginei Maria.
[5]Comuna Vidra județul Vrancea, este o localiate situată la 36 km nord-vest de Focșani; școala și spitalul au fost ridicate la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar în 1936 se va ridica la intrarea dinspre Focșani monumentul eroilor vrânceni căzuți la datorie în Războiul de Întregire.
 
 6 iulie 1919, Arad, Interviu cu generalul Alexandru Averescu, președintele Ligii Poporului, publicat de ziarul „Românul”
 
 Interviu cu d. General Averescu.
 Preşedintele „Ligei Poporului” despre situaţia externă şi frământările politice.

       În războiul pentru independență sergent, generalul de astăzi, despre ale cărui calităţi militare nu a început a se vorbi în lumea civilă decât în timpul războiului balcanic. Fost ministru de război, de scurtă durată într’un guvern liberal[1], a trebuit să plece în urma unei interpelări cu tâlc aranjată, pentru a exercita o comandă la Turnu-Severin, mi se pare[2].
      În răsboiul din 1916, figura generalului Averescu a început a se desemna tot mai bine, şi în toate armatele, asupra tuturor luptătorilor plutea sufletul său. Numele lui flutura pe buzele tuturor şi tot de la el să aştepta să realizeze irealizabilul. Şi-a făcut mai mult, decât se putea face în împrejurările vitrege de atunci şi a făcut ceia ce nu ar fi putut face nici cei mai străluciţi mareşali.
     De aci, aceea popularitate după care n'a alergat și pe care n'o caută şefi de talia generalului Averescu. Nesfârșita dragoste ce pornea dela cel din urmă luptător, care în ceasuri de răgaz povestea o amintire venită de cine ştie unde şi nu se ştie cum, prin acel telegraf popular, care-i una din tainele ţăranului nostru, îmbărbăta şi da curaj celui ce se îndoia. Acum era aci, acum aiurea, el era pretutindeni inspiratorul unei mici armate la număr, dar mare prin tăria morală și care da pildă. Un general, care ştia să se coboare până în tranşeea de prima linie, să se strecoare neobservat prin zigzagurile şanţurilor de comunicaţie, să-şi ceară iertare dela soldat dacă-1 atingea în trecere, să stea de vorbă cu el şi abea după ce a plecat să afle omul că a vorbit cu ”generalul”. Căci generalul, se ştie acum, era Averescu. Aşa se explică marile succese dela Mărăşti, de care nu rămăsesem nici mai prejos la Mărăşeşti.
     Preşedinte de consiliu[3], cu menirea de a încheia pacea, a demisionat şi tot odată a întrat în viaţa politică înființând Liga Poporului. Acum i se arăta recunoştință de foştii lui soldaţi. Liga, e o organizaţie în care generalul are o armată întreagă, toată armata. Ar putea să facă ce vrea cu ea. La un semn de chemare al său ar alerga cu toţi şi nici o putere nu ar putea să-i oprească. De-ar fi un demagog... Dar tocmai de aceia îşi impune o rezervă şi o cumpătare în exprimare, o chibzuinţă a lucrurilor, care reţine avînturi. Om politic, nu are manierele politice ale celui versat şi de aceia îşi spune gândul în fraze scurte, precise ca un ordin de zi.
 
Situaţia externă.
Politica României în viitor. Chestiunea Banatului.
 
         - Ce credeţi despre politica României în momentele actuale?
     - Politica noastră din trecut a avut orientare greşită. Ne găsim astăzi la o răspântie atât în ce priveşte politica externă cât și cea internă. O politică de izolare ar fi cea mai mare eroare. Trebue să ne găsim într'o constelațiune cu care să avem comunitate deplină de interese, ca să nu ne mai vedem într’un moment critic siliţi a o părăsi şi a apuca altă cale, adecă să facem o politică consecventă şi conştientă, iar nu o politică de oportunitate momentană (sic!). Lucrul acesta îl consider cu atât de mai mare importanță, cu cât situația României Mari va avea altă însemnătate în viitor decât în trecut.
       Ce consecinţe ar putea avea pentru ţară o absența dela Conferinţă, în caz când nu am fi pe deplin satisfăcuţi ?
       Mă doare ca român pentru orişice palmă din terenul revendicat de noi care nu ne-ar fi dată. Tot ca român cred că este o datorie pentru noi să punem în mişcare tot ce e cu putinţă pentru ca revendicările noastre să se realizeze în întregime. Dar tot ca roman şi ca bun român, cred că e o supremă datorie, în special pentru oamenii de stat să cântărească bine şi să prevadă ceeace este realizabil şi ceeace nu este realizabil.
     Ar fi o greşală foarte mare față de interesele noastre, mai ales în aceste momente grave, când ni se pun atâtea probleme de dezlegat, dacă printr’un gest [calcul] greşit al elementelor reale ne-am aventura pe o cale care să ne ducă la prăpastie.

Situaţia internă.
- Politica de clasă. Situaţia față de Ardeal.-
 
        - Se spune că Liga Dvoastră, ar fi un partid de clasă...
       - În concepţiunea mea nu înţeleg nici partid de clase, nici partide regionale, ci partide cu elemente din întreaga tară şi din toate clasele înfrăţite în jurul ideilor de cari se vor călăuzi în activitatea lor politică.
       O politică de principii care să îmbrăţişeze problemele României Mari în tot complexul lor, adică o politică de grupări în jurul principiilor, iar nu în jurul persoanelor.   Atunci ar trebui să se ia contact cu bărbaţii politici din teritoriile alipite.
     Cred că e nevoe ca toţi bărbaţii politici din Ardeal să ia contact cu cei din ţară, pentruca atunci când vor începe să se facă diferitele grupări să nu se găsească nepregătiţi şi unii şi alţii.
       De ce n'ar trebui să pornească gestul de aici ?
       - Ardelenii nu riscă nimic în acest pas pe care l'ar face, pe când bărbaţii politici din regat ar putea fi suspectaţi de a căuta să capteze partizani. Dvoastră sunteţi uniți şi formând un bloc unitar daţi un exemplu, care ar fi fost bine să fie urmat aiurea.
      Nu văd momentul să venim în contact politic pentru că pun mult temei pe ardeleni în credinţa că vor exercita o influenţă salutară și am mari speranţe că vor face-o în opera de refacere a vieţii noastre politice.
     Dar domnul general se interesa în deosebi asupra situaţiunii, de aici, despre care la Bucureşti nu se ştiau decât lucruri vagi. Şi am văzut atunci multe din lipsurile ce trebuesc îndreptate.

 
Vasile Savel
[ROMÂNUL, Anul VIII, nr. 56 , Arad, Duminecă, 6 Iulie 1919]
 
 

[1] În guvernul condus de D.A. Sturdza instaurat la 12/25 martie 1907, când Averescu, avansat general abia cu un an în urmă, a ocupat funcția de ministru de Război la insistențele regelui Carol I, care i-a încredințat misunea înăbușirii rapide a marii răscoale țărănești, misiune de care Averescu s-a achitat ”admirabil” ordonând reprimarea sângeroasă a mii de țărani. Generalul a rămas în guvernul liberal până la 4/17 martie 1909, realizând reforma decisivă a armatei române în aprilie 1908. Laudele aduse acestei reforme - și mai ales criticile la adresa stării de lucruri de până atunci - erau cât pe ce să-l coste viața pe fiul primului ministru, maiorul Alexandru D.A. Sturdza, trădătorul din ianuarie 1917, care a fost provocat la duel cu sabia de către căpitanul Cătuneanu și rănit grav la gât. Așadar calitățile militare ale lui Averescu erau prea bine cunoscute cu mult înainte de războiul balcanic.
[2] Un conflict cu premierul de atunci Ion I. C. Brătianu care preluase conducerea guvernului la 27 decembrie 1908/9 ianuarie 1909 și a Partidului Național Liberal la 11/24 ianuarie 1909 în urma îmbolnăvirii psihice a lui D.A. Sturdza. Liberalii l-au învinuit pe Averescu pentru bunele sale relaţii cu Take Ionescu, în acel moment adversarul poitic cel mai periculos pentru P. N.L.
[3] Guvernarea condusă de generalul Averescu (29 ianuarie/11 februarie – 27 februarie/12 martie 1918) având ca misiune acceptarea păcii impusă de României de către Puterile Centrale în urma armistiţiului încheiat de Rusia bolşevică la 2/15 decembrie 1917.
 
 
 3 iulie 1919, Radu R. Rosetti despre situația politică internă și externă a României
 
       Regina însărcinase pe A. Lavrillier să se ocupe de reproducerea portretelor în culori ale Regelui și ale Ei, portrete care urmau să fie cele oficiale și să fie distribuite tuturor autorităților, școlilor etc. La 5 iunie, Lavrillier îmi scrisese că a luat cuvenitele măsuri de execuție, dar scrisoarea a întârziat pe drum.
        Am azi audiența la Regină în această chestiune cu care mă însărcinase să mă ocup. Imi vorbește de situația internă, de greutatea ce o au Regele și Ea de a fi bine informați, de ura grozavă de acum contra lui Brătianu[1]. Ea ar fi de părere ca Regele să chemne toți oamenii politici și să le vorbească ferm (give them a sound talking) ceea ce poate face cu autoritatea ce are acum și va fi bine venit ; să le impună să alcătuiască un minister național. Aci o întrerup, zicându-i că la fel mi-a vorbit Ștef. Cicio –Pop[2]. Continuând, Ea spune că Averescu trebuie introdus în acest minister – deși alții nu sunt de această părere – dar că nu trebuie să i se încredințeze niciunul dintre următoarele ministere : Războiul, Externele sau Internele. Este absolut contra înaintării în minister a lui Vintilă Brătianu[3] pentru că prea xenofob.
        Greenly[4] a cărui misiune încetează, pleacă  la Paris și la Londra pentru a vedea ce se va face cu dânsul și a arăta că imensa majoritatea ungurilor nu vrea pe Béla Kun și că e criminal a se trata cu dânsul. Prin plecarea lui, cauza română pierde un colaborator deștept, care a priceput din primele zile ale venirii sale în România liniile generale ale problemei românești și a susținut cu lealitate și din toată inima atitudinea noastră.


 



Walter Howarth Greenly of Titley Court

 
       Personal mi-a arătat de la început o încredere desăvârșită și a fost de-a pururea un ascultător binevoitor, un sfătuitor plin de curaj în toate împrejurările și un adevărat prieten, căruia trebuie să-i păstrăm o recunoștință de plin. A fost foarte plăcut de a se lucra cu un ”gentleman” așa de desăvârșit.
       Pétin[5] vrea să facă un raport la Paris asupra chestiunii minorităților pusă în tratatul cu Austria ; o găsește justă în fond, dar nu în formă. Îi arăt, înfățișând obiecțiunile din memoriul lui Brătianu, de ce ne opunem acelor prescripțiuni.
       După părerea lui Vintilă Brătianu, Consiliul de Coroană se va pronunța contra semnării tratatului de pace cu Austria, pentru că liberalii, transilvănenii, bucovinenii și basarabenii sunt contra. Take Ionescu are greutăți cu partidul său asupra acestei chestiuni, iar Averescu nu va îndrăzni să zică altfel. Dacă în urma acestei hotărâri Antanta cedează, e firesc ca Brătianu să rămână la putere, iar dacă nu cedează e iarăși firesc ca Brătianu să fie în capul ministerului de rezistență, căci el o reprezintă.


 



Vintilă I.C. Brătianu (1867 – 1930)
           Mie-mi pare că Vintilă nu-și dă bine seama de ura ce e contra Brătienilor.

(General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914 – 1919), ediție îngrijită, studiu introductiv și note, Maria Georgescu, Editura Modelism, București, 1997, pp. 371 – 372)

 
[1] Îmi spune că-i pare rău că au fost aproape siliți de agitația opoziției să se despartă temporar de B. Știrbey. Că e greu mai ales în situația de azi, când Regele are nevoie a fi sfătuit, iar Ea nu e destul de bine informată spre a o face. Eu îi spun că, din toate punctele de vedere și al Regelui și al Ei și al lui Știrbey, e mai bine că s-a dus deocamdată. Spune că e păcat că ura contra lui Brătianu e așa de grozavă acum. (nota autorului)
[2] Ştefan Cicio-Pop (1865 -1934) a fost avocat şi un om politic român, membru al PNR și mai apoi vicepreședinte al PNȚ deputat român în Dieta de la Budapesta, participant activ la Marea Unire din 1918, Președinte al Consiliului Național Central Român, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deținând portofoliul apărării şi al internelor. Ministru de Stat pentru Transilvania, în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 - 12 martie 1920) precum și ministru de externe (9 ianuarie – 13 martie 1920) în același guvern, Prim Ministru ad interim. În cursul guvernărilor Iuliu Maniu a deținut funcția de președinte al Adunării Deputaților (23 decembrie 1928-30 aprilie 1931 și 10 august 1932-18 noiembrie 1933).
[3] Vintilă I.C. Brătianu (1867 – 1930), inginer și om politic, fratele lui Ion I.C. Brătianu. Ministru al munițiilor în vremea Războiului de Întregire, ministru de Finanțe (1922 – 1926). După moartea fratelui său la 24 noiembrie 1927 va prelua șefia guvernului, rămânând în funcție până în noiembrie 1928, când i-a succedat Iuliu Maniu, și șefia partidului pe care o va păstra până la moartea sa la 22 decembrie 1930.
[4] Walter Howarth Greenly (1875 – 1955), general britanic.
[5] Victor Pétin (1872 – 1962), colonel, ulterior general francez, a fost șeful de stat major al misiunii militare franceze conduse de generalul Berthelot. Autorul lucrării La drame roumain 1916 – 1918.
 
 
2 iulie 1919, Paris, Extras din răspunsul lui Ion C. Brătianu la radiograma prin care Georges Clemenceau cerea ca trupele române să se retragă de pe Tisa pe un alt aliniament, stabilit de Aliaţi.
 
         Delegaţia română la Conferinţa de Pace
         Domnule preşedinte
      Guvernul român îmi transmite că a primit prin radio telegrama prin care, în numele Consiliului celor patru, preşedintele Conferinţei cere trupelor române să se retragă în spatele unei linii stabilite de acest Consiliu, de îndată ce trupele ungare vor fi evacuat teritoriul recunoscut Republicii Cehoslovace.
Preşedintele Consiliului de Miniştri al României, ministru al Afacerilor Străine şi prim delegat la Conferinţa de Pace are onoarea de a reînnoi, în numele guvernului regal român, preşedintelui Conferinţei declaraţiile sale că România nu a avut niciodată intenţia de a prelungi ocuparea regiunilor nerevendicate de ea peste durata strict impusă de securitatea ei şi atâta timp cât trebuie luate în consideraţie ameninţări cu agresiune militară.
       Numai această raţiune de securitate a obligat Comandamentul român să stabilească pe Tisa frontul defensiv contra guvernului de la Budapesta, care nu a încetat ostilităţile decât atunci când trupele lui în derută s-au aflat în imposibilitate materială şi morală de a continua lupta. De atunci, profitând de câteva săptămâni de linişte, guvernul din Budapesta şi-a reorganizat armata şi a trecut cu succes la o ofensivă contra cehoslovacilor.
      Simultan cu declaraţia că este gata să se supună condiţiilor impuse de Consiliul celor patru, guvernul lui Béla Kun a ordonat mobilizarea generală înainte chiar de a fi evacuat teritoriile cehoslovace şi nu şi-a ascuns, în declaraţii publice, intenţia de a nu da nicio importanţă frontierelor stabilite între state.
      Aceste măsuri şi aceste declaraţii, precum şi caracterul însuşi al guvernului de la Budapesta, nu permit nicio iluzie în privinţa seriozităţii pe care ar prezenta-o angajamentele luate de el, dacă acestea nu sunt garantate prin măsuri care să asigure de o manieră eficace executarea condiţiilor stabilite.
       În cazul abandonării puternicei linii defensive de pe Tisa, Înaltul Comandament Român nu vede altă securitate militară decât dezarmarea trupelor ungare înainte de retragerea trupelor române pe o linie care nu poate constitui în sine un front de apărare în cazul unei noi agresiuni. »

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. IV, doc. nr. 645, pag. 8 - 9).
 
 
 
 
 
29 Iunie 1919,  Însemnările lui Vasile Bianu despre semnarea tratatului de la Versailles

        Ieri, Sâmbătă, 28 Iunie, după masă la orele 3, în Galeria Oglinzilor de la Versailles, s-a semnat tratatul de pace între Puterile Aliate și Asociate și Germania. Ședința a fost foarte scurtă. La 3 și un sfert, d. Clemenceau, președintele, se ridică și zice:
 


Georges Clemenceau în 1904.

 
      Ședința este deschisă. Acordul s-a făcut între guvernele Puterilor Aliate și Asociate și guvernul german. Textul de trebuie să-l semnați e conform cu acela al exemplarelor cari au fost remise plenipotențiarilor germane. Semnăturile vor fi schimbate; ele constituie angajamentul irevocabil de a executa în mod leal și fidel și în întregimea lor termenii tratatului. Am onoare a invita pe domnii germani ca să vie să semneze.
 


Semnarea tratatului de la Versailles

 
      Cum nu putea fi vorba de a să ceti tratatul care are mai mult de 400 de pagini, d. Clemenceau, în numele Conferinței, a adresat delegaților germani o scrisoare certificând că textul tratatului de pace supus spre a fi semnat de ei, este identic cu cel care le-a fost comunicat. Cei cinci plenipotențiari germani[1] se ridică, părăsesc locurile lor, se așează în fața măsuței de la mijloc și semnează pe rând tratatul, fără să se producă niciun incident, nicio protestare. După aceea diferitele delegațiuni ale Puterilor aliate și Asociate sunt chemate în ordinea fixată să iscălească. La 3 și 3 sferturi ceremonia s-a sfârșit.
     În acel moment încep a bubui primele lovituri de tun, vestind lumii că pacea s-a încheiat. D. Clemenceau se scoală zicând:
      Condițiunile păcii între Puterile Aliate și Asociate și imperiul german sunt un fapt împlinit.
      Ședința se ridică. Sâmbătă seara delegații germani au părăsit Parisul ducându-se la Berlin. În acea seară Parisul a fost în sărbătoare. Nouă retrageri militare cu torțe au parcurs principalele străzi și bulevarde.
Un schimb de telegrame s-a făcut între Împăratul Japoniei, Regele Angliei, Regele Italiei, Regele Spaniei[2], guvernele asociate și între Președintele Republicii franceze. Regele nostru a trimis d-lui Poincaré următoarea telegramă:
      În clipa când semnarea păcii cu Germania încunună sforțările popoarelor aliate și răsplătește jertfele suportate cu atâta eroism, este o trebuință a inimii mele ca să vă adresez, Domnule Președinte, felicitările noastre cele mai călduroase, precum și dorințele mele fierbinți ca o eră de prosperitate și de fericire să se deschidă nobilei națiuni franceze, soră și pretină a României.[3]
      Camera franceză a votat un credit de 14 milioane pentru celebrarea sărbătorilor Victoriei, cari vor avea loc în ziua de 14 Iulie. Programul va cuprinde o defilare de trupe în ținuta de campanie, având în frunte pe cei trei mareșali ai Franței: Joffre, Foch și Pétain.
     De când lumea e lume nicio pace n-a meritat să fie așa de sărbătorită ca această pace făcută de biruința dreptății. Când te gândești că la 21 Ianuar 1871, Parisul, după o rezistență dusă până la extrem, silit de foame și de frig, după niște suferințe mai presus de închipuirea omenească a ridicat pavilionul alb. Trimisul guvernului apărării naționale, Jules Favre, trecând avantposturile a fost dus cu escortă la Cartierul general al armatei germane, în fața lui Bismarck, așa zisul Cancelar de fier, și acesta cu mâna sprijinită pe masă, i-a dictat cele mai grele condițiuni: Strasburgul și Metzul, abandonări de provincii, părăsiri de cetăți, răscumpărări îngrozitoare, despăgubiri pentru armată etc. În zadar trimisul republicii franceze a încercat în numele umanității să apeleze la generozitatea învingătorului. Colosul cu cap de box[er] nu cunoștea mila. Ochii lui Jules Favre se umplură de lacrimi și după opt zile s-a dus la Versailles să iscălească tratatul de armistițiu, care însemna capitularea îngrozitoare.
 

 
 
Jules Favre şi Otto von Bismarck, semnatarii armistiţiului de la 28 ianuarie 1871

       La 2 Martie s’a semnat pacea[4], Franța era obligată să plătească cinci miliarde în aur și să sacrifice două provincii: Alsacia și Lorena, etc. Și acum, după o jumătate de veac, a învins dreptatea și s-a sfărâmat pumnul de fier; Franța a ieșit biruitoare și pe deplin răsbunată: Iată 49 de ani de când aștept această clipă, a exclamat bătrânul Clemenceau, președintele Conferinței de pace, în consiliul de miniștri când telefonul i-a adus Luni, 23 Iunie, știrea că Germania s-a supus, primind să semneze pacea. Întreagă Franța a îmbrăcat haina de sărbătoare și toți cei care o iubesc și o stimează serbează gloria ei, căci sărbătoarea aceasta a Franței este sărbătoarea dreptății, care pentru toate popoarele nu poate fi decât una și aceeași, egală pentru toți!
      În aceeași ordine de idei voi aminti o curioasă coincidență de date. La 7 Mai 1918, în sala istorică[5] a Palatului de la Cotroceni, acolo unde s-a hotărât războiul nostru pentru unitatea națională, s-a semnat în silă, sub amenințarea dușmanului îngâmfat, instrumentul de subjugare definitivă a întregului neam românesc. Împărăția Kaiserului atingea apogeul forței și se pregătea să dea cu armatele liberate din răsărit ultima lovitură Franței și să sfărâme astfel tot ce-i sta în cale. Abia trecură câteva luni și cea mai trufașe armată de pe pământ a trebuit să primească fără discuție capitularea dictată în pădurea dela Compiègne și după o așteptare chinuitoare, exact în aceeași zi, în ziua semnării tratatului de la București, la 7 Mai 1919, Germania a aflat sentința Areopagului de la Paris și a luat cunoștință de condițiunile tratatului ce-i mai îngăduia să trăiască. După triumful iluzoriu din anul 1918, aceeași zi de 7 Mai a anului viitor i-a desvelit partea tragică a unei politici nesocotite, sfârșită printr-un îngrozitor dezastru. Germania a stat consternată înaintea documentului diplomatic, întocmai cum stătuse și mica Românie în fața tratatului de la București. Ziua de 7 Mai i-a arătat Germaniei calea aceea lungă și grea a reparațiunilor juste și a ispășirii cuvenite, iar ziua de ieri, 28 Iunie, i-a statornicit regimul viitor, dând Franței victorioase cea mai meritată răsplată. De la 28 Iunie 1914, după atentatul încă nelămurit de la Sarajevo, a început a se pune la cale, sub autoritatea morală de la Potsdam, deslănțuirea groaznicului război de cucerire. Cinci ani mai târziu, în aceeași zi, 28 Iunie 1919, Germania semnează pacea de la Versailles, mărturisind completa ei neputință, fără nici cea mai mică demnitate. A semnat pacea în același palat, de unde a strălucit prestigiul incomparabil al unei Regalități fără seamăn în lume, de unde a radiat lumina nepieritoare a spiritului francez. Ceremonia, simplă și impunătoare, a avut loc în Sala Oglinzilor, în acea sală în care la 18 Ianuarie 1871, marea națiune greu rănită asista cu amărăciune la înălțarea orgolioasă a dușmanului neîmpăcat de la Rin.


 



Anton von Werner: Proclamarea imperiului german la 18 ianuarie 1871 în Sala Oglinzilor de la Versailles (ulei pe pânză, 1,67 m x 2,02 m, 1885)
 
      Acolo unde Regii și Prinții germani, sub impulsul lui Bismarck[6], au proclamat de Împărat al Germaniei pe Wilhelm I, acolo au pășit ieri niște simpli burghezi, smeriți, temători și resemnați, ca reprezentanți ai Germaniei democratizate, ca să iscălească tratatul impus de Franța.
     Guvernul român fiind înștiințat oficial încă de aseară că pacea între Aliați și Germania s-a semnat, astăzi s-a oficiat un Te Deum în Capitală și în toate orașele și satele României. În București s-a oficiat Te Deum-ul la Mitropolie în prezența iubiților noștri suverani, a tuturor miniștrilor și plenipotențiarilor țărilor aliate, membrilor misiunilor militare și numeroșilor ofițeri generali și superiori români. După serviciul divin, M.S. Regele a primit defilarea companiei de onoare a Vânătorilor de Munte. Seara, Capitala a fost splendid luminată și împodobită cu drapele române și aliate.
    Astfel s-a sfârșit cel mai sângeros războiu pe care îl cunoaște istoria; vinovații intră pe calea ispășirii, iar victimele agresiunii își înalță frunțile luminate de biruință și răsplată… Cu toate acestea, nici unii, nici alții nu sunt mulțumiți. Se înțelege de la sine că Germania nu poate să fie mulțumită, ea care a pornit și dus războiul cu scopul de a stăpâni lumea și care nici chiar acum n-a simțit îndeajuns genunchiul învingătorului și n-a putut fi redusă la supunerea oarbă, însoțiindu-și iscălitura pusă pe tratat cu amenințări și protestări și considerând în același timp și acest tratat un petic de hârtie[7]

 


Afiş de propagandă britanică din 1914 : « Peticul de hârtie » Înrolaţi-vă azi !

        Dar nici chiar Aliații nu sunt deopotrivă de mulțumiți de acest tratat de pace care este exclusiv opera celor Patru Mari. -Belgia este mâhnită că glasul ei a fost nebăgat în seamă și nici una din promisiunile ce i s-au făcut n-au fost împlinite pe deplin, deși suferințele, distrugerile și masacrele ei o îndreptățesc la cea mai deplină satisfacție. – România, care a dus războiul alături de aliații săi cu un spirit de abnegațiune și jertfă, care au făcut pe unii din marii purtători de cuvânt ai sufletelor occidentale să numească țara noastră paratonerul [paratrăznetul] tuturor loviturilor germane; România, care a îndurat toate durerile ocupațiunii vrăjmașe, ce i-a secătuit rezervele de viață, toate suferințele trădărilor rusești și și-a dus calvarul misiunii sale destul de nobil; România, cu tot martiriul ei n-a fost luată în seamă și a fost tratată ca o țară care nu merită decât rămăşițele unui festin, precupețindu-i-se cu metrul teritoriile pe care le-a revendicat în virtutea unui tratat semnat tocmai de cei mari, cari au dictat pacea astăzi[8], iar în Comisiunea pentru fixarea despăgubirilor de război nici n-a fost primită. – Italia este iarăși adânc nemulțumită; ea care, deși reprezentată în Consiliul celor Patru, n-a putut avea vot egal, ceea ce a atras căderea ministerului Orlando. – Apoi chiar Franța, după unele ziare, n-a fost pe deplin mulțumită[9].”

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 276 – 279)
 
 
 
 

[1] În realitate la semnare nu au fost decât doi reprezentanți germani: Hermann Müller (1876 – 1931), ministrul de Externe, și dr. Johannes Bell (1868 – 1949), ministrul al Reich-ului pentru Afaceri Coloniale. Fiecare delegație a avut câte doi reprezentanți care au semnat. Din partea României au semnat Ion I.C. Brătianu și generalul Constantin Coandă, fost prim-ministru şi aghiotant regal.
[2] Informație eronată: Spania nu a participat la război și firește nu a fost reprezentată la Conferința Păcii.
[3] Publicată şi în Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, pag. 811).
[4] În realitate pacea s-a semnat la Frankfurt am Main, la 9 mai 1871.
[5] De fapt sala de muzică a Palatului Cotroceni.
[6] Reunirea prinţilor germani nu a fost posibilă decât la Versailles, unde se afla Cartierul General al Armatei germane, şi unde prinţii germani s-au reunit la ordinul primit în calitate de comandanţi de unităţi militare şi corpuri de armate. O ceremonie asemănătoare la Berlin nu ar fi fost cu putinţă deoarece niciun rege şi niciun principe din Germania nu ar fi acceptat să vină ca să omagieze dinastia de Hohenzollern. Wilhelm I a fost proclamat împărat german şi nu împărat al Germaniei pentru a nu leza prerogativele de suveranitate ale prinţilor şi regilor pe teritoriile lor. Wilhelm I însuşi nu a înţeles niciodată această subtilitate juridică, oricât a încercat Bismarck să i-o explice. Până cu câteva zile înainte de proclamarea imperiului, Sala Oglinzilor fusese folosită de germani ca lazaret.
[7] Aluzie la celebra declarație a cancelarului german Bethmann Hollweg făcută în ziua de 4 august 1914 ambasadorului britanic, Sir Edward Goschen, care i-a prezentat declarația de război a Marii Britanii pentru că Germania a încălcat tratatul franco-austro-anglo-ruso-prusian de neutralitate al Belgiei din 19 aprilie 1839: ”Ne declarați război pentru un petic de hârtie!...” A doua zi toate marile cotidiene din capitale Antantei aveau pe prima pagină titlul: „Pentru Germania tratatele internaţionale sunt petice de hârtie!”
[8] Convenţia politică semnată de România în secret cu reprezentanţii puterilor Antantei la Bucureşti, la 4/17 august 1916.
[9] Într-adevăr, Franța avea toate motivele să fie nemulțumită deoarece nu și-a atins principalul obiectiv: dezmembrarea Germaniei, care, cu toate condițiile grele impuse la pace, a rămas aceeași amenințare colosală. În aceași zi de 28 iunie 1919, Franța a semnat un tratat de alianță cu Marea Britanie și Statele Unite prin care se prevedea că în cazul unei noi agresiuni germane asupra Franței celelalte două mari puteri îi vor sări în ajutor și vor reface coaliția care a dus la victoria din noiembrie 1918. În martie 1920 însă, Senatul american a refuzat să ratifice tratatul din 28 iunie 1919, care, din acest motiv, a devenit caduc.
 
 
27 iunie 1919, Notații ale lui Radu R. Rosetti despre problematica preluării administrației Banatului și raporturile româno-maghiare.
 
“27 Iunie 1919

      Trenul nostru s-a întors la Arad, unde, într-o conferință cu generalul Tournadre[1] și cu J. Marșiu[2], se convine asupra detaliilor administrației – deocamdată franco-română – a Aradului. Aprobând această înțelegere, Franchet d’Espérey[3] dă ordine pentru ca să nu se mai întâmple incidente de natura celor ce au avut loc, incidente a căror vină o are în bună parte o are generalul Tournadre.
    Trenul ne duce apoi la Timișoara, unde Franchet d’Espérey se convinge de jafurile sârbești și telegrafiază constatările sale atât dlui de Fontenay[4], ministrul Franței la Belgrad, cerându-i a protesta, cât și lui Clemenceau. Cheamă pe colonelul Calafatovici[5] și-i spune că asemenea procedee trebuie să înceteze. Îi dă scrisori în acest sens pentru voivodul Misici[6] și-l face să convină la libera circulație a trenurilor pe liniile Lugoj-Gătaia-Reșița și Zsidovin (Jidovin)-Anina.
      Mergem mai departe la Lugoj unde suntem primiți cu cântece.
    Colonelul Betrix[7], comandantul trupelor franceze care se purtase așa de bine și atunci când generalul Farret[8], uitând că e ofițer francez, fusese acaparat cu totul de unguri, a văzut mereu foarte bine situațiunea, căci s-a considerat mereu ca un tampon între sârbi și noi. Se plânge amar de cei dintâi. Îmi spune că guvernul Iuliu Károlyi[9] e opera personală a generalului Goudrecourt[10] și o mare eroare, pentru că Károlyi nu este susținut de nimeni în Ungaria.
      În telegrama sa către Clemenceau, Franchet d’Espérey adaugă că este nevoie să se fixeze cât mai curând granița româno-sârbă și să se retragă trupele franceze din Banat, ca să nu mai aibă rolul odios de jandarmi.
     Seara îmi spune că până acum nu-și dăduse seama cât de românesc era Banatul. Firește dacă a ascultat numai sunetul sârbesc al clopotului! Dar, m-a chemat și mi-a spus că ar fi bine, dacă guvernul nostru s-ar învoi să predeie, după retragerea noastră de pe Tisa, teritoriul dintre Tisa și noua graniță guvernului Károlyi, care și-ar putea mări armata având acum un efectiv de 2000 de oameni (cifră exagerată). I-am răspuns că evident aveam tot interesul să existe în Ungaria un guvern tare și leal față de noi, dar că, după câte știu, guvernul Károlyi nu e nici tare, nici nu are intenția de a fi leal față de noi. A insistat să prezint chestiunea guvernului. A telegrafiat generalului de Lobit[11] să comunice lui Károlyi ca să modifice compunerea guvernului său așa cum a propus Maniu.”

(General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914 - 1919), ediție îngrijită, studiu introductiv, note, Maria Georgescu, Editura Modelism, București, 1997, pp. 368 – 369, note Sorin Cristescu).
 
 

[1] Charles Louis Joseph de Tournadre (1860 – 1930) general francez.
[2] Corect : Justin Marșieu (1879 – 1931) avocat, membru marcant al Partidului Naţional Român, deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, prefect al orașului și al județului Arad (1919 – 1920 şi 1928 – 1931). O stradă din centrul municipiului Arad îi poartă numele. Nepotul său, colonelul Iustin Marşieu, a fost vreme de 23 de ani, până în 2016, comandantul subunităţii de pompieri din Arad.
[3] Generalul Franchet d’Espérey (1856 – 1942) general francez, comandant al corpului expediţionar de la Salonic (Armatei de Orient) din iunie 1918. În martie-aprilie 1919 a redresat situația critică a trupelor franceze în urma ofensivei Armatei Roșii sovietice în sudul Ucrainei și a permis evacuarea în ordine a soldaților săi. Avansat mareșal la 19 februarie 1921, a primit și din partea regatului sârbo-croato-sloven gradul de voievod (mareșal).[4] Joseph de Fontenay, viconte (1864 - 1946), diplomat francez, ministru plenipotențiar în Serbia (1917 – 1921), ulterior a fost ambasador la Madrid (1923 – 1924) și apoi la Vatican (1928 – 1932).
[5] Care reprezentase Serbia la tratatul de pace de la București din 10 august 1913.
[6] Zivojin Misici (1855 – 1920) general sârb care a participat la toate războaiele purtate de Serbia între anii 1876 – 1918. Celebru pentru rolul decisiv pe care l-a avut în calitate de comandant al Armatei I sârbeşti în câştigarea sângeroasei bătălii de pe râul Kolubara (16 noiembrie - 16 decembrie 1914) în care a învins armatele austro-ungare comandate de generalii Oskar Potiorek şi Liborius Ritter von Frank, iar la 15 decembrie a recucerit Belgradul (care căzuse în mâna austro-ungarilor la 1 decembrie 1914), faptă pentru care a fost avansat la gradul de voievod (mareşal al armatei sârbe) şi a conferit Serbiei un prestigiu imens.
[7] Colonelul Bétrix era de fapt comandantul adjunct al zonei de ocupaţie franceză din Banat după transferarea generalului de Tournadre la Arad.
[8] Generalul Léon Gaston Jean-Baptiste Farret (1861 - 1928), a fost de la 15 iunie 1918 comandantul Diviziei a 11-a coloniale de infanterie franceză care la 27 ianuarie 1919 a ocupat oraşele Lugoj şi Caransebeş şi apoi Timişoara, din 15 martie a fost numit comandant al zonei de ocupaţie franceză din Banat. Atitudinea sa promaghiară a determinat rechemarea sa în Franţa la 15 aprilie, iar Divizia 11 colonială a fost desfiinţată în aceeaşi zi.
[9] Gyula Károlyi (1871 – 1947), om politic ungar, văr cu Mihaly Károlyi, în perioada 5 mai - 12 iulie 1919 a condus guvernul contrarevoluționar ungar, întâi la Arad, apoi la Szeged, minstru de război fiind Miklos Horthy cu care s-a împrietenit. Avea să fie mai târziu prim-ministru (1931 – 1932).
[10] Corect: Henry de Gondrecourt (1867 – 1956) general francez.
[11] Paul de Lobit (1860 – 1938) general francez (din 1914), comandant al Corpului 17 de armată, apoi al armatei Aliate din Ungaria (martie – august 1919) și apoi al armatei de Dunăre (septembrie 1919 – ianuarie 1920) cf. An Historian in Peace and War. The Diaries of Harold Temperley (1879 – 1939), edited by T.G. Otte, University of Birmingham, 2013, nota 254.

 
 
24 iunie 1919, Însemnările reginei Maria după aflarea veștii că prințul Carol va avea un copil din căsătoria cu Zizi Lambrino

      O regină nu are dreptul să fie tristă – așa că mi-am reluat viața și am acordat audiențe și am ascultat plângeri, speranțe și dorințe, am ajutat în toate părțile, dar dincolo de acesta, inima îmi plângea de durere[1].
        A venit la mine o sărmană tânără care fusese oprimată de nemți și a cărei unică dorință era să mă vadă între patru ochi. Am primit un tânăr american care nu voia să plece din România fără să dea mâna cu regina pentru că ea este principala figură care ne interesează, a spus el. Sunteți deasupra tuturor, plec să lucrez în America, v-am văzut de departe la Sibiu, dar am vrut să vă vorbesc, să vă întâlnesc între patru ochi – era tânăr și foarte înalt și te privea drept în ochi. Am dat mâna cu el și a ieșit din viața mea.
     A venit madame Antonescu[2], am citit împreună câteva traduceri și am vorbit, ea și-a dat seama că inima în piept îmi era ca o piatră și m-a privit cu ochi mari ca ai unei păsări.
   De asemenea am lucrat cu Gorset, protejatul lui Iorga, și am avut o lungă întrevedere cu o domnișoară Rohe de la Crucea Roșie Americană.
      La dejun soții St. Aulaire[3], ei pleacă în Franța în vacanță.
      Spre seară m-am dus la Copăceni să iau cina cu Nando[4], Păunule[5] și fetele Robescu[6].
A fost plăcut, dar n-am răbdare să ascult, vorbăria fără rost mă enervează și mi-e greu să fi calmă, agreabilă, veselă. Tânjesc după tăcerile lungi, după sentimental unei simpatii relae, care nu încearcă, însă să se exprime în cuvinte. Ori de câte ori sufăr am oroare de cuvinte. Cerul  era plin de stele când ne-am întors acasă și eu mă gândeam la cei ce erau departe.”
(Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 222 – 223).
 

[1] La vestea că fiul ei, Carol, care plecase pe front cu o zi înainte, și Zizi Lambrino, vor avea un copil. ”Ea declară că este deja însărcinată în trei luni și că niciodată Carol nu va permite să se nască copilul lor ca un copil nelegitim.” Într-adevăr, fiul celor doi, Mircea Grigore Carol Lambrino (1920 - 2006) se va naște la 8 ianuarie 1920.
[2] Soția lui Victor Antonescu. Victor Antonescu (1871 – 1947), diplomat şi om politic român, membru marcant al Partidului Naţional Liberal,ministru de Justiţie (4 ianuarie 1914 – 11 decembrie 1916) apoi de Finanţe (11 decembrie 1916 – 10 iulie 1917). A fost trimis la Paris ca ministru plenipotenţiar (10 octombrie 1917 – 25 martie 1918). După semnarea păcii de Bucureşti a rămas la Paris ca simplu particular. Şi-a reluat postul la 5 noiembrie 1918 şi îl va păstra până la 20 decembrie 1919. În epoca interbelică va fi ministru plenipotenţiar la Paris (16 martie 1922 – 1 august 1924), ulterior ministru de Justiţie (14 noiembrie 1933 – 1 februarie 1935), de Finanţe (1 februarie 1935 – 29 august 1936) şi îi va succeda lui Nicolae Titulescu în funcţia de ministru al Afacerilor Străine (29 august 1936 – 28 decembrie 1937).
[3] Charles de Beaupoil, conte de Saint Aulaire (1866 -1954), diplomat francez, ministru plenipotenţiar în România (1916 -1920).
[4] Regele Ferdinand.
[5] Fiica profesorului Vasile Păun (1840 – 1903) cel care l-a învățat românește pe principele Ferdinand începând din 1888.
[6] Fiicele generalului Robescu, aghiotant regal care va muri în septembrie 1919.
 
 
23 iunie 1919, Notă a lui Ion I.C. Brătianu adresată lui Georges Clemenceau,  primul ministru, lui  Louis- Lucien Klotz[1], ministru de finanțe și mareșalului Ferdinand Foch în chestiunea aurului românesc din Germania despre care nu există stipulații clare în clauzele financiare ale Armistițiului cu Germania.


 


Louis-Lucien Klotz (1868 -1930)
 
      Domnule,
      Am onoarea să atrag binevoitoarea dv. atenție asupra faptelor următoare:
      În clauzele financiare, articolul 19 al Convenției de armistițiu cu germanii, e stipulat că Germania e obligată  „să restituie aurul rusesc sau românesc luat de către germani sau remis lor.”
     Fără să am vreo confirmare oficială privitoare la acest lucru, cred că această clauză a convenției de armistițiu a fost executată de către germani. În ceea ce privește aurul român, aș vrea să vă dau următoarele informații rugându-vă să binevoiți a primi propunerile pe care am onoare să vi le fac.
    Nu pot să știu în mod precis cât aur s-a impus Germaniei să se restituie prin această clauză a convenției de către Puterile Aliate și Asociate. Din această cauză voi expune chestiunea în întregul său:
     Banca Națională a României, care este banca noastră de emisiune și care e o instituție privată, a fost obligată, din cauza împrejurărilor războiului să transporte în Rusia, conform cererii guvernului român, o cantitate de aur de 315.154.989 franci. Autoritățile rusești competente au dat chitanțe în regulă garantând siguranța acestui depozit, restituirea sa și transportul său în România. Depozitul mai este în afară de aceasta garantat și de Puterile Aliate.
    În afară de acest depozit din Rusia, Banca Națională înainte de declarația de război a României avea la Reichsbank din Berlin o importantă cantitate de aur care atingea cifra totală de 80.496.660 milioane de franci (acest depozit e format din mărci aur efectiv, coroane austriece aur efectiv, franci francezi aur efectiv). Acest aur[2] este de asemenea proprietatea zisei bănci.
Nu pot să știu dacă prin articolul 19 din Convenția de armistițiu s-a impus Germanie să restituie numai aurul de la Banca Națională, care se găsește în depozit în Germania, sau dacă i s-a impus în plus obligația de a restitui chiar o cantitate de aur care să reprezinte aurul Băncii Naționale din Rusia, dat fiind că acest aur e garantat de Puterile Aliate.
     În cazul când Puterile Aliate, pentru a asigura României restituirea aurului său care se află în Rusia, au cerut și au obținut de la Germania remiterea unei cantități da aur egale, vă rog domnule [...][3] să binevoiți a lua măsurile necesare, pentru ca această cantitate de aur să fie restituită Băncii Naționale a României, în același timp cu aurul acestei bănci care se găsește la Reichsbank și despre care am vorbit mai sus. În cazul când prin articolul 19 al Convenției de armistițiu s-a înțeles să se ceară Germaniei numai restituirea aurului pe care Banca Națională îl avea în depozit la Berlin, precum și aurul pe care în timpul ocupației germanii au putut să-l sustragă de la celelalte bănci sau de la particulari, vă rog domnule [...][4] să binevoiți a dispune ca acest aur să fie restituit Băncii Naționale a României.
    Banca Națională a României mi-a adresat o cerere, rugându-mă să intervin pe lângă dv. pentru restituirea aurului său. De îndată ce vom fi primit răspunsul dv. vom putea examina condițiile tehnice pentru a efectua această restituire.

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 638, pag. 458).
 
 

[1] Louis Lucien Klotz (1868 – 1930) jurnalist și om politic francez, de trei ori ministru de finanțe în perioada anilor 1910 – 1920, ultima oară între 12 septembrie 1917 – 20 ianuarie 1920, celebru pentru declarațiile sale din presă  « L'Allemagne paiera ! ». [Germania o să plătească!] Clemenceau va spune despre el: ”Am trimis în strada Rivoli [sediul Ministerului de Finanțe] pe singurul evreu care n-avea habar de finanțe.” În iulie 1929 avea să condamnat la doi ani de închisoare pentru emitere de cecuri fără acoperire.
[2] Așadar aproape 27 de tone!
[3] Așa în text.
[4] Așa în text.
 
 
21 iunie 1919, Radu R. Rosetti despre situația internă și internațională a României

        Căderea guvernelor german[1] și italian[2] dă mult de vorbă tuturora. I.G. Duca[3] crede că prin căderea guvernului german este indicată voința (sau mai degrabă nevoia, cred eu) guvernului german de a semna tratatul de pace, ceea ce îl nemulțumește. Ferigo[4], care revine ca atașat militar italian, explică căderea guvernului din Roma ca o indicație cum că poporul italian este hotărât să nu cedeze lui Wilson[5].
      Generalul I. Rășcanu[6] îmi comunică din partea generalului Arthur Văitoianu ca să caut a obține de la generalul Franchet d’Esperéy[7] cedarea tunurilor grele, avioanelor etc. Tocmai primesc, după această convorbire răspunsul – din  18 iunie - al lui Franchet d’Esperéy la scrisoarea mea din 16 iunie, spunând că în chestiunea Aradului avem noi dreptate, dar că… Consiliul celor Patru… Vine (la București) și va merge la Arad. Nu poate ceda materialul memționat în scrisoarea mea; să-l cerem oficial lui Graziani[8].
      Generalul Prezan[9] îmi dă instrucțiuni ca să obțin de la Franchet d’Esperéy satisfacție pentru incidentele de la Arad (pentru care ni se dă o bogată documentație cum ni se dă și un întreg dosar cu privire la abuzurile săvârșite de sârbi în Banat, mai cu seamă cu prilejul evacuării părții din răsărit a lui) ca și administrația orașului pentru noi. În privința atitudinii noastre față de unguri trebuie să arăt că nu putem să ne retragem de pe Tisa cât timp ungurii nu sunt dezarmați și cât timp nu li se va impune ca nicio trupă de-a lor să nu treacă Tisa.
      Pétin[10] întors de la Chichinda Mare[11], unde e Cartierul general al armatei franceze din Ungaria (fosta Armată franceză din Orient), spune că trupele franceze de acolo sunt prea bune și sunt înzestrate cu un spirit excelent. Francezii de acolo, continuă el, sunt sârbofili, dar recunosc că sârbii sunt nesuferiți; ei nu sunt maghiarofili, dar sunt încântați de femeile maghiare; nu sunt românofobi, dar nu cunosc pe români și apoi românii sunt aceia care îi plictisesc acuma cu reclamațiile lor[12].
(General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914 - 1919), ediție îngrijită, studiu introductiv, note, Maria Georgescu, Editura Modelism, București, 1997, pp. 364 - 365)
 
 
 

[1] Guvernul condus de Philipp Scheidemann a demisionat la 20 iunie, cedând locul guvernului condus de Gustav Bauer care a acceptat să semneze tratatul impus Germaniei la 28 iunie 1919 de către Puterile Aliate și Asociate.
[2] Guvernul condus de Vittorio Orlando va demisiona la 23 iunie 1919 fiind succedat de guvernul condus Francesco Saverio Nitti.
[3] I.G. Duca (1879 – 30 decembrie 1933) om politic român, membru marcant al Partidului Național Liberal. A deținut funcțiile de ministru al Cultelor și Instrucțiunii (1914-1918), ministru al Agriculturii (1919-1920), ministru alAafacerilor Străine (1922-1926), ministru al afacerilor interne (1927-1928), și prim-ministru al României între 14 noiembrie și 30 decembrie 1933, asasinat de așa-numiții Nicadori pe peronul gării din Sinaia pentru că desființase Mișcarea Legionară înainte de alegerile din decembrie acel an.
[4] Luciano Ferigo (1870 – 1921), colonel, ulterior general italian, atașatul militar al Italiei la București (1914 – 1917 și 1919 – 1921).
[5] Woodrow Wilson (1856 - 1922) președinte al SUA (1912 -1916), reales în 1916, în cel de-al doilea termen al său (1917 - 1921) s-a concentrat asupra participării țării la Primul Război Mondial și a realizării unei păci drepte bazată pe Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, concretizat prin „Paisprezece puncte”. Acestea au fost însă aprig discutate la Conferința de Pace de la Paris din 1919. Astfel, Tratatul cu Germania de la Versailles, extrem de dur din cauza exigențelor Franței, excludea poporul german din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și din acest motiv a fost respins de Senatul SUA; în schimb, dispariția imperiului Austriac a fost oficializată prin tratatele de la Saint-Germain și de la Trianon, conform celui de-al 10-lea din cele 14 puncte. În aprilie 1919, W. Wilson a adresat un mesaj poporului italian prin care îi cerea să renunțe la revendicările stabilite prin tratate secrete (aluzie la pactul de la Londra din 26 aprilie 1915), ceea ce i-a determinat pe premierul italian Viitorio Orlando și ministrul de externe Sidney Sonino să părăsească Conferința de pace la 24 aprilie, dar cei doi au revenit după două săptămâni.
[6] Ion Rășcanu (1878 – 1952) general român. După război a avut și o carieră politică. În perioada Primului Război Mondial, a îndeplinit funcțiile de: șef al Secției Operații din Marele Cartier General, atașat pe lângă Statul Major General al Armatei Franceze, comandant al Brigăzii 15 Artilerie și comandant al Diviziei 1 Vânători. După război a îndeplinit funcțiile de secretar general al Ministerului de Război (1918-1919) și ministru de război în guvernul condus de generalul Arthur Văitoianu - (27 septembrie - 30 noiembrie 1919), guvernul condus de Al.Vaida Voevod - (1 decembrie 1919 - 12 martie 1920) și guvernul condus de generalul Al. Averescu - (13 martie 1920 - 16 decembrie 1921). A trecut în rezervă, prin demisie, în 1922. În cariera politică a îndeplinit funcțiile de: ministru pentru Basarabia și Bucovina (1927); comisar superior al guvernului în Basarabia și Bucovina (1931), ministru de stat (1931-1932), primar al orașului Vaslui (1938-1942), primar al municipiului București (octombrie 1942 - august 1944), prefect al județului Vaslui. A fost ales deputat în legislaturile 1920, 1926, 1928 și 1931 și senator în 1920 și 1930). Arestat de regimul communist la 5 mai 1950 a murit în închisoarea de la Sighet.
[7] Generalul Franchet d’Esperey (1856 – 1942) general francez, comandant al corpului expediţionar de la Salonic (Armatei de Orient) din iunie 1918. În martie-aprilie 1919 a redresat situația critică a trupelor franceze în urma ofensivei Armatei Roșii sovietice în sudul Ucrainei și a permis evacuarea în ordine a soldaților săi.
[8] Jean César Graziani (1859 - 1932) a fost un general francez din Primul Război Mondial.  A servit la sfârșitul războiului în România, apoi a devenit comandant al Armatei de la Dunăre la 5 mai 1919, înlocuindu-l pe generalul Berhelot în România, șeful misiunii militare franceze din Ungaria și comandant al Corpului 1 de Armată în 1920. Și-a încheiat cariera ca membru în Consiliul Superior de Război în 1921 și comandant al Corpului 18 de Armată. A fost trecut în rezervă în anul 1924.
[9] Constantin Prezan (1865 – 1943) general și ulterior mareșal român, a fost șeful Marelui Cartier General al Armatei Române (decembrie 1916 - aprilie 1918, noiembrie 1918 – aprilie 1920).
[10] Victor Pétin (1872 – 1962), colonel, ulterior general francez, a fost șeful de stat major al misiunii militare franceze conduse de generalul Berthelot. Autorul lucrării La drame roumain 1916 – 1918.
[11] Chichinda Mare (maghiară Nagykikinda, germană Großkikinda) este astăzi o localitate în Districtul Banatul de Nord, Voivodina, Serbia, lângă frontiera cu România.
[12] Adaugă că a  văzut multă acțiune politică italiană. Italia vrea ca, cu orice preț, să împiedice formarea statului iugoslav.(nota Radu R. Rosetti)
 
18 iunie 1919, Articolul lui Duiliu Zamfirescu  Domnul Orlando și domnul Brătianu în care face o paralelă între  conduita adoptată de delegațiile Italiei și României la Conferința de pace de la Paris și critică poziția și acțiunea premierului Ion I.C. Brătianu  
 
DOMNUL ORLANDO[1] ȘI DOMNUL BRĂTIANU

Duiliu Zamfirescu[2]



Duiliu Zamfirescu 



Vittorio Emanuele Orlando



Ion I.C. Brătianu

 

        Nu am nevoie să spun cu câtă dragoste urmăresc politica Italiei în desfășurarea evenimentelor de la Paris și câtă încredere am în viitorul acestei țări. Era o vreme când Italia, fiind rău cunoscută la noi, era rău apreciată.
       Pentru mine care de la 1888 am luat parte la toate evenimentele însemnate ale poporului italian, care am cunoscut pe Crispi[3], pe Rudini[4], pe Visconti-Venosta[5], pe San Giuliano[6], - pe toți oamenii Italiei de astăzi, care, într-o moștenire de familie am găsit urme palpitante ale dominațiunii austriace la Milano, autografe ale lui Cavour[7] și Manara[8]; care am asistat, în momentul bătăliei de la Adua[9], la disperarea unui popor, rănit pe nedrept în orgoliul său; care l-am văzut reculegându-se și am fost martor la acest fenomen economic extraordinar, că, în interval de 10 ani și-a răscumpărat toată datoria publică externă, care se ridica la aproape 8 miliarde; care cunosc expansiunea sa în America de Sud, unde Argentina este total italienească, Uruguay în mare parte, Brazilia total în unele provincii ca San Paulo; care știu că, după renașterea artistică, zisă del Quattro cento, Italia a trecut prin renașterea politică de la 1859 la 1870[10], iar astăzi se găsește într-o a treia renaștere, cea mai strălucită, cea mai complectă, în care artele plastice, pictura și literatura își dau mâna cu arta militară și cu arta politicei externe, - pentru mine a vedea pe d-l Brătianu că se apropie de d-l Orlando, este o bucurie aproape familială.
    Pentru că dacă cunosc adânc Italia, cunosc și mai adânc România, și mă bucur a găsi profunda afinitate de rasă, care face ca țăranii din Mehedinți și din Comitatul Hațegului, adică de pe locurile unde s-au bătut Dacii cu Romanii, sunt identic țăranii din Campagnia romană, bruni, voinici, cam taciturni, iute la sânge, când femeia și vinul le aprind inima, generoși cu copiii și nefericiți, trăind  și astăzi din păstorie și agricultură, cu alte cuvinte, tipul etnic al Lațiului, care este leagănul tuturor subdiviziunelor neolatine.
     Mă bucur cu atât mai mult, cu cât pe timpul când trăiam la Roma, eram mai aproape preocupat de a deștepta în conștiința românilor ideia reintegrării lor în Dacia trajană – ceea ce mi-a dat curajul să nu mă depărtez de la planul unei lucrări unitare, aceia a unei serii de romane, care trebuia să se sfârșească, în cel din urmă cu luarea Transilvaniei. Pe acesta nu l-am scris căci l-a scris poporul românesc cu sângele lui.
    Se înțelege deci cu câtă simpatie am urmat orientarea politică a d-lui Brătianu către politica d-lui Orlando.
    De la începutul războiului mondial, atât Italia cât și România se găseau încătușate prin tratacte internaționale, față cu Puterile Centrale, din care au știut să iasă cu onoare. Atât una cât și alta au încheiat cu aliații franco-englezi convențiuunile din 1915 pentru Italia și 1916 pentru România, prin cares e preciza viitoarele posesiuni ale ambelor țări, în caz de victorie. Atât una cât și alta se găsesc azi în dificultăți identice, prin nerespectarea convenșiunilor din 1915 și 1916.
Dar atât și nimic mai mult.
     Căci, - pe când d. Orlando s-a dus la Paris ca expresiunea cea mai pură a unui Minister național, care era el însuși expresiunea complectă aunui Parlament, ce palpita la unison cu țara întreagă; pe când d. Orlando lua cu sine toți specialiștii Italiei, care nu făcuseră nicodată politică (și o știu, pentru că printre dânșii am rude și prieteni), - la noi, d. Brătianu pleca la Paris ca expresiunea unui Minister de partid, fără Parlament, ducând cu sine o serie de delegați technici, mediocri sau incapabili, scoși numai din partidul său, cu excluderea sistematică a somităților țării.
   Amânarea nejustificată a alegerilor; guvernarea monstruoasă prin decrete-legi; censura care încătușează orice discuție liberă; starea de asediu, care împiedică întrunirile, presiunea politică sub toate formele, a cărei ultimă întruchipare este îndepărtarea de la comandament a generalului Petala, care a displăcut unui satrap de provincie[11] - toate acestea manifestări orientale pun pe d. Brătianu la antipozi de d. Orlando.
     Când dar, astăzi, aud vorbindu-se în ceasul al 13-lea, de părăsirea Parisului, de apel la națiune, de hotărârea de a nu semna pacea, - mi se pare că visez.
     România, care, politicește, a fost creată de Europa, la Paris, în 1856[12] și 1858[13]; care a fost instituită vca păzitoare a gurelor Dunării; care și-a înfăptuit unirea, la 59, sub privirea lui Napoleon al III-lea[14]; care și-a aplicat tot programul Divanului Ad-hoc, a secularizat mânăstirile și a ales dinastie străină, – sub egida Puterilor garante, - astăzi când e vorba de atingerea reală a umbrei după care alergăm de două mii de ani, - să plecăm de la Paris și să nu semnăm pacea, mi se pare o aberațiune atât de monstruoasă, încât nici nu mă opresc la ea.
      Atât numai:
    Când d. Orlando părăsește Parisul și merge la Roma, este așteptat de Ministerul național, de Parlament și de Rege.
       D. Brătianu n-are nici Minister național, nici Parlament.
       [ Îndreptarea, Anul II, No. 145, Miercuri 18 Iunie 1919]
 
 

[1] Vittorio Emanuele Orlando (1860 – 1952) jurist și om politic italian, cunoscut pentru participarea ca reprezentat al Italiei în 1919 la Conferința de Pace de la Paris împreună cu ministrul său de externe, Sidney Sonnino. Președinte al Consiliului de miniștri (30 octombrie 1917 – 23 iunie 1919) supranumit „Premierul Victoriei” pentru că a contribuit la înfrângerea Puterilor Centrale în Primul Război Mondial alături de Antanta. A demisionat înainte de semnarea tratatului de pace cu Germania de la 28 iunie 1919. A mai fost președinte al Adunării Constituante (1944 - 1946) și membru al Adunării care a schimbat forma de guvernare italiană în republică (1946 -1948). În afară de un proeminent rol politic, Orlando este, de asemenea, cunoscut pentru scrierile sale, peste o sută de lucrări pe probleme juridice și judiciare.
[2] Duiliu Zamfirescu (1858 – 1922), jurist, diplomat și  scriitor român, membru titular (1908) și vicepreședinte al Academiei Române (1918 – 1922). Duiliu Zamfirescu a fost fiul arendașului Lascăr Zamfirescu. Licențiat în drept (1880) intră în 1885 la Ministerul Afacerilor Străine și este trimis secretar de legație la Roma (1888 – 1906). S-a căsătorit acolo cu Henriette Allievi cu care a avut trei copii (Henrietta, Lascăr și Alexandru, care va fi și el diplomat), născuți și crescuți în Italia celor 18 ani de carieră diplomatică. În 1906, revine în țară și este secretar general la Ministerul de Externe. Din 1918 membru marcant al partidului Liga Poporului condusă de generalul Al. Averescu și unul din întemeietorii ziarului Îndreptarea; ministru de Externe în guvernul Averescu (13 martie - 13 iunie 1920), președinte al Adunării Deputaților (iunie 1920 – ianuarie 1922)
[3] Francesco Crispi (1818 – 1901), om politic italian, protagonist al mișcării Risorgimento, unul din arhitecții unificări Italiei, de trei ori prim-minidtru în perioada 1876 – 1896.
[4] Antonio Starraba, marchiz de Rudini (1839 - 1908), om politic italian, de două ori prim-ministru în perioada 1891 – 1898.
[5] Giovani Visconti-Venosta (1831 – 1906) om politic italian exponent al mișcării Risorgimento și al unificării.
[6] Antonino Paternò Castello, Marchese di San Giuliano (9 decembrie 1852 - 16 octombrie 1914), om politic și diplomat italian, ministru de Externe (1905 – 1906 și 1910 – 1914).
[7] Camillo Benso, Conte de Cavour (1810 - 1861), om politic italian, principalul architect al unității italiene, prim ministru al regatului Srdiniei și Piemontului (ianuarie 1860 - martie 1861)
[8] Luciano Manara (1825 – 1849) ofițer și om politic italian, promotor al mișcării Risorgimento, căzut la datorie în bătălia de la Villa Spada la 30 iunie 1849.
[9] Bătălia de la Adua (localitate în nordul Etiopiei) - înfrângere suferită de armata colonială italiană la 1 martie 1896 din partea armatei etiopiene a regelui Menelik al II-lea (n. 1844, rege 1889 - 1913) în primul război etiopian. A dus la demisia lui Francesco Crispi la 10 martie.
[10] Anii realizării unificării italiene.
[11] Aluzie la conflictul dintre Ion Nistor, minitru pentru Bucovina și generalul Nicolae Petala, comandantul Corpului IV de armată cu garnizoana la Cernăuți. ministrul l-a acuzat pe general că a autorizat ținerea întrunirii politice de la 2 iunie 1919 care a a reunit o serie de partizani ai ministrului demisionat al Bucovinei, Iancu Flondor, în care acesta din urmă a cerut o mai largă autonomie a provinciei.
[12] Aluzie la Congresul de pace de lea Paris semnat la 30 martie 1856, care a pus capăt războiului Crimeii (de fapt războiul Rusiei cu Franța, Marea Britanie, Impertiul Otoman și Regatul Sardiniei și Piemontului) în care s-a discutat și problema statului politic al Principatelor Dunărene, Țara Românească și Moldova.
[13] Aluzie la Convenția de la Paris din 19 august 1858 între Imperiul Otoman și celelalte șase puteri garante prin care se reglementa statutul juridic intern și internațional al Principatelor Dunărene în vederea unirii lor.
[14] În sesul că Napoleon al III-lea a încuviințat încălcarea Convenției de la Paris prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la Iași (5 ianuarie st. vecci) și la București (24 ianuarie st.vechi)
 
17 iunie 1919, Însemnări ale  generalului Radu R. Rosetti despre atmosfera de la Conferința de pace de la Paris, situația primului ministru Ion I. C. Brătianu și problemele interne ale României
 
         
        N. Mișu[1] vine să mă vadă și-mi spune:

 
 
Diplomatul Nicolae Mișu (Foto: Daniel Cain, Nicolae Mișu, un trimis al Majestății Sale)

    1. Foch a sfătuit pe Brătianu să nu refuze a semna, dar să tărăgănească și să câștige timp. Foch[2]  s-a certat grozav cu Clemenceau[3] din cauza tratatului de pace. Clemenceau l-a amenințat grozav cu consiliul de război. Foch a răspuns că-l va expune consiliului opiniunii publice. Clemenceau a vrut să înlocuiască pe Foch prin Pétain, dar acesta n-a primit.
       2. Take Ionescu[4] a scris o scrisoare obraznică Regelui, cerând depărtarea lui Brătianu.
    3. El (Mișu) a cerut lui Sir William Tyrell[5] să recheme pe dr. Madge de aici pentru că se amestecă în politica internă.

 

Tyrrell c. 1918-20
 
      4. A. Balfour[6] are o pozițiune falsă față de noi și este (acum) ostil față de noi pentru că e angajat față de sârbi, în urma propunerilor lui T. Ionescu față anul trecut. Venizelos a arătat lui Brătianu angajamentele scrise ale lui Take Ionescu.
        5. Italienii s-ar purta bine față de noi.
      6. Brătianu are la Paris o autoritate foarte mare. S-a arătat mai mare om de stat ca oricare altul; dar prin intransigența sa s-a făcut urât.
       7. Regele a spus lui Mișu că vrea să schimbe o parte din miniștri [plenipotențiari].
     8. El (Mișu) e dezgustat de englezi și de purtarea lor și a spus lui Brătianu că poate dispune de postul său. Crede că de acum înainte posturile cele mai însemnate vor fi: Berlin, Washington, Londra și Paris. Credința lui este că trebuie să câștigăm timp că nu se știe ce vor aduce evenimentele.
      Béla Kun telegrafiază insolent guvernului nostru ca să înceapă a retrage trupele de la Nistru.
    Prezan[7] prezintă un memoriu guvernului arătând în ce condițiuni actuale și viitoare vede chestiunea dezarmării ungurilor. Greenly[8] pleacă mâine la Csap[9] spre a vedea cum se execută mișcarea.

 


Walter Howarth Greenly of Titley Court

 
       Din Paris sunt vestit că Aliații au vorbit lui Denikin numai de ”părțile românești ale Basarabiei”, ca și cum aceasta nu ar fi un singur tot, cum o spune The Times!

(General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914 - 1919), ediție îngrijită, studiu introductiv, note, Maria Georgescu, Editura Modelism, București, 1997, pag. 363.)
 
 
 
 
 

[1] Nicolae Mişu (1858 -1924) diplomat şi om politic, cu funcţii diplomatice la Sofia (1899 -1908), Viena (1908 – 1911) Constantinopol (1911 -1912), Londra (decembrie 1912 – octombrie 1919), prim locţiitor al şefului delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris (1919), ministru al Afacerilor Străine (15 octombrie – 28 noiembrie 1919), după  care devine administrator al Domeniilor Coroanei (decembrie 1919 – mai 1920), ministru al Palatului din mai 1920 până la moarte.
[2] Ferdinand Foch (1851 – 1929), mareşal al Franţei, preşedinte al Consiliului de război suprem interaliat şi generalissim al tuturor trupelor aliate de la 7 noiembrie 1917 până la sfârşitul războiului. A primit delegaţia germană care a semnat armistiţiul de la Compiègne.
[3] Georges Clemenceau (1841 – 1929) celebru jurnalist şi om politic francez, anticlerical virulent, ministru de Interne (14 martie 1906 – 20 iulie 1909) şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri (25 octombrie 1906 - 20 iulie 1909, apoi 16 noiembrie 1917 – 18 ianuarie 1920) unul dintre artizanii Conferinţei de Pace de la Paris.
[4] Take Ionescu (1858 - 1922) om politic român, lider al Partidului Conservator Democrat (din februarie 1908), ministru în guvernările conservatoare din anii premergători Marelui Război, vice prim-ministru al guvernului condus de Ion I.C. Brătianu (decembrie 1916 - ianuarie 1918) a plecat la Paris în martie 1918 cu un tren special pentru a susține interesele României, dar nu a ezitat să-l critice vehement pe Ion I.C. Brătianu.
[5] Sir William Tyrell (1886 – 1947), demnitar și diplomat britanic, Între anii 1916 - 1919 a condus Political Intelligence Department, departamentul de informații al Foreign Office (Ministerul de Externe Britanic), ulterior subsecretar de stat la Afacerile Externe (1825 – 1928) și ambasador la Paris (1928 – 1934).
[6] Arthur James 1st Earl of Balfour (1848 - 1930), om de stat britanic și politician conservator prim-ministru al Marii Britanii (1902 – 1905). Ca ministru de Externe în guvernul condus de David Lloyd George, a emis așa-numita declarație Balfour la  2 noiembrie 1917 la cererea cabinetului: „Guvernul Majestății Sale privește favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin național pentru poporul evreu și își va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de înțeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina, sau drepturile și statutul politic obținut de evrei în alte țări.
[7] Constantin Prezan (1865 – 1943) general și ulterior mareșal român, a fost șeful Marelui Cartier General al Armatei Române (decembrie 1916 - aprilie 1918, noiembrie 1918 – aprilie 1920).
[8] Walter Howarth Greenly of Titley Court (1875 – 1955) general britanic.
[9] Ciop (în ucraineană Чоп, maghiară Csap) este azi un oraș în partea de vest a Ucrainei, in regiunea Transcarpatia, pe malul Latoriței și Tisei. Punct de graniță cu Ungaria, vis-a-vis de orașul Záhony.
 
 
15 iunie 1919, Nicolae Iorga despre situaţia internă şi externă a României

        Nistor[1] îmi vorbeşte de Consiliul de miniştri de ieri. Victor Antonescu[2] a arătat Condiţiile Înţelegerii [Antantei] : internaţionalizarea Dunării, Căile Ferate în sama ei, trecerea asupra noastră a părţii aferente din datoria austro-ungară (cu o prea mică despăgubire germană acordată nouă) : dar mai ales dreptul de a interveni pentru naţionalităţi fără măcar a li se fi fixat statutul. Regele a spus că nu poate lăsa altora vasală o ţară pe care a primit-o suverană, şi că, dacă i se cere ocuparea Budapestei, va pune punctele pe i, lângă i şi subt i.
         Se aşteaptă Brătianu apoi va fi o consultare a tuturor oamenilor politici.
         Spun lui Nistor că ar trebui neapărat ca Aliaţii să  schimbe forma ; cât despre fond, el este neexecutabil. Aceasta e şi părerea lui Saint-Aulaire[3], căruia îi vorbesc la dejunul oferit de Misiunea [universitară] franceză la Consulat.
La acest dejun vine şi Pherekyde[4], care, foarte agitat, înfăţişează Misiunii franceze nişte acte.
       Nistor crede că ţinta întrunirii din Cernăuţi[5], în care afară de un singur discurs, s’a vorbit numai nemţeşte, era să i se prezinte lui pentru a-l invita să se retragă.

(Nicolae Iorga, Memorii, f.a. vol. 2, pp. 216 – 217)
 

[1]Ion Nistor (1876 – 1962)a fost un istoric și militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizare a Adunării Naționale de la Cernăuți, care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat „Actul Unirii”. Profesor la Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității din Cernăuți, profesor universitar la București, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaș al Partidului Național Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina (18 decembrie 1918 – 2 mai 1920), apoi, succesiv, ministru al Lucrărilor Publice, al Muncii și, în final, al Cultelor și Artelor (între anii 1922 – 1937, în guvernările liberale). Întemniţat de regimul comunist în celebra de tristă amintire închisoare de la Sighet (5/6 mai 1950 – iulie 1955).
[2]Victor Antonescu (1871 – 1947), diplomat şi om politic român, membru marcant al Partidului Naţional Liberal,ministru de Justiţie (4 ianuarie 1914 – 11 decembrie 1916) apoi de Finanţe (11 decembrie 1916 – 10 iulie 1917). A fost trimis la Paris ca ministru plenipotenţiar (10 octombrie 1917 – 25 martie 1918). După semnarea păcii de Bucureşti a rămas la Paris ca simplu particular. Şi-a reluat postul la 5 noiembrie 1918 şi îl va păstra până la 20 decembrie 1919. În epoca interbelică va fi ministru plenipotenţiar la Paris (16 martie 1922 – 1 august 1924), ulterior ministru de Justiţie (14 noiembrie 1933 – 1 februarie 1935), de Finanţe (1 februarie 1935 – 29 august 1936) şi îi va succeda lui Nicolae Titulescu în funcţia de ministru al Afacerilor Străine (29 august 1936 – 28 decembrie 1937).
[3] Charles de Beaupoil, conte de Saint Aulaire (1866 -1954), diplomat francez, ministru plenipotenţiar în România (1916 -1920).
[4] Mihail Pherekyde (1842 - 1926), membru fondator și personalitate marcantă a Partidului Național Liberal, ministru în toate guvernările liberale începând din 1876, prim ministru ad-interim în perioada ianuarie- iulie 1919, când Ion I.C. Brătianu s-a aflat în fruntea delegației române la Conferința de pace de la Paris.
[5]Este vorba de întrunirea de la Cernăuţi, din 2 iunie 1919, la care au participat reprezentanţii românilor adepţi ai lui Iancu Flondor, ruşilor, evreilor, germanilor, precum și delegații partidului internațional social-democrat din Bucovina care au adoptat o moţiune în care au cerut o mai largă autonomie a provinciei. Profund lezat de modul în care s-a pus această problemă, Ion Nistor a trimis un lung memoriu regelui Ferdinand în care l-a învinuit pe generalul Petala, comandantul Corpului IV de armată, că a aceptat ţinerea acestei întruniri.
 
 
13 iunie 1919, Notă a preşedintelui Conferinţei de Pace, G. Clemenceau, adresată guvernului român, în care, după ce arată unele greutăţi care generează nemulţumiri şi acţiuni ostile, declară că este hotărât a pune capăt tuturor ostilităţilor inutile cerând ca şi România să-şi retragă trupele în zona stabilită anterior.

 

Georges Clemenceau (1841 – 1929)

 
       În telegrama din 7 iunie, Puterile Aliate şi Asociate au exprimat hotărârea lor fermă de a pune capăt tuturor ostilităţilor inutile. Ele menţin această hotărâre şi se bizuie pe faptul că guvernele interesate le vor ajuta ca să o execute. Ele socotesc că principalul motiv care însufleţeşte pe aceia care sunt răspunzători de ceea ce ar părea numai o zadarnică vărsare de sânge, este ideea că graniţele viitoare vor fi modificate prin accidentele momentane ale ocupaţiei militare. Or, acest lucru nu este adevărat. Niciun stat nu va fi răsplătit printr-o mărire de teritorii pentru că a prelungit ororile războiului. Şi întrebuinţarea puţin scrupuloasă a metodelor militare nu va putea hotărî Puterile Aliate şi Asociate să schimbe hotărârile luate în interesul păcii şi justiţiei.
        Ele ţin să declare:
        1. Că graniţele descrise în telegrama aici alăturată vor fi graniţele care vor despărţi în mod permanent Ungaria de Cehoslovacia şi România.
        2. Că forţele armate ale acestor state trebuie să înceteze imediat ostilităţile şi să se retragă în cel mai scurt timp posibil în interiorul fruntariilor astfel stabilite.
        Puterile Aliate şi Asociate ştiu că în anumite locuri, aceste fruntarii taie căile ferate necesare relaţiilor economice dintre cele două state limitrofe; ele ştiu, de asemenea, că există un oarecare număr de mici rectificări de graniţă care nu pot să fie definitiv stabilite decât printr-o anchetă imparţială la faţa locului.
       Aceste două cazuri sunt prevăzute în Tratatul de pace şi până atunci, pentru motivele arătate, nu se poate îngădui ca să se pună piedică politicii de care sunt legate Puterile Aliate şi Asociate.
      Cu cât de puţină bunăvoinţă aranjamentele locale sunt posbile; şi în cazul când s-ar ivi divergenţe, ele ar putea fi supuse ofiţerilor din armatele aliate care se află la faţa locului, hotărârea lor trebuind să fie considerată ca având forţa legii până la restabilirea definitivă a stării de pace.
    Conform acestui principiu, s-a cerut armatei ungare să se retragă din Cehoslovacia, şi s-a făcut cunoscut guvernului ungar că îndată ce această mişcare va fi fost executată, armata română la rândul ei se va retrage dincolo de noile fruntarii româneşti.
      Este inutil de adăugat că această operaţie nu va fi stânjenită de trupele ungureşti şi că acestea din urmă nu vor fi autorizate să năvălească pe teritoriul românesc.
      Puterile Aliate şi Asociate au credinţa că România îşi va îndeplini partea ei în această politică comună, menţinând astfel neatinsă solidaritatea alianţei.

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 632, pp. 448 – 449).
 
 
 
 
10 iunie 1919, Vasile Bianu despre

        De mai multe luni Crucea Roşie Americană ajută populaţiunea săracă din România, în mod cu totul gratuit, cu alimente, îmbrăcăminte şi medicamente. Această operă de ajutorare s-a întins pe tot cuprinsul ţării de la Mehedinţi până’n Dorohoiu. În fiecare lună s-au împărţit peste un milion de porţi de mâncare de către cantinele deschise în toate oraşele. În toată ţara s-au împărţit până acum 4 milioane de chilograme de mâncare, îmbrăcăminte şi furnituri spitaliceşti. Ajutorul se întinde şi la satele din jurul centrelor de aprovizionare din oraşe. În continuu sosesc vapoare încărcate cu provizii, cantităţi mari de făină, carne, slănină, fasole, conserve, lapte condensat, ciocolată, cacao, marmeladă, untură, uleiu, zahăr, apoi articole de spital, stofe, flanele, ciorapi, cearfuri, ace aţă, maşini de cusut, săpun de tot felul, etc. aceste ajutoare sunt trimese de poporul american prin intermediul Crucii Roşii ca o expresiune practică a simpatiei şi a pretiniei faţă de poporul român, care a suportat cu multă vrednicie şi în mod atât de brav chinuitoarele suferinţe ale celui mai crunt răsboiu.
       Cu privire la această operă de ajutorare îndeplinită în ţara noastră de către Crucea Roşie Americană, M.S. Regele, drept mulţumire şi recunoştinţă pentru binefacerile ei, a adresat Misiunii americane o scrisoare autografă în limbă engleză, din care se remarcă următoarele rânduri:
       Numele Crucii Roşii Americane va fi pururea binecuvântat în Ţara Mea. Cu o energie neasemuită ea a ajutat pe suferinzi devenind [dovedind] un spirit de devotament mai presus de orice laudă. Oriunde nevoia era mai mare, acolo se afla şi Crucea Roşie Americană, pătrunzând în cele mai îndepărtate colţuri, dând ajutor bolnavilor, îmbrăcând pe cei goi, hrănind pe flămânzi, ducând alinare şi confort celor suferinzi. Îndreptez mulţumirile mele speciale către membrii Misiunii, care sub conducerea inteligentă a Colonelului Anderson[1], au săvârşit minuni printre populaţiunea săracă.


 


Henry Watkins Anderson (1870-1954)

 
      Deşi răsboiul a trecut, în loc a se înapoia la casele şi interesele lor, văzând mizeria pe care ocupaţia a adus-o asupra noastră, ei au rămas cu mult peste terminul stabilit la început, numai pentru ca să nu părăsească opera începută. Nepieritoare va rămânea opera Crucii Roşii Americane.

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 275 – 276).
 
 

[1] Henry Watkins Anderson (1870-1954), avocatamerican, liderul partidului republican din Statul Virginia. Șeful misiunii americane a Crucii Roşii în România (ianuarie 1917 – martie 1918). A plecat din România şi a reuşit să treacă prin Rusia cu trenul într-o călătorie dramatică. A fost logodit cu o scriitoare americană celebră în epocă, Ellen Glasgow (1873 – 1945), dar care a rupt logodna cu el când a aflat că el şi Regina Maria îşi scriau zilnic şi îşi făceau cadouri
 
10 iunie 1919, Scrisoare a lui Ion I.C. Brătianu către Mihail Pherekyde[1] în care informează despre problemele discutate în Consiliul celor Patru în legătură cu situația din Ungaria și despre modul nedrept în care este tratată România și interesele ei.

 
     La ședința de azi a Consiliului celor Patru, ținută la ora patru la domiciliul președintelui Wilson au fost prezenți: dnii Wilson[2], Loyd George[3], Clemenceau[4], Orlando, Brătianu, Mișu[5], Kramar[6] și Beneș[7].
      Situația cehoslovacilor din Ungaria devenind din ce în ce mai critică din cauza înaintării victorioase a bolșevicilor unguri, cei patru au găsit cu cale – fără a încerca o colaborare cu România – a trimite două ultimate lui Béla Kun[8] somându-l să înceteze ofensiva contra cehoslovacilor.
     În ultima telegramă Béla Kun pretinde că Aliații i-au dat să înțeleagă că va fi chemat să ia parte la Conferința Păcii. Răspunsul lui Béla Kun la această ultimă telegram – după ziarele elvețiene – căci aliații nu ne-au comunicat-o, ar fi că el nu e câtuși de puțin vinovat de toată această vărsare de sânge, că românii și cehii sunt aceia care au început să-l atace și că el nu face decât să se apere. Este gata să pună capăt luptelor, dacă Aliații îi vor da concursul lor în această direcție.
    Aliații s-au grăbit atunci să ne convoace imediat pe mine, Mișu, Kramar și Beneș. Înr-un rechizitoriu sever din partea lui Wilson și violent din partea dlui Lloyd George s-a arătat dlui Kramar și încă mai tare mie că toate calamitățile din Ungaria și dificultățile orei prezente provin din cauza noastră. Noi, românii, am fi vinovați că prin pretențiile noastre, nevroind să respectăm linia armistițiului primitiv [inițial] fixată pe Mureș[9], am fi provocat demisiunea lui Károlyi[10] și instituirea bolșevismului în Ungaria.
   Nu am vrut să ne mulțumim cu linia armistițiului întocmit de generalul Franchet d’Espérey[11]. Trupele române în înaintarea lor nu s-au oprit nici pe linia revendicată de România și au fost lăsate să înainteze în teritoriu pur unguresc până la malurile Tisei. Au adăugat că am primit un răspuns mulțumitor de la Béla Kun la cel din urmă ultimatum și că e de neapărată nevoie ca trupele române să fie imediat retrase de pe Tisa pe linia frontierei fixate de Conferință.
    Stăpânindu-mi indignarea față de un asemenea procedeu la adresa României, am explicat atunci că Károlyi era înțeles cu bolșevicii înainte de a-și da demisiunea, fapt pe care delegațiunea română l-a semnalat la timp Conferinței și că deci nu România poate fi făcută răspunzătoare de schimbarea socială din Ungaria. Am arătat apoi că singura linie pe care se puteau opri trupele române în lupte, din punct de vedere strategic, nu putea fi decât Tisa. E singurul front care prezintă în câmpia ungurească o asigurare mai serioasă contra atacurilor inamice. De altminteri, Aliații au resimțit aceeași nevoie de a-și asigura granițele ocupând teritoriul german până la Rin. Și am exprimat mirarea de cererea Aliaților arătând totodată că în orice caz guvernul român nu va putea lua răspunderea unei retrageri a forțelor române de pe Tisa, până când nu va cunoaște garanțiile obținute de la unguri pentru a evita pe viitor conflictele cu ei.
   Domnul Clemenceau, care tocmai atunci sosise, venind de la interpelările din Cameră, abundă în sensul celorlalți doi și spune că armata română a depășit pe rând toate liniile de demarcațiune, iar în ce privește granițele ce cerem, aceasta este treaba Consiliului, iar nu a României; el singur va lua măsurile necesare. Dnii Wilson și Lloyd George au lăsat să se înțeleagă că, dacă nu ne vom supune cererii lor, vor fi siliți să întrerupă orice aprovizionare sau orice ajutor României.
Le-am ataras atunci atenția că d-lor vorbesc de o linie de fruntarie între Ungaria și România stabilită de Conferință, care până acum nu s-a făcut cunoscută României, nici nu s-a discutat cu ea.
     Cei patru și-au exprimat mirarea că nu ni s-a adus la cunoștință aceasta și au insistat că în orice caz trebuie dată o satisfacție unguruilor. Ne-au anunțat că până mâine ni se vor comunica granițele noastre cu Ungaria și că au nevoie ca până mâine seară, 11 iunie, să aibă deja hotărârea noastră de a ne retrage pe acea linie, căci trebuie să dea un răspuns telegrafic lui Béla Kun.
    Seara la orele 7, am primit convocarea pentru a doua zi, ora 10 dimineața, din partea Consiliului miniștrilor de afaceri străine în chestinea fruntariilor cu Ungaria.

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 629, pp. 436 – 438).
 
 
 

[1] Mihail Pherekyde (1842 - 1926), membru fondator și personalitatea marcantă a Partidului Național Liberal, ministru în toate guvernările liberașle începând din 1876, prim ministru ad-interim în perioada ianuarie- iulie 1919, când Ion I.C. Brătianu s-a aflat în fruntea delegației române la Conferința de pace de la Paris.
[2] Woodrow Wilson (1856 - 1922) președinte al SUA (1912 -1916), reales în 1916, în cel de-al doilea termen al său (1917 - 1921) s-a concentrat asupra participării țării la Primul Război Mondial și a realizării unei păci drepte bazată pe Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, concretizat prin „Paisprezece puncte”. Acestea au fost însă aprig discutate la Conferința de Pace de la Paris din 1919. Astfel, Tratatul cu Germania de la Versailles, extrem de dur din cauza exigențelor Franței, excludea poporul german din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și din acest motiv a fost respins de Senatul SUA; în schimb, dispariția imperiului Austriac a fost oficializată prin tratatele de la Saint-Germain și de la Trianon, conform celui de-al 10-lea din cele 14 puncte.
[3] David Lloyd George (1863 – 1945) om politic galez și membru marcant al Partidului Liberal. A fost ultimul liberal care a îndeplinit funcția de prim-ministru al Marii Britanii (6 decembrie 1916 - 19 octombrie 1922).
[4] Georges Clemenceau (1841 – 1929) celebru jurnalist şi om politic francez, anticlerical virulent, ministru de Interne (14 martie 1906 – 20 iulie 1909) şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri (25 octombrie 1906 - 20 iulie 1909, apoi 16 noiembrie 1917 – 18 ianuarie 1920) unul dintre artizanii Conferinţei de Pace de la Paris.
[5] Nicolae Mişu (1858 -1924) diplomat şi om politic, cu funcţii diplomatice la Sofia (1899 -1908), Viena (1908 – 1911) Constantinopol (1911 -1912), Londra (decembrie 1912 – octombrie 1919), prim locţiitor al şefului delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris (1919), ministru al Afacerilor Străine (15 octombrie – 28 noiembrie 1919), după  care devine administrator al Domeniilor Coroanei (decembrie 1919 – mai 1920), ministru al Palatului din mai 1920 până la moarte.
[6] Karel Kramar (1860 – 1937) om politic ceh, lider al Partidului Tinerilor Cehi (Partidul Național Liberal), a fost primul prim-ministru al Cehoslovaciei (14 noiembrie 1918 – 8 iulie 1919).
[7] Edvard Beneș (1860 – 1937) om politic ceh, care a îndeplinit funcția de președinte al Cehoslovaciei de două ori, în perioadele 1935-1938 și 1939-1948. El a fost, de asemenea, ministru al Afacerilor Externe (1918-1935), prim-ministru al Cehoslovaciei (1921-1922) și președinte al Cehoslovaciei în exil (1939-1945). Membru al Partidului Social Național Cehoslovac, el a fost cunoscut ca un priceput diplomat.
[8] Bela Kun, nume la naștere Bela Cohen (1886 – 1938) a fost un politician maghiar comunist de origine evreiască din partea tatălui, care a condus în anul 1919 revoluția bolșevică din Ungaria. A fost de profesie jurist, însă a activat și ca ziarist. La 4 noiembrie 1918, Kun acreat Partidul Comunist Maghiar și a devenit președintele comitetului central. Mișcarea comunistă care era îndreptată împotriva primului ministru Mihály Károlyi și a partidului Social Democrat din care înainte de război făcuse parte;  a dus o propagandă agresivă, toți cei care erau împotriva lui fiind torturați sau împușcați, iar ziariștii cenzurați, finanțat fiind de Partidul Comunist (bolșevic) din Rusia Sovietică. Guvernul de orientare bolşevică instaurat la 21 martie era condus de Sándor Garbai, dar rolul conducător îl avea ministrul de Externe, Béla Kun. Guvernul bolșevic avea să dureze 133 de zile până la 4 august 1919, data la care trupele româneau ocupat Budapesta. Béla Kun și oameni săi fugiseră încă de la 2 august în Austria, la Viena. Au fost arestați și ținuți într-un lagăr până în iulie 1920 când a făcut obiectul unui schimb de prizonieri între Austria și Rusia permițând refugierea unui număr de 415 comuniști. La Moscova a intrat în rândurile Partidului Comunist (bolșevic) din Rusia Sovietică, a primit cetățenia  sovietică și a fost numit în conducerea Cominternului. După eșecul grevei din 27 martie 1921 a minerilor din centrul Germaniei, Lenin l-a acuzat de iresponsabilitate politică. Acuzat de legături cu troțkismul, Béla Kun împreună cu soția, fiica și ginerele au fost arestați în mai 1937 și trimiși în gulag. În 1989, guvernul sovietic a anunțat că Béla Kun a fost executat în gulag la 29 august 1938. Reabilitat politic în Ungaria după înăbușirea revoluției anticomuniste și antisovietice din octombrie 1956.
[9] Armistițiul de la Belgrad încheiat la 13 noiembrie 1918, fără participarea României.
[10] Mihály Károlyi (1875 – 1955) prim-ministru al Ungariei (31 octombrie 1918 – 11 ianuarie 1919). De la 11 ianuarie 1919 Mihály Károlyi şi-a asumat funcţia de preşedinte provizoriu al Ungariei, iar guvernul a fost condus de Denes Berinkey (11 ianuarie – 21 martie 1919). În iulie 1919 a emigrat în Franța apoi în Marea Britanie. În 1946 s-a întors în Ungaria și a primit funcția de ambasador al țării la Paris (1947 – 1949). A demisionat în octombrie 1949 în semn de protest pentru modul în care a fost judecat și executat liderul comunist Laszlo Rajk. A rămas în Franța unde a și murit.
[11] Generalul Franchet d’Esperey (1856 – 1942) general francez, comandant al corpului expediţionar de la Salonic (Armatei de Orient) din iunie 1918. În martie-aprilie 1919 a redresat situația critică a trupelor franceze în urma ofensivei Armatei Roșii sovietice în sudul Ucrainei și a permis evacuarea în ordine a soldaților săi.
 
 
9 Iunie 1919, Nicolae Iorga despre primirea Misiuunii universitare franceze și apoi audiența acoradtă istoricului de către regele Ferdinand

     Primirea la Senat a membrilor Misiunii universitare franceze: Poincaré[1], Diehl[2], Bédier[3], Fougeres[4], de Martonne[5], doi de la partea științifică.
        Sala decorată frumos cu flori. Public imens. În fruntea profesorilor aceiași nemțofili: C. C. Arion, Dragomir Dimitrescu (care vrea să fie Mitropolit), etc. Ministrul introduce aluzii la nevoia de concurs din partea Franciei pe care o au revendicațiile noastre[6]. Rectorul vorbește... istorie, pe un ton care ne scade. Păcat că P. Missir, care a luat și el cuvântul, e unul din acei cari au negociat pacea cu Nemții! Foarte bine, cald, impresionant e d-rul Obreja[7]. Fin și la locul lui, Țițeica[8]. Urmează Densușianu[9].
      Bătrânul Poincaré face un discurs de vechiu sistem, cu glas tare și gesturi largi, în care, pe lângă multe complimente, sunt și accente simple care mișcă adânc. În unele momente sala mi se pare însă prea servilă.
       În audiență la Regele, căruia timp de două ceasuri I. Grădișteanu i-a cerut un Ministeriu Maniu. Regele e încântat de primirea în Ardeal. Delegațiile nu se mai sfârșeau, fiecare cu discursul ei, cerând răspuns. Nu mai puțin de douăzeci și două la Oradea. Cortegiile populare au fost extraordinare. Pretutindeni cea mai bună impresie. La Bistrița nu se deosebiau fetele românce de cele germane. Ungurii ar putea deveni pentru noi aliați reali și prețioși.
       Regele găsește că adausul de ”ortodoxă” la Societatea femeilor române nu e potrivit, excluzându-se unitele[10], care au același drept național.
         Crede că se aduc și acuzații nedrepte lui Netzhammer[11], care ar fi avut și atitudini bune. Fotografia preoților în uniforma austriacă era mai veche, de pe când nu îmbrăcaseră haina clericală.
         Cehii au fost rău bătuți la Miskolcz; ai noștri sunt însă în stare să se opuie celor șase divizii ungurești, bine conduse de ofițeri activi.
          Regele e îngrijorat de Basarabia. Acolo oamenii nu sunt siguri. Hoția e în floare. Cutare și-a făcut o adevărată listă civilă. ”Soțiile” miniștrilor și altora dintre fruntași sunt un scandal public.

(Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, pp. 212 – 214).
 

[1] Lucien Poincaré (1862 – 1920) fizician francez. A avut o activitate științifică de renume și a îndeplinit funcții de conducere în învățământul francez: inspector general al Instrucțiuni publice, director al direcției de învățământ superior, vicerector al Universității Sorbonne din Paris. A fost cel care a condus Misiunea universitară franceză
[2] Charles Diehl (1859 – 1944) istoric francez, bizantinist de renume mondial, profesor la Sorbona. Membru de onoare al Academiei Române (1919)
[3] Joseph Bédier (1864 -1938), filolog francez, specialist în limba și literatura franceză a Evului Mediu. Proefesor la College de France și membru al Academiei Franceze.
[4] Gustave Fougeres (1863 – 1927) argheolog francez, profesor de arheologie, de limba și literatura greacă la Sorbona. A fost membru (1885 – 1889) și apoi director al Școlii Franceze din Atena.
[5] Emmanuel de Martonne (1873 – 1955), geograf francez de talie mondială, professor la Universitatea din Lyon și apoi la Sorbonna (din 1909). Începând din 1897 a întreprins vaste cercetări în România, acordând o atenție special dezvoltării școlii geografice românești. A descoperit prezența formelor glaciare în munții Parâng și a publicat numeroase lucrări de sinteză privind evoluția geologică, tectonică și geomorfică a Carpaților. În 1918, este desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace de la Paris (1919-1920) în cadrul tratativelor de încheiere a păcii după Primul Război Mondial, fiind principalul autor al recomandărilor făcute, cu obiectivitate, guvernului francez, privind teritoriile ce urmau să fie recunoscute România și Poloniei prin tratatele de pace. El a călătorit pe teren și conform principiului viabilității frontierelor, a obținut extinderea frontierei Poloniei spre est și a României spre vest cu câțiva kilometri, pentru ca importante căi ferate (de exemplu Timișoara-Arad-Oradea-Satu Mare) să nu se întretaie de mai multe ori cu granița. El a conceput principiul viabilității conform căruia stabilirea granițelor trebuie să depindă nu numai de grupările etnice, ci și de motive geografice (relief, ape, accesibilitate) și de infrastructurile teritoriului. Opunându-se astfel delegaților americani și britanici, el a contribuit, în mod semnificativ, la desenarea granițelor din 1918-1921 (dintre care cele trasate între România, Serbia și Ungaria, mai sunt valabile și astăzi). Membru de onoare al Academiei Române (1919).
[6] Misiunea universitară franceză fusese cerută de către autoritățile românești încă din 1917, pentru a se obține creșterea calității învățământului superior românesc.
[7] Alexandru Obregia (1860 – 1937) celebru medic psihiatru și profesor universitar, titularul Catedrei de Psihiatrie și Clinica bolilor mintale din cadrul Facultății de Medicină din București între 1910 – 1924.
[8] Gheorghe Țițeica (1873 – 1939) celebru matematician și pedagog român, profesor la Universitatea din București și la Școala Politehnică, membru al Academiei Române și al mai multor academii străine.
[9] Ovid Aron Densușianu (1873 – 1939)  filolog, lingvist, folclorist, istoric literar și poet român, membru titular al Academiei Române (1918) și profesor la Universitatea din București. A fost fiul lui Nicolae Densușianu (1846 – 1911)
[10] Adică femeile de confesiune greco-catolică. Societatea națională a femeilor Ortodoxe Române fusese întemeiată la București, la 21 mai 1910 de către Alexandrina Cantacuzino care va rămâne președintă până la moartea ei în 1944.
[11] Raymund Netzhammer (1862 – 1946), arhiepiscop catolic al Bucureștilor (1905 -1924). Ctitor al bisericilor Sf. Vasile cel Mare din strada Polonă și  Sf. Elena din strada Cuza Vodă, amândouă în București.

 
 
8 iunie 1919, Articol al fruntașului conservator Matei B. Cantacuzino[1] în care critică intenția lui Ion I.C. Brătianu de a se retrage de la Conferința păcii și din funcția de prim-ministru al României
 
         Iași, 8 iunie 1919
    Se afirmă cu insistență și fără desmințiri din partea organelor oficioase, că dl. Brătianu va demisiona din demnitatea de șef al guvernului și din acea de președinte al delegațiunei române în conferința de pace și că retragerea sa ar fi motivată de refuzul de a iscăli tratatul, ale cărui clauze privitoare la România ar fi definitiv și irevocabil hotărâte.
      Și atfel omul care și-a asumat singur răspunderea pregătirii și conducerii războiului, și care, de abia după ce dezastrul produs prin neprevederea și exclusivismul său a pus țara în pericol, a simțit nevoia de a împărți puterea cu alții; omul care, în ceasul când defecțiunea Rusiei s-a arătat definitivă, arecunoscut că o încercare de rezistență din partea noastră ne-ar fi dus în mod fatal și în paguba intereselor commune cu ale puterilor aliate, la pierderea ultimelor moastre resurse în oameni și în muniții, și care totuși n-a avut nici franchețea, nici curajul patriotic de a-și lua partea de răspundere în operațiile din cale afară de dureroase pe care împrejurările le impuseseră; omul care apoi, împotriva sentimentului țărei și în disprețul prestigiului ei în străinătate, a reușit din nou a se impune, cu pretenția de a nu împărți cu nimeni onoarea și răspunderea apărărei granițelor și drepturilor României în Congresul European; - acest om și-ar desăvârși azi opera sa de funestă aroganță și de egoism, refuzând de a iscăli tratatul la participarea căruia el singur s-a impus, și provocând, într-un moment atât de hotărâtor pentru viitorul neamului, și atunci când nimic nu se mai poate repara, o criză de guvernământ care, - orice s-ar încerca, - nu e susceptibilă de a fi rezolvită cu elemente reprezentând puterile politice reale ale țărei, singurele care, în orice împrejurări, dar mai cu seamă în împrejurări atât de grave, pot fi chemate [text cenzurat, un rând]
      Pentru otice conștiință pătrunsă de datoria ce incumbă unui om de Stat de a face abstracție de personalitatea sa și de foloasele egoiste ale partidului său atunci când e vorba de intreresele superioare ale țărei apare ca evident [text cenzurat, cinci rânduri] cerea neapărat ca opera pe care D-sa pretinsese a o conduce singur, să rămână, - întrucât rezultatul ei ar fi definitive hotărât, - până la sfârșit și cu toate consecințele ei pe răspunderea, - pe cât de reală pe atât de formală, - a acestui partid și a acestui șef.
       Iar, dacă este adevărat, după cum se pretinde, că nimic nu se mai poate schimba, și că tratatul ce ni se impune ar conține unele clauze care n-ar satisface legitimele noastre așteptări, sau care ar fi jignitoare pentru Suveranitatea internă a Statului român, opiniunea publică se întreabă nedumerită până la revoltă, în puterea cărui privilegiu, omul care și-a asumat singur răspunderea de a reprezenta țara la încheerea acestui tratat ar putea să fie scutit de obligațiunea de a-l iscăli, și care ar fi românul căruia i s-ar putea oferi umilitoarea sarcină de a primi răspunderea unui document istoric, căruia acel însărcinat de a trata pentru țară, îi refuză cinstea gloriosului său nume.
        Oricât de decăzută ar fi viața noastră politică, nădăjduim [text cenzurat, două rânduri]
       Judecata publică va ști eventual să prețuiască la justa lor valoare rezervele și protestările ce s-ar fi făcut în numele țării de delegatul ei; dar trecerea condeiului[2] către altul pentru îndeplinirea formalităței necesare a semnării tratatului, ar fi un semn de lipsă de educație politică, și un act de fățărnicie și de trufașă naivitate care, - fără a descărca pe nimeni răspunderea ce-i incumbă, - ar discredita numele țărei în străinătate și ar compromite înlăuntru ceea ce se mai poate încă salva din principiile pe care se reazimă instituțiunile noastre.

Matei B. Cantacuzino
[Îndreptarea, Anul II, nr. 153, Joi, 26 Iunie 1919]
 
 
[1] Matei B. Cantacuzino (1855 — 1925) a fost un jurist și membru marcant al partidului conservator, care a îndeplinit funcția de primar al municipiului  Iași (29 decembrie 1912 - 6 ianuarie 1914).  În anul 1900 devine profesor la Facultatea de Drept din Iași, dar activează în paralel încă 15 ani și ca avocat, păstrându-și legătura cu practica judiciară. A predat timp de 25 ani cursul de drept civil la Facultatea de Drept din Iași. În anul 1921, a publicat lucrarea de 742 pagini intitulată Elementele dreptului civil, considerată una dintre operele fundamentale ale literaturii noastre juridice, o versiune concisă a cursului de drept civil.
[2] Expresia a făcut epocă: în noiembrie 1919, după alegeri, Nicolae Iorga va refuza funcția de prim-ministru scriind că:”Maniu căuta a trece asupră-mi sarcina prezidenței de Consiliu. Li spun sincer ca nu înțeleg a fi un condeiu de iscălit și că nu mă pot așeza pe trei scaune, mai ales când știu că sunt atâția dispuși a le trage de supt mine.” (Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a. pag. 280)
7 iunie 1919, Paris, Notă prin care președintele Conferinței de Pace, Georges Clemenceau, somează guvernul ungar să pună capăt atacurilor împotriva Cehoslovaciei.
 


Georges Clemenceau (1841 – 1929)

 
       Guvernele aliate și asociate sunt pe punctul de a convoca reprezentanții guvernului maghiar la Paris, în fața Conferinței de Pace, pentru a primi comunicări asupra punctelor de vedere care privesc justele frontiere ale Ungariei.
       Tocmai în acest moment însă maghiarii dezlănțuiesc contra cehoslovacilor puternice atacuri nejustificate și încalcă teritoriul Slovaciei.
       Cu toate acestea, Puterile aliate și asociate au manifestat ferma lor voință de a pune capăt oricăror ostilități inutile, oprind în două rânduri armatele românești care trecuseră limitele armistițiului, apoi acele ale zonei neutre și împiedecându-le a-și continua înaintarea lor spre Budapesta, și totodată oprind armatele sârbe și franceze pe frontul Ungariei.
        În aceste condițiuni guvernul de la Budapesta este invitat formal a pune capăt, fără amânare, atacurilor sale împotriva cehoslovacilor.
           În caz contrar, guvernele aliate și asociate sunt absolut hotărâte de a recurge imediat la măsuri extreme pentru a sili Ungaria să înceteze ostilitățile și să se conformeze voinței neclintite pe care o au Aliații de a face să fie respectate ordinele lor.
           Răspunsul la prezenta telegramă trebuie să fie dat în termen de 48 de ore.
           Clemenceau
           Președintele Conferinței de Pace

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 624, pp. 434 – 435).
 
 
 
4 iunie 1919, Notații ale lui Radu R. Rosetti despre evoluțiile militare din centrul și sudul Europei

      Cehoslovacii au suferit o înfrângere[1] în regiunea Miskolc[2] şi s-au retras, ceea ce a făcut ca marele Cartier General să deie ordin să se părăsească capul de pod de pe malul drept al Tisei de la Tokaj, ocupat de noi numai pentru a ţine legătura cu cehoslovacii.
     Faţă de acest succes al ungurilor, M.C.G. hotărăşte să menţină pe acest front diviziile ce erau acolo şi să nu mai transporte Divizia 6-a din Transilvania în Basarabia.
      Bauby[3] îmi comunică o telegramă a generalului d’Anselme[4] insistând din nou că o singură divizie nu e îndestulătoare pentru a ocupa tot sectorul ţinut până acuma de trupele franceze şi greceşti.
      Tot el îmi comunică că au primit noi ordine pentru dispunerea trupelor aliate în Bulgaria şi anume : o divizie în zona Varna –Târnovo –Silistra şi una în zona Sofia-Plevna-Lom Palanka, adică câte o divizie pe graniţele româneşti şi sârbeşti.
    Siguranţa generală ne semnalează din nou fapte de contrabandă de valută săvârşite de agenţii subalterni ai Aliaţilor. Unii dintre aceşti agenţi sunt recrutaţi din drojdia diferitelor popoare din Orientul Europei şi din Asia Mică.

(General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914 - 1919), ediție îngrijită, studiu introductiv, note, Maria Georgescu, Editura Modelism, București, 1997, pp. 357 - 358.)
 
 
 
 

[1] Din partea trupelor bolşevice ungare.
[2] Oraş din nordul Ungariei, aproape de frontiera cu Slovacia, ocupat în 1918 - 1919 de trupele cehoslovace, loc al unor înfruntări aprige între trupele bolşevice ungare şi cele cehoslovace. Prin tratatul de la Trianon a revenit Ungariei.
[3] Ofiţer de legătură francez.
[4] Philippe Henri Joseph d'Anselme (1864 –1936) a fost un general de divizie francez, care a condus unități militare franceze în Primul Război Mondial. El a fost activ în special în Balcani, în cadrul Armatei Franceze din Orient, și la Odesa, în perioada care a urmat revoluțiilor ruse din 1917. Începând din 15 ianuarie 1919 a fost comandant al forțelor aliate de ocupație (franceze și grecești) în sudul Rusiei, având cartierul militar la Odesa. În chestiuni politice și de altă natură, potrivit memoriilor contemporanilor săi, d'Anselme urma sfaturile șefului statului major, colonelul Henri Freydenberg (1876 – 1975). Pe 2 aprilie 1919 a anunțat evacuarea pripită a forțelor aliate de la Odessa în timp de două zile ceea ce a pus într-o poziție foarte dificilă unitățile ruse de voluntari formate în Odesa (Brigada Timanovski).

 
 
2 iunie 1919, Însemnări ale lui Vasile Bianu despre proiectul tratatului cu Austria
 
     Astăzi a avut loc la Saint Germain remiterea condițiunilor de pace delegațiunii austriace[1] de către dl Clemenceau, care a rostit următoarele cuvinte:
 
      Domnilor plenipotențiari ai republicei austriace!
    Puterile Aliate și Asociate m-au însărcinat să vă remit proiectul tratatului, care a fost discutat între noi; dacă nu chiar proiectul în întregime, pentru că ar urma de făcut rezerve în această privință, cel puțin principalele părți asupra cărora ați putea începe de acum deliberările.
   În urmă dl Clemenceau le-a făcut cunoscut procedura care va fi urmată de Conferință pentru discuțiuni, punându-le în vedere că nu vor avea loc discuțiuni verbale și că vor trebui să prezinte în scris observațiunile lor. Li s-a dat 15 zile pentru aceasta.


 


Karl Renner (1870 – 1950), șeful delegației austriece

 

     În acest proiect se determină frontierele Austriei cu Ceho-Slovacia, cu Bavaria, cu Italia, cu Jugo-Slavia; iar între Austria și Ungaria nu se face nicio schimbare a vechii frontiere[2]. Austria va accepta frontierele Bulgariei, Ungariei, Poloniei României, Statului Sârbo-Croato-Sloven și Statului Ceho-Slovac așa cum vor fi fixate ulterior. Austtria accept anularea ttrattului de la Brest-Litovsc, recunoscând deplina independență a tuturor teritoriilor fostei Rusii. Ea recunoaște că nu are dreptul să intervină în nicio negociere care va avea loc între Anglia și alte puteri în chestiunea Egiptului și consimte să transmită Marii Britanii toate puterile date ei de fostul Sultan al Turciei privitor la navigația în Canalul de Suez. Austria renunță la toate drepturile și privilegiile ei în Austria elvețiană. Ea renunță în favoarea Chinei la privilegiile și despăgubirile din protocolul de la 1904[3]. Vasele de război vor fi predate Aliaților. Armata navală, munițiuni și material de răzvoi vor fi desființate. Forțele armate vor fi demobilizate. Ea se angajează a acorda puterilor aliate și associate libertatea deplină  atrecerii și debarcării în orice parte a teritoriului ei. Dunărea de la Ulm până în jos este declarată internațională, împreună cu porțiunile navigabile ale afluenților și canalelor laterale. Drepturile Ungariei de a face întărituri la Porțile de fier sunt abrogate, de asemenea și drepturile acordate Austriei pe acest râu. Fosta comisiune a Dunării își va relua puterile dinainte de război, dar numai Anglia, Franța, Italia și România vor fi reprezentate, etc.

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pag. 274.)
 
 
[1] Delegația austriacă era format din 40 de persoane – dintre care o treime erau femei - și era condusă de cancelarul social-democrat dr. Karl Renner (1870 -1950) care a lăsat însemnări în acest sens (12 mai – 27 iunie 1919). Delegația a sosit la 12 mai 1919, la St. Germain, a fost cazată în zece vile din zonă. Cancelarul a fost cazat în Villa Reinach. Delegației austriace nu i-a fost permisă niciun fel de legătură cu exteriorul. La 2 iunie Renner a rostit un discurs de protest după primirea proiectului de tratat, în care a arătat că Austria nu este și nu poate fi considerată stat succesoral al fostei Austro-Ungarii. Apoi a plecat cu trenul până în localitatea austriacă Feldkirch, în apropierea frontierei cu Elveția, la 730 de km distanță de Paris, pentru a se sfătui cu colegii săi din guvern, după care a revenit la St. Germain cu obiectivul de a atenua din duritatea condițiilor impuse Austriei. (apud Karl Renner in Saint-Germain Archivalen des Monats Juni 01.06.2019)
[2] Informație eronată: O zonă din vestul Ungariei, în lungime de la nord la sud de 167 km și îm lățime de la est la vest de 6 km, numită ulterior Burgenland, a intrat în componența Austriei în pofida protestelor formulate de Ungaria, fapt consemnat și în tratatul Puterilor Aliate și Asociate cu Austria de la Saint-German-en Laye, din 10 septembrie 1919, și în cel cu Ungaria de la Trianon, din 4 iunie 1920.
[3] Corect: protocolul din 27 decembrie 1902 prin care China dinastiei Quing oferea Austro-Ungariei, (care participase cu 296 de soldați și patru crucișătoare la forța multinațională formată din trupele a opt mari puteri destinată să înăbușe răscoala boxerilor din China) stăpânirea unei mici zone din nordul orașului Tientsin (azi Tianjian).
 
 
30 mai 1919, Consemnări ale lui Radu R. Rosetti despre raporturile cu regimul bolșevic și problema Banatului

      Mrs. Waterman (corespondenta ziarului The Times) revine din Basarabia cu cea mai rea impresie despre administrația noastră acolo.
     Vintilă Brătianu[1] nu convine că nu toată presa și nu toți oamenii politici susțin guvernul în chestiunea Torontalului și a graniței cu Bulgaria.

 


Vintilă I.C. Brătianu (1867 – 1930)

    Prin radio, de la Petrograd, Cicerin[2] și Racovski[3] adresează Ministerului nostru al Afacerilor Străine o notă arătând că ne-am făcut stăpâni pe echipamentul rusesc părăsit la noi, că guvernele rus și ucrainian își rezervă dreptul de a deferi pe vinovați, oricare ar fi ei, tribunalului revoluționar, și că nu iau nicio responsabilitate pentru soarta tutror valorilor actelor etc., depuse de guvernul român și de particulari în Rusia[4].
 



Gheorghi Cicerin (1872 -1936)





Barbu A. Știrbei (1872 -1946)
 

 


Cristian Racovski


 
       Seara, la serata ce dă B. Știrbey[5] la Buftea, Rattigan[6] îmi spune din nou că agitația pe tema Banatului este pusă la cale de guvern. El a telegrafiat la Londra și Saint Aulaire[7] la Paris că trebuie ca cel puțin linia ferată Arad-Timișoara-Vârșeț-Baziaș să fie a noastră.
 
 


Frank Rattigan (1879 – 1952)



 
      Decorațiile lui Frank Rattigan, la ultima din dreapta se observă monograma regelui Ferdinand, doi de Fadosați.
 
(General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914 - 1919), ediție îngrijită, studiu introductiv, note, Maria Georgescu, Editura Modelism, București, 1997, pag. 363.)
 
 

[1] Vintilă I.C. Brătianu (1867 – 1930), inginer și om politic, fratele lui Ion I.C. Brătianu. Ministru al munițiilor în vremea Războiului de Întregire, ministru de Finanțe (1922 – 1926). După moartea fratelui său la 24 noiembrie 1927 va prelua șefia guvernului, rămânând în funcție până în noiembrie 1928, când i-a succedat Iuliu Maniu, și șefia partidului pe care o va păstra până la moartea sa la 22 decembrie 1930.
[2] Gheorghi Vasilievici Cicerin (1872 -1936), descendent al unei familii aristocratice, fiu de diplomat, revoluționar rus, Comisar al Poporului pentru Afaceri Externe al Rusiei Sovietice apoi al URSS (1918 – 1930).
[3] Cristian Rakovski (pe numele adevărat Krăstio Gheorghev Stancev, 1873, Kotel, Bulgaria – d. 11 septembrie 1941, Oriol, Rusia) a fost un militant socialist și apoi comunist bulgar, de profesie medic, stabilit în România și ulterior în Rusia, politician și diplomat sovietic. A activat ca socialist în Bulgaria, Elveția, Germania, Franța, Rusia și România, apoi în conducerea Cominternului. A deținut în trei rânduri - în noiembrie 1918, în ianuarie-decembrie 1919, și apoi între anii 1920 - 1923 funcția de prim-ministru al Ucrainei sovietice. S-a remarcat și ca jurnalist și eseist. În 1927 a fost expulzat de Franța unde funcționa ca ambasador al URSS la Paris, Rakovski a fost exclus din paridul bolșevic în 1928 și în final a căzut victimă „marii terori” staliniste.
[4] În baza unor acorduri între guvernele României și Rusiei imperiale (decembrie 1916), apoi cu guvernul provizoriu al Rusiei (aprilie 1917) au fost transportate la Moscova 40 de vagoane conținând stocul metalic de aur (monede de aur și medalii) al Băncii Naționale și al altor bănci românești, bijuteriile familiei regale și ale unor particulari, titluri, tablouri de patrimoniu, documente (printre care memoriile lui Nicolae Iorga scrise până în mai 1917, partiturile lui George Enescu) și alte valori ale unor instituții publice și particulare în valoare totală estimată atunci de 9.416.417.177,93 lei aur (3 lei și 10 bani gramul de aur), din acestea tezaurul Băncii Naționale în valoare de 315.154.980, 41 lei aur (93 de tone aur) și bijuteriile Casei Regale de 7 milioane lei cf. Mihail Romașcanu, Tezaurul românesc la Moscova, București, 1934. Singurul particular care și-a recuperate depunerea a fost George Enescu. Au fost restituite doar câteva obiecte în 1934 și apoi în 1956, piese cântărind 34 kg aur (tezaurul ”Cloșca cu pui”) și 690 kg argint, vezi pe larg în Tezaurul României la Moscova, București, 1993.
[5] Barbu Ştirbei (1872 – 1946) mare moşier, administrator al Domeniilor Coroanei Regale (din 1913) apropiat al familiei regale, considerat principalul sfătuitor al regelui Ferdinand. Va fi prim-ministru vreme de două săptămâni în iunie 1927. Negociator al României în tratativele purtate cu Aliaţii la Cairo în vara lui 1944. Membru al delegaţiei României care a semnat Convenţia de Armistiţiu de la Moscova, la 12 septembrie 1944.
[6] Willaim Frank Arthur Rattigan (1879 – 1952), diplomat britanic, atașat de ambasadă la Viena, Haga, Cairo (1912), Berlin (1913). Atașat pe lângă armata a6-a franceză în 1914, rănit ușor de o explozie. Trimis la București în februarie 1915, secretar al legației britanice din mai 1916, după ce România a semat paeca separată s-a îmbolnăvit și a trebuit să plece înapoi în Anglia prin Rusia. A revenit la București ca însărcinat cu afaceri (22 Aprilie 1919 – 15 octombrie 1920. Apoi în mai iulie 1921 fost transferat la Constantinopol. Pensionat în 1922. A fost tatăl dramaturgului britanic Sir Terence Mervyn Rattigan (1911 – 1977).
[7] Charles de Beaupoil, conte de Saint Aulaire (1866 -1954), diplomat francez, ministru plenipotenţiar în România (1916 -1920).
 
 
28 mai 1919, Nicolae Iorga despre situația internă și internațională a României  

        Discurs de intrare la Academie a lui Ciobanu[1].
 


Ștefan Ciobanu (1883 – 1950)

 
    Cum se spune prin Bucovina, trupele noastre au înaintat spre Colomeea. Pe de altă parte, radiograma polonă spune că armate puternice bolşeviste au intrat în Galiţia prin prin Podvolocisca şi Husiatyn, că generalul Haller[2] va trebui îndreptat într’acolo şi că Polonia e dispusă a recunoaşte o republică autonomă ucrainiană în acel ţinut.
 


Józef Haller von Hallenburg
 
     Trupele ardelene n’au voit să meargă la Miskolc[3], unde a fost trimes dorobanţul de aici. Unii explică retragerea din acel sector a Cehoslovacilor prin intenţia lor de a ne deschide calea Budapestei. Am prefera retragerea duşmanilor !
      In cetatea Benderului par a fi pătruns prin surprindere 200 de bolşevici, cari în mare parte au fost distruşi.
    Primirea Regelui la Oradea, Careii Mari, Jibău, Baia Mare, Dej şi Bistriţa a fost grandioasă. Se remarcă mai ales călduroasele omagii ale străinilor, în vechile forme ale Habsburgilor.

(Nicolae Iorga, Memorii, f.a. vol. 2, pp. 207 - 208)
 
 

[1] Ștefan Ciobanu (1883 – 1950) a fost un istoric și academician român, originar din Basarabia, autor al unor lucrări importante despre literatura română veche, cultura românească în Basarabia sub ocupație rusească, demografia Basarabiei, susținător fervent al introducerii limbii române în școlile din Basarabia, vicepreședinte al Academiei Române între 1944-1948. La 10/23 octombrie 1918, Ștefan Ciobanu a fost ales membru al Academiei Române, secția literară. La 28 mai 1919 Ștefan Ciobanu a fost ales membru titular al Academiei Române, prilej cu care a rostit discursul de recepție, Contribuțiuni privitoare la originea și moartea mitropolitului Moldovei Dosoftei, ca un omagiu adus predecesorului său, filologul bucovinean Ioan G. Sbiera.
[2] Józef Haller von Hallenburg (1873 -1960) general polonez, format ca ofiţer în armata austriacă. În 1916 a fost comnadant de brigadă în Legiunea Poloneză. Ajuns priyonier al germanilor la 11 mai 19198 a reuşit să fugă şi să ajungă prim Murmansk în Franţa în iulie 1918. În 1919 s-a întors în Polonia şi a fost trimis la luptă pe frontul ucrainian. În 1920 a intrat cu trupele în oraşul Danzig (Gdansk). A îndeplinit funcţii de conducere, lider al Cercetăşiei poloneze, deputat în Seim. După invadarea Poliniei de către germani în septembrie 1939 a reuşit să fugă în România, apoi în Franţa şi ulterior în Marea Britanie, unde a rămas pentru totdeauna.
 
[3] Oraş din nordul Ungariei, aproape de frontiera cu Slovacia, ocupat în 1918 - 1919 de trupele cehoslovace, loc al unor înfruntări aprige între trupele ungare şi cele cehoslovace. Prin tratatul de la Trianon a revenit Ungariei.
 
27 mai 1919,  Cluj, Vizita regelui Ferdinand și a reginei Maria la Cluj și Turda
 
Cluj, 27 mai 1919

       Mai întâi o primire într-un loc al cărui nume l-am uitat, dar am fost întâmpinați de unul din încântătorii preoți care au făcut o impresie deosebită când a venit prima oară cu transilvănenii la București. Eram atunci bolnavă și n-am putut să-i cunosc. Obișnuitele manifestări de bucurie. Preotul, care este unit[1] a ținut un discurs frumos, în care i-a pomenit pe toți cei care au murit pentru obținerea marii victorii pe care o sărbătorim astăzi. Cred că trebuie întotdeauna să-i amintim pe cei morți. S-a jucat o foarte frumoasă horă de către băieți și fete în costume naționale care care câtau în cor. Vremea era nesigură.
      La 10.30 am sosit în Cluj, cel mai mare dintre orașele pe care l-am vizitat. Din păcate orașele sunt foarte ungurești, în timp ce populația rurală este aproape în totalitate românească. Obișnuitele extraordinare primiri din gară și pe tot traseul în oraș până la o mare piață unde se află o frumoasă statuie ecvestră a lui Matei Corvin[2] ce privește la manifestația zgomotoasă a acestui popor eliberat, pe care ungurii săi l-au oprimat timp de secole.

 


Statuia lui Matia Corvin în 1902
 
    Orașele mă întristează, este ceva ostil în ele, iar casele lor mari, majoritatea în stil german, nu sunt deloc românești, în niciun fel, în spatele zidurilor simți inimi întristate și gânduri ostile.
      Defilarea populației a fost mai mare ca oriunde, mii și mii au venit din toate satele învecinate. Care mari trase de câte zece boi zdraveni, încărcate cu grupuri vesele de nuntași au defilat și ele.
    Regimentul meu[3] a reapărut acolo. Am fost foarte surprinsă și încântată. A făcut cea mai bună impresie. Soarele, care fusese foarte scump la vedere, a ieșit dintr-o dată și strălucea asupra cailor făcându-i să lucească precum metalul. M-am simțit mândră de  dragule meu [Regiment] 4 Roșiori și l-am felicitat pe Moruzi.[4] Se pare că s-au comportat minunat în ultimele lupte, dar mulți au fost uciși.
     În general, armata a făcut cea mai bună impresie, mulți nu au încă uniforme cum trebuie, dar artileria și cavaleria au cai splensizi, ceea ce este o bucurie, după ceea ce a trebuit să vedem la retragerea noastră din 1916.
    La Cluj am avut câteva ploi torențiale puternice, dar aceasta nu a diminuat entuziasmul popular. Din păcate, a trebuit să ne așezăm la o masă extraordinară, după aceea să primim toate autoritățile și apoi să vizităm spitalele mari, unde toți au fost minunați. i-am răsfîțat în felul meu obișnuit cu țigări, cărți și cărți poștale.
     Am plecat la ora 6, m-am odihnit puțin și am sosit la ora 7 ½ la Turda, o localitate mică, unde a fost omorât Mihai Viteazul. Serbare populară și un mare banchet interminabil la prefectură – mâncare foarte bună dar prea multă și prea de durată, deși, ca de obicei, organizat cu eforturi impresionante pentru a ne face cât mai mult posibil fericiți și să ne simțim în largul nostru. M-am culcat târziu.

(Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 191 – 192.)
 
 

[1] În limba română în text.
[2] Matia Corvin (1443 – 1490) al doilea fiu al lui Iancu de Hunedoara, ales rege al Ungariei (1458 – 1490), în a cărui domnie s-a atins maxima înflorire a țării. Grupul statuar Matia Corvin și cei patru comandanți de oaste, operă a artiștilor János Fadrusz (1858 -1903) și Lajos Pákey (1853 – 1921), a obținut în anul 1900 marele premiu al Expoziției Universale de la Paris. Monumentul clujean, inaugurat în octombrie 1902, a devenit de-a lungul timpului unul din semnele distinctive ale orașului.
[3] În 1894, grație priceperii sale deosebite la călărie, principesa Maria fusese numită comandant onorific al Regimentului 4 Roșiori.
[4] Gheorghe Moruzi (1876 -1939) general român de cavalerie, celebru pentru pasiunea sa pentru caii de curse. ”...a lăsat cu limbă moarte să fie incinerat și cenușa să-i fie răspândită pe câmpul de curse de la Băneasa.” (discuție a lui Al. Paleologu cu Filip Lucian Iorga în cartea Breviar pentru păstrarea clipelor).
 
 
26 mai 1919, Radu R. Rosetti despre situația României la Conferința de pace de la Paris și raporturile cu aliații.

      Generalul I. Rășcanu[1] îmi arată care ar fi viitoarea organizare a armatei noastre: 8 corpuri de armată a trei divizii, plus o divizie independentă în Bucovina, 3 divizii de cavalerie, grupate în trei inspectorate de armată: București, Iași, Sibiu. El susține recrutarea regională, eu cea națională, dar cu mobilizarea regională.
 


Generalul Ioan Rășcanu

      G. Balș[2], întors de la Paris, spune: statele mici europene reprezentate la Conferința de Pace au protestat și vor protesta din nou dacă nu vor fi consultate înainte de a se impune pacea Austriei, Ungariei, Bulgariei și Turciei. Granițele noastre nu sunt definitiv hotărâte, dar e sigur că pierdem o parte din Torontal. Brătianu va refuza să semneze. Clemenceau este fosilizat pe chestiunea ținutului Saar[3]. Generalului Iliescu i s-a dat un termen de 20 de zile spre a părăsi Franța, mai mult pentru că Iliescu e în relații cu adversari politici de-ai lui Clemenceau. Aceștia au sfătuit pe Iliescu să nu plece. Francezii sunt exasperați contra americanilor.
 


Gheorghe Balș

      Franchet d’Esperey a telegrafiat pentru a avea forțe suficiente în Bulgaria occidentală la prezentarea condițiilor de pace, Antanta a hotărât să ieie trupele aliate de pe Nistru, a cărui apărare o asigurăm numai noi.
       Discut cu I. Sichitiu[4] și N. Condeescu[5] (Prezan și Antonescu sunt cu Regele și cu Regina în Transilvania) asupra modalității de înlocuire a Aliaților în Basarabia. Ei îmi spun că regele și Prezan au hotărât ofensiva spre Budapesta, pentru că ungurii iar s-au întărit și sunt agresivi. În acest scop s-a cerut lui Franchet d’Esperey ca să convină la transportul Diviziei 1 prin Timișoara și Seghedin și s-a oprit Divizia 6-a în Transilvania.

 


General Ion Sichitiu



Nicolae Condeescu

 

       Seara discuție cu Graziani[6] și Bauby[7], care insistă ca înloicuirea trupelor franco-grecești din Basarabia prin trupe de-ale noastre să se facă cât mai repede. Le arăt că e cu neputință a se face înainte de o lună pentru că nu avem cu ce.
 


Generalul Graziani

(Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1916-1919), ediţie, studiu introductiv şi note de Maria Georgescu, Editura Modelism, Bucureşti, 1997, pag. 354).
 
 

[1] Ion Rășcanu (1878 – 1952), general român, în vremea Războiuluide întregire a îndeplinit funcțiile de: șef al Secției Operații din Marele Cartier General, atașat pe lângă Statul Major General al Armatei Franceze, comandant al Brigăzii 15 Artilerie și comandant al Diviziei 1 Vânători. După război a îndeplinit funcțiile de secretar general al Ministerului de Război (1918 - 1919) și ministru de război în guvernul condus de generalul Văitoianu (27septembrie - 30noiembrie 1919), în guvernul condus de Alexandru Vaida Voevod (1 decembrie 1919 - 12 martie 1920) și în guvernul condus de generalul Al. Averescu (13 martie 1920 - 16 decembrie 1921). A trecut în rezervă, prin demisie, în 1922. Întemnițat de regimul comunist la 6 mai 1950, a decedat în închisoarea de la Sighet.
[2] Gheorghe Balș (1868 – 1934) inginer și istoric de artă român, membru titular al Academiei Române (1923). A lucrat, printre altele, la construcția podului de la Cernavodă și a portului Constanța, iar în colaborare cu arhitectul Nicolae Ghica-Budești la construirea Institutului de seruri și vaccinuri „L. Pasteur” din București. A publicat studii valoroase de sinteză asupra arhitecturii bizantine, precum și asupra bisericilor și mănăstirilor moldovenești.
[3] Teritoriu german de circa 2570 km pătrați, aflat la frontiera dintre Franța și Germania, cunoscut pentru zăcămintele sale de cărbune. Tratatul de la Versailes din 28 iunie 1919 a acordat Frnței proprietatea ssupra minelor de cărbuni și a plasat acest teritoriu sub mandatul Societății națiounilor până la plebiscitul de la 13 ianuarie 1935 în care 90,8% din votanți au cerut alipirea la Germania hitleristă, ceea ce s-a și realizat. Luat din nou în stăpânire de Franța în 1947, referundumul di 23 octombrie 1955 a arătat din nou dorința locuitorilor de a se realipi la Germania, ceea ce s-a și realizat.
[4] Ion Sichitiu (1878 – 1952), general și om politic român, șef de cabinet al generalului Constantin Prezan la Marele Cartier General (1916-1917), comandant al Comandamentului Trupelor Aeronautice (1930 -1932) comandant al Comandamentului Forțelor Aeriene (1932-1935), șeful Marelui Stat Major (1 februarie-1 noiembrie 1937) trecut în rezervă la 1 februarie 1938. A fost ministru al agriculturii și domeniilor în Guvernul Ion Antonescu în perioada 27 ianuarie 1941 - 19 martie 1942, funcție din care a demisionat pentru că nu era de acord cu angajarea armatei în răsărit. Arestat în 1945 a fost condamnat la 10 ani de închisoare, a decedat în închisoarea Aiud.
[5] Nicolae Condeescu (1876 – 1936) a fost un politician si adjutant regal, general român; între anii 1928-1930 a fost șef al Casei Militare Regale, iar în anii 1930-1931 a fost ministru de război. La vremea respectivă colonel era șeful direct al colonelului Radu R. Rosetti.
[6] Jean César Graziani (1859 - 1932) a fost un general francez din Primul Război Mondial.  A servit la sfârșitul războiului în România, apoi a devenit comandant al Armatei de la Dunăre la 5 mai 1919, înlocuindu-l pe generalul Berhelot în România, șeful misiunii militare franceze din Ungaria și comandant al Corpului 1 de Armată în 1920. Și-a încheiat cariera ca membru în Consiliul Superior de Război în 1921 și comandant al Corpului 18 de Armată. A fost trecut în rezervă în anul 1924.
[7] Colonel francez, șeful de stat major al generalului Graziani.

 
 
 25 mai 1919, Vasile Bianu despre marile manifestații populare din Capitală și din provincie unde s-a protestat împotriva deciziei conferinței de pace de a împărți Banatul între România și Regatul sârbo-croato-sloven.
 
      În urma veștilor ce ne-au sosit în zilele din urmă de la Paris cu privire la Banat, pe care Aliații noștri, spre uimirea tuturor românilor, vreau să-l împartă în două, dând Torontalul Sârbilor, în contra tratatului nostru de alianță din August 1916, semnat de toți Aliații, un strigăt de durere și de protestare în contra acestei nelegiuiri s-a ridicat de la o margine până la cealaltă a Țării. Pentru aceasta s-au ținut astăzi un mare număr de meetinguri în toată țara: în București, Pitești, Giurgiu, Călărași, Roșiorii de Vede, Roman, Fălticeni, Galați, etc., precum și în Bucovina și Basarabia. În Capitală, meetingul a luat proporții uriașe. Niciodată Adunarea Națională n-a fost mai demnă și mai impunătoare, niciodată voința obștească a unui popor unitar de 14 milioane nu s-a exprimat mai limpede și mai hotărât, decât cum s-a rostit astăzi poporul român în marile adunări ținute în sala și în piața Teatrului Național. Sala Teatrului a fost arhiplină. Afară, în piață, mulțimea care nu putuse intra în sală, asculta oratorii care cuvântau de pe balconul Teatrului. Discursurile au fost ascultate cu mare însuflețire patriotică, îndeosebi cuvântările Bănățenilor, cari au exprimat durerea, dar și speranța fraților din acest scump pământ românesc, au fost primite cu furtuni de aplauze și ovațiuni. După terminarea discursurilor s-au expediat patru telegrame celor patru potentați ai lumii de la Conferința din Paris, prin cari se cere să ni se deie Banatul întreg, care trebuie să fie al nostru și întreg al nostru din toate punctele de vedere: etnic, istoric, geografic, economic și strategic. După aceasta întreaga lume adunată a făcut o impunătoare manifestație pe străzile principale ale Capitalei.

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 255 – 256)

 
 
 22 mai 1919, Decret lege cu privire la emanciparea evreilor români.
 
       Art. 1 – Locuitorii evrei din vechiul regat, născuți în țară sau născuți accridental în străinătate din părinți stabiliți în țară, care n-au fost supuși ai niciunui stat străin, sunt cetățeni români și se vor bucura de toate drepturile de cetățean dacă își exprimă această dorință declarând că s-au născut în România și n-au fost supuși niciunei protecții străine.
         Cei care au satisfăcut legea recrutării, cei care au fost mobilizați într-una din campaniile din 1913 și până astăzi, chiar dacă sunt astăzi minori precum și văduvele și copiii legitimi minori ai decedaților din campaniile din 1913 și până în prezent nu trebuie să facă dovada că s-au născut în țară și că n-au fost supuși ai unui Stat străin. Simpla declarație că vor să devină cetățeni români este suficientă. Soția și copiii legitimi minori ai celor care au făcut o asemenea declarație beneficiază pe deplin de supușenie românească.
      Vor beneficia de asemenea pe deplin de supușenie românească văduvele, soțiile și copiii legitimi ai celor care vor fi fost naturalizați individual înainte de publicarea acestui decret-lege, care copii sunt sau au fost minori în momentul naturalizării.
     Declarațiile făcute de văduvele care au copii minori vor servi și copiilor lor. Pentru copiii minori fără părinți, declarațiile vor fi făcute de tutorii lor.
      Dacă mama-văduvă, cu copii minori, sau tutorele nu fac declarație, minorul o va putea face în anul care va urma majoratului său.
    Minorii care au fost mobilizați în vreuna din campaniile din 1913 până astăzi, pot face ei înșiși declarația de cetățenie.
    Art. 2 – Declarațiile de opțiune vor fi adresate în dublu exemplar judecătoriilor de pace din județ de către cei domiciliați în comune rurale și în comunele urbane situate în afara capitalei județului, și la tribunale pentru cei care domiciliază în orașele reședință de județ.
     Declarația va fi semnată de cel care o face; dacă acesta este analfabet, faptul va fi constatat de către judecătoria de pace sau de tribunalul care are de stabilit identitatea.
    Declarațiile vor fi făcute în termen de două luni de la data prezentului decret pentru cei care se află în țară și în termen de 4 luni pentru cei care sunt în străinătate. Odată termenul expirat declarațiile nu vor mai fi admise. Pentru mobilizați sau  pentru prizonieri termen va fi de două luni, începând din ziua trecerii de la armată lau timp de pace, sau a repatrierii.
    Art. 3 – Judecătoriile de pace vor înregistra cererile în ordinea înscrierii într-un registru alfabetic care va cuprinde: numele de familie, prenumele, data și locul nașterii, profesia și domiciliul; dacă există copii se va înscrie de asemenea numele lor, data și locul de naștere. Certificatele vor fi eliberate la cerere. Aceste certificate vor servi pentru exercitarea drepturilor de cetățean.
    Art. 4 - Judecătoriile de pace și tribunalele vor trimite parchetului tribunalului respectiv tabele alfabetice ale declarațiilor făcute, alăturând  un exemplar al declarațiilor. Parchetul va face cercetări pentru a stabili dacă  afirmațiile din declarații sunt sau nu exacte.
      Dacă după cercetările Parchetului sau după dovezi prezentate din proprie inițiativă de către cetățeni, s-a stabilit că au fost făcute declarații false, va fi intentată de către tribunal o acțiune contra delincvenților. Tribunalul va judeca în ultimă instanță cu drept de recurs la Curtea de Casație în termen de 15 zile, începând cu data de la care sentința a fost pronunțată.
     Cei care vor fi fost recunoscuți că au făcut declarații false vor fi pedepsiți cu închisoare de la 1 la 5 ani, cu amendă de la 100 la 20.000 lei, cu aplicarea uneia dintre aceste penalități sau a ambelor, și își vor pierde calitatea de cetățean, ei și familiile lor.
   Art. 5 – Evreii a căror cerere de naturaliazre definitivă a fost  admisă în baza decretului-lege nr. 3.902 din decembrie 1918, sunt și rămân cetățeni fără altă formalitate. Pentru cererile în curs, se va dispune conform cu prezentul decret.
    Art. 6 – Evreii ale căror cereri au fost respinse în baza decretului din decembrie 1918 nu mai sunt admiși să facă declarațiile prevăzute în prezentul decret-lege. Copiii lor minori își vor putea face declarația după majoratul lor.
    Art. 7 – Decretul lege nr. 3.902 din decembrie 1918 este abrogat.

(Carol Iancu, Evreii din România (1866 -1919) De la excludere la emancipare, ediția II-a, București, Editura Hasefer, 2006, pag. 343 – 344.  )
 
 

 
 
17 mai 1919, Însemnări ale lui Radu R.Rosetti despre situația internă a României și evoluțiile din sud-estul Europei.
 
        O scrisoare din Paris a lui Caput[1] ne dă indicaţiunea ca să înaintăm spre Coloneea. O comunic lui Phekeryde, lui Prezan şi lui I. Antonescu.
       Cel  dintâi îmi citeşte o scrisoare pe care a adresat–o lui Saint-Aulaire relativ la atitudinea favorabilă a francezilor faţă de unguri.
     Prezan spune că sugestia lui Caput corespunde vederilor sale şi va înainta îndată ce Divizia a 7-a, al cărei transport a început, va fi concentrată în regiunea Botoşani. (Locotenent-colonelul Respaldiza, ataşatul militar polon, mi-a spus că ofensiva polonă a început la 13 mai). Prezan îmi mai spune că are informaţiuni cum că flota franceză din Marea Neagră s-a bolşevizat şi a trebuit să plece din această cauză. Întrebând pe Bauby[2]ce este adevărat în această privinţă, spune că este adevărat că pe contratorpilorul „Protet” (cel cu care au călătorit Berthelot, Caput, Graziani şi cu mine de la Tarento la Salonic) a fost un complot bolşevist, iar pe vasele „Jean Bart”, şi „France” marinarii au cerut să fie duşi în Franţa.
      Comunic în scris generalului Graziani, extrase din rapoartele primite de Ministerul de Interne, arătând atitudinea diferitelor comandamente aliate din Dobrogea de sud, care iau măsuri micşorând drepturile noastre suverane. (Verbal îi atrag zilnic atenţia şi lui şi lui Bauby). Îi mai spun în adresă că M.C.G. i-a dat de mai multe ori informaţii în acelaşi sens şi-l rog să intervină pe lângă generalul Chrétien[3] ca să deie instrucţiuni trupelor aliate amintindu-le că, după convenţiile din august 1916, semnate de Anglia, Franţa, Italia şi Rusia, Dobrogea este teritoriu românesc, deci aliat.

(General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919), Ed. îngrijită, studiuintroductive,note, Maria Georgescu, EdituraModelism, 1997, pp. 351-352.)
 
 

[1] G. Caput, ofiţerfrancez, membru al MisiuniiMilitare Berthelot, ataşat la BiroulOperaţiilor din M.C.G.
[2]Bauby, ofiţerfrancez.,şef de stat major al generalului Graziani, successor al generalului Berthelot înRomânia.
[3] Paul Chrétien, general francez, comandant al trupelor de ocupaţie din Bulgaria.
 
 
15 mai 1919, Discursul regelui Ferdinand la adunarea solemnă a Academiei Române, reprodus de medicul Vasile Bianu

       15 Maiu 1919
      Academia Română, după doi ani de întrerupere, a ținut o ședință solemnă sub președinția M.S. Regelui, având alături pe M.S. Regina și Principele moștenitor Carol. Solemnitatea a avut un îndoit caracter: deschiderea sesiunii generale a Academiei și participarea reprezentanților provinciilor române eliberate. În afară de membrii Academiei, au fost de față mulți intelectuali și public numeros.
M.S. Regele a rostit următoarea cuvântare admirabilă:
Domnilor și scumpi colegi,
 
     Evenimentele răsboinice ne-au împiedicat să prăznuim așa cum am fi dorit, în anul 1918, jubileul Academiei Române. O putem face azi, cu inima recunoscătoare către Pronia Cerească, când visul atâtor generațiuni de vrednici români s-a îndeplinit. Am venit dar, cu deosebită bucurie, în mijlocul d-voastre împreună cu Regina și Principele Moștenitor, ca după doi ani de lupte grele și mari să reluăm firul însemnatelor preocupări de cultură ale Academiei Române, sărbătorind roadele unei activități de jumătate de secol. În lupta pentru Unirea tuturor Românilor Academia Română și-a avut parte importantă pe terenul cultural; de aceea isbânda țării este și isbânda ei. Când din imboldul lui N. Crețulescu și C. A. Rosetti se puseră bazele Societății Literare, cu scopul de a se ocupa mai ales de limba și literatura română, alegerea primilor membri ne arată gândul de înalt patriotism ce a călăuzit generația din 1866 care, bine încredințată că numai pe baza unității de limbă și cultură se poate clădi trainic în viitorul unei națiuni, a reunit în cercul restrâns al viitoarei Academii pe bărbații luminați din toate ținuturile românești și astfel România Mare de astăzi își găsea [vreme] de o jumătate de secol patria comună sub acoperișul tânărului așezământ. Aruncând privirile asupra istoriei noastre, rămânem uimiți cum neamul nostru a putut ieși biruitor din atâtea greutăți, din atâtea primejdii, și cum de n-a fost înghițit de prăpastia ce adeseori se deschidea în drumul lui. Cetind și recetind poezia populară găsim cheia acestei extraordinare puteri de împotrivire. În doinele și cântecele lui se oglindește toată durerea acestui popor, care cu atâta trudă s-a luptat în vremurile întunecate ce stânjeneau sborul lui spre soare, dar în clipele cele mai negre restriște, tot din poezia populară trăgea nădejdea într-un viitor mai fericit; în ea găsea forțe noi care îl îmbărbătau în lupte uriașe pentru existență. În ea se putea ceti ca într-o carte descisă toată simțirea, întreaga filosofie atât de simplă și totodată atât de adâncă a unui popor care azi, ca plugar trage brazda cea mai adâncă în ogorul său, punând în ea toată nădejdea anului, mâne ca ostaș credincios Țării și Tronului, făcând scut din pieptul său, luptă și moare ca un erou, cu un zâmbet pe buze. I-am urmat munca pacinică pe acești copii ai unui sol roditor și am admirat răbdarea lor; i-am văzut în luptă și am binecuvântat avântul lor, dar, când pe fronnt am ascultat doinele lor, atunci în inima mea s-a înfipt încă mai mare convingerea nestrămutată că un popor care în toiul luptei își tălmăcește cugetul și simțirea în versuri, că un atare popor nu poate pieri. Și multe din acest poezii, culese sub bubuitul tunului, sunt așa de frumoase ca cugetare și ca limbă că merită să fie cunoscute mai pe larg. Academia Română, prin menirea ei, chemată să fie păzitorul credincios al limbii și al culturii naționale, în timpul întemeietorului Dinastiei, atât de strâns legată de institutul nostru științific, își închină toată munca pentru pentru câștigarea neatârnării și clădirii Regatului, sprijinită fiind în opera sa de o pleiadă de bărbați luminați, dintre cari un număr însemnat au fost podoaba acestei învățate adunări. Dumnezeu a binecuvântat munca d-voastre atât de roditoare pe terenul științific și literar. Semințele aruncate cu credință și dragoste în ogorul înțelenit al culturii, în curgere de jumătate de veac și-au adus rodul însutit. Iar lupta pentru unitatea limbii ne-au condus, prin vitejia oastei române, la sfărâmarea granițelor vitrege dintre frați și la întregirea Statului Român în hotarele sale firești. Doina de jale a marelui nostru poet Eminescu:
De la Nistru pân’la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a

 
    a vrut Domnul să se preschimbe în cântec de vitejie și biruință. Au căzut lanțurile cari ne împiedecau mersul liber, s-au prăbușit hotarele care înăbușeau. Respira-vom în voie și mai larg, după măsura întregului neam. Dar față de acest mare act istoric al realizării visului de unire națională a tuturor Românilor în același Stat și datoriile noastre se sporesc într-o măsură neînchipuită. Cele mai grele probleme de organizare economică și cultuirală ne stau înainte și pentru a păși la sănătoasa lor deslegare se cere mai presus de toate unire în cugete și hotărâre de muncă fără răgaz a tuturor forțelor ce ne-au mai rămas în urma grelelor jertfe ale răsboiului. Nu mă îndoiesc că Academia Română, căreia i-a fost dat să lupte cu atâta spor în domeniul pacinic al culturii unitare române, ne va de și în viitor pilda înălțătoare a unirii tuturor la muncă pentru trainica așezare a României Nouă, pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu.
      Acesta este admirabilul discurs al iubitului nostru Rege, despre care D. Iorga zice că a fost „scurt și cuprinzător, cald și reținut, plin de siguranța faptei îndeplinite, dar fără trufia rezultatului neașteptat, și care a reprrezentat unul din cele mai fericite momente ale cuvântării românești, în care suveranul, ale cărui discursuri de altă dată s-au relevat prin frumusețea lor, a ajuns un măestru. Perfect rostit, cu o accentuare impresionantă prin hotărârea ei, discursul regelui a produs o mare emoție și a fost cea mai demnă sărbătoare a unității naționale, fericit îndeplinită, după atâta plâns fără mângâiere, după atâta sânge fără ispășire și după atâta trudă fără răsplată, prin însăși deciziunea, prin însuși sacrificiul și prin însuși norocul meritat al domnescului cuvântător.”

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 253 – 255)
 
 
 
10 mai 1919,  Regina Maria, N. Iorga și Vasile Bianu  despre sărbătorirea Zilei Naționale  România reîntregită 
 
Sâmbătă, 10 mai 1919, Cotroceni
       10 Mai[1]. Pentru prima oară noua dată, în mod obişnuit era 23, potrivit datelor apusene. Din fericire o zi frumoasă, dar în ce priveşte ceremonia a fost cât se poate de prost făcută, niciun invitat, un talmeş balmeş, în privinţa uniformelor etc... etc... Nu era nimic de făcut decât să iei lucrurile aşa cum erau şi să râzi dacă cineva se enerva sau cineva ave ade gând să se enerveze prea tare. Biserica, ca de obicei cu o rugăciune foarte frumoasă la sfârşit, la care toţi cei prezenţi au îngenuncheat mulţumind pentru împlinirea aspiraţiilor României. Câteodată aproape că se uită dimensiunea acestui lucru. România şi-a realizat aspiraţiile! Şi sub domnia noastră visul vechi de un secol s-a înfăptuit! În mod, concret este mai greu să simţi bucurie, decât să simţi durere. Bucuria este mai difuză, durerea este mai absolută, mai perceptibilă, din păcate!
        Parada a fost mică, dora infanterie, dar soldaţii au defilat foarte bine. Vremea a fost frumoasă şi caldă, populaţia şi-a manifestat loialitatea, dar, destul de ciudat, eu nu am simţit caracterul festiv. În interiorul meu era o anumită tristeţe. Cred că sunt deprimată citind condiţiile puse Germaniei[2]. Cele mai crude ceasuri din viaţa mea au fost cele în care am citit condiţiile de pace[3] pe care ei [Puterile Centrale] încercau să ne oblige să le semnăm. Am fost atunci la un pas de nebunie, iar acum rolurile s-au schimbat şi condiţiile care li s-au pus sunt îngrozitoare, - este o distrugere totală şi sistematică care ruinează Germania – ei au păcătuit groaznic, dar, totodată nu cred că celelalte ţări au dreptul moral de a distruge în mod absolut altă ţară numai pentru că le stă în putere. Nu sunt de acord cu ferocitatea condiţiilor, eu care cunosc cumplita agonie a acestui lucru – nu pot fi de acord. Răzbunarea nu are farmec pentru mine, ea mă înspăimântă, mă întristează. Nu-mi dau seama cum pot fi fericite alte naţiuni cu o mare prăpastie, cu o plagă îngrozitoare în sânul lor, care fac să clocotească o imensă furie dezlănţuită împotriva stăpânitorilor şi opresorilor. Nu pot crede că aceasta poate fi o binefacere. Contravine concepţiei mele de nepărtinire, deşi nu vreau să-i scot [pe germani] basma curată din păcatele lor negre ca iadul.
       După-amiază am avut o ceremonie la Ateneu pentru Liga Culturală, cu discursuri loiale şi extraordinare ovaţii pentru Nando şi pentru mine. Restul după-amiezii l-am petrecut în linişte acasă şi am putut citi în tihnă, bucurându-mă de tăcerea din jurul meu, întrerupă ocazional doar de Păunule sau de Denise....
     Retraite aux flambeaux [retragere cu torţe] şi în pat devreme, dar cu inima grea, din cauza condiţiilor îngrozitoare puse duşmanului, care mă rănesc şi pe care nu le pot socoti decât o greşeală[4], împotriva sentimentelor mele de dreptate.

(Maria Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 173 - 174)
*
10 Maiu 1919
      Splendidă defilare de trupe. La serbarea Ligii [Culturale], la Ateneu. Cel mai ales public. I. Grădișteanu[5] are, la început, fraze fericite. Regele, Regina, Prințul [Carol], sunt aplaudați frenetic. De față e Iuliu Maniu și miniștrii ardeleni.
      Scriitorul Arghezi[6] se cere grațiat și arăt Regelui, sprijinind-o, rugăciunea lui.
(Nicolae Iorga, Memorii, f.a. vol. 2, pp. 199 – 200)
*
10 Maiu 1919
      Anul acesta zece Maiu, fiind primul în România Mare s-a serbat în toată țara cu entuziasm și deosebită solemnitate. În splendoarea unei zile de primăvară orașul Buzău a fost împodobit cu ghirlande și flori, dându-i o înfățișare impunătoare și sărbătorească. La ora 10 și jumătate s-a oficiat în biserica Episcopiei un serviciu divin, înălțându-se rugăciuni pentru odihna celor căzuți în războiul desrobirii întregului meam, de față fiind auttoritățile civile și militare. După aceasta a urmat defilarea în fața Palatului comunal a școalelor primare, a seminarului, a școalei normale, a liceului și apoi a armatei a cărei ținută mândră și vioaie a impresionat adânc întreaga asistență. După defilare prefectul județului și generalul Vernescu, comandantul diviziei, au primit în minunatul salon al Palatului Comunal felicitările tuturor corporațiilor și instituțiunilor din localitate, după care s-a servit șampanie. La ora 3 p.m. au avut loc serbări populare în Crâng și seara o retragere cu torțe și muzica militară pe stradele principale, care s-a sfârșit pe la ora 10 printr-o mare horă a unirii în piața din fața Palatului Comunal.
      Sărbătorirea acestei zile mari a luat proporții uriașe în toate țările surori alipite. În Ardeal, Basarabia și Bucovina, în orașe și în sate, peste tot locul s-a serbat zece Maiu cu mare veselie și deosebit entuziasm.

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 251 – 252.
 
 
 

[1] Cu un an în urmă, la 10 mai 1918 nu fusese niciun fel de sărbătorire.
[2] În acea zi presa a publicat pe prima pagină condiţiile impuse Germaniei la Conferinţa de Pace şi discursul contelui Ulrich von Brockdorff-Rantzau, ministrul de Externe (13 februarie - 20 iunie 1919) şeful delegaţiei germane, căruia la 7 mai 1919 i s-a înmânat textul elaborat al tratatului de pace al ţării sale cu Puterile Aliate şi Asociate.
[3] Ale tratatului de pace dela Buftea-Bucureşti din 24 aprilie/7 mai 1918. A fost ultimul tratat de pace la care a participat diplomaţia germană.
[4] Profetice cuvinte ale reginei Maria pentru că absolut toate partidele politice existente sau care au apărut pe scena politică germană până în 1933 au avut înscrise în programul lor anihilarea sau atenuarea condiţiilor impuse de ceea ce în Germania s-a numit „dictatul de la Versailles” şi starea de spirit astfel creată a favorizat ascensiunea partidului hitlerist spre putere.
[5] Ion C. Grădișteanu (1861 – 1932) om politic conservator, ministru în guvernările conduse de Gh. Gr. Cantacuzino (1900 – 1901 și 1904 – 1907), președintele Societății de cultură Macedo-Române, personalitate marcantă a Ligii Culturale
[6] Tudor Arghezi, pseudonim al scriitorului Ion Theodorescu (1880 – 1967), celebru poet, jurnalist și scriitor al secolului al XX-lea. În timpul războiului de întregire, rămas în București sub ocupație a scris împotriva Antantei, ceea ce i-a atras întemnițarea la Văcărești pe toată durata anului 1919.
 
 




 
 
.
 8 mai 1919, Notații al lui N. Iorga în urma întrevederii cu regina Maria care a povestit despre tinerețea ei
 
         8 Maiu 1919
      La Regina, seara. Povesteşe tinereţea ei. Măritată la şaptesprezece ani, după voia Regelui Carol, care căuta princesă cât mai înrudită cu Puterile mari.
         Şi eu, nevinovata, care credeam ca sunt aleasă pentru calităţile mele! Şapte ani am stat închisă în ţară[1]. N'am mers la nici unul din verii miei, care stăteau pe tronurile Angliei, Rusiei, Germaniei[2].
         Verii Reginei Maria

 
Nicolae al II-lea



George V in 1923


Wilhelm al II-lea
Împărat al Germaniei; Rege al Prusiei

Wilhelm al II-lea în 1902
 
       În sfârşit, a mers cu Prinţul, la Londra, pentru încoronarea lui Eduard al VII-lea[3]. Dar el se îmbolnăveşte, încoronarea se amână. Regele Carol îi chiamă înapoi telegrafic: Oh, non, mon cher ami, cela non! [Nu, prietene, aşa ceva, nu !] Intervenţii la Regina Alexandra[4], care cere ca rudele ei să rămână. Putere mare, se acordă. Dar ce ochi pe urmă la întors!
 
Eduard al VII-lea, 
unchiul principesei Maria


Rege al Regatului Unit și al dominioanelor britanice, împărat al Indiei
Portret la încoronare
 
        Aşa au trecut anii. Odată, înainte de războiu, ziceam Regelui, « Regelui mieu », că vor veni şi zile bune pentru noi. Iar el: nu se poate. J'ai été trop écrasé. [Am fost prea zdrobit]. Şi aşa a fost. Eu, cu temperamentul mieu, am rezistat, ba 1-am şi convertit în ultimii patru ani pe Regele Carol, şi puţin pe Regina Elisabeta.
       Harnică femeie: necontenit citind, luându-şi scrisul din cărţi. Şi-a creat un gen de literatură: al Reginei. Şi s'a crezut că şi al mieu e tot aşa. Totuşi e o deosebire. Ea s'a luat totdeauna în serios. Mie mi-a trebuit mult timp pentru aceasta. I-am şi spus-o odată.[5]
 
(Nicolae Iorga, Memorii, vol 2, pp. 198 – 199 )
 

[1] În schimb principesa şi-a vizitat în repetate rânduri părinţii la Coburg.
[2] Regele George al VI-lea al Marii Britanii, Ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei şi Kaiserul Wilhelm al II-lea al Germaniei.
[3] Eduard al VII-lea (1841 – 1910) rege al Regatului Unit (1901 – 1910), unchiul reginei Maria. Încoronarea sa trebuia să aibă loc pe 26 iunie 1902, dar a trebuit amânată din cauza crizei gravă de apendicită a regelui. Acesta a fost operat cu mari precauții, - i s-a cerut să se urce singur pe masa de operație – intervenția asupra sa fiind o premieră în istoria medicinii. Regele Eduard al VII-lea s-a refăcut repede și încoronarea a avut loc cu același fast la 9 august 1902. În acest răstimp perechea Ferdinand și Maria a fost găzduită în diferite conace aristocratice, lucru care l-a înfuriat nespus de muilt pe regele Carol I. Cu acest prilej principesa Maria l-a cunoscut pe bogătașul și omul politic Waldorf Astor de care a rămas legată afectiv toată viața.
[4] Principesa Alexandra de Danemarca (1844 - 1925) căsătorită cu viitorul rege Eduard al VII-lea la Castelul Windsor, la 10 martie 1863. Cei doi au fost părinții viitorului rege George al V-lea (1910 - 1936), cel care în tinerețe s-a îndrăgostit și a vrut să se căsătorească cu verișoara sa primară, Maria de Edinburgh, viitoarea principesă și regină a României, căsătorie la care familiile sau opus categoric.
[5] Discuție consemnată și de regina Maria în Însemnări zilnice 1919.
 
7 mai 1919, Paris, Scrisoare a lui Ion I.C. Brătianu către Mihail Pherekyde, președintele ad interim al Consiliului de Miniștri, privind evoluția încordată a negocierilor de pace.

      F. Nr. (prin curier)
     Mă reîntorc de la Versailles. După ședința revoltătoare de ieri - ședință dramatică azi. Îți alătur în [din] ziare discursul lui Clemenceau și al lui Rantzau[1] – pe acesta din urmă, în genere aliații l-au găsit obraznic, iar Wilson stupid[2].
 

 


Ulrich von Brockdorff-Rantzau (1918)
 
   Nouă[3] ni s-a remis cu cinci minute înainte de intrarea germanilor unicul text pe care mă grăbesc a ți-l trimite fără să fi avut încă vreme a-l citi.
  Din cele ce știu, pacea este, totodată, și prea aspră și prea slabă, ea impune condiții napoleoniene[4] și vrea să le execute cu mijloace wilsoniene. Taie toate posibilitățile expansiunilor economice unui popor de 80 de milioane în contra exploziei provocate de asemenea compresie; prevede în loc de cingătoare de fier, ghirlandele societății de națiuni.
    Chestiunea reparațiilor este insuficient rezolvată și în privința lor egoismul celor Mari e feroce. Mi s-a făgăduit să se țină seama de noi la distribuție, dar, în orice caz, decepția va fi formidabilă[5].          Din pricina lor, belgienii erau să nu vină la Conferință. Și-au luat însă gândul și astăzi s-au reîntors și italienii[6] ceea ce va să zică că tout va pour le mieux dans le meilleur des mondes[7], dimpotrivă animozitățile sunt mari.

(România la Conferința de pace de la Paris (1919 – 1920), ediție de Dumitru Preda, Ioan Chiper și Al. Ghișa, Editura Semne, București, 2010, vol. I, doc. nr. 425, pp. 493 – 494.)
 
 
 

[1] Ulrich von Brockdorff-Rantzau (1869 – 1928), om politic și diplomat german, ministru de Externe (13 februarie - 20 iunie 1919) şeful delegaţiei germane, căruia la 7 mai 1919 i s-a înmânat textul elaborat deja al tratatului de pace al ţării sale cu Puterile Aliate şi Asociate. Ziua nu a fost întâmplător aleasă: era ziua în care se împlineau 4 ani de la scufundarea de către un submarin german a navei Lusitania. Din delegația germană mai făceau parte: Max Weber, Albrecht Mendelssohn Bartholdy, Walther Schücking, i Hans Delbrück precum și generalul Max Graf Montgelas.
[2] Președintele W. Wilson a spus că ”este cea mai lipsită de tact cuvântare pe care am auzit-o vreodată; germanii sunt un popor stupid care fac întotdeauna lucrurile aiurea.” Brockdorff-Rantzau a spus: ”Este prea groasă cartea asta. Puteau s-o înlocuiască cu o singură clauză: Germania renunță la existența ei”.
[3] Este vorba de liderii țărilor mici.
[4] În sensul că foarte aspre, așa cum le impunea învinșilor împăratul Napoleon I Bonaparte.
[5] Într-adevăr, la conferința de la Spa a reparațiilor din 5-16 iulie 1920 România va primi doar 1% din cuantumul reparațiilor datorate de Germania Aliaților, în condițiile în care Franța primea 52%, Regatul Unit 22%, Italia 10%, Belgia 8%, iar restul (8%) era distribuit între celelalte națiuni aliate. Procentu a fost  ridicat ulterior la 1,1%, echivalând cu aproape două miliarde lei aur, la care se adăugau 3 miliarde pentru bancnotele puse de ocupanţii germani în circulaţie pe teritoriul României în 1916—1918, şi bunurile sechestrate în Banca Reichului. Spre comparație, țări ca Portugalia și Japonia care nu cunoscuseră tragedia ocupației germane au primit fiecare câte 0,75%. România trebuia să primească, drept „reparaţii“, 250 milioane franci aur de la Austria, 500 milioane franci aur de la Ungaria şi 68 milioane franci aur de la Bulgaria. Acordurile ulterioare — planul Dawes (1924), planul Young (1929), conferinţele de la Haga (1930) şi de la Lausanne (1932) — au făcut ca România să nu primească din partea nici unui stat fost inamic suma integrală a despăgubirilor ce i se cuveneau. Deşi autorităţile române au stabilit că pierderile se cifrau la 72 miliarde lei aur, Comisia reparaţiilor a recunoscut doar 31 miliarde lei aur.
[6] Liderii delegației italiene: Vittorio Emanule Orlando, premierul Italiei (30 octombrie 1917 – 23 iunie 1919) și Sidney Sonino, ministru de Externe (5 noiembrie 1914 – 23 iunie 1919),  părăsiseră în semn de protest Conferința de Pace la 24 aprilie 1919, dar s-au întors la 7 mai. V.V. Tilea va spune mai târziu că Ion I.C. Brătianu ar fi trebuit să-și dea seama din experiența italienilor că orice rezistență este inutilă.
[7] Sau: tout et pour le mieux dans le meilleur des mondes possible, celebru dicton al filosofului german Gottfried Wilhelm Liebniz (1646 – 1716) din opera  Essais de Théodicée (1710),. criticat vehement de Voltaire (1694 -1778) în opera sa nu mai puțin celebră Candide sau optimismul (1759).
 

6 mai 1919, Articolul lui N. Iorga, „Plecarea marelui prieten” în care se omagiază personalitatea generalului Henri Mathias Berthelot  care părăsea România
 
Plecarea marelui prieten
 
     La masa de la Cotroceni, Luni seara, Regele vorbește către Generalul Berthelot, în cele mai sincere și mai călduroase cuvinte care se pot rosti către un oaspete așa de iubit, pe care împrejurări ce nu atârnă de noi îl silesc a părăsi o țară care e și a lui, țara noastră care a redevenit întreagă, a noastră, curățită de dușman și întregită, prin opera lui.
       Regele Românilor amintește zilele întunecate de la Iași, în care cea dintâi plecare a generalului frances, creatorul oștirii noastre de răsbunare și unul dintre conducătorii ei, părea că duce și speranțele noastre, de încredere în dreptatea sorții, care rămăsese în inimile acelora care niciodată, orice ar atinge poporul său, are datoria de a nu se îndoi de ceasul fericit în care alături au intrat în București Domnul drept al României și șeful armatei francese învingătoare, de tot ce face ca pentru totdeauna generalul Berthelot să-și fi legat numele de acela al României ajutate, mântuite  și – iubite. La Dâmbovița, apă dulce se va întoarce, încheie Regele, acel care i-a gustat apa.
A doua zi trenul se desfăcea din Gara de Nord, luând cu sine pe vechiul și marele nostru prieten, ai cărui ochi buni erau plini de lacrimi.
     Oricine va însemna aici Franța luptătoare pentru un drept pe care-l înțelege pentru toate națiunile va fi înconjurat de respectul și de prietenia noastră recunoscătoare.  Generalul Graziani[1], venit în locul generalului Berthelot, va vedea-o. Dar pentru a răsbate până în adâncul inimilor noastre de unde nimeni să nu poată smulge amintirea lui, pentru a ajunge un adevărat erou național, se cer două însușiri pe care numai sufletele mari în puritatea lor le pot da: cea mai simplă putință de a iubi și cea mai simplă formă de a o dovedi. Nesimțitori față de discursuri, n’am uitat niciodată în viața noastră o faptă, și niciodată n’am trecut cu vederea o lacrimă, lacrima vărsată pentru noi din ochii prietenului străin.

 
 Jean César Graziani

 
      De aceea l-am iubit și îl iubim pe generalul care, cum așa de frumos spunea Regele, n’a plecat de la noi cu totul, căci a rămas în inimile noastre, ale tuturora.
 
NICOLAE IORGA
 ( Neamul Românesc, 6 mai 1919)
 

[1] Jean César Graziani (1859 - 1932) a fost un general francez din Primul Război Mondial.  A servit la sfârșitul războiului în România, apoi a devenit comandant al Armatei de la Dunăre în 1919, șeful misiunii militare franceze din Ungaria și comandant al Corpului 1 de Armată în 1920. Și-a încheiat cariera ca membru în Consiliul Superior de Război în 1921 și comandant al Corpului 18 de Armată. A fost trecut în rezervă în anul 1924.
 
 
5 mai 1919, Cotroceni, București, Cuvântarea regelui Ferdinand rostită  cu ocazia plecării generalului Henti Mathias Berthelot

 


Regele Ferdinand I

 
 

Regele Ferdinand I al României
 
       Pentru a doua oară în cursul celor trei ani din urmă trebuie să ne despărțim de un scump prieten pe care eram deprinși să-l considerăm ca pe unul dintre ai noștri.
       Când în 1918[1] ne-ați părăsit, România trecea prin cele mai crude încercări pe care o soartă rea i le rezervase așa de nedrept.
      Nouă, acelora cari rămâneam, ni se părea că luați cu D-voastră o bună parte din nădejdile noastre și din puterea noastră de rezistență, și, cu toate acestea, credința se sălășluia în inimile noastre, și strângându-ne mâna, era ca și cum am fi jurat răsbunare, un jurământ cu atât mai sacru, cu cât n’avea deloc nevoie de cuvinte.
     Adânci ni erau părerile de rău, dar cu atât mai mare ne fu bucuria când, alături de noi, intrați ca învingători în Bucureștii liberați de trupele aliate victorioase[2].
     De atunci avem sentimentul că d-voastră, domnule general, și noi, Românii, suntem nedespărțiți și suntem astfel, chiar dacă soarta așează sute de mile între noi.
    Dar, chiar părăsindu-ne, rămâneți totuși printre noi, în inimile noastre recunoscătoare. România și, înainte de toate, oastea Mea nu va putea uita niciodată că, dacă a putut rezista unui dușman de atâtea ori superior, dacă a putut birui la Mărăști și Mărășești, aceste două nume glorioase sunt legate nedespărțit de numele generalului francez care i-a condus cu atâta știință instrucția și i-a pregătit victoria.
     Părăsindu-ne astăzi, în clipa când mulțumită aceleiași armate, am împlinit visul de atâtea veacuri, adânca noastră recunoștință vă întovărășește, și, în mâhnirea noastră de a vă vedea plecând, e amestecată cu o mângâiere siguranța că întorcându-vă în Franța, marea și frumoasa țară, așa de scumpă Românilor, veți spune Francezilor că România merită cu adevărat toată dragostea pe care o soră mai mare o poate dărui surorii mai mici.
     Dar vă veți mai întoarce și, nădăjduiesc, chiar adesea, căci zicătoarea românească e prea adevărată:
     Dâmboviță, apă dulce,
     Cine-o bea nu se mai duce.

(Cuvântări de Ferdinand I, București, 1922, pp. 129 – 130)
 
 

[1] La începtul lunii martie 1918, după semnarea preliminariilor păcii de la Buftea, Puterile Centrale au cerut României plecarea tuturor misiunilor militare străine.
[2] Intrarea triumfală în București la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 a trupelor române și aliate în frunte cu regele Ferdinand, regina Maria și generalul Berthelot.

Regina Maria despre evenimente interne și externe
”Duminică, 4 mai 1919, Cotroceni
 
       Devreme în oraș ca să aranjez camerele de acolo, ele capătă contur, vor fi suportabile. Am îndepărtat ororile cele mai mari, am strâns la un loc ce s-a putut, acoperind sofalele cu pluș cu propriile mele cuverturi și materiale.
      Am ieșit în balcon ca să privesc, împreună cu Nando, o manifestație studențească loială pentru România Mare. Trupele noastre înaintează rapid împotriva bolșevicilor unguri, ceea ce provoacă un mare entuziasm[1]. Amândoi am fost formidabil de ovaționați.
      L-am primit pe Mârzescu[2] (ministru de interne), am discutat politică internă și externă. L-am rugat să fie sévere față de necinstea administrației noastre, considerând că este problema cea mai importantă dintre toate.

 


Gheorghe Gh. Mârzescu
 
       Recepție oficială pentru noul ministru olandez[3], el are aerul unui bătrânel drăguț, nu este căsătorit.

 


Dr. Hendrik P.N. Muller
 
    I-am cerut detalii despre Kaiser[4], este ein unbequemer Gast [un oaspete incomod] – sărmanul Kaiser Bill[5], cum poate suporta el o asemenea prăbușire, acum este un musafir nedorit pretutindeni! Un sfârșit tragic și umilitor al carierei sale.

 


Fostul împărat Wilhelm al II-lea în exil

 
     După masă am ieșit cu Symky[6] să vizităm două sate îndepărttate, unde Crucea Roșie Americană îngrijea bolnavii de tifos exantematic și hrănea populația săracă. Doctorul Baynes[7] face aceasta împteună cu alții. El lucrează cu mult suflet și face o muncă minunată, este jovial și fericit pentru tot ceea ce face, iar țăranii îl iubesc foarte mult.
 
 
 
    Am mers peste tot, am oferit daruri bolnavilor, am împărțit biscuiți la copii. Ne-am oprit într-un alt loc ca să punem flori pe mormintele soldaților căzuți, am dat mai mulți biscuiți la mai mulți copii, zahăr cărți și mici medalii. Ne-am oprit pentru o clipă la Buftea să-l vedem pe Barbu care este încă în pat. Ne-am înapoiat tocmai la timp pentru cină, deși eu niciodată nu mănânc seara, ci beau doar o ceașcă de ceai singură în camera mea.
       După cină Păunule[8] îmi citește telegramele și știrile zilei, dar sunt aproape adormită!”

(Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 169 – 170).
Note dr. Sorin Cristescu

[1] Încă de la 1 mai 1919 trupele române anihilaseră ofensiva ungară, aruncaseră trupele ungare peste Tisa, dar s-au oprit pe malul stâng al Tisei până la finele lunii iulie.
[2] Gh. Gh. Mârzescu (1876 – 1926) om politic român, membru marcant al Partidului Național Liberal, din 1916 ministru la diferite resorturi în toate guvernările conduse de Ion I.C. Brătianu.
[3] Hendrik Pieter Nicolaas Muller (2 aprilie 1859 – 11 august 1941) om de afaceri, diplomat, explorator, publicist și filantrop olandez. S-a făcut cunoscut prin explorările sale în sudul Africii. În anii 1896 - 1902 a fost consul general în Africa de Sud (Republica Orange). La 4 mai 1919 și-a prezentat scrisorile de acreditare ca ministru plenipotențiar al Olandei la București (vezi și Almanach de Gotha, 1921, pag. 1011) unde a rămas până la începutul anului 1924, după care a fost trimis în aceeași calitate la Praga unde a rămas până în 1932. Promotor al intereselor economice olandeze în domeniul petrolier și electrotehnic.
[4] Wilhelm al II-lea (1859 – 1941) împărat german (14 iunie 1888 – 9 noiembrie 1918), la sfârșitul Primului Război Mondial a fost detronat sub presiunea manifestanților din toată Germania și a fugit în Olanda, unde regina Wilhelmina i-a oferit azil politic și a refuzat cererea de extrădare a puterilor Antantei care voiau să-l judece pentru crime de război. A fost găzduit la început în castelul de la Amerongen, apoi în conacul de la Doorn, de lângă Utrecht, unde a și murit la 4 iunie 1941. La vremea respectivă Olanda fiind ocupată de trupele germane, Hitler a dispus să i se acorde onoruri speciale.
[5] Poreclă familară a împăratului Wilhelm al II-lea.
[6] Simona Lahovari, (1881 – 1936), fiica lui Alexandru N. Lahovari (1841 – 1897), vreme de 30 de ani doamnă de onoare și confidentă a reginei Maria.
[7] Corect: Dr. J. Breckinridge Bayne. Despre viața sa vezi lucrarea lui Ernest H. Latham, What a Strange Fate J. Breckinridge Bayne, An American Doctor on the Romanian Front. 1916 -1919, Editura Vremea, București, 2012.
[8] Domnișoara Păun, fiica profesorului Vasile D. Păun (1850 - 1908), profesorul de limba română al principelui moștenitor Ferdinand. A fost  guvernanta și profesoara de limba franceză a principesei Mignon (Mărioara), viitoarea regină a Iugoslaviei. A rămas prietenă apropiată a reginei.
 
 
 4 Mai 1919, Vasile Bianu despre campania armatei române împotriva regimului communist ungar și sărbătorirea victoriei și în orașul Buzău
 
       Brava noastră armată în urma unor victorii glorioase a respins pe Unguri până la Tisa și în unele locuri a trecut chiar de acest fluviu. În 19 zile de luptă neîncetată, armata română a ocupat opt comitate cu o suprafață de 40.000 kilometri pătrați și o populație de 2.800.000 de oameni, dintre care 700.000 Români, așezați în comitatele Bihor, Sălagiu, Satmar și Arad; comitate ungurești sunt Cenad, Bichiș, Haidu și Sabolț. Numărul total al prizonierilor capturați de trupele noastre este de 1.102 ofițeri și 7.818 soldați; s-au capturat 10 tunuri, 32 obuziere de diferite calibre, 2949 arme, 141 mitraliere și mari cantități și materiale și munițiuni.
     
Acest succes strălucit de arme a fost sărbătorit astăzi în toată țara cu un entuziasm fără seamăn. Pretutindenea au avut loc mărețe manifestațiuni populare, la orașe și la sate. În orașul nostru, Buzău, primăria a chemat poporul la această sărbătoare prin următorul manifest, lipit peste tot locul:
 


Palatul Comunal din centrul Buzăului

Români!

      După doi ani de luptă și de jertfe alături de puternicii noștri Aliați, în care timp nu ne-a părăsit nici o clipă încrederea și speranța în atingerea idealului nostru național, am reușit a nevedea împlinit visul nostru secular: Unirea tuturor țărilor române sub sceptrul marelui nostru Rege Ferdinand. Dușmanii cei mai înverșunați ai neamului nostru, Ungurii, au căutat printr-o ultimă încercare să ne răpească pentru a doua oară ceea ce încă de acum câteva secole înfăptuise marele Voevod al neamului nostru, Mihai Viteazul. Datorită însă vitejiei armatei române, această ultimă încercare a dușmanilor seculari a fost spulberată și frații noștri din Transilvania scăpați pentru totdeauna de nelegiuirile și împilările lor. Comunicatul Marelui Cartier General anunță că trupele române au ajuns la Tisa, hotarul natural și istoric al țării noastre. Acest fapt de o importanță covârșitoare trebuie să fie sărbătorit de întreaga suflare românească, arătându-ne astfel admirația nemărginită pentru neîntrecutul avânt de care au dat dovadă ostașii români. Vom aduce astfel omagiul sufletelor noastre armatei române, care după actele glorioase săvârșite în tot timpul răsboiului, dă astăzi din nou lumii dovadă de strălucitele sale virtuți ostășești și de admirabilul său spirit de disciplină, luptând nu  numai pentru îndeplinirea drepturilor noastre imprescriptibile, dar apărând și restul lumii civilizate de încercările anarhice care o amenință.
 


Români!

Catedrala arhiepiscopală din Buzău.
 
       Este o datorie sfântă pentru toți de a veni astăzi, Duminică 4 Mai, cu mic cu mare, să sărbătorim pe frații și copiii noștri, cari cu arma în mână și cu sacrificiul vieții lor înscriu astăzi o nouă pagină de glorie în istoria neamului nostru. Pentru preamărirea acestui eveniment, care este o adevărată sărbătoare națională, un serviciu religios se va oficia la Catedrala Sf. Episcopii, la orele 10 a.m, după care va urma o manifestație patriotică. La ora 3 p.m. elevii tuturor școalelor din oraș vor sărbători această zi de înălțare sufletească în parcul Crângului, iar seara se va face o retragere cu torțe.
 


Parcul Crâng, principala zonă verde
 
[Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 248 -250]

 
 
 
1 mai 1919, Mesaj adresat de Béla Kun în numele guvernului revoluționar ungar „Tuturor partidelor muncitorești din lume”, prin care le informează asupra notei trimise de el guvernelor cehoslovac, iugoslav și român.
 
        Am trimis astăzi următoarea notă guvernelor cehoslovac, iugoslav și român:
        Domnule Președinte,
       În numele guvernului revoluționar ungar, am onoare să vă comunic că recunoaștem fără rezervă toate pretențiile teritoriale naționale ridicate de dv.
        Ați motivat aceste pretenții pe faptul de a pune capăt oprimării milenare exercitată asupra poporului dv. de clasa stăpânitoare a maghiarilor.
        Ați crezut că lucrați astfel în interesul și în conformitate cu voința acestor populații.
       Fostul guvern[1] n-a admis propunerile dv, invocând așa-zisul drept istoric, care din vechea subjugare deducea dreptul de a continua oprimarea.
        Din prima zi a venirii noastre la putere, am rupt cu acest principiu, declarând în mod repetat și solemn că nu ne bazăm pe principiul integrității teritoriale și vă aducem acum direct la cunoștință că recunoaștem fără nici o rezervă toate pretențiile dv. teritoriale-naționale.
        În schimb cerem încetarea ostilităților. Mai cerem să nu vă amestecați în afacerile noastre interne, precum vom evita și noi să ne amestecăm în ale dv; tranzitul comercial liber și încheierea de convenții economice corespunzătoare intereselor ambelor părți.
     Ați obținut deci tot ce doreați. Nu mai trebuie să vărsați nicio picătură de sânge, nici să jertfiți viața vreunui soldat, sau să transportați furia războiului în regiuni pașnice, pentru a vă realiza apirațiile naționale. Acele clase, care oprimau pe conaționalii dv, erau în același timp subjugătorii claselor muncitoare ale poporului nostru.
       În momentul când am acordat conaționaliulor dv. Dreptul eliberării naționale, am executat [obținut] și libertatea noastră socială de sub stăpânirea acestor clase.
        Ne-am eliberat și nu voim să ne mai întoarcem sub jugul acestor oprimători.
        Instituțiile noastre interne le considerăm ca o afacere internă; credem deci, dacă asigurările dv. de până acum au fost serioase, că de acum înainte poate domni pacea între noi.
       Așteptăm deci răspunsul dv.
       Kun
 
       Comisarul Externelor
       Comunicându-vă aceasta, din acest moment nici un fel de interes național nu mai justifică continuarea stării de război.
       Nu poate exista nicio îndoială că orice continuare a războiului din partea guvernelor numite ar lovi în modul cel mai grosolan interesele noastre naționale.
       Dacă războiul continuă totuși, aceasta se face în interesul imperialismului extern, înainte de toate în interesul clasei stăpânitoare maghiare.
       În numele guvernului revoluționar,
       Kun
       Comisarul Externelor

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 601, pp. 350 – 351)
 

[1] Guvernul condus de Dénes Berinkey (11 ianuarie – 21 martie 1919), președinte al Ungariei fiind în aceeași perioadă Mihály Károly. Ambii lideri au demisionat la 21 martie 1919 când li s-a cerut să accepte hotărârea Conferinței de Pace de la 26 februarie 1919 privind formarea unei zone neutre între Ungaria și România pe linia Arad-Salonta-Oradea-Carei-Satu Mare.

 
 
1 mai 1919, Însemnări ale lui N. Iorga referitoare la activitatea sa și la evenimentele de pe frontul româno-ungar
 
1-iu Maiu 1919
 
       Trist Întâiu Maiu de ploaie necontenită pentru cari, prin anunțuri roșii, chemaseră pe membrii sindicatelor la serbarea de la Bordeiu[1], precedată de o întrunire care, îngăduită întâiu la București, fusese pe urmă refuzată. De la direcția Fabricii de chibrituri mă chiamă să vorbesc lucrătorilor de acolo: Mai mult femei și copii; bărbații desigur la Bordeiu. Zgomot și totală neatenție. Când cetesc criticele vechiului scriitor Codru Drăgușanu[2] contra ”prostiei” cui nu vrea să învețe, trezesc violente protestări. Poezia populară, plângerea ostașilor ardeleni, singură înduioșează sufletele. ”Îți vine să plângi”, spune una din ascultătoare. Mai apoi unele chiar și plâng.
        S'a frânt rezistența bolșevică de pe Canal[3]. Se vorbește de mari pierderi. La Clubul liberal Pherekyde[4] a reclarat că drumul spre Budapesta e deschis, că nu stie dacă se vor vedea acolo și steagurile Aliaților, dar al României va fâlfâi.

(Nicolae Iorga, Memorii, f.a. vol. 2, pp. 195 -196)
 
 

[1] Parcul Bordei, este un parc din București, pe malul lacului Floreasca, imediat în aval de ecluza de legătură cu Lacul Herăstrău, loc de tradiție al întrunirilor socialiste, dar care se va amenaja ca parc abia în 1936.
[2] Ion Codru-Drăgușanu (1818 - 1884) a fost un scriitor român, memorialist, cunoscut pentru notele sale de călătorie. Participant la revoluția de la 1848 în Țara Românească, deputat de Hațeg în Dieta de la Sibiu (din 1863), secretar al Comitetului Școlar Grăniceresc (1880-1884), vicepreședinte al Despărțământului Făgăraș al Astrei. Prima sa lucrare tipărită este un Cuvânt scolastic, apărută în ziarul Universul (1848). A mai colaborat la Foaie pentru minte, inimă și literaturăConcordiaAlbinaTelegraful românFederațiuneaGazeta TransilvanieiFamiliaTransilvania. Reputația sa literară a fost întemeiată de Peregrinul transelvan (1865), unul dintre cele mai interesante jurnale de călătorie ale epocii postpașoptiste.
[3] Este vorba de canalul Hortobagy, la 37 km est de Tisa, unde se concentrase și de unde pornise la luptă Grupul de Nord al Trupelor din Transilvania condus de generalul Traian Moșoiu care a respins peste Tisa trupele regimului bolșevic ungar.
[4] Mihail Pherekyde (1842 - 1926), membru fondator și personalitatea marcantă a Partidului Național Liberal, ministru în toate guvernările liberașle începând din 1876, prim ministru ad-interim în perioada ianuarie- iulie 1919, când Ion I.C. Brătianu s-a aflat în fruntea delegației române la Conferința de pace de la Paris.

 
 
30 April 1919, Ziarul Patria despre intrarea armatei române în Oradea
 
           Ziarul Patria din Sibiiu descrie intrarea triumfală a armatei române în Oradia-Mare astfel:

 


Generalul Traian Moșoiu (1868 – 1932)

       Tunurile bubuiau asurzitor, împrăştiind moartea în rândurile risipite ale duşmanului care fugea speriat din faţa dorobanţilor. În oraş enrvare mare; diferite svonuri circulă, anume că bandele roşii se apropie de oraş, că forţe mari inamice vin în marş forţat spre a se ciocni cu trupele române. Acestea toate făceau ca populaţia să treacă prin nişte clipe îngrijorătoare. Autorităţile şi o parte din populaţie se refugiase în partea de unde se aşteptau trupele române. Mai au trei kilometri, anunţau nişte ştafete trimise în grabă. Deodată un nor de praf şi un automobil îşi făcu apariţia. In el era un general. Cine să fie ? Mii de braţe se ridicară aclamând pe viteazul general, care înfruntând orice pericol pentru a da şi mai mult impuls armatei sale, se avântase înainte de a fi ajuns armata în oraş spre a vesti populaţiunii că mântuirea a sosit. Un general, un general ! striga mulţimea în extaz de admiraţie faţă de acest erou. Cine să fie ? Mii de braţe se ridicară aclamând pe viteazul general şi instinctiv, din mii de glasuri a răsunat strigătul : Trăiască generalul Moşoiu[1], erou nostru naţional. Ura… şi văzduhul se cutremură de mii de strigăte de bucurie. Toată lumea plângea. Teama de bandele roşii dispăruse ; era de ajuns că pentru un moment se găsea eroul marii naţiunii în mijlocul lor pentru ca să nu se mai teamă de nimic. Nu-l văzuseră până atunci cei din Oradia Mare, dar sufletele lor le spuneau că numai el trebuie să fie, numai el simbolul dezrobirii naţiei româneşti. De patru luni, zi şi noapte îl aşteptau ; de patru luni, de când păşind biruitor în Ardeal numele lui era pomenit ca numele unui zeu salvator, şi acum iată-l, a sosit… Ce impunător ! Din ochii lui de vultur, isbucnesc flăcări de ură în contra duşmanului de veacuri. E în picioare în automobil. Deodată o ploaie de flori îl acoperă în aclamaţiile mulţimi. Era poporul care îşi da prinosul său de veneraţie armatei româneşti. Era sărbătoarea triumfală a celui mai mare erou, în cele mai sfinte clipe ale neamului. Automobilul nu mai poate înainta. Mulţimea creşte ca un ocean de capete, români, Unguri, toate naţionalităţile oraşului aclamă pe viteaz. Deodată apare o delegaţie în cap cu primarul oraşului care oferă pâine şi sare învingătorului – salutându-l în aplauzele tuturor, aducându-i cuvinte de o înălţătoare laudă şi de divinizare. Toți plâng. Sunt lacrimi de bucurie, de bucuria cea mare pe care ți-o dă înfăptuirea unui măreț vis. Ați fost așteptat, domnule general!... și vorbitorul isbucni în lacrimi. Să ne trăiești; acuma putem muri cu toții, că am văzut înfăptuit cel mai frumos vis al vieții noastre, am văzut pe fiul Ardealului, pe Dumnezeul nostru, intrând triumfător! Sfidând moartea ca să ne salveze pe noi. Uralele nu mai conteneau. Era un delir... Tăcere... Tăcere... Generalul cu lacrimi de fericire în ochi vorbește:
        Cetățeni! Armata, conștientă de îndatoririle sale, a luptat cu cel mai mare spirit de sacrificiu pentru a salva pentru totdeauna  pe frații săi cari erau terorizați și măcelăriți de către bandele bolșeviste ale guvernului unguresc. Cu toate că am ocupat acest oraș și aceste ținuturi cu puterea armelor, totuși, noi românii, credincioși sentimentelor și idealurilor noastre, vă întindem la toți mâna de frate, îndemnându-vă cu cugetul curat să deveniți cetățeni credincioși ai marelui nostru Rege, salvatorul neamului nostru, acela care s-a sacrificat pentru fericirea poporului român, marele nostru Rege Ferdinand și Augusta sa soție M.S. Regina Maria. Gândul nostru, al tuturora, să se îndrepteze către familia noastră regală și toți într-un glas să strigăm: Trăiască viteazul între viteji, M.S. Regele Ferdinand, Împăratul tuturor Românilor! Trăiască preamărita noastră Împărăteasă M.S. Regina Maria! Trăiască A.S.R. Prințul Carol! Trăiască Dinastia română! Trăiască marii noștri bărbați conducători!...
         Urale sguduiră pământul și deodată un cor format în pripă intonează imnul regal român, care este cântat de mii de voci. Măreția momentului nu se poate descrie. Un ura străbate văzduhul și capul coloanelor trupelor românești apare în piața orașului, defilând în fața domnului general. Strada se umple cu un covor de flori peste care calcă mândrii și frumoșii dorobanți, pe când tunurile bubuie împroșcând moartea în dușmanul care fuge îngrozit de atâta măreție. I-a fost dat armatei române, le-a fost dat ostaților țărani ai Regelui Ferdinand să defileze intrând în Oradia Mare, pe un drum de aproape un kilometru acoperit cu flori. Aproape nouă batalioane au intrat în Oradia Mare. Soldații defilând prin fața domnului general, n-au mai putut ține privirile înainte din cauza valurilor de flori, care se revărsau de pretutindeni asupra capetelor lor. Era sărbătoarea soldatului român. El se ridică deasupra tuturor celor prezenți într-o apoteoză, care făcea să coboare capul, în semn de venerație, nu numai vlăstarele românești din aceste părți, dar însuși străinii și în deosebi Ungurii. Ca un amănunt care poate oglindi în întregime și simpatia populației și respectul pe care l-a impus soldatul român străinilor, amintim că atunci când trec soldații pe stradă, chiar izolați, locuitorii ies în stradă și îi salută cu admirație.”

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pag. 242 - 244.)
 
 

[1] Traian Moşoiu (n. 2 iulie 1868, la Bran, jud. Braşov - d. 29 iulie 1932, la Bucureşti), sublocotenent în armata ungară, demisionază în 1891 şi trece în România fiind primit în armată cu acelaşi grad la 1 aprilie 1893. general de brigadă (ianuarie 1917), comandant al Grupului de Nord al Trupelor din Transilvania, va intra cu trupele sale în Budapesta la 4 august 1919. Ministru de răzzboi 2 – 13 martie 1920, ministru Comunicaţiilor şi al Lucrărilor Publice în guvernarea lui Ion I.C. Brătianu  (1922 – 1926).
 
 
28 April 1919, Vasile Bianu despre despre acțiunile ofensive ale armatei române și moartea colonelului Constantin Paulian

        Sunt mai multe zile de când brava noastră armată a luat ofensiva împotriva armatei şi a bandelor ungureşti care jefuiau şi omorau pe fraţii noştri de dincolo de nenorocita linie de demarcaţie. Ea îşi face datoria în cel mai strălucit mod, bătând şi alungând vrăjmaşul prin lupte crâncene. Soldaţii noştri luptă cu acea vitejie, care a creat armatei române o faimă nepieritoare, iar ofiţerii mor ca eroi în fruntea unităţilor pe cari le comandă şi le duc la isbândă, şi între aceştia primul loc îl ocupă Colonelul Constantin Paulian[1]. Acest brav colonel, în săptămâna patimilor, vineri spre sâmbătă, când oastea noastră trecea vijelioasă spre locurile încă nesmulse din ghiarele bestiei ungureşti, într’o luptă dârză şi sângeroasă a căzut cu cinste în fruntea însufleţitei lui brigăzi de vânători[2]. Comunicatele oficiale anunţă zilnic o victorioasă înaintare. La Oradia Mare, la Sătmar fâlfie biruitor tricolorul român, armata lui Béla Kun este asvârlită dincolo de Tisa.
       Cu privire la strălucitele succese ale armatei noastre, ziarul Neue Freie Presse din Viena publică o corespondenţă din Budapesta, din care reproduc numai începutul :
       În şedinţa consiliului de soldaţi şi lucrători revoluţionari din Budapesta, comisarul poporului la externe, Béla Kun, a declarat că ofensiva română, judecând după simptomele ce se arată, a reuşit şi Sătmarul a căzut. În urma succesului armatei române în această localitate domneşte iarăşi burghezia. Trupele române stau în faţa Oradiei-Mari, unde în scurtă vreme va reînvia din nou regimul capitalismului exploatator. O parte, o infimă parte a trupelor noastre s’a apărat luptând până la ultima picătură de sânge. O altă parte şi-a părăsit poziţiile, unităţile desfăcându-se. O singură mângâiere pentru noi e Debreţinul. Aici muncitorimea a înfrânt contra-revoluţia. La Bekes-Csaba situaţia e de asemenea rea. Şi acolo o parte din trupe s’au disolvat ; cealaltă parte mai rezistă încă. Românii atacă pretutindeni cu forţe superioare, cu arme mai bune, cu muniţiuni mai perfecţionate decât ale tinerii armate a statului proletar recent. »

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pag. 242.)
 
 

[1] Constantin Paulian (n. 22 martie 1873, Craiova - d. 17 aprilie 1919, Doba) a fost unul dintre ofițerii superiori ai Armatei României din perioada Războiului de Întregire. La începutul lunii aprilie 1919, colonelul Constantin Paulian era comandantul Brigăzii 3 Vânători, formată din Regimentul 2 Vânători și Regimentul 3 Vânători. Brigada făcea parte din Divizia 2 Vânători, comandată de generalul Gheorghe Dabija. Divizia era dislocată în zona Petroșani-Deva, în dispozitivul de luptă al Grupului de Sud. La declanșarea acțiunilor militare din Transilvania, la 15 aprilie 1919, Divizia 2 Vânători a primit misiunea generală de a înainta cu coloana principală pe valea Crișului Alb și cu o coloană secundară pe valea Crișului Negru, având ca prim obiectiv atingerea aliniamentului Beiuș-Sebiș-Radna. Brigada 3 Vânători, comandată de Constantin Paulian a fost desemnată să acționeze pe Valea Crișului Alb. În ziua de 16 aprilie, trupele brigăzii ocupă localităţile din zona Almaș și Gurahonț. În dimineața zilei de 17 aprilie, brigada ocupă localitatea "Kokaro", căreia Paulian dispune să i se schimbe numele în Joia Mare, fiindcă în acea zi era celebrată sărbătoarea creștină Joia Mare. În aceeași zi, sunt ocupate localitățile Buteni, Govosdia și Berindia. Următorul obiectiv îl constituia ocuparea Sebișului. Pe timpul deplasării de la Buteni spre Bârsa, unde Regimentul 2 Vânători se regrupase după luptele grele soldate cu eliberarea Buteniului, colonelul Constantin Paulian este prins într-o ambuscadă organizată de un grup anarhist local, condus de un anume Vass din Sebis, fiind împușcat mortal la trecerea peste un pod. Moartea ofițerului român a avut un puternic ecou în rândul populației românești din zonă, dar și a conducerii armatei, care, aflând vestea, îl avansează, post-mortem, la gradul de general. Recunoscători, locuitorii satului Govosdia au cerut imediat după desăvârșirea actului Unirii ca localitatea lor să poarte numele ofițerului care i-a eliberat. Actul de recunoștință al celor care au cerut ca satul lor să poarte numele de Paulian a durat numai până în anul 1952, când regimul comunist a dispus schimbarea numelui localității respective în Livada, pe motiv că generalul a fost un reacționar care a luptat împotriva trupelor mișcării comuniste a lui Bela Kun. Această nedreptate a fost însă corectată după căderea comunismului. Drept urmare, prin Decretul 102/1996 publicat în Monitorul Oficial din 20 mai 1996, s-a aprobat revenirea la vechea denumire, cea de Paulian (judeţul Arad).
[2] Colonelul Paulian mai fusese greu rănit la braţul şi piciorul stâng în timpul aprigelor lupte din Valea Oituzului, pe când se găsea tot în fruntea unităţii lui de vânători. (nota autorului)
 
 
26 aprilie 1919, Nyirbakta[1], Proces-verbal privind înţelegerea încheiată între împuterniciţii diviziei secuieşti şi cei români cu ocazia depunerii armelor de către cei dintâi.
 
Proces-verbal
 
        Încheiat la 26 aprilie 1919, la convorbirile de depunere a armelor de către divizia secuiască.
 


Colonelul Kratochvil , comandantul Diviziei Secuieşti ( fotografie din1922)

       Din partea diviziei secuieşti au fost prezenţi ca împuterniciţi deplini :
       Füleky Dezsö, căpitan, locţiitor al şefului de stat major, Grofs Marton, căpitan Molnár Béla.
       Din partea Diviziei 2 cavalerie română, Giuliano Alexandru, locotenent.
     Subsemnaţii însărcinaţi cu depline puteri ai comandamentului diviziei militare secuieşti acceptă condiţiile de armistiţiu de mai jos :
            a) depunerea imediată a armelor ;
            b) internarea ofiţerilor şi a trupei până în momentul când se încheie acţiunea română prezentă;
           c) sunt asigurate viaţa, averea şi întreaga libertate a membrilor de familie a celor care fac parte din divizia secuiască dacă respectă ordinele şi legile româneşti;
         d) de îndată ce se termină luptele momentan în curs de desfăşurare (circa 8 – 10 zile), până când românii intenţionează să ocupe teritoriul care se întinde până la Tisa, membrii de familie ai diviziei secuieşti vor fi lăsaţi în libertate şi se pot întoarce la casele lor.
        Nyirbakta, 26 aprilie 1919, ora 1 înainte de amiază

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 593, pag. 327)
 
 
1] Din 1932 localitatea Nyírbakta formează împreună cu Lórántháza localitatea Baktalórántháza, aflată la circa 100 km vest de Satu Mare


 
 
25 aprilie 1919, Constantinopol, Telegramă a Comandantului Armatelor Aliate din Orient, generalul Franchet d’Espèrey, adresată ministrului de Război al Franţei şi mareşalului Foch în legătură cu pătrunderea trupelor române în zona neutră şi efectul pe care îl va produce în Orient această operaţiune militară.

    Românii, urmărindu-i pe unguri au străpuns zona neutră şi, din necesităţi militare, se pare că vizează ocuparea malului stâng al Tisei ca să se asigure în mod eficace în faţa unui contraatac ungar.
     Această operaţiune desfăşurându-se din ordinul guvernului român, nu va putea fi oprită decât printr-o intervenţie a Antantei pe lângă guvernul român.
     Dacă această [operaţiune] continuă să se desfăşoare favorabil, ea va avea în Orient cel mai mare efect politic, tăind spre Munkacs comunicaţia pe calea ferată între Moscova, Budapesta şi Viena.
     Potrivit ordinelor dvs., trupele franceze îşi menţin poziţiile în special la Arad, deşi acest oraş se află pe malul drept al Mureşului – dar românii vor folosi calea ferată pentru a-şi aproviziona aripa stângă.

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 592, pag. 326)
 
 
 
 
24 aprilie 1919, Articolul contraamiralului Nicolae Negrescu, publicat în ziarul „Îndreptarea”, privind acțiunile Marinei Române în timpul războiului
 
Din vremea Turtucaiei. Dezastrul vaselor de pe Dunăre.
 
      Războiul nostru a fost studiat în public până acum numai din punct de vedere militar.
      Din punctul de vedere economic nu am auzit, nici văzut pe undeva date precise, cu toate că rezultatele lui şi azi le mai simţim. Dar dacă voi lăsa altora grija de a stabili cauzele dezastrului de pe pământul ferm, nu pot trece cu vederea dezastrul de pe apă, datorit pur şi simplu incapacităţii celor chemaţi, celor cari prin funcţiunile ce ocupau la Marele Stat Major şi la Marele Cartier General, trebuiau să ia măsuri pentru cari timp a fost de ajuns.

 
Vasele de pe Dunăre

       La decretarea mobilizării peste 250 de şlepuri şi alte vase de toate categoriile şi naţionalităţile, parte goale, parte încărcate, au fost apucate în porturile din susul Dunării, de la Olteniţa la Turnu Severin, altele, peste 500 se aflau în porturile de la vale.
     În cele dintâi se aflau încărcate 6000 de vagoane de cereale şi petrol, cea mai mare parte pentru consorţiul german. Numai la Olteniţa erau 107 şlepuri, tancuri, pontoane S.H; din cele dintâi 66 erau încărcate pentru consorţiu cu 3.147 vagoane cereale şi făină, 324 vagoane petrol.
       Tot ce era în sus de Olteniţa trebuia să cadă fatalmente în mâna inamicului, tot ce era la Olteniţa se putea salva. De aceea am şi anunţat încă de la 18 August Serviciului Marinei din M.C.G.[1] printr-un tablou amănunţit de numărul de vase ce umpleau portul; văzând însă că nimeni nu se mişcă, la 22 August am anunţat M.C.G. că vom siliţi probabil la retragere şi că eu am şi dat ordin convoiului meu de vase de servitute să plece la Silistra. Şi încă şi pentru acestea, constituind un parc numeros de 20 de vase, nu dispuneam decât de două remorchere din cele 11 câte mi se prevăzuseră în lucrările de mobilizare.

 
Ordinul Serviciului Marinei

       Serviciul Marinei s’a trezit târziu şi în ziua de 24 august, ora 11 a.m. Lt-comandorul Bălănescu Ion de la M.C.G. s’a prezentat la mine cu împuternicirea să-i dau vase [ca] să dea toate şlepurile la fund cu tunurile.
     În momentul când Turtucaia cădea, când monitoarele erau angajate cu bateriile inamice de pe malul Dunării, când din telegrama generalului Mărdărescu trebuia să ne aşteptăm să vedem flota austriacă apărând, Servicul Marinei îmi cerea bastimente de luptă pentru a da la fund şlepurile pe cari neprevederea sa nu ştiuse şi nu voise[2] să le salveze.
       Le-am dat, dar pe urmă ofiţerul şi-a luat seama şi a plecat.
       Şi astfel toate aceste vase au rămas pe loc.
       Iar când mersul operaţiunilor împingea armata noastră la retragere, la sfârşitul lui Octombrie, căpitanul Teodoru Ilie, din rezerva Marinei a fost însărcinat să le dea la fund cu dinamită.
    Socotind preţul de astăzi al vaselor de transport şi încărcămintele [încărcăturile], apreciez la cel puţin 60 de milioane această primă pagubă, datorită neprevederii şi incapacităţii, aşa încât dezastrul material şi moral de la Turtucaia se complică cu dezastrul material de la Olteniţa.

 
Alte vase pierdute. Alte pagube

     Ne-am fi putut aştepta ca cel puţin de aici înainte să se ia măsuri, dar nu s’au luat. Şi astfel mersul vertiginos al operaţiunilor găseşte adunate în porturile Brăila şi Galaţi alte 528 vase de diferite categorii şi naţionalităţi, parte goale, parte încărcate.
    Încă de la 14 Octombrie eu făcusem pe generalul Zaioncicovski, comandantul armatei din Dobrogea, să obţină aprobarea evacuarăii lor pe braţul Chilia; dar până la 1 Decembrie nu se făcuse nimic, căci şefii marinei nu se preocupau de ele. A trebuit intervenţia d-lui N. Ştefănescu, directorul general al Băncii Româneşti şi fost director al N.F.R. [Navigaţia Fluvială Română] pe lângă Vintilă Brătianu, ca să se dea ordin. Dar până în ziua de 15 Decembrie nici un vas nu fusese evacuat la Chilia. La 9 decembrie cade Tulcea şi la 11 Isaccea. Drumul fiind tăiat, Serviciul Marinei dă ordin în ziua de 13 ordin Comandamentului Marinei să numească o echipă de torpilori-mineri cari să le scufunde pe toate; acest ordin de o simplicitate primitivă era însoţit de altele prin care se prescria „să se studieze” acea evacuare şi „propunea” să se facă pe Prut.
      Atunci?
      Bulgarii nu s’au ocupat însă de Dunăre până la Crăciun şi şlepurile s’au putut evacua toate prin hărnicia căpitan-comandorului Oprişan Emil. Dar la Chilia, ele au fost lăsate fără nici o pază, s’au suprimat măsurile luate de mine şi o avere de un miliard a fost lăsată jafului.

 
După plecarea Germanilor

         Acelaşi lucru s’a întâmplat şi la plecarea Germanilor din ţară.
       Serviciul Marinei care ştia că aceştia căraseră tot ce putuseră din Ucraina, care, pe timpul lor chiar trimiseseră un căpitan de port la Brăila şi ofiţeri de marină ca comandanţi de gări, n’a luat nicio măsură pentru porturile din susul Dunării.
       Şi când Germanii s-au retras, se aflau în portul Corabia 23 de remorchere şi 127 şlepuri încărcate cu mărfuri de milioane: un şlep cu „mercur”, şlepuri cu orez, măsline, stafide, lână, cărbuni, etc; parte din ele au fost cărate de sârbi, operând la malul nostru ca laei acasă, parte jefuită de satele din împrejurimi.
       Aceasta a fost toată prevederea şi capacitatea conducătorilor marinei noastre de război.
       Contra-amiral N. Negrescu[3]
       Fost comandant al flotei ruso-române de operaţiuni pe Dunăre.
 
(„Îndreptarea”, An II, Nr. 96, Bucureşti, Joi, 24 Aprilie 1919)
 
 

[1] Comandat la vremea aceea de contra-amiralul Constantin Bălescu (1864 – 1929), vezi biografia sa – a fost trecut în  rezervă în 1920 - în Cu tricolorul la catarg: comandanţi ai marinei militare în războiul pentru întregirea României, Editura Europroduct, Piteşti, 2002, pp. 10 – 21.
[2]La 16 August Comandorul Capşa cere contra-amiralului Bălescu să-i trimită docul plutitor al Ministerului de Lucrări Publice care se afla la Olteniţa, dar şeful Serviciului Marinei refuză sub pretextul că nu trebuie să zică bulgarii că noi ne retragem deja. O întâmplare fericită l’a salvat la urmă. (nota autorului).
[3]Nicolae Negrescu (1864 – 1940), amiral român, vezi biografia sa – a fost trecut în rezervă în 1917 -  în Cdor (rtg). Nicolae C. Petrescu, op. cit., pp. 35 – 50, în care la pag. 48 se spune:”Documentele de arhivă păstrează numeroase ordine şi dispoziţiuni elaborate de contraamiralul Negrescu Nicolae în perioada august-decembrie 1916 cu privire la activitatea Flotei de Operaţiuni a Forţelor Navale Române. Sunt consemnate aprecierile pozitive adresate de către regele Ferdinand, prin aghiotantul său, contraamiralul Grasoski, numeroasele ordine de zi ale diferiţilor comandanţi în care se evidenţia modul în care a lucrat flota în subordinele lor…Generalul G.D. Dabija, consemna într-o lucrare despre armata română în războiul mondial: „Sub conducerea sa Flota de Operaţiuni pe Dunăre şi-a îndeplinit misiunea mai mult decât bine.”
 
19 aprilie 1919, Sâmbătă,
Însemnările Reginei Maria îndrumul ei spre casă
 
      O lungă și liniștită dimineață în tren. Am citit și am scris. Am sosit la 2 la Semlin[1], unde am părăsit trenul pentru un yacht pe Dunăre. Am fost întâmpinați acolo de prințul moștenitor al Serbiei[2] și de amiralul Trowbridge[3].
 


Alexandru I, regele Iugoslaviei

 



Sir Ernest Charles Troubridge

 
        Admirabilă convorbire cu Alexandru, mi-am exprimat speranța că țările noastre vor fi prietene, în ciuda micilor dispute în legătură cu Banatul.
        Am avut o călătorie plăcută pe Dunăre. Alfred Stead[4] face onorurile vaporului. Ileana[5] este încântată de el, de vapor și de Dunăre.

 


Principesa Ileana

 
      M-am dus la culcare devreme. Mâine vom întâlni trenul nostru la Vârciorova. S-a insistat să fac această parte a călătoriei pe apă, întrucât există oarecare îngrijorare cu privire la bolșevicii unguri de pe această parte a liniei. Sunt sigură că este o precauție inutilă, dar trebuie să mă supun.
     Este noaptea noastră de Paști. Anul trecut eram o regină învinsă, care și-a petrecut Paștele printre soldați și mormintele celor căzuți la Onești. Anul acesta nu mai am nicio noapte de Paști, dar țara mea este liberă, iar România Mare (în original în text) nu mai este doar o vorbă, ci o realitate! Aș vrea să știu ce fac copiii mei! Nu sunt obișnuită să fiu departe de ei.

(Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pag. 159.)
 

[1]Astăzi Zemun, suburbie a capitalei Belgrad, aflată pe malul drept al Dunării.
[2]Aleksandar (Alexandru) I Karageorgevici (1888 – 1934), prinț regent al Serbiei de la 24 iunie 1914 până la moartea tatălui său, regele Petar, în august 1921, apoi rege al regatului sârbo-croato-sloven (din 1929 Iugoslavia). La 8 iunie 1922 s-a căsătorit la Belgrad cu prințesa Maria, fiica regelui Ferdinand al României și a reginei Maria, cu care a avut trei fii. La 1 ianuarie 1929 a instaurat un regim de autoritate monarhică. A fost asasinat la Marsilia, la 9 octombrie 1934, de un terorist bulgar, împreună cu ministrul de Externe francez, Louis Barthou.
[3]Corect: Sir Ernest Troubridge (1862 -1926) amiral britanic (1911), ofițer în flota Mediteranei de la Malta, atașat naval la Viena (1901), Madrid (1902), apoi la Tokyo, a asistat la Bătălia din golful Chemulpo (9 februarie 1904) și la luptele de la Port Arthur. Secretar Naval al Primului Lord al Amiralității – pe atunci Winston Churchill – apoi șeful marelui Stat Major naval. În 1913 a fost comandant al escadrei de crucișătoare din Mediterana, a ratat la începutul lui august 1914 urmărirea celor două nave germane Goeben și Breslau, motiv pentru care a fost judecat de Curtea Marțială, care însă l-a achitat. Din ianuarie 1915 comandantul misiunii navale britanice în Serbia, devenind în la finele anului consilierul personal al regentului Alexandru. În septembrie 1918, generalul Franchet d’Esperey l-a numit pe Troubridge comandat al navelor de pe Dunăre. A intrat în conflict cu Amiralitatea Britanică din cauza încercării de a susține din proprie inițiativă instaurarea guvernului lui Bela Kun. Președinte provizoriu al Comisiei Dunării în 1919, rechemat în 1920. Decorat cu ordinul ”Steaua României”
[4]Alfred William Stead (1877 – 1933), jurnalist britanic, cunoscut pentru o culegere de studii publicată în 1909 despre viața regelui Petar I Karageorgevici al Serbiei. A fost fiul celebrului jurnalist britanic William T. Stead (1849 -1912) care și-a pierdut viața în catastrofa navei de pasageri Titanic.
[5]Principesa Ileana (1909 -1991) fiica regelui Ferdinand şi a reginei Maria, se va căsători în 1931 cu principele Anton de Habsburg cu care a avut şase copii, dintre care trăiesc și astăzi. Stabilită în Statele Unite, principesa a divorțat de soțul ei și după un alt mariaj încheiat tot prin divorț, s-a călugărit sub numele de maica Alexandra. A vizitat România în 1990.
 
 
18 aprilie, Belgrad, Fragment din jurnalul ținut de Michotte de Welle[1], ministru plenipotențiar al Belgiei la Belgrad despre rezultatele misiunii generalului Smuts[2] la Budapesta și la evoluția evenimentelor din Ungaria.
 
 
        Legația Belgiei la Belgrad
        18 aprilie Belgrad
        Misiunea recent îndeplinită la Budapesta de către generalul Smuts este probabil considerată de el ca reușită; este, de asemenea, posibil ca la Paris să se lase pradă aceleiași iluzii; dar în cercurile politice și militare de la Belgrad impresia este cu totul alta.

 



Jan Christiaan Smuts (1870 -1950)
 
      Acest general african, improvizat diplomat, în realitate a făcut un serviciu regimului comunist instaurat în capitala ungară, consolidându-i baza. El a rămas 36 de ore în acest oraș unde nu și-a părăsit vagonul. Acolo l-a primit pe Bela Kun căruia atât de bine i-a repetat asigurările pentru interesul pe care Puterile îl poartă destinului poporului ungar, încât, după cum se pare, interlocutorul său a interpretat protestele sale drept scuze. Acesta din urmă [Bela Kun][3], care dăduse instrucțiuni corespunzătoare, a afirmat trimisului Antantei că la Budapesta domnește ordinea și că generalul putea să-și dea seama [de acest lucru], deoarece nu se auzea nicio împușcătură. El [Bela Kun] a adăugat că dispozițiile guvernului reprezentat de el erau favorabile unui acord cu aliații, dar că el însuși precum și ceilalți reprezentanți ai consiliilor [sovietelor], neplasându-se deloc pe poziția intangibilității integrității teritoriale a țărilor zise ale Coroanei Sfântului Ștefan – erau [totuși] neputincioși față de anumite manifestări ale spiritului național.
      Se spune că generalul Smuts a părăsit Budapesta satisfăcut de ceea ce a auzit.
[Relatare fără legătură cu România]
      Pe de altă parte, românii amenințați să fie strânși într-un clește între bolșevicii ruși și cei din Ungaria, insistă să fie liberați cât mai degrabă de pericolul care vine dinspre vest. Ei s-au adresat în acest scop generalului Franchet d’Esperey[4].

 


Generalul Louis Franchet d'Esperey

 
       Acesta legat de instrucțiunile primite de la Paris nu vrea să întreprindă acțiunea în acest moment.      Cu toate acestea, secuii care locuiesc la nord est[5] de câmpia ungară și care nu sunt de rasă ungară, dar simpatizează cu aceasta, au trimis o delegație la Comandantul șef al Armatelor aliate din Orient, pentru a-l înștiința că sunt gata să se îndrepte spre Budapesta, împreună cu trupele aliate, în scopul de a înlătura tirania roșie, dacă li se garantează că țara lor nu va fi invadată de români. Aceștia din urmă nu au vrut să dea această asigurare.
     Dar, în ciuda opoziției generalului Franchet d’Esperey, ei au început acum patru zile o ofensivă pe cont propriu, în nodrul Mureșului, la 70 sau 80 km de Arad. În primul lor elan au înlăturat gărzile roșii[6]. Cu toate acestea la statul major francez se apreciază că și în cazul în care își vor dezvolta ideile, ei nu au alt obiectiv decât să ocupe în această regiune partea Transilvaniaei care este elemental principal al revendicărilor lor naționale.”

 



Generalul Gheorghe Mărdărescu
 
(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 585, pp. 312 – 313, adnotări Dr. Sorin Cristescu)
 
 

[1] Maurice-Benjamin Michotte de Welle (1856 – 1938) diplomat belgian, ministru plenipotențiar la Berna (1905 – 1907), la Belgrad (din 18 septembrie 1907, cf. Almanach de Gotha, 1914 pag. 1147 și 1919, pag. 926) și la Praga (31 decembrie 1919 - 20 august 1920).
[2] Jan Christiaan Smuts (1870 – 1950) om de stat proeminent din Africa de Sud și Comunitatea Britanică, lider militar și filosof. Prim-ministru al Uniunii Africii de Sud (3 septembrie 1919 - 30  iunie 1924 și 5 septembrie 1939 – 4 iunie 1948). Din 1917 și până în 1919, a fost unul dintre membrii Cabinetului Imperial de Război al Marii Britanii și a avut o contribuție importantă la fondarea Royal Air Force (RAF). A fost avansat feldmareșal în Armata Britanică în 1941 și a făcut parte din Cabinetul Imperial de Război condus de Winston Churchill. A fost singurul om care a semnat ambele tratate de pace prin care s-au încheiat Primul și al Doilea Război Mondial. Statuia lui se află în Piața Parlamentului din Londra.
[3] Bela Kun, nume la naștere Bela Cohen (1886 – 1938) a fost un politician maghiar comunist de origine evreiască din partea tatălui, care a condus în anul 1919 revoluția bolșevică din Ungaria. A fost de profesie jurist, însă a activat și ca ziarist. La 4 noiembrie 1918, Kun acreat Partidul Comunist Maghiar și a devenit președintele comitetului central. Mișcarea comunistă care era îndreptată împotriva primului ministru Mihály Károlyi și a partidului Social Democrat din care înainte de război făcuse parte;  a dus o propagandă agresivă, toți cei care erau împotriva lui fiind torturați sau împușcați, iar ziariștii cenzurați, finanțat fiind de Partidul Comunist (bolșevic) din Rusia Sovietică. Guvernul de orientare bolşevică instaurat la 21 martie era condus de Sándor Garbai, dar rolul conducător îl avea ministrul de Externe, Béla Kun. Guvernul bolșevic avea să dureze 133 de zile până la 4 august 1919, data la care trupele româneau ocupat Budapesta. Béla Kun și oameni săi fugiseră încă de la 2 august în Austria, la Viena. Au fost arestați și ținuți într-un lagăr până în iulie 1920 când a făcut obiectul unui schimb de prizonieri între Austria și Rusia permițând refugierea unui număr de 415 comuniști. La Moscova a intrat în rândurile Partidului Comunist (bolșevic) din Rusia Sovietică, a primit cetățenia  sovietică și a fost numit în conducerea Cominternului. După eșecul grevei din 27 martie 1921 a minerilor din centrul Germaniei, Lenin l-a acuzat de iresponsabilitate politică. Acuzat de legături cu troțkismul, Béla Kun împreună cu soția, fiica și ginerele au fost arestați în mai 1937 și trimiși în gulag. În 1989, guvernul sovietic a anunțat că Béla Kun a fost executat în gulag la 29 august 1938. Reabilitat politic în Ungaria după înăbușirea revoluției anticomuniste și antisovietice din octombrie 1956.
[4] Generalul Franchet d’Esperey (1856 – 1942) general francez, comandant al corpului expediţionar de la Salonic (Armatei de Orient) din iunie 1918. În martie-aprilie 1919 a redresat situația critică a trupelor franceze în urma ofensivei Armatei Roșii sovietice în sudul Ucrainei și a permis evacuarea în ordine a soldaților săi.
[5] Corect: ”secuii, care locuiesc la sud-est de câmpia ungară...”
[6] În realitate ofensiva românească a început din munții Apuseni ”în noaptea de 15/16 aprilie” și este pe larg descrisă în lucrarea celui care a comandat-o, Generalul Gh. D. Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului și ocuparea Budapestei 1918 -1920, Editura Militară, București, 2009, ediție facsimilată a celei din 1922, pp. 42 - 62. Tot acolo, autorul estimează forțele maghiare la 70.000 de oameni cu 137 guri de foc și cinci trenuri blindate. Despre trupele din subordinea sa spune că formau 64 batalioane și 28 escadroane, 152 tunuri, 32 de obuziere, 8 autotunuri, 1 tren blindat și 1 grup moto-mitraliere (pp. 34 – 37). La pagina 62, Mărdărescu consemnează: ”La 1 Maiu, trupele noastre atinseseră pretutindeni Tisa, obiectivul final hotărât de Marele Cuartier General.”

 
 
 16 aprilie 1919, Nicolae Iorga despre situația militară și politică a României
 
        Audiență la Regele pentru a-i prezenta memoriul Frației Moldovei întregite. Făgăduiește măsuri pentru Iași și anunță apropiata descentralizare, foarte largă, pe care a pus-o la cale.

 

       
Regele Ferdinand I al României Mari

 
        În ce privește lucrurile din Ardeal, vorbește despre înaintarea, hotărâtă azi, spre noua linie de demarcație. A spus și lui Franchet d'Esperey[1] că o va face. Am observat toate cerințele loialității, dar este ceva mai presus decât loialitatea: este grija propriei demnități. Generalul n'a ripostat. La urmă a observat numai: am vorbit ca doi soldați, după ce Regele spusese: Vous savez, je suis quelqu'un qui ne se laisse pas marcher sur les pieds. [Știți că sunt unul dintre aceia care nu se lasă călcat în picioare].
 


Generalul Louis Franchet d'Esperey

 
        (Nistor[2] desminte că Prezan[3] ar fi declarat cum că armata e insuficientă și nepregatită. Se obiectase în Consiliul de Coroană că n'aveau bucătăriile de campanie! El a cerut numai divizii ardelene, și Văitoianu i le-a promis.)
 


Ion Nistor
 


Generalul Constantin Prezan


 
       Regele, căruia îi vorbesc de dorința ce aveau Ardelenii de a fi păstrat în comanda înaintării generalul Moșoiu[4], obiectează că e o chestie pur militară - cum i-a spus lui Șt. C. Pop[5], că Moșoiu e mai nou, că lui Mărdărescu[6] se cuvenia o comandă și că a făcut școală la Averescu.
 



Generalul Gheorghe Mărdărescu

 
      Cristescu[7] e complect sfârșit deși nu e vinovat pentru dezorganizarea armatei, datorită [din cauza] lui Herjeu[8] ; Grigorescu[9] e inutilizabil în starea de acum a sănătății sale.
    În ce privește demisia lui Flondor[10] care dă și lui Cocea[11], interview-uri explozive, relevând și mica proporție de element românesc în Bucovina, abia treizeci la sută, Regele îl socoate bolnav, deși nu atâta încât să se recunoască aceasta.

 


Iancu Flondor 1919
 
 


Nicolae Cocea

 
      Între el și Mihai Cantacuzino e o înțelegere. Acesta e suparat pentru că Regele i-a declarat că vrea, în această epoca de socializare, ca petrolul să treacă la Stat.
      Regele va asista la serbarea Academiei și, sfătuit în [acest] sens, promite un dar de cărți instituției.
     Crede ca între socialiști cum a spus-o și miniștrilor Flueraș[12] și Jumanca[13] trebuie făcută o alegere: unii dintr'înșii sunt foarte utili și din punctul nostru de vedere.
      Cazul de la Turda îl va cerceta și va da sancțiuni. Seara, la masă la Cotroceni, cu cei trei Francezi. Se vorbește, se g1umește, până târziu, Regele fiind foarte bine dispus.
     Pentru Basarabia i s'au dat lui Nistor toate asigurările, din partea organelor militare, cu prilejul ducerii lui acolo.

(Nicolae Iorga, Memorii, f.a. vol. 2 pp. 190 -192)
 

[1] Generalul Franchet d’Esperey (1856 – 1942) general francez, comandant al corpului expediţionar de la Salonic (Armatei de Orient) din iunie 1918.
[2] Ioan Nistor (1876 – 1962) istoric și militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizarea Adunării Naționale de la Cernăuți, care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat „Actul Unirii”. Profesor la Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității din Cernăuți, profesor universitar la București, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaș al Partidului Național Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al Lucrărilor Publice, al Muncii și, în final, al Cultelor și Artelor. Întemnițat la Sighet de regimul comunist (1950 – 1955).
[3] Constantin Prezan (1865 – 1943) general și mareșal român, a fost șeful Marelui Cartier General al Armatei Române (decembrie 1916 - aprilie 1918, noiembrie 1918 – aprilie 1920).
[4] Traian Moșoiu (1868 – 1932), general român, născut lîngă Brașov, a absolvit școala de ofițeri de infanterie din Viena în 1889, iar în 1891 a trecut în România și a fost încadrat în armata română. În ianuarie 1917 a fost avansat general de brigadă și numit la comanda Diviziei 12 Infanterie. La 12/24 decembrie 1918 a fost numit comandantul trupelor din Transilvania, iar de la 12 martie 1919 era Guvernatorul militar al Transilvaniei. Va fi ministru în guvernarea condusă de Ion I.C. Brătianu (1922 – 1926)  a condus comisia pentru încoronarea regelui Ferdinand la Alba Iulia la 15 octombrie 1922.
[5] Ştefan Cicio-Pop (1865 -1934) a fost avocat şi un om politic român, membru al PNR și mai apoi vicepreședinte al PNȚ deputat român în Dieta de la Budapesta  , participant activ la Marea Unire din 1918, Președinte al Consiliului Național Central Român, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deținând portofoliul apărării şi al internelor. Ministru de Stat pentru Transilvania, în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 - 12 martie 1920) precum și ministru de externe (9 ianuarie – 13 martie 1920) în același guvern, Prim Ministru ad interim. În cursul guvernărilor Iuliu Maniu a deținut funcția de președinte al Adunării Deputaților (23 decembrie 1928-30 aprilie 1931 și 10 august 1932-18 noiembrie 1933).
[6] Gheorghe Mărdărescu (1866 – 1938) general român, numit la 12 aprilie 1919 în fruntea Grupului de sud al forțelor armate române din Transilvania va juca un rol major în campania împotriva Ungariei din vara lui 1919, intrând în Budapesta la 4 august 1919.
[7] Constatin Christescu (1866 – 1923) general român, comandant al Armatei I române în prima parte a Bătălia de la Mărășești, a fost șeful Marelui Cartier General al Armatei Române (aprilie  - noiembrie 1918 și aprilie 1920 – mai 1923).
[8] Constantin Hârjeu (1856 – 1928) general român, ministru de război în guvernarea lui Titu Maiorescu (14 octombrie 1912 – 4 ianuarie 1914) și în guvernul lui Al. Marghiloman (6 martie – 23 octombrie 1918).
[9] Generalul Eremia Grigorescu (n. 1863) celebru pentru contribuția sa majoră la câștigarea bătăliei de la Mărășeșt în august 1917, va înceta din viață la 21 iulie 1919.
[10] Iancu, cavaler de Flondor (1865 -1924) om politic din Bucovina, rol major în realizarea Unirii cu Bucovina la 15/28 noiembrie 1919. Iancu Flondor s-a retras din toate funcțiile politice deținute la 15 aprilie 1919 (când a demisionat din guvernul Ion I.C.Brătianu, în urma unui conflict cu Ion Nistor), dezamăgit de moravurile politice ce se instaurau. În concepția lui Iancu Flondor, integrarea Bucovinei trebuia să urmărească descentralizarea și crearea de autonomii provinciale. În schimb, Ion Nistor era adeptul unei centralizări de tip liberal francez, promovând ideea conducerii provinciei fără organe legislative și executive proprii. În locul lui Flondor, este desemnat istoricul Ion Nistor. După spusele proprii, el a demisionat din guvernul României, "atunci când ar fi trebuit să facă jertfe de cinste", în fața "afacerilor veroase" pe care unii din colegii săi din guvern le făceau în defavoarea Bucovinei și bucovinenilor
[11] Nicolae D. Cocea (1880 – 1949) avocat, jurnalist, militant socialist, critic virulent al sistemului politic din România începând de la răscoala țăranilor din 1907.
[12] Ion Flueraș (n. 1882,  - d. 7 iunie 1953, Gherla) a fost un militant socialist român din Arad, de meserie rotar. Între 1918 - 1920 a fost membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei și Banatului, în care a deținut portofoliul sănătății. A redactat ziarul Tribuna Socialistă. Neînțelegându-se cu socialiștii din Vechiul Regat, a preferat să candideze la alegerile din 1928 pe listele Partidului Național Țărănesc, fiind ales deputat din partea acestei formațiuni. A fost președinte al Confederației Generale a Muncii începând cu 1926 și până în 1938, când sindicatele au fost interzise în România. A fost arestat de autoritățile comuniste în iunie 1948 și condamnat la 15 ani temniță grea pentru „crimă de înaltă trădare”. A fost omorât în închisoarea din Gherla în 1953 de către deținuții Constantin Juberian și Ștefan Rek. Primul a fost condamnat la moarte și executat în 1954, iar al doilea a fost condamnat la 12 ani de închisoare.
[13] Iosif Jumanca (n. 23 decembrie 1893 - d. 26 iunie 1949, închisoarea Jilava) a fost un om politic român din Transilvania, membru marcant al Partidului Social Democrat din Transilvania, membru al Consiliului Național Român Central (1918) și al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1918-1920), deputat în Parlamentul României. În 1921 s-a pronunțat împotriva aderării Partidului Socialist Român la Internaționala a III-a. Întemnițat de regimul comunist, murit în detenție.
 
15 April 1919, Vasile Bianu despre călătoria prințului moștenitor Carol în Ardeal

        De mai multe zile principele moștenitor A.S.R. Carol se află în Ardeal, unde întâmpină primire din cele mai călduroase și plină de entuziasm din partea fraților noștri. Prin această călătorie, așa de mult dorită de Ardeleni, și care se poate numi triumfală, Prințul Carol a afirmat după cum zice d. Nicolae Iorga că acolo suntem și că acolo rămânem, chiar și dacă numai singurele energii ale neamului românesc ar sta în sprijinul unui drept sfânt.

 

Prințul moștenitor Carol al României în 1918.

          La gara din Brașov a fost întâmpinat de autoritățile militare și civile în frunte cu prefectul D. Baiulescu[1] și de o enormă mulțime de popor din oraș și din jur. De la gară, însoțit de un cortegiu impozant, cu junii călări, în costumele lor cusute în fir și fluturi de aur, Prințul s-a dus în Piață, unde a fost întâmpinat de corurile școlare și de aclamațiunile mulțimii. În fața popotei garnizoanei, comandantul regimentului de infanterie local prezintă pe ofițeri. A urmat banchetul la care a toastat prefectul și comandantul regimentului, la cari a răspuns A.S.R. spunând că e fericit că pășește pe pământul Brașovului, în care a petrecut unele din frumoasele clipe ale copilăriei; laudă bravura eroilor flăcăi din Țara Bârsei din Regimentul 2 din Brașov și închină în sănătatea și prosperitatea orașului. După banchet, prințul a vizitat biserica Sf. Nicolae, apoi ducându-se la cimitirul din apropiere a vizitat mormântul bardului național Andrei Mureșianu[2], la vederea căruia a esclamat: Cât de modest este mormântul acestui mare patriot și neobosit luptător!

 

Mormântul lui Andrei Mureșanu. Municipiul Brașov.

        De aci s-a dus pe platoul de exerciții, unde a trecut în revistă trupele.
      Din Brașov A.S.R. a mers la Făgăraș, unde a fost întâmpinat la gară de mai multe mii de Români, în frunte cu ministrul Dr. Aurel Vlad[3] venit din Sibiu anume pentru aceasta, care i-a urat bun sosit în numele Consiliului Dirigent și a poporului român din Ardeal, salutându-l ca pe reprezentantul Dinastiei române sub a cărui conducere dreaptă s-a întrupat România Mare.
 

Aurel Vlad

 
A.S.R. a răspuns cu aceste cuvinte calde și frumoase, mulțumind pentru primirea ce I s-a făcut pe pământul istoric al lui Radu Negru. De față erau toate autoritățile administrative și bisericești, în frunte cu prefectul, Dr. Octavian Vasu[4]. Mulțimea cu un entuziasm nemaipomenit a făcut A.S. Regale ovațiuni și manifestațiuni de bucurie.
La Sibiu, principele moștenitor a fost salutat de toți membrii Consiliului Dirigent, în frunte cu D. Iuliu Maniu[5], președintele, de autoritățile civile și militare și de o mulțime imensă, din oraș și din satele vecine. La cuvintele de bună venire rostite de d. Maniu, Prințul a răspuns prin cuvinte patriotice, amintind că vine pentru a treia oară în această veche capitală a Transilvaniei, însă pentru prima dată de când Ardealul a devenit țară liberă românească. Este mândru că a venit pe un pământ românesc, pentru care are o dragoste nețărmurită.

 

Iuliu Maniu

 
 
       De la gară, Moștenitorul Tronului s-a dus la Catedrală, unde s-a oficiat un Tedeum, după care a luat parte la banchetul oferit de generalul Moșoiu[6]. La toastul pronunțat de acesta, Prințul a spus cât este de fericit că a fost primul dintre membri familiei regale care a vizitat pământul sfânt al Ardealului eliberat și toastează pentru eroici soldați români, mulțumită cărora se datorește această eliberare. La ora 5 au avut loc recepțiunile. Entuziasmul poporului era nemaivăzut. La banchetul dat în sala cea mare de la Hotelul Unicum, după toastul generalului Boeriu[7], A.S.R. a răspuns astfel:
 

Generalul Ioan Boeriu

 
        Astăzi retrăiesc ziua de cea mai adâncă emoțiune pentru toți Românii din cuprinsul României Mari. Nu voi uita niciodată clipa măreață din acea dimineață de primăvară, când cel dintâi contingent de Ardeleni a depus jurământul de fidelitate în mâinile Suveranului. Atunci a încolțit în sufletul meu gândul și credința tare că granițele cele vechi nu mai există. Astăzi când am văzut pe toți Românii sub arme, gândul de atunci mi s-a întărit. Ridic paharul în onoarea diviziilor românești și simt cum vibrează deopotrivă același suflet fierbinte.
 

De la Sibiu Prințul Carol a plecat însoțit de d-nii Maniu, Aurel Vlad și Silviu Dragomir
[8] spre Sebeș

        Pe drum i s-au făcut ovațiuni entuziaste. La Sebeș, primirea a luat proporții mărețe. Cam 10.000 de oameni erau adunați de-a lungul drumului și în piața orașului. Primarul a rostit cuvinte de bună venire, oferind un frumos buchet de flori. Principele moștenitor a răspuns adânc mișcat mulțumind pentru omagiile prezentate. La Podul Mureșului de asemenea aștepta sosirea sa o mare mulțime de oameni.
        În Alba Iulia, în piața cea mare istorică, A.S.R. a fost întâmpinat de mult popor. Primarul orașului, Dr. Camil Velican[9], vorbind a arătat că de la 1599, întâia oară un prinț român intrând în această cetate sfântă întruchipează realizarea visului național. A.S. R. răspunde că a venit adânc emoționat în acest oraș de trei ori sfințit. Întâia oară prin cucerirea de către viteazul Voievod Mihai, apoi prin suferințele eroilor ce și-au jertfit aici viața[10] și a treia oară prin declararea de alipire a poporului român din Ardeal, Banat și Ungaria. După primire Prințul a vizitat cetatea și a inspectat trupele nou formate. Apoi și-a continuat drumul spre mica noastră Romă[11].
        La Blaj primirea a fost deosebit de călduroasă. La intrarea în oraș, Prințul a trecut prin o poartă triumfală. La intrarea în Mânăstire întreg clerul aștepta în odăjdii, în frunte cu episcopul Orăzii Mari, Dr. Dumitru Radu[12], care a urat bun sosit înaltului oaspe. În cuvântarea sa episcopul a ratat importanța orășelului de la împreunarea celor două Târnave, atât din punct de vedere cultural cât și din punct de vedere național. Te-deumul oficiat pe urmă a dat ocazie numeroasei pături de intelectuali să se prezinte in corpore spre a cere revărsarea harului Dumnezeiesc asupra Moștenitorului Tronului.
      După serbarea din biserică, A.S.R. a primit defilarea instituțiunilor culturale, reuniunilor și comunelor învecinate, care au venit să-și depună omagiile. Condus de episcopul Radu și de vicariul Dr. Vasile Suciu[13], a vizitat așezămintele culturale ale Blajului: liceul, internatul de băieți, seminarul, școala de fete. Seara i s-a oferit un banchet în Palatul Mitropolitan; a toastat episcopul Radu în onoarea prințului, evocând amintirea vremurilor când între aceleași ziduri ale Castelului din Blaj, principele Ardealului, Apafi, umilise pe un vrednic Mitropolit din Bălgrad (Alba Iulia)[14]. Cum s-au schimbat vremurile! S’au dus cei de un cuget cu el şi astăzi nouă ni s’a făcut cea mai deplină dreptate, când în același lăcaș al Mitropolitului din Blaj adăpostim pe cel dintâi Principe Moștenitor al României întregite. Mitropolia noastră, - zice episcopul, vă aduce cele mai supuse omagii rugând pe unul Dumnezeu să vă aducă din nou în mijlocul nostru şi bucuria ne va fi deplină
       A.S.R. răspunzând a spus următoarele :
       La cuvintele atât de calde și atât de emoționante pe care mi le-ați rostit în fața Catedralei, mi-am simțit sufletul așa de impresionat, încât n-aș fi putut da niciun răspuns. Am intrat în sfântul altar pentru a mulțumi lui Dimnezeu că ne-a hărăzit această frumoasă zi. Știu că episcopii al căror chip îl văd aici, toți au fost luptători aprigi și strejari ai neamului nostru ; ei au câștigat Blajului dreptul să rămână în veci cel mai sfânt și cel mai înalt focar de cultură al României întregite. Închin paharul în amintirea falnicilor luptători din trecut și pentru înflorirea celor de azi şi celor de mâine.
       În ziua următoare A.S.R. a plecat ; studențimea din Blaj și întreg publicul românesc i-a făcut şi de astădată cordon de-a lungul străzilor. Prințul a câștigat pe de-a întregul dragostea Blăjenilor, lăsând în inimile tuturor cea mai frumoasă amintire.
         Drumul până la Orăștie a fost o adevărată sărbătoare. Toate satele prin cari a trecut i-au făcut înaltului oaspete cea mai călduroasă primire, întâmpinându-l cu aclamațiuni nesfârșite pline de mare însuflețire. Cu deosebire la Vințul-de-jos, în vechiul cerc electoral al președintelui Consiliului Dirigent, primirea a fost emoționantă. Oprindu-se automobilul sub arcul de triumf, preotul comunii i-a prezentat omagiile, iar fetele în minunate costume naționale i-au oferit buchete de flori.
        La ora 10 a.m. Prințul a intrat în Orăștie, unde a fost așteptat de o escortă de călăreți, cari l’au condus până în oraș. Aici prefectul județului dr. Vasinca[15], l’a salutat de bună sosire. În Piață, unde a fost ridicat un măreț arc de triumf, primarul orașului Dr. Boca, a prezentat pâine ași sarea tradiționale. Din partea domnișoarelor i s’au oferit mai multe buchete de flori, cari i-au acoperit automobilul. Un cor bine condus a intonat imnul regal însoțit de aclamațiile furtunoase ale imensei mulțimi. Apoi prințul s’a dus spre platoul de la marginea orașului, unde a inspectat trupele regimentului local de infanterie. Soldații s’au prezentat în mod admirabil. După ce a privit aproape două ore exercițiile trupelor, soldații au format careu în jurul A.S.R. care le-a vorbit îndemnându-i să păstreze irtuţie moștenite din bătrâni. La ora 1 ofițerii au oferit un banchet, la care au servit 12 domnișoare îmbrăcate în splendide costume naționale românești. După toastul comandantului regimentului, a vorbit Principele moștenitor arătând partea de moștenire pe care o avem de la strămoșii noștri Daci, acei oșteni mândri şi viteji care au preferit să moară decât să-și vadă libertatea strivită. Şcoalele din Orăștie și comunele din jur au defilat pe dinaintea sa și A.S.R. a putu ceti de pe fețele lor mândre vechea Orăștie dacică ; apoi Principele cu suita au părăsit orașul în cele mia călduroase ovaţiuni.
        Seara la ora 6 a sosit la Săliște, unde primirea a fost tot așa de entuziastă și înălțătoare. A vorbit primarul, apoi protopopul Dr. Lupaş[16],


Ioan Lupaş

 
care a arătat importanța culturală a acestei comune curat românească. Prințul a mulțumit emoționat și după aceea a vizitat biserica și școala, fiind întâmpinat pretutindeni cu ovațiuni entuziaste. Din Săliște s’a reîntors în Sibiu, unde a asistat la concertul festiv organizat în onoarea sa, cu care ocazie publicul asistent a făcut o frumoasă manifestație de simpatie pentru Prinț și întreaga casă domnitoare.
           Cu privire la călătoria triumfală a Prințului moștenitor în Ardeal, ziarul Renașterea Română din Sibiu, scrie :
        Din pruncia cea mai fragedă și până în zilele noastre se desprinde din istoria poporului românesc un fapt puțin obicinuit la restul popoarelor : necesitatea sufletească de a avea un domnitor. N’a fost epocă în viața poporului nostru, oriunde l’ar fi aruncat soarta, să nu simtă nevoia de a avea un păstor în frunte, pe care împodobindu-l cu cele mai frumoase calități, să-l adore. În această privință, noi, cei de această parte a Carpaților, am ajuns proverbiali și aproape de râsul lumii. Am fost înșelați de Habsburgi în fel și chip, am fost eludați față de Maghiari și față de alții, am fost trimiși în foc, am murit pentru domnitorii cari ne’au plătit cu ingratitudine vădită, și totuși până acum vreo zece, două zeci de ani nu ezitam a ne lega speranțele de drăguțul de Împărat. Prin munca ascunsă a misterioaselor celule cerebrale, din tată în fiu se moștenise la noi și devenise tradiție sfântă – afară de cultul limbei, poate cea mai sfântă, - de a te închina Măriei Sale și a-l scuza pentru nedreptăți învederate, aruncând vina de-a pururi pe sfetnici. Devenise pentru noi o noțiune ideală « Măria Sa » legată de cele mai subtile fibre ale eului nostru, până ce în sfârșit, lumina vie a speranței reale ne-a șters din suflet Vienei egoiste și haine și ne-a sădit adânc în piept icoana Dinastiei Naționale de astădată. Și gloria pe care ne plăcea s’o făurim în jurul Tronului de astădată este aicea, și mintea noastră abia o poate cuprinde, așa de neasemănată este strălucirea ei. Ca o floare minunată trăită artificial și trăită doar din imaginații factice, ajunsă în bătaia fericitoare a soarelui adevărat și nemijlocit, sentimentul nostru dinastic se va deschide și prin bogăția lui va uimi chiar și pe cei către cari să îndreaptă. Căci nu este român pe toată întinderea acestor meleaguri stropite cu sânge așa de mult, cu sânge românesc, care să nu știe ce a făcut Dinastia pentru noi, Ardelenii. Știm prea bine că fără perseverența dârză și înțelepciunea prevăzătoare a Regelui și stăruința Reginei, noi am fi poate tot robi astăzi. De aceea înnăscutul sentiment dinastic, întărit prin recunoștința conștiinței și fără margini a desorbțiilor, se îndreaptă cu umilită ardoare spre Tronul românesc. Astfel bucuria cu care a fost întâmpinat Principele moștenitor al României Mari de puținul popor care a putut afla de sosirea neprevăzută a Coconului domnesc, arată setea cu care așteptăm în mijlocul nostru pe Regele Erou și pe diplomatul de frunte al României Mari, pe M. S. Regina. Îl așteptăm cu nerăbdarea bolnavului vindecat de crâncenă boală, care închinare vrea să aducă binefăcătorului și cu elanul unei spontaneități sublime vrea să-și aștearnă viața la picioarele celor care i-au făcut’o demnă de trăit. Si până atunci până în ziua supremă, de la mic la mare, legământ sfânt să ne facem ca vitejia şi patriotismul Regelui pildă să ne fie în toate ale noastre, iar dragostea de țară a Reginei să nu fie mai presus de a noastră. Astfel le vom împlini voința și ajunge-vom să avem parte de dragostea lor! Aceasta am dorit să le știe Fiul regesc care petrece în mijlocul nostru și să le ducă cu el la picioarele tronului: omagiul și nețărmurita dragoste a poporului prin El eliberat din suferință și care al Lui vrea să fie pe veci cu neclintită credință și capabil de cele mai înalte jerfe.
          Iar ziarul oficios al Consiliului Dirigent, Patria, tot din Sibiu, scrie astfel :
         Reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române au fost conduși de P.S.S. Episcopul Cristea[17].

 

Miron Cristea
 
 
        Aici s’a petrecut o scenă emoționantă, când Prințul Carol în răspunsul său a accentuat că a fost adânc pătruns de însemnătatea momentului și mișcat până la lacrimi când a intrat în Catedrala din Sibiu, când parcă toți cei care am fost prezenți am chemat pe Dumnezeu de mărturie la realizarea visului nostru secular.
 

Catedrala Mitropolitană din Sibiu
 

Interiorul Catedralei Mitropolitane din Sibiu

 
        Unitatea națională este pe vecie înfăptuită după, cum vecinic este dumnezeu care ne-a ajutat s’o înfăptuim. Cei prezenți au rămas adânc impresionați, în ochii multora au apărut lacrimile, ca o dovadă sinceră, dar strălucită de nemărginita bucurie de care au fost cuprinși auzind pe Moștenitorul tronului grăind aceste cuvinte.
      Reprezentanții Biserici greco-catolice române au fost conduși de către d. protopop Togan[18], căruia răspunzându-i Prințul a spus că știe cât are să mulțumească neamul românesc bărbaților de înaltă erudiție culturală ai Bisericii greco-catolice.

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2,  pp. 234 – 239)
 
 
 

[1] Gheorghe Baiulescu (1855 – 1935), medic român din Transilvania, primul primar român al Brașovului în 1916, primul prefect român al Brașovului în 1919.
[2] Andrei Mureșanu scris și Mureșianu (1816 – 1863)  a fost un poet și revoluționar român din Transilvania. A început să publice poezie în revista Foaie pentru minte, inimă și literatură. S-a numărat între conducătorii Revoluției din 1848, ca membru în delegația Brașovului la Adunarea de la Blaj, în mai 1848. Poemul său Un răsunet, scris la Brașov pe melodia anonimă a unui vechi imn religios (Din sânul maicii mele), poem denumit ulterior Deșteaptă-te, române!, a devenit imn revoluționar - fiind numit de Nicolae Bălcescu „Marseilleza românilor”. În 1990 Deșteaptă-te, române! a devenit imnul de stat al României. După Revoluția de la 1848 Mureșanu a muncit ca traducător la Sibiu și a publicat în revista Telegraful Român, operele sale având tentă patriotică și de protest social. În 1862 poeziile sale au fost adunate într-un volum. 
[3] Aurel A. Vlad (1875 - 1953) a fost avocat, doctor în drept, promotor al Unirii din 1918, membru în Consiliul Dirigent, membru al Partidului Național Român și apoi fondator și fruntaș al Partidului Național Țărănesc, a fost ministru de Finanțe al României  (1 decembrie 1919 – 23 februarie 1920), ulterior ministru al Cultelor și Artelor (10 noiembrie 1928 – 14 noiembrie 1929), ministrul Industriei şi Comerţului (14 noiembrie 1929 – 7 martie 1930).. A fost arestat de Securitatea din Sibiu în noaptea de 5/6 mai 1950, « Noaptea demnitarilor », la vârsta de 75 ani, a fost adus la Închisoarea Sighet la 7 mai, fiind „internat” pe timp de 24 luni. Ulterior a fost încadrat în Decizia M.A.I. nr. 334/1951. Deși murise deja în penitenciarul Sighet la 2 iulie 1953, conform Deciziei M.A.I. numărul 559 din 6 august 1953, pedeapsa i-a fost majorată cu 60 de luni.
[4] Octavian Vasu a fost un avocat din Făgăraș și un înalt funcționar român, cunoscut pentru faptul că a fost primul prefect român al județului Făgăraș, pentru implicarea în activitatea de organizare a Primului Corp al Voluntarilor Români din Rusia și pentru calitatea de membru ales al Marelui Sfat Național Român
[5] Iuliu Maniu (1837 –1953) a fost un om politic român, membru marcant al Partidului Național Român, deputat român de Transilvania în Dieta de la Budapesta, rol major în organizarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, președinte al Consilului Dirigent (decembrie 1918 - martie 1920), președinte al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947), de mai multe ori prim-ministru al României (noiembrie 1928- iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932 -ianuarie 1933), rol major în înlăturarea regelui Carol al II-lea în septembrie 1940, apoi în organizarea actului de la 23 august 1944, opozant al guvernului comunist, deținut politic din iulie 1947, decedat în închisoarea Sighet. A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Române.
[6] Traian Moșoiu (1868 – 1932), general român, născut lîngă Brașov, a absolvit școala de ofițeri de infanterie din Viena în 1889, iar în 1891 a trecut în România și a fost încadrat în armata română. În ianuarie 1917 a fost avansat general de brigadă și numit la comanda Diviziei 12 Infanterie. La 12/24 decembrie 1918 a fost numit comandantul trupelor din Transilvania, iar de la 12 martie 1919 era Guvernatorul militar al Transilvaniei. Va fi ministru în guvernarea condusă de Ion I.C. Brătianu (1922 – 1926)  a condus comisia pentru încoronarea regelui Ferdinand la Alba Iulia la 15 octombrie 1922.
[7] Ioan Boeriu baron de Polichna (1859 – 1949) general de origine română în armata austro-ungară, decorat cu ordinul Maria Terezia. Alături de Iuliu Maniu a organizat armata națională românească în noiembrie 1918; ulterior general de corp de armată în armata României Mari
[8] Silviu Dragomir (1888 – 1962), istoric român din Transilvania, secretar al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, membru titular al Academiei Române (1928), ministru în vremea regimului de autoritate monarhică, întemnițat de regimul comunist la Sighet (1949 – 1955). Biograf al lui Avram Iancu.
[9] Camil Velican (1878 -1937), avocat și om politic român, reprezentantul oașului Ala Iulia la Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, primar al orașului, prefect al județului Alba la ceremonia încoronării Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria la 15 octombrie 1922.
[10] Alizie la faptul că la Alba Iulia au fost întemnițați, judecați și executați prin tragere pe roată, la 28 februarie 1785, pe platoul de la Furci, conducătorii revoluției române din Transilvania din 1784, Horea și Cloșca, în vreme ce Crișan s-ar fi sinucis în temniță.
[11] Aluzie la exclamația tănărului Mihai Eminescu când a vizitat pentru prima oară Blajul: Te salut, mică Romă!
[12] Demetriu Radu (1861 - 1920) ierarh greco-catolic, episcop de Lugoj (1897 – 1903), ulterior episcop de Oradea Mare (1903 – 1920). A prezidat, împreună cu Ioan Papp, episcop ortodox de Arad, și cu Gheorghe Pop de Băsești, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. În calitate de decan al episcopatului român unit, l-a îmbrățișat pe generalul român Nicolescu, sosit la Blaj în fruntea Armatei Române. La 23 mai 1919 i-a găzduit, în Palatul Episcopal de la Oradea pe regele Ferdinand și regina Maria.
[13] Vasile Suciu (1873  - 1935) a fost al treisprezecelea întâistătător al Bisericii Române Unite cu Roma, arhiepiscop de Alba Iulia și Făgăraș de la 1 ianuarie 1920 până la moarte, membru de onoare al Academiei Române.
[14] Este vorba de Mihai Apafi II (n. 1676 – d. 1713, principe al Transilvaniei între 1690 şi 1696, cu întreruperi) şi Teofil Seremi (d. 1697, Alba Iulia) a fost un episcop ortodox și mitropolit al Bălgradului (al Ardealului) între 1692 și 1697. Numele său de mirean era Toma Seremi și făcea parte din mica nobilime din Teiuș (nemeși). A pornit tratativele de unire a Mitropoliei Ardealului cu Biserica Catolică, punând astfel bazele Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice. Alte surse spun că ar fi refuzat unirea şi ar fi murit otrăvit. Prin testamentul din 10 iulie 1697 a lăsat toate bunurile acumulate în vremea vlădiciei sale Mitropoliei din Bălgrad (Alba Iulia).
[15] Dr. Toma Vasinca, prefect de Hundoara numit în funcţie la 14/27 Ianuarie 1919, vezi Gazeta Oficială nr. 6 Sibiu, 14/27 Ianuarie 1919, pag. 1.
[16] Ioan Lupaș (n. 9 august 1880, Săliște, comitatul Sibiu - d. 3 iulie 1967, București) a fost un istoric și om politic român, membru al Academiei Române din anul 1916. A urmat studiile secundare la Sibiu și Brașov, iar pe cele universitare la Universitatea din Budapesta (1900-1904) și Berlin (1904-1905). Doctor în filosofie (1905). Profesor de istorie bisericească la Institutul Teologic-Pedagogic Andreian din Sibiu (1905-1909). A fost protopop la Săliște (1909-1919). Participă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, fiind membru în „Marele Sfat”, iar apoi secretar general al Resortului Culte și Instrucțiune Publică din Consiliul Dirigent (1918-1920). Devine profesor de istoria modernă a românilor și de istoria Transilvaniei la Universitatea din Cluj (1919-1944). Fondator și codirector, alături de Alexandru I. Lapedatu, al Institutului de Istorie Națională din Cluj (1920-1945). Arestat la 5/6 mai 1950, a fost internat la Sighet pe timp de 24 luni, încadrat ulterior în Decizia MAI nr. 334/1951; pedeapsa a fost majorată cu 60 luni, conform Deciziei MAI nr. 559/1953. A fost eliberat prin amnistie, la 5 mai 1955. Ioan Lupaș s-a stins din viață la 3 iulie 1967, la București. Este înmormântat la Mănăstirea Cernica.
[17] Elie Miron Cristea pe numele de mirean Ilie Cristea (n. 20 iulie 1868, la Toplița – d. 6 martie 1939, la Cannes) Prin activitatea sa de sprijinire a emancipării românilor din Austro-Ungaria, Cristea s-a impus încă din tinerețe atenției generale și astfel a fost ales la 21 noiembrie/3 decembrie 1909, episcop al Caransebeșului, calitate în care a participat alături de episcopul Iuliu Hossu la Marea Adunare de la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918.  La 18/31 decembrie 1919, a fost desemnat să ocupe scaunul (rămas vacant) de mitropolit primat al Bisericii din România întregită. Învestitura și înscăunarea au avut loc a doua zi. La 4 februarie 1925 a fost intronizat ca primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, funcție deținută până la moarte. A fost desemnat Înalt Regent prin actul de la 4 ianuarie 196 funcție îndeplinită în perioada 20 iulie 1927 - 8 iunie 1930. În perioada 11 februarie 1938 – 6 martie 1939, a fost președinte al Consiliului de miniștri. La 7 iunie 1919 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
[18] Nicolae Togan (1849 - 1935) cleric greco-catolic român din Transilvania, protopop de Sibiu din 1901, deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. A fost un colaborator însemnat al Enciclopediei Române (1938 – 1943).
 
 
14 aprilie 1919, Generalul Radu R. Rosetti despre situația militară a României și necesitatea înfrângerii armatei bolșevice ungare

         Generalul Prezan şi G. Mârzescu[1] mă cheamă pentru chestiunea rușilor refugiați din Odessa. Merg apoi la generalul Berthelot. Ca urmare se hotărăște a-i strânge pe toți la Tulcea, a întări grănicerii de acolo şi a expedia apoi pe ruşi cât mai repede aiurea.
        Din diferite scrisori ale lui Brătianu şi din spusele lui C. Diamandy[2], venit alaltăieri de la Paris, reiese: 1) sfatul că scăparea e numai în mâinile noastre – deci să nu mai așteptăm; 2) se formează un bloc româno-polon-cehoslovac-sârb-grec pentru a dezarma pe unguri și bulgari.
            Și Cicio-Pop[3] mă vestește că fără a mai cere avizul nimănui se vor face recrutări în Banat.
        Tuturor  pe care-i văd sau care vin la mine le demonstrez că înaintarea contra ungurilor e acum o absolută necesitate, căci e o cerință pur militară. Vom fi atacați de bolșevici; pentru a le face faţă trebuie a avea libertate de acțiune. Dar aceasta nu o vom putea avea decât distrugând armata ungară care ne stă la spate.
            Noël – aviatorul – întors din Anglia spune că și acolo a găsit opunere la relațiile comerciale cu România.
         În urma intervenției lui Berthelot, Marele Cartier General a luat cuvenitele măsuri pentru călătoria trupelor ucrainene, dezarmate, de la Tighina la Hotin, unde vor fi trecute peste Nistru.
 
 (General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919), Ediție. îngrijită, studiu introductive, note de Maria Georgescu, Editura Modelism, 1997, pp. 341-342.))
 
 

[1] Gheorghe Gh. Mârzescu (n. 4 iulie 1876Iași — d. 12 mai 1926Iași) a fost un om politic și jurist român, care a îndeplinit funcția de primar al municipiului Iași în perioada 1914-1916. De asemenea, a deținut funcția de ministru în mai multe guverne liberale.
[2] Constantin Diamandy (n. 1868 - d. 1931, Idrici, judeţul Vaslui) a fost diplomat, ministru plenipotențiar al României, la începutul secolului al XX-lea în mai multe capitale europene. A avut o contribuție remarcabilă la perfectarea acordului României cu Antanta în 1916.
[3] Ştefan Cicio-Pop (n. 1 aprilie 1865Șigău, Cluj - d. 16 februarie 1934, Conop, Arad) a fost avocat şi un om politic român, membru al PNR și mai apoi vicepreședinte al PNȚ deputat român în Dieta de la Budapesta  , participant activ la Marea Unire din 1918, Președinte al Consiliului Național Central Român, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deținând portofoliul apărării şi al internelor. Ministru de Stat pentru Transilvania, în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 - 12 martie 1920) precum și ministru de externe (9 ianuarie – 13 martie 1920) în același guvern, Prim Ministru ad interim. În cursul guvernărilor Iuliu Maniu a deținut funcția de președinte al Adunării Deputaților (23 decembrie 1928-30 aprilie 1931 și 10 august 1932-18 noiembrie 1933).

(General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919), Ed. îngrijită, studiu introductive, note, Maria Georgescu, Editura Modelism, 1997, pp. 341-342.)
 

12 aprilie 1919, Telegramă a generalului Berthelot către Președintele Consiliului de Miniștri și ministru de Război al Franței, Georges Clemenceau, prin care informează asupra cererii Consiliului Dirigent din Transilvania privind protecția împotriva atacurilor ungare și asupra hotărârii guvernului român de a ocupa zona care i-a fost indicată prin decizia Conferinței de Pace din 26 februarie 1919.

        Armata Dunării
        Statul Major Biroul 3
        Nr. 652/3 Secret
 Marele Cartier General al Armatei
12 aprilie 1919
Confirmarea telegramei cifrate

          Generalul Berthelot către dl ministru de război, Paris
     Consiliul Dirigent din Transilvania cere guvernului român de a asigura protecția conaționalilor săi contra bandelor ungare. Bandele ungare continuă, într-adevăr, în ciuda avertismentului Antantei, să prădeze bunurile și să asasineze locuitorii.
      Consiliul Dirigent transilvănean amenințând că va renunța la conducerea treburilor și pe de altă parte exasperarea populației riscând să provoace dezvoltarea anarhiei, guvernul român a luat decizia de a ocupa zona care i-a fost indicată prin decizia Congresului de Pace din 26 februarie 1919.

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 579, pp. 302 – 303
 
 
 
29 martie [11 aprilie] 1919, Nicoale Iorga despre situația externă a României
 
      Ziarele desmint că s'ar fi luat de bolșevici Benderul și Cetatea-Albă. Apoi vine un loc tăiat de Cenzură.
      Știri din Budapesta arată că generalul Smuts[1], trimes de Anglia acolo, ar fi oferit mutarea liniei de demarcație și rezervarea chestiei de fond! Ungurii ar fi respins cererile, pretinzând și mai mult: admiterea lor la negocieri care s'ar purta la Viena sau la Praga.
Jan Christiaan Smuts (1870 -1950)
 
        Întrebând pe Nistor[2], el asigură că Smuts, văzând cu cine are a face, nici nu s'a coborât din vagon, mergând spre Belgrad.

 
Ion Nistor (1876 -1962)

        La Academie, Babeș[3]cere formal scuze în afacerea Buletinului.
 
 

Victor Babeș (1854 – 1926)
       După scrisoarea unui tânăr întrebuințat la negociațiile din Paris, singur Brătianu ar fi fost activ și ar fi lucrat cu inteligență, dar serviciile cele mari le-ar fi facut Regina, care a cucerit totParisul.

[NicolaeIorga, Memorii, vol. 2, f.a. pp. 186 -187]
 
 

[1]Jan Christiaan Smuts (1870 – 1950) om de stat proeminent din Africa de Sud și Comunitatea Britanică, lider militar și filosof. Prim-ministru al Uniunii Africii de Sud (3 septembrie 1919 - 30  iunie 1924 și 5 septembrie 1939 – 4 iunie 1948). Din 1917 și până în 1919, a fost unul dintre membrii Cabinetului Imperial de Război al Marii Britanii și a avut o contribuție importantă la fondarea Royal Air Force (RAF). A fost avansat feldmareșal în Armata Britanică în 1941 și a făcut parte din Cabinetul Imperial de Războicondus de Winston Churchill. A fost singurul om care a semnat ambele tratate de pace prin care s-au încheiat Primul și al Doilea Război Mondial. Statuia lui se află înPiața Parlamentului din Londra.
[2]Ioan Nistor (1876 – 1962) istoric și militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizarea Adunării Naționale de la Cernăuți, care a hotărât unirea cu România, încadrul căruia a redactat „Actul Unirii”. Profesor la Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității din Cernăuți, profesor universitar la București, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaș al Partidului Național Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al Lucrărilor Publice, al Muncii și, în final, al Cultelor și Artelor. Întemnițat la Sighet de regimul comunist (1950 – 1955).
[3]Victor Babeș (1854 -1926), savant bacteriolog și morfopatolog român de reputație internațională, membru al Academiei Române din 1893, fondatorul școlii românești de microbiologie. A fost fiul lui Vincențiu Babeș, luptător pentru drepturile românilor din Banat. În timpul ocupației Puterilor Centrale a fost de acord ca Buletinul secției științifice a Academiei Române să fie editat în limba germană
 
28 Martie /10 aprilie 1919, Articolul generalului Alexandru  Averescu „Puţină lumină asupra păcei separate”, publicat în ziarul ”Îndreptarea”
 
        A fost o idee nu tocmai potrivită aceia de a scormoni chiar acum chestiunea păcei noastre cu Puterile Centrale.
     Se înțelege de la sine că un capitol atât de important al istoriei războiului nu poate să rămâe nediscutat și necercetat pe toate fețele.
     Nu știu însă dacă nu ar fi fost mai bine a lăsa aceasta pentru mai târziu, când s-ar fi putut avea cel puțin probabilitatea, dacă nu chiar siguranța, că se scrie pentru a se face istorie, iar nu pentru a se apăra o cauză.
       Dar ne găsim deja în fața faptului împlinit. Bine sau rău, s-a scris și din cele ce s-au scris desigur că se vor trage concluziuni. Este aproape de mintea omului că concluziunile ce se vor trage vor fi cu atât mai apropiate de adevăr, cu cât se vor întemeia pe mai multe elemente, cu cât se vor auzi mai multe clopote.
       Acesta este rostul celor ce urmează. Chestiunea a culminat cu scrisoarea d-lui Tavernier[1] publicată zilele acestea de ziarul Epoca. Acea scrisoare conține multe lucruri interesante, are însă nevoie de unele complectări și chiar mici rectificări, în ceea ce mă privește cel puțin.
        Este spus în ea că am fost ultimul partizan al rezistenței. În aparență da, în fond, nu. Mă explic.
       În a doua jumătate din Iulie sau în prima din August, nu pot preciza – nu am carnetul la mine - în orice caz, înainte de răsturnarea lui Kornilov, fiind vorba de o eventuală evacuare în Rusia, am pus unele întrebări într-un consiliu de război, de sub președinția Regelui, care au determinat pe Președintele Consiliului de Miniștri, prezent acolo, să convoace pentru a doua zi un Consiliu de Miniștri.
     Am participat la acel consiliu, prezidat de asemenea de Suveran. Unul din miniștri a cerut să mi se pue întrebarea dacă trupele și în special ofițerii vor privi cu ochi buni evacuarea. Se insinua, pe atunci, că eu aș crea un curent împotriva evacuării.
        Am răspuns că ar fi o mare ofensă la adresa armatei și în special a corpului ofițeresc, cea mai mică bănuială că ar șovăi să execute un ordin, oricare ar fi el.
        Am adăugat însă - repetând ceea ce spusesem în ajun - că este nu mai puțin datoria autorităților superioare în o așa de gravă chestiune, să-și pue următoarele întrebări:
         a) Ce regiune se destina pentru noi;
         b) Care va fi situațiunea noastră în acea regiune, din punctul de vedere al adăpostirei și al aprovizionărilor;
         c) Care va fi perspectiva noastră față cu desfășurarea viitoare a evenimentelor din Rusia.
         Spuneam că numai bazați pe răspunsuri concrete la aceste întrebări se va putea hotărî modalitatea evacuării; și că aceasta ar trebui să meargă până în cele mai mici amănunte, pentru a nu se repeta cele întâmplate cu prilejul evacurării Munteniei și Olteniei.
       Adăugam în fine, oare-și care îndoieli, asupra credinței de pe atunci să revoluțiunea (din Rusia) ajunsese deja la finit.
         Ministrul care provocase amestecul meu în discuțiune, a obiectat că generalul Kornilov luase deja niște măsuri foarte energice și foarte salutare. Am răspuns că idei și intențiuni bune nu vor lipsi, dar mă îndoiam că vor putea ajunge la periferie nealterate, dacă vor putea ajunge.
        Nu făceam profeții, ci vorbeam în cunoștință de cauză, datorită numeroaselor mele călătorii în Rusia încă de pe când eram căpitan, până în ultimii ani.
        În orice caz, reîntors la Bacău, am întocmit un plan de retragere, am stabilit itinerariul diferitelor coloane până la Prut, am fixat punctele în cari să se creeze depozite și am și dispus numaidecât amenajarea drumurilor pentru ca să fie practicabile.
      Nu știu dacă o asemenea lucrare s-a întocmit de vreun alt organ militar superior, inclusiv, marele cuartier. Lucrarea mea există în arhive, și drumurile reparate și create există în natură.
     În luna lui Septembrie, adică după ofensiva de la Mărești [Mărăști] care se știe că a fost oprită din cauza defecțiunilor din Bucovina și după defecțiunile de la noi din țară a trupelor care au luptat cu armata I la Mărășești, am fost pe front și vorbind cu d-l Tavernier i-am spus că după cum se desemna situațiunea din Rusia, singura scăpare ar fi ca aliații să trimeată neîntârziat cel puțin 10 – 15 divizii și vreo câteva mii de ofițeri cu care să se încadreze regimentele rusești necontaminate încă. Aveam convingerea, și o mai am și astăzi, că cu această măsură s-ar fi putut pune capăt lățirei defecțiunilor. Deci această idee am sugerat-o în Septembrie și nu în Noiembrie.
      Câteva zile mai târziu, către sfârșitul lui Septembrie, un ofițer aliat de grad superior, care se dusese la Piatra pentru a se repauza vreo 10 zile, fiind nevoit să plece imediat înapoi la Iași, din cauza evenimentelor din Buzău (?), la trecerea prin Bacău a venit să mă vadă. Vorbind cu el despre situația din Rusia, al cărui desnodământ devenise deja evident pentru cei cari voiau și aveau putința de a privi lucrurile obiectiv, l-am întrebat ce crede că avem noi de făcut. Mi-a răspuns pur și simplu: Pace. Este singura ieșire și în interesul d-voastră și în interesul nostru. Esențialul ar fi acum să scăpați materialul de război, să nu cadă în mâna dușmanului”. La timp voi da numele acestui ofițer, cu care am fost necontenit în unitate de vederi.
     Convingerea că totul era pierdut, dacă nu interveneau grabnic aliații, am păstrat-o pentru mine. Ea nu a transpirat din niciun act al meu, și nici din atitudinea mea. Dimpotrivă, moralul trupelor mele a fost necontenit menținut sus.
      În ziua de 19 Noiembrie, are din nou loc un consiliu de război sub președinția Regelui, la cari pe lângă comandanții de armate, ministrul de război și șeful de stat major, au participat și șeful misiunei militare franceze precum și președintele consiliului de miniștri.
        Chestiunea principală a fost a se hotărî dacă armata română era nevoită să încheie și ea armistițiu, în cazul când armata rusească, fie din inițiativa comandamentului, fie din aceia a trupelor ar face un asemenea pas.
Mi s-a cerut mie, cel dintâi părerea, ca cel mai vechi. Am rugat pe președintele consiliului a spune dacă era în intențiunea guvernului, da sau nu, să pășească la tratative de pace, căci armistițiul nu poate fi alt decât un pas în acest sens.
        Președintele consiliului, după unele răspunsuri evazive, a fost nevoit strâns cu întrebări tot mai precise de mine, să declare că guvernul nu ar păși la tratativele de pace decât dacă situația militară ar impune aceasta.
Acest punct stabilit, am opinat atunci că armistițiul ce ar încheia trupele rusești nu obliga pe armata română să facă același lucru, deoarece situațiunea ei nu numai că nu s-ar înrăutăți, dar chiar s-ar îmbunătăți prin armistițiul rușilor.
           Am dat explicațiunile necesare în susținerea acestei păreri, care a fost adoptată în unanimitate. S-a redactat un proces verbal, pot zice dictat de mine și am semnat cu toții.
      Trebuie să mărturisesc însă, că în sufletul meu atunci deja consideram pacea ca o necesitate tristă și neînlăturabilă: dar deoarece s-a declarat de guvern că nu se gândește la pace, am opinat contra armistițiului, fiind convins că încetarea ostilităților ne va scoborî nivelul ardoarei de luptă a trupelor.
         Spre neînchipuita mea uimire, două zile mai târziu, primesc la Bacău un ordin telegrafic, prin care mi se punea în vedere că pe ziua de 22 Noiembrie se va încheia armistițiul cu inamicul! La ce bun atunci consiliul anterior și protocolul ce am semnat ?
            Câteva zile mai târziu, în adevăr, am mers pe front, însoțit de d-nul Tavernier ca să-mi dau seama de moralul trupelor. Era excelent. Înfierau purtarea Rușilor și regretau că au încetat luptele.
          Cu această ocasiune am spus d-lui Tavernier că ”era regretabil că nu aveam trupe aliate în Rusia” după cum cum opinasem cu două luni înainte.
            D-sa mi-a spus că era foarte amărât de acesta și că telegrafiase deja de atunci la Paris.
         Aici este deci o nepotrivire între articolul d-lui Tavernier și amintirile mele, prima propunere am făcut-o în Septembrie, nu în Noiembrie, când se înțelege că era prea târziu. Lucrurile erau prea înaintate.
          În orice caz, două luni de viaţă inactivă în tranşee au produs după cum prevăzusem, o schimbare atât de mare în spiritul trupelor, încât la vestea că se încheie pacea a fost un strigăt de uşurare general: soldaţii se îmbrăţişeau în trenuri şi pe străzi, în culmea bucuriei.
           Cum s-a ajuns în cercurile diriguitoare la acest cuvânt de pace se știe. Se știe pentru ce a demisionat guvernul care a făcut războiul și care a fost mandatul guvernului următor.
           Adevărul este că o reluarea ostilităților în Februarie 1918, mai mult decât o nebunie, ar fi fost pentru armată cel puțin, o sinucidere, nu numai fără folos, dar chiar dăunătoare și țării și aliaților ei.
           În omagiul adevărului, dar în desacord cu articolul d-lui Tavernier trebuie să spun că la acea epocă, pe când eram hotărât de partea păcii, mai erau glasuri pentru continuarea războiului, chiar și în cercurile militare. Nu am fost deci ultimul pentru continuarea resistenței în mod absolut. Am fost ultimul pentru ea, atât cât am mai avut convingerea că o rezistență mai era încă justificabilă, față cu situațiunea militară și locală și generală.

(Îndreptarea, An II, Nr. 83, Joi, 28 Martie [10 Aprilie] 1919)
 
 

[1] Eugene Tavernier (1858 – 1928) jurnalist și eseist francez, corespondent al ziarului Le Temps. A fost atașat armatei de la Salonic în anii 1915 - 1917.
 
10 aprilie 1919, Paris, Scrisoarea lui Stphen Pichon, ministrul Afacerilor Străine către misiunea diplomatică de la Belgrad, prin care respinge ideea propusă de reprezentanții secuilor și atrage atenția asupra necesității colaborării din Serbia și România
 
Le Ministre des Affaires Etrangères, à Ministre Français, Belgrade, Paris, 10 Avril 1919

       Réponse à votre télégramme 173. Il ne peut être question d’accepter l’offre des Szeklers subordonné à la condition que la région sud-est de la Transylvanie où ils habitent ne sera pas occupée par les Roumains. Il peut y avoir doute sur les limites occidentales de la Transylvanie qui ne seront fixées que par le Traité de Paix, mais il est évident que sous peine de renier tous les principes pour lesquels ils ont combattu, les alliés ne peuvent envisager que la partie de ce pays la plus rapprochée de la Roumanie formerait un ilot hongrois. Mon télégramme no. 141vous a d’ailleurs renseigné sur la mission du Général Smuts, en même temps que sur le véritable caractère de la démarcation notifiée au Gouvernement hongrois et qui a servi de prétexte au coup d’Etat bolcheviste. A ce propos je vous mets en garde contre la tendance des milieux de Belgrade à imputer aux ambitions roumaines la responsabilité des difficultés actuelles. Les Serbes devraient comprendre que leur intérêt est identique actuellement à celui des Roumains, et qu’ils ont les mêmes ennemis hongrois et Bulgares.
S. Pichon
 
(ANIC, Fond Microfilme Franţa, inv. 1990, rola 170, cadre 82-83)



 
 
8 aprilie 1919,Telegramă a Comandamentului Trupelor române din Transilvania către Marele Cartier General prin care se comunică un memoriu semnat de Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului Dirigent Român, referitor la evenimentele tragice ce aveau loc pe teritoriul ocupat de trupele ungare.
 
      ”Nr. 3326/1919
       Marele Cartier General, Biroul de Operaţiuni
 Telegramă
 
a Comandamentului Trupelor române din Transilvania
 

         Vă rugăm să comunicaţi dlui ministru Vaida[1], str. Lascăr Catargi nr. 24, cele ce urmează:
      Am adresat ieri guvernului ungar prin intermediul lui Erdoli [Erdeli], următorul protest: pe baza datelor autentice stabilite prin ancheta făcută în urma plângerilor adresate Consiliului Dirigent din Sibiu şi pe baza documentelor ce se află în posesia noastră, am constat: că organele oficiale ale guvernului ungar au încălcat dreptul la autodeterminare al popoarelor contrar acordurilor noastre cu guvernul ungar precum şi [contrar] ordonanţei din 12 nov. 1918 lansate pe baza acestor principii şi acorduri de dl Bartha[2], ministru de război, comitatelor româneşti unde Consiliul Dirigent român nu a puterea publică respectivă şi pe care armata română nu le-a ocupat încă; or, aceste organe înrolează cu forţa tineretul român în armata ungară, uzând de măsuri coercitive împotriva tinerilor care nu se prezintă; cu ocazia acestor recrutări de voluntari, românii sunt prinşi şi târâţi cu forţa; în urma acestor recrutări forţate, tinerii recruţi români precum şi gărzile încă nedezarmate sunt supuşi Comandamentului militar ungar şi trebuie să depună jurământ sub drapelul ungar; trupele regulate şi soldaţii neregulaţi secui, aduşi în trenuri blindate şi în trenuri speciale, dezarmează gărzile româneşti, jefuiesc satele rămase fără apărare, bat şi maltratează oamenii şi îi execută torturându-i în mod cumplit.
       Astfel, în comuna Bologa (Sebesvar)[3] din comitatul Cojocna, după ce au jefuit satele, ei au ucis la 24 ianuarie, în modul cel mai inuman și după înfricoșătoare torturi, pe sublocotenentul invalid Gheorghe Tamas și pe țăranul român Teodor Totea; ei au mai împușcat pe țăranii, Ioan Breazda, Simeon Pământaș, Dumitru Bagio, Gabriel Ors și Maria Potra din Bologa, precum și pe Ioan Farcan din Motorca, rănind și pe alții.
În același mod ei au jefuit comunele Ciucea, Poieni și Hodoș, ca victime au fost trei morți și câțiva răniți; mulți alți locuitori au fost deportați fără a avea dreptul de a se întoarce acasă. În comuna Bologa, unui tânăr i-a fost jupuit brațul drept, apoi a fost forțat să-și mănânce propria carne, pentru a fi crucificat după aceea.
       Locuitorii comitatelor Arad, Bihor, Sălaj și Satu Mare trăiesc sub o teroare permanentă; faptul că trupele regulate și neregulate călătoresc în trenuri blindate și sosesc cu trenuri speciale dovedește că autoritățile guvernului ungar se abțin nu numai să pună capăt acestei situații înfricoșătoare, dar par chiar a le sprijini.
       În timp ce teritoriul care se află sub autoritatea Consiliului Dirigent român domnesc liniștea și o ordine perfectă, nici o tulburare nu a fost nicăieri semnalată, iar avutul și viața fiecărui cetățean, fără deosebire de naționalitate sunt pe deplin asigurate și, în sfârșit, nu a fost nici o victimă sau nedreptate, dimpotrivă, pe teritoriile care se găsesc sub autoritatea maghiară, viața și averea românilor sunt în permanență amenințate și mulți dintre compatrioții noștri au căzut victime acestei stări de lucruri.
         Aducând în fața judecății lumii civilizate aceste procedee nemaipomenite, Consiliul Dirigent protestează pe de o parte în modul cel mai ferm împotriva acestei stări de lucruri și împotriva acestor abuzuri suferite de națiunea română, cerând pe de altă parte guvernului ungar să pună capăt acestei situații care lovește în drepturile cele mai elementare ale umanității și vine în contradicție cu principiile care guvernează Comunitatea Națiunilor și cere garanții urgente pentru a asigura viața, averea și liniștea acelora dintre fiii ei care se află sub dominația maghiară.
          Consiliul Dirigent Român, dorind să se abțină de la orice represiune, dorește de asemenea să garanteze din toate puterile și în modul cel mai eficient interesele poporului român, precum și viața și averea fiilor acestei națiuni având datoria de a le guverna și a le apăra.
            Semnat: Iuliu Maniu, Președintele Consiliului Dirigent
             Pentru traducere conformă: M. Arion”

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 576, pp. 295 – 296)

 

[1] AlexandruVaidaVoevod (1872 -1950) medic şi om politic român, membrumarcant al PartiduluiNaţionalRomân, apoi al PartiduluiNaţional-Ţărănescministruînguvernărilelui Iuliu Maniu, de treioriPreședinte al Consiliului de Miniștri (9 decembrie 1919 – 19 martie 1920, 6 iunie -19 octombrie 1932 şi 14 ianuarie -14 noiembrie 1933).
[2] Albert Bartha de Nagyborosnyó (n. 12 august 1877 la Cluj – d. 2 decembrie 1960, la New York), ofiţer şi om politic ungur care a fost de două ori ministru de Război în noiembrie 1918 şi în 1946 – 1947.
[3] Bologa este un satîn comunaPoieni din județul Cluj, Transilvania. 
 
 
 
 
5 aprilie 1919, Belgrad, Ministrul Franţei la Belgrad, vicontele Joseph de Fontenay, informează despre oferta secuilor de a participa la reprimarea revoluţiei comuniste din Ungaria în schimbul interzicerii ocupării teritoriului lor de către administraţia românească. Ministrul de externe Stephen Pichon respinge oferta, fiind contrară principiilor pentru care Antanta a intrat în război (s-ar crea o enclavă maghiară în zona cea mai apropiată de România). De asemenea, atrage atenţia asupra necesităţii unei apropieri româno-sârbe.
 
 
       Belgrade, 5 Avril 1919
      Les Szeklers Magyars du sud-est de la Transylvanie nous font savoir qu’ils sont prêts à marcher sur Budapest pour y rétablir un gouvernement bourgeois et ils demandent: 1- que les Roumains n’en profitent pas pour s’installer dans leur pays. 2 –que l’armée française de Hongrie commence l’occupation de la zone neutre et s’avance provisoirement qu’à Bekesczaba. En même temps le préfet de Temesvar va apporter à Arad la réponse du gouvernement de Bela Kun. Enfin les radiogrammes nous annoncent que le général anglais Smuts a été envoyé à Budapest, par la Conférence de la Paix. Il ne serait pas inutile pour nous (le général de Lobit et moi) de connaitre un peu dans quel sens nous devons orienter notre action afin d’agir conformément aux vues de la Conférence. Deux émissaires du parti bourgeois et deux socialistes viennent d’arriver à Belgrade et demandent à entrer en conversation.
         Fontenay
         [S.A.NI.C., Fond Microfilme Franţa, inv. 1990, rola 170, c. 79]
 
 
 
 
5 aprilie 1919, Paris, Însemnări ale reginei Maria, aflată la Paris, despre programul dens al zilei

      O zi aglomerată cum nu am avut vreodată. A început devreme cu o audienţă a d-lui Réné Domnic[1] de la Revue des Deux Mondes[2] care voia să-i dau ceva din scrierile mele pentru revistă, dacă este posibil, extrase din jurnalul meu din timpul războiului. I-am promis că voi face tot ce este posibil, numai să-mi permită timpul! Ar fi un lucru bun pentru România dacă aş face, alegând cu grijă paginile, totul, însă nu poate fi publicat! Trebuie făcut cu înţelepciune, materialul este aşa de bogat – să trăieşti o asemenea tragedie într-o perioadă atât de scurtă.
 


René Doumic

        Apoi a venit Loïe Fuller[3] cu sculptoriţa ei. Loïe şi cu mine am lucrat, în timp ce cealaltă modela.

 


 Loïe Fuller in 1900

       Am primit-o pe Lola, pe doamna Bonnet, o încântătoare infirmieră franceză, în vârstă şi energică, care a afost în România la triaj, unde s-a îmbolnăit de tifos exantematic şi care este gata să se întoarcă la noi dacă este nevoie.
       La 12 l-am primit pe colonelul Olds[4] de la Crucea Roşie Americană, care trebuie să încarce vagoanele pentru mine, el a spus că va încărca 15 pentru mine, în loc de 3, dacă pot să le obţin. El a fost cât se poate de drăguţ.


 


Robert Edwin Olds

       Apoi a trebuit să mă îmbrac pentru dejun la ducesa de Rohan[5]. Jumătate din casa ei este spital. O simplă recepţie intimă cu lume plăcută, apoi am vizitat spitalul. M-am simţit în elementul meu printre cei din jur. A fost o zi frumoasă şi însorită de primăvară.

 


Herminie de La Brousse de Verteillac, ducesă de Rohan
 
      De acolo m-am dus la o mare recepţie cu discursuri la Grand Palais[6], la Atelierul Franco-American, und francezii şi americanii împreună au creat o mare instituţie pentru a-i învăţa pe mutiliaţi să lucreze.

 


Faţada principală realizată după planurile arhitectului Henri Deglane.

        Am fost primită de multă lume, printre ei doamna Wilson[7], aceasta a fost prima mea întâlnire cu ea şi trebuie să spun că am găsit-o încântătoare, cu o înfăţişare plăcută, energică, cu un ten palid frumos şi cu ochi cenuşii foarte atrăgători. Ne-am simţit foarte bine împreună. Am fost conduse prin atelierele unde lucrau mutilaţii, într-o sală mare unde erau adunaţi oameni de tot felul, de asemenea mulţi soldaţi. 
 


Edith Wilson

 

 
Prima pozaa lui Wilson după accidentulvascular.
 
         S-au ţinut discursuri minunate, printre care unul de către generalul Maltere[8]un grand blessé de la guerre [mare invalid de război]. Mi s-a cerut să adresez câteva cuvinte soldaţilor şi am făcut-o cât de bine am putut, deşi eram intimidată şi nu sunt sigură dacă vocea nu mi-a tremurat puţin.

 


Gabriel Malleterre 

      Un bătrân american irezistibil, Nelson Cromwell[9] (chiar numele lui este nostim), finanţează întreaga activitate. Este extraordinar de familiar cu mine declarând că mi-ar strânge mâinile oricât de des ar putea, la fiecare cinci minute dacă este posibil!
 


William Nelson Cromwell
 
       Mi s-a prezentat o lume numeroasă, fără de sfârşit, de toate naţionalităţile. Micuţa mea doamnă Antonescu [soţia ministrului plenipotenţiar Victor Antonescu] lucrează şi ea acolo.
       De acolo ne-am dus la un mare ceai la Anna Cantacuzino. A fost foarte distractiv, a dansat o micuţă şi drăgălaşă indiancă, iar o cântăreaţă fermecătoare a cântat cântece plăcute. A fost o adevărată desfătare să stai liniştită fără să fii obligată vorbeşti tot timpul.
        De abia am avut timp să mă îmbrac când am ajuns acasă şi apoi l-am primit pe generalul Greenly care pleacă din nou spre România. Am avut o lungă discuţie de afaceri. Totul se mişcă prea încet, vai, prea încet, acolo, departe în Ţara mea [în limba română în orginal] neliniştea creşte.
        Apoi l-am primit pe Boyle[10], care a venit să ia scrisorile să le ducă în Anglia, el pleacă mâine şi o va aduce pe Ileana[11].

 


Joseph Whiteside Boyle
 
        La ceai am avut-o pe biata Anna Lahovary care este aproape nebună de când s-a omorât fiica ei. Am lăsat-o să-şi verse amarul inimii şi am făcut tot ce am putut să-i arăt puţină afecţiune...."

 (Maria, Regina României, Însemnărizilnice 1919, traducere Valentina CostacheşiSandaRacoviceanu, EdituraAlbatros, Bucureşti, 1996, pp. 135 – 136)

[1] Corect: René Doumic (1860 – 1937), jurnalist, critic şi istoric literar francez de mare autoritate în epocă, membru al Academiei Franceze din 1909, secretar pemanent al Academiei din 1923. Redactor şef la Revue des Deux Mondes din 1916 până la moarte.
[2] Revue des Deux Mondes, cea mai veche revistă culturală existentă în Europa, care apare lunar începând de la 1 august 1929.
[3] Loïe Fuller născută Marie Louise Fuller (1862 -1928), o dansatoare şi actriţă americană care a revoluţionat baletul din epoca ei; s-a cunoscut şi s-a împrietenit cu principesa Maria la Paris, în februarie 1914. A ajutat activitatea diplomatică a delegației române la Conferința Păcii de la Paris, grație legăturilor ei cu una din personalitățile din delegația americană pe care evită cu grijă să o numească. A rămas încorespondenţă cu regina Maria până la moarte. Scrisorile reginei Maria către Loïe Fuller au ost publicate în Sorin Cristescu, Queen Marie of Romania. Cofessions. February 1914 – March 1927, Editura Tritonic, Bucureşti, 2018.
[4] Robert Edwin Olds (1875 - 1932), avocat, colonel american, consilier al Crucii Roşii Americane în Franţa (1919 -1921) perioadă în care a fost şi membru al delegaţiei americane la Liga Naţiunilor, vezi The Papers of Robert A. Taft, vol. 1 (1889 – 1939), Kent University Press, 1997, pag. 207. Înainte de război a fost vreme de 17 ani partener de avocatură al lui Frank B. Kellog. Ulterior subsecretar de la departamentul de Stat (1927 – 1928). În 1929 membru al comisiei de reparaţii a tratatului de la Versailles, membru al curţii de arbitraj de la Haga (1931). A murit în 1932 la Paris, când era membru al Camerei Internaţionale de Comerţ.
[5] Herminie de la Brousse de Verteillac (1853 - 1926), devenită prin căsătorie ducesă de Rohan (1893 – 1926), poetă franceză, celebră pentru că în timpul marelui război, în care şi-a pierdut fiul, căzut la datorie, şi-a transformat castelul din Boulevard des Invalides nr. 35 în spital militar, în care a activat ca infirmieră. Decorată cu Legiunea de Onoare. Colecţia ei de păpuşi a format fondul principal al Muzeului Păpuşilor, deschis în 1984. Menţionată în The War Diary of the 17th Earl of Derby, Edited by David Dutton, Liverpool University Press, 2001, pag. 69 -70: „Thursday, 27th June 1918... I went to tea with Princesse Marie Murat. Met her mother who is a dear old lady, the Duchess de Rohan. She is acting as a nurse in a Hospital.” 
[6] Grand Palais, mare construcţie din Paris ridicată între anii 1897 – 1900, a găzduit Expoziţia Universală din 1900. Din 1936, după ce Crystal Palace din Londra a fost distrus de un incendiu, a rămas cea mai mare clădire din fier şi sticlă din lume.
[7] Edith Wilson, născută Bolling, căsătorită Galt (1872 -1961) a doua soţie a preşedintelui Woodrow Wilson (1856 – 1923, preşedinte 1912 -1921). Deşi născută înt-o familie de plantatori bogaţi din Sudul Statelor Unite, nu a putut merge la şcoală decât foarte puţin timp. Căsătoria cu celebrul bijutier Norman Galt (1864 – 1908) i-a permis ca după moartea soţului să viziteze Europa. L-a cunoscut pe preşedintele Wilson în martie 1915 şi s-au căsătorit la 18 decembrie acelaşi an. După ce soţul ei a suferit un atac vascular cerebral la 2 octombrie 1919, doamna Wilson a devenit un fel de secretar neoficial care decidea ce chestiuni trebuiau sau nu să fie prezentate preşedintelui până la sfârşitul mandatului acstuia la 4 martie 1921.
[8] Corect : Gabriel Malleterre (1858 - 1923) generalfrancez, la comandaregimentului 46 de infanterie, a fostrănitgrav la Vassincourt la 14 septembrie 1914, i s-a amputatpicioruldrept. Avansatgeneral de brigadăîn 1915, afostnumitdirector al MuzeuluiArmateişi al instituţieimilitare a invalizilor de război, funcţiipe care le-adeţinutpână la moarte.
[9] William Nelson Cromwell (1854 – 1948), celebru avocat american, care a încasat în 1904 cel mai mare onorariu plătit vreodată, 2 milioane dolari, 60 de milioane echivalent 2018, finanţator al construcţiei canalului Panama şi al altor întreprinderi. După ce a făcut cunoştinţă cu Regina Maria a întemeiat The Society of Friends of Roumania în 1920, la New York, şi a editat revista Roumania – A Quarterly Review.
[10] Joseph Whiteside Boyle (1867 – 1923) aventurier şi om de afaceri canadian, lt. colonel onorific în armata candiană, pentru că a echipat pe cheltuiala proprie o companie de mitraliere, celebru pentru salvarea parlamentarilor români ostatici la Odessa, celebru pentru relaţia sa amoroasă cu Regina Maria, care îi va păstra o vie afecţiune până la sfârşitul vieţii ei. Scrisorile celor doi publicare în Sorin Cristescu Queen Marie of Romania and Colonel Boyle. Confessions, Editura Tritonic, Bucureşti, 2017.
[11] Principesa Ileana (1908 -1991) fiica regelui Ferdinand şi a reginei Maria, se va căsători în 1931 cu principele Anton de Habsburg cu care a avut şase copii. Stabilită în Statele Unite, s-a călugărit sub numele de maica Alexandra. A vizitat România în 1990
 
 
 
 
22 martie/4 aprilie 1919, Ion I. C. Brătianu despre evenimentele din Ungaria și pericolul bolșevic.

         Ziarul Excelsior a publicat următoarele declarațiuni ale primului nostru ministru, dl Ion I. C. Brătianu, cu privire la evenimentele din Ungaria:


Ion (Ionel) I. C. Brătianu
 
      Este o fațadă care se prăbușește și care lasă să se vadă o realitate pe care noi o cunoaștem de multă vreme, dar pe care unii nu voiau s-o vadă. Departe de a mă neliniști, evenimentele din Ungaria au o parte bună, și anume să desvăluie rana pentru ca nimeni să nu poată nega pericolul pe care noi l-am semnalat de mult și să ne convingem că bolșevismul este o organizație sistematică dirijată în realitate de dușmanii noștri și amenințând întreaga Europă. Războiul nu va fi terminat înainte ca această organizație să fie distrusă. Sub aparență bolșevistă se agită toate forțele puse în mișcare de Puterile Centrale cu scop de împiedica rezultatele victoriei noastre comune.
      În ceea ce privește România, noi știm de multă vreme că primul efort al inamicului va fi dirijat contra ei și în același timp în contra întregii Peninsule Balcanice, cu scopul de a pune mâna pe Orient, pe Pesta și Viena, pe centrul Europei. România va rămâne însă vecinic solidară cu același suflet cu care a luptat și cu care e în comunicație de sentimente și de interese. Ea este în Europa citadela înaintată în contra pericolului bolșevic
 
 (VasileBianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pag. 221 – 222)
 
 
 
22 Martie [4 Aprilie] 1919, Nicolae Iorga despre  dezbaterile de la Academia Română  privind colaborarea savanților români cu ocupanții  din perioada 1916-1918, în contextul  sărbătorii a patru decenii de la proclamarea Societății Academice Române  drept instituție națională sub numele de Academia Română.
 
         Penibile scene la Academie în legătură cu serbarea jubileului[1], la care ar fi să invităm și pe Regele, așa de grav ofensat când cu unirea Basarabiei.
 

 

Academia Română. Sediul din Calea Victoriei nr. 122 -124

 
       Antipa[2] încearcă a se apăra[3], invocând și scrisori de la Vintilă Brătianu[4], care-i recomanda averea, familia sa; adaugă că a făcut bine: a salvat flota comercială, a adus liberarea a 40.000 de țerani, a cruțat restul de hrană pentru populație.
 


Grigore Antipa
  
      Obiectez că, orice serviciu s'ar fi adus, e prea scump plătit cu prețul demnității proprii și al demnității naționale și că delegația unui Suveran încetează odată cu propria lui suveranitate, cu atât mai puțin se poate transmite. Mi se obiectează și codul internațional al lui Bluntschli[5]. Citez cazul unui Vermeulen[6], care n'a vrut știri despre mama lui prin canalul german.

 

Edward Vermeulen

 
      Nistor[7] dorește un mijloc de a se trece peste trecut. Prezint o formulă de sancțiune, prin care Academia, în fața unității naționale, în ajunul jubileului, reîntregită cu aceia care au fost opriți prin ocupația străină de a lua parte la lucrările ei, înfierează pe cei cari au avut legături cu dușmanul, fie ei în afară de Academie sau înăuntrul ei, și reia misiunea ei esențială: de interpretare națională a științii.

 


Ion Nistor
     Se încearcă o amânare, o ultima împotrivire. Fac doar concesia unei îndulciri, vorbind de acei cari, oriunde ar fi, au avut asemenea legături. Antipa declara ca nu se simte atins și votează pentru. Se cere numai a se spune că legăturile sunt de solidaritate și că votul e unanim. Inculeț[8] dorește a se vorbi explicit de unirea națională. Se admite asa.
 


Ion Constantin Inculeț

     Ion Bogdan[9], care e greu bolnav de o boală misterioasa, arată asupra cui cad toate greșelile făcute de Academie.
       Babeș[10], pus în cauză de Densușianu[11] pentru publicarea în nemțește a Buletinului Științific, pretinde că înainte de toate era necesitatea de a lua dată pentru descoperirile lui și se laudă, naiv, ca Aliații îl poftesc la toate mesele lor.

 

Victor Babeș

 

 


Ovid Densusianu
 
     În cursul discuției, Mehedinți[12] a spus că au fost tratați de Nemți ca niste paria, ca niște negri, că un locotenent german a luat de guler pe un ministru și l-a zvârlit afară cu Marsch hinaus...

 


Simion Mehedinți
  

Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pp. 182 -183
 
[1] 
Este vorba de legea din 30 martie 1879 prin care Societatea Academică Română (fondată la 1/13 aprilie 1866 sub denumirea de Societatea Literară Română) a fost decretată instituție națională cu numele de Academia Română, funcționând ca for al moralității și independenței științifice. Preocupările sale s-au extins în domeniul artelor, literelor și științei. De atunci, Academia Română funcționează ca forum național recunoscut al cercetării științifice, literare și de creație artistică.
[2] Grigore Antipa (n. 27 nov. 1867 la Botoșani – d. 9 martie 1944 la București) a fost un naturalist, biolog darwinist, zoolog, ihtiolog, ecolog, oceanolog și profesor universitar român. Este savantul care a renovat total și instalat în 1906 Muzeul Național de Istorie Naturală, care acum îi poartă numele, în actualul său lăcaș din București. S-a consacrat studierii Dunării și Mării Negre, participând în 1893 la o expediție în jurul acestei mări, expediție organizată de țările riverane și care a durat nouă luni. Regele Carol I i-a pus la dispoziție, pentru această expediție, crucișătorul Elisabeta. Cu această ocazie a întreprins primele cercetări de biologie marină. Cele mai semnificative rezultate au fost obținute în domeniul hidrobiologiei, el fiind considerat ca un precursor, în acest domeniu, atât în știința românească, cât și în cea mondială.
[3] De acuzația de a fi colaborat cu germanii în vremea ocupației.
[4] Vintilă I. C. Brătianu (1867 – 1930), economist și om politic român, fratele lui Ion I. C. Brătianu, ministru al Munițiilor în vremea Războiului de Întregire, va fi succesorul fratelui său la conducerea Partidului Național Liberal în 1927, prim-ministru (27 noiembrie 1927 – 4 noiembrie 1928).
[5] Johan Kaspar Bluntschli (1808 -1881) jurist, istoric și om politic elvețian, celebru pentru lucrările juridice de drept internațional dintre care cele despre război Das moderne Kriegsrecht (1866) [Dreptul modern al războiului] și Das Beuterecht im Krieg (1878) [Despre dreptul capturilor de război].
[6] Edward Vermeulen (1861 – 1934) scriitor belgian de limbă flamandă, de mare succes în epocă. În vara lui 1918 a fost întemnițat în închisoarea Thourot pentru activitate antigermană, dar a fost pus în libertate înainte de sfârșitul războiului.
[7] Ioan Nistor (1876 – 1962) istoric și militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizarea Adunării Naționale de la Cernăuți, care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat „Actul Unirii”. Profesor la Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității din Cernăuți, profesor universitar la București, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaș al Partidului Național Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al Lucrărilor Publice, al Muncii și, în final, al Cultelor și Artelor. Întemnițat la Sighet de regimul comunist (1950 – 1955)
[8] Ion Constantin Inculeț (1884 –1940) om politic român, președintele Sfatului Țării al Republicii Democratice Moldovenești, ministru, membru titular (din 1918) al Academiei Române. A jucat un rol major în realizarea unirii Basarabiei cu România la 27 martie/9 aprilie 1918. După Unire Ion Inculeț a fost ministru al Basarabiei, ministru al sănătății publice, ministru de interne, ministru al comunicațiilor și vice-președinte al Consiliului de miniștri în Guvernul României, condus de Ion Gh. Duca (1933-1937).
[9] Ion Bogdan (1864 – 1 iunie 1919) lingvist, filolog și istoric român, autorul unor studii referitoare la limba documentelor slavo-române și creator al filologiei slavo-române. La 31 martie 1892 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar la 29 martie 1903 a fost numit membru titular. Ioan Bogdan a fost vicepreședinte al Academiei Române de două ori (prima dată între 25 mai 1910 - 25 mai 1913 și a doua oară între 28 mai 1916 - 1 iunie 1919). Cumnat cu Nicolae Iorga.
[10] Victor Babeș (1854 -1926), savant bacteriolog și morfopatolog român de reputație internațională, membru al Academiei Române din 1893, fondatorul școlii românești de microbiologie. A fost fiul lui Vincențiu Babeș, luptător pentru drepturile românilor din Banat.
[11] Ovid Densușianu (1873 – 1938) a fost filolog, lingvist, folclorist, istoric literar și poet român, membru titular al Academiei Române și profesor la Universitatea din București. Ovid Densușianu a fost fiul lui Aron Densușianu, poet și critic literar, profesor de limba latină și literatură română la Universitatea din Iași și al Elenei, născuta Circa, de origine aromână. Ovid Densușianu a avut o întreagă descendență de cărturari. Făcând parte din familia Densușianu. Aron și Nicolae Densușianu, autorul cunoscutei lucrări Dacia preistorică, au fost fiii parohului din Densuș, Bizantius Pop și al Sofiei.
[12] Simion Mehedinți (1868 – 1962), geograf și geopolitician român. Spirit filozofic, format la școala lui Titu Maiorescu, a desfășurat o vastă activitate culturală ca educator al maselor și cu deosebire al tineretului, prin scrierile și numeroasele sale conferințe ținute în fața studențimii române din centrele universitare ale țării. Academician - a fost membru titular al Academiei Române din anul 1915.
 
 
 
 
2 aprilie 1919, Paris, Telegramă a președintelui Consiliului de miniștri și ministru de război al Franței, Georges Clemenceau, către Comandantul armatei aliate din Orient, în legătură cu instrucțiunile date generalului Jan Christiaan Smuts pentru misiunea sa specială în Ungaria
 
                  Ministerul de Război                                                                                                Telegramă cifrată
                  Statul Major General al Armatei                                                                           Paris, 2 aprilie 1919
                  Grupa de înaintare, Biroul 3 A
                  Operațiuni prioritare

Președintele Consiliului de miniștri, ministru de Război
Către Generalul Comandant al Armatelor Aliate din Orient[1]
Constantinopol
 
         Generalul englez Smuts[2] se duce în misiune specială în Ungaria în numele Puterilor Aliate și Asociate, cu instrucțiunile care au fost date mai jos.
 


Jan Smuts
 
       Sunteți invitat să vă conformați tuturor instrucțiunilor pe care generalul Smuts le va da în vederea măsurilor care se vor lua în interiorul zonei neutre instituite între trupele ungare și române sau în ceea ce privește metoda de ocupare a țării de către trupele aliate.
        Sunteți, de asemenea, invitat să dați generalului Smuts tot sprijinul pentru a duce la bun sfârșit misiunea sa.
        Instrucțiunile date generalului Smuts sunt următoarele:
         Să se ducă în Ungaria pentru a supraveghea executarea generală a Armistițiului încheiat la Villa Giusti, la 3 noiembrie 1918 și a Convenției militare din 13 noiembrie 1918 și, în special, executarea dispoziției date de Consiliul Suprem pentru constituirea unei zone neutre între trupele ungare și române în Transilvania. În legătură cu această problemă, sarcina generalului Smuts va fi de a explica guvernului ungar rațiunile pentru care s-a instituit această zonă și de a demonstra în mod clar că această măsură a fost adoptată în mod unanim pentru a se evita vărsarea de sânge și fără nicio intenție de a se anticipa asupra eventualei reglementări a frontierelor între Ungaria și România. Această problemă nu a fost suficient aprofundată și nu va fi reglementată definitiv înainte de semnarea Tratatului de Pace.
     Generalul Smuts va putea să ia toate măsurile pe care le va considera ca fiind favorabile intereselor guvernelor Aliate și Asociate în interiorul zonei neutre și în ceea ce privește modul de ocupare a acestei zone de către trupele aliate.
         În continuare, generalul Smuts va face o anchetă în legătură cu modul în care au fost tratate misiunile aliate la Budapesta de la recenta schimbare de guvern.
          Generalul Smuts are puteri depline pentru a se duce oriunde, fie în Ungaria, fie în altă parte, și pentru a lua toate măsurile care îi vor permite executarea acestor instrucțiuni sau a oricăror altora care se leagă strâns de acestea.
        El va face un raport detaliat Consiliului Suprem.
        Generalii Berthelot și Lobit primesc în mod direct textul prezentei telegrame.

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 573, pp. 287 – 288)
 
 
[1] Paul de Lobit (1860 – 1938) general francez (din 1914), comandant al Corpului 17 de armată, apoi al armatei Aliate din Ungaria (martie – august 1919) și apoi al armatei de Dunăre (septembrie 1919 – ianuarie 1920) cf. An Historian in Peace and War. The Diaries of Harold Temperley (1879 – 1939), edited by T.G. Otte, University of Birmingham, 2013, nota 254.
[2] Jan Christiaan Smuts (1870 – 1950) om de stat proeminent din Africa de Sud și Comunitatea Britanică, lider militar și filosof. Prim-ministru al Uniunii Africii de Sud (3 septembrie 1919 - 30  iunie 1924 și 5 septembrie 1939 – 4 iunie 1948). Din 1917 și până în 1919, a fost unul dintre membrii Cabinetului Imperial de Război al Marii Britanii și a avut o contribuție importantă la fondarea Royal Air Force (RAF). A fost avansat feldmareșal în Armata Britanică în 1941 și a făcut parte din Cabinetul Imperial de Război condus de Winston Churchill. A fost singurul om care a semnat ambele tratate de pace prin care s-au încheiat Primul și al Doilea Război Mondial. Statuia lui se află în Piața Parlamentului din Londra.

 

 
 
 
 
30 martie 1919, Budapesta,Interviu acordat de Béla Kun, comisar al poporului pentru afaceri externe din Ungaria, ziarului Neue Freie Presse, referitor la poziția guvernului său față de Antanta și la unele aspecte ale politicii interne.
 
      Corespondentul ziarului Neue Freie Presse[1] a avut o convorbire lungă cu Béla Kun[2], comisarul poporului pentru afaceri externe din Ungaria.
 

Béla Kun
  
            La întrebarea dacă atitudinea Antantei față de Ungaria s-a schimbat oare, Béla Kun a răspuns următoarele:
       - Atitudinea Antantei față  de noi nu s-a schimbat. Nimic nu indică faptul că Antanta ar fi luat împotriva noastră măsuri militare. Știrile despre aceasta nu pot fi verificate. Probabil că izvorul acestei idei rezidă în deziderat. Guvernul se situează pe punctul de vedere al păcii. Vrea să trăiască în pace cu toate popoarele din lumea întreagă. Drumul nostru duce spre adevărata pace, deoarece urmărește înțelegerea popoarelor și nu încheierea de convenții militare.
       La întrebarea în ce condiții ar încheia Guvernul Sfaturilor pace cu Antanta, Béla Kun a răspuns în felul următor:
           - Noi nu ne situăm pe poziția integrității teritoriale. Nici nu suntem în stare de război cu Antanta. Cu aceasta am răspuns și la întrebarea în ce condiții am încheia pace. Relațiile nostre cu statele neutre sunt în mod neschimbat bune. Relațiile noastre cu Austro-Germania sunt deosebit de prietenești și ne vom strădui să dovedim aceasta și prin fapte. De îndată ce vom fi în stare să învingem propria noastră lipsă de alimente, vom aproviziona Austro-Germania neîntârziat cu toate mijloacele, ba mai mult suntem de părere că proletariatul ungar spre a-și dovedi solidaritatea cu proletariatul austriac ar fi dispus și la suportarea unor lipsuri. Proletariatul ungar, care a dat dovadă de atâta fermitate și disciplină față de evenimente internaționale și față de lipsuri, va arăta că poate să renunțe și să sufere de dragul tovarășilor săi proletari vorbind o altă limbă. Cu privire la relațiile noastre cu  Germania pot declara același lucru.
         - Intenționați față de Rusia să desființați granițele economice?
        - Noi nu cunoaștem deloc granițe economice față de alte popoare, cu atât mai puțin față de Rusia ca și față de Franța sau oricare alt stat.
         - Cum intenționați să depășiți necazurile privind alimentația?
        - Nu stăm bine în problema alimentelor, dar nici atât de rău ca în trecut. Pe de o parte populația rurală în urma noului sistem se simte solidară cu orășenii. Pe de altă parte ne vom lupta împotriva foametei prin repartizarea justă a fondurilor avute la dispoziție. Deocamdată suntem abia la începutul repartiției sociale, dar vedem încă de pe acum că privilegiul alimentar al bogătașilor a încetat și condițiile de aprovizionare cu alimente înclină în favoarea proletariatului.
         - Cum se comportă țărănimea ungară?
         - Din provincie am primit comunicarea că fostul partid al micilor agricultori a intrat în partidul comunist, ceea ce în situația actuală înseamnă că face parte din partidul socialist unit.
         - Cum decurge organizarea Armatei Roșii?
         - Ne ocupăm cu toată energia de organizarea Armatei Roșii. Dar această Armată Roșie nu are intenții agresive. Sarcina sa primordială este de a sprijini dictatura necesară pentru asigurarea perioadei de trecere, fără vărsare de sânge. Proletariatul se grăbește cu entuziasm în rândurile Armatei Roșii, ferm hotărât să apere pământul și fabricile care deja îi aparțin. Știrile sosite din provincie sunt foarte favorabile. Și acolo cotitura s-a făcut în deplină ordine și fără vărsare de sânge.

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 568, pp. 279 – 280 )
 
 
[1] Neue Freie Presse („Noua Presă Liberă”) a fost un ziar vienez fondat de către Adolf Werthner, împreună cu jurnaliștii Max Friedländer și Michael Etienne, la 1 septembrie 1864 după ce fondatorii săi au părăsit ziarul Die Presse în urma unui conflict cu conducerea acestuia. A apărut până la 31 ianuarie 1939.
[2] Bela Kun, nume la naștere Bela Cohen (1886 – 1938) a fost un politician maghiar comunist de origine evreiască din partea tatălui, care a condus în anul 1919 revoluția bolșevică din Ungaria. A fost de profesie jurist, însă a activat și ca ziarist. La 4 noiembrie 1918, Kun acreat Partidul Comunist Maghiar și a devenit președintele comitetului central. Mișcarea comunistă care era îndreptată împotriva primului ministru Mihály Károlyi și a partidului Social Democrat din care înainte de război făcuse parte;  a dus o propagandă agresivă, toți cei care erau împotriva lui fiind torturați sau împușcați, iar ziariștii cenzurați, finanțat fiind de Partidul Comunist (bolșevic) din Rusia Sovietică. Guvernulde orientare bolşevică instaurat la 21 martie era condus de Sándor Garbai, dar rolul conducător îl avea ministrul de Externe, Béla Kun. Guvernul bolșevic avea să dureze 133 de zile până la 4 august 1919, data la care trupele româneau ocupat Budapesta. Béla Kun și oameni săi fugiseră încă de la 2 august în Austria, la Viena. Au fost arestați și ținuți într-un lagăr până în iulie 1920 când a făcut obiectul unui schimb de prizonieri între Austria și Rusia permițând refugierea unui număr de 415 comuniști. La Moscova a intrat în rândurile Partidului Comunist (bolșevic) din Rusia Sovietică, a primit cetățenia sovietică și a fost numit în conducerea Cominternului. După eșecul grevei din 27 martie 1921 a minerilor din centrul Germaniei, Lenin l-a acuzat de iresponsabilitate politică. Acuzat de legături cu troțkismul, Béla Kun împreună cu soția, fiica și ginerele au fost arestați în mai 1937 și trimiși în gulag. În 1989, guvernul sovietic a anunțat căBéla Kun a fost executat în gulag la 29 august 1938. Reabilitat politic în Ungaria după înăbușirea revoluției anticomuniste și antisovietice din octombrie 1956.
 
 
 
 
16/29 Martie 1919, Reportaj apărut în ziarul Times, intitulat Opera unei regine, prilejuit de audiența acordată de regina Maria.
 
      Marele ziar englez Times a publicat sub titlul Opera unei Regine, o scrisoare din partea corespondentului său special din Paris, căruia buna noastră Suverană i-a acordat o audienţă. Iată cum se exprimă ziaristul englez:
       Populaţia pariziană poartă un viu interes vizitei Reginei României. Deşi Suverana petrece aici de mai multe zile, lumea se îngrămădeşte întotdeauna pândind ocazia s’o vadă şi s’o aplaude de câte ori iese. Este o greşeală să se creadă că Parisul iubeşte o Regină numai pentru simplul motiv că ea poartă o coroană. Motivul că Parizienii admiră o femeie desăvârşită şi că admiraţia lor creşte când această femeie este frumoasă şi că pe lângă aceasta ea este Regina unei brave şi nenorocite [nefericite] ţări aliate. Ieri, înaintea dejunului dat în onoarea sa la Palatul Elisée, preşedintele Poincaré a avut, cu privire la Regina României, una din acele atenţiuni delicate care caracterizează pe adevăraţii oameni de stat. El a invitat pe Suverană să treacă împreună în revistă garda de onoare comandată pentru ca s’o primească şi să-i dea onorurile. Pentru prima oară s’a întâmplat ca o femeie să treacă în revistă o companie de soldaţi francezi.
        Îndată după dejun, Regina a binevoit să-mi acorde o lungă audienţă. Ea m’a primit în Hotelul Ritz, în salonul plin de o mulţime de flori aduse din toate circumscripţiile Parisului şi în primul loc de către frumoasa şi leala colonie română din Capitala Franţei.
       - Vedeţi aceste flori, îmi zise Maiestatea Sa, arătându-mi-le cu un gest circular. Este un adevărat potop. Însă când nu le-ai văzut de aşa de mult timp şi când ai sufletul absorbit de lucruri mult mai puţin frumoase, această revenire în lumea florilor pare un precursor al păcii şi o fericită prezicere a viitorului.
       Noi am trecut grele momente în România, însă poporul nostru a fost splendid. D-voastră aţi auzit cum s’au bătut Românii. Dar nu puteţi şti cât au suferit, suportând cele mai mari lipsuri şi fiind ferm convinşi că dacă ei îşi vor şti păstra curajul şi nu vor dispera, nici Germani, nici Bulgari, nici Turci, nici Maghiari, nici Bolşevişti, nu vor fi biruitori asupra Aliaţilor, nici nu vor putea împiedica unitatea noastră naţională.
     - În România, întrebai eu, devastaţiile au fost mari? Stricat’au Germanii castelul Peleş, în care Regele Carol şi Regina Carmen Sylva[1] aveau obiceiul să petreacă lunile de vară, şi Pelişorul, în care Maiestatea Voastră rezidaţi când eraţi Principesă de Coroană?
     - Unele părţi din ţară, răspunse Suverana, au suferit mari stricăciuni, însă Peleşul şi Pelişorul sunt încă în picioare. Aţi cunoscut pe Regele Carol şi pe bătrâna Regină, şi cunoaşteţi pe soţul meu. Ca femeie tânără recunosc că am avut oarecare greutate ca să mă acomodez cu Regele Carol. Eu nu pricepusem ideile sale asupra desvoltării ţării. Mai târziu am cunoscut scopurile sale şi m’am interesat mult de opera sa. Am devenit colaboratoare şi aveam pentru el o mare admiraţie. Însă când  a isbucnit răsboiul, sentimentele şi vederile noastre s’au despărţit. Regele, - lucru destul de natural, - credea că Germania şi Austro-Ungaria trebuie să stăpânească totul. Cât despre Regina Carmen Sylva, pentru ea era un articol de credinţă că Germania era destinată să fie über alles in der Welt[2]Cât despre mine, inima mea a fost dela început cu Aliaţii, întocmai după cum aceea a poporului nostru era cu ei. Nu ştiu eu pentru ce am împărtăşit întotdeauna sentimentele poporului nostru; şi dacă am câştigat oarecare popularitate, sau dacă am fost în stare să fac Românilor oarecari servicii, eu n’am nici un merit: aceasta a fost mentru mine rezultatul unui sentiment spontan de solidaritate şi iubire faţă de ei.
        - Maiestatea Voastră, observai eu, confirmă teoria unui filosof francezo-american, care avea obiceiul a afirma că acei cari fac binele din iubirea binelui n’au niciun merit special. Numai aceia sunt merituoşi cari fac binele iubind răul![3]
       - Da, probabil acesta e adevărul, răspunse Regina. Poate şi răsboiul a deşteptat în vinele mele bătrânul sânge răsboinic, făcându-mă să mă gândesc: Acum este momentul de a fi femeie!: Timpurile au fost mai uşoare după prima bătălie de la Marna[4]. Regele Carol şi Regina Carmen Sylva înţeleseseră în acelaşi timp că nu va mai fi o victorie germană sdrobitoare. Regele Carol a zis: Acesta nu va mai fi un 1870însă eu aş dori să văd sfârşitul. Această dorinţă nu trebuia [nu avea] să se realizeze.
     - Cu toate acestea, Doamnă, întrerupsei eu, Regele Carol de mult se temea de isbucnirea răsboiului. În septembrie 1911, când am văzut pentru ultima dată Peleşul, el mi-a zis terminând: Anglia are o frumoasă mică armată. Ea n’are armată de campanie, ea trebuie să aibă una. Pacea Europei poate să atârne de aceasta.
       - Este foarte adevărat, răspunse Regina. Regele Carol prevedea şi se temea de răsboiu, însă când el a venit, dânsul ar fi dorit ca România să-şi însuşească cauza germană. Acesta era un scump bătrân şi poate că a fost bine că n’a trăit să vadă sfârşitul.
          Maiestatea Sa s’a exprimat apoi asupra viitorului în aceşti termeni:
       Acum iată-ne în faţa unei întregi serii de noi probleme. E chestiunea agrară, asupra căreia n’am nevoie să insist. Ţăranii trebuie să aibă mai mult pământ şi greutatea este de a rezolva chestiunea aşa încât asigurând-le o împărţire dreaptă, producţiunea grâului să nu sufere mult. Avem multe mijloace pentru aceasta. Poporul nostru are o inteligenţă vie şi va fi acum în atingere permanentă cu fraţii săi de peste hotare. Problemul cel mai serios este aproape acela al educaţiunii sale. În aceasta Anglia ar trebui să ne ajute. Limba engleză trebuie să fie vorbită mai mult decât este astăzi. Sper că ţara voastră ne va trimite buni profesori, şi în special bune şi inteligente guvernante pentru copiii burgheziei şi ai claselor superioare. Poporul englez va înţelege el că aceste guvernante, dacă sunt instruite şi de bună condiţie, vor putea îndeplini o excelentă operă patriotică? Voi pleca cât de curând în Anglia, unde sper să stau două sau trei săptămâni. Sper că excit sentimentul de interes pe care poporul vostru îl poartă pentru al meu, căci cred că am dreptul să vorbesc pentru poporul meu, atât pentru Românii din vechiul regat, cât şi pentru cei din Ardeal, din Basarabia şi din celelalte ţări care sunt acum unite cu noi. D-voastră, Englezii, - eu vorbesc astfel, deşi eu sunt engleză din unele puncte de vedere, - d-voastră aveţi un mod de a privi popoarele continentale cu un fel de superioritate dispreţuitoare. D-voastră ar trebui să vă interesaţi serios de afacerile din Europa şi să vedeţi cât de mult interesele d-voastră proprii atârnă de aprecierea inteligentă a situaţiei celorlalte popoare, la desvoltarea cărora d-voastră puteţi coopera, şi care doresc cu ardoare ajutorul vostru.

(Vasile Bianu,Însemnări din Războiul României Mari, vol. 2, Cluj, 1926)

[1] Pseudonimul literar al Reginei Elisabeta.
[2] Vers din poezia cu trei strofe lui Hoffman von Fallersleben (1798 – 1874) Das Lied der Deutschen (26 august 1841) pe care autorul a compus-o pe melodia lui Josef Haydn (1732 - 1809) Gott erhalte Franz, den Kaiser(1797), devenită de la 11 august 1922 imnul naţional al Germaniei, numită pe atunci Republica de la Weimar. În vremea dictaturii hitleriste se cânta numai prima strofă, iar din 1952 a redevenit, cu toate cele trei strofe, imnul naţional al Republicii Federale Germania.
[3] Aluzie la prezentarea lui Mefisto din poemul Faust de Goethe: „Sunt o parte din acea forţă ce veşnic răul îl voieşte şi veşnic face numai bine.”
[4] Bătălie desfăşurată între 5 - 12 septembrie 1914 pe cursul râului Marna, de la nord de Paris până la Verdun, în care armatele franceze şi corpul expediţionar britanic au oprit înaintarea armatelor germane spre Paris.
 
 
 
 
14/ 27 martie 1919, Ziarul Îndreptarea despre deciziile  Congresului preoţilor de la Sibiu
 
De la corespondentul nostru particular
 
     Sibiu 25. Astăzi s-a terminat congresul general al preoţilor din Ardeal întrunit în oraşul nostru.
     Deciziunile luate de Congres sunt din cele mai importante şi se pot rezuma în următoarele puncte:
1. Raporturile dintre Biserică şi Stat
2. Educaţia Preoţimei
3. Înfiinţarea unei facultăţi de Teologie
4. Raporturile dintre Biserică şi Şcoală
5. Participarea preoţilor la viaţa politică fără înregimentare în partide.
6. Stabilirea salariilor preoţilor.

(Îndreptarea, anul II, nr. 70, Joi, 14 [27] martie 1919)
 
 
 
14 - 15 /27 - 28 Martie 1919, Însemnări ale lui N. Iorga despre unele evoluții din țară și străinătate.

        Radiogramele germane spun ca două corpuri de armată românești au intrat în Galiția Orientală, mergân spre Lemberg[1], darcă elementele revoluționare din Ucraina ar avea legături cu cele din Basarabia.
         Nistor[2] mă asigură că Văitoianu a adus vești bune de la Paris, că nimic îngrijorător nu s'a produs.

 


Ion Nistor
       La Statul-Major se știe că bolșevicii s'au oprit la Ulm.
      Conduc la expoziția Ligii [Culturale] pe de Flers[3], care pleacă în câteva zile la Paris. Ar vrea să organizeze acolo o expoziție a tinerei arte românești, pe care o prețuiește foarte mult. E îngrijorat de efectele reformei agrare: cutare ofițer francez care a luat pe o Românca și voiasă se așezea ici, la moșia ei, o pierde total.
 



Robert de Flers, 1921
 
      Ar fi venit și Saint-Aulaire[4], cu doamna, și generalul Iliescu.
     Și de Flers e indignat de câți Români vor se plece la Paris. Cei de jos mor de foame, cei de sus fug: Cui îi rămâne țara?, zic eu. Vor fi Francezi cari se vor întoarce.
       Atitudinea Germaniei față de Înțelegere devine tot mai obraznică.

(NicolaeIorga, Memorii, f.a. vol. 2, pp. 179 – 180)

[1] Știre falsă
[2] IoanNistor (1876 – 1962) istoric și militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizarea Adunării Naționale de la Cernăuți, care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat „Actul Unirii”. Profesor la Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității din Cernăuți, profesoru niversitar la București, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii AcademieiRomâne, fruntaș al Partidului Național Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al lucrărilor publice, al muncii și, în final, al cultelor și artelor.
[3] Robert de Flers (1872 -1927) dramaturg francez prolific şi de mare succes în epocă, academician, om politic, ataşat de presă al legaţiei Franţei în România în anii 1917 -1918, calitate în care a jucat un rol diplomatic important.
[4] Charles de Beaupoil, conte de Saint Aulaire (1866 -1954), diplomat francez, ministru plenipotenţiar în România (1916 -1920).

 
 
 
 
13/ 26 martie 1919, Însemnări ale episcopului Raymund Netzhammer despre Congresul preoților ortodocși de la Sibiu și problemele organizării religioase după Marea Unire din 1918

          Ziarul Patria publică o relatare detaliată despre congresul preoţilor ortodocşi de la Sibiu, care a avut caracterul unui congres general al preoţilor din România Mare. Organizarea bisericii naţionale ortodoxe a constituit tema principală a dezbaterilor. Preotul Ştefan Meteş[1], bine pregătit teologic vorbind, a dat citire unei lucrări în care respingea atât constituţia bisericească adoptată sub mitropolitul Şaguna, cât şi cea aflată în vigoare în vechea Românie şi a cerut adoptarea uneia noi, bazată strict pe organizarea după canoanele bisericeşti. Meteş a declarat, printre altele, că este necanonic ca episcopii titulari să fie membri ai Sfântului Sinod. Propunerile lui Meteş au fost respinse categoric de congresul preoţilor.

 
 
Ștefan Meteș
 
 
 
Palatul Mitropoliei din Sibiu

      După o altă relatare de ziar, la congres s-a discutat unirea românilor din Transilvania uniţi cu Roma [greco-catolici] cu ortodocşii, iar realizarea acestei uniri a fost trecută pe lista de revendicări.
        Ziarul Îndreptarea anunţă că imediat după Paşti episcopii din toate teritoriile locuite de Români se vor reuni la Cernăuţi sub preşedinţia mitropolitului Repta[2], pentru a pune bazele pe care se poate realiza reunirea tuturor bisericilor ortodoxe din ţară.


 
 
Vladimir de Repta
 
        Această conferinţă a episcopilor se va pronunţa asupra normelor după care se poate realiza desprinderea de jurisdicţia Sfântului Scaun de la Roma a Bisericii greco-catolice din Ardeal. Este a treia oară când într-un comunicat oficios se vorbeşte de această desprindere a celor uniţi cu Roma.

 (Raymund Netzhammer, Bischof im Rumänien, München, 1996, vol. II, pag. 888 )
 
 
 
 

[1] Ştefan Meteş (1887 – 1977) preot și istoric român de largă erudiţie, membru corespondent al Academiei Române (7 iunie 1919). Apropiat al lui Nicolae Iorga, se încadrează în Partidul Naţionalist Român deputat în Parlamentul ales în noiembrie 1919. Director al Arhivelor Transilvaniei (1922 - 1949). Subsecretar de Stat înguvernulcondus Nicolae Iorga (17 iunie 1931 - 12 mai 1932). A fost întemniţat de regimul comunist la Sighet (mai 1950 – mai 1955).
[2] Vladimir, Cavaler de Repta (1842 – 1926) mitropolit român, membru de onoare al Academiei Române. A fost deputat în Dieta Bucovinei și în Camera Imperială din Viena : exilat la Praga după recucerirea Bucovinei de către austrieci în 1915, s-a întors în noiembrie 1918, şi în Palatul Mitropolitan, subpreşedinţia sa, s-a proclamat unirea Bucovinei cu România. A fost senator de drept (reprezentant al Mitropoliei Bucovinei) în primul Parlament al României Mari (noiembrie 1919-1920). A fost membru sprijinitor al Societății Academice  Junimea și al Societății Meseriașilor Români din Cernăuți.
 
 
 
12/25 martie 1919, Regina Maria despre situația internațională și despre importanța invențiilor lui Gogu Constantinescu inventatorul român stabilit în Marea Britanie.

        25 martie este o zi ce mi-o amintesc ca aniversarea unei date din viața mea pe care o iubesc și care a însemnat și înseamnă mult în viața mea. Puțini vor înțelege, dar o scriu, deoarece sunt departe de țara mea și neliniștită, atât de neliniștită. știrile din Ungaria sunt proaste, de jur împrejur bolșevici. Colonelul Vyx[1], care a fost păcălit de unguri, a fost făcut prizonier. Pentru moment, acestea par să fie zvonuri și nu avem nici o confirmare de acasă, dar sunt neliniștită și aceasta îmi paralizează orice bucurie. Țara mea [în românește în text ] se află în adâncul inimii mele și această nouă teamă pentru ea mă face, într-adevăr elocventă când vorbesc pentru ea sau despre ea. Am primit în sfârșit o scrisoare lungă de la Nando dar nimic de la Barbu[2]. Am avut la micul dejun trei invitați: biata bătrână Fafka, Boyle și un canadian important; am luat un excelent mic dejun și am avut multe de vorbit. Boyle este ca de obicei, plin de tot ceea ce vrea să facă și ce ar trebui să se facă acolo ca să ne ajute, mergând până la a trimite o forță armată canadiană voluntară care să vină și să ajute la protecția frontierelor noastre. Canadianul pe care îl adusese cu el a jurat să ajute România cu toată puterea lui, el este unul din conducătorii lui, dar i-am uitat numele.
        La ora 10 am pornit cu May[3] și fiica mea, urmate de alții spre Winsdor[4]. În drum am vizitat unele mecanisme pe care un român numit Constantinescu[5] le-a inventat, care se bazează pe o știință cu totul nouă, pe un fapt necunoscut că lichidele sunt compresibile. Această invenție, de care guvernul englez se ocupă, se poate aplica la tot felul de mașini, cu enorme avantaje, pe care nu le voi explica. Nicky[6] o va face mai bine decât mine. Dar eu sunt foarte încântată că un român a făcut o invenție atât de importantă. Îndeosebi aviatori, marinari, automobiliști sunt extrem de interesați și prevăd mari avantaje pentru propriile lor îndeletniciri, simplificându-le mult prin îmbunătățiri nemaipomenite.
 
 
George (Gogu) Constantinesc
 

 
      A fost foarte frumos că May a venit cu mine acolo. Nu a înțeles nimic, mult mai puțin decât mine, dar a fost amabilă și a arătat ceea ce Mama obișnuia să numească un interes inteligent. 

 
 
Regina Mary cu fiica ei Prințesa Mary în timpul Primului Război Mondial.
 
       Apoi am plecat spre Windsor și am făcut o frumoasă plimbare vizitând întregul castel în detaliu. Este plin de comori neprețuite și mii de suveniruri, scumpa mea bunică[7] vizita des locul cu indieni și scoțieni. Era foarte frig, dar o zi însorită, încât minunatele picturi vechi și tapiseriile erau foarte frumos luminate…”
 
 
Castelul Windsor, parte care nu este deschisă publicului.
 

 (Maria Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere de Valentina Costache şi Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pag. 115 -116)

 
[1] Fernand Vyx, lt. colonel francez, șeful Misiunii Aliate de la Budapesta.
[2] Barbu Ştirbei (1872 – 1946) mare moşier, administrator al Domeniilor Coroanei Regale (din 1913) apropiat al familiei regale, considerat principalul sfătuitor al regelui Ferdinand. Va fi prim-ministru vreme de două săptămâni în iunie 1927. Negociator al României în tratativele purtate cu Aliaţii la Cairo în vara lui 1944. Membru al delegaţiei României care a semnat Convenţia de Armistiţiu de la Moscova, la 12 septembrie 1944.
[3] Regina Mary, născută Mary of Teck (1867 – 1953), la 6 iulie 1893 s-a căsătorit viitorul rege George al V-lea al Marii Britanii (1910 – 1936). Au avut șase copii; au fost părinții regelui George al VI-lea al Marii Britanii (1936 - 1952), bunicii paterni ai actualei regine Elisabeta a II-a.
[4] Castelul Windsor (engleză Windsor Castle) este cel mai mare și cel mai vechi castel locuit din lume. Împreună cu Palatul Buckingham și cu Palatul Holyrood din Edinburgh face parte din reședințele principale a monarhilor britanici din Casa de Windsor. Castelul este situat în centrul orașului Windsor din comitatul Berkshire, Anglia. Sub clădirea castelului curge Tamisa care face legătura pe apă cu Londra. Conform izvoarelor istorice castelul datează din timpul lui Wilhelm Cuceritorul. Construcția castelului, garnizoanei, fortăreței, închisorii și părții locuite fiind coordonată direct de unii monarhi englezi. În timpul războaielor purtate de Anglia, castelul fiind mai bine întărit și apărat, aceste măsuri strategice se pot observa și azi.
[5] George (Gogu) Constantinescu (n. 4/16 octombrie 1881 la Craiova – d. 11 decembrie 1965, la Coniston, Cumbria, Marea Britanie) a fost un inovator, inventator, om de știință și inginer român, stabilit în Marea Britanie din 1912. A pus baza teoriei sonicității care permite folosirea compresibilității lichidelor (sau fluidelor în general) pentru a transmite putere prin vibrații (oscilații), prin folosirea modelelor matematice existente în domeniul electricității. A aplicat teoria sonicității în dezvoltarea mai multor invenții: motorul sonic, pompa sonică, ciocanul sonic și altele. Printre alte realizări ale sale se mai numără și un dispozitiv de tragere printre palele elicei indiferent de turația acesteia și primul schimbător de viteze automat. A participat activ la construcția de avioane englezești, tip Bristol, înainte de Primul Război Mondial. A fost printre primii care a folosit betonul-armat în construcția clădirilor din România - printre clădirile construite de acesta: Cazinoul din Constanța, Castelul de apă de la Periș, podurile de peste râul Siret de la Adjud, Răcătău, Roman, Palatul Patriarhiei, Hotelul Athénée Palace, Marea Moschee din Constanța (Moscheea Carol I). Membru de onoarea al Academiei Române în 1965.
[6] Prințul Nicolae (1903 – 1978) fiul lui Ferdinand și al Mariei; la vremea aceea studia la celebrul colegiu britanic de la Eton.
[7] Regina Victoria a Marii Britanii (1837 – 1901)
.
 
 
 
 
  11/24 martie 1919,  Charles J. Vopicka despre ajutorarea României de către Statele Unite prin intermediul lui American Relief Administration și a Crucii Roșii Americane

 
      Guvernul României ni s-a plâns de faptul că autorităților militare internaționale au interzis exportul mărfurilor din Turcia spre România. Dacă acest lucru este adevărat vor rezulta mari dezastre pentru România, țară a cărei populație ducea lipsă în acea vreme, de absolut orice. Noi am solicitat ca o telegramă să le fie imediat trimisă acestor comisari, întrebând dacă informația era corectă deoarece doream să oferim satisfacție guvernului român, care considera respectiva acțiune drept una foarte gravă.
       America și Anglia au fost primele state care au răspuns tuturor solicitărilor de hrană. România mai avea numai pentru o săptămână provizii de grâu și de porumb și nu mai avea deloc pâine, când două vapoare încărcate cu mai bine de 5000 de tone de făină fiecare au sosit în portul Constanța [1]. după aceea proviziile au venit mai ales din America și au fost distribuite sub direcționarea căpitanului Green [2], operațiune realizată așa încât acesta a câștigat elogiile miniștrilor români, în special ale domnului Constantinescu [3], care avea în portofoliul său proviziile, hrana. Eu sunt sigur că românii îi vor fi veșnic recunoscători poporului american pentru acest ajutor oferit atunci când se aflau în cea mai mare mizerie.
      La vremea când acest apel a fost adresat Americii pentru ajutorarea României, i s-a cerut la început Comisiei Hoover pentru Hrană [Hoover Food Commission] să trimită cât mai multă hrană în România, cât de repede putea fi aceasta îmbarcată [4]. În același timp s-a făcut apel și către Crucea Roșie Americană [5]. Răspunsul ambelor organizații a fost prompt și generos.
      Colonelul Henry W. Anderson [6] era directorul Crucii Roșii Americane pentru toate statele balcanice, iar maiorul H.G. Wells a fost trimis direct în România pentru a prelua acțiunea de ajutorare în această țară. El a stabilit ramuri de de distribuire, aflate în sarcina membrilor Crucii Roșii Americane, și, prin planurile sale de sistematizare, toate zonele țării au avut parte de asistență și aprovizionare corespunzătoare. Crucea Roșie Americană a cheltuit câteva milioane de dolari [7] pentru ajutorarea României, iar beneficiile țării au fost incalculabile.
       Generalul William Nafew Haskell Jr. circa 1918

Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Șapte ani din viața unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere și note A. A. Căpușan, Institutul European, Iași, 2012, pag. 297 - 298:
 
 
[1] Știre anunțată de ziarul Îndreptarea la 3 ianuarie st. n. 1919.
[2] Joseph Coy Green (1887 – 1978), ofițer american în Crucea Roșie, cu misiuni de ajutorare îm Belgia, România și Caucaz, apoi profesor de istorie la Princeton University, unde l-a avut student pe viitorul diplomat George F. Kennan (1904 – 2005), din 1930 în Departamentul de Stat (Ministerul de Externe american), și-a încheiat cariera ca ambasador în Iordania (1952). Sursa: ferpar apărut în The Washington Post la 5 august 1978. Arhiva sa se află depusă la Hoover Institution Achive.
[3] Alexandru Constantinescu (1859 -1926), membru marcant al Partidului Național Liberal, în repetate rânduri ministru în guvernările liberale începând din 1916. La vremea respectivă era ministrul Industriei și Comerțului în guvernul condus de Ion I.C. Brătianu (29 noiembrie 1918 – 26 septembrie 1919).
[4] În martie 1919, pentru a organiza și extinde controlul activității organizației la suprafața întregii Românii, American Relief Administration (ARA) a trimis în România în locul maiorului Joseph C. Green, o întreagă misiune de 44 de persoane condusă de generalul William Nafew Haskell (1878 – 1952) care s-a achitat de misiunea primită extinzând activitatea și controlul organizației pe teritoriul întregii țări. Cooperând strâns cu autoritățile române, ARA a acordat o atenție deosebită regiunilor celor mai grav lovite de foamete din Dobrogea și Muntenia. Contribuția SUA la aprovizionarea României postbelice a fost mare în raport cu a celorlalte state. Valoarea totală a produselor livrate (grâu mai ales, dar și medicamente și îmbrăcăminte) s-a ridicat la 36.451.028 dolari pe credit din partea guvernului american, în afara altor 1.024.322 dolari plătiți cash de către guvernul român. Astfel s-a putu achiziționa din SUA de la agenția U.S. Grain Corporation o cantitate de 146.687 tone cereale și alte produse alimentare precum și 4.817 tone de medicamente și îmbrăcăminte. De asemenea ARA a efectuat o amplă acțiune în folosul copiilor români, pentru care a asigurat gratuit produse în valoare de 733.272 dolari din fonduri proprii, vezi Ion Stanciu, Aliaţi fără alianţă. România şi SUA 1914 -1920, Editura Albatros, Bucureşti, 1992, pp. 200-201; Mircea Răceanu, Cronologie comentată a relaţiilor româno-americane: de la începutul cunoaşterii reciproce până la prăbuşirea regimului comunist în România, 1989, Editura Silex, Bucureşti, 2005, pag. 91. (Nota editorului A. A. Căpuşan).
[5] După un an de întrerupere Crucea Roșie Americană și-a reluat activitatea în România, o misiune a acesteia sosind la Galați la 25 februarie 1919, la bordul vasului ”Împăratul Traian”. Misiunea număra 54 de persoane și aducea cu sine 600 tone de alimente, medicamente și îmbrăcăminte. Misiunea a desfășurat o susținută activitate sanitară, a distribuit alimente, medicamente și îmbrăcăminte, a organizat și sprijinit asistența pentru copii orfani, cheltuind din fondurile proprii 2.240.733 dolari. Suma a acoperit un program umanitar care a durat până în iunie 1930, deși Misiunea americană s-a retras din România în anul 1922. Cf. Ion Stanciu, op.cit., pp. 203 – 204; Mircea Răceanu, op. cit., pag. 90. (Nota editorului A. A. Căpuşan).
[6] Henry Watkins Anderson (1870-1954), avocat american, liderul partidului republican din Statul Virginia. Șeful misiunii americane a Crucii Roşii în România (ianuarie 1917 – martie 1918). A plecat din România şi a reuşit să treacă prin Rusia cu trenul într-o călătorie dramatică. A fost logodit cu o scriitoare americană celebră în epocă, Ellen Glasgow (1873 – 1945), dar care a rupt logodna cu el când a aflat că el şi Regina Maria îşi scriau zilnic şi îşi făceau cadouri.
[7] La vremea respectivă 1 dolar era echivalentul a 1,5 grame aur
 
 
 
 
10/23 martie 1919, Fragment din jurnalul întocmit de Michotte de Welle[1], ministru plenipotențiar al Belgiei la Belgrad în legătură cu mișcarea revoluționară din Ungaria.
 
       Legația Belgiei la Belgrad                                       
    Printr-o telegramă cu data de azi, înscrisă sub nr. 17, i-am făcut cunoscut ministrului Afacerilor Externe la Bruxelles[2] că o mișcare revoluționară a izbucnit la Budapesta.
    De la dispariția monarhiei, poziția președintelui republicii și a guvernului Ungariei era puțin stabilă. Agitația clasei muncitoare și uneltirile elementelor subversive erau o amenințare continuă pentru puterea nou instaurată. Dar o măsură a Aliaților a fost cea care a precipitat căderea lor.
      Ocuparea tuturor teritoriilor care au depins timp de secole de Coroana Sf. Ștefan – era o cauză de durere și o ofensă dureroasă pentru orgoliul unui popor care a păstrat întotdeauna de-a lungul istoriei, atitudinea și mentalitatea unui cuceritor. Împotriva oricărei aparențe, la Budapesta se amăgeau cu iluzia că o dată cu pacea va avea loc evacuarea mai mult sau mai puțin completă a pământului ancestral invadat. Mare a fost indignarea patrioților exaltați atunci când li s-a anunțat, în numele Conferinței de la Paris, că trupele ungare trebuiau să se retragă de pe pozițiile pe care le mai dețin în Transilvania, din fața armatei române, în scopul de a permite acesteia de a avansa pentru a-și rectifica frontiera, pregătind între cei doi adversari o zonă neutră destinată a fi ocupată de unități franceze.
      La știrea acestei injoncțiuni, contele Mihály Károlyi și guvernul său au declarat că mai degrabă își dau demisia din funcțiile lor decât să sufere o asemenea umilință. Această renunțare la putere a provocat în capitală o mișcare populară care a suscitat imediat crearea unor soviete de muncitori și de soldați după moda rusească.
     Postul francez de telegrafie fără fir a interceptat o telegramă prin care organele revoluționare se grăbeau să-l informeze pe Lenin de succesul repurtat prin lovitura lor și salutau în el pe șeful comunismului internațional.
     În nopțile de 21 și 22 ale acestei luni s-a realizat răsturnarea. Imediat, liniile telegrafice ce leagă Budapesta de Petrograd au fost tăiate. Nu se dețin deci decât informații incomplete asupra evenimentelor. Totuși, s-a aflat cu oarecare certitudine că misiunile militare aliate au fost închise. Se mai spune că o proclamație lansată de către sovietele din capitală declară război Aliaților în general, după, unii, iar după alții, doar românilor, sârbilor și cehoslovacilor.
     Statul Major francez apreciază că armata ungară numără în acest moment, 60.000 de mii de oameni. Vechea armată a fost desființată; una nouă este în formare, având ca bază de recrutare voluntariatul. Ofițerii trebuie să fie numiți prin alegeri. Se poate imagina ce disciplină, cu un asemenea sistem, trebuie să domnească în trupă. De asemenea, această forță armată este considerată de către autoritățile militare competente ca incapabilă să întreprindă o ofensivă, în ciuda valorii individuale recunoscute a soldatului ungur.
     Dacă aplicarea unei simple măsuri provizorii de precauție, indicată de Puteri în scopul de a evita conflictele, dă loc unei asemenea răscoale armate, din partea unui dușman redus la neputință, la ce se va putea aștepta când va fi vorba a impune Germaniei condițiile draconice care doar ele ne pot procura garanțiile unei păci durabile?
     M. Michotte de Welle”

 (Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 563, pp. 271 -272)

[1] Maurice-Benjamin Michotte de Welle (1856 – 1938) diplomat belgian, ministru plenipotențiar la Berna (1905 – 1907), la Belgrad (din 18 septembrie 1907, cf. Almanach de Gotha, 1914 pag. 1147 și 1919, pag. 926) și la Praga (31 decembrie 1919 - 20 august 1920).
[2] Paul Hymans (1865 – 1941), om politic liberal belgian și diplomat, ministru de Externe (1918 – 1920 și 1927 – 1935, calitate în care a semnat pentru Belgia pactul Briand-Kellog), președinte al Ligii Națiunilor (1920 – 1921 și 1932- 1933)
.

 
 
 
 
22 martie 1919, Belgrad, Notă a comandantului armatei  aliate din Ungaria către generalul comandant al Armatei Dunării, prin care îl informează de situația din Ungaria
 
                  Generalul comandant al armatei din Ungaria
                  către generalul comandant al Armatei Dunării
Belgrad, 22 martie orele 1.45
 
        Telegramă 610-3
     1. Ultimele informații primite (între orele 21 și 24), atât de la Budapesta cât și de la Arad, fac cunoscut că:
        a) Noul guvern nu a fost încă constituit la Budapesta. Se vorbește de un guvern comunist avându-l în frunte pe Bela Kun[1] (conducătorul partidului comunist).

 
 
Béla Kun
 
       b) În prezent a început insurecția. Se aud focuri de armă în stradă. Automobilele Misiunii au fost ridicate. Postul său de T.S.F. [transmisiuni fără fir] a fost ocupat și oamenii care îl păzeau au fost dezarmați de către comuniști.
      O gardă de poliție formată din 30 de oameni ce a fost făgăduită de către guvernul demisionar a fost arestată de manifestanți și nu a putut ajunge la sediul Misiunii.
      c) Ministrul Böhm [2] a declarat totuși că Misiunea va fi protejată de către guvern. Rămâne de văzut dacă va fi ascultat.
 
 
Vilmos Böhm
       d) Greva generală cu întreruperea tuturor comunicațiilor va fi declarată în data de 22 în Ungaria și întreg Banatul. Comuniștii speră că mișcarea se va propaga în Transilvania și chiar în România.
        2. Față de această situație au fost luate următoarele măsuri:
Două monitoare staționate la Baia sunt în drum spre Budapesta. Ele vor ajunge acolo pe data de 22, la orele 10 și vor intra imediat în legătură cu Misiunea.
      Alte două monitoare vor pleca din Belgrad pe data de 22 seara. Ultimele două monitoare vor părăsi Belgradul în 22 (sic!) seara. Ele au ordin să evite orice conflict și să nu acționeze decât dacă este necesar.
       Comanda trupelor aliate din zona neutră în măsură să acționeze pe linia de demarcație de la Zam la Seghedin inclusiv a fost dată generalului Pruneau (p.c.a. Timișoara); el va avea sub ordinele sale doi comandanți de sectoare: generalul de Gondrecourt p.c. (punct de comandă) Arad sectorul de la Zam la Nădlac inclusiv, colonelul Betrix p.c. Seghedin de la Nădlac exclusiv până la Seghedin inclusiv. Generalul Pruneau de asemenea a dat ordin să se evite orice conflict.
      3. Generalul Faret (p.c. Lugoj) Comandamentul Banatului ocupat de către trupele franceze a luat măsuri pentru a asigura, în caz de distrugere a telefoanelor, legăturile prin T.S.F și prin camionete între Belgrad, Timișoara, Seghedin și Arad.
       Armata Dunării, armata sârbă și Misiunea din Praga au fost puse în curent cu această situație.

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 560, pp. 266 -267 )

[1] Bela Kun, nume la naștere Bela Cohen (1886 – 1938) a fost un politician maghiar comunist de origine evreiască din partea tatălui, care a condus în anul 1919 revoluția bolșevică din Ungaria. A fost de profesie jurist, însă a activat și ca ziarist. La 4 noiembrie 1918, Kun a creat Partidul Comunist Maghiar și a devenit președintele comitetului central. Mișcarea comunistă care era îndreptată împotriva primului ministru Mihály Károlyi și a partidului Social Democrat din care înainte de război făcuse parte;  a dus o propagandă agresivă, toți cei care erau împotriva lui fiind torturați sau împușcați, iar ziariștii cenzurați, finanțat fiind de Partidul Comunist (bolșevic) din Rusia Sovietică. Guvernul de orientare bolşevică instaurat la 21 martie era condus de Sándor Garbai, dar rolul conducător îl avea ministrul de Externe, Béla Kun. Guvernul bolșevic avea să dureze 133 de zile până la 4 august 1919, data la care atrupele române au ocupat Budapesta. Bela Kun și oameni săi fugiseră încă de la 2 august în Austria, la Viena. Au fost arestați și ținuți într-un lagăr până în iulie 1920 când a făcut obiectul unui schimb de prizonieri între Austria și Rusia permițând refugierea unui număr de 415 comuniști. La Moscova a intrat în rândurile Partidului Comunist (bolșevic) din Rusia Sovietică, a primit cetățenia sovietică și a fost numit în conducerea Cominternului. După eșecul grevei din 27 martie 1921 a minerilor din centrul Germaniei, Lenin l-a acuzat de iresponsabilitate politică. Acuzat de legături cu troțkismul, Béla Kun împreună cu soția, fiica și ginerele au fost arestați în mai 1937 și trimiși în gulag. În 1989, guvernul sovietic a anunțat că Béla Kun a fost executat în gulag la 29 august 1938. Reabilitat politic în Ungaria după înăbușirea revoluției anticomuniste și antisovietice din octombrie 1956.
[2] Wilhelm (Vilmos) Böhm (1880 -1949), tehnician şi om politic ungar, membru marcant al Partidului Social-Democrat Ungar, lider în sindicatul metalurgiştilor. După revoluţia de la 31 octombrie a făcut parte din guvernul Karolyi ca ministru de Război până la proclamarea Republicii Sovietice Ungare condusă de Bela Kun (21 martie 1919). A susţinut ideea că numai o alianţă cu comuniştii mai poate salva cuceririle revoluţiei de la 31 octombrie. În aprilie 1919 a fost numit comandant al Armatei Roşii Ungare până la 1 august 1919. Ulterior ambasador al Ungariei la Viena, unde a obţinut ca acei comunişti ungari care au reuşit să fugă din ţara lor să primească azil politic în Ungaria. După lovitura de stat de la 12 februarie 1934 a fugit în Cehoslovacia şi de acolo în 1938 în Suedia. La sfârşitul lui 1945 s-a întors în Ungaria, unde a militat pentru o colaborare între social-democraţi şi comunişti; ambasador la Stockholm (1946 -1947) unde apoi a fost emigrant până la moarte.


 
 
 
21 martie 1919, București, Ordin al Marelui Cartier General român către Comandamentul Trupelor române din Transilvania, prin care dispune măsuri pentru a preveni un atac al trupelor maghiare:
 
București, 21 martie 1919
      Telegramă
       Nr. 3062
Marele Cartier General
către Comandamentul Trupelor din Transilvania
 
      1. Comandamentul francez este informat că trupele ungare au primit ordin să atace pe tot frontul român. Atacul trebuie să înceapă în seara de 23 martie st. n.
      2. Întrucât guvernul ungar refuză să execute hotărârile luate de Aliați, este posibil ca informațiile să corespundă realității. Ca atare, va trebui să fiți în măsură să evitați o surpriză și să faceți față oricărei eventualități.
    3. Trupele noastre trebuie să evite orice provocare, dar dacă suntem atacați de către trupele regulate ale inamicului, trebuie să continuați lupta până la distrugerea lor complectă.
     4. Operația va trebui coordonată cu cea a trupelor franceze, care sunt în curs de concentrare în zona Arad-Lugoj. După toate probabilitățile, aceste trupe vor interveni în lupta împotriva ungurilor. Pentru ca să fie posibilă coordonarea acțiunii, este necesar a avea ofițeri de legătură atașați pe lângă Comandamentul trupelor franceze din Banat.
     5. Dată fiind situația creată de atitudinea guvernului ungar, transportul Diviziei întâi de vânători pe frontul de est se amână până la clarificarea situației din Transilvania. Ca urmare, în caz de operații, puteți dispune de această divizie.
     6. Situația ne va obliga să transportăm rapid cât mai multe forțe posibile pe frontul de est. Drept urmare, comunicația pe calea ferată trebuie să fie asigurată în orice moment. În acest scop trebuie să se ia măsuri riguroase pentru asigurarea pazei tuturor podurilor de cale ferată și îndeosebi a marilor lucrări de artă.

     Șeful Statului Major General
     General Prezan

 (Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 559, pp. 264 -265)
 
 
 
21 martie 1919, Notă de răspuns a președintelui provizoriu al Republicii Ungare, Mihály Károlyi, adresată șeful Misiunii Militare Aliate la Budapesta, prin care informează că guvernul ungar nu este în măsură să ia cunoștință despre decizia Conferinței de Pace privitoare la zona neutră și să asigure executarea ei și în consecință se vede obligat să-și dea demisia.
 
 
 
Mihály Károlyi
 
           ”Mihály Károlyi[1], președinte provizoriu al Republicii Ungare
            Către
            Lt. Colonelul Fernand Vyx, șeful Misiunii Militare Aliate
            Budapesta, 21 martie 1919
            Domnule Lt. Colonel,

 

 
Fernand Vix, seful Misiunii militare a Antantei in Budapesta
 

       În numele d-lui general de Lobit[2] ați binevoit să-mi prezentați o notă având drept scop să se comunice guvernului ungar decizia luată asupra unei zone neutre de către Conferința de Pace din 26 februarie 1919.
     În numele guvernului Republicii Ungare, am onoarea a vă face cunoscut că guvernul nu este în măsură de a putea lua la cunoștință de decizia Conferinței de Pace și de a asigura executarea ei.
Această decizie se află în deplină contradicție cu Convenția militară de armistițiu din 13 noiembrie 1918 și, nerespectând deloc interesele țării, ea i-ar putea împiedica dezvoltarea și tulbura pacea. Guvernul ungar, neputând să poarte responsabilitatea pentru executarea acestei decizii, deoarece nu a fost invitat la Conferința de Pace și nu a putut să-și dea concursul la luarea deciziei, se vede obligat ca astăzi să-și dea demisia.
    Aducându-vă la cunoștință cele de mai sus, am onoarea să vă rog, d-le locotenent-colonel, să binevoiți să luați măsurile necesare pentru ca Conferința de Pace – în termenul cel mai scurt – să poată fi în măsură să cunoască decizia guvernului ungar.
Vă rog să primiți, d-le locotenent-colonel, asigurarea deosebitei mele considerațiuni.”

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 558, pp. 263)
 
[1] Mihály Károlyi (1875 – 1955) prim-ministru al Ungariei (31 octombrie 1918 – 11 ianuarie 1919). De la 11 ianuarie 1919 Mihály Károlyi şi-a asumat funcţia de preşedinte provizoriu al Ungariei, iar guvernul a fost condus de Denes Berinkey (11 ianuarie – 21 martie 1919). În iulie 1919 a emigrat în Franța apoi în Marea Britanie. În 1946 s-a întors în Ungaria și a primit funcția de ambasador al țării la Paris (1947 – 1949). A demisionat în octombrie 1949 în semn de protest pentru modul în care a fost judecat și executat liderul comunist Laszlo Rajk. A rămas în Franța unde a și murit.
[2] Paul de Lobit (1860 – 1938) general francez (din 1914), comandant al Corpului 17 de armată, apoi al armatei Aliate din Ungaria (martie – august 1919) și apoi al armatei de Dunăre (septembrie 1919 – ianuarie 1920) cf. An Historian in Peace and War. The Diaries of Harold Temperley (1879 – 1939), editetd by T.G. Otte, University of Birmingham, 2013, nota 254.

 
 
 
 
 
20 martie 1919, Notă a generalului Henri Mathias Berthelot către generalul  Constantin Prezan, șeful Marelui Cartier General Român, prin care îi comunică decizia Conferinţei de Pace referitoare la crearea unei zone neutre între români şi unguri.
 
        Misiunea Militară Franceză
        Comandamentul Trupelor din România şi din Rusia meridională
        Statul major, Biroul 3
        Nr. 538/3

 
Generalul Berthelot către dl general Prezan
Şeful Statului Major General al armatelor române, Bucureşti
 
       Ca urmare a scrisorii mele nr. 487/3 din 7 martie, am onoarea să vă fac cunoscut cele ce urmează:
      Generalul comandant al armatei din Ungaria[1] a prezentat pe data de 20 martie contelui Károly o scrisoare prin care îl înştiinţează despre deciziile Congresului de Pace referitoare la crearea unei zone neutre, retragerea trupelor ungare la limita de est a acestei zone şi înaintearea românească pe limita de est.
     Se vor acorda ungurilor 10 zile de la data de 23 martie pentru a se retrage pe noua lor linie. Atunci când se va realiza această evacuare, vă voi înştiinţa şi va putea începe înaintarea românească.
     Această înaintare nu va trebui întreprinsă în niciun caz înainte de a vă trimite această înştiinţare.
   Trebuie procedat în consecinţă în problema diverselor materiale (material de război, material pentru căile ferate şi pentru etape şi material al statului) lăsate pe loc de către unguri.
   1. Materialul de război nu este captură de război şi aparţine ungurilor, care pot să-l ridice. Materialul de această natură pe care îl vor lăsa pe loc va trebui să fie inventariat şi păstrat pe măsura înaintării româneşti.
   2. Pentru alte materiale, ungurii au ordin de a le lăsa pe loc. ele vor trebui de asemenea să fie inventariate şi păzite pe măsura înaintării româneşti.
    Generalul şef a prescris întrunirea unei comisii franco-ungaro-române sub preşedinţia generalului Gondrecourt[2] pentru a decide soarta acestui material. Această comisie va cuprinde 10 ofiţeri francezi, 10 ofiţeri români şi 10 ofiţeri unguri. Aceşti ofiţeri se vor întâlni mai întâi la Arad, la data pe care o să v-o fac cunoscută, şi apoi la Oradea, unde ea îşi va avea reşedinţa.
    Din cei 10 ofiţeri francezi care trebuie să facă parte din această comisie, voi desemna 5 din armata Dunării. Vă rog să binevoiţi a desemna din partea dv. pe cei 10 ofiţeri români. Aceşti 15 ofiţeri trebuie să fie gata de plecare imediat la Arad.
    După ce vor primi la Arad instrucţiunile generalului Gondrecourt, o grupă compusă dintr-un ofiţer francez şi un ofiţer român se va duce pe lângă fiecare comandament român interesat de modul în care va putea în timpul înaintării româneşti să se ocupe de inventarierea şi păstrarea materialului lăsat de unguri, aşa cum s-a spus mai sus.
     Toţi aceşti ofiţeri se vor înapoia la Oradea la data pe care o va indica generalul Gondrecourt.
   Vă voi rămâne recunoscător dacă aţi vrea să-mi aduceţi la cunoştinţă, pe cât posibil, măsurile pregătitoare pe care le veţi lua pentru a excuta înaintarea dv. atunci când va sosi momentul, astfel încât să pot, în timp util, să informez generalul comandant al armatei Ungariei şi să mă pun de acord cu el asupra executării deplasărilor de trupe proiectate.
      Berthelot

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 557, pp. 261 – 262)
 

[1] Generalul Franchet d’Esperey (1856 – 1942) general francez, comandant al corpului expediţionar de la Salonic (Armatei de Orient) din iunie 1918,  
[2] Henri, conte de Gondrecourt (1867 – 1956) general de divizie francez.  

 
 
 
 
 
16 martie 1919, Paris,  Telegramă a lordului Derby[1], ambasadorul Marii Britanii la Paris, adresată lordului Curzon of Kedleston[2], secretar de Stat la Foreign Office, cu privire la condiţiile în care România ar putea fi ajutată de Aliaţi pentru a face faţă unor eventuale agresiuni din afară.

 
Nr. 531
Telegramă de la Lordul Derby către Lordul Curzon
 
            Textul următor este identic cu telegrama de la Bucureşti :
          „ A trebuit să atragem cu insistenţă atenţia guvernelor noastre asupra situaţiei extrem de grave în care se găseşte astăzi România. În mai multe rânduri în telegramele noastre identice se indică toate motivele pentru care ne putem teme de pericol. În ultimele zile aceste motive s-au întărit şi precizat. Preşedintele Consiliului[3] ne-a reunit ieri în scopul de a-şi expune neliniştea”.
Mihail Pherekyde
      Informaţiile noastre confirmă toate aceste puncte bine fondate pentru temeri. La nord, bolşevismul se afirmă, se întăreşte şi se organizează. O adevărată armată încadrată de numeroşi ofiţeri ruşi şi germani se pregăteşte de luptă ; vine vremea când ea va putea să acţioneze şi pare să se pregătească. Pe frontiera din vest situaţia nu este mai puţin gravă, ungurii comit omoruri, conflicte, crime, atacă în fiecare zi cu unităţi regulate micile posturi româneşti.
           Trupele lor [ale ungurilor] se concentrează pe diferite puncte, se dau asigurări că vor refuza să se retragă până la noua linie care le-a fost indicată. Pentru  a face faţă acestei împrejurări foarte serioase şi care obligă România, ea fiind singura ţară aflată în această situaţie, de a fi încă în stare de război, nu se poate conta decât pe o armată cu efectivele diminuate, cu moralul slăbit, prost nutrită şi prost echipată. Cu toate acestea, există un interes major ca România să fie în stare să opună o rezistenţă puternică. A devenit, după cum am prevăzut, singura barieră contra mareei în creştere a bolşevismului; ea învinsă şi contaminată, s-ar termina cu ordinea şi pacea în Orient. Cauza pe care o apără în momentul de faţă această ţară nu este o cauză românească, ci o cauză europeană. Iată de ce pare totodată drept şi prudent de a i se da un ajutor energic şi rapid. Ceea ce se desprinde din întrevederea noastră cu Preşedintele de Consiliu, pentru a veni în ajutorul României, s-ar impune cu toată urgenţa :
        1. De a decide dacă vrem să întreprindem contra bolşevicilor o luptă de ofensivă sau de defensivă.
În primul caz, de a trimite în sudul Rusiei o armată suficientă pentru a asigura o ieşire fericită din această luptă, în al doilea caz de a stabili în jurul României şi Poloniei o barieră capabilă de a le proteja.
      2. De a forţa pe unguri să evacueze imediat teritoriile pe care le ocupă încă şi de a obţine noua linie de frontieră.
     3. De a furniza României îmbrăcămintea de care ea este cu totul lipsită (haine de lână, cămăşi şi încălţăminte) şi pe care le-am cerut deja pentru ea, pentru a treia oară.
    4. De a lua măsurile necesare pentru a asigura României un nou credit necesitat de situaţia sa politică actuală şi dat fiind că situaţia sa economică şi materială în viitorul său apropiat permite să i se acorde, fără niciun pericol.
     Nerealizând aceste patru măsuri, România ar fi într-o stare de inferioritate care i-ar putea fi fatală ei şi chiar nouă. Vom atrage din nou atenţia guvernelor noastre asupra gravităţii şi urgenţei acestei telegrame.
    Comunicată Delegaţiei de Pace.

 (Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 551, pag. 250 – 251)
 

[1] Edward Stanley 17th Earl of Derby (1865 – 1948) ofiţer, om politic şi diplomat britanic, secretar de Stat la Ministerul de Război (10 decembrie 1916 – 18 aprilie 1918), amabasador la Paris (1 mai 1918 – 30 noiembrie 1920).
[2] George Curzon 1st Marquess Curzon of Kedlestone (1859 – 1925) diplomat britanic, lider al Camerei Lorzilor, secretar de stat interimar la Foreign Office, (ianuarie – octombrie 1919), secretar de Stat la Foreign Office (23 octombrie 1919 – 22 ianuarie 1924). În decembrie 1919 a trasat frontiera dintre Polonia şi Rusia Sovietică numită „linia Curzon”.
[3] De fapt Preşedintele ad interim al Consiliului de Miniştri care a deținut această funcție între 29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919 și 5 iulie 1919, a fost Mihail Pherekyde (1842 – 1926), om politic și diplomat, membru marcant și fondator al Partidului Național Liberal, ministru la diferite resorturi în toate guvernările liberale începând din 1876.

 
 
 
 
 
 
15 martie 1919, Însemnări ale generalului Radu R. Rosetti despre evoluția situației din Ungaria și solicitarea de ajurtor pentru generalul Anton Ivanovici Denikin.
 
        Convorbirile purtate de generalul Radu R. Rosetti cu colonelul francez Trousson[1], în calitatea sa de mediator al Aliaţilor între cele două tabere opuse, români şi unguri, care a testat starea de spirit a ungurilor şi sârbilor în urma misiunilor de la Belgrad şi Budapesta şi cu generalul Răşcanu, despre oportunitatea unui ajutor militar oferit generalului rus Denikin[2].
       Colonelul Trousson[3], întors din misiunea sa în Ardeal, la Budapesta şi la Belgrad, vine să mă vadă şi spune: 1) Rău a interpretat generalul Berthelot telegrama de ieri din Belgrad în sensul că ungurii primesc să se retragă. E numai o telegramă prin care se spune că Franchet d’Espérey acceptă măsurile propuse de A.F.O. pentru a constrânge pe unguri. 2) A văzut pe Károlyi[4] (care, după părerea sa, nu e serios), pe Kratochwill, Böhn, Berinkey[5]; toţi i-au vorbit de intangibilitatea graniţelor Ungariei.Trousson spunându-le că Transilvania le va fi luată, au răspuns că vor rezista cu armele în mână. La care Trousson le-a spus că le va pune 400 000 oameni în spate. 3) Părerea lui este că guvernul maghiar se va supune somaţiei de a evacua Crişana, dar va cădea. Apoi se va pretinde că armata s-a bolşevizat şi va duce un război de guerilă. La Budapesta s-a încercat şi se va încerca din nou o lovitură de stat spre a pune pe arhiducele Iosif în capul guvernului.4) Sârbii nu vor să evacueze Timişoara. 5) Demonstraţia asupra Budapestei se va face cu două divizii franceze, monitoarele şi escadrila 508.
          Generalul Berthelot cere din nou, cu insistenţă, la Paris, echipament pentru armata noastră.
      Generalul I. Răşcanu, secretar general al Ministerului de Război, mă întreabă într-o scrisoare particulară dacă generalul Berthelot e de părere să dăm generalului Denikin arme şi muniţii din cele depozitate la noi de ruşi, când i-am dezarmat şi dacă cererea ce i-a făcut de Belloy[6] de a îngădui pavilionului rus pe Dunăre intră în vederile generalului. Expunând generalului ambele chestiuni, el spune că ar trebui să temporizăm, că socoteşte că prezenţa steagului rusesc pe Dunăre e inadmisibilă şi că doreşte a şti ce armament ne e necesar pentru înarmarea a 19 divizii (diviziile 1-15, diviziile 1 şi 2 vânători  şi cele două divizii transilvănene în curs de formaţie). Comunic lui Răşcanu acest răspuns.
 
(General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919), Ed. îngrijită, studiu introductive,note, Maria Georgescu, Editura Modelism, 1997, pp.329-330.)
 
 

[1] Eugéne Trousson, colonel francez, membru al comisiei de armistiţiu a Antantei, cu misiune de informare în Transilvania.
[2] Anton Ivanovici Denikin (16 decembrie 1872 – 8 august 1947) general rus a fost, în timpul primu­lui război mondial, comandantul trupelor ţariste  trimise  în anul 1916  în România, in spri­jinul trupelor româneşti  aflate în luptă cu trupele ger­mane, aus­tro-ungare şi bulgare.
El a fost unul dintre liderii Contra­revoluţiei ruse şi a condus tru­pele rămase fidele Casei Impe­riale Romanov, în  sângerosul război civil declansat  in Rusia odată  cu Revoluţia Bolşe­vică şi care s-a încheiat abia în anul 1922, când trupele ţariste, reunite în aşa-numita Armată Albă, s-au refugiat din Crimeea, la Constan­ti­nopol. El a reuşit să organizeze principala forţă care lupta împotriva Armatei Roşii, cu sprijinul discret al României si al Casei Regale a României.
 
[4] Mihály Károlyi de Nagykároly (4 martie 1975 – 19 martie 1955), conte de Carei. Ca lider politic a proclamat Prima Republică Ungară, pe care a condus-o ca prim-ministru între 31 martie 1918-19 ianuarie 1919 și ca președinte între 11 ianuarie 1919-21 martie 1919.
[5] Károlyi Kratochwill, Vilmos Böhm, Dénes Berinkey, membri ai guvernului maghiar Karolyi (11 ianuarie1918 – februarie 1919)
[6] Belloy, de, căpitan francez, ataşat naval .
 
 
 
 
 
 
 
 
 
12 martie 1919, Articol al ziarului britanic  Times consacrat vizitei Reginei Maria și situației României în războiul mondial
 
RENAȘTEREA ROMÂNIEI

       În persoana Reginei Maria a României care a venit printre noi astăzi, noi salutăm nu numai o nepoată a regelui Eduard al VII-lea, ci regina unui stat aliat care și-a făcut pe deplin datoria de femeie împărtășind necazurile și suferințele patriei ei adoptive. Dezertarea Rusiei bolșevice a expus România, după o luptă eroică dar disperată, răzbunării dure a Puterilor Centrale. Tratatul de la București și anexele sale rămân proverbiale în diplomație prin perfecțiunea și pătrunderea științifică prin care au stabilit măsurile de a stoarce de la România ultimul ban și ultima picătură de marfă ce putea să le ofere. N-a trecut încă anul de când dl von Kühlmann și contele Czernin au impus aceste capodopere de extorcare a regatului zdrobit și prădat, și contele Herling i-a dat Kaiserului osatisfacție îmbucurătoare, asigurându-l că această reglementare s-a realizat prin grația divină. Tratatele nu au avut timp să desăvârșească opera de ruinare. Au fost astfel întocmite încât să funcționeze în etape lente; dar cantitatea de spoliere practicată înainte de căderea asupritorilor, care a urmat după devastarea comisă de invazie, a făcut din România în momentul de față o țară sărăcită. Parțial devastarea s-a făcut din cauza noastră și cu ajutorul nostru. Spre a face bogatele sonde petrolifere inutilizabile în mâinile inamicului, pentru cât mai mult timp posibil, noi am ajutat pe români să distrugă instalațiile ca măsură militară. Noi am hotărât să reparăm paguba, și acum trimitem o comisie să evalueze mărimea pagubei. Acesta, cel puțin, este un semn concret al prieteniei noastre față de România și al interesului nostru pentru refacerea ei. Dar pierderea temporară a aprovizionării cu petrol nu este decât un singur articol din lunga listă a daunelor pe care acest război i le-a provocat României. Puterile Centrale au jefuit temeinic țara până când ele au fost alungate. Au luat tot ce și-au dorit. Recolta în Muntenia a fost slabă, dar germanii înșiși au spus că au stors 3.500.000 tone de grâu și l-au trimis peste frontieră. Armata de ocupație a trebuit să fie hrănită și întreținută, toate obiectele de îmbrăcăminte, mașinile, utilajele și stocul de alimente au fost exportate tot atât de sistematic ca și din Belgia. Apoi au avut unele mici rectificări de frontieră – contele Czernin a refuzat să le numească anexiuni – care au privat România de circa 5.600 kilometri pătrați din pământul ei. În total paguba a însemnat multe milioane.
       Din fericire, România este o țară binecuvântată cu mari resurse naturale. Bogățiile sale agricole sunt cu greu depășite în Europa. Corespondentul nostru special se îndoiește dacă, chiar după toate aceste pierderi, România nu posedă încă destule alimente spre a-și satisface nevoile populației, deși acest punct de vedere este negat de autorități și de guvernul român. Din nefericire, fie că România are suficient grâu, fie că nu, este cu totul sigur că ea nu are mijloacele să distribuie acele provizii pe care le are. Hunii[1] au avut grijă de aceasta. Ei au lăsat 84 de locomotive pentru întregul Regat[2]. De atunci ei și-au dat seama ce poate însemna lipsa de material feroviar. Corespondentul nostru declară că un lot de 100 de locomotive ar da mai mult ajutor țării decât orice  cantitate de alimente. România are multe probleme în perspectivă, dar prietenii ei au motiv să spere că le va rezolva cu succes. Regele și regina sunt populari – mai ales regina, al cărei eroism pe linia frontului și în spitalele cu bolnavi de tifos – a câștigat inima națiunii; chestiunea agrară care a amenințat uneori să devină cumplită se crede că a fost de fapt reglementată printr-o măsură satisfăcătoare atât pentru marii moșieri cât și pentru țărani; masa poporului este liniștită și va fi și mai liniștită după împărțirea pământului. Românii sunt tot atât de inteligenți pe cât sunt de viteji și nivelul de educație va crește prin includerea milioanelor de români din afara granițelor ce vor fi incluși acum în Regat. O puternică dovadă de adevărat bun simț al acestui popor este că nici măcar prezența prelungită a armatei rusești, profund contaminată de bolșevism, nu a reușit nicio clipă să-l inoculeze cu erezii antisociale. Calomniile ungare care îl învinuiesc de înclinații bolșevice sunt pur și simplu răutăți. Unde urmează să fie trasate hotarele, firește e o chestiune arzătoare. Dar românii au dat dovadă de moderația lor și de instinctul lor politic prin bunăvoința pe care o manifestă de a supune această problemă la libera hotărâre a Conferinței. Li se va face, neîndoielnic, dreptatea cuvenită după crâncenele lor suferințe, puterea lor eroică de rezistență și respectul manifestat față de deciziile Puterilor.


(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 548, pag. 246 – 247)
 
[1] Poreclă dată germanilor în Marea Britanie.
[2]  Spre comparație în 1882 existau 193 locomotive în parcul CFR, iar în 1916 se ajunsese la 932 de locomotive.
 
 
 
 
 
26 februarie/ 11 martie, Paris, Scrisoare a reginei Maria, fără destinatar, nedatată, destinarul presupus: Barbu Știrbei
 
      ”…nu prea proastă, [cu spirit] democratic și care arată încă suficient de bine ca să întrețină, într-o oarecare măsură, reputația mea de femeie frumoasă. Pot să stau de vorbă la fel de firesc și fără să se vadă vreo diferență cu un cerșetor sau cu un președinte. Uneori mă mai ia gura pe dinainte, dar cu un zâmbet corectez adesea un cuvânt spus cu prea multă lejeritate.
      Banatul este o chestiune de neclintit. Cu greu aș fi putut crede că vom primi tot ce dorim noi, dar Președintele[1] pe care l-am văzut astăzi, mi-a spus că le tigre, cum i se spune pe aici lui Clemenceau[2], vorbește cu totul altfel despre România de la întrevederea pe care am avut-o cu el[3] și pentru prima oară s-a văzut o schimbare evidentă în atitudinea sa când într-o discuție a venit vorba despre țara noastră. Primul rezultat direct este faptul că cincizeci de locomotive vor fi trimise imediat în România.
 
Raymond Poincaré
 
Georges Clemencea
 
 
       Am văzut toate naționalitățile și cei mai interesanți [importanți] oameni au cerut să mă vadă. Parisul este un adevărat turn Babel. Toată lumea [politică] este aici. Trebuie să las în seama altora relatarea succeselor pe care le-am repurtat în toate părțile – modestia mea trebuie să mă oprească undeva! Știu că nu scriu ceea ce se numește o scrisoare precisă de afaceri, dar îmi smulg din orele mele de somn de noapte ca să descriu toate acestea și după asemenea zile nimeni nu trebuie să se mire că nu mai sunt în stare să povestesc totul sistematic.
        Toată ziua de duminică[4] am petrecut-o vizitând orașele devastate și câmpurile de bătălie. Am mers 12 ore cu automobilul și seara am participat la un mare dineu la Antonescu[5] în care, cu toată oboseala, i-am făcut pe toți să râdă într-una. Brătianu care ședea în fața mea a fost absolut încântat de modul în care i-am îmbrobodit pe toți bătrânii politicieni! La sfârșitul dineului s-au servit căpșuni. M-am întors spre vecinul meu care era Deschanel[6] și i-am spus că atunci când cineva mănâncă prima căpșună din an poate să-și pui o dorință, și eu ca Regină a României, singurul lucru pe care mi-l pot dori este Banatul. Această glumă modestă a avut un success monstru și Mr. V[7] nu-și mai încăpea în piele de mândrie elogiind-o.

 
Paul Deschanel
 
Arthur Balfou
 
 
     Mi-au fost acordate onoruri de toate felurile și în această după- amiază mi s-a conferit cu toată solemnitatea Marea Cruce a Legiunii de Onoare. Pe urmă am mers să-l văd pe Poincaré la Palatul Elysée, unde am purtat cu el o lungă și plăcută discuție. Este mult mai timid decât majoritatea celorlalți oameni politici, dar en tête à tête am scos-o foarte bine la capăt cu el și a arătat mult interes și simpatie pentru țara noastră, a admis însă că este cu neputință să mulțumești pe toată lumea și asta îi provoca un sentiment îngrozitor; au încercat din răsputeri să fie cât se poate de corecți și față de România și față de Serbia și probabil că până la urmă niciuna din aceste țări nu va fi pe deplin mulțumită.
       Ieri am luat masa cu Balfour[8] ca să-l întâlnesc Lloyd George[9] pentru prima oară[10]. Este un fel de Thomas[11] rafinat, la fel de amuzant, ne-am simțit de minune, dar Balfour, deși extrem de curtenitor, era impregnat categoric un pic cam prea mult de propaganda lui Take[12]. Am simțit că voia să fie rezervat. Dineul a fost încântător și câtuși de puțin plicticos, am fost în stare să prezint multe dintre problemele noastre sans appuyer trop dessus, [fără să insist prea mult] dar i-am făcut să înțeleagă bine ce voiam să spun și ce doream. Lordul Derby[13], ambasadorul britanic de aici, estegemütlich [un om plăcut] și foarte prietenos.

 
David Lloyd George
 
The Earl of Dery

 
        Astăzi l-am avut la masă pe Lordul Hardinge[14] și el mi-a declarat că Anglia este plină de bune intenții față de noi și că francezii răspândesc zvonuri contrarii ca să aibă ei tot creditul.
 
Charles Hardinge

 

 
       Cu Clemenceau am vorbit despre le change [schimbul sau schimbarea?] și despre colonelul Vyx[15] și ambele lucruri au fost ascultate.
      Am văzut nenumărați americani care sunt foarte prietenoși și interesați de mine în mod deosebit, din toate părțile sunt solicitată să mă duc în America, vor să fiu eu prima regină care se duce acolo! Cred că trebuie să ne gândim foarte serios la ideea aceasta. Se pare că Brătianu este de acord. Toți spun că aș face absolut minuni pentru România numai dacă m-aș duce acolo. Mr. Davison[16], șeful Crucii Roșii, a fost deosebit de insistent în acest sens. Mi-a plăcut de el foartemult.

 
Henry Pomeroy Davison, Sr.

Toate felurile de ajutoare îmi sunt oferite din America. Bătrânul și dragul Anderson a venit după mine până aici – tandră și sentimentală întâlnire, ar fi putut fi un adorator chevaleresque dintr-un alt secol și ne-am întâlnit în ziua când se împlinea exact un an de la plecarea lui din Iași! Așa că îți poți închipui ce mai revoir [revedere] a fost. Ai fi zâmbit cu toată gura.
 
Henry Watkins Anderson (1870-1954)
 
      Prietenul nostru, Mills, a apărut și el în același moment, cu aceleași dorințe: ca să-mi exprim părerea ba despre una, ba despre alta, să trimit poporului american un mesaj despre una sau alta…”
(Arhivele Naționale, Fond Regina Maria, dosar V 5768, filele 1 – 4, fără destinatar, nedatat, traducere dr. Sorin Cristescu

 
 
[1] Este vorba de președintele Franței, Raymond Poincaré, cu care regina s-a văzut marți 26 februarie/11 martie 1919, la Palatul Elysée, pentru a-i mulțumi pentru conferirea Marii Cruci al Legiunii de Onoare remisă de către generalul Jean-Baptiste Pénelon (șeful de stat major al Președintelui Republicii) în după-amiaza acelei zile, vezi Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, p. 89, vezi mai jos. 
[2] Georges Clemenceau (1841 – 1929) celebru jurnalist şi om politic francez, anticlerical virulent, ministru de Interne (14 martie 1906 – 20 iulie 1909) şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri (25 octombrie 1906 - 20 iulie 1909, apoi 16 noiembrie 1917 – 18 ianuarie 1920) unul dintre artizanii Conferinţei de Pace de la Paris.
[3] Din 7 martie 1919, vezi Maria, Regina României, op. cit., pp. 78 – 79.
[4] Este vorba de ziua 24 februarie/9 martie 1919, vezi Maria, Regina României, op. cit., pp. 85 – 87.
[5] Victor Antonescu (1871 -1947), om politic liberal şi diplomat, ministru de Justiţie (4 ianuarie 1914 – 11 decembrie 1916) apoi de Finanţe (11 decembrie 1916 – 10 iulie 1917). A fost trimis la Paris ca ministru plenipotenţiar (10 octombrie 1917 – 25 martie 1918). După semnarea păcii de Bucureşti a rămas la Paris ca simplu particular. Şi-a reluat postul la finele lui 1918 şi îl va păstra până la 20 decembrie 1919. În epoca interbelică va fi de mai multe ori ministru plenipotenţiar (la Paris, ulterior la Geneva) apoi ministru de Justiţie (14 noiembrie 1933 – 1 februarie 1935), de Finanţe (1 februarie 1935 – 29 august 1936) şi îi va succeda lui Nicolae Titulescu în funcţia de ministru al Afacerilor Străine (29 august 1936 – 28 decembrie 1937).
[6] Paul Deschanel (1855 - 1922), om politic francez, la 23 mai 1912 a fost ales președinte al Camerei Deputaților, calitate în care a jucat un rol major pe durata Primului Război Mondial prin cuvântările și intervențiile sale. La 17 ianuarie 1920 va fi ales președinte al Republicii, învingându-l pe Georges Clemenceau în turul preliminar, dar va fi suspendat la 21 septembrie 1920 din funcție din motive de sănătate (un accident de tren). La 9 ianuarie 1921 a fost ales senator, funcție pe care o va păstra până la moarte.
[7] Poreclă folosită de Regina Maria pentru Victor Antonescu (1871 - 1947).
[8] Arthur James 1st Earl of Balfour (1848 - 1930), om de stat britanic și politician conservator prim-ministru al Marii Britanii (1902 – 1905). Ca ministru de Externe în guvernul condus de David Lloyd George, a emis așa-numita declarație Balfour la  2 noiembrie 1917 la cererea cabinetului: „Guvernul Majestății Sale privește favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin național pentru poporul evreu și își va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de înțeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina, sau drepturile și statutul politic obținut de evrei în alte țări.
[9] David Lloyd George (1863 – 1945) om politic galez și membru marcant al Partidului Liberal. A fost ultimul liberal care a îndeplinit funcția de prim-ministru al Marii Britanii (6 decembrie 1916 - 19 octombrie 1922).
[10] Vezi Maria, Regina României, op. cit., însemnările din ziua de luni, 10 martie 1919, pp. 87 - 88.
[11] Regina Maria se referă probabil la Albert Thomas.
[12] Take Ionescu (1858 - 1922) om politic român, lider al Partidului Conservator Democrat (din februarie 1908), ministru în guvernările conservatoare din anii premergători Marelui Război, vice prim-ministru al guvernului condus de Ion I.C. Brătianu (decembrie 1916 - ianuarie 1918) a plecat la Paris în martie 1918 cu un tren special pentru a susține interesele României, dar nu a ezitat să-l critice vehement pe Ion I.C. Brătianu.
[13] Edward Stanley 17th Earl of Derby (1865 - 1948) general britanic, om politic conservator, diplomat, celebru proprietar de cai de cursă. A fost de două ori ministru de Război (1916 - 1918 și 1922 -1924), ambasadorul Marii Britanii la Paris (aprilie 1918 – noiembrie 1920).
[14] Charles Hardinge 1st Baron Hardinge of Penshurst (1858 - 1944) vice-rege și guvernator general al Indiei (1910 - 1916), sub-secretar de Stat permanent la Foreign Office în guvernul condus de Lloyd George, îi va succeda lordului Derby ca ambasador la Paris din noiembrie 1922 până la pensionarea sa în 1922.
[15] Fernand Vyx (1876 - 1941), lt. colonel francez, reprezentant al puterilor Antanei la Budapesta (1918 - 1919), cunoscut prin atitudinea sa ostilă României.
[16] Henry Pomeroy Davison (1867 – 1922), bancher american și filantrop. La intrarea Statelor Unite în Primul Război Mondial, în aprilie 1917, a fost numit Președinte al Consiliului de Război al Crucii Roșii Americane. În această calitate a condus o campanile pentru susținerea financiară a Crucii roșii, primind rapid patru milioane de dolari (un dolar echivalând cu 1,5 grame aur) pentru cumpărarea de ambulanțe. Serviciile aduse de al au fost recompensate prin conferirea  decorației Distinguished Service Medal, fiind unul dintre puțini civili care au primit-o. după răyboi a militat pentru crearea unei organizații internaționale care să coordoneze munca diferitelor societăți naționale de Cruce Roșie. Pe baza recomandărilor sale s-a întemeiat la 15 mai 1919 Liga Societăților de Cruce Roșie din MArea Britanie, Franța, Japonia, Italia și Statele Unite.
[17] Henry Watkins Anderson (1870-1954), avocat american, liderul partidului republican din Statul Virginia. Șeful misiunii americane a Crucii Roşii în România (ianuarie 1917 – martie 1918). A plecat din România şi a reuşit să treacă prin Rusia cu trenul într-o călătorie dramatică. A fost logodit cu o scriitoare americană celebră în epocă, Ellen Glasgow (1873 – 1945), dar care a rupt logodna cu el când a aflat că el şi Regina Maria îşi scriau zilnic şi îşi făceau cadouri.
[18] Jurnalist american, reprezentant al organizației Associated Press.
[19] Maria Regina României, op. cit., pag. 90, scrie: “…am rămas trează în pat până aproape de 3, scriind lui Nando și lui Barbu…” ceea ce ne face să afirmăm că este vorba de o scrisoare adresată lui Barbu Știrbei.
 
 
 
7 martie 1919, Adresa a generalului Henri Mathias Berthelot către generalul Constantin Prezan, șeful Marelui stat major al Armatelor române, conținând informații referitoare la hotărârea Conferinței de pace de a se crea o zonă neutră între trupele române și ungare din Transilvania, care va fi ocupată de trupele franceze.

 
Misiunea militară Franceză       
Comandamentul trupelor din România și Rusia Meridională
 
Nr. 487/3                                                                 7 martie 1919
 
Generalul Berthelot către domnul general Prezan
Șeful Statului Major al Armatelor Române, București

        Am onoarea de a vă transmite informațiile de mai jos :
     Conferința de Pace în ședința sa din 26 februarie a decis, în scopul de a se evita orice conflict susceptibil de împiedica lucrările sale în curs, de a crea în Transilvania, între România și Ungaria, o zonă neutră, liberă de orice trupe românești sau ungare.
       Punctele importante ale acestei zone neutre vor fi ocupate de trupe franceze (în jur de 2 batalioane și 1 regiment de cavalerie), care vor avea misiunea de a asigura menținerea ordinii și liniștii în sus-zisa zonă, cu concursul, dacă este cazul, al unei comisii interaliate care să fie în mod special însărcinată cu diverse controale administrative, administrația teritorială rămânând supusă condițiilor fixate de armistițiu, fiind necesar ca numai art. 1 să fie modificat în acest fel.
       Zona neutră va fi stabilită în felul următor :
   1. Limita de est : Șoseaua mare de la Salonta Mare, calea ferată de la Salonta Mare la Oradea Mare. Localitățile menționate fiind excluse de ocupația militară română.
   Trupele române vor utiliza astfel aceste localități, la fel ca și calea ferată pentru aprovizionare și nevoi economice, sub controlul Aliaților.
      2. Limita de nord : Cursul râului Someș.
     3. Limita de vest : Linia plecând de la Tisa, în jur de 5 km nord-vest de Vasaros-Nameny, trecând apoi 5 km la vest de Debrețin, la 3 km vest de Devavanya, la vest de Gyoma ; la 5 km la vest de Oroshaza, la Hodmezovasarhely și Szegedin.
     4. Limita de sud : râulMureș.
      Aradul să fie ocupat de trupele aliate, fără trupe române și ungurești.
    Transmițându-mi această decizie generalul Franchet d’Esperey mi-a transmis să avertizez guvernul român și să specific că mișcare a trupelor române către vest nu ar putea avea loc fără autorizarea sa, pe care o va face cunoscută în timp util. Trupele ungurești vor trebui să înceapă retragerea la limita care le-a fost fixată mai sus (a se vedea nr. 3) și generalul Franchet d’Esperey dorește ca să nu existe niciun act de ostilitate în cursul executării măsurilor decise la Conferința de Pace.

 
 
Louis Franchet d'Esperey
 
       Generalul Franchet d’Esperey are intenția de a numi un ofițer general sau un ofițer superior pentru a rezolva pe loc, și în numele său, toate mișcările care vor exista în aplicarea acestei hotărâri.
General Berthelot

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 545, pag. 237 – 238)
 

 
 
 
Vineri 22 februarie/ 7 martie 1919, Paris,  O întâlnire istorică : Regina Maria - Georges Clemenceau
 
      ...Da, am devenit primul slujbaş al ţării mele, acesta-i adevărul şi aceasta mă absoarbe întru totul, îmi stăpâneşte toate gândurile, indiferent cât de mult sunt flatată şi onorată – pentru că, fără îndoială, aceasta este ceea ce mi se întâmplă mie acum, ei [francezii] pur şi simplu mă ridică în slăvi. Noroc că am 43 de ani, altfel mi-aş imagina că sunt irezistibilă – întrucât sunt acum în plin magnetismul meu natural care nu are foarte mult de a face cu vârsta mea. J’ai même encore, ceea ce Barbu[1] doreşte pentru mine, un succés de joli femme! [Am încă... un succes de femeie frumoasă] Care însemnă atât de mult pentru francezi, cât şi pentru alţii!

 
 
Ion I. C. Brătianu (1864 -1927)
 
 
Victor Antonescu (1871 - 1947)
 
 
 
Nicolae Mişu (1858 - 1924)
 
       Ei bine, după ce m-am luptat cu furnizorii mei, am fost luată în mână de Brătianu şi Mişu[2] ca să trecem în revistă toate probleme noastre naţionale, deoarece astăzi trebuie să-l întâlnesc pe marele Clemenceau, Le Tigre, cum îl numesc ei aici. Am ascultat cât am putut de atentă, dar Brătianu foloseşte fraze lungi şi câteodată greoaie, mai ales pentru cineva căruia îi plesneşte capul de încordare ca al meu astăzi. Cu toate acestea, am supt cât de multă înţelepciune am putut ca să-i spun bătrânului tigru ceea ce gândesc, dar în felul meu propriu, care, desigur, îl va plictisi pe bătrân mai puţin decât cel al lui Brătianu. Permanent în timp ce vorbeam, am fost întrerupţi cu noi întrebări, solicitări şi invitaţii şi tot mereu flori, flori, flori. Toate ziarele sunt pline de interviurile mele; Antonescu[3], care consideră într-un fel că mă are în grijă pentru că este ministru aici, e nebun de bucurie datorită felului în care ziarele vorbesc despre mine. N-am timp decât seara în pat să le citesc şi, desigur, acestea mă fac să zâmbesc pentru că eu sunt cea care am determinat să se scrie asemenea lucruri. Cele care mă amuză cel mai mult trebuie decupate şi lipite aici, aceasta va constitui un lucru amuzant şi interesant pentru mai târziu. Toată onoarea ce mi s-a acordat este adusă ţării mele, iată de ce sunt încântată să văd că Parisul îşi pierde puţin capul după mine. Am venit aici pentru ţara mea şi orice succes aş putea avea, el este pentru ţara mea.

 
 
Georges Clemenceau (1841 - 1929)
 
       Nu-mi pot aminti pe toţi pe care i-am văzut, dar la 11 ½ m-am dus la Clemenceau. Parisul era scăldat în lumina soarelui şi un vânt de primăvară plutea în aer. Symki[4] şi Antonescu m-au însoţit. Am fost primită cu onoruri militare, şi imnul naţional cântat frumos ca un adevărat imn. Bătrânul domn a coborât repede scările să mă întâmpine, ca şi cum ar fi fost un om tânăr. Ceea ce m-a frapat în mod ciudat a fost faptul că purta mănuşi. Am urcat împreună scările, urmaţi de mulţi ofiţeri, apoi am intrat numai noi în biroul său şi am avut o lungă convorbire. Întotdeauna mi-am imaginat că mi-ar plăcea să vorbesc cu Clemenceau şi am făcut-o. Nu este nimic bătrân în el, nici măcar o părticică din creierul lui nu este învechită sau rigidă. În el există acea naturaleţe caracteristică unui soldat, este însă un încăpăţânat. Are anumite motive de nemulţumire faţă de România, în care el perseverează şi în unele momente priveam unul la celălalt ca doi luptători. De regulă, îmi place aceasta, dar nu pot spune că el avea vreo intenţie de a se lăsa convins. M-a atacat „de front” în legătură cu încheierea păcii[5] şi când am încercat să-i explic motivele, m-a privit drept în ochi şi a zis: ne me racontez-pas tout cela, vous étiez pour la résistance, vous. [Nu-mi spuneţi mie acestea, dumneavoastră eraţi pentru rezistenţă] M-a pus în încurcătură, dar i-am mărturisit cu curaj că fiind femeie sunt adesea pătimaşă şi fiind atât de aproape nu aveam nici un recul [distanţă necesară] ca să văd lucrurile en entier [per ansamblu]. Din păcate nu pot repeta toată conversaţia noastră – nu am timp – dar mi-a făcut plăcere şi nu cred că el s-a plictisit, deoarece atunci când m-am ridicat pe jumătate să spun că socoteam că i-am răpit timpul, el  a protestat şi a spus că nu se grăbea deloc. Dacă am ajuns la bătrâna lui inimă pătimaşă cu problemele ţării mele nu ştiu, dar că am oferit o imagine frumoasă ţării mele prin surâsul meu, aceasta cred că am făcut-o, pentru că după aceea el i-a spus lui Antonescu:
       Oh! Une Reine comme celle-la il faut la recevoir avec honneur militaire, le Général Foch[6]en tête! [Ah! O regină ca aceasta trebuie primită cu onoruri militare, cu generalul Foch în frunte!]
Am plecat în sunetul Marseillaisei – soarele umplând aerul cu o pulbere aurie.

(Maria, Regina României, Însemnărizilnice, 1919, traducere Valentina CostacheşiSandaRacoviceanu, EdituraAlbatros, Bucureşti, 1996, pp. 77 – 79)

[1] Barbu Ştirbei (1872 – 1946) mare moşier, administrator al DomeniilorCoroanei Regale (din 1913) apropiat al familiei regale, considerat principalul sfătuitor al regelui Ferdinand. Va fi prim-ministru vreme de două săptămâni în iunie 1927. Negociator al României în tratativele purtate cu Aliaţii la Cairo în vara lui 1944. Membru al delegaţiei României care a semnat Convenţia de Armistiţiu de la Moscova, la 12 septembrie 1944.
[2] Nicolae Mişu (1858 -1924) diplomatşi om politic, cu funcţii diplomatice la Sofia (1899 -1908), Viena (1908 – 1911) Constantinopol (1911 -1912), Londra (decembrie 1912 – octombrie 1919), prim locţiitor al şefului delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris (1919), ministru al Afacerilor Străine (15 octombrie – 28 noiembrie 1919), după  care devine administartor al Domeniilor Coroanei (decembrie 1919 – mai 1920), ministru al Palatului din mai 1920 până la moarte.
[3] Victor Antonescu (1871 -1947), om politic liberal şi diplomat, ministru de Justiţie (4 ianuarie 1914 – 11 decembrie 1916) apoi de Finanţe (11 decembrie 1916 – 10 iulie 1917). A fost trimis la Paris ca ministru plenipotenţiar (10 octombrie 1917 – 25 martie 1918). După semnarea păcii de Bucureşti a rămas la Paris ca simplu particular. Şi-a reluat postul la finele lui 1918 şi îl va păstra până la 20 decembrie 1919. În epoca interbelică va fi de mai multe ori ministru plenipotenţiar (la Paris, ulterior la Geneva) apoi ministru de Justiţie (14 noiembrie 1933 – 1 februarie 1935), de Finanţe (1 februarie 1935 – 29 august 1936) şi îi va succeda lui Nicolae Titulescu în funcţia de ministru al Afacerilor Străine (29 august 1936 – 28 decembrie 1937).
[4] Simona Lahovari „Symki” (1881 - 1936), fiica lui Alexandru N. Lahovari (1841 - 1897), iar mama ei a fost Simka, născută Ghermani (1858 - 1915). Vreme de 30 de ani  „Symki” a fost doamnă de onoare a prințesei, ulterior reginei Maria, având multă influență asupra ei. Menționată în Almanach de Gotha, 1915, pag. 1065 și în anii următori.
[5] Este vorba de pacea de la Bucureşti încheiată de România cu Puterile Centrale la 24 aprilie/7 mai 1918.
[6] Ferdinand Foch (1851 – 1929), mareşal al Franţei, preşedinte al Consiliului de război suprem interaliat şi generalissim al tuturor trupelor aliate de la 7 noiembrie 1917 până la sfârşitul războiului. A primit delegaţia germană care a semnat armistiţiul de la Compiègne.
 
 
 
 
 
20 februarie /5 martie 1919, N. Iorga despre situația internă și internațională a României
 
     Un comunicat oficial ardelean arată că linia de demarcație va fi trecută până la Careii Mari, Satmar, Oradea și Arad. Se pare însă că fără ocuparea orașelor.
      În aceste orașe se prepară războiul. Centrul pregătirilor e Aradul. Românul a fost oprit. Garda națională dezarmată. Nici vorba românească nu se mai permite pe străzi. Redactorul Clopoțel[1], care a venit de acolo, spune că la Săvârșin e o divizie și ar mai fi încă alte trei organizate ca armată regulată.
       Sunt până acum șasezeci de omoruri verificate. Se ia bielșugul, încă păstrat, al țăranilor.
     Agentul comercial ardelean Mocanu arată că la Săvârșin Secuii insultau opinca puturoasă. La Pesta niște trimeși bucovineni au fost batjocuriți și amenințați cu bătaia.
     El vine din Praga, unde sunt mari simpatii pentru Români. E curios că le manifestă și profesorul Kadlec, care în August scria la Deutsche Literaturzeitung, citând pe d-rul Fischer și pe Miletici ca să tăgăduiască și el continuitatea elementului românesc dincoace de Dunăre.

 
 
Henri Mathias Berthelot 
     La generalul Berthelot.Și el știe ce e în Ardeal. Au fost și acte de autodafe. Des Ogres, - cum poporul își mai amintește de Bulgari, Bougres. De altfel e în folosul nostru. Dar trebuie să ne ferim de exagerări. Când s'a anunțat deținerea d-rului Erdely la Pesta, el era la București. Aceasta face rău.
    Întrebat de ordinul de înaintare, nu-l cunoaște încă. În Ucraina nu se va interveni. Eu nu fac aventuri. În zădar cer Rușii să li se refacă țara. Să și-o refacă singuri, dacă pot! Dacă nu...., Europa va trage numai o linie de apărare. - Un cordon sanitar? - Da, un cordon sanitar.
     De fapt Francezii au prins la Odessa pe Bujor[2], tovarășul lui Racovschi. Numai să nu-l scăpăm ca pe Racovschi! Vorbindu-i de intenția de ofensivă a acestuia din urmă, Berthelot nu crede că ar avea mijloace.
 

 
Mihail Gheorghiu Bujor
 
      Românii n'au trecut Nistrul; înaintarea franceză e o fabulă; nu sunt nici forțele necesare. Francezii n'au intenția de a se face jandarmii perpetui ai Europei. Deși Conferința zăbovește, ea își va face opera. Și atunci, într'un an, armatele franceze vor merge acasă.
     Acolo e destul de lucru cu Germanii: Generalul se va retrage și se va strădui să propage sfânta ură contra lor.
     Și e mult de lucru... Sunt trei ani a rattraper. Aici la noi, nici țara nu ni vom putea-o hrăni doi ani.        În zadar se măgulea omenirea că a scăpat de greutate. Nu e încă vremea să respirăm.
     Berthelot e pentru izolarea celor ce au avut relații cu Nemții. Tăgăduiește că ar fi spus un cuvânt măcar de aprobare lui Tzigara[3], care își expunea cazul cum avea interes sa o facă. N'ar voi să vie nici la Academie. Poate peste doi ani, dacă unii din vinovați ar face cine știe ce faptă de ispășire.

 
Alexandru Tzigara-Samurcaș
 
      Ofițerii prezenți se arată impresionați de îndărătnica propagandă bulgară. S'a adus episcopul de Londra[4] ca să vadă cum sufăr Bulgarii, și l-au copleșit de broșuri. Se vorbește de Stere, căruia, caritabil, foștii lui partizani politici îi fac drum, cu concediu, în Elveția. Toți se miră că Regele a consimțit să-1 decoreze și să apară în balcon cu el.

 
Francis Bourne 
 
 
Constantin Stere
 
       Ofițerii doresc o expoziție, o bibliotecă pentru ei și ai lor. E vorba chiar să le organizăm, în cel mai scurt termen. Ei cer și conferințe despre România și Români.
    Berthelot povestește lucruri din Ardeal, unde i s'au făcut atâtea daruri încât a spus că i se organizează o căsnicie. La Brașov Ungurii cereau să arboreze steagul lor. Dar am încheiat oare pacea? Până atunci, e un steag dușman! Ei pretindeau nepărtinire: Între cei care au sângerat pentru noi și cei cari ne-au atacat cu dușmanii noștri? I se aminteau serviciile aduse de Unguri civilizației creștine. - Da, cu Românii, cu Sârbii. Dați-mi voie ca eu să-mi amintesc de ultimii patru ani.
      La Arad Francezii arată dezorientați. Au întrebat pe Români care le e cetățenia. Ei au arătat decretul-lege de unire. Noul general venit acuma spune că nu se amestecă în afaceri interne. Sârbii au plecat dintr'o parte a Banatului. În alta însă rămân. Li s'ar fi dat o parte din Torontal, iar alta Ungurilor. Se poartă acum însă mai omenos. Românii scot o foaie la Timișoara."
 

 (Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pp. 166 -169)
 
[1] Ion Clopoțel (1892 - 1986) jurnalist român din Transilvania, redactor-șef al ziarului Românul, ziarul Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, unde Clopoțel a fost deputat. Redactor șef la Gazeta Transilvaniei și Patria. Președinte al Sindicatului Presei Române din Ardeal și Banat.
[2] Mihai Gheorghiu Bujor (1881 – 1974) avocat, jurnalist și militant socialist român. A fost o figură importantă a mișcării muncitorești române și a îmbrățișat cauza comunistă în timpul Primului Război Mondial, organizând detașamente românești înarmate în Odessa pentru a sprijini revoluția bolșevică și în speranța de a instiga la revoluție în Regatul României. A fost deținut politic în România o mare parte din perioada interbelică și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după instaurarea regimului communist în 1948 ocupând mai multe funcții politice minore în anii următori.
[3] Alexandru Tzigara Samurcaș (1872 - 1952) istoric de artă, etnograf, muzeolog și jurnalist cultural român. Tzigara a fost membru al societății literare Junimea, deținând funcții la Școala Națională de Arte Plastice, la Universitatea din București și, în cele din urmă, la Universitatea din Cernăuți. În timpul tinereții, a fost secretar al regelui Carol I. Apropiat de familia regală, a lucrat și ca director al Fundației Universitare Carol I, unde a înfiintat o mare colecție de diapozitive pe sticlă. Tzigara a atins faima în 1906 ca fondator al "Muzeului Național", nucleul actualului Muzeu al Țăranului Român, însă a fost implicat și în amenajarea și păstrarea fondului de artă Theodor Aman. Prefect al Poliției capitalei în vremea cupației germane, acuzat în presă de colaboraționism și germanofilie, nu a fost niciodată acuzat oficial de vreunul dintre guvernele României interbelice.
[4]  Francis Alphonsus Bourne (1861 – 1935) cleric catolic britanic, arhiepiscop de Westminster şi cardinal de la 27 noiembrie 1911, celebru pentru concepţiile sale conservatoare împotriva divorţului, avortului, a dreptului la grevă şi pentru strădaniile zadarnice de a face din limba engleză limba oficială a Bisericii Catolice.
 

 
 

 
 
 
3 martie 1919, Nota delegaţiei române la Conferinţa de Pace, prezentată generalului Alby, şeful Statului Major al Armatei Franceze, referitoare la reglementarea unor probleme privind colaborarea armatei române cu trupele aliate în zona neutră din Transilvania.
"
 
      Delegaţia română la Conferinţa de Pace
      Necesităţile de serviciu cer un contact intim între armata română şi trupele aliate care ocupă anumite regiuni din Transilvania.
      Este în interesul general de a facilita cât mai mult posibil raporturile care decurg din această colaborare şi în acest scop este foarte important ca trupele aliate învecinate sectorului român de ocupaţie să fie puse sub Comandamentul Aliat de la Bucureşti. Prezenţa autorităţilor superioare respective în capitala română, va evita, prin contactul lor permanent şi direct, amânări şi neînţelegeri.
      Calea ferată Satu Mare – Oradea Mare – Arad, situată la poalele munţilor transilvăneni, este singura care asigură legătura între trupele române ocupând ieşirea trecătorilor şi singura care deserveşte toată regiunea de vest a Transilvaniei. Este necesar ca administraţia acestei căi ferate să fie atribuită fără întârziere românilor.
       În zona neutră, cu scopul de a atenua actele de violenţă şi persecuţiile la care este supusă populaţia care se află aici, din partea agenţilor unguri, este indispensabil de a se exclude de aici aşa-zisle gărzi naţionale sau alte formaţii de bande care întreţin aici cea mai periculoasă situaţie.
        Excelenţei sale generalul Alby[1]
        Şeful Statului Major al Armatei Franceze.

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 542, pp. 230 – 231)
 
 
[1] Henri Alby (1858 – 1935) general francez de corp de armată (1917) cu funcţii de conducere în timpul Marelui Război. Între altele a comandat  Corpul 13 armată (1915-1916), serviciul etapelor armatelor 5 și 4 armată. A fost șef al al Marelui Stat major (partea de interior)
 
Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 542, pp. 230 - 231:
 
 
 
 
16 februarie/1 martie 1919, Regina Maria despre plecarea sa în Franța
 
 
       O dimineaţă agitată – câteva ultime scrisori de scris, câteva ultime dispoziţii de dat, un sentiment de bucurie şi totuşi întrucâtva de melancolie. Niciodată nu pleci cu uşurinţă şi întotdeauna în suflet ai o anumită nelinişte. Am încercat să nu uit nimic şi să pun lucrurile în ordine. Sper că n-am neglijat nimic. Sunt îngrijorată că-l las pe Carol, am fost foarte tristă că m-am despărţit de biata Marie[1], sper că în curând va fi din nou împreună cu noi la Paris, dar perspectivele ei viitoare sunt foarte vagi, nesigure triste. Am de gând să o urmăresc îndeaproape, dacă îmi stă în putinţă. Nenorocirile ei sunt cu adevărat mari.

 
 
 
Marea Ducesă Maria Pavlovna în exil. 1920s
 
        La 11 ½ am primit pe Vopicka[2], pe doctorul Baynes şi pe doctorul Wells, care tocmai a sosit. Am putut vorbi pe îndelete cu Wells şi să le înţeleg toate planurile. Vreau ca ei toţi să lucreze în strânsă legătură cu mine. Desgur, este o mare tristeţe la plecarea mea. Wells şi-a lăsat, pentru un moment unitatea sa la Galaţi, pentru că nu voia ca ei să vină cu mâna goală la Bucureşti, ei şi ajutoarele pe care le aduc urmează să sosească împreună. Doctorul Baynes, împreună cu familia Popp, a pregătit terenul, făcând mai înainte toate investigaţiile necesare, aşa că sper că nu se va pierde timpul.
 

 
Charles Vopicka (1857 -1935)
           Apoi a venit Barbu[3]. El este cel ce-mi va lipsi cel mai mult şi cel fără de care mă voi descurca cel mai greu. Îl numesc şansa mea. Calmul său îmi dă o anumită pondération de care natura mea impulsivă duce lipsă. M-aş fi simţit mai fericită dacă l-aş fi putut lua cu mine, dar Nando[4] are nevoie de el chiar mai mult decât mine. S-a obişnuit să se bizuie pe el în toate problemele importante. Va fi ajutorul cel mai preţios al lui Nando în lipsa mea.
 
 
 Barbu Ştirbei (1872 - 1946)
       O masă mare de prânz cu diferiţi membri ai casei mele. Multe luări de rămas bun. Am plecat la 3 şi 10, gara înţesată de oameni, atât de plină încât nu prea vedeam cum aş putea să dau mâna cu toată lumea. Toţi miniştrii, generalii francezi şi ofiţeri englezi, miniştrii străini, generali români, multe doamne, unii cu lacrimi în ochi, alţii cu feţele radioase şi misterioase, ca şi cum ar fi ştiut raţiunile ascunse ale călătoriei mele. În general, un sentiment de speranţă învăluie călătoria mea, ceea ce mă face întrucâtva nervoasă, se aşteaptă prea mult de la ea. Personne n’est prophète dans son propre pays [nimeni nu-i profet în ţara lui], dar eu în mod curios, într-o oarecare măsură, am ajuns în această rară poziţie. Românii mei au o credinţă aproape mistică în puterile mele, ceea ce îmi dă forţă şi mă susţine, dar mă şi nelinişteşte puţin. Cuvântul unei femei nu poate schimba faţa unor evenimente atât de mari.
      În cele din urmă trenul a pornit din gară, însoţit de ovaţii, dar eu eram obosită, oh! atât de obosită încât, de pat mă simţeam epuizată. nu mi-am putut lua rămas bun de la sărmana Elise, care nu m-a putut însoţi. Mi-au dat câtva lacrimi, omul ştie când pleacă, dar nu ştie niciodată când se întoarce, mai ales acum, când în lume totul este foarte nesigur. M-am culcat devreme, având nevoie de odihnă din toate punctele de vedere.”

(Maria Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere Valentina Costache şi Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pp. 69 – 70)

[1] Este vorba de Marie Putiatin, născută mare ducesă Maria Pavlovna (1890 – 1958), fiica marelui Duce Pavel Alexandrovici (1860 -1919) după un mariaj eşuat cu prinţul suedez Wilhelm, duce von Sodermanland (1908 – 1914), s-a recăsătorit în 1917 cu prinţul Serghiei Putiatin cu care a reuşit să fugă din Rusia cu ajutorul colonelului Boyle şi să stea o vreme la Bucureşti şi Londra după care s-a stabilit la Paris, unde a deschis un magazin de modă, Kitmir. A divorţat în 1923, s-a stabilit apoi în Statele Unite, unde şi-a scris memoriile care au avut un mare succes.S-a reîntâlnitcuregina Maria la 29 august 1937, la castelul Bran, VeziSorinCristescu, Regina Maria, Însemnăridinultima parte a vieţiimartie 1937 – iulie 1938, EdituraCorint, pp. 111 – 112.
[2] Charles J. Vopicka (1857 -1935) născut în Boemia, stabilit în Statele Unite în 1880, din 1881 la Chicago; om de afaceri, diplomat american, ministru plenipotenţiar la Bucureşti (27 noiembrie 1913 -10 iulie 1920) responsabil şi pentru Serbia şi Bulgaria; memorialist Secrets of the Balkans, Chicago, 1921.
[3] Barbu Ştirbei (1872 – 1946) mare moşier, administrator al Domeniilor Coroanei Regale (din 1913) apropiat al familiei regale, considerat principalul sfătuitor al regelui Ferdinand. Va fi prim-ministruvreme de douăsăptămâniîniunie 1927. Negociator al RomânieiîntratativelepurtatecuAliaţii la Cairoîn vara lui 1944. Membru al delegaţieiRomâniei care a semnantConvenţia de Armistiţiu de la Moscova, la 12 septembrie 1944.
[4] Regele Ferdinand.
 

 
 
 
 
15/28 februarie 1919, Nicolae Iorga despre problematica discutată în întrevederea cu Cardinalul de Westminster, Bourne
 
        La Cardinalul de Westminster, Bourne[1], care citind cartea mea despre relaţiile anglo române, a dorit să mă vadă. Îl cercetez la Palat, la 6 şi jumătate.
         Francis Alphonsus Cardinal Bourne (1917)
        O figură foarte simpatică de om fundamental bun, cu o rectitudine în figură şi vorbă pe care înaltul Cler catolic de sânge latin nu o are întotdeauna.
        Speră tot binele pentru noi. Îi arăt ce am suferit şi continuăm a suferi, cu satele flămânde, cu lipsa de grâu de semănat. Se de grâu Belgiei, care nu-l va putea restitui, şi nu nouă, care înzecit i-l putem da înapoi. Cardinalul recunoaşte că nu ni s-a dat nimic; dă vina pe înecările de către submarine, care fac să nu fie vase la îndemână.
         Adaug povestirea ororilor săvârşite de Unguri: cele de la Şiria par a-l impresiona. Îi arăt cum Francezii îngăduie pregătirile contra noastră, colonelul Vyx nefiind supus generalului Berthelot. El deplânge încetinirea lucrărilor Conferinţei şi o atribuie oboselii care a atins pe toţi oamenii de Stat ai Înţelegerii: Lloyd George[2] este cel mai vioi, dar şi el e obosit de război.
      Îi arăt cât de moderate sunt cererile noastre, cari am renunţat la hotarele naturale pentru a nu cuprinde în ţara noastră de mâine prea multe elemente străine. Cardinalul face o paralelă între Balcanici, radicali în pretenţiile lor, şi între Irlandezi. El e fiul unui bun Englez şi al unei bune Irlandeze. Dar deploră lipsa de măsură a unor oameni care – cu episcopi cu tot – cer toate şi toate deodată. Înainte de home-rule[3] guvernul liberal le făcuse largi concesii: ei le-au refuzat. Acuma toată lumea în Anglia este pentru home-rule; ei cer independenţa, separaţia. Dar n’au condiţiile economice ale unei vieţi proprii, şi despărţirea unor finanţe atât de intim amestecate cu finanţele Angliei e imposibilă. Păcat că în asemenea momente poporul irlandez a pierdut şi pe un om de modestia lui Redmond[4]...
 
John Edward Redmond
 

       La noi cumpătarea e o moştenire latină.
       Regina a plecat astăzi la trei[5] cu toate princesele

 (NicolaeIorga, Memorii, vol. 2, f.a., pp. 164 – 165)

[1] Francis Alphonsus Bourne (1861 – 1935) cleric catolicbritanic, arhiepiscop de Westminster şi cardinal de la 27 noiembrie 1911, celebru pentru concepţiile sale conservatoare împotriva divorţului, avortului, a dreptului la grevă şi pentru strădaniile zadarnice de a face din limba engleză limba oficială a Bisericii Catolice.
[2] David Lloyd George (1863 – 1945) om politic liberal britanic, prim ministru al Marii Britanii (6 decembrie 1916 – 19 octombrie 1922)
[3] Mişcare politică ce a urmărit acordarea autonomiei politice a Irlandei de la 1870 la sfârşitul Primului Război Mondial.
[4] John Edward Redmond (1856 – 6 martie 1918), om politic irlandez naţionalist, deputat în Camera Comunelor. Lider al partidului Parlamentar irlandez (din 1900 până la moarte) lider al organizaţiei paramilitare „Voluntari Naţionali irlandezi”. (INV)
[5] Plecarea Reginei Maria la Paris la 16 februarie/1 martie 1919.
 
 
 
 
 
(General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919), Ed. îngrijită, studiu introductive,note, Maria Georgescu, Editura Modelism, 1997, pp. 325-326.)
 
 
 
      Generalul Rosetti răspunzând unor întâmplări şi evenimente care se desfăşoară în ritm alert: poziţia SUA faţă de criza alimentară prin care trecea România; situaţia politico-militară din Rusia, prezentată de generalul Berthelot şi iritarea manifestată de acesta în faţa unor recomandări făcute de partea franceză, pusă în antiteză cu faptele antisociale şi antirasiale ale vecinilor.
 
     27 februarie 1919.
 
       E.O. Baliff[1], care are veşnic nemulţumiri cu Henri Catargi[2], mareşalul Curţii, vine la mine şi mă întreabă ce este de făcut într-un nou conflict, în care, după părerea mea, Baliff are dreptate. Ca de obicei caut să-l liniştesc.
     Anghel Saligny[3] care a fost un foarte slab ministru al comunicaţiilor, şi-a dat în sfârşit demisia[4]. Al. Constantinescu[5] îmi arată o telegramă a lui Hoover[6] către Green, prin care cel dintâi vesteşte că Statele Unite ale Americii nu ne pot furniza decât jumătate din cantitatea lunară de alimente ce ne sunt necesare. Pentru rest se spală pe mâini.
       Căpitanul Bethelot, întors dintr-o nouă vizită ce a făcut la armatele Krasnov şi Denikin, arată că situaţia din Rusia e din ce în ce mai primejdioasă, că bolşevicii se bat, iar armata lui Denikin nu se bate. Statul său major continuă însă a face planuri pentru cucerirea Rusiei. Krasnov[7] a fugit împreună cu familia sa.Ţariţânul (Stalingradul de mai târziu) e ameninţat. Din cele ce spune reiese că nici situaţiunea trupelor fanceze debarcate în Rusia nu e tocmai de invidiat.
            Răspunzând scrisorii primite ieri de la Gauvain[8], îi spun că ne recomandă moderaţie numai nouă, că nu-şi dau seama de ce se petrece în teritoriile în care bulgarii, ungurii şi sârbii îşi fac de cap şi că singura noastră vină este că am aşteptat îngăduieli în loc de a făptui şi a pune pe occidentali în faţa unor fapte îndeplinite pe care ei nu le pot împiedica.
 




 
 
[1] Ernest Ballif (n.1871 – d.1940) a fost un general român, administrator al Domeniilor Coroanei. A fost aghiotantul Regelui Ferdinand şi apoi, între anii 1916-1919, al Reginei Maria. Generalul Ballif a făcut parte din Consiliul de Coroană şi a fost, pentru un timp, preşedinte al Fundaţiei „Regele Ferdinand I”.
[2] Henri Catargi (n. 6 decembrie 1894Bucureşti - d. 19 iulie 1976, Bucureşti) a fost un pictor român.
[3] Anghel I. Saligny (n. 19 aprilie 1854Şerbăneştijudeţul Galaţi - d. 17 iunie 1925Bucureşti), academician, inginer constructor, ministru şi pedagog român, este considerat unul dintre pionierii tehnicii mondiale în proiectarea şi construcţia podurilor şi silozurilor cu structură metalică, respectiv de beton armat, unul dintre întemeietorii ingineriei româneşti.
[4] În scrisoarea mea din 18 februarie, arătam lui Brătianu că Saligny e prea bătrân, nu este ascultat de subalternii săi, crede toate minciunile.
[5] Alexandru C. Constantinescu (n.4 septembrie 1859Bucureşti; d. 18 noiembrie 1926Bucureşti) a fost un avocat, politician şi ministru român. Membru marcant al P.N.L., a urmat studii de drept la Paris, unde a obţinut şi titlul de doctor. Iniţial ajutor de primar (1882-1884), începe ulterior o carieră politică de succes, ca deputat (din 1901) şi apoi senator liberal. De mai multe ori ministru (de Interne între 1916-1918, al Agriculturii şi Domeniilor în mai multe rânduri: 1909-19101914-1916, „ad interim” 1918,1922-1926 precum şi al Industriei şi Comerţului între 1918-1919), este o figură controversată a politicii româneşti.
[6] Herbert Hoover, pe numele său complet Herbert Clark Hoover, (n. 10 august 1874 - d. 20 octombrie 1964), cel de-al treizeci şi unulea preşedinte al Statelor Unite ale Americii (1929 - 1933) a fost inginer minierumanitarist şi administrator plin de succes.
[7] Piotr Nicolaevici Krasnov (n.10/22 septembrie 1869Sankt-Petersburg – d.16 ianuarie 1947Moscova) a fost un general rus, ataman al cazacilor de pe Don, politician şi pamfletar. După revoluţia din Rusia, 1917, s-a remarcat prin lupta sa împotriva trupelor bolşevice, pînă în 1920 când a emigrat în Germania.
[8] Auguste Gauvain (n. 6 octombrie 1861, Vesoul, Franţa -d. 19 aprilie 1931, Pau), ziarist şi diplomat francez.
 
 
12/25 februarie1919 ,Articolul semnat de Aug. Gauvain în ziarul parizian Jurnal des Débats despre contribuția României la războiul mondial
"
      Marele ziar parizian Journal des Débats a publicat un articol semnat Aug. Gauvain[1], în care arată rolul pe care l’a jucat România în timpul marelui război european, precum şi recunoştinţa ce trebuie să-i arate marile puteri pentru toate sacrificiile făcute de ea în vederea victoriei comune.
     D. Ion Brătianu, zice d. Gauvain, este îndeajuns de cunoscut la Paris unde contează pe numeroase şi calde simpatii. Fiu şi moştenitor politic al bătrânului Ion Brătianu[2], care împreună cu amicii săi Jules Michelet[3] şi Edgar Quinet[4], fuse fondatorul României moderne, d. Ion Brătianu a făcut studii strălucite la Şcoala Centrală din Paris. La moartea lui Dimitrie Sturdza[5], el deveni şeful partidului liberal. Contrar însă predecesorului său, care era un partizan înfocat al extinderii influenţei germane, Ion Brătianu îşi orientă partidul său spre politica Statelor latine. Preşedinte al Consiliului de miniştri în momentul când isbucni conflictul european, Ion Brătianu refuză să execute tratatul de alianţă încheiat de Regele Carol cu Puterile Centrale[6]. El fuse sprijinit de altfel în Consiliul de Coroană[7] de toţi oamenii politici, afară de Petre Carp. Dar Brătianu merse şi mai departe. El întrevăzu din momentul acela intervenţia militară a României alături de Puterile Înţelegerii. Din nenorocire însă, România se găsea la cheremul Puterilor Centrale, care singure îi puteau furniza muniţiuni şi material de răsboiu. Pe de altă parte eşecul expediţiunii din Dardanele[8] închise comunicaţia pe mare şi amână proiectul de intervenţiune al României alături de Înţelegere. Este bine să reamintim cu ocazia asta că complicitatea şi mai târziu alianţa guvernului turc cu Germania permise acesteia să reziste încă doi ani mai mult. Dacă strâmtorile ar fi fost deschise în 1914 şi România s’ar fi putut alipi la noi înainte de sdrobirea Serbiei, Austro-Ungaria s’ar fi prăbuşit încă din anul 1916 şi Germania rămasă în propriele ei forţe ar fi trebuit să capituleze. Va trebui dar să tratăm Turcia în consecinţă. Această putere a cărei prezenţă în Europa este cauza atâtor incalculabile calamităţi, n’a ştiut niciodată să facă alt lucru decât să distrugă, şi pentru aceasta va trebui gonită pentru totdeauna din Europa. Se ştie în ce mod Regele Ferdinand şi d. Ion Brătianu au decis intervenţia românească în August 1916[9] şi cele grele încercări fură consecinţele acestei intervenţiuni. Se ştie de asemenea că după înfrângere şi ruină, aceşti doi oameni, cu care Regina Maria împărţea şi patriotismul şi speranţele, nu se înclinară în faţa destinului. Dacă pentru a scăpa ce se mai putea scăpa încă şi a pregăti posibilitatea unei revanşe apropiate, Regele Ferdinand consimţi a chema pe d. Alex. Marghiloman la putere[10], lăsându-i sarcina de a negocia pacea de la Bucureşti[11], în schimb, El nu ratifică acest tratat, care din punct de vedere constituţional nu este decât o literă moartă pentru România. În acelaşi timp Regele Ferdinand făcu cunoscut la Paris şi la Londra intenţiunile sale. El nu şi-a trădat niciodată aliaţii. Ceva mai mult, după semnarea tratatului de la Bucureşti, El rămase la Iaşi refuzând să se întoarcă în Capitală şi ferindu-se de orice contact cu Germanii, împreună cu fostul său preşedinte de consiliu şi, cu încuragiarea şefilor partidelor democratice, nu încetă o clipă de a pregăti reintrarea efectivă a ţării sale în lupta comună pentru civilizaţiune. E drept că mijloacele sale de acţiune erau reduse, în schimb însă dorinţa de a lucra era foarte mare, deşi nu depindea numai de sine realizarea planurilor sale. Astăzi însă, d. Ion Brătianu, revenit la preşedinţia consiliului[12], îşi reia şi sarcina părăsită fără voie. El vine să susţină la Conferinţa de pace interesele unei ţări surori, cari nu cere decât să se alipească şi mai mult de noi şi de amicii noştri. El merită deci să fie încurajat şi România să fie ajutată să depăşească a traversa cu bine această criză tragică."
 
 (Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 203 – 205)
 
[1] Auguste Gauvain (1861 – 1931) jurnalist şi diplomat francez cunoscut pentru studiile sale asupra relaţiilor diplomatice din vremea Marelui Război.
[2] Ion C. Brătianu (1821 – 1891) personlitatea marcantă a istoriei moderne a României, lider şi fondator al Partidului Naţional Liberal (1875 – 1891), ministru în repetate rânduri, preşedinte al Consliului de miniştri (iulie 1876 – martie 1888)
[3] Jules Michelet (1798 – 1874) istoric francez, a analizat Revoluţia Franceză (1789 – 1794) din perspectiva curentului romantic; susţinător al cauzei popoarelor oprimate din Europa.
[4] Edgar Quinet (1803 – 1875) istoric, filosof şi om politic francez, republican şi anticlerical, susţinător al cauzei popoarelor oprimate din Europa.
[5] În realitate Ion I. C. Brătianu a succedat la şefia la Partidului Naţional Liberal în ianuarie 1909, după îmbolnăvirea psihică a lui D.A. Sturdza (1833 – 1914), preşedinte al PNL (noiembrie 1892 – decembrie 1908) de mai multe ori Preşedinte al Consiliului de miniştri în perioada anilor 1895 – 1908. D. A. Sturdza s-a vindecat în 1910, dar nu a mai jucat niciun rol în viaţa politică.
[6] Este vorba de tratatul secret de alianţă din 30 octombrie 1883 între România şi Austro-Ungaria, semnat la Viena de Preşedintele Consiliului de miniştri de atunci, Ion C. Brătianu, tatăl lui Ion I.C. Brătianu, de ministrul Afacerilor Străine, Dimitrie A. Sturdza, şi de ministrul plenipotenţiar român la Viena, Petre P. Carp. La acest tratat a accedat a doua zi Germania, condusă de cancelarul Otto von Bismarck, artizanul tratatului, cel care a dorit păstrarea secretului pentru a nu supăra Rusia. Tratatul a fost reînnoit periodic de mai multe ori, la reînnoirea din 1904 fiind ministru al Afacerilor Străine chiar Ion I. C. Brătianu.
[7] Consiliul de Coroană de la Castelul Peleş din Sinaia, din 21 iulie/3 august 1914, care a luat hotărârea „espectativei armate a României” în faţa izbucnirii războiului european.
[8] Este vorba de eşecul debarcării de la Gallipoli - azi Gelibolu în Turcia modernă – organizată de Winston Churchill – pe atunci Prim Lord al Amiralităţii britanice - la începutul anului 1915 pentru a forţa deschiderea Strâmtorilor Dardanele şi Bosfor, închise de guvernul turc înainte de operaţiunile flotei sale împotriva Sevastopolului şi Odessei de la 28 - 29 octombrie 1914. Rusia a fost cea care a declarat război Imperiului Otoman la 2 noiembrie 1914, urmată de Marea Britanie şi de Franţa la 5, respectiv 6 noiembrie 1914. Campania din Dardanele sau de la Gallipoli a durat de la 17 februarie 1915 la 9 ianuarie 1916 şi s-a încheiat cu înfrângerea trupelor Antantei.
[9] Autorul evită să spună ca intervenţia României s-a produs în urma notelor ultimative franco-ruse din iunie – iulie 1916 („acum ori niciodată”).
[10] Guvernulprezidatde AlexandruMarghiloman a condusRomânia de la 5/18 martie la 24 octombrie/6 noiembrie 1918.
[11] Semnată la 24 aprilie/7 mai 1918, pacea de la Bucureşti cu condiţiile grele impuse României, a discreditat definitiv diplomaţia şi politica germană.
[12] La 29 noiembrie/12 decembrie 1918.
 
 
 
 
 
 
24 februarie 1919, Alexandru Vaida-Voievod se adresează Consiliului interaliat de război subliniind că acordul de armistițiu de la Belgrad (13 noiembrie 1918) s-a încheiat fără cunoștința românilor

       "Contele Károlyi[1],  când a negociat condiţiile unui armistiţiu cu generalul Franchet d’Espérey, nu l-a putut încheia pentru ţinuturile româneşti din Ungaria, a căror autononmie fusese recunoscută de către guvernul din Budapesta, prezidat de contele Károlyi.
 

Mihály Károlyi
 
       Când acesta din urmă, contrariu articolelor 3 şi 17 din armistiţiul încheiat la Versailles[2], obţinuse la Belgrad recunoaşterea dreptului de a administra, prin autorităţile vechii Ungarii, aceasta nu se putea aplica regiunilor a căror populaţie se declarase deja pentru guvernul constituit la Alba Iulia.
      De altfel, după cum a fost recunoscut cehoslovacilor, care au fost autorizaţi să nu ţină seama de aceste stipulaţii, înţelegerea de la Belgrad, încheiată cu o autoritate de fapt şi nu de drept, nu poate fi invocată pentru a contrazice condiţiile armistiţiului general.
    Pentru aceste motive şi pentru a opri propaganda periculoasă, exercitată sub auspiciile guvernului de la Budapesta în ţinuturile româneşti, încă neocupate de către trupele din Regat, este de urgenţă trebuinţă de a face să înainteze trupele române până la linia de delimitare a acestor teritorii."

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 533, pag. 211)

[1] Guvernulrevoluţionarmaghiarcondus de Mihály Károlyi (1875 – 1955) prim-ministru (31 octombrie 1918 – 11 ianuarie 1919). De la 11 ianuarieMihály Károlyi şi-a asumatfuncţia de preşedinte al Ungariei, iarguvernul a fostcondus de DenesBerinkey (11 ianuarie – 21 martie 1919).
[2] De fapt la Rethondes.
 
 
9/22 februarie 1919, Vasile Bianu despre tentativa de asasinat asupra primului ministru francez Georges Clemenceau
 
      În dimineaţa zile de 7/20 Febr. a.c., pe la ora 9[1], în momentul în care d. Georges Clemenceau[2], primul ministru al Franţei trecea în automobil, în colţul străzii Franklin, un individ a tras două focuri de revolver asupra lui, rănindu-l. D. Clemenceau, foarte liniştit, s’a întors acasă spunând celor din jurul său că nu-i nimic.
 
Georges Clemenceau 
 
    Agenţii poliţiei s’au aruncat asupra necunoscutului, care încercase să scape. Trecătorii săriră în ajutorul lor şi puseră mâna pe criminal, care a spus că se numeşte Cottin[3].
 

Émile Cottin

 
      Buletinul medical publicat arată că d. Clemenceau a fost atins în spata dreaptă, având o rană prin care glonţul a pătruns în plămân. Starea generală a pacientului este bună. Toată lumea a fost consternată la aflarea acestui atentat. Preşedintele Republicii, miniştrii şi membrii corpului diplomatic s’au prezentat la locuinţa rănitului pentru a se interesa de starea lui şi a-l felicita că a scăpat cu viaţă. Toţi suveranii ţărilor aliate şi neutre i-au trimis telegrame de simpatie, tot astfel au făcut şi toţi şefii guvernelor aliate. Până şi papa Benedict al XV-lea i-a trimis prin cardinalul Parisului, Amette, cordiale felicitări pentru că a scăpat de pericol urându-i grabnică însănătoşire.
 
Benedict al XV-lea
 
Léon-Adolphe Amette 
 
        Primarul Anversului[4] a telegrafiat ministrului Pichon[5] următoarea telegramă:
 
 
Stephen Jean-Marie Pichon
 
     Populaţia Anversului adânc mişcată de odiosul atentat săvârşit în contra d-lui Clemenceau, îi trimite expresiunea viei sale simpatii şi urează o grabnică şi completă însănătoşire omuluii eminent, care a contribuit la victoria Umanităţii.
          Sub titlul Splendidul Octogenar, Petronius[6] publică în Viitorul următoarele:
        În timp de atâtea suflete se îndoiau de o victorie care avea să consfinţească în lume o dreptate imannentă, un moşnag stă dârz în faţa morţii, în faţa dezastrelor, în clipele tragice când umbrele lui Cezar aliate cu mâinile Ioanei d’Arc, tremurau în negura aşteptărilor. El simţea cum în viaţa lui trăiesc energiile unei rase superbe şi cum trăieşte în perindarea zilelor ideea nemuritoare a patriei triumfătoare. Şi admiratorul lui Homer, filosoful şi eruditul, medicul din tinereţe şi le tombeur des cabinets [doborâtorul de guverne] din toate fazele vieţii bogate, Clemenceau, căci el este moşneagul splendid al Franţei salvate şi salvatoare, a stat stâncă de care se sparg valurile şi a pus trufiei teutone în plină putere a ei, acel non posumus al frazeiNu este tranzacţie posibilă între crimă şi dreptŞi acest om, care a ţinut sub imensa lui putere sufletească sufletele contimporane, era să fie scos din rândul viilor şi trimis mai degrabă în Panteonul unde va sta de-a pururi. Dar nebunia, inconştienţa sau trădarea n’au putut să curme zilele celei mai strălucite vieţi de om politic. Clemenceau trăieşte şi moşneagul care a sfidat o lume de nebuni, stă eroic şi înţelepţeşte ca să arate tuturor calea cea dreaptă. Şi după cum ideea nu moare, persoana ce o întrupează în unele momente mari ale raselor nu poate pieri înainte de a-şi sfârşi misiunea ei divină."


(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol 2, pp. 202 – 203)
 
[1] Înrealitateatentatul a avutloc la 19 februarieora 8.30.
[2] Georges Clemenceau (1841 – 1929) celebrujurnalistşi om politicfrancez, anticlerical virulent, ministru de Interne (14 martie 1906 – 20 iulie 1909) şiPreşedinte al Consiliului de Miniştri (25 octombrie 1906 - 20 iulie 1909, 16 noiembrie 1917 – 18 ianuarie 1920) unuldintreartizaniiConferinţei de pace de la Paris.
[3] Emile Cottin (1896 – 1936) militant anarhistfrancez, autor al unuiatentatasupra lui Georges Clemenceau pe care l-a acuzatcă este « spărgător de grevăşitorţionar al claseimuncitoare ». Iniţialcondamnat la moarte, pedeapsa i-a fostredusă la 20 de ani, apoi la zeceanişi a fosteliberat la 21 august 1924. Îniulie 1936, când a izbucnitrăzboiul civil dinSpania s-a angajat de partearepublicanilor, ca mitraliorîncoloana lui Buenaventura Durruti şi a căzutînluptă, la 8 octombrie 1936, pefrontul de la Aragon, aproape de Pina de Ebro.
[4] Jan Baptist de Vos (1844 – 1923), om politic liberal belgian, primar al Anversului de la 15 martie 1909 la 21 iulie 1921. A fost primar al Anversului în vremea dramaticului asediu, care a început la 28 septembrie, a fost cel care a semnat capitularea oraşului la 10 octombrie 1914, fost primar în vremea ocupaţiei germane şi după retragerea germanilor.
[5] Stephen Pichon (1857 -1933) diplomat şi om politic francez, ministru plenipotenţiar în China (1897 – 1900), ministru de Externe în repetate rânduri (25 octombrie 1906 – 2 martie 1911, 22 martie – 9 decembrie 1913, 16 noiembrie 1917 – 20 ianuarie 1920).
[6] Pseudonimul lui Grigore Tăuşan (1874 – 1952), jurnalist şi filosof român, cunoscut pentru articolele publicate în ziarul liberal „Viitorul”, membru de onoare al Academiei Române (1939). Vezi Lucian Predescu, Enciclopedia Cugetarea, Georgescu Delafras, 1940, ediţie anastatică, Bucureşti, 1999, pag. 655 şi 837.
 
 
17 februarie 1919, Însemnări a arhiepiscopului catolic al Bucureştilor, Raymund Netzhammer
soarta școlilor catolice din România

 
     Ministrul plenipotenţiar britanic, Barclay[1], îmi comunică în scris dorinţa regelui[2] ca să fie găzduit cardinalul Bourne[3] la Palatul regal din Capitală ca oaspete al regelui[4]; ministrul plenipotenţiar a telegrafiat această invitaţie cardinalului la Constantinopol.

 
 
 
George Head Barclay
      Invitaţia de a fi găzduit la Palatul arhiepiscopal fusese trimisă mai înainte Eminenţei Sale. Va accepta cardinalul invitaţia regelui [României]? Probabil că mai curând ar renunţa la vizita la Bucureşti decât să fie oaspete al unui catolic care, contrar prescripţiilor bisericii, şi-a botezat şi şi-a crescut toţi cei şase copii în ritul schismatic[5].

 
 Francis Alphonsus, cardinal Bourne (1917)
 
     Astăzi va fi judecată la secţia comercială a Tribunalului Ilfov chestiunea dacă instituţiile noastre catolice de învăţământ ne vor fi luate de sub administrare sau nu. Când în sala de judecată s-a strigat: „şcolile catolice germane”, directorul, fratele Seikel, şi venerabilul director Cisar[6] de la Mânăstirea Sf. Andreas, s-au prezentat în faţa completului de judecată. Acesta era format din trei domni. Purtătorul nostru de cuvânt este directorul Cisar. El declară imediat, că şcolile noastre nu s-au numit niciodată şcoli „catolice germane” şi întotdeauna numai şcoli „arhiepiscopale”, fără vreo indicaţie naţională. Preşedintele completului a spus că după începerea războiului[7] şcolile noastre au fost puse sub sechestru, dar când a întrebat dacă cineva ar avea ceva de obiectat dacă acest lucru s-ar întâmpla din nou, Cisar a răspus că ar fi multe obiectat şi a citit în faţa completului protestul pe care eu l-am trimis Preşedintelui de Consiliu, Brătianu, la 12 septembrie 1916. Apoi Cisar a demonstrat arătând ştampile, antete de scrisori oficiale, cataloage şi carnete de note că şcolile noastre nu s-au numit niciodată „germane”. Întrebat unde a învăţat atât de bine româneşte, Cisar a răspuns cu mândrie: „la şcolile catolice din Bucureşti.” Întrebat apoi despre naţionalitatea şi apartenenţa sa statală, directorul a răspuns la fel de mândru: „Sunt ceh şi cetăţean al Cehoslovaciei.” Pronunţarea hotărârii judecătoreşti în chestiunea sechestrului se amână peste două săptămâni.”[8]

 
Alexandru Cisar
    Raymund Netzhammer, Bischof in Rumänien. Im Spannungsfeld zwischen Staat un Vatikan, Verlag Südostdeutsches Kulturwerk, München, 1996 vol. 2, pp. 874 – 875

[1] Sir George Head Barclay (1862 – 1921), diplomat britanic, ministru plenipotenţiar la Teheran (1908 – 1912) şi la Bucureşti (30 august 1912 –octombrie 1920). Pensionat în 1920.
[2] Regele George al V-lea al Marii Britanii
[3] Francis Alphonsus Bourne (1861 – 1935) cleric catolic britanic, arhiepiscop de Westminster şi cardinal de la 27 noiembrie 1911, celebru pentru concepţiile sale conservatoare împotriva divorţului, avortului, a dreptului la grevă şi pentru strădaniile zadarnice de a face din limba engleză limba oficială a Bisericii Catolice.
[4] Regele Ferdinand I al României.
[5] Cardinalul Bourne a venit la Bucureşti la 27 februarie şi a rămas în capitală până la 3 martie, fiind găzduit la Palatul Regal, iar vizita sa este amplu relatată în jurnalul arhiepiscopului Raymund Netzhammer.
[6] Alexandru Teodor Cisar (1880 – 1954) născut la Craiova, tatăl ceh şi mama şvabă, cleric catolic format la De Propaganda Fide la Roma. În 1920 va fi episcop la Iaşi, în 1924 arhiepiscop la Bucureşti, în 1949 a fost silit să-şi dea demisia de la Vatican. Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut în arest la domiciliu. Decedat la Bucureşti, a fost înmormântat la cimitirul Bellu catolic.
[7] După intrarea României în război la 14/27 august 1916.
[8] Până la urmă reglementarea a venit la 23 martie/5 aprilie 1919 prin decizia Ministsrului Instrucţiunii care a acuzat „şcolile catolice arhiepiscopale” că au funcţionat ilegal pe timpul războiului şi din acest moment li se suspendă autonomia acordată în iunie 1918 aşa că „trecerea elevilor dintr-o clasă în alta se va face după programele specifice şcolilor particulare”. Vezi mai jos pag. 889.
 
 
 14 februarie 1919, Însemnări ale generalului Radu R. Rosetti despre convorbiri cu diverse personalități despre starea de spirit din Bulgaria, acțiunea delegației românești de la Paris, condusă de Take Ionescu și decorarea sa de către francezi
 
15 februarie 1919,
      Scriu lui Brătianu arătându-i că trupele franceze aflate încă în zona Zimnicea-Alexandria sunt trimise în Basarabia de Sud, fie spre a lua parte la expediţia din Rusia, fie spre a fi îndrumate spre Franţa. Cer ca să-şi ţie făgăduinţa făcută mie de Rege şi de dânsul de a fi numit ataşat militar la Londra.
Printr-un raport confidenţial către Președinția Consiliului de Miniștri, arăt că mi s-a atras atenția, în chip discret asupra numeroaselor comisiuni care pleacă la Paris[1].
        De vorbă cu părintele Zephyrin, care se înapoiază la liceul francez din Filipopol, unde-și are catedra. Discutăm asupra problemelor viitoare ale Bulgariei și ale României și-i arăt ce rol poate avea cultura franceză spre a face, ca în viitor, să ne apropiem de bulgari sau să nu fim așa depărtați unii de alții. Făgăduiește să-mi trimită dări de seamă despre starea spiritelor din Bulgaria, făgăduință de care nu s-a ținut. Mai spune că Netzhammer[2] ar fi spus tare că știe că se voiește a-l dărâma, dar că s-a luat calea greșită.
      Al. Balș pleacă la studii, la Paris. A lucrat bine.  De la Paris mi-a scris des, ținându-mă la curent cu cele ce auzea la I.I.C. Brătianu.Și Gr. Romalo pleacă în curând, așa că voi fi lipsit de doi buni colaboratori.
      Mă duc să stau două zile la Buftea. În drum, B. Știrbey îmi spune că se lucrează mult pe lângă Regină spre a dărâma pe Brătianu (cum s-a văzut, mi-a spus-o și Ea). E O. Baliff[3], care merge cu dânsa în Anglia, trebuie, după părerea lui Știrbey, să acționeze ca frână. Regele e foarte obosit și deprimat.
     Îmi arată o scrisoare din 19 ianuarie a lui Brătianu, repetând cele ce știam despre mersul greu al negocierilor de la Paris și despre acțiunea lui T. Ionescu. Prințul regent al Serbiei s-a arătat amabil față de dânsul, dar intransigent.Take i-a făgăduit: comandament unic pentru Berthelot; ocuparea de către trupele române a teritoriilor revendicate de noi, iar a Banatului de cele franceze; stabilirea de legături feroviare și telegrafice cu România; ca Germania sau Ungaria să ne deie 400 locomotive și 4000 de vagoane; să reguleze chestiunea Dobrogei.
      Ștefan Cicio-Pop[4] îmi comunică noi blestemății ungurești.
    Fiind reintegrat în rândurile armatei române și încetând de a mai face parte din armata franceză, generalul Berthelot mă citează la ordinea de zi a comandamentului său (ordin general nr. 13) și mă decorează cu Ordinul ”Legiunii de onoare” în gradul de ofițer.
 

[1].A fost o adevărată nebunie a tuturor chemaților și nechemaților să meargă la Paris, bineînțeles sub fel de fel de pretext, mai ale acela de a face propagandă și bineînțeles pe cheltuiala statului. Guvernul a cedat prea des acestor solicitări.
[2] Raymund Netzhammer (n. 19 ianuarie 1862, Erzingen, Baden - d. 18 septembrie 1945, insula Werd, Elveția) a fost arhiepiscop romano-catolic de București între 1905 -1924.
[3]Este vorba despre Ernest Ballif (n. 1871 –d. 1940), un fost un general român, administrator al Domeniilor Coroanei. A fost aghiotantul Regelui Ferdinand și apoi, între anii 1916-1919, al Reginei Maria.Generalul Ballif a făcut parte din Consiliul de Coroană și a fost, pentru un timp, președinte al Fundației „Regele Ferdinand I”.
[4]Ştefan Cicio Pop (n. 10 aprilie 1865, Şigău, judeţulSomeş - d. 16 februarie 1934Arad), om politic, jurist, membru marcant al Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc. A luptat neîncetat pentru recunoaşterea drepturilor naţionale ale românilor din Ardeal.
 
 
 
 
 
 
General Radu R. Rosetti
 

 
 
15 februarie, Paris, „Ziarul Temps” despre acțiunea de propagandă ungară în Elveția împotriva populațiilor oprimate din fosta monarhie dualistă, inclusiv din Transilvania.
 
Ungaria
Propagandă periculoasă
 
     Ni se semnalează din Geneva, la 14 februarie, că contele Andrássy[1], conducând o puternică echipă de politicieni şi propagandişti unguri, şi-a stabilit cartierul general în Elveţia. El parcurge această ţară de la un oraş la altul pentru a duce o campanie împotriva dreptului populaţiilor oprimate din Ungaria de a dispune de ele însele.
 
Gyula Andrássy, Jr.
 
     Pentru a exercita o influenţă în cercurile engleze şi americane, oficiul de propagandă ungară a organizat venirea unor demnitari ai bisericii ungare, care se străduiesc mult să susţină că populaţiile nemaghiare s-au bucurat de toate libertăţile şi că vechiul regim ar trebui restabilit. Profesorii vechii universităţi maghiare din Cluj au redactat un memoriu răspândit în întreaga Elveţie, unde propaganda ungară lucrează îndeosebi împotriva românilor din Transilvania."

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 525, pag. 198)

[1] Andrássy Gyula Gábor Manó Ádám, Conte de Csík-Szent-Király și de Kraszna-Horka (1860 – 1929) om politic maghiar, fiul contelui Gyula Andrássy (1823 – 1890).A  fost de mai multe ori ministru de Externe al Austro-Ungariei (1894 – 1895, 1906 – 1910 şi 24 octombrie – 2 noiembrie 1918).
 
 
 
14 februarie 1919, Buckingham Palace,  Scrisoarea regelui George al V-lea al Marii Britanii  către regina Maria, prin care  recunoaște efortul de război al României și confirmă sprijinul pentru cererile autorităților române
 
 
 
 
George al V-lea
 
     Am primit cu cea mai profundă simpatie scrisoarea ta din 11 ianuarie[2] căreia i s-a acordat toată consideraţia de către mine şi guvernul meu.
     Nimeni nu a urmărit cu un interes mai mare sau cu mai sinceră nelinişte încercările prin care a trecut România şi vitejeasca ei rezistenţă în faţa copleşitoarelor dificultăţi şi nimeni nu s-a bucurat mai mult când a sosit ziua eliberării ei şi a putut să ia parte la victoria comună. Eu şi poporul meu nu putem uita neabătuta loialitate arătată de voi amândoi în timpul întunecatelor luni ale anilor 1917 şi 1918.
    Niciun conducător sau guvern n-au fost puşi vreodată într-o situaţie mai dificilă decât cea la care a avut de făcut faţă Nando[3] şi miniştrii săi.
    Dar atât de mari cât au fost sacrificiile româniei consider că, atunci când vor fi puse, în cele din urmă, în balanţă câştigurile şi pierderile, puţini dintre Aliaţi se vor găsi [în situaţia] de a fi câştigat o recompensă mai mare. Ea [România] are tot dreptul să spere că Conferinţa Păcii va ratifica unirea cu teritoriilr care nu i-au fost atribuite când a fost semnat Tratatul din 1916[4], dar la care ea avea aspiraţii etnice. Legat de această aspiraţie mai mult decât oricare alta va depinde trăinicia hotărârilor pe care Conferinţa de Pace speră să le realizeze nu numai pentru ţara voastră, dar şi pentru zone mult mai îndepărtate.
    Chiar în ceea ce priveşte România, nu este clar că acţionând doar pe considerentul etnic şi unirea unui număr mare de populaţie care vorbeşte româneşte sub o singură coroană, delegaţii la Conferinţa de Pace vor aşeza pe baza cea mai sigură viitorul României Mari?
    De fapt cu cât va exista mai multă libertate de acţiune cu atât pacea va fi mai satisfăcătoare. Şi tocmai această libertate de acţiune este importantă, în mod vital, de a fi păstrată atât pentru România cât şi pentru fiecare dintre noi, deoarece este neraţional ca părţile interesate să fi estrâns legate de Tratatul din 1916. Dar aceasta nu înseamnă că noi nu vă considerăm Aliaţii noştri. În scrisoarea ta legi aceste două chestiuni, dar în realitate sunt cu totul distincte. Când a fost semnat Armistiţiul am trimis o telegramă de felicitare şefilor de state aliate, iar printre ei şi lui Nando. Aceasta nu v-a demonstrat că vă includem printre Aliaţi? Conferinţa a hotărât ca România să fie reprezentată de doi delegaţi şi cazul ei a fost deja în parte audiat la Paris.
   Dar recunoaşterea unanimă a României ca stat Aliat rezidă din faptul că am luptat umăr la umăr împotriva duşmanului comun, mai mult decât în baza dreptului de a anexa teritorii, care probabil nu au fost considerate româneşti. Dar Tratatul conţinea de asemenea o clauză care prevedea ca Aliaţii şi România, pe baze egale, să nu încheie o pace separată sau generală decât de comun acord şi simultan. Fără îndoială că, din cauza uneiforce majeure, aţi fost obligaţi să adoptaţi această cale; şi îmi amintesc bine de lupta eroică pe care aţi dus-o, la care a trebuit să rezistaţi şi care în cele din urmă s-a dovedit prea puternică. Dar cu toate acestea pacea s-a încheiat şi România a ieşit din război şi a devenit neutră[5].
    În aceste condiţii era imposibil să mai negi că Tratatul [din 1916] şi-a pierdut valabilitatea din punct de vedere legal, cu toate că v-aţi aliat din nou imediat ce aţi putut şi aţi fost bine primiţi din nou în Alianţă, cu o bucurie împărtăşită de toţi.
    Dar, fără să pun accent exagerat pe aspectul juridical cazului, este mult mai oportun să recunosc că Tratatul şi-a pierdut valabilitatea, deoarece principiile lui vin în conflict cu cele mai multe din noile idei pe care pacea Europei este pe punctul să se edifice şi de care depind în mare măsură puterea şi prosperitatea României. Naţionalitatea şi autodeterminarea vor oferi, în ultimă instanţă, o bază mult mai stabilă de unire şi progres decât orice alt sentiment sau interes personal, în special în cazurile în care aceste principii, oricât de atrăgătoare ar fi prin ele însele, urmează să ducă nu la un acord, ci la dezbinare.
   Te rog să nu crezi nici pentru o clipă că suntem mai puţin amicali faţă de România decât sunt francezii. Aecasta er fi o crudă calomnie la dresa guvernului şi poporului meu. De fapt propunerea privind [anularea] Tratatului din 1916 nu a emanat de la Londra, ci de la Paris, şi noi am solicitat amânarea oricăror declaraţii în privinţa ei până la sosirea în ţara voastră a proviziilor noastre pentru a se demonstra românilor că nu încetase în niciun fel nici prietenia, nici simpatia noastră.
    După cum ştiţi, s-au trimis deja două vapoare cu un transport de făină[6] şi Consiliul interaliat pentru alimentaţie din Paris va face tot ce se poate pentru a ajuta. Se află în examinare o misiune de cercetare pentru a se vedea ce este necesar să se reconstruiască şi sper şi cred că nimic nu o va opri să înceapă în curând.
     Sper că vei accepta explicaţia şi asigurările pe care ţi le-am dat în această scrisoare. Se pregătesc pentru România zile mai luminoase şi un viitor sigur şi sunt puţine dintre naţiunile aliate care vor ieşi din război cu avantaje mai mari sau proiecte mai fericite.
   Poţi să ai toată încrederea că admiraţia şi afecţiunea mea pentru voi amândoi şi pentru poporul vostru, atât înainte cât şi după Pacea de la Bucureşti, nu s-au schimbat niciodată şi te poţi baza pe toată solicitudinea mea pentru bunăstrarea voastră viitoare şi pentru interesele voastre şi ale ţării voastre."[7]

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 524, pag. 196 – 197)

[1] George al V-lea (n. 1865), rege al Marii Britanii (1910 – 1936), văr primar cu regina Maria. În tinereţe fusese îndrăgostit de verişoara sa, dar familiile s-au opus unei căsătorii între veri primari.
[2] Scrisoarea reginei Maria nu se află pe microfilm.
[3] Regele Ferdinand.
[4] Este vorba de convenţia politică încheiată de România cu Puterile Antantei la 4/17 august 1916.
[5] Este vorba de încheierea tratatului de pace dintre România şi Puterile Centrale de la Buftea-Bucureşti la 24 aprilie/7 mai 1918.
[6] Care ajunseseră deja, cu şase mii de tone de făină, vezi ziarul Îndreptarea, an II, nr. 3 din 3 [16] ianuarie 1919.
[7] Scrisoarea a fost primită la 8/21 februarie 1919, vezi Maria Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere de Valentina Costache şi Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pag. 62.
 
 
31 ianuarie/13 februarie 1919, Regina Maria despre perspectiva de a călători în Occident, solicitată de premierul Ion I.C. Brătianu, aflat în fruntea delegației României la Conferința de pace de la Paris

      … După prânz, m-am dus cu Mignon şi Păun într-un sat să dăm zahăr la copii şi ţigări la bărbaţi. Am rămas aproape blocaţi în zăpadă, am mers pe jos un pic – în unele locuri zăpada este încă foarte mare, dar pe şosele aproape că s-a dus, aşa încât sania abia dacă mai putea merge.
        Marie, soţul şi cumnatul ei au luat ceaiul cu mine. Mai târziu a  venit şi Barbu[1]Erau veşti de la Brătianu că, cu cât plec mai repede, cu atât mai bine, mai trebuie doar să aştept un răspuns din Anglia. Este foarte emoţionant, deşi să călătoreşti nu este uşor.
      După cină am stat împreună cu ceilalţi un timp, apoi mi-am spălat părul care cade în mod îngrozitor. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi lui Mignon după grippe.

(Maria Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere Valentina Costache şi Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pag. 56.)

[1] Barbu Ştirbei (1872 – 1946) mare moşier, administrator al Domeniilor Coroanei Regale (din 1913) apropiat al familiei regale, considerat principalul sfătuitor al regelui Ferdinand. Va fi prim-ministru vreme de două săptămâni în iunie 1927.
 

 
 
 
11 februarie 1919,  Charles J. Vopicka despre dificultățile întâmpinate de români în privința recuperării bunurilor culturale însușite de bulgari în timpul prezenței lor la nord de Dunăre și situația tensionată din Ardeal
 
      Guvernul român ne-a notificat faptul că o mare parte din comoara arheologică românească a fost luată din muzeele din sudul Dobrogei şi transferată în Bulgaria, la muzeele din Varna. Ei au cerut restituirea imediată a exponatelor furate. Generalul Berthelot l-a anunţat pe generalul Chrétien, informându-l despre această acţiune bulgărească,  iar noi am cerut guvernelor noastre să le transmită reprezentanţilor Aliaţilor de la Sofia să se implice în această chestiune.
    Am primit plângeri de la Guvernul României şi cu privire la tratamentul la care sunt supuşi românii din Transilvania de către unguri. Se menţionează că ungurii continuă să-i tratateze pe români cu multă cruzime, torturând şi chiar ucigând oameni din diferite sate.  Românii cer ca acţiunea ungurilor să fie oprită deoarece (în teritoriul ocupat de trupele române) toate naţionalităţile sunt protejate.
 
( Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, Institutul European, Iaşi, 2012, traducere Alexandru Andrei Căpuşan,  pag. 292.)
 
 
 
28 Ianuarie/10 Februarie 1919, Vasile Bianu despre reacții în rândul românilor de peste munți generate de actul Unirii de la 1 decembrie 1918

       Cei ce vin din Ardeal nu găsesc cuvinte prin care să descrie bucuria şi fericirea fraţilor noştri de acolo sub noul regim românesc. Toate oficiile înalte sunt ocupate de Români, limba oficială este cea românească. Eu primesc de la toate rudeniile scrisori pline de entuziasm şi voie bună. Sora mea de la Blaj, Valeria, soţia canonicului Alexandru Uilăcanu, îmi scrie astfel:
     Nu pot să-ţi scriu câtă fericire şi îndestulare, câtă voie bună este pe la noi, de când ne-a dat bunul Dumnezeu fericirea asta mare şi ne-a învrednicit ca de aici încolo să trăim toţi Românii în România Mare! Trei zile de-a rândul s'a jucat în piaţa cea mare şi frumoasă a Blajului, în faţa sfintei Mânăstiri, Hora Unirii cu Armata Română, care s'a oprit în treacăt pe la noi şi în toate serile se făceau petreceri cu danţ la Hotelul cel mare; nimeni n’a mai ştiut ce este somnul trei zile şi trei nopţi. Toate casele erau împodobite cu steaguri naţionale.  Pe turnurile Mânăstirii şi astazi le bate vântul cu fală.
   Apoi octogenarul meu unchi, tot din Blaj, canonicul prepozit Simion Pop Mateiu, nu ştie cum să mulţumească Providenţei că l’a învrednicit să ajungă pe al 86-lea an al vieţii ca să poată repeta plin de fericire cuvintele cuviosului său patron[1]Acum slobozeşte Doamne pe robul tău că ochii mei văzură mântuirea neamului meu!"



 

[1] Aluzie la personajul biblic din Noul Testament, dreptul Simeon, care l-a salutat pe Iisus Christos cu acele cuvinte.
 
(Vasile Bianu pentru ziua de 10 februarie 1919, din Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 201 – 202)

 
 
 8 februarie 1919, Bucureşti, Informare a generalului Henri Mathias Berthelot adresată ministrului de război al Franței prin care semnalează despre starea de tensiune dintre români și maghiari în Transilvania
 
       Informare
       Statul Major al Armatei
       Telegramă cifrată
       Bucureşti 8 februarie 1919 ora 17.45
       Generalul Berthelot către ministrul de război,
       Paris Nr. 255 – 258

       Am primit următoarea telegramă a generalului comandant AFO [Armata Franceză din Orient]:
„Vă semnalez situaţia deosebit de gravă care pare să domnească în Transilvania, potrivit informaţiilor telegrafiate de lt.colonelul Vyx”.
     1. Căpitanul Ameil, după o anchetă la faţa locului, prezintă o informare asupra problemei Zalău, din care rezultă organizarea unei curse de către autorităţile militare ungare regionale fără ştirea autorităţilor civile şi a guvernului.
    2. S-au produs ciocniri sângeroase la Ciucea, incidente în cazul Zalău, forţe [armate] destul de importante sunt angajate de o parte şi de alta.
     3. Generalul Patey a oprit orice înaintare a românilor şi a ordonat încetarea focului. Am intervenit pe lângă ministrul pentru a dispune, de asemenea, încetarea focului din partea ungară care, primind întăriri, intenţiona să înainteze spre Cluj.
   4. Întreaga ţară este în fierbere, comunicaţiile pe căile ferate şi telegrafice sunt întrerupte. Căpitanul Ameil declară că este imposibil să fie lăsate în legătură, în punctele strategice, grupele ungare şi române, acestea din urmă neputându-se nici măcar înţelege cu administraţia civilă locală.
    5. Dacă nu se iau măsuri energice sunt de prevăzut grave evenimente din cauza surescitării extreme a spiritelor de o parte şi de alta.
     Am dat următorul răspuns: cunosc efectiv gravitatea situaţiei pe care o semnalez de două luni. Nu văd decât o singură cale de a împiedica orice eveniment grav, aceea de a obliga trupele ungare să rămână la vest de linia Arad-Oradea-Satu Mare.
     Trupele române au primit ordine formale de a nu înainta şi de a se menţine în punctele strategice pe care eu le-am indicat la sfârşitul lui decembrie.
      Primesc permanent [lipsă în text] a plasa unele trupe franceze între unguri şi români.
    Conform tuturor rapoartelor pe care le primesc, ungurii se dedau la adevărate atrocităţi asupra populaţiei de naţionalitate română, din aceasta ar rezulta acte de extremă gravitate, dacă nu se dau imediat ordine guvernului ungar.
     Ţin să vă previn asupra informaţiilor care vă parvin fără să poată fi verificate la faţa locului de către unul din ofiţerii noştri.
 
(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 522, pag. 192 – 193)
 

 
 
 25 ianuarie/7 februarie 1919, Însemnări ale reginei Maria despre preconizata sa vizită la Paris și Londra.
 
      Mi-am terminat toate scrisorile. Am primit un transilvănean entuziast, care în timpul cotropirii noastre organizase în Italia legiunile române. N-am văzut niciodată un astfel de entuziasm, un astfel de vorbitor. Se numeşte Mândrescu[1]. Îmi plac foarte mult oamenii care sunt atât de plini de credinţa în ceva şi se luptă pentru aceasta, ei sunt gata să treacă şi prin ziduri fără să le pese că-şi zdrobesc capetele. Am vizitat expoziţia lui Creţoiu[2]. Flers[3] a venit la Lisabeta şi a citit o foarte frumoasă şi emoţionantă piesă numită Servir de Lavedan[4].
   Barbu[5] a venit în sfârşit din nou, încă foarte slăbit. Nando[6] mi-a anunţat o veste extraordinară. Se consideră acum a fi folositor ca eu să plec peste hotare! Nu se consideră încă a fi timpul pentru o vizită oficială, dar prezenţa mea se presupune a fi de folos – sub pretextul foarte firesc de a merge să-mi văd fiul la Eton, voi avea prilejul să susţin, cu toată înflăcărarea de care sunt capabilă, cauza noastră.
     Această idee a venit atât de pe neaşteptate, încât aproape că m-a dat peste cap. Am dorit atât de mult să merg la Paris şi la Londra, încât acum, când am acest lucru în faţă, aproape că mă înfiorează. Doresc din tot sufletul, în plus îmi este dor de Nicky[7], apoi sunt flatată că toţi s-au gândit că pot ajuta. Ceea ce este şi mai mult, este faptul că simt că pot ajuta. Întreaga idee însă mă tulbură extraordinar. Este cu adevărat o ocazie pentru care mă străduiesc să fiu tare şi să nu-mi pierd capul. A venit atât de neaşteptat! Apoi mai sunt atât de multe de combinat, de chibzuit, de pregătit. N-am mai fost de cinci ani în străinătate! Şi-l am şi pe Nicky al meu acolo. Încetişor, încetişor! Nu trebuie să devin ridicolă, ci să judec cu linişte şi seriozitate. Nu mai sunt obişnuită să mă bucur! Cu Barbu am discutat toate aspectele, vreau să-mi iau cele trei fete cu mine.

(Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere Valentina Costache şi Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pp. 50 – 51.)

 

[1] Simion Mândrescu (1866 – 1948) profesor, absolvent al Facultăţi de Litere a Universităţi din Bucureşti. A participat la înfiinţarea şi organizarea Ligii culturale (1891) şi a „Cercului românilor de peste munţi” (1909). A avut un rol major, alături de George G. Mironescu, în organizarea Legiunii Voluntarilor Români din Italia (1917 – 1918).
[2] Constatin Cretzoiu (1879 – 1948), celebru arhitect al epocii.
[3] Robert de Flers (1872 – 1927) dramaturg şi jurnalist francez de mare succes în epocă. Membru al Academiei Franceze (1920).
[4] Henri Lavedan (1859 – 1940) dramaturg şi jurnalist francez. Autor al unui mare număr de piese de teatru.Servir a avut premiera la 1 februarie 1913.
[5] Barbu Ştirbei (1872 – 1946) mare moşier, administrator al Domeniilor Coroanei Regale (din 1913) apropiat al familiei regale, considerat principalul sfătuitor al regelui Ferdinand. Va fi prim-ministru vreme de două săptămâni în iunie 1927.
[6] Regele Ferdinand.
[7] Principele Nicolae (1903 – 1978), fiul lui Ferdinad şi al Mariei, din 1918 elev al celebrului colegiu britanic de la Eton. Membru al Regenţei (20 iulie 1927 - 8 iunie 1930).

 
 
 
24 Ianuarie/6 Februarie 1919, Vasile Bianu  despre semnificația și sărbătorirea zilei de 24 Ianuarie 1859

     Astăzi este ziua mare şi sfântă a Unirii Principatelor Române, care în anul acesta a fost mai semnificativă decât oricând, deoarece acum s'a serbat Unirea tuturor ţărilor locuite de Români, unirea neamului întreg. Sunt 60 de ani de când s'a pus temelia edificiului măreţ şi trainic, care se încheie în anul acesta cu Voinţa Celui Atotputernic. Niciodată n'a apărut în mai plină lumină însemnătatea istorică a actului de la 1859. Unirea Principatelor a fost şi este temelia mândrului Regat al României de astăzi. De la Unirea Principatelor începe opera de înălţare şi de întărire a României şi de atunci sforţări de uriaşi au făcut din două ţări mici şi fără însemnătate un Stat independent, care, prin politica lui chibzuită, prin organizarea economică, financiară şi militară, ca şi prin munca lui culturală, să joace un rol internaţional în acest război mondial, să poată încheia un tratat de alianţă şi să poată prin puterea lui de Stat liber să creeze România Mare, aducând la sânul sau Basarabia, Bucovina, Ardealul cu Banatul şi cu toate ţinuturile locuite de Români până la Tisa.
        Iată pentru ce în anul acesta ziua de 24 Ianuarie este mai scumpă şi mai mareaţă decât oricând, şi pentru aceasta ea s'a serbat în Bucureşti cu un fast deosebit, după iniţiativa luată de Societatea Tinerimea Română, la care s'a asociat: Societatea Ortodoxă a Femeilor Române, societăţile: Carpaţii, Transilvania, Cercul Românilor de peste Munţi, Înainte şi Macedonia. Ziua întreagă a fost consacrată sărbătoarei Unirii, la care au luat parte şi reprezentanţii Basarabiei, Bucovinei şi Ardealului, cari au salutat Ţara şi noua lor patrie, iar Macedonia, visând şi ea la o unire cu noi, şi'a mărturisit speranţa în viitor.
      La noi, în Buzău, de asemenea s’a serbat printr’un Te-Deum la Episcopie, fiind de faţă autorităţile, elevii liceului şi o mare mulţime de cetăţeni.

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pag. 200)
 
 
 
 
 23 ianuarie /5 februarie 1919, Notații ale lui N. Iorga referitoare la primirea delegației georgiene

       O misiune georgiană vine la mine. Sosipatru Assatiany e un om de înfaţişare simplă, care vorbeşte aşezat, într-o limbă franceză bună. Îl întovărăşeşte un pompos aghiotant în costum naţional, cu multe fireturi, şi un vioiu şi elastic secretar, care se zice Georgian, dar are şi numele şi aspectul de Slav[1].
      Assatiany îmi aduce complimente de la fostul ministru bulgăresc Şişmanov, care se află la Kiev. Îmi spune că Ciheidze[2] şi Ţereteli[3] s'au amestecat în revoluţia rusească numai pentru a servi interesele naţiei lor, că azi unul e preşedintele Camerei, altul şef de Guvern acasă, că se duc la Paris în numele Georgiei libere. Tot guvernul e socialist, dar de trei ori s'a dat lupta cu bolşevicii. Ţara şi-a organizat o armată de 30.000 de oameni şi caută legături cu noi. De aici se vor întoarce la Kiev. Sunt deplin hotărâţi a nu se înţelege nici cu cei din Omsk, nici cu cei de la Don, cari urmăresc ţinta, absurdă, a refacerii Rusiei unitare.

 
Nikolay Chkheidze (1864 - 1926)
 
 
Irakli Tsereteli (1881 - 1959)
 
       În Ardeal încep luptele cu Ungurii, dincoace de linia de demarcaţie. Bandele au ocupat două sate. Cenzura îmi taie veştile, luate de la Unirea din Blaj, că Francezii au intrat în Vîrşeţ, în Arad, că generalul Pathé e în Cluj, de unde se pare că e vorba să fim scoşi tot ca omagiu faţă de Conferinţa păcii.
      Şi Italienilor li se impune să respecte linia de demarcaţie.
 
 
 

 (Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a., pag. 157)

[1] Misiunea diplomatică a Republicii Georgia era condusă de Sosipatre Asatiani (1876 – 1971), şi includea pe T. Mikheli Pagava – ataşat militar şi Anton Karpovici – secretar de ambasadă. Sediul se afla pe Calea Victoriei, în apropierea Hotelului Majestic.
[2] Nikolai Chkheidze (1864 – 1926) lider georgian social-democrat, preşedintele Seimului Trancaucazian (februarie – mai 1918), preşedintele Adunării Constituante a Republicii Democrate Georgia (mai 1918 – martie 1921). După invazia Armatei Roşii în Georgia (martie 1921) a reuşit să fugă prin Constantinopol în Franţa.
[3] Irakli Tsereteli (1881 – 1959), om politic georgian, membru marcant al partidului social-democrat din rusia, ministru al Poştelor şi Telegrafului în Guvernul Provizoriu (mai – august 1917) şi ministru de Interne (iulie 1917), reprezentant al Georgiei la Conferinţa de pace de la Paris, alături de Nikolai Chkheidze. A murit în exil în Statele Unite.
 
 
 
 
 
 4 februarie 1919, Charles J. Vopicka despre situația internațională și internă a României

        ...Telegramele publicate în presă indică faptul că în majoritatea cercurilor proantantiste s-a decis că problema Banatului poate fi rezolvată numai după o investigaţie foarte minuţioasă şi după evacuarea sârbilor din ţară. Conform instrucţiunilor, noi ne-am formulat rezervele în privinţa ocupării teritoriului disputat, declarând că ocupaţia nu poate prejudicia destinul acestui teritoriu.
        Guvernul român a declarat că datorită respectului avut pentru Antanta, ei [românii] nu au ocupat ţinuturile exclusiv româneşti din Transilvania şi din Dobrogea (parte a fostului teritoriu naţional). Ministrul Afacerilor Străine[1]recunoaşte că ar fi fost mai bine să fi amânat decretul de lege privind unirea cu Transilvania până la hotărârea Conferinţei de Pace, însă actuala stare de mizerie a ţării este atât de acută încât satisfacţiile naţionale sunt singurele care mai contează, iar aceasta este cea mai bună metodă ca ţara să fie ţinută departe de bolşevism. Trebuie să conştientizăm acest lucru deoarece, din cauza zăpezii, transportul a fost complet paralizat, iar mizeria, chiar şi în capitală, este extremă şi crează un real pericol.

 
 Mihail Pherekyde (1842 - 1926) 
 
(Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, Institutul European, Iaşi, 2012, traducere şi note A.A. Căpuşan, p. 291 – 292.)

 

[1] Este vorba de ministrul ad-interim, Mihail Pherekyde (29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919 – 5 iulie 1919) funcţia de titular fiind deţinută de premierul Ion I.C. Brătianu, aflat pe atunci la Conferinţa Păcii.
 
 
 
 
   Prin amabilitatea doamnei dr. Ioana Grinţescu, şeful secţiei de terapie intensivă din cadrul spitalului de urgenţă Floreasca, vă prezentăm un interesant şi inedit album fotografic aparţinând bunicului domniei sale, doctorul Ioan Aleman (1891 – 1948), personalitate proeminentă a stomatologiei româneşti, participant la campania din Galiţia (1914-1916) în cadrul unui regiment de linie din armata habsburgică. În cursul primului război mondial au fost înrolaţi în armata imperială circa 490 000 de militari români transilvăneni, alte surse indicând chiar 650 000. Deşi românii au fost repartizaţi cu precădere la trupele de infanterie, militarii români au activat şi în trupele de artilerie, cavalerie, în flota Mării Adriatice, în formaţiunile sanitare, de subzistenţă şi în alte unităţi auxiliare. Fotografiile selectate prezintă viaţa militarilor români (majoritari în acel regiment) sub toate aspectele ei, sugerând greutăţile şi situaţiile tragice cu care s-au confruntat. 
      Ioan Aleman s-a născut la 2 august 1898 în comuna Săcădate de Olt, ţul (judeţul) Sibiu. Pregătirea gimnazială a făcut-o în satul natal, iar cea liceală la Liceul Greco-Catolic din Blaj, absolvit în 1913. Ulterior s-a încris la Facultatea de Medicină din Cluj. La izbucnirea Primului Război Mondial şi-a întrerupt studiile, fiind concentrat în Regimentul 31 infanterie din Sibiu (regiment de linie, cu componenţă majoritar românească), participând la luptele de pe frontul de est din Galiţia şi din apropierea localităţii Koldichevo (azi, Belarus) în perioada 1914-1916.
     Ulterior Ioan Aleman a fost concentrat în unităţi spitaliceşti din Brno şi Viena ca ajutor de medic militar. În 1918 a lucrat la secţia dentistică a spitalului Mayschoffer din Kloster Neuburg. Munca asiduă în dificilii ani ai războiului i-au influenţat orientarea spre patologia bucală şi maxilo-facială. A participat la Marea Adunare de la Alba Iulia (care a votat la 1 decembrie 1918 Unirea Transilvaniei cu România) fiind delegat oficial al comunei natale, Săcădate, cercul Nocrich, judeţul Sibiu.
    Noua organizare politică şi administrativă din Transilvania a influenţat şi învăţământul medical, care a trecut la predarea în limba română. Ion Aleman s-a implicat de la început în această nouă organizare, fiind însărcinat de către Consiliul Dirigent să preia Secţia Dentistică a Clinicilor Clujene (12 mai - octombrie 1919). Din toamna aceluiaşi an şi-a continuat studiile la facultarea românească de Medicină din Cluj, secţia Dentistică, absolvită în anul 1921. Încă din timpul studiilor s-a remarcat prin interesul faţă de profesie, prin rigurozitatea şi stilul de muncă organizat. Aceste calităţi l-au făcut să fie remarcat de către cel care avea să-i fie mentor, renumitul profesor Gheorghe Bilaşcu, care l-a reţinut ca preparator la disciplina de Stomatologie, specialitate ce se profila ca o noutate în învăţâmântul medical românesc. După doar un an a fost avansat la gradul de asistent şi a obţinut o bursă de stat şi specializare la Spitalul de Chirurgie, secţia de Chirurgie Maxilo-Facială din Viena, care la data respectivă se afla sub conducerea profesorului Pichler, una dintre marile somităţi europene din domeniu. Doi ani mai târziu a fost numit cu titlul provizoriu şef de lucrări şi i-a fost încredinţat Ambulatoriul Dentistic din Cluj. În 1926 a fost definitivat pe post şi a preluat întreaga responsabilitate medicală şi didactică în noua specialitate, prin decesul profesorului Gheorghe Bilaşcu. În anul 1932 a devenit profesor agregat iar în 1942 profesor titular.
    În perioada următoare, una de încărcată de realizări în plan profesional, Ioan Aleman şi-a demonstrat valoarea morală, profesională şi ştiinţitică, devenind unul dintre ctitorii învăţământului stomatologic românesc. A reuşit să ridice această specialitate de la nivelul unei îndeletniciri empirice la cea de profesie academică, prin includerea specialităţii în rândul ştiinţelor şi practicii medicale. A avut o bogată activitate teoretică, prin publicarea a 27 de lucrări ştiinţifice în diferite reviste din ţară şi din străinătate şi editând „Revista stomatologică”, singurul organ de specialitate din România. A fost membru fondator, secretar general, vicepreşedinte şi preşedinte al Asociaţiei Doctorilor Stomatologi din România şi preşedinte al Asociaţiei Doctorilor Dentişti din Cluj.  Aflat în plină performanţă profesională şi ştiinţifică, profesorul Ioan Aleman a decedat în noiembrie 1948, la doar 57 de ani, ca urmare a unei afecţiuni pulmonare grave cu evoluţie rapidă.

 











Vom reveni şi cu alte detalii.
 

 
2 februarie 1919, Arad, Comunicat al Marelui Cartier General Român despre decizia de a ocupa teritoriul delimitat de puterile Antantei în Transilvania.

        Marele Cartier General Român a dat următorul comunicat:
     România, pe deplin încrezătoare în Aliaţii săi, bazată pe Tratatul său de alianţă din 1916 şi pe drepturile sale etnografice, este hotărâtă a aduce la îndeplinire cu orice preţ hotărârea Antantei de a ocupa cu trupele sale liniile indicate de aceasta în Ardeal.
       România va considera ca o provocare din partea Ungariei şi va răspunde cu energie dacă Ungaria va mai repeta faptele de la Ciucea şi Borboşia [Săvârşin], iar răspunderea va cădea asupra inamicului.
În acelaşi timp în interiorul zonei ocupate s-au luat toate măsurile pentru asigurarea ordinii, iar grevele puse la cale de guvernul unguresc, contra căruia avem acum toate probele, că e făuritorul grevelor de la Petroşani, Căi ferate şi de la Cluj, aruncând aici milioane de bani falşi, care depreciază din ce în ce cursul coroanei, aşa că ea va ajunge să se vândă cu kilogramul.
 
( 1918. Desăvârşirea unităţii-naţional statale a poporului roman. Recunoaşterea ei internaţională. Documente interne şi externe august 1918 – iunie 1919. EdituraŞtiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, Doc. nr. 517, pag. 184.)
 
 
19 ianuarie/1 februarie 1919, Însemnări ale lui N. Iorga, referitoare la întâlnirea cu delegația germanilor din Transilvania
 
         În Basarabia gerul opreşte curăţirea ţării.
      Schullerus[1] şi deputăţia săsească vin pe la mine. Cearcă să scuzeze pe Germani - el a primit la Sibiiu pe Împăratul lor[2] - prin starea de spirit specială creată de războiu şi prin întoarceri atavice. Le spun ca am dori să le putem da la Sibiu o biblioteca specială românească, în care să poată avea tabloul culturii noastre.
        Îi conduce Frank, preşedintele societăţii [saşi]lor de aici, care nu vorbeste cu mine decât româneşte şi care pare a se mândri că e cetăţean şi ofiţer român.


Adolf Schullerus (1864 - 1928)

 
(Nicolae Iorga din Nicolae Iorga, Memorii, vol. II, f.a., pp. 153 – 154)
 
 
[1] Adolf Schullerus (1864 - 1928) unul dintre cei mai renumiţi intelectuali saşi ai timpului său, lingvist, istoric, etnolog, folclorist, scriitor şi teolog. senator din partea Partidului German din România (1919 - 1926). Opera importantă: Tipologia basmelor româneşti şi a variantelor lor (1928) reeditată în 2006.
[2] Nicolae Iorga se referă la vizita împăratului german Wilhelm al II-lea care a vizitat România în ultima decadă a lui septembrie 1917 şi apoi s-a întors în Germania trecând prin Braşov şi Sibiu, unde populaţia săsească l-a întâmpinat cu mare entuziasm.
 
 
 
 
  17 /30 ianuarie 1919, Articolul „A dat mâna cu boierii”, semnat de generalul Alexandru Averescu și apărut în ziarul „ Îndreptarea”, organul Ligii Poporului
 
   “A dat mâna cu boierii”, este noul cuvânt de ordine, pus în gura agenţilor electorali ai administraţiunii, pentru a dărâma din popularitatea atât de supărătoare a generalului Averescu.
       După „trădările” din afară a venit şi rândul „trăderei” din înăuntru.
      După ce a voit să dea misiunile aliaţilor pe mâinele comandamentului german ; după ce a voit să dea chiar ţara întreagă pe mâna lui Mackensen, cu care a stat în corespondenţă, acum a venit şi rândul ţăranilor să fie daţi pe mâna boierilor !
      După morala liberală în politică este iertat orice mijloc şi calomnia, care, oricât de neverosimilă, se zice, că tot lasă ceva urme, este arma de predilecţiune şi favorită a marelui partid.
    Chiar recunoscând această teorie naţional-liberală, nu mai puţin sunt cazuri înaintea cărora stai uluit, căci nu ştii : să te întristezi, să fii scârbit, să fii indignat sau să râzi ?!
      Lozinca „a dat mâna cu boierii ” este unul dintre aceste cazuri.
*
     Redusă la proporţiunile meschine ale luptelor politice, iată cum se prezintă chestiunea.
     Faţă cu curajul cu care a sfidat partidul liberal, asumând singur puterea, în momente când cel mai elementar simţ politic ar fi impus un guvern larg[1], fără tendinţă de preponderenţă din niciuna din părţi, s’a simţit nevoia unei rezistenţe solide.
    Cum pe de altă parte, în luptele politice, ca în oricare lupte, soliditatea nu se poate obţine decât prin unirea sau cel puţin prin coordonarea forţelor disponibile, « Liga Poporului » şi partidul conservator (fusionat cu democraţii) au hotărât a merge în alegeri împreună, întinzând mâna tuturor organizaţiunilor politice, de aceleaşi păreri în politica externă, pentru a face faţă primejdiei imediate care se ridică pe orizontul politic al ţărei, sub conturul unei sfidări dispreţuitoare a sentimentului public.
    Din cauza acestei învoeli, generalul Averescu este denunţat lumei « că deoarece a dat mâna cu boierii » nu mai poate fi democrat, şi deci ţăranii trebuie să-l părăsească.
    Partea interesantă a lucrului este însă că pe când se face generalului Averescu, din faptul că a dat mâna cu boierii, o imputare atât de grozavă, şeful partidului liberal face propuneri stăruitoare aceloraşi boieri să intre în guvern cu dânsul ! Se ştie ce propuneri a făcut d-l Brătianu fruntaşilor conservatori din ţară ; se ştie ce telegrame s’au trimes d-lui Take Ionescu în privinţa combinaţiunilor propuse de d-l Brătianu şi se ştie şi usturătorul refuz al şefului partidului conservator.
    Aşadar pe când preşedintele « Ligei Poporului » este condamnat că dă mâna cu boierii, şeful partidului liberal întinde amândouă mâinele către ei, dar în zadar, căci de prietenia liberală au avut prilejul a se sătura.
     Iată morala liberală : boierii sunt duşmanii ţăranilor, dacă dau mâna cu generalul Averescu, dar dacă ar da mâna cu ei cum îi roagă şeful partidului liberal, apoi ar fi cei mai străluciţi oameni pentru binele ţării.
*
     Se cade însă ca această importantă chestiune să fie cercetată puţin şi în afară de cadrul strâmt şi meschin al combinaţiunilor politice.
    Să cercăm bunăoară să ne dăm seama, dacă este cu putinţă, ce înţeleg liberalii prin cuvântul „ boieri”.
      Se înţelege prin boieri scoborâtorii familiilor mari, cari au lăsat urme în trecutul ţării ? În realitate, aceştia ar fi boierii, dar de aceştia noi găsim în toate partidele. Toate numele cunoscute din ţară au reprezentanţii lor şi în partidul liberal ca şi în cel conservator.
    Pe de altă parte şi alături de acest fapt incontestabil, găsim faptul tot incontestabil că, în partidul conservator sunt elemente nu mai puţin democratice, prin provenienţa lor, decât cele mai democratice figuri din partidul liberal.
    De pildă ce putea fi mai democratic decât un Delavrancea ? Dar şi mai mult : întrucât [prin ce] actualul şef al partidului conservator este mai boier decât şeful partidului liberal ?
    Prin urmare, dacă îi luăm după trecut, adică după „viţă”, nu ştiu dacă sunt într-un partid mai mulţi boieri, în toată puterea cuvântului decât în celălalt.
Să vedem atunci poate că această deosebire să fie după modul de a trăi, adică dacă nu este după viţa din care se trag, poate să fie după viaţa care o duc.
     Dar şi aci de… nu prea este tocmai limpede chestiunea, căci dacă am sta să judecăm după viaţa trăită de şefii celor două partide istorice, nu ştiu unde miroase mai mult a boierie, în casa lui Take Ionescu sau în aceea a lui Ioan Brătianu ?
   Cert că şeful partidului liberal este departe, şi la putere şi în opoziţie de a duce o viaţă à la Kruger[2], care adesea expedia afacerile de Stat de la o masă de lemn alb !
    Şi tot astfel dacă am merge cu această comparaţie, din provincie în provincie, am ajunge la acelaşi rezultat. Iată să iau ca exemplu Turnu Severin. Cine va susţine că Teodor Costescu şi Gr. Constantinescu, şefii conservatori din localitate, sunt mai boieri prin viaţa ce duc decât Ilariu Isvoranu sau Tilică Burileanu, şefii liberali ! Nici din acest punct de vedere nu ieşim la socoteală. Atunci va fi poate din aceea a bogăţiei.
    Cred că din acest punct de vedere liberalii sunt cei dintâi cari nu ar fi doritori să se adâncească chestiunea, mai ales dacă ar trebui şi scormonit de când şi cum s-au făcut bogăţiile.
    Să nu mai lungim deci de prisos chestiunea şi să ne mărginim numai la constatarea că pe când la boierii de baştină averile au mers tot micşorându-se, la parvenţi ele au mers crescând şi împreună cu ele a crescut şi gustul snobismului.
*
     În fine, oricum am întoarce chestiunea, ajungem la concluzia că denumirea de „ boieri ”, în grupările politice este o vorbă goală, una din acele vedenii, plimbată cu curajul şarlatanismului pentru a sărăci minţile simple şi cinstite.
     Dar să admitem, că ar fi în adevăr grupare de „boieri”, este oare acuma timpul, când se strigă pe toate tonurile şi în toate gamele „ înfrăţire ” de a stârni patimile cele mai curate ale naţiunei împotriva unei alteia botezată pe drept sau pe nedrept de clasa boierilor ?
     Dacă simţul patriotic ar vibra aşa cum s-ar cuveni în zilele de azi în elita intelectuală a partidului liberal, desigur că astfel de săminţe de învrăjbire nu s’ar arunca, cu atâta uşurinţă, cum se face !
Să fie atât de săracă această elită încât să nu aibă curajul a ţine lupta cinstit numai pe terenul ideilor şi principiilor ?"

(Îndreptarea”, An II, Nr. 14, Bucureşti, Joi, 17 [30] Ianuarie 1919)
 
 
[1] Mesajul frazei ar fi fost mai clar astfel: „Faţă de curajul cu care partidul liberal a sfidat [opinia publică] asumându-şi singur puterea, când cel mai elementar simţ politic ar fi impus un guvern larg...”
[2] Paul Kruger (1825 – 1904), om politic sud-african, preşedintele Republicii Sud-Africane (9 mai 1883 – 31 mai 1902) în urma înfrângerii ţării sale de către Marea Britanie în aşa-numitul al doilea război anglo-bur (1899 – 1902) şi-a petrecut restul vieţii în exil, în Elveţia, unde a şi murit. Celebru în epocă pentru austeritatea vieţii sale.

 
 
 
 
 
30 ianuarie 1919, Paris, Precizări transmise de autoritățile franceze legației din România prin care avertizează că Puterile aliate și asociate nu vor ține seama de eventuala ocupare militară a unor teritorii din Transilvania.
           
:
 
        Ministerul Afacerilor Externe
        de cifrat
        Telegramă
        Paris 30 ianuarie 1919
         Ministrul afacerilor externe, la Bucureşti
         Răspund la telegrama dvs nr. 101
         Faptul că românii se arată receptivi la sfaturile Antantei şi nu ocupă înainte de vreme prin forţă regiunile care le vor fi, după toate aparenţele, atribuite prin Tratatul de pace nu poate decât să le servească interesele.
        Potrivit ştirii difuzate prin radio de Conferinţa reunită la Paris, ştire ce a fost în mod sigur receptată la Bucureşti, şi de care guvernul român a luat cunoştinţă, Puterile sunt hotărâte să nu ţină seama, în deciziile lor, de ocupaţia militară la care recurg în acest timp în mod abuziv unele state, în ideea că un fapt împlinit ar veni în sprijinul drepturilor pe care le invocă. O atare politică nu poate fi decât dăunătoare statelor care o practică şi interesul special pe care noi îl acordăm României nu trebuie să ne determine să o abatem de la o asemenea practică."

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 516, pp. 183 – 184.)
 
 
 
 
 29 ianuarie 1919, Ziarul Le Temps despre adunarea naţională a saşilor de la Mediaş,   care a aprobatu actul politic înfăptuit la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia.
 
Saşii din Transilvania
 
      O mare adunare a saşilor din toate regiunile Transilvaniei, la care au luat parte clerul şi vechii deputaţi saşi din Parlamentul de la Budapesta, a avut loc la Mediaş[1], unul dintre centrele saşilor.
     A fost adoptată o rezoluţie în care se declară că saşii se raliază deciziilor Adunării româneşti de la Alba Iulia, recunoscând unirea Transilvaniei cu România, şi că devin supuşi fideli ai Casei Regale Române.
Rezoluţia a fost comunicată preşedintelui guvernului român al Translivaniei, dl Iuliu Maniu, care a răspuns dând asigurări că  saşii se vor bucura de toate drepturile şi libertăţile.
     O deputăţie săsească având în frunte pe dnii Brandsch[2] şi Schuller a plecat la Bucureşti spre a remite rezoluţia regelui şi guvernului central."

Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 513, pag. 181)
 
 
 
[1] La 8 ianuarie 1919, la liceul Stephan Ludwig Roth din Mediaş, cf. biografiei lui Rudolf Brandsch din Neue Deutsche Biographie, Duncker & Humboldt, Berlin, 1955, vol. 2, p. 529.
[2] Rudolf Brandsch (1880 – 1953) om politic german din Austro-Ungaria, lider al germanilor din Transilvania împotriva politcii de deznaţionalizare duse de maghiari, deputat în parlamentul de la Budapesta din 1910, apropiat lui Iuliu Maniu şi Al. Vaida Voevod, apoi deputat în parlamentul României, ulterior senator pe viaţă; subsecretar de Stat pentru minorităţile naţionale în guvernul condus de Nicolae Iorga (aprilie 1931 – septembrie 1932), lider al Uniunii Germanilor din România Mare. După preluarea puterii de către regimul comunist a fost întemniţat în închisoarea de la Doftana unde a şi murit în 1953. După venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, Brandsch a fost reabilitat şi omagiat ca adversar al fascismului.
 
 
 
 
 13/26 ianuarie 1919, Articolul Din scandalurile guvernului, apărut nesemnat în ziarul „Îndreptarea”, organul Ligii Poporului, în care se critică legea ce permitea reîncadrarea în armata română a unor ofițeri ce se înrolaseră în armatele străine
 
Reapariţia generalului Iliescu
Codiţa unei legi generale – pentru refacerea unor codiţe politice.
 
         Decretul-lege pentru reintegrarea în cadre a ofiţerilor români înrolaţi în armatele aliate, s-ar părea că e făcută spre a permite acestor ofiţeri ce au luat parte la luptele de pe frontul occidental, să reintre după război în armata noastră, care ar profita astfel de experienţa dobândită de ei în armate bine organizate şi prevăzute cu materialul de război cel mai complect şi mai modern.
         La prima vedere s’ar zice că este o lege bună şi dreaptă. Dar liberalul n’ar fi liberal dacă nu ar căuta să tragă din toate un profit pentru unul din ei. Atunci, la această lege care a părut tuturor atât de simplă, au introdus o mică codiţă, aceea  a ofiţerilor din activitate demisionaţi, pentru ca bravul Mişu Iliescu[1] să profite de ea.

 
Dumitru Iliescu
 
       Spre a lămuri lucrurile, vom lua cazul câtorva ofiţeri români, înrolaţi în armatele aliate, şi se va vedea atunci că prescripţiunile din noua lege relativă la ofiţerii din activitate demisionaţi, au fost introduse numai în vederea reintegrării în armată şi posibilităţii de a le da imediat două grade, cu toate beneficiile băneşti ce-ar decurge din această fantastică înaintare.
      Incepem dar cu câţiva din aceşti ofiţeri a căror nume sunt cunoscute de toţi şi vom termina cu cazul generalului Iliescu.
      Unul dintre cei mai în vază ofiţeri români înrolaţi în armatele aliate este colonelul Radu Rosetti[2].

 
 
     Radu R. Rosetti. Acest ofiţer, la reorganizarea armatei din Moldova, a părăsit biuroul operaţiunilor de la Marele Cartier General, unde funcţionase în prima perioadă a campaniei, şi după cererea sa i s’a încredinţat comanda unui regiment de infanterie. A luat parte cu acest regiment la bătălia de la Mărăşeşti, unde a fost atâta de grav rănit, încât a rămas infirm de un picior. Decorat cu Mihai Viteazul, înaintat şi citat pe ordin de zi, ar fi putut să-şi continue serviciul. În toate armatele se găsesc asemenea ofiţeri infirmi. Generalul Pau[3] şi-a pierdut o mână ca sublocotenent în războiul din 1870 şi aceasta nu l-a împiedicat de a ajunge general comandant de armată, în războiul actual.
 

 
Generalul Pau, reprezentantul Franţei la Stavka, Marele Stat Major Rus, în 1914.

      Generalul Gouraud[4] a avut braţul amputat la Dardanele şi cu toate acestea a comandat un grup de armată până la sfârşitul războiului.
 
 
 

     Generalul Gouraud, guvernatorul militar al Parisului, însoţindu-l pe prim-minstrul canadian, William Lyon Mackenzie, la mormântul Soldatului Necunoscut de la Arcul de Triumf
        Asemenea ofiţeri sunt fala camarazilor lor şi sunt sigur că regimentul colonelului Rosetti ar fi fost mândru să-l aibă încă în capul lui pe valorosul lui şef care l’a dus la glorie.
        La încheierea păcii însă, văzând că nu mai poate lupta la noi, şi în dorinţa de a aduce încă servicii cauzei comune, a cerut reformarea medicală şi după ce a obţinut-o, a plecat în Franţa unde s’a înrolat în armata franceză şi s-a întors în ţară cu armata de Dunăre, fiind în statul major al generalului Berthelot.
       Dacă colonelul Rosetti ar fi dorit să re intre în armată, nu era nevoie de nicio lege specială. Art. 18 din legea asupra înaintărilor în armată spune că în timp de război şi prezenţa inamicului, ofiţerii de rezervă cari au dobândit un grad pentru un fapt strălucit, dat prin ordin de zi pe armată, pot trece în cadrul armatei active cu gradul dobândit. Acest articol dintr’o lege în vigoare li se putea aplica fără nicio restricţiune.
       E drept că se poate obiecta că fiind reformat pentru infirmităţi, nu mai figura în cadrele ofiţerilor de rezervă, guvernul Marghiloman a votat însă o lege, pe care actualul guvern amenţinut-o cu decret regal, prin care ministerul de război e autorizat a trece în cadrele rezervei pe ofiţerii reformaţi pentru infirmităţi.
     În fine, prin faptul că s-a înrolat într-o armată [străină], ofiţerul şi-a pierdut cetăţenia, tot guvernul actual a scos un decret-lege, prin care dă dreptul tutror militarilor înrolaţi în armatele aliate, să-şi recapete cetăţenia fără un vot al Corpurilor legiuitoare.
*
    Iată dar un ciclu de legi în vigoare cari se puteau aplica în acest caz, fără să mai fi fost nevoie de o altă lege specială şi mai ales de codiţa ei.
     Dar fără aceasta nu s’ar mai fi putut înfăptui înaintarea scandaloasă a generalului Iliescu.
     Asupra acestei chestiuni vom stărui într-un număr viitor.
[nesemnat]

(ÎndreptareaAn II, Nr. 10, Bucureşti, Duminecă, 13 [26] Ianuarie 1919)
 

[1] Dumitru Iliescu (1865 – 1940), general român în anii Războiului de Întregire. În ianuarie 1914, după instalarea guvernului condus de Ion I. C. Brătianu, este numit Secretar general al Ministerului Război, al cărui titular era chiar primul-ministru, exercitând practic conducerea efectivă a ministerului. În acest context, a coordonat elaborarea celor patru planuri de reformă a armatei, având ca obiectiv general creșterea capacității combative a acesteia: 1) „Planul de completare, transformare și reparare a armamentului, munițiilor și materialelor de război”; 2) „Planul pentru completarea echipamentului de toate categoriile și acela pentru hotărârea subzistențelor oamenilor și animalelor la toate eșaloanele de luptă și studierea înființării centrelor mari de aprovizionare de nutriment și echipament”; 3) „Planul sanitar al armatei”; 4) „Planul efectivelor trebuincioase armatei de operații și serviciilor ei” (cf. D. Iliescu, Documente privitoare la războiul pentru întregirea României, Bucureşti, 1924.) La intrarea în război, la 14/27 august 1916, în calitatea de sub-șef al Marelui Cartier General a exercitat comanda efectivă, titularul de drept, generalul Vasile Zottu fiind în imposibilitatea exercitării ei din cauza bolii de care suferea. Numirea sa, prin încălcarea sau eludarea regulilor de promovare în armată, justificată doar de relația de prietenie cu primul-ministru, a fost aproape unanim contestată de corpul ofițeresc de comandă ca și de principalii lideri politici, iar rezultatele dezastruoase ale celor patru luni de conducere, deși nu i se datorau în întregime doar lui, le-au dat dreptate acestora. Sub presiunea înfrângerilor de la sfârșitul anului 1916, la 22 noiembrie/5 decembrie 1916, Ionel Brătianu este silit să-l demită pe Iliescu, înlocuindu-l cu generalul Constantin Prezan.Dumitru Iliescu este trimis la Paris, ca reprezentant al Marelui Cartier General pe lângă aliați, la începutul anului 1917. Din 1919 a intrat în politică, în Partidul Național Liberal, implicându-se în afaceri. A fost președinte la „Societatea de Credit Străin”, la „Subsolul român”, la „Tăbăcăria Națională” și membru în direcțiunea „A.E.C. (pe larg în Teofil Oroian, Gheorghe Nicolescu, Valeriu-Florin Dumitrescu, Alexandru Oșca, Andrei Nicolescu, Șefii Statului Major General Român (1859 – 2000), Fundația „General Ștefan Gușă”, Editura Europa Nova, București, 2001, pp. 101 -114).
[2] Radu R. Rosetti (20 martie 1877 –  2 iunie 1949, la închisoarea Văcăreşti), istoric şi general (din 1924) român, din 1927 membru corespondent, din 1935 membru titular al Academiei Române. Rănit în lupta de la Răzoare (6/19 august 1917), unde a comandat Regimentul 47/72 de Infanterie, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a.  (Pentru detalii a se vedea General Radu R. Rosetti, Mărturisiri, (1916-1919), ediție îngrijită, studiu introductiv, note și indice de Maria Georgescu, Editura Modelism, București, 1998.)
[3] Paul Pau (1848 – 1932) general francez, amputat de mâna dreaptă după bătălia de la Froeschwiller (6 august 1870). Comandant al armatei din Alsacia în august 1914. A avut ulterior o carieră diplomatică al anvers în septembrie 1914, apoi în Rusia 1915, la finalul războiului a fost trimis în Australia. Preşedinte al Crucii Roşii franceze (1918 – 1932).
[4] Henri Gouraud (1867 -1946) general francez, comandantul corpului expediţionar francez la Dardanele (1915), rănit în iunie 1915, când i s-a amputat braţul drept; la finele lui 1915 comandant al Armatei a IV-a în regiunea Champagne.
 
 
11/24 ianuarie 1919, N. Iorga despre unele evenimente ce au avut loc în provinciile unite cu Țara
 
      Teodor Mihali[1] vine la redacţie. E însărcinat cu conducerea lucrurilor în regiunea sa, partea nord-estică a Ardealului. I se pare că nu e multă realitate în ce se face şi acolo: la Sibiu se ocupă de fixarea.... dreptului succesoral.
 
Theodor Mihali


      La Academie, Babeş[2] vine ca să explice de ce, după cererea lui Hentsch[3], in Memoriile Secţiei Ştiinţifice, a publicat nemţeşte pe vremea ocupaţiei.
 
Victor Babeş
 
 
     Nistor[4] spune că nu se poate lucra în Bucovina. Nu s'au numit nici prefecţii. Flondor[5]face şi reface, fără consecvenţă.
 
Ion Nistor
 
 
       
Iancu Flondor 1919
 
    Caut pe Prezan[6] pentru a-i cere ca tipăriturile Academiei Române să se facă la Statul-major. Găsesc pe colonelul Antonescu[7], care îmi spune că, în Basarabia, judeţul Hotin e în plină revoltă [8]. Bolşevicii, respinşi la Ocniţa, au apărut şi în partea aceia.
 
Stan Poetaş 
100 de ani de la moarte
 
 

       Monumentul generalului Stan Poetaş de la Soroca
        Lipsesc ştiri de la Paris. Corespondenţa vine tot pe numele lui Brătianu. Nu se face nicio numire fără el."
 
[1] Theodor Mihali (1855 – 1934), om politic transilvănean, În 1919 preşedinte interimar al Partidului Naţional Român. A fost prefect al județului Solnoc-Dăbâca (1919). Președinte al Clubului Parlamentar din monarhia Austro-Ungară (1905-1918), a participat la elaborarea Declarației de la Oradea din 12 octombrie 1918. A fost și vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la 1 Decembrie 1918 și vicepreședinte al Marelui Sfat Național Român. Ulterior, a devenit membru al Partidului Poporului, apoi al Partidului Național Liberal, a fost ales ca deputat la alegerile din 1920 și 1931, și a deținut și funcția de vicepreședinte al Senatului României.
[2] Victor Babeş (1854 – 1926) bacteriolog și morfopatolog român, membru al Academiei Române din 1893. În colaborare cu Victor André Cornil (1837 -1908), este autorul primului tratat de bacteriologie din lume (Bacteriile și rolul lor în anatomia și histologia patologică a bolilor infecțioase) prin care a pus bazele moderne ale acestei științe. Este fondatorul școlii românești de microbiologie. A fost fiul militantului pentru drepturile românilor din Transilvania, Vincențiu Babeș.
[3] Richard Hentsch (1869 -13 februarie 1918 la Bucureşti) colonel german; în august 1914 era şef al serviciilor de informaţii al armatelor germane de pe Frontul de Vest. După înfrângerea germanilor pe Marna, la 12 septembrie 1914, a fost acuzat că rapoartele sale defetiste au determinat întreruperea ofensivei. Ancheta din 1917 l-a exonerat de orice vină. În septembrie 1915 a fost numit şef al logisticii grupului de armate Mackensen. De la 1 martie 1917 şef al Statului Major al Administraţiei Militare în România. Pentru realizările sale a fost decorat la 23 septembrie 1917 cu ordinul Pour le Merite. A murit la 13 februarie 1918 în urma unei operaţii de vezică biliară. Raimund Netzhammer spune despre el: „este aici în Bucureşti cel mai mare om; în jurul lui se roteşte totul, însă în politică nu se pricepe.” (R. Netzhammer, Arhiepiscop în România, Bucureşti, 1993, pag. 233) Apoi, la moartea sa, arhiepiscopul consemnează părerea lui Mackensen, foarte afectat de pierderea colaboratorului său: „că o mare parte a victoriei de la Turtucaia se datoreşte lui Hentsch, fiindcă el a iniţiat acel atac.” (ibidem, pag. 237).
[4] Ioan Nistor (1876 – 1962) istoric și militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizare a Adunării Naționale de la Cernăuți, care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat „Actul Unirii”. Profesor la Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității din Cernăuți, profesor universitar la București, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaș al Partidului Național Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al lucrărilor publice, al muncii și, în final, al cultelorși artelor.
[5] Iancu Flondor (1865 – 1924) a fost un om politic român din Bucovina, care a militat pentru unirea acesteia cu Regatul României. La /1528 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, sub preşedinţia sa, a adoptat actul Unirii cu România. La data de 18 decembrie 1918, Iancu Flondor este numit în funcția de ministru secretar de stat, fără portofoliu, însărcinat cu administrarea Bucovinei în Guvernul Ion I.C. Brătianu. A fost ministru pentru Bucovina în perioada decembrie 1918 - aprilie 1919. În această calitate, Flondor a pus bazele noii administrații românești în Bucovina: a introdus limba română în învățământ (fiind înființate școli românești la Cernăuți, Românești, Siret, Călinești), în administrație, justiție etc.; a angajat funcționari din rândul autohtonilor; a militat pentru recuperarea depozitelor din băncile austriece; a sprijinit presa românească; a promovat democratizarea vieții publice și a pledat în favoarea intereselor țăranilor în cadrul elaborării proiectului de reformă agrară ș.a.
[6] Constantin Prezan (1861 – 1943) general român, şef al Marelui Cartier General (5 decembrie 1916 -1 aprilie 1918 şi 28 octombrie 1918 - 20 martie 1920).
[7] Ion Antonescu (1882 – 1946) la vremea respectivă lt. colonel, şeful secţiei de operaţiuni din Marele Cartier General, va fi colonel în 1920, general în 1931, Conducător al Statului român (6 septembrie 1940 – 23 august 1944), mareşal (22 august 1941). Judecat de Tribunalul Poporului în 1946, condamnat la moarte şi executat la Jilava, la 1 iunie 1946.
[8] Este vorba despre răscoala bolşevică de la Hotin, izbucnită la 5/18 ianuarie,  unde va cădea eroic la datorie generalul Stan Poetaş (n. 5/17 decembrie 1870 –d. 8/21 ianuarie 1919). Istoricul Constantin Kiriţescu a scris astfel despre moartea generalului Stan Poetaş: „I-a fost dat să moară, lovit de un glonţ mişel, tras din spate, acestui erou legendar al armatei române, care la Topraisar, Neajlov şi la Mărăşeşti, înfruntase de atâtea ori moartea în faţă, în cele mai dramatice momente ale războiului nostru”.
 
 
22 ianuarie 1919, Contele de Saint-Aulaire cere autorităților franceze menținerea generalului Henri Mathias Berthelot în România, el fiind capabil să aducă mari servicii Franței
 
    Afaceri Externe          
    Bucureşti, 22 ianuarie 1919, ora 12
 
     Nr. 89 Foarte urgent                    primită 23 ianuarie, ora 8.15
     Telegramă descifrată
     Mă refer la telegramele dvs 58 – 62.
    Am datoria să insist asupra consecinţelor dezastruoase pe care le-ar provoca aici plecarea generalului Berthelot, precum şi asupra marelui pericol ce ar rezulta din privarea Franţei de eminentele servicii pe care singur el este în stare să le aducă aici.
     Numai la faţa locului îţi poţi da seama de prestigiul şi de profitul pe care îl putem avea din aceasta.
    Oricare ar fi calităţile celui care ar prelua comanda sa, el nu ar avea, îndelungată vreme, experienţa acumulată de generalul Berthelot cu privire la starea de lucruri din România şi din Rusia şi nu va avea niciodată autoritatea pe care comandantul armatei Dunării o datorează rolului jucat deja de el aici.
    În această calitate, el constituie pentru noi o forţă morală cu atât mai indispensabilă, îndeosebi pentru acţiunea noastră în Rusia, cu cât forţele noastre materiale trebuie să fie mai cruţate.
    Consider, pentru a pune definitiv lucrurile la punct şi ţinând seamă de dificultăţile comunicaţiilor telegrafice, că generalul Berthelot ar trebui să fie convocat la Paris, în scopul de a pune guvernul în situaţia de a fixa în deplină cunoştinţă de cauză principiile şi mijloacele acţiunii noastre în Rusia.
     Saint-Aulaire
 
 
(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 511, pag. 179)

 
 
 
21 ianuarie 1919, Londra,  Memorandum al Foreign Office-ului exprimând opinia guvernului britanic în problema unirii Banatului şi Transilvaniei cu România, problemă considerată a fi numai de competenţa Conferinţei de Pace.
 
      "Memorandum
   La 31 decembrie, guvernul francez a propus să se dea la Bucureşti o declaraţie cuprinzând următoarele puncte:
     1. Românii urmează a fi informaţi că au fost consideraţi Aliaţi, ţinând seamă de faptul că ni s-au alăturat de îndată ce au putut scăpa de opresiunea germană.
     2. Că mai marii Aliaţi au considerat că tratatul din 17 august 1916 a fost abrogat de jure prin Pacea de la Bucureşti, dar că ar trebui să servească drept bază pentru exeminarea revendicărilor României la discuţiile viitoare „ţinând cont pe de o parte de anexarea ulterioară a Basarabiei şi pe de alta de interesele generale şi speciale ale Aliaţilor.”
    Lordul Robert Cecil[1] a răspuns că plănuita declaraţie despre nevalidarea Tratatului din 1916 trebuie să fie mai degrabă descurajantă pentru România şi a propus să fie amânată până ce vom putea să trimitem o anumită cantitate de alimente şi în acest fel să reducem neliniştea serioasă care se manifestă acolo.

 
The Viscount Cecil of Chelwood
 
 
      Într-o telegramă ulterioară trimisă din Paris lordului Derby[2] i s-au dat instrucţiuni să precizeze că deşi am fost în favoarea amânării declaraţiei cu privire la nevalidarea Tratatului din 1916, credem totuşi că e bine să nu declarăm imediat că am considerat România drept Aliat, având în vedere reprezentarea la Conferinţa de Pace.
 
 
The Earl of Derby
 
       O asemenea declaraţie ar implica o bruscă schimbare ade atitudine din partea Aliaţilor şi am sugerat ca ambele declaraţii să fie făcute împreună după sosirea alimentelor. În acest timp un vas cu cereale, Leucadia[3], a fost deviat dinspre Suez către România şi ar urma să sosească chiar acum. Nu s-a primit niciun răspuns din partea guvernului francez la aceste propuneri.
        La 6 ianuarie, ambasada franceză din Londra, după instrucţiunile dlui Pichon[4], a propus să se trimită guvernului român un protest în legătură cu declaraţia de la Bucureşti că Banatul şi Transilvania s-au unit cu România.

 
Stephen Jean-Marie Pichon
 
        Protestul urma să declare că numai Conferinţa de Pace avea competenţa să se pronunţe asupra schimbărilor teritoriale, acordând atenţia cuvenită dorinţelor populaţiei şi situaţiei generale. (Această formulă este similară celei sugerate de francezi şi acceptată de guvernul Maiestăţii Sale pentru protestul ce trebuia trimis la Belgrad în legătură cu unirea[5] slavilor din sud şi a Muntenegrului cu Serbia.) Lordul Curzon[6] se referea la propunerile franceze de la Paris, unde deciziile cu privire la România ar urma să fie luate acum. Lordul Curzon a răspuns la 16 ianuarie că este de părere că ar fi mai înţelept să nu se facă vreo declaraţie de natură răuvoitoare guvernului român până la sosirea proviziilor. El a adăugat că este de părere că toate problemele care vizează România ar putea fi acum mult mai convenabil tratate la Paris.
 
The Marquess Curzon of Kedleston
 
 
Foreign Office, 21 ianuarie 1919"

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, noiembrie 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 509, pag. 176)

[1] Robert Cecil 1st Viscount Cecil of Chelwood (1864 – 1958), diplomat britanic, subsecretar de Stat la Foreign Office (30 mai 1915 – 10 ianuarie 1919). Din noiembrie 1918, şef al departamentului pentru Liga Naţiunilor de la Foreign Office. La începutul lui iunie 1919 a susţinut ideea unor condiţii mai puţin dure pentru Germania şi a cerut primirea ei în Liga Naţiunilor. Laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1937.
[2] Edward Stanley 17th Earl of Derby (1865 – 1948) ofiţer, om politic şi diplomat britanic, secretar de Stat la Ministerul de Război (10 decembrie 1916 – 18 aprilie 1918), amabasador la Paris (1 mai 1918 – 30 noiembrie 1920).
[3] Cargou britanic de 6400 tone, lansat la apă la 10 iunie 1910.
[4] Stephen Pichon (1857 – 1933) diplomat şi om politic radical-socialist francez, de mai multe ori ministru de Externe în anii 1906 – 1920.
[5] Care fusese proclamată tot la 1 decembrie 1918.
[6] George Curzon 1st Marquess Curzon of Kedlestone (1859 – 1925) diplomat britanic, lider al Camerei Lorzilor, secretar de stat interimar la Foerign Office, (ianuarie – octombrie 1919), Secretar al Foreign Office (23 octombrie 1919 – 22 ianuarie 1924). În decembrie 1919 a trasat frontiera dintre Polonia şi Rusia Sovietică numită „linia Curzon”.
 
 
 20 ianuarie 1919, Generalul Henri Mathias Berthelot, comandantul Armatei de Dunăre, fost șef al Misiunii Militare Franceze, despre conduita sa față de România.
 
     Primit telegrama 464 BS/3 din 16 ianuarie. Regret că telegrama mea din 9 ianuarie a fost atât de rău interpretată. În toate problemele româneşti, sau în altele, am crezut că este dreptul şi datoria mea de a-mi exprima părerea cu toată sinceritatea. Eu nu v-am transmis decât acele revendicări româneşti care mi s-au părut juste sau rezonabile. Este posibil ca eu să mă înşel. Dar se cuvenea ca şi dvs să fiţi prevenit de emoţia provocată aici pentru că România părea uitată. Departe de a încuraja imputările, am căutat întotdeauna să liniştesc spiritele şi să calmez neliniştile. Faţă de Serbia eu sunt un mijlocitor care m-am străduit cât am putut pentru a evita fricţiunile, dar am ţinut să semnalez cauzele acestora. Dacă m-am făcut avocatul României, aceasta nu este decât pe lângă dvs. Şi mai presus de interesele române eu am conştiinţa de a fi plasat întotdeauna interesele Franţei.
      Oricum ar fi, eu nu pot să fac aici o operă utilă decât cu încrederea dvs deplină. Dacă nu o am, eu vă cer să binevoiţi să mă rechemaţi. Urmând ordinele dvs, eu mă voi întoarce imediat sau voi aştepta aici sosirea succesorului meu.
 
( Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, noiembrie 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 507, pag. 173.)

 
 
 
19 ianuarie 1919, Charles J. Vopicka despre notificarea adresată de guvernul român potrivit căreia Bulgaria nu respectă condițiile armistițiului

     Suntem notificaţi de către guvernul român asupra faptului că Bulgaria nu respectă termenii armistiţiului, deoarece mobilizează trupe într-un număr mai mare decât îi este permis. Bulgarii acaparează toate proviziile pe care le găsesc în calea lor, iar guvernul român nu-şi poate legifera drepturile sale în Dobrogea atâta vreme cât bulgarii nu respectă termenii armistiţiului. Noi am trimis o telegramă în acest sens guvernelor noastre."
 
(Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, Institutul European, Iaşi, 2012, traducere şi note A.A. Căpuşan, p. 290)

 
 
 5/18 ianuarie 1919, București, Articolul   Politicianismul şi… România Mare, apărut nesemnat în ziarul „Îndreptarea”, organul Ligii Poporului

     Cunoaştem sistemul din România de ieri, din România mică. Două partide care se alternează la putere, ca ziua după noapte, ca noaptea după zi ; două partide din care unul, prin forţa economică a instituţiilor de tot felul, printr-o disciplină internă care merge până la anihilarea oricărei voinţe şi opinii individuale, - cel liberal a fost acel care a guvernat mai mult timp această ţară.
     În acest timp alegerile nu aveam [aveau] scopul decât să confirme ceea ce era mai dinainte stabilit de şeful statului, care chema la cârmă pe unul din cei doi capi de partid.
Aceştia la rândul lor, compuneau o listă de miniştri, după capriciul lor, după bunul lor plac, după cum era [erau] mai mult sau mai puţin influenţabil la linguşirile oamenilor de casă, la protecţiunile oculte ale intimilor. Se pomeneau ajunşi miniştri acei care erau sau necunoscuţi opiniei publice sau prea cunoscuţi ca incapabili. Dar cine putea schimba ceva din cele hotărâte de marile augur, de şeful politic investit de şeful statului cu puteri dictatoriale ?
     O dată compusă lista de către cel însărcinat de şeful statului cu alcătuirea cabinetului, mai rămânea o simplă formalitate de îndeplinit : chemarea alegătorilor la vot, care veneau pentru a vota totdeauna cu guvernul. De ce oare alegătorii nu ziceau decât rareori nu ? Pentru că sistemul de guvernare era aşa făcut încât alegătorii să fie la discreţia guvernului, şi că maşina electorală să fie condusă de poliţie, pefect şi primărie. Alegătorii ştiau că nu pot lupta cu succes faţă de morţii înviaţi la alegeri, faţă de teroarea desfăşurată de guvernele abuzive.
   Din cauza acestui sistem deplorabil, noi n-am trăit realmente sub regim constituţional representativ, parlamentele fiind în majoritate ieşite nu din voinţa poporului, ci din voinţa unei coterii politice, ea însăşi – mai ales una din ele – la discreţia şefului suprem, şefului partidului, care – vorba românească – « tăia şi spânzura » !
     A putut fi fericită ţara noastră sub o astfel de guvernare ? Evident că nu. N’avem decât să ne gândim că într-o ţară numită eminamente agricolă, ţăranii piereau de inaniţie şi de hrană proastă ; că într-o ţară binecuvântată de Dumnezeu nu trăiau şi nu trăiesc bine decât oligarhie puţin numeroasă [sic !], şi că restul poporului suferă de cele mai mari lipsuri.
    Dar dacă această stare de lucruri a putut dăinui, dacă ea a fost posibilă într-o Românie cu graniţe înguste şi preocupată de prea mari vecini ce nu-i îngăduiau o desvoltare puternică şi sigură, astăzi când ţara noastră a devenit, atât prin unitate naţională şi prin întregirea neamului, cât şi prin anihilarea ţărilor învecinate, o mare putere în orientul Europei, ea nu va mai putea fi guvernată cum a fost.
    Nici curentul democratic din întreaga lume, nici ideile timpului, nici experienţa ce noi am făcut-o înşine în trecut nu pot îngădui perpetuarea unui sistem politic ipocrit, fals şi bizantin.
Clanurile politice, combinaţiunile familiare şi oculte în conducerea statului vor trebui să dispară, pentru ca România altoită cu nou sânge să devină o ţară cu adevărat nouă.
   Vor fi desigur mulţi politiciani din cei vechi care au motive suficiente pentru a nu le conveni o schimbare ce le tulbură buna lor stare. Dar alegătorii, adică întreaga suflare românească, voesc să fie ei, - cum cere Constituţia sub puterea căreia trăim – adevăraţi factori politici în stat.
    În România Mare trebue să se schimbe ceva. Şi acel ceva e tocmai sistemul deplorabil de-a veni la guvern, de-a face alegeri şi de a guverna, fie chiar contra voinţei poporului !
[nesemnat]
 
 (ÎndreptareaAn II, Nr. 4, Bucureşti, Sâmbătă, 5 [18] Ianuarie 1919)

 
 
 
 
 5/18 Ianuarie 1919,  Vasile Bianu despre deschiderea oficială a Conferinței de pace de la Paris.
 
      Astăzi a avut loc şedinţa solemnă de deschidere a Conferinţei Păcii în Palatul ministerului de externe din Paris. Preşedintele Republicii franceze, d. Poincaré, a pronunţat un elocvent discurs, expunând ideile şi principiile pentru cari au luptat Aliaţii şi pe baza cărora se va face pacea. D. Poincaré a adresat delegaţilor ţărilor aliate următoarele cuvinte:
 
Raymond Poincaré (1860 -1934)

       Ceea ce vă dă astazi dreptul de a fixa o pace dreaptă este faptul că nici unul din popoarele pe cari le reprezentaţi nu s'a abătut din calea dreptăţii. Lumea întreagă poate avea încredere în domniile voastre, pentru că nu sunteţi din aceia cari vreodată au violat drepturile omenirii. Nu e nevoie de a mai aduce informaţiuni excepţionale pentru a stabili origina acestui răsboiu, destul de cunoscute şi deplin dovedite de arhivele imperiale: pofta de a cuceri Europa şi de a stăpâni mai apoi întreg globul. Imperiile centrale, strâns legate printr'o complicitate secretă, au inventat pretextele cele mai odioase spre a putea trece peste corpul Serbiei, tăindu-şi un drum spre Orient. În acelaşi timp au îndepărtat angajamentele cele mai solemne pentru a putea trece peste corpul Belgiei şi a-şi croi drumul spre inima Franţei. Aceste sunt cele două crime de neuitat cari au deschis drumul răsboiului.
      D. Poincaré arată că toate naţiunile aliate s'au aruncat succesiv în mijlocul popoarelor combatante, pentru a veni în ajutorul dreptăţii ameninţate şi că în însăşi această dreptate vor găsi cu toţii bazele pe cari vor clădi pacea de acum. Dreptate în problemele teritoriale, dreptate în problemele economice. Preşedintele enumeră apoi principalele obiecte ale acestei păci de dreptate: pedepsirea vinovaţilor, siguranţa contra unei noui agresiuni, mijloace de traiu Statelor noui. El anunţă apoi Liga Naţiunilor, care formată din popoarele victorioase, va fi o garanţie de pace, nici de cum o armată de răsbunare sau de dominaţie.
     După ce d. Poincaré a cetit discursul sau, ascultat în picioare de toţi delegaţii puterilor aliate, s'a retras, iar d. Wilson a propus Conferintei să aleagă de preşedinte definitiv pe d. Clemenceau:
Thomas Woodrow Wilson
(1856 - 1924)

     Franţa, zice d. Wilson, şi Parisul ar merita, prin sine însuşi această onoare, dar trebuie să aducem asemenea omagiul nostru omului şi marelui servitor al ţării sale. Această propunere a fost primită cu unanimitate.
 
Georges Clemenceau
1841 - 1929

      D. Clemenceau a mulţumit Conferinţei pentru onorarea ce-i face, schiţând cam astfel opera ce o aşteaptă:
     D. preşedinte Wilson are o autoritate specială ca să ne spuie că e prima oară când se întruneşte o delegaţie a popoarelor civilizate din lumea întreagă. Cu cât a fost mai mare catastrofa sângeroasă, care a pustiit şi a ruinat una din cele mai bogate regiuni ale Franţei, cu atât mai largă şi mai frumoasă trebuie să fie satisfacţia, nu numai satisfacţia pentru fapte săvârşite, satisfacţia vulgară, dacă pot zice astfel, satisfacţia care ni se datoreşte tuturora, ci satisfacţia mai nobilă şi mai înaltă, pe care ne vom sili să o dăm popoarelor pentru ca sa scape în sfârşit de această obsesiune fatală, care îngrămadind ruinele şi durerile, terorizează populaţiile, neîngăduindu- le să se dea lucrului liber. E o mare şi nobilă ambiţiune ce o urmărim cu toţii şi trebuie să dorim ca succesul să încoroneze silinţele noastre. Nu va putea să fie altfel decât numai dacă avem idei bine fixate şi bine precizate. Succesul nu e posibil decât dacă rămânem strâns uniţi. Am venit aici ca pretini; va trebui sa părăsim această sală ca fraţi. Acesta e primul gând ce ţin a vi-1 comunica. Dealtmintrelea totul trebuie să fie subordonat necesităţii unor legături cât mai strânse între naţiunile cari au luat parte la acest mare răsboiu şi necesităţii de a rămânea pretini şi mai departe. Liga Naţiunilor este în d-voastra; de d-voastra depinde s'o faceţi să trăiască; inima d-voastra trebuie să fie pătrunsă de ea. Acum câteva zile am spus preşedintelui Wilson că nu există sacrificiu ca să nu fiu gata a-l face pentru realizarea acestei legături, şi nu mă îndoiesc ca şi d-voastra sunteţi pătrunşi de aceleaşi sentimente în această privinţă, voi face aceste sacrificii, dar cu condiţiunea ca noi să ne silim, într'un spirit imparţial, de a reconcilia interesele în aparenţă contradictorii, pentru realizarea unui plan care să aducă o stare mai fericită omenirii. Aceasta este, domnii mei, ce doream să vă spun. Sunt mişcat de cuvintele de vădită bunăvoinţă şi pretinie ce mi-o arătaţi. Programul acestei Conferinţe a fost expus de preşedintele Wilson. Nu mai este mult: pace mai curând sau mai târziu aşteaptă teritoriile; ea însă va trebui să fie nu o pace a continentelor, ci o pace a naţiunilor. Acest program cuprinde în el însuşi totul. Nu este o împărechiere de cuvinte superficiale. Să încercam a lucra repede şi bine.
    Conferinţa a decis discute mai întâiu responsabilitatea autorilor răsboiului, sancţiunile contra crimelor de răsboiu precum şi legislaţia internaţională a muncii.
     Delegaţia României se compune din d-nii: Ion I. C. Brătianu, prim-ministru, şi N. Mişu, ministrul României la Londra; iar consilieri technici sunt d-nii: general Coandă şi colonel Sergiu Ionescu în comisiunea militară; I. C. Creangă, Baicoianu şi Pilidi în comisiunea economică, Gheorghiu, în comisiunea vămilor; Eftimie Antonescu şi C. Antoniade în comisiunea juridică şi administrativă; Caracostea şi Mereuţă în comisiunea transporturilor cerealelor; Tănăsescu şi Marinescu, în cea a petrolului şi a minelor. Din partea Ardealului d-nii: Alexandru Vaida-Voevod şi Caius Brediceanu; din partea Bucovinei: Nicu Flondor şi Al. Vitencu, şi din partea Basarabiei: I. Pelivan, Herţa şi Dr. P. Cazacu."
 
  (Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, pp. 194 – 196.)

 
1/14 ianuarie 1919,  Ordinul de zi al regelui Ferdinand către armată cu prilejul Anului Nou
 
       Pe pragul unui an nou, gândul Meu se îndreaptă cu adâncă dragoste şi cu cea mai vie recunoştinţă către iubita Mea oaste. Ţara nu va uita nicio clipă că vitejiei ostaşului român se datoreşte în cea mai mare parte făurirea României de astăzi şi de mâine.
       Voi toţi cari vă aflaţi în fruntariile Vechiului Regat şi cei cari aţi dus drapelul român în ţinuturile liberate, peste cari se vor întinde hotarele nouei Românii întregite, aduceţi-vă necontenit aminte că pe steagurile voastre sunt scrise cuvintele: onoare şi patrie; ori unde vă aflaţi, voi sunteţi purtătorii acestor două idei. Cu vie mulţămire M’am putut convinge că în toate împrejurările v’aţi arătat pătrunşi de misiunea voastră de a fi apărătorii Ţării şi ai Tronului şi păzitorii ordinei.
       După un lung timp de încercare şi de privaţiuni, dar şi de lupte eroice, unde aţi cules lauri neperitori şi stima şi dragostea Regelui vostru, a Patriei şi a fraţilor voştri de arme, anul care începe ne promite tuturora pacea atât de dorită.
       Vă urez şi vouă, iubiţilor mei ostaşi, un an paşnic şi plin de fericire ca să puteţi culege în linişte roadele muncii voastre.
      Dar până în momentul acela, aşteptat de toţi cu atâta dor, cer dela voi toţi, ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi, să staţi fiecare la postul său făcându-vă datoria cu sfinţenie, aşa cum vă impune jurământul vostru de ostaş.
      Din adâncul sufletului vă urez:  LA MULŢI ANI!
       FERDINAND
(„Îndreptarea”, Anul II, nr. 3, Joi 3 [16] ianuarie 1919)
 
 
                                                           
 
 
 
 
13 ianuarie 1919,  Charles J. Vopicka, ministrul SUA în România despre intențiile guvernului de la Budapesta de a recurge la calea militară pentru menținerea integrității statului ungar

        Am primit (de la o sursă de încredere) un extract al protocolului ultimei întâlniri a miniştrilor de la Budapesta[1]. Acest document pare să fie mult prea important pentru a nu fi comunicat imediat guvernelor noastre. Textul este următorul:
      Este necesar să se pregătească cât mai curând posibil, şase divizii de infanterie şi două divizii de cavalerie, inclusiv componenta lor tehnică şi de artilerie, şi să reînceapă lupta împotriva cehilor şi românilor.(sublinierea traducătorului)
        Situaţia nu poate deveni mai rea, iar continuarea luptei – un război de gherilă dacă va fi necesar – va convinge Antanta de faptul că pacea ar putea fi instaurată aici doar dacă va fi asigurată integritatea Ungariei. Soldaţii vor fi recrutaţi dintre cei mai destoinici oameni şi va fi obligatoriu să li se promită, lor şi familiilor lor, cele mai mari avantaje. Noi suntem siguri că vom strânge mai mulţi soldaţi decât este nevoie pentru a organiza opt divizii. Îl rog pe comandantul suprem să ia măsurile necesare pentru ca armata să poată fi gata în trei săptămâni.
        Grosul acesteia va fi direcţionat către Transilvania, unde va intra în legătură cu populaţia ungară de acolo şi cu socialiştii. Socialiştii unguri au decis ieri, 24 decembrie, să trimită 30.000 – 40.000 de muncitori, care nu aveau locuri de muncă aici, în Ardeal şi Banat, cu misiunea de a aduce populaţia de acolo de partea ungurilor şi sârbilor. Pentru îndeplinirea acestui scop au primit 20 de milioane din partea guvernului. Ajunşi acolo vor instiga populaţia, vor masacra micile detaşamente ale armatei române de ocupaţie şi vor începe un război de gherilă.”

 
 
MihályKárolyi 1875 - 1955
(Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note, Al. Andrei Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012, pp. 289 – 290)

Note
[1] Este vorba de guvernul revoluţionar maghiar condus de Mihály Károlyi (1875 – 1955) prim-ministru (31 octombrie 1918 – 11 ianuarie 1919). De la 11 ianuarie Mihály Károlyi şi-a asumat funcţia de preşedinte al Ungariei, iar guvernul a fost condus de Denes Berinkey (11 ianuarie – 21 martie 1919)
 
 
 
 
12 ianuarie 1919, Contele de Saint Aulaire, ministrul Franței în România despre plecarea premierului Ion I.C. Brătianu  Conferința de pace de la Paris

Afacerile Externe
Nr. 44 Analiză
Telegramă descifrată
Duplicat
Bucureşti, 12 ianuarie 1919 – 12.35
Primităîn 13 la 15.50
Nr. 44 din 11 ianuarie
Urmare la nr. precedent
         Dl Brătianu pleacă astăzi la Paris; el a hotărât brusc să plece având în vedere atitudinea inexplicabilă a Antantei faţă de România şi puternica emoţie prin care trece ţara.
     El a declarat reprezentanţilor aliaţi că este dator să încerce acest efort pentru a determina recunoaşterea drepturilor sale. A repetat că dacă nu va izbuti în această privinţă va părăsi puterea. Eu sunt mai puţin suspect decât oricare altul în favoarea dlui Brătianu. Am intervenit mereu pentru a limita şi controla, atât cât este posibil, dictatura sa, impunând în guvernul său membrii ai opoziţiei atunci când aveam influenţă directă asupra şefuluilor, care se află în prezent la Paris[1]. Această politică mi-a atras resentimentul dlui Brătianu care şi-a manifestat adânc nemulţumirea la Paris. (urmează)
       Saint-Aulaire
       Telegramă descifrată
       Bucureşti (prinSalonic) 13 ianuarie 1919 ora 23.30
       primită la 14 la ora 15
       Nr. 45 din 11 ianuarie (urmare la nr. precedent)
     Sunt deci în măsură să pun din nou în gardă guvernul împotriva campaniilor înflăcărate şi adversarilor politici care, încercând să izoleze Bucureştiul şi România, au indus grav în eroare guvernele Antantei în privinţa problemelor ce preocupă ţara şi în privinţa rolului preşedintelui Consiliului [de Miniştri]. Dl Brătianu trebuie să fie primit nu doar ca şef al unui guvern aliat, ci şi cu consideraţie ce se cuvine unui om care şi-a asumat responsabilitatea intervenţiei României, care era singurul capabil a o face şi care, din această cauză, s-a expus mai mult ca oricare altul la persecuţii din partea Germaniei.
        Saint-Aulaire
 

 (1918. Desăvârşireaunităţii-naţionalstatale a poporului roman. Recunoaştereaeiinternaţională. Documente interne şiexterne august 1918 – iunie 1919. EdituraŞtiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, Doc. nr. 495, pp. 133 -134.)

[1] Este vorba de Take Ionescu.
 
 
 
 11 ianuarie 1919,  Informarea lui Tasker H. Bliss, reprezentantul militar american permanent la Paris, adresată lui William Phillips, secretar de stat al SUA, prin care îi transmite declarația premierului  român,Ion I.C. Brătianu care solicită ajutorul pentru a depăși criza internă și cea externă, determinată și de vonța României de a-și îndeplini angajamentele adumate față de Aliați.  
                                                                                                                                                                  
    Tasker H. Bliss, Permanent Military Representative in Paris, to William Phillips, US Acting Secretary of State, conveying a new joint intervention of the Allied Ministers in Bucharest on the necessity to aid Romania to overcome internal and external crisis by respecting the 1916 engagements.
        File No.871.00/9                                                                     11 January 1919, 12.00 a.m., Paris
 
6707. Identical telegram from Allied Ministers at Jassy, dated Bucharest, January 6th.
      The President on the Council has called us in meeting this morning to communicate to us the following declaration:
         The Romanian Government continued the struggle as long as it was even after the total defection of Rusia and in spite of the hostility of that power whose cooperation constituted an important promise of the Entente. Romania did her full duty and fulfilled to the extreme limit her obligations to her allies. The suspension of arms represented by the treaty of Bucharest which was never sanctioned by the King ceased without a day s delay as soon as the Army of the East was in position to take the place abandoned by the Russian Army at the Romanian frontier. The Royal Government therefore does not doubt that the treaty of august 17th, 1916 is fully in force. However, in a sentiment of solidarity with the general interests, which the Aliies have at heart, it is ever  disposed to facilitate their work. To that end and taking into consideration the new condition of Russia which precludes the danger of her intervention in the affairs (apparent omissions) it would have no further objection to calling arbiters designated by the Allies to examine the Serbian population of Banat , that of Romania, of Serbia, and of the Macedonians to be equally investigated according to the same principles.
        Mr. Bratianu has again called our atention to the extreme gravity of the internal situation, which is resulting, from the famine and from the menace of Bolshevism. There would be no way out of it, he says, if difficulties of an external order were added to it. In this case, he would not know how to advise the King on the choice of  successor. In fact the party of Mr. Take Ionescu has not in the country a sufficient basis for permitting him to assume the power without the concurrence of General Averescu.Now this latter seeks to impose himself by demagogical means and is said to have had clandestine relations with the enemy. Moreover, these two personalities inspire an equal distrust to the King.We hope very sincerely that our governments will receive favorably the above declaration. It furnishes the sole means of avoiding a redoubtable crisis by saving Romania from that everyone here would consider as a disgrace and Romania it is said would be dishonored before history as not having fulfilled her agreements if the treaty of 1916 were annuled by the Allies. This formula moreover leaves a door open to concessions, which would be judjed necessary. It is also important to give no pretext for recriminations, which would not be without foundation. Aside from other serious grieves against the Allies it is repeated here that he first cause of the country s disaster was the impotence of the Entente to (apparent omission) her formal engagement to undertake the offensive of Salonika one week before the entrance into action of Romania.

(Bernard Cook, Dumitru Preda, United States of America and Romania. Diplomatic Relations 1912-1919, Ed. Cavaliotti, Bucharest, 2010, pp.205-206)

 
 
 
 
 
 28 decembrie/10 ianuarie 1919, București, Știre din Monitorul Oficial privind ajutorul acordat cu prilejul Crăcinului de către Regele Ferdinand
 
       Cu ocazia Sfintelor Sărbători ale Crăciunului şi Anului Nou se distribuie din partea M.S. Regelui ca ajutoare următoarele sume săracilor din oraşele notate mai jos:
       Lei 50.000 oraşului Bucureşti, unde ajutoarele se vor împărţi în lemne şi bani prin grija unui comitet compus din d-nele: Elena Pherekyde, Marietta Balş, Sarmiza Alimăneşteanu, Colette Plagino, Halfon şi Irina Procopiu. Lei 5000 se distribuie prin Muntele de Pietate.
       Lei 10.000 la Iaşi, în lemne şi bani, prin I.P.P.S Mitropolitul Pimen şi d-nele D. Greceanu şi G. Mârzescu.
       Lei 10.000 la Chişinău, prin grija P.S.S. Episcopului Nicodim.
       Câte lei 5.000 oraşelor: Craiova, prin primărie; Cernăuţi şi Suceava, prin I.P.S.S. Mitropolitul de Repta.
     Câte lei 3.000 oraşelor: Sibiu prin Sf. Mitropolie; Braşov, prin epitropia bisericii Sf. Nicolae; Arad prin P.S.S. Episcopul Ioan I. Pap; Cluj prin dl Emil Haţiegan, membru în consiliul dirigent al ţării; Caransebeş prin P.S.S. Episcopul Dr. Miron Cristea, Timişoara, prin P.S.S. Protopopul Ion Oprea.
      Câte lei 2.000 oraşelor: Alba Iulia, Constanţa şi Bârlad, prin primăriile lor; Blaj prin Sf. Mitropolie, Gherla prin P.S.S. Episcopul Iuliu Hossu; Oradea Mare: 1.000 lei prin P.S.S. Vicarul Episcopesc greco-oriental Roman Ciorogariu şi 1.000 lei prin P.S.S. Episcopul bisericii greco-catolice Dr. Demetriu Radu.
      Şi lei 15.000 altor oraşe şi sate din ţară, după cereri ce se primesc direct de serviciul petiţiilor.
(Arhivele Naţionale, Fond Casa Regală. Documente Oficiale, dosar 119/1918, fila 15, decupaj din Monitorul Oficial)
 

 
 
 
 
 
 27 decembrie 1918/9 ianuarie 1919, Generalul Berthelot  despre situația crată României în perspectiva participării ei la Conferința de pace de la Paris.
 
         Ministerul de Război
         Cabinetul Ministrului
         Nr. 3
        Republica Franceză
        Traducerea unei telegrame cifrate
        Locul de provenienţă: Armata de Dunăre (prin Salonic)
        Data şi ora depunerii: 9 ianuarie 1919, ora 23.10
        Destinatar: ministrul de război.
        Nr. 166
        Expeditor: generalul Berthelot
        Text: 236/3. Pentru Preşedintele Consiliului de Miniştri.
        1. Am impresia că în momentul de faţă Aliaţii nu discută sincer cu România. Potrivit informaţiilor pe care le deţin mi se pare că există tendinţa de a ţine România departe de negocierile de pace şi de a nu o situa pe acelaşi plan cu Serbia. Nu trebuie totuşi să se reproşeze României pentru că a fost obligată să încheie pacea[1]. Mai puţin favorizată decât Serbia, ea (urmează). Nr 167. ea nu avea în spatele său Franţa pentru a-şi aduna soldaţii săi mutilaţi, locuitorii, ci o Rusie complet ostilă. Faptul de a nu fi fost în război de la începutul războiului mondial nu trebuie să constituie de asemenea, o cauză a ţinerii sale deoparte. Sârbii, care au fost atacaţi, au fost forţaţi să se apere, în timp ce românii au îmbrăţişat de voie bună cauza Antantei. Nr. 168. Se pare de asemenea că din ziua semnării armistiţiului cu Bulgaria, ne-am arătat în mod constant nedrepţi faţă de români:
        A. În Dobrogea s-a tolerat ca duşmanii noştri bulgarii să rămână pe teritoriul românilor, prietenii noştri. Şiacum se permit tot felul de şantaje bulgăreşti şi li se ia partea împotriva românilor, care nu au încă dreptul să trimită trupe într-o provincie care este a lor. Este absolut inadmisibil. Nr. 169 – 170.
        B. În Banat, făcându-se tabula rasa în ceea ce priveşte tratatul său din [4/17 august] 1916 între România, Franţa şi Anglia, sârbii au fost lăsaţi să ocupe Banatul, să brutalizeze, să jefuiască, să-i bage la închisoare pe locuitorii români şi să-i împiedice să-şi manifeste dorinţa de unire cu România.
        C. În Transilvania, s-a fixat în mod absolut arbitrar, o limită a ocupaţiei române, exclusiv geografică şi fără să se ţină seamă de situaţia etnografică. Nr. 170. Înrezumat [dacă] s-ar fi făcut eforturi pentru a-i defavoriza pe români faţă de duşmanii lor seculari, care sunt şi ai noştri – bulgarii şi ungurii – nu s-ar fi reuşit mai bine.
      Acest mod de a agita toate spiritele în România compromite grav situaţia Franţei care este preponderentă în această ţară.
        Nu trebuie uitat că de hotărârile ce vor fi luate depinde viitorul Franţeiîn Orient. Nr. 171. Dacă dăm românilor satisfacţiile la care au dreptul şi dacă ne ţinem angajamentele, vom avea în România o adevărată colonie franceză de peste 15 milioane de locuitori, unde ne vom putea dezvolta comerţul şi industria şi ne vom simţi ca acasă.
        Dacă, dimpotrivă, nu ne vom ţine angajamentele, cu siguranţă că ţăranii români şi din Transilvania, care sunt [oameni] simpli, Nr. 172, nu vor înţelege acest abandon şi vor suferi influenţa tuturor partidelor antifranceze, care vor avea atunci întâi etate şi ale căror afirmaţii împotriva Franţei vor părea justificate.
        2. Când am părăsit Parisul am primit misiunea foarte clară de a face ca România să [re]intreînacţiune de partea noastră[2]; am reuşit în această privinţă. Înainte de semnarea armistiţiului[3], guvernul român declarase din nou război Germaniei şi s-a aliniat în rândurile noastre. Eu însumi trecusem Dunărea cu trupele franceze[4]. Nr. 173. Întrucât regele şi guvernul român au făcut ceea ce le-am cerut eu, se pare că trebuie să aibă drepturi de vechi şi nu de noi aliaţi. Dacă ar fi altfel, situaţia mea de aici n-ar mai fi posibilă şi v-aş fi rugat să binevoiţi să mă rechemaţi, deoarece n-aş mai putea să vorbesc cu fruntea sus în faţa unui rege şi a unui guvern care ne sunt devotaţi şi care au făcut tot ceea ce le-a cerut Franţa prin intermediul meu.
       Sfârşit.
       Semnat: general Berthelot

(1918. Desăvârşirea unităţii-naţionalstatale a poporului român. Recunoaştereaei internaţională. Documente interne şi externe august 1918 – iunie 1919. Vol. III,  Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, Doc. nr. 491, pp. 126 -127)
 

[1] Tratatul de pace de la Buftea-Bucureşti încheiat cu Puterile Centrale la 7 mai 1918.
[2] La 1 octombrie 1918, vezi în însemnările generalului Berthelot discuţia sa în acest sens cu premierul Georges Clemenceau de la care a primit ordinul repectiv.
[3] Este vorba de armistiţiul Antantei cu Germania, semnat la Rethondes, la 11 noiembrie 1918.
[4] Cele două evenimente: reintrarea României în război şi trecerea Dunării de către trupele franceze au avut loc în aceeaşi zi: 28 octombrie/10 noiembrie 1918.

 
 
 
 
 
 7 ianuarie 1919, Notații ale lui Charles J. Vopicka,  reprezentantul diplomatic al  SUA la București, despre convorbirea cu Ion I. C. Brătianu, în cursul căruia primul ministru i-a adus la cunoștință nemulțumirea despre perspectiva neinvitării României la Conferința de pace de la Paris,  

       Primul-ministru ne-a notificat că a primit o telegramă de la Carnarvon conform căreia Belgia şi Serbia vor fi  singurele puteri mici admise la Conferinţa Păcii, alături de cele patru mari puteri. A mai spus că ele [autorităţile române] speră că această informaţie nu este de loc corectă, iar domnul Brătianu a adăugat că el crede că România este privită aidoma unui nefericit demn de milă, şi nicidecum ca un aliat cu drepturi depline, demn să i se facă dreptate. A adăugat că dacă acesta este adevărul, iar românia va fi lăsată pe dinafară, atunci guvernul va fi obligat să demisioneze.
     Domnul Brătianu a declarat că românii au continuat lupta cât de mult a fost posibil, chiar şi după completa dezintegrare a Rusiei, şi, neţinând cont de ostilitatea acelei ţări, România şi-a făcut datoria faţă de aliaţi cât a pututu ea mai bine. Suspendarea ostilităţilor ca o consecinţă a Tratatului de la Bucureşti, care nu a fost niciodată confirmat de rege, a luat sfârşit de îndată ce Armata din Orient a fost capabilă să ocupe locul lăsat vacant de armata rusă. Guvernul regal nu are nicio îndoială că tratatul din 17 august 1916 este perfect valid.
       Am atras atenţia guvernelor noastre asupra următoarelor aspecte:
      1. Ca rezultat al circumstanţelor, Antanta nu a fost capabilă să-şi îndeplinească promisiunea făcută României la 17 august 1916. ofensiva de la Salonic care era prevăzută să înceapă la opt zile după intrarea României în război, nu a avut loc. România a continuat să lupte după completa dezintegrare a Rusiei, al cărei ajutor i-a fost garantat de către Antanta, şi, deşi noul guvern rus i-a declarat război, aliaţii nu au făcut nimic pentru a ameliora condiţiile sau pentru a împiedica acest conflict.
    2. Este absurd să compari situaţia României cu cea a Serbiei. Serbiei i s-a declarat război, ea fiind forţată să se apere, însă România a fost ghidată în război de promisiunile Antantei. Serbia s-a aflat întotdeauna în comunicaţie cu aliaţii, care i-au acceptat guvernul şi armata, însă România a fost între doi inamici, absolut izolată, iar armatei i-a fost imposibil să se retragă spre Rusia, fapt recunoscut de către reprezentanţii aliaţilor.
   3. Repetăm că Tratatul de la Bucureşti nu a avut niciodată vreo valoare legală, el fiind votatde un parlament neconstituţional şi nefiind vreodată confirmat ori ratificat de rege. 
 
(Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note, Al. Andrei Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012, pp. 288 – 289)
 
 
 
 
24 decembrie/6 ianuarie 1919,Relatări de presă consemnate de Vasile Bianu referitoare la vizita generalului H.M. Berthelot în Banat, Crişana şi Transilvania
 
      Generalul Berthelot, marele prieten al Romaniei, voind să cunoască pe Românii de sub jugul Ungariei, a plecat în seara de 12/25 Decembrie din Bucureşti, însoţit de mai mulţi ofiţeri din Statul său major; a parcurs Banatul, Crişana şi Transilvania, întorcându-se în Capitală în ziua de 21 Decembrie 1918/3 Ianuarie 1919.

 
Henri Mathias Berthelot

       Primirea ce i s-a făcut peste tot locul de populaţia românească a fost cât se poate de strălucită; nu numai întreaga populaţie a localităţilor prin cari a trecut a ieşit întru întâmpinarea generalului Berthelot, dar bătrâni, femei şi copii au venit cale de 2-3 zile, din munţii Abrudului, ai Bihorului, din Maramureş şi chiar din Bucovina, ca să salute pe marele şi bunul nostru pretin. Ploaia, brutalităţile autorităţilor ungureşti şi sârbeşti, precum şi faptul că trecea noaptea prin unele localităţi, nu au putut să împiedece ţărănimea română de a veni să vadă pe acest viteaz general. În unele localităţi populaţiunea a aşteptat 10 până la 14 ore trecerea trenului. Pretutindenea primirea a fost măreaţă. După localităţi, sute, mii şi chiar zeci de mii de Români, în haine de sărbătoare, au primit pe general cu cântece naţionale, cu Marsilieza şi cu strigăte de “Trăiască Franţa!”, “Trăiască România Mare!”
      În toate cuvântările s-a arătat de către reprezentanţii tuturor claselor sociale, de oameni de toate vrâstele şi de femei de toate condiţiile, voinţa nestrămutată de a rămânea uniţi pentru totdeauna şi mulţumirea neţermurită ce o datorim Franţei şi marelui ei fiu. Generalul Berthelot a vorbit cu multă bunăvoinţă tuturor, interesându-se de starea morală şi fizică a populaţiei, de hrană, de agricultură şi recomandând poporului, care a suferit atâtea sute de ani, să mai aibă puţină răbdare până la hotărârea Congresului de pace, din care va ieşi cu siguranţă România Mare.
      Toate regiunile, toate localităţile au rivalizat între ele pentru ca primirea să fie cât mai măreaţă, şi este cu neputinţă să se facă vreo clasificare, căci dacă numărul celor ieşiţi întru întâmpinare a variat după mărimea localităţii, căldura primirii a fost peste tot aceeaşi, căci venea din aceeaşi inimă românească şi a făcut să apară şi mai puternic unitatea desăvârşită a naţiei române de peste tot. În localităţi ca Arad, Alba-Iulia, Sibiiu, Bistriţa şi Braşov, unde având mai multă vreme disponibilă şi generalul Berthelot a putut merge în oraş, a fost dus în trăsuri mânate de surugii români, înconjurate de sute de călăreţi, în bogate costume naţionale, cu cai acoperiţi de scoarţe foarte frumoase, şi a trecut printre mulţimi de zeci de mii de locuitori din satele din jur, cari l-au primit cu o însufleţire ce nu se poate descrie. Veselia, bucuria de a se vedea în sfârşit neatârnaţi şi uniţi cu Patria-mumă se vedea pe toate feţele, iar emoţiunea era atât de mare încât mulţi plângeau, iar de mai multe ori s-au văzut lacrimi şi în ochii generalului. Bătrâni, bătrâne îngenunchiau şi mulţumeau Cerului de a le fi dat să vază ziua aceasta şi toţi cereau cu insistenţă ca Regele şi Regina să meargă cât mai curând în mijlocul lor.
      La Sibiu manifestaţia populară a avut forma unui strălucit cortegiu etnografic, care a defilat pe dinaintea generalului francez, în piaţa cea mare a oraşului, un cortegiu format din popor venit din vreo 70 de sate. Cu steaguri franceze şi române, fiecare sat în frunte cu figura impunătoare a preotului, mergând în haine de sărbătoare, într-o ordine şi disciplină exemplare, şi însufleţit de spontaneitatea şi căldura manifestaţiilor pentru Franţa şi pentru strălucitul ei fiu, cortegiul etnografic al celor 30 – 40.000 de ţărani, bărbaţi şi femei, pe jos, călări şi în căruţe împodobite, avea ceva din măreţia şi strălucirea multicoloră a unui covor lung, nesfârşit şi bogat în ţesături naţionale. În aceeaşi zi, un cortegiu mai mic de 15 sate a defilat la Sălişte în faţa generalului. Jocurile naţionale: bătutacăluşerul şi învârtita au încheiat cortegiul etnografic din ambele localităţi. Ordinea perfectă în care au decurs toate, bucuria ce se vedea pe toate feţele, au făcut asupra tuturor, cari au avut fericirea să fie de faţă la această serbare, o adâncă şi neuitată impresiune.
        Braşovul românesc a făcut generalului Berthelot o primire cum numai acest colţ de rai pământesc poate să o facă. După ce la toate gările din ţara Bârsei li s-au făcut cele mai calde ovaţiuni de populaţiunea românească, îmbrăcată în haine de sărbătoare, la Braşov a fost întâmpinat de zeci de mii de Români, un impozant alai de călăreţi din toată ţara Bârsei, între cari s-au distins costumele bogate şi pitoreşti ale Junilor din Şcheiu. Protopopul, Dr. Saftu, încunjurat fiind de notabilităţile române, într-o călduroasă vorbire în limba franceză a exprimat bucuria pe care o simt miile de Români din acel judeţ de a vedea în mijlocul lor pe nobila Franţă, reprezentată prin viteazul organizator al armatei române. Generalul a răspuns astfel:
     Sunt foarte mişcat de cuvintele de dragoste ce mi le adresaţi. Am cutreerat toate ţinuturile româneşti din Banat pană aici şi vă asigur că sufletul românesc vibrează pretutindeni la aceeaşi înălţime ca şi sufletul francez. Dacă am ajuns azi aurora zilelor de libertate şi de fericire, avem să mulţumim în aceeaşi măsură şi armatei române. Eu, care am văzut nobilul ei curaj la Oituz, Mărăşti şi Măraşeşti, vă asigur că soldaţii români, cari au sângerat acolo, au creat România Mare.
După ce generalul a trecut în revistă compania de soldaţi care făcea onorurile şi mulţimea de călăreţi îmbrăcaţi în costume naţionale, în fruntea cortegiului, scăldat în flori şi în razele înviorătoare ale soarelui, a trecut prin arcurile de triumf înspre Biserica Sf. Nicolae din Şcheiu, unde părintele Saftu a recitat o adânc simţită, rugăciune de mulţumită pentru victoria Aliaţilor, şi apoi a exprimat bucuria ce o simt Românii din comitatul Braşovului, văzând în mijlocul lor pe viteazul reprezentant al Franţei. Generalul, emoţionat, a răspuns:
       Prietenia care este între naţiunea franceză şi naţiunea română e o prietenie cu legături vechi şi puternice. Când zicem: Trăiască Franţa! înţelegem şi Trăiască România Mare! Daţi-mi voie să citez în acest sfânt lăcaş câteva cuvinte din Marsilieza: Drapelul tiraniei era ridicat în contra noastră, astăzi este la pământ. Ziua de glorie a sosit, idealul nostru este împlinit. Aceasta este pentru veacuri nesfârşite. Anul 1919, care începe acum, e un început de înviere, libertate şi independenţă pentru Români.
       Urale puternice au acoperit aceste cuvinte şi miile de Români au cântat Deşteaptă-te Române.
În sala festivă a liceului românesc, frumos împodobită cu covoare naţionale, generalul a fost primit cu un potop de flori, iar piepturile oaspeţilor au fost decorate cu cununiţe de iederă şi brădet, legate cu panglici naţionale. Vestitul cor al lui Dima[1] a intonat Marsilieza, primită cu nesfârşite ovaţii.


 
Gheorghe Dima 1847-1925

      Profesorul Ion Pricu, într-o cuvântare avântată, în limba franceză a salutat pe ilustrul oaspe în numele instituţiunilor culturale ale Românilor din Ţara Bârsei. Iar doamna Constanţa C. Popovici, în cuvinte emoţionante, mulţumeşte în numele femeilor române naţiunii franceze pentru jertfele ce le-a adus pentru cucerirea libertăţii noastre. Generalul a dat un răspuns care a stors lacrimi de mândrie din ochii ascultătorilor:
      Sunt conştient de tot ce văd şi tot ce ştiu despre d-voastră. Hotărârile Providenţei nu le putem vedea. Am ajuns o zi, care pentru d-voastră este consacrarea idealului aşteptat de veacuri. Aţi meritat-o cu drept. Ceea ce face atât de mare bucuria ce o simţiţi astăzi, sunt suferinţele mari prin cari aţi trecut. Cine ştie, dacă în loc de oprimatori aţi fi avut în jurul vostru pretini, bucuria, bucuria unirii voastre ar fi putut să fie atât de mare? Când acum patru ani am intrat în răsboiul, pe care nu noi l-am provocat, am simţit în ce parte este dreptatea. Puterile Centrale erau conduse de forţa brută. Acestei puteri, noi i-am opus forţa dreptăţii. Atunci am simţit că noi într-adevăr eram mai tari. Şi cauzei noastre drepte li s-au alăturat în curând 18 popoare din Europa, Asia şi America. În ce priveşte România, să credeţi că jertfele aduse de armata română la Bucureşti, Argeş, Mărăşti, Oituz şi Mărăşeşti au meritat răsplata de astăzi. Azi soarele străluceşte pe cer ca bucuria în inimile d-voastre; să dea Dumnezeu ca această bucurie să ţină cât soarele de pe cer. Trăiască România Mare!
      După ce s’au terminat uralele entuziaste, vestitul cor al lui Dima a cântat Trei culori cunosc pe lume. Făcând cerc în jurul său, generalul a multumit maestrului Dima pentru emoţiile ce i le-a procurat prin cântarea înălţătoarelor arii bisericeşti şi naţionale. Pe livada din faţa liceului i s’a prezentat generalului un tablou de artă, curat românească: danţuri naţionale executate de sute de perechi în costume minunate româneşti. Toate erau armonios aranjate şi executate sub supravegherea destoinicului componist şi artist coreografic Dr. Tiberiu Brediceanu[2]

 
Tiberiu Brediceanu 1877 - 1968

       S-a jucat Căluşerul, Bătuta, Hora mare şi altele. Delegaţiile trimise de satele săseşti şi ungureşti îl găsesc pe generalul francez prins în ritmul captivant al Horei noastre. La vorbirile acestor delegaţi generalul răspunde că Conferinţa de pace va face dreptate tuturor. La întrebarea unui ungur, fost deputat în Parlamentul din Budapesta, că de ce nu s’a arborat şi steagul maghiar, generalul a dat explicaţia că fiindu-ne Maghiarii inamici, steagul lor nu poate flutura alături de ale Aliaţilor cari au suferit împreună. Banderiile de călăreţi au condus apoi la gară pe ilustrul prietin şi binefăcător al Românilor, care în cele trei ceasuri petrecute în mijlocul Braşovenilor a întipărit în inimile lor amintiri neşterse.
     Comandantul armatelor aliate ale Dunării a constatat cu ocazia acestei călătorii, pe lângă modul în care Ungurii au respectat armistiţiul şi atitudinea duşmanoasă a acestora faţă de noua stare de lucruri din Ardeal. Generalul Berthelot a văzut necesitatea unor măsuri de ordine militare şi a promis, la plecare, reprezentanţilor organizaţiilor româneşti, să contribuie la o grabnică îndreptare a situaţiei. El a mărturisit cu acest prilej buna impresiune pe care i-a făcut-o minunata organizare a vieţii publice române în comunele ardelene şi a accentuat în mai multe rânduri, cu vii elogii la adresa Românilor, diferenţa de mentalitate, de conduită şi de organizare pe care a constatat-o între cele trei elemente duşmane din Transilvania.
    Întorcându-se în Bucureşti, generalul Berthelot a adresat preşedintelui Consiliului diriginte român din Sibiu, dl. Dr. Iuliu Maniu, următoarea scrisoare de mulţumire:
    Adânc mişcat de manifestaţiile de simpatie ale căror obiect am fost în timpul călătoriei mele în Banat, Crişana şi Transilvania, mă gândisem să mulţumesc individual domnilor preşedinţi ai comitetelor locale româneşti, cari au venit să mă salute în toate gările prin cari am trecut. Trebuie să renunţ, atât de mare a fost numărul lor. Şi această imposibilitate este cel mai frumos omagiu pe care îl pot aduce vitalităţii neamului românesc, care trăieşte în ţinuturile artificiale ale vechii Ungarii. În timpul celor optsprezece luni petrecute în România şi în contact strâns cu armatele sale, am putut să studiez şi să înţeleg bine caracteristica sufletului românesc, căruia cu plăcere vin să-i dau o nouă mărturie. Şederea printre Românii de peste munţi m-a convins că sufletul lor este acelaşi ca şi al acelor de la Bucureşti şi de la Iaşi. Am fost de asemenea foarte mişcat de manifestările unanime de stimă şi iubire pentru Franţa, cari au avut loc pretutindeni la trecerea mea, de sinceritatea şi delicateţea exprimării lor. De aceea, din adâncul inimii, va rog, domnule preşedinte, să primiţi şi să transmiteţi tuturor, bărbaţi şi femei, fete şi copii, săteni şi orăşeni, şi tuturor membrilor comitetului diriginte şi ai comitetelor locale, expresiunea celei mai vii recunoştinţe şi a urărilor mele afectuoase pentru realizarea aspiraţiilor voastre naţionale. Binevoiţi a primi, domnule preşedinte, expresiunea înaltei mele consideraţiuni şi permiteţi-mi de a striga împreună cu d-voastre: Trăiască România Mare!”

 (Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 184 – 188)

[1] Gheorghe Dima (1847 -1925) compozitor, dirijor şi pedagog român, membru de onoare (din 1919) al Academiei Române.
[2] Tiberiu Brediceanu (1877 – 1968) compozitor, folclorist român, şi jurist, fratele lui Caius Brediceanu, fiul lui Coriolan Brediceanu şi tatăl lui Mihai Brediceanu. A participat şi în calitate de deputat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918.

 
 
 
 
 5 ianuarie 1919,  Londra, Telegramă a însărcinatului cu afaceri al Franţei la Londra, A. de Fleuriau către ministrul de Externe francez, St. Pichon, prin care înştiinţează că guvernul britanic aderă la propunerea Franţei ca România să fie recunoscută drept aliată.
 
Afacerile Externe
Nr. 27 Analiză
Telegramă descifrată duplicat
Londra, 5 ianuarie 1919, ora 15.10.
Răspuns la telegramele dvs. 7776 – 78
Guvernul britanic aderă în principiu la sugestiile guvernului francez privind recunoaşterea României ca aliată. El apreciază, totuşi, că declaraţia propusă de Execelenţa Voastră referitoare la Tratatul din 1916 va produce, probabil, descurajare în România şi ar fi de preferat să se amâne această declaraţie până ce Aliaţii vor importa provizii în România.
Fleuriau
 
(1918. Desăvârşirea unităţii-naţional statale a poporului roman. Recunoaşterea ei internaţională. Documente interne şi externe (august 1918 – iunie 1919), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, Doc. nr. 487, pp. 116.)

 
 
 
  22 decembrie/ 4 ianuarie 1919, Însemnările lui Vasile Bianu despre importanța reformelor adoptate la sfârșitul anului 1918
 
        În zilele din urmă s-au mai publicat în Monitorul Oficial: decretul de împroprietărire a ţăranilor prin exproprierea moşiilor, decretul votului universal, fără nicio restricţiune, după care se vor face alegerile pentru o Constituantă în Martie anul viitor (1), şi decretul pentru organizarea muncitorimei din uzine, ateliere şi fabrici. Prin aceste decrete se împlineşte opera de dreptate socială dinăuntrul ţării şi se face cu putinţă unitatea noastră naţională. În Vechiul Regat proprietăţile mari se desfiinţează şi trec în mâinile ţăranilor, tot astfel va fi şi în Basarabia, Bucovina şi Transilvania, unde proprietatea mare în întregime era în mâna rusească, evreo-nemţească şi ungurească. Cu aceste reforme guvernul liberal şi-a înscris cea mai frumoasă pagină din istoria neamului nostru, căci numai prin ele ţinuturile româneşti de peste Carpaţi şi Prut pot fi contopite la făgaşul istoric şi pot dobândi acea cimentare puternică şi statornică în frontierele noi, mai ales într-o epocă de largi prefaceri sociale şi adâncă democraţie europeană. Aceste reforme se realizează prin deplină armonie şi deosebită grije pentru binele obştesc. Această minunată evoluţie în viaţa Statului Român a biruit toate rezistenţele şi deschide în viitor o epocă de dezvoltare şi propăşire care promite neamului românesc culmi înfloritoare de civilizaţie şi de cultură.
 
[Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol.2, pp. 182 – 184]
 
(1) În realitate primele alegeri în regimului votului universal vor fi în repetate rânduri amânate şi vor avea loc abia la începutul lui noiembrie 1919.
 
 
 
 
 
 
20 Decembrie 1918 /2 Ianuarie 1919, Articolul Domnul care acuză al generalului Alexandru Averescu, prin care reia problematica Răspunderilor privind pregătirea și conducerea războiului purtat de România în anii 1916-1918.
 
Domnul care acuză
General AVERESCU

      Grupul de oameni de caracter, cu minţi luminate, cu sentimente de o cinste imaculată şi cu suflete alese, care patronează Viitorul (Viitorul, ce ironie !) m-au botezat Domnul care acuză.
    Primesc botezul cu foarte mare plăcere, chiar şi cu oarecare gratitudine, căci el îmi dă dreptul să întrebuinţez expresiunea acuz, fără ca să fiu expus imputării că imitez.
    Acelaşi grup respectabil de persoane iubitoare de adevăr până la pedantism, au făcut importanta descoperire că nu sunt un om nou, ci sunt vechi, vechi de tot şi că am şi eu partea mea de răspundere la relele de azi.
   Primesc şi aceasta. Aş fi chiar fericit să fiu chemat a da seama de activitatea mea în treburile publice, destul numai ca ceasul răspunderilor să sune odată[1].
    Până atunci, până când mă voi găsi pe banca acuzaţilor, fiindcă mi s-a spus « Domnul care acuză », deocamdată să acuz, şi deoarece s-au luat lucrurile de la descălicătoare reamintinidu-mi-se timpul de tristă memorie când am făcut parte, dus de împrejurări, din guvernul poreclit pe nedrept liberal, voi începe acuzările mele de atunci.
*
    Acuz pe acei cari atunci când am reorganizat armate în 1908 punând-o pe bazele solide pe care se găseşte azi, mi-au refuzat mijloacele băneşti, chiar cele indispensabile. Pentru permanentizarea întregii infanterii şi pentru sporirile trebuitoare în celelalte arme, mi s-au dat numai două milioane, pe când ministerului de interne[1], pentru creare de posturi s-a dat mai mult decât întreit. Acuz pe acei cari nu au dat ministerului de război suma de 75 de milioane cerută de mine în 1908, pentru completarea lipsurilor ce aveam în armată, lipsuri cu parte din care am intrat în războiul actual. Am prezentat atunci consiliului de miniştri un memoriu explicativ şi ceream ca suma de 75 de milioane să fie repartizată pe cinci ani. Mi s-a făgăduit, dar îndată ce am ieşit, se ştie cum, din minister în 1909[2], cehestiune a afost dată uitării. De abia târziu a fost reluată de neuitatul Filipescu, dar şi după ieşirea lui din minister şi mai ales după venirea liberalilor[3] a fost din nou îngropată.
    Acuz pe cei cari cunoscând lipsurile din armată, căci o bună parte au fost enumerate de mine în memoriul menţionat, nu s-au gândit şi grăbit cel puţin pe timpul neutralităţii, să le complecteze, deşi ştiau că din o zi în alta trebuia să intrăm în război.
    Acuz pe acei cari nu au ţinut seamă de observaţiunile mele asupra măsurilor nefaste ce se luau în armată şi care duceau la starea de desorganizare în care s-a găsit când am intrat în război şi cărei se datoreşte [sic !] nenorocirile noastre din prima parte a campaniei.
   Acuz pe cei cari au fost cauza plecării mele de la Marele Stat Major în 1913 deşi prin pregătirea mea, prin funcţiile ocupate şi prin servicii le aduse, eram indicat şi legal şi profesional înaintea oricăruia altul să ocup acel post.
   Acuz pe acei cari nu mi-au cerut niciodată părerea în chestiunile de organizare a armatei precum şi asupra alcătuirii planului de operaţiuni când prin starea mea de serviciu prezentam toate garanţiile de a fi cunoscător al acestor chestiuni. Acuz pe acei cari prin legi personale au creat posturiîn armată ne necesare şi au pus în ele persoane care la trecerea armatei pe picior de război au primit alte destinaţiuni decât acelea indicate prin legea creată anume pentru ele.
    Acuz pe acei cari, când războiul era la uşă nu numai că au ţinut în capul Statului Major un figurant fără cea mai mică pregătire profesională[4], dar chiar atunci când acel figurant a trebuit să părăsească armate, expirându-i şi prelungirea de favoare, a fost ţinut în postul său ca ofiţer de rezevă concentrat, în dispreţul legii ofiţerilor de rezervă, al legii de stat major şi al bunului simţ ; iar când s-a sunat mobilizarea acest indispensabil al regimului a fost lăsat la partea sedentară pentru a reintra în scenă în figura altui favorit mai puternic.
    Acuz pe acei cari au dat armata şi conducerile operaţiunilor pe mâinele unui inventat, care deşi capabil în alte funcţuni prin nimic nu dovedise că putea sta în capul unei armate de o jumătate de milion.
     Acuz pe acei cari, după ce au fost nevoiţi a înlătura un diletant l-au înlocuit printr-un altul tot atât de străin, ca şi celălalt de technica Statului Major.
   Acuz pe acei cari au tolerat dacă nu au organizat chiar propaganda printre Românii din Transilvania de a porni în război alături cu Nemţii, trimiţându-i astfel aşi vărsa sângele cu sutele de mii împotriva sfintei noastre cauze naţionale.
  Acuz pe acei cari considerau pe transilvăneni, când fugeau la noi pe timpul neutralităţii, ca dezertori şi trădători, pentru că căutau un refugiu în patria mamă spe a nu-şi da sângele împotriva ei !
   Acuz pe acei cari au evitat de a imita sublimul exemplu al Belgiei de a intra imediat în războiul al cărui motiv determinat, cel puţin aparent, a fost înăbuşirea mişcărilor iredentiste. Intârzierea intrării noastre în război a avut întreitul rezultat :
   1. Am pierdut întregul contingent ardelean, care ar fi trecut fără nicio excepţiune în rândurile noastre pentru a se bate alături cu noi în loc de a se bate în contra noastră ( subliniere în textul original n.n.) ;
    2. am intrat în război cu o inferioritate de 2 ani de experienţă în technica războiului modern. Dacă intram de la început am fi făcut şi câştigat această experienţă, zi cu zi o dată cu duşmanul şi acest câştig ar fi compensat lipsurile materiale ce aveam şi care de altfel tot nu s-au complectat până la intrarea în război ;
   3. opera nefastă de desorganizare a avut vreme a se desăvârşi în totul şi am intrat cu armata sporită dar slăbită, pe câtă vreme am fi putut intra cu armata aşa cum a fost organizată în 1913, organizaţiune la care am fost nevoiţi a reveni în 1917.
   Acuz pe acei cari nu au intervenit în război când Serbia a fost ameninţată de Bulgaria abdicând prin impasibilitatea noastră ruşinos de la obligaţiunile ce ne impunea tratatul din Bucureşti[5].
 Acuz pe acei cari au asistat nepăsători la distrugerea Serbiei, la reîntremarea Turciei şi la aprovizionarea Bulgariei care se făcea sub ochii noştri prin transportul pe Dunăre. Zilnic treceau şlepuri încărcate cu muniţiuni destinate a semăna moartea în rândurile noastre.
  Acuz pe acei care au tolerat în ţară propaganda deşuchiată a Nemţilor făcând să nască în sânul naţiunei un curent în nepotrivire cu aspiraţiunile neamului.
   Acuz pe acei care au încheiat o convenţiune militară cu Rusia necorspunzătoare situaţiunei în cauză că reprezentanţii aliaţilor au fost induşi în eroare – indiferent dacă din rea credinţă sau din incompetinţă – asupra valoarei reale a armatei noastre raportată la aceea a viitorului duşman.
  Acuz pe acei cari nu au ţinut seamă de observaţiile mele arătate în scris, după catastrofa de la Turtucaia şi care s-au dovedit în urmă de a fi fost judicioase.
*
    Acuz pe acei care au suspendat viaţa parlamentară pe când în alte părţi parlamentul funcţiona în permanenţă.
    Acuz pe acei cari au introdus măsuri de rigoare exagerată şi nefolositoare împotriva textului explicit al Constituţiunii şi în afara însăşi a Legii caduce asupra stării de asediu din 1864, readusă la viaţă neconstituţional prin legea din 1915.
   Acuz pe acei cari au enunţat împroprietărirea ţăranilor în 1913 şi nu au acordată-o nici până azi, după 5 ani de făgăduieli şi svârcoliri sterpe.
  Acuz pe acei cari au deţinut puterea în timpul retragerii fără s-o exercite, făcând astfel ca în momentele cele mai grele în loc să domnească ordinea şi încrederea în întreaga ţară era un haos sfâşietor.
   Acuz pe acei cari au luat zeci de mii de tineri şi copii în retragere şi i-a lăsat în voia întâmplării pentru a fi jertfa boalelor şi foametei.
   Acuz pe acei cari nu au luat măsuri pentru combaterea tifosului exantematic decât după ce s-a dat un tribut înmărmuritor. Singur Corpul 1 de armată a pierdut 12 mii de oameni!...
    Acuz pe acei cari din nepricepere şi neprevedere au lăsat populaţiunea din Moldova fără hrană, fără îmbrăcăminte, fără încălzit! Mijloacele nu lipseau, ci spiritul de organizare lipsea. Pe când în Iaşi populaţiunea era în cea mai neînchipuită lipsă, în Bacău viaţa era cel puţin suportabilă.
    Acuz pe acei cari au adus cu ei neorânduiala din Moldova şi în teritoriul fost ocupat, astfel încât azi, populaţiunea care a suferit jugul străin, în loc de alinare, continuă a geme sub apăsarea suferinţei!
   Acuz pe acei cari fără niciun drept decât acela al intrigelor sfidând opinia publică şi-au apropiat din nou puterea şi recurg la toate manoperile politice, în dispreţul Constituţiunei, pentru a-şi prelungi agonia.
   Acuz, în fine, pe acei din cauza cărora ţara a suferit, suferă şi va mai suferi şi vom repeta aceste acuzaţiuni până când va veni ziua teribilă, dar mult dorită, ca ele să fie auzite de cei de drept şezând pe banca acuzaţilor!
   Vom vedea atunci dacă vor mai putea sfida lumea spuind : foşti şi viitori miniştri !! (1)
 
(1) Pentru a ne lămuri : nimeni dintre români, dl general Averescu, mai puţin ca oricari, nu crede şi nu voieşte să facă a se crede că România este ţara tuturor relelor. Cu foarte slabe excepţiuni, interesaţi în cauză, oricine este însă doritor să se ştie în lumea largă că România este pe mâna unei bande capabilă de toate relele.
« Liga Poporului »
[Îndreptarea, Anul I, Nr. 200, Joi, 20 Decembrie 1918 [2 Ianuarie 1919]


 

[1] Condus pe atunci de Ion I.C. Brătianu.
[2] Pentru că a refuzat un trafic de influenţă cerut de Ion I.C. Brătianu.
[3] La 4 /17 ianuarie 1914.
[4] Generalul Vasile Zottu.
[5] Protocolul secret al tratatului de pace de la Bucureşti din 28 iulie/10 august 1913 preciza refacerea coaliţiei antibulgare în cazul în care Bulgaria nu va respecta prevederile tratatului. Titu Maiorescu scrie despre „textul în două articole ale Protocolului secret de garantare în contra unei eventuale respingeri a Tratatului de pace din partea Sobraniei bulgare.” (Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice şi Cadrilaterul, ediţie Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995, pag. 157).

 
 
 

[1] Problema Răspunderilor a fost ridicată de Alexnadru Averescu după părăsirea armatei și intrarea în viața politică, el întemeind la 1/14 aprilie 198 Liga Poporului. A publicat în ziarul formațiunii sale o seir de articole, strânse mai apoi într-o broșură, publică în același an 1918.

 
 
31 decembrie 1918, Charles J. Vopicka, ministrul SUA, la București, despre necesitatea ajutorării rapide a României cu produse alimentare
 
      Am telegrafiat guvernelor noastre că situaţia hranei devine tot mai alarmantă şi că, dacă Aliaţii nu o vor remedia fără întârziere, această mizerie va cauza tulburări mai rele decât acelea de săptămâna trecută. Dacă nu vor anunţa că ajutoarele sunt deja pe drum, populaţia care efectiv moare de foame, îi va acuza pe Aliaţi de mari suferinţe, neţinând seama de satisfacţia dată aspiraţiilor naţionale.
     Ei [românii] repetă că Aliaţii nu iau în considerare faptul că dintre toate naţiunile aliate, situaţia existentă în România este cea mai rea. Ţara a fost în întregime devastată de germani şi ruşi şi a fost singura ţară complet izolată timp de 15 luni. În timpul ocupaţiei, ea nu a fost deloc aprovizionată, aşa cum a fost Belgia de către SUA.
    Am insistat şi am implorat în numele umanităţii, la fel ca şi pentru a servi interesele politice şi economice ale ţărilor noastre, ca o parte din ajutoare să fie trimise cât mai curând posibil. Noi mai sperăm ca acest ajutor să nu fie întârziat ori amânat din cauza unor aranjamente financiare, aşa cum s-a întâmplat anul trecut. Trebuie să se ia în considerare faptul că hrana trebuie trimisă imediat iar plata să se facă mai târziu"[1].

(Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Balcanilor, Institutul European, Iaşi, 2012, traducere, note şi postfaţă de Andrei Alexandru Căpuşan, pp. 286 – 287)

[1] Apelurile de ajutor ale autorităţilor române vor fi auzite de guvernul de la Washington şi lor li se va răspunde după constituirea în decembrie 1918 – decizia Congresului poartă data de 24 februarie 1919 - a „Administraţiei Americane pentru Ajutor” (American Relief Administration - ARA), condusă de viitorul preşedinte al SUA, Herbert Hoover. Era vorba de un organism însărcinat cu aprovizionarea statelor aflate într-o situaţie economică foarte dificilă. România a fost înscrisă în planurile americane de aprovizionare după 17 noiembrie 1918, în proiectul întocmit de Hoover şi asistenţii săi, România figura între statele „eliberate”, alături de Belgia, Polonia, Cehoslovacia, Serbia, Finlanda, etc. această categorie cuprindea ţări considerate a fi lipsite de mijloace financiare şi de transport, cu frontiere instabile ameninţate permanent de bolşevism şi chiar „lipsite de experienţă de guvernare.” Detaşat în ianuarie 1919 de ARA pentru a raporta situaţia de la faţa locului, maiorul american Joseph Green a constatat că „germanii şi maghiarii devastaseră ţara mai mult decât se putea crede” el aflându-se „în faţa poporului care arăta cel mai înfometat din câte popoare am văzut în Europa.” În consecinţă s-au devansat formalităţile financiare, şi ele întârziate de aşteptarea stabilirii statutului României la Conferinţa de Pace, şi la începutul lui ianuarie 1919 s-a decis trimiterea în România a primelor transporturi de făină, sosite şi recepţionate la Constanţa şi Sulina la sfârşitul aceleiaşi luni, vezi Ion Stanciu,Aliaţi fără alianţă. România şi SUA 1914 -1920, Editura Albatros, Bucureşti, 1992, pp. 203 – 204; Mircea Răceanu, Cronologie comentată a relaţiilor româno-americane: de la începutul cunoaşterii reciproce până la prăbuşirea regimului comunist în România, 1989, Editura Silex, Bucureşti, 2005, pag. 89 şi 91. (Nota editorului A. A. Căpuşan, pp. 358 - 359)

 
 
Herbert Clark Hoover (1874 -1964)
 
 
 
 
16/29 Decembrie 1918, Alexandru Averescu despre insinurările unor organe de presă privind legăturile cu mareșalul August von Mackensen din timpul războiului.
 
O altă legendă
General AVERESCU

      În cazul de faţă denumirea de legendă este un eufemism. O întrebuinţez totuşi pentru că adevărata denumire ar fi prea dezastruoasă.
    Este vorba de afirmaţiunea că aş fi întreţinut corespondenţă cu mareşalul Mackensen, afirmaţiune care se repetă de presa guvernamentală spre uimirea şi indignarea tuturor oamenilor de bine, independent de credinţa politică.
  Se porneşte de la morala atât de scumpă celor lipsiţi de scrupule, că în luptele politice toate mijloacele sunt permise şi că între mijloacele dovedite bune, tronează calomnia.
   În adevăr, nu degeaba se spune în franţuzeşte : că tot rămâne ceva ; căci nu rareori s-a văzut că cu insinuări perfide şi nedemne s-a izbutit a se induce în eroare buna credinţă acelor cari nefiind armaţi cu destul criticism [spirit critic], primesc afirmaţiunile ca nişte demonstraţiuni.
   Aşa se întâmplă cu afirmaţiunea menţionată. Dacă ar fi cu putinţă a se face o statistică pentru a se constata câţi au crezut-o şi pe câţi a indignat ea, desigur că cei cari au pus-o în circulaţiune nu ar avea motiv a se bucura, cred tocmai dimpotrivă.
  Ce minte sănătoasă şi cinstită poate să creadă că generalul care din cea mai fragedă copilărie a îmbrăcat uniforma şi a îmbătrânit în ea, servindu-şi ţara rodnic, în împrejurări unele mai grele ca altele, generalul a cărui fiecare zi din viaţă a fost o zi de serviciu pentru ţară, generalul care pe unde a trecut nu a lăsat decât urme pipăite de activitate patriotică, generalul care a ştiut să câştige, fără a fi un şef comod, nu numai încrederea, dar şi iubirea celor pe care i-a comandat, generalul care nu a şovăit un singur minut în faţa situaţiunilor celor mai grele, să fie în stare să facă ceva, nu contra intereselor ţării, dar chiar numai în desacord cu demnitatea lui de militar sau numai de simplu om.
  Căci când se insinuează că am avut corespondenţă şi tovărăşie cu Mackensen [nota autorului : Viitorul Nr. 3100] se face în scopul de a face să apară presupunerea că în această corespondenţă şi în această tovărăşie ar fi ceva in[famant ?] adică ceva împotriva intereselor ţării.
    Nu este oare a merge puţin cam prea departe şi a trece dincolo de scopul voit şi de aceea lovitura aruncată să se întoarcă împotriva celor cari au plăsmuit-o ?
  Şi, ce este mai caracteristic, adepţii acestui procedeu moral şi ortodox, au impudenţa să admonesteze pe acei cari, în momentele măreţe ce trăim comit « adevăratul sacrilegiu » ca să arate România ca ţara tuturor relelor [n.a.Viitorul, ibidem]
  Ce ţară mai cuib al tuturor relelor poate fi aceia în care descoperindu-se că un general a avut relaţiuni cu duşmanul, nu este sfâşiat în bucăţi de mulţime, sau cel puţin nu este legat de cei cari deţin puterea, la stâlpul infamiei !?
   Să trecem pe tărâmul sigur