7 martie 1919, Adresa a generalului Henri Mathias Berthelot către generalul Constantin Prezan, șeful Marelui stat major al Armatelor române, conținând informații referitoare la hotărârea Conferinței de pace de a se crea o zonă neutră între trupele române și ungare din Transilvania, care va fi ocupată de trupele franceze.


Misiunea militară Franceză       
 
Comandamentul trupelor din România și Rusia Meridională
 
Nr. 487/3                                                                 7 martie 1919
 
Generalul Berthelot către domnul general Prezan
Șeful Statului Major al Armatelor Române, București

        Am onoarea de a vă transmite informațiile de mai jos :
     Conferința de Pace în ședința sa din 26 februarie a decis, în scopul de a se evita orice conflict susceptibil de împiedica lucrările sale în curs, de a crea în Transilvania, între România și Ungaria, o zonă neutră, liberă de orice trupe românești sau ungare.
       Punctele importante ale acestei zone neutre vor fi ocupate de trupe franceze (în jur de 2 batalioane și 1 regiment de cavalerie), care vor avea misiunea de a asigura menținerea ordinii și liniștii în sus-zisa zonă, cu concursul, dacă este cazul, al unei comisii interaliate care să fie în mod special însărcinată cu diverse controale administrative, administrația teritorială rămânând supusă condițiilor fixate de armistițiu, fiind necesar ca numai art. 1 să fie modificat în acest fel.
       Zona neutră va fi stabilită în felul următor :
   1. Limita de est : Șoseaua mare de la Salonta Mare, calea ferată de la Salonta Mare la Oradea Mare. Localitățile menționate fiind excluse de ocupația militară română.
   Trupele române vor utiliza astfel aceste localități, la fel ca și calea ferată pentru aprovizionare și nevoi economice, sub controlul Aliaților.
      2. Limita de nord : Cursul râului Someș.
     3. Limita de vest : Linia plecând de la Tisa, în jur de 5 km nord-vest de Vasaros-Nameny, trecând apoi 5 km la vest de Debrețin, la 3 km vest de Devavanya, la vest de Gyoma ; la 5 km la vest de Oroshaza, la Hodmezovasarhely și Szegedin.
     4. Limita de sud : râulMureș.
      Aradul să fie ocupat de trupele aliate, fără trupe române și ungurești.
    Transmițându-mi această decizie generalul Franchet d’Esperey mi-a transmis să avertizez guvernul român și să specific că mișcare a trupelor române către vest nu ar putea avea loc fără autorizarea sa, pe care o va face cunoscută în timp util. Trupele ungurești vor trebui să înceapă retragerea la limita care le-a fost fixată mai sus (a se vedea nr. 3) și generalul Franchet d’Esperey dorește ca să nu existe niciun act de ostilitate în cursul executării măsurilor decise la Conferința de Pace.

 


Louis Franchet d'Esperey

 
 
       Generalul Franchet d’Esperey are intenția de a numi un ofițer general sau un ofițer superior pentru a rezolva pe loc, și în numele său, toate mișcările care vor exista în aplicarea acestei hotărâri.
General Berthelot

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 545, pag. 237 – 238)
 

 
 
 
Vineri 22 februarie/ 7 martie 1919, Paris,  O întâlnire istorică : Regina Maria - Georges Clemenceau
 
      ...Da, am devenit primul slujbaş al ţării mele, acesta-i adevărul şi aceasta mă absoarbe întru totul, îmi stăpâneşte toate gândurile, indiferent cât de mult sunt flatată şi onorată – pentru că, fără îndoială, aceasta este ceea ce mi se întâmplă mie acum, ei [francezii] pur şi simplu mă ridică în slăvi. Noroc că am 43 de ani, altfel mi-aş imagina că sunt irezistibilă – întrucât sunt acum în plin magnetismul meu natural care nu are foarte mult de a face cu vârsta mea. J’ai même encore, ceea ce Barbu[1] doreşte pentru mine, un succés de joli femme! [Am încă... un succes de femeie frumoasă] Care însemnă atât de mult pentru francezi, cât şi pentru alţii!

 


Ion I. C. Brătianu (1864 -1927)
 


Victor Antonescu (1871 - 1947)
 
 


Nicolae Mişu (1858 - 1924)

 
       Ei bine, după ce m-am luptat cu furnizorii mei, am fost luată în mână de Brătianu şi Mişu[2] ca să trecem în revistă toate probleme noastre naţionale, deoarece astăzi trebuie să-l întâlnesc pe marele Clemenceau, Le Tigre, cum îl numesc ei aici. Am ascultat cât am putut de atentă, dar Brătianu foloseşte fraze lungi şi câteodată greoaie, mai ales pentru cineva căruia îi plesneşte capul de încordare ca al meu astăzi. Cu toate acestea, am supt cât de multă înţelepciune am putut ca să-i spun bătrânului tigru ceea ce gândesc, dar în felul meu propriu, care, desigur, îl va plictisi pe bătrân mai puţin decât cel al lui Brătianu. Permanent în timp ce vorbeam, am fost întrerupţi cu noi întrebări, solicitări şi invitaţii şi tot mereu flori, flori, flori. Toate ziarele sunt pline de interviurile mele; Antonescu[3], care consideră într-un fel că mă are în grijă pentru că este ministru aici, e nebun de bucurie datorită felului în care ziarele vorbesc despre mine. N-am timp decât seara în pat să le citesc şi, desigur, acestea mă fac să zâmbesc pentru că eu sunt cea care am determinat să se scrie asemenea lucruri. Cele care mă amuză cel mai mult trebuie decupate şi lipite aici, aceasta va constitui un lucru amuzant şi interesant pentru mai târziu. Toată onoarea ce mi s-a acordat este adusă ţării mele, iată de ce sunt încântată să văd că Parisul îşi pierde puţin capul după mine. Am venit aici pentru ţara mea şi orice succes aş putea avea, el este pentru ţara mea.

 


Georges Clemenceau (1841 - 1929)
 
       Nu-mi pot aminti pe toţi pe care i-am văzut, dar la 11 ½ m-am dus la Clemenceau. Parisul era scăldat în lumina soarelui şi un vânt de primăvară plutea în aer. Symki[4] şi Antonescu m-au însoţit. Am fost primită cu onoruri militare, şi imnul naţional cântat frumos ca un adevărat imn. Bătrânul domn a coborât repede scările să mă întâmpine, ca şi cum ar fi fost un om tânăr. Ceea ce m-a frapat în mod ciudat a fost faptul că purta mănuşi. Am urcat împreună scările, urmaţi de mulţi ofiţeri, apoi am intrat numai noi în biroul său şi am avut o lungă convorbire. Întotdeauna mi-am imaginat că mi-ar plăcea să vorbesc cu Clemenceau şi am făcut-o. Nu este nimic bătrân în el, nici măcar o părticică din creierul lui nu este învechită sau rigidă. În el există acea naturaleţe caracteristică unui soldat, este însă un încăpăţânat. Are anumite motive de nemulţumire faţă de România, în care el perseverează şi în unele momente priveam unul la celălalt ca doi luptători. De regulă, îmi place aceasta, dar nu pot spune că el avea vreo intenţie de a se lăsa convins. M-a atacat „de front” în legătură cu încheierea păcii[5] şi când am încercat să-i explic motivele, m-a privit drept în ochi şi a zis: ne me racontez-pas tout cela, vous étiez pour la résistance, vous. [Nu-mi spuneţi mie acestea, dumneavoastră eraţi pentru rezistenţă] M-a pus în încurcătură, dar i-am mărturisit cu curaj că fiind femeie sunt adesea pătimaşă şi fiind atât de aproape nu aveam nici un recul [distanţă necesară] ca să văd lucrurile en entier [per ansamblu]. Din păcate nu pot repeta toată conversaţia noastră – nu am timp – dar mi-a făcut plăcere şi nu cred că el s-a plictisit, deoarece atunci când m-am ridicat pe jumătate să spun că socoteam că i-am răpit timpul, el  a protestat şi a spus că nu se grăbea deloc. Dacă am ajuns la bătrâna lui inimă pătimaşă cu problemele ţării mele nu ştiu, dar că am oferit o imagine frumoasă ţării mele prin surâsul meu, aceasta cred că am făcut-o, pentru că după aceea el i-a spus lui Antonescu:
       Oh! Une Reine comme celle-la il faut la recevoir avec honneur militaire, le Général Foch[6]en tête! [Ah! O regină ca aceasta trebuie primită cu onoruri militare, cu generalul Foch în frunte!]
Am plecat în sunetul Marseillaisei – soarele umplând aerul cu o pulbere aurie.

(Maria, Regina României, Însemnărizilnice, 1919, traducere Valentina CostacheşiSandaRacoviceanu, EdituraAlbatros, Bucureşti, 1996, pp. 77 – 79)

[1] Barbu Ştirbei (1872 – 1946) mare moşier, administrator al DomeniilorCoroanei Regale (din 1913) apropiat al familiei regale, considerat principalul sfătuitor al regelui Ferdinand. Va fi prim-ministru vreme de două săptămâni în iunie 1927. Negociator al României în tratativele purtate cu Aliaţii la Cairo în vara lui 1944. Membru al delegaţiei României care a semnat Convenţia de Armistiţiu de la Moscova, la 12 septembrie 1944.
[2] Nicolae Mişu (1858 -1924) diplomatşi om politic, cu funcţii diplomatice la Sofia (1899 -1908), Viena (1908 – 1911) Constantinopol (1911 -1912), Londra (decembrie 1912 – octombrie 1919), prim locţiitor al şefului delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris (1919), ministru al Afacerilor Străine (15 octombrie – 28 noiembrie 1919), după  care devine administartor al Domeniilor Coroanei (decembrie 1919 – mai 1920), ministru al Palatului din mai 1920 până la moarte.
[3] Victor Antonescu (1871 -1947), om politic liberal şi diplomat, ministru de Justiţie (4 ianuarie 1914 – 11 decembrie 1916) apoi de Finanţe (11 decembrie 1916 – 10 iulie 1917). A fost trimis la Paris ca ministru plenipotenţiar (10 octombrie 1917 – 25 martie 1918). După semnarea păcii de Bucureşti a rămas la Paris ca simplu particular. Şi-a reluat postul la finele lui 1918 şi îl va păstra până la 20 decembrie 1919. În epoca interbelică va fi de mai multe ori ministru plenipotenţiar (la Paris, ulterior la Geneva) apoi ministru de Justiţie (14 noiembrie 1933 – 1 februarie 1935), de Finanţe (1 februarie 1935 – 29 august 1936) şi îi va succeda lui Nicolae Titulescu în funcţia de ministru al Afacerilor Străine (29 august 1936 – 28 decembrie 1937).
[4] Simona Lahovari „Symki” (1881 - 1936), fiica lui Alexandru N. Lahovari (1841 - 1897), iar mama ei a fost Simka, născută Ghermani (1858 - 1915). Vreme de 30 de ani  „Symki” a fost doamnă de onoare a prințesei, ulterior reginei Maria, având multă influență asupra ei. Menționată în Almanach de Gotha, 1915, pag. 1065 și în anii următori.
[5] Este vorba de pacea de la Bucureşti încheiată de România cu Puterile Centrale la 24 aprilie/7 mai 1918.
[6] Ferdinand Foch (1851 – 1929), mareşal al Franţei, preşedinte al Consiliului de război suprem interaliat şi generalissim al tuturor trupelor aliate de la 7 noiembrie 1917 până la sfârşitul războiului. A primit delegaţia germană care a semnat armistiţiul de la Compiègne.
 
 
 
 
 
20 februarie /5 martie 1919, N. Iorga despre situația internă și internațională a României
 
     Un comunicat oficial ardelean arată că linia de demarcație va fi trecută până la Careii Mari, Satmar, Oradea și Arad. Se pare însă că fără ocuparea orașelor.
      În aceste orașe se prepară războiul. Centrul pregătirilor e Aradul. Românul a fost oprit. Garda națională dezarmată. Nici vorba românească nu se mai permite pe străzi. Redactorul Clopoțel[1], care a venit de acolo, spune că la Săvârșin e o divizie și ar mai fi încă alte trei organizate ca armată regulată.
       Sunt până acum șasezeci de omoruri verificate. Se ia bielșugul, încă păstrat, al țăranilor.
     Agentul comercial ardelean Mocanu arată că la Săvârșin Secuii insultau opinca puturoasă. La Pesta niște trimeși bucovineni au fost batjocuriți și amenințați cu bătaia.
     El vine din Praga, unde sunt mari simpatii pentru Români. E curios că le manifestă și profesorul Kadlec, care în August scria la Deutsche Literaturzeitung, citând pe d-rul Fischer și pe Miletici ca să tăgăduiască și el continuitatea elementului românesc dincoace de Dunăre.

 


Henri Mathias Berthelot 

 
     La generalul Berthelot.Și el știe ce e în Ardeal. Au fost și acte de autodafe. Des Ogres, - cum poporul își mai amintește de Bulgari, Bougres. De altfel e în folosul nostru. Dar trebuie să ne ferim de exagerări. Când s'a anunțat deținerea d-rului Erdely la Pesta, el era la București. Aceasta face rău.
    Întrebat de ordinul de înaintare, nu-l cunoaște încă. În Ucraina nu se va interveni. Eu nu fac aventuri. În zădar cer Rușii să li se refacă țara. Să și-o refacă singuri, dacă pot! Dacă nu...., Europa va trage numai o linie de apărare. - Un cordon sanitar? - Da, un cordon sanitar.
     De fapt Francezii au prins la Odessa pe Bujor[2], tovarășul lui Racovschi. Numai să nu-l scăpăm ca pe Racovschi! Vorbindu-i de intenția de ofensivă a acestuia din urmă, Berthelot nu crede că ar avea mijloace.
 

 
Mihail Gheorghiu Bujor
 
      Românii n'au trecut Nistrul; înaintarea franceză e o fabulă; nu sunt nici forțele necesare. Francezii n'au intenția de a se face jandarmii perpetui ai Europei. Deși Conferința zăbovește, ea își va face opera. Și atunci, într'un an, armatele franceze vor merge acasă.
     Acolo e destul de lucru cu Germanii: Generalul se va retrage și se va strădui să propage sfânta ură contra lor.
     Și e mult de lucru... Sunt trei ani a rattraper. Aici la noi, nici țara nu ni vom putea-o hrăni doi ani.        În zadar se măgulea omenirea că a scăpat de greutate. Nu e încă vremea să respirăm.
     Berthelot e pentru izolarea celor ce au avut relații cu Nemții. Tăgăduiește că ar fi spus un cuvânt măcar de aprobare lui Tzigara[3], care își expunea cazul cum avea interes sa o facă. N'ar voi să vie nici la Academie. Poate peste doi ani, dacă unii din vinovați ar face cine știe ce faptă de ispășire.

 
Alexandru Tzigara-Samurcaș
 
      Ofițerii prezenți se arată impresionați de îndărătnica propagandă bulgară. S'a adus episcopul de Londra[4] ca să vadă cum sufăr Bulgarii, și l-au copleșit de broșuri. Se vorbește de Stere, căruia, caritabil, foștii lui partizani politici îi fac drum, cu concediu, în Elveția. Toți se miră că Regele a consimțit să-1 decoreze și să apară în balcon cu el.

 
Francis Bourne 

 
Constantin Stere
 
       Ofițerii doresc o expoziție, o bibliotecă pentru ei și ai lor. E vorba chiar să le organizăm, în cel mai scurt termen. Ei cer și conferințe despre România și Români.
    Berthelot povestește lucruri din Ardeal, unde i s'au făcut atâtea daruri încât a spus că i se organizează o căsnicie. La Brașov Ungurii cereau să arboreze steagul lor. Dar am încheiat oare pacea? Până atunci, e un steag dușman! Ei pretindeau nepărtinire: Între cei care au sângerat pentru noi și cei cari ne-au atacat cu dușmanii noștri? I se aminteau serviciile aduse de Unguri civilizației creștine. - Da, cu Românii, cu Sârbii. Dați-mi voie ca eu să-mi amintesc de ultimii patru ani.
      La Arad Francezii arată dezorientați. Au întrebat pe Români care le e cetățenia. Ei au arătat decretul-lege de unire. Noul general venit acuma spune că nu se amestecă în afaceri interne. Sârbii au plecat dintr'o parte a Banatului. În alta însă rămân. Li s'ar fi dat o parte din Torontal, iar alta Ungurilor. Se poartă acum însă mai omenos. Românii scot o foaie la Timișoara."
 

 (Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pp. 166 -169)
 
[1] Ion Clopoțel (1892 - 1986) jurnalist român din Transilvania, redactor-șef al ziarului Românul, ziarul Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, unde Clopoțel a fost deputat. Redactor șef la Gazeta Transilvaniei și Patria. Președinte al Sindicatului Presei Române din Ardeal și Banat.
[2] Mihai Gheorghiu Bujor (1881 – 1974) avocat, jurnalist și militant socialist român. A fost o figură importantă a mișcării muncitorești române și a îmbrățișat cauza comunistă în timpul Primului Război Mondial, organizând detașamente românești înarmate în Odessa pentru a sprijini revoluția bolșevică și în speranța de a instiga la revoluție în Regatul României. A fost deținut politic în România o mare parte din perioada interbelică și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după instaurarea regimului communist în 1948 ocupând mai multe funcții politice minore în anii următori.
[3] Alexandru Tzigara Samurcaș (1872 - 1952) istoric de artă, etnograf, muzeolog și jurnalist cultural român. Tzigara a fost membru al societății literare Junimea, deținând funcții la Școala Națională de Arte Plastice, la Universitatea din București și, în cele din urmă, la Universitatea din Cernăuți. În timpul tinereții, a fost secretar al regelui Carol I. Apropiat de familia regală, a lucrat și ca director al Fundației Universitare Carol I, unde a înfiintat o mare colecție de diapozitive pe sticlă. Tzigara a atins faima în 1906 ca fondator al "Muzeului Național", nucleul actualului Muzeu al Țăranului Român, însă a fost implicat și în amenajarea și păstrarea fondului de artă Theodor Aman. Prefect al Poliției capitalei în vremea cupației germane, acuzat în presă de colaboraționism și germanofilie, nu a fost niciodată acuzat oficial de vreunul dintre guvernele României interbelice.
[4]  Francis Alphonsus Bourne (1861 – 1935) cleric catolic britanic, arhiepiscop de Westminster şi cardinal de la 27 noiembrie 1911, celebru pentru concepţiile sale conservatoare împotriva divorţului, avortului, a dreptului la grevă şi pentru strădaniile zadarnice de a face din limba engleză limba oficială a Bisericii Catolice.
 

 
 

 
 
 
3 martie 1919, Nota delegaţiei române la Conferinţa de Pace, prezentată generalului Alby, şeful Statului Major al Armatei Franceze, referitoare la reglementarea unor probleme privind colaborarea armatei române cu trupele aliate în zona neutră din Transilvania.
"
 
      Delegaţia română la Conferinţa de Pace
      Necesităţile de serviciu cer un contact intim între armata română şi trupele aliate care ocupă anumite regiuni din Transilvania.
      Este în interesul general de a facilita cât mai mult posibil raporturile care decurg din această colaborare şi în acest scop este foarte important ca trupele aliate învecinate sectorului român de ocupaţie să fie puse sub Comandamentul Aliat de la Bucureşti. Prezenţa autorităţilor superioare respective în capitala română, va evita, prin contactul lor permanent şi direct, amânări şi neînţelegeri.
      Calea ferată Satu Mare – Oradea Mare – Arad, situată la poalele munţilor transilvăneni, este singura care asigură legătura între trupele române ocupând ieşirea trecătorilor şi singura care deserveşte toată regiunea de vest a Transilvaniei. Este necesar ca administraţia acestei căi ferate să fie atribuită fără întârziere românilor.
       În zona neutră, cu scopul de a atenua actele de violenţă şi persecuţiile la care este supusă populaţia care se află aici, din partea agenţilor unguri, este indispensabil de a se exclude de aici aşa-zisle gărzi naţionale sau alte formaţii de bande care întreţin aici cea mai periculoasă situaţie.
        Excelenţei sale generalul Alby[1]
        Şeful Statului Major al Armatei Franceze.

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 542, pp. 230 – 231)
 
 
[1] Henri Alby (1858 – 1935) general francez de corp de armată (1917) cu funcţii de conducere în timpul Marelui Război. Între altele a comandat  Corpul 13 armată (1915-1916), serviciul etapelor armatelor 5 și 4 armată. A fost șef al al Marelui Stat major (partea de interior)
 
Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 542, pp. 230 - 231:
 
 
 
 
16 februarie/1 martie 1919, Regina Maria despre plecarea sa în Franța
 
 
       O dimineaţă agitată – câteva ultime scrisori de scris, câteva ultime dispoziţii de dat, un sentiment de bucurie şi totuşi întrucâtva de melancolie. Niciodată nu pleci cu uşurinţă şi întotdeauna în suflet ai o anumită nelinişte. Am încercat să nu uit nimic şi să pun lucrurile în ordine. Sper că n-am neglijat nimic. Sunt îngrijorată că-l las pe Carol, am fost foarte tristă că m-am despărţit de biata Marie[1], sper că în curând va fi din nou împreună cu noi la Paris, dar perspectivele ei viitoare sunt foarte vagi, nesigure triste. Am de gând să o urmăresc îndeaproape, dacă îmi stă în putinţă. Nenorocirile ei sunt cu adevărat mari.

 
 
 
Marea Ducesă Maria Pavlovna în exil. 1920s
 
        La 11 ½ am primit pe Vopicka[2], pe doctorul Baynes şi pe doctorul Wells, care tocmai a sosit. Am putut vorbi pe îndelete cu Wells şi să le înţeleg toate planurile. Vreau ca ei toţi să lucreze în strânsă legătură cu mine. Desgur, este o mare tristeţe la plecarea mea. Wells şi-a lăsat, pentru un moment unitatea sa la Galaţi, pentru că nu voia ca ei să vină cu mâna goală la Bucureşti, ei şi ajutoarele pe care le aduc urmează să sosească împreună. Doctorul Baynes, împreună cu familia Popp, a pregătit terenul, făcând mai înainte toate investigaţiile necesare, aşa că sper că nu se va pierde timpul.
 

 
Charles Vopicka (1857 -1935)
           Apoi a venit Barbu[3]. El este cel ce-mi va lipsi cel mai mult şi cel fără de care mă voi descurca cel mai greu. Îl numesc şansa mea. Calmul său îmi dă o anumită pondération de care natura mea impulsivă duce lipsă. M-aş fi simţit mai fericită dacă l-aş fi putut lua cu mine, dar Nando[4] are nevoie de el chiar mai mult decât mine. S-a obişnuit să se bizuie pe el în toate problemele importante. Va fi ajutorul cel mai preţios al lui Nando în lipsa mea.
 


 Barbu Ştirbei (1872 - 1946)
       O masă mare de prânz cu diferiţi membri ai casei mele. Multe luări de rămas bun. Am plecat la 3 şi 10, gara înţesată de oameni, atât de plină încât nu prea vedeam cum aş putea să dau mâna cu toată lumea. Toţi miniştrii, generalii francezi şi ofiţeri englezi, miniştrii străini, generali români, multe doamne, unii cu lacrimi în ochi, alţii cu feţele radioase şi misterioase, ca şi cum ar fi ştiut raţiunile ascunse ale călătoriei mele. În general, un sentiment de speranţă învăluie călătoria mea, ceea ce mă face întrucâtva nervoasă, se aşteaptă prea mult de la ea. Personne n’est prophète dans son propre pays [nimeni nu-i profet în ţara lui], dar eu în mod curios, într-o oarecare măsură, am ajuns în această rară poziţie. Românii mei au o credinţă aproape mistică în puterile mele, ceea ce îmi dă forţă şi mă susţine, dar mă şi nelinişteşte puţin. Cuvântul unei femei nu poate schimba faţa unor evenimente atât de mari.
      În cele din urmă trenul a pornit din gară, însoţit de ovaţii, dar eu eram obosită, oh! atât de obosită încât, de pat mă simţeam epuizată. nu mi-am putut lua rămas bun de la sărmana Elise, care nu m-a putut însoţi. Mi-au dat câtva lacrimi, omul ştie când pleacă, dar nu ştie niciodată când se întoarce, mai ales acum, când în lume totul este foarte nesigur. M-am culcat devreme, având nevoie de odihnă din toate punctele de vedere.”

(Maria Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere Valentina Costache şi Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pp. 69 – 70)

[1] Este vorba de Marie Putiatin, născută mare ducesă Maria Pavlovna (1890 – 1958), fiica marelui Duce Pavel Alexandrovici (1860 -1919) după un mariaj eşuat cu prinţul suedez Wilhelm, duce von Sodermanland (1908 – 1914), s-a recăsătorit în 1917 cu prinţul Serghiei Putiatin cu care a reuşit să fugă din Rusia cu ajutorul colonelului Boyle şi să stea o vreme la Bucureşti şi Londra după care s-a stabilit la Paris, unde a deschis un magazin de modă, Kitmir. A divorţat în 1923, s-a stabilit apoi în Statele Unite, unde şi-a scris memoriile care au avut un mare succes.S-a reîntâlnitcuregina Maria la 29 august 1937, la castelul Bran, VeziSorinCristescu, Regina Maria, Însemnăridinultima parte a vieţiimartie 1937 – iulie 1938, EdituraCorint, pp. 111 – 112.
[2] Charles J. Vopicka (1857 -1935) născut în Boemia, stabilit în Statele Unite în 1880, din 1881 la Chicago; om de afaceri, diplomat american, ministru plenipotenţiar la Bucureşti (27 noiembrie 1913 -10 iulie 1920) responsabil şi pentru Serbia şi Bulgaria; memorialist Secrets of the Balkans, Chicago, 1921.
[3] Barbu Ştirbei (1872 – 1946) mare moşier, administrator al Domeniilor Coroanei Regale (din 1913) apropiat al familiei regale, considerat principalul sfătuitor al regelui Ferdinand. Va fi prim-ministruvreme de douăsăptămâniîniunie 1927. Negociator al RomânieiîntratativelepurtatecuAliaţii la Cairoîn vara lui 1944. Membru al delegaţieiRomâniei care a semnantConvenţia de Armistiţiu de la Moscova, la 12 septembrie 1944.
[4] Regele Ferdinand.
 

 
 
 
 
15/28 februarie 1919, Nicolae Iorga despre problematica discutată în întrevederea cu Cardinalul de Westminster, Bourne
 
        La Cardinalul de Westminster, Bourne[1], care citind cartea mea despre relaţiile anglo române, a dorit să mă vadă. Îl cercetez la Palat, la 6 şi jumătate.
         Francis Alphonsus Cardinal Bourne (1917)
        O figură foarte simpatică de om fundamental bun, cu o rectitudine în figură şi vorbă pe care înaltul Cler catolic de sânge latin nu o are întotdeauna.
        Speră tot binele pentru noi. Îi arăt ce am suferit şi continuăm a suferi, cu satele flămânde, cu lipsa de grâu de semănat. Se de grâu Belgiei, care nu-l va putea restitui, şi nu nouă, care înzecit i-l putem da înapoi. Cardinalul recunoaşte că nu ni s-a dat nimic; dă vina pe înecările de către submarine, care fac să nu fie vase la îndemână.
         Adaug povestirea ororilor săvârşite de Unguri: cele de la Şiria par a-l impresiona. Îi arăt cum Francezii îngăduie pregătirile contra noastră, colonelul Vyx nefiind supus generalului Berthelot. El deplânge încetinirea lucrărilor Conferinţei şi o atribuie oboselii care a atins pe toţi oamenii de Stat ai Înţelegerii: Lloyd George[2] este cel mai vioi, dar şi el e obosit de război.
      Îi arăt cât de moderate sunt cererile noastre, cari am renunţat la hotarele naturale pentru a nu cuprinde în ţara noastră de mâine prea multe elemente străine. Cardinalul face o paralelă între Balcanici, radicali în pretenţiile lor, şi între Irlandezi. El e fiul unui bun Englez şi al unei bune Irlandeze. Dar deploră lipsa de măsură a unor oameni care – cu episcopi cu tot – cer toate şi toate deodată. Înainte de home-rule[3] guvernul liberal le făcuse largi concesii: ei le-au refuzat. Acuma toată lumea în Anglia este pentru home-rule; ei cer independenţa, separaţia. Dar n’au condiţiile economice ale unei vieţi proprii, şi despărţirea unor finanţe atât de intim amestecate cu finanţele Angliei e imposibilă. Păcat că în asemenea momente poporul irlandez a pierdut şi pe un om de modestia lui Redmond[4]...
 
John Edward Redmond


       La noi cumpătarea e o moştenire latină.
       Regina a plecat astăzi la trei[5] cu toate princesele

 (NicolaeIorga, Memorii, vol. 2, f.a., pp. 164 – 165)

[1] Francis Alphonsus Bourne (1861 – 1935) cleric catolicbritanic, arhiepiscop de Westminster şi cardinal de la 27 noiembrie 1911, celebru pentru concepţiile sale conservatoare împotriva divorţului, avortului, a dreptului la grevă şi pentru strădaniile zadarnice de a face din limba engleză limba oficială a Bisericii Catolice.
[2] David Lloyd George (1863 – 1945) om politic liberal britanic, prim ministru al Marii Britanii (6 decembrie 1916 – 19 octombrie 1922)
[3] Mişcare politică ce a urmărit acordarea autonomiei politice a Irlandei de la 1870 la sfârşitul Primului Război Mondial.
[4] John Edward Redmond (1856 – 6 martie 1918), om politic irlandez naţionalist, deputat în Camera Comunelor. Lider al partidului Parlamentar irlandez (din 1900 până la moarte) lider al organizaţiei paramilitare „Voluntari Naţionali irlandezi”. (INV)
[5] Plecarea Reginei Maria la Paris la 16 februarie/1 martie 1919.
 
 
 
 
 
(General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919), Ed. îngrijită, studiu introductive,note, Maria Georgescu, Editura Modelism, 1997, pp. 325-326.)
 
 
 
      Generalul Rosetti răspunzând unor întâmplări şi evenimente care se desfăşoară în ritm alert: poziţia SUA faţă de criza alimentară prin care trecea România; situaţia politico-militară din Rusia, prezentată de generalul Berthelot şi iritarea manifestată de acesta în faţa unor recomandări făcute de partea franceză, pusă în antiteză cu faptele antisociale şi antirasiale ale vecinilor.
 
     27 februarie 1919.
 
       E.O. Baliff[1], care are veşnic nemulţumiri cu Henri Catargi[2], mareşalul Curţii, vine la mine şi mă întreabă ce este de făcut într-un nou conflict, în care, după părerea mea, Baliff are dreptate. Ca de obicei caut să-l liniştesc.
     Anghel Saligny[3] care a fost un foarte slab ministru al comunicaţiilor, şi-a dat în sfârşit demisia[4]. Al. Constantinescu[5] îmi arată o telegramă a lui Hoover[6] către Green, prin care cel dintâi vesteşte că Statele Unite ale Americii nu ne pot furniza decât jumătate din cantitatea lunară de alimente ce ne sunt necesare. Pentru rest se spală pe mâini.
       Căpitanul Bethelot, întors dintr-o nouă vizită ce a făcut la armatele Krasnov şi Denikin, arată că situaţia din Rusia e din ce în ce mai primejdioasă, că bolşevicii se bat, iar armata lui Denikin nu se bate. Statul său major continuă însă a face planuri pentru cucerirea Rusiei. Krasnov[7] a fugit împreună cu familia sa.Ţariţânul (Stalingradul de mai târziu) e ameninţat. Din cele ce spune reiese că nici situaţiunea trupelor fanceze debarcate în Rusia nu e tocmai de invidiat.
            Răspunzând scrisorii primite ieri de la Gauvain[8], îi spun că ne recomandă moderaţie numai nouă, că nu-şi dau seama de ce se petrece în teritoriile în care bulgarii, ungurii şi sârbii îşi fac de cap şi că singura noastră vină este că am aşteptat îngăduieli în loc de a făptui şi a pune pe occidentali în faţa unor fapte îndeplinite pe care ei nu le pot împiedica.
 




 
 
[1] Ernest Ballif (n.1871 – d.1940) a fost un general român, administrator al Domeniilor Coroanei. A fost aghiotantul Regelui Ferdinand şi apoi, între anii 1916-1919, al Reginei Maria. Generalul Ballif a făcut parte din Consiliul de Coroană şi a fost, pentru un timp, preşedinte al Fundaţiei „Regele Ferdinand I”.
[2] Henri Catargi (n. 6 decembrie 1894Bucureşti - d. 19 iulie 1976, Bucureşti) a fost un pictor român.
[3] Anghel I. Saligny (n. 19 aprilie 1854Şerbăneştijudeţul Galaţi - d. 17 iunie 1925Bucureşti), academician, inginer constructor, ministru şi pedagog român, este considerat unul dintre pionierii tehnicii mondiale în proiectarea şi construcţia podurilor şi silozurilor cu structură metalică, respectiv de beton armat, unul dintre întemeietorii ingineriei româneşti.
[4] În scrisoarea mea din 18 februarie, arătam lui Brătianu că Saligny e prea bătrân, nu este ascultat de subalternii săi, crede toate minciunile.
[5] Alexandru C. Constantinescu (n.4 septembrie 1859Bucureşti; d. 18 noiembrie 1926Bucureşti) a fost un avocat, politician şi ministru român. Membru marcant al P.N.L., a urmat studii de drept la Paris, unde a obţinut şi titlul de doctor. Iniţial ajutor de primar (1882-1884), începe ulterior o carieră politică de succes, ca deputat (din 1901) şi apoi senator liberal. De mai multe ori ministru (de Interne între 1916-1918, al Agriculturii şi Domeniilor în mai multe rânduri: 1909-19101914-1916, „ad interim” 1918,1922-1926 precum şi al Industriei şi Comerţului între 1918-1919), este o figură controversată a politicii româneşti.
[6] Herbert Hoover, pe numele său complet Herbert Clark Hoover, (n. 10 august 1874 - d. 20 octombrie 1964), cel de-al treizeci şi unulea preşedinte al Statelor Unite ale Americii (1929 - 1933) a fost inginer minierumanitarist şi administrator plin de succes.
[7] Piotr Nicolaevici Krasnov (n.10/22 septembrie 1869Sankt-Petersburg – d.16 ianuarie 1947Moscova) a fost un general rus, ataman al cazacilor de pe Don, politician şi pamfletar. După revoluţia din Rusia, 1917, s-a remarcat prin lupta sa împotriva trupelor bolşevice, pînă în 1920 când a emigrat în Germania.
[8] Auguste Gauvain (n. 6 octombrie 1861, Vesoul, Franţa -d. 19 aprilie 1931, Pau), ziarist şi diplomat francez.
 
 
12/25 februarie1919 ,Articolul semnat de Aug. Gauvain în ziarul parizian Jurnal des Débats despre contribuția României la războiul mondial
"
      Marele ziar parizian Journal des Débats a publicat un articol semnat Aug. Gauvain[1], în care arată rolul pe care l’a jucat România în timpul marelui război european, precum şi recunoştinţa ce trebuie să-i arate marile puteri pentru toate sacrificiile făcute de ea în vederea victoriei comune.
     D. Ion Brătianu, zice d. Gauvain, este îndeajuns de cunoscut la Paris unde contează pe numeroase şi calde simpatii. Fiu şi moştenitor politic al bătrânului Ion Brătianu[2], care împreună cu amicii săi Jules Michelet[3] şi Edgar Quinet[4], fuse fondatorul României moderne, d. Ion Brătianu a făcut studii strălucite la Şcoala Centrală din Paris. La moartea lui Dimitrie Sturdza[5], el deveni şeful partidului liberal. Contrar însă predecesorului său, care era un partizan înfocat al extinderii influenţei germane, Ion Brătianu îşi orientă partidul său spre politica Statelor latine. Preşedinte al Consiliului de miniştri în momentul când isbucni conflictul european, Ion Brătianu refuză să execute tratatul de alianţă încheiat de Regele Carol cu Puterile Centrale[6]. El fuse sprijinit de altfel în Consiliul de Coroană[7] de toţi oamenii politici, afară de Petre Carp. Dar Brătianu merse şi mai departe. El întrevăzu din momentul acela intervenţia militară a României alături de Puterile Înţelegerii. Din nenorocire însă, România se găsea la cheremul Puterilor Centrale, care singure îi puteau furniza muniţiuni şi material de răsboiu. Pe de altă parte eşecul expediţiunii din Dardanele[8] închise comunicaţia pe mare şi amână proiectul de intervenţiune al României alături de Înţelegere. Este bine să reamintim cu ocazia asta că complicitatea şi mai târziu alianţa guvernului turc cu Germania permise acesteia să reziste încă doi ani mai mult. Dacă strâmtorile ar fi fost deschise în 1914 şi România s’ar fi putut alipi la noi înainte de sdrobirea Serbiei, Austro-Ungaria s’ar fi prăbuşit încă din anul 1916 şi Germania rămasă în propriele ei forţe ar fi trebuit să capituleze. Va trebui dar să tratăm Turcia în consecinţă. Această putere a cărei prezenţă în Europa este cauza atâtor incalculabile calamităţi, n’a ştiut niciodată să facă alt lucru decât să distrugă, şi pentru aceasta va trebui gonită pentru totdeauna din Europa. Se ştie în ce mod Regele Ferdinand şi d. Ion Brătianu au decis intervenţia românească în August 1916[9] şi cele grele încercări fură consecinţele acestei intervenţiuni. Se ştie de asemenea că după înfrângere şi ruină, aceşti doi oameni, cu care Regina Maria împărţea şi patriotismul şi speranţele, nu se înclinară în faţa destinului. Dacă pentru a scăpa ce se mai putea scăpa încă şi a pregăti posibilitatea unei revanşe apropiate, Regele Ferdinand consimţi a chema pe d. Alex. Marghiloman la putere[10], lăsându-i sarcina de a negocia pacea de la Bucureşti[11], în schimb, El nu ratifică acest tratat, care din punct de vedere constituţional nu este decât o literă moartă pentru România. În acelaşi timp Regele Ferdinand făcu cunoscut la Paris şi la Londra intenţiunile sale. El nu şi-a trădat niciodată aliaţii. Ceva mai mult, după semnarea tratatului de la Bucureşti, El rămase la Iaşi refuzând să se întoarcă în Capitală şi ferindu-se de orice contact cu Germanii, împreună cu fostul său preşedinte de consiliu şi, cu încuragiarea şefilor partidelor democratice, nu încetă o clipă de a pregăti reintrarea efectivă a ţării sale în lupta comună pentru civilizaţiune. E drept că mijloacele sale de acţiune erau reduse, în schimb însă dorinţa de a lucra era foarte mare, deşi nu depindea numai de sine realizarea planurilor sale. Astăzi însă, d. Ion Brătianu, revenit la preşedinţia consiliului[12], îşi reia şi sarcina părăsită fără voie. El vine să susţină la Conferinţa de pace interesele unei ţări surori, cari nu cere decât să se alipească şi mai mult de noi şi de amicii noştri. El merită deci să fie încurajat şi România să fie ajutată să depăşească a traversa cu bine această criză tragică."
 
 (Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 203 – 205)
 
[1] Auguste Gauvain (1861 – 1931) jurnalist şi diplomat francez cunoscut pentru studiile sale asupra relaţiilor diplomatice din vremea Marelui Război.
[2] Ion C. Brătianu (1821 – 1891) personlitatea marcantă a istoriei moderne a României, lider şi fondator al Partidului Naţional Liberal (1875 – 1891), ministru în repetate rânduri, preşedinte al Consliului de miniştri (iulie 1876 – martie 1888)
[3] Jules Michelet (1798 – 1874) istoric francez, a analizat Revoluţia Franceză (1789 – 1794) din perspectiva curentului romantic; susţinător al cauzei popoarelor oprimate din Europa.
[4] Edgar Quinet (1803 – 1875) istoric, filosof şi om politic francez, republican şi anticlerical, susţinător al cauzei popoarelor oprimate din Europa.
[5] În realitate Ion I. C. Brătianu a succedat la şefia la Partidului Naţional Liberal în ianuarie 1909, după îmbolnăvirea psihică a lui D.A. Sturdza (1833 – 1914), preşedinte al PNL (noiembrie 1892 – decembrie 1908) de mai multe ori Preşedinte al Consiliului de miniştri în perioada anilor 1895 – 1908. D. A. Sturdza s-a vindecat în 1910, dar nu a mai jucat niciun rol în viaţa politică.
[6] Este vorba de tratatul secret de alianţă din 30 octombrie 1883 între România şi Austro-Ungaria, semnat la Viena de Preşedintele Consiliului de miniştri de atunci, Ion C. Brătianu, tatăl lui Ion I.C. Brătianu, de ministrul Afacerilor Străine, Dimitrie A. Sturdza, şi de ministrul plenipotenţiar român la Viena, Petre P. Carp. La acest tratat a accedat a doua zi Germania, condusă de cancelarul Otto von Bismarck, artizanul tratatului, cel care a dorit păstrarea secretului pentru a nu supăra Rusia. Tratatul a fost reînnoit periodic de mai multe ori, la reînnoirea din 1904 fiind ministru al Afacerilor Străine chiar Ion I. C. Brătianu.
[7] Consiliul de Coroană de la Castelul Peleş din Sinaia, din 21 iulie/3 august 1914, care a luat hotărârea „espectativei armate a României” în faţa izbucnirii războiului european.
[8] Este vorba de eşecul debarcării de la Gallipoli - azi Gelibolu în Turcia modernă – organizată de Winston Churchill – pe atunci Prim Lord al Amiralităţii britanice - la începutul anului 1915 pentru a forţa deschiderea Strâmtorilor Dardanele şi Bosfor, închise de guvernul turc înainte de operaţiunile flotei sale împotriva Sevastopolului şi Odessei de la 28 - 29 octombrie 1914. Rusia a fost cea care a declarat război Imperiului Otoman la 2 noiembrie 1914, urmată de Marea Britanie şi de Franţa la 5, respectiv 6 noiembrie 1914. Campania din Dardanele sau de la Gallipoli a durat de la 17 februarie 1915 la 9 ianuarie 1916 şi s-a încheiat cu înfrângerea trupelor Antantei.
[9] Autorul evită să spună ca intervenţia României s-a produs în urma notelor ultimative franco-ruse din iunie – iulie 1916 („acum ori niciodată”).
[10] Guvernulprezidatde AlexandruMarghiloman a condusRomânia de la 5/18 martie la 24 octombrie/6 noiembrie 1918.
[11] Semnată la 24 aprilie/7 mai 1918, pacea de la Bucureşti cu condiţiile grele impuse României, a discreditat definitiv diplomaţia şi politica germană.
[12] La 29 noiembrie/12 decembrie 1918.
 
 
 
 
 
 
24 februarie 1919, Alexandru Vaida-Voievod se adresează Consiliului interaliat de război subliniind că acordul de armistițiu de la Belgrad (13 noiembrie 1918) s-a încheiat fără cunoștința românilor

       "Contele Károlyi[1],  când a negociat condiţiile unui armistiţiu cu generalul Franchet d’Espérey, nu l-a putut încheia pentru ţinuturile româneşti din Ungaria, a căror autononmie fusese recunoscută de către guvernul din Budapesta, prezidat de contele Károlyi.
 

Mihály Károlyi
 
       Când acesta din urmă, contrariu articolelor 3 şi 17 din armistiţiul încheiat la Versailles[2], obţinuse la Belgrad recunoaşterea dreptului de a administra, prin autorităţile vechii Ungarii, aceasta nu se putea aplica regiunilor a căror populaţie se declarase deja pentru guvernul constituit la Alba Iulia.
      De altfel, după cum a fost recunoscut cehoslovacilor, care au fost autorizaţi să nu ţină seama de aceste stipulaţii, înţelegerea de la Belgrad, încheiată cu o autoritate de fapt şi nu de drept, nu poate fi invocată pentru a contrazice condiţiile armistiţiului general.
    Pentru aceste motive şi pentru a opri propaganda periculoasă, exercitată sub auspiciile guvernului de la Budapesta în ţinuturile româneşti, încă neocupate de către trupele din Regat, este de urgenţă trebuinţă de a face să înainteze trupele române până la linia de delimitare a acestor teritorii."

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 533, pag. 211)

[1] Guvernulrevoluţionarmaghiarcondus de Mihály Károlyi (1875 – 1955) prim-ministru (31 octombrie 1918 – 11 ianuarie 1919). De la 11 ianuarieMihály Károlyi şi-a asumatfuncţia de preşedinte al Ungariei, iarguvernul a fostcondus de DenesBerinkey (11 ianuarie – 21 martie 1919).
[2] De fapt la Rethondes.
 
 
9/22 februarie 1919, Vasile Bianu despre tentativa de asasinat asupra primului ministru francez Georges Clemenceau
 
      În dimineaţa zile de 7/20 Febr. a.c., pe la ora 9[1], în momentul în care d. Georges Clemenceau[2], primul ministru al Franţei trecea în automobil, în colţul străzii Franklin, un individ a tras două focuri de revolver asupra lui, rănindu-l. D. Clemenceau, foarte liniştit, s’a întors acasă spunând celor din jurul său că nu-i nimic.
 
Georges Clemenceau 
 
    Agenţii poliţiei s’au aruncat asupra necunoscutului, care încercase să scape. Trecătorii săriră în ajutorul lor şi puseră mâna pe criminal, care a spus că se numeşte Cottin[3].
 

Émile Cottin

 
      Buletinul medical publicat arată că d. Clemenceau a fost atins în spata dreaptă, având o rană prin care glonţul a pătruns în plămân. Starea generală a pacientului este bună. Toată lumea a fost consternată la aflarea acestui atentat. Preşedintele Republicii, miniştrii şi membrii corpului diplomatic s’au prezentat la locuinţa rănitului pentru a se interesa de starea lui şi a-l felicita că a scăpat cu viaţă. Toţi suveranii ţărilor aliate şi neutre i-au trimis telegrame de simpatie, tot astfel au făcut şi toţi şefii guvernelor aliate. Până şi papa Benedict al XV-lea i-a trimis prin cardinalul Parisului, Amette, cordiale felicitări pentru că a scăpat de pericol urându-i grabnică însănătoşire.
 
Benedict al XV-lea
 
Léon-Adolphe Amette 
 
        Primarul Anversului[4] a telegrafiat ministrului Pichon[5] următoarea telegramă:
 
 
Stephen Jean-Marie Pichon
 
     Populaţia Anversului adânc mişcată de odiosul atentat săvârşit în contra d-lui Clemenceau, îi trimite expresiunea viei sale simpatii şi urează o grabnică şi completă însănătoşire omuluii eminent, care a contribuit la victoria Umanităţii.
          Sub titlul Splendidul Octogenar, Petronius[6] publică în Viitorul următoarele:
        În timp de atâtea suflete se îndoiau de o victorie care avea să consfinţească în lume o dreptate imannentă, un moşnag stă dârz în faţa morţii, în faţa dezastrelor, în clipele tragice când umbrele lui Cezar aliate cu mâinile Ioanei d’Arc, tremurau în negura aşteptărilor. El simţea cum în viaţa lui trăiesc energiile unei rase superbe şi cum trăieşte în perindarea zilelor ideea nemuritoare a patriei triumfătoare. Şi admiratorul lui Homer, filosoful şi eruditul, medicul din tinereţe şi le tombeur des cabinets [doborâtorul de guverne] din toate fazele vieţii bogate, Clemenceau, căci el este moşneagul splendid al Franţei salvate şi salvatoare, a stat stâncă de care se sparg valurile şi a pus trufiei teutone în plină putere a ei, acel non posumus al frazeiNu este tranzacţie posibilă între crimă şi dreptŞi acest om, care a ţinut sub imensa lui putere sufletească sufletele contimporane, era să fie scos din rândul viilor şi trimis mai degrabă în Panteonul unde va sta de-a pururi. Dar nebunia, inconştienţa sau trădarea n’au putut să curme zilele celei mai strălucite vieţi de om politic. Clemenceau trăieşte şi moşneagul care a sfidat o lume de nebuni, stă eroic şi înţelepţeşte ca să arate tuturor calea cea dreaptă. Şi după cum ideea nu moare, persoana ce o întrupează în unele momente mari ale raselor nu poate pieri înainte de a-şi sfârşi misiunea ei divină."


(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol 2, pp. 202 – 203)
 
[1] Înrealitateatentatul a avutloc la 19 februarieora 8.30.
[2] Georges Clemenceau (1841 – 1929) celebrujurnalistşi om politicfrancez, anticlerical virulent, ministru de Interne (14 martie 1906 – 20 iulie 1909) şiPreşedinte al Consiliului de Miniştri (25 octombrie 1906 - 20 iulie 1909, 16 noiembrie 1917 – 18 ianuarie 1920) unuldintreartizaniiConferinţei de pace de la Paris.
[3] Emile Cottin (1896 – 1936) militant anarhistfrancez, autor al unuiatentatasupra lui Georges Clemenceau pe care l-a acuzatcă este « spărgător de grevăşitorţionar al claseimuncitoare ». Iniţialcondamnat la moarte, pedeapsa i-a fostredusă la 20 de ani, apoi la zeceanişi a fosteliberat la 21 august 1924. Îniulie 1936, când a izbucnitrăzboiul civil dinSpania s-a angajat de partearepublicanilor, ca mitraliorîncoloana lui Buenaventura Durruti şi a căzutînluptă, la 8 octombrie 1936, pefrontul de la Aragon, aproape de Pina de Ebro.
[4] Jan Baptist de Vos (1844 – 1923), om politic liberal belgian, primar al Anversului de la 15 martie 1909 la 21 iulie 1921. A fost primar al Anversului în vremea dramaticului asediu, care a început la 28 septembrie, a fost cel care a semnat capitularea oraşului la 10 octombrie 1914, fost primar în vremea ocupaţiei germane şi după retragerea germanilor.
[5] Stephen Pichon (1857 -1933) diplomat şi om politic francez, ministru plenipotenţiar în China (1897 – 1900), ministru de Externe în repetate rânduri (25 octombrie 1906 – 2 martie 1911, 22 martie – 9 decembrie 1913, 16 noiembrie 1917 – 20 ianuarie 1920).
[6] Pseudonimul lui Grigore Tăuşan (1874 – 1952), jurnalist şi filosof român, cunoscut pentru articolele publicate în ziarul liberal „Viitorul”, membru de onoare al Academiei Române (1939). Vezi Lucian Predescu, Enciclopedia Cugetarea, Georgescu Delafras, 1940, ediţie anastatică, Bucureşti, 1999, pag. 655 şi 837.
 
 
17 februarie 1919, Însemnări a arhiepiscopului catolic al Bucureştilor, Raymund Netzhammer
soarta școlilor catolice din România

 
     Ministrul plenipotenţiar britanic, Barclay[1], îmi comunică în scris dorinţa regelui[2] ca să fie găzduit cardinalul Bourne[3] la Palatul regal din Capitală ca oaspete al regelui[4]; ministrul plenipotenţiar a telegrafiat această invitaţie cardinalului la Constantinopol.

 
 
 
George Head Barclay
      Invitaţia de a fi găzduit la Palatul arhiepiscopal fusese trimisă mai înainte Eminenţei Sale. Va accepta cardinalul invitaţia regelui [României]? Probabil că mai curând ar renunţa la vizita la Bucureşti decât să fie oaspete al unui catolic care, contrar prescripţiilor bisericii, şi-a botezat şi şi-a crescut toţi cei şase copii în ritul schismatic[5].

 
 Francis Alphonsus, cardinal Bourne (1917)
 
     Astăzi va fi judecată la secţia comercială a Tribunalului Ilfov chestiunea dacă instituţiile noastre catolice de învăţământ ne vor fi luate de sub administrare sau nu. Când în sala de judecată s-a strigat: „şcolile catolice germane”, directorul, fratele Seikel, şi venerabilul director Cisar[6] de la Mânăstirea Sf. Andreas, s-au prezentat în faţa completului de judecată. Acesta era format din trei domni. Purtătorul nostru de cuvânt este directorul Cisar. El declară imediat, că şcolile noastre nu s-au numit niciodată şcoli „catolice germane” şi întotdeauna numai şcoli „arhiepiscopale”, fără vreo indicaţie naţională. Preşedintele completului a spus că după începerea războiului[7] şcolile noastre au fost puse sub sechestru, dar când a întrebat dacă cineva ar avea ceva de obiectat dacă acest lucru s-ar întâmpla din nou, Cisar a răspus că ar fi multe obiectat şi a citit în faţa completului protestul pe care eu l-am trimis Preşedintelui de Consiliu, Brătianu, la 12 septembrie 1916. Apoi Cisar a demonstrat arătând ştampile, antete de scrisori oficiale, cataloage şi carnete de note că şcolile noastre nu s-au numit niciodată „germane”. Întrebat unde a învăţat atât de bine româneşte, Cisar a răspuns cu mândrie: „la şcolile catolice din Bucureşti.” Întrebat apoi despre naţionalitatea şi apartenenţa sa statală, directorul a răspuns la fel de mândru: „Sunt ceh şi cetăţean al Cehoslovaciei.” Pronunţarea hotărârii judecătoreşti în chestiunea sechestrului se amână peste două săptămâni.”[8]

 
Alexandru Cisar
    Raymund Netzhammer, Bischof in Rumänien. Im Spannungsfeld zwischen Staat un Vatikan, Verlag Südostdeutsches Kulturwerk, München, 1996 vol. 2, pp. 874 – 875

[1] Sir George Head Barclay (1862 – 1921), diplomat britanic, ministru plenipotenţiar la Teheran (1908 – 1912) şi la Bucureşti (30 august 1912 –octombrie 1920). Pensionat în 1920.
[2] Regele George al V-lea al Marii Britanii
[3] Francis Alphonsus Bourne (1861 – 1935) cleric catolic britanic, arhiepiscop de Westminster şi cardinal de la 27 noiembrie 1911, celebru pentru concepţiile sale conservatoare împotriva divorţului, avortului, a dreptului la grevă şi pentru strădaniile zadarnice de a face din limba engleză limba oficială a Bisericii Catolice.
[4] Regele Ferdinand I al României.
[5] Cardinalul Bourne a venit la Bucureşti la 27 februarie şi a rămas în capitală până la 3 martie, fiind găzduit la Palatul Regal, iar vizita sa este amplu relatată în jurnalul arhiepiscopului Raymund Netzhammer.
[6] Alexandru Teodor Cisar (1880 – 1954) născut la Craiova, tatăl ceh şi mama şvabă, cleric catolic format la De Propaganda Fide la Roma. În 1920 va fi episcop la Iaşi, în 1924 arhiepiscop la Bucureşti, în 1949 a fost silit să-şi dea demisia de la Vatican. Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut în arest la domiciliu. Decedat la Bucureşti, a fost înmormântat la cimitirul Bellu catolic.
[7] După intrarea României în război la 14/27 august 1916.
[8] Până la urmă reglementarea a venit la 23 martie/5 aprilie 1919 prin decizia Ministsrului Instrucţiunii care a acuzat „şcolile catolice arhiepiscopale” că au funcţionat ilegal pe timpul războiului şi din acest moment li se suspendă autonomia acordată în iunie 1918 aşa că „trecerea elevilor dintr-o clasă în alta se va face după programele specifice şcolilor particulare”. Vezi mai jos pag. 889.
 
 
 14 februarie 1919, Însemnări ale generalului Radu R. Rosetti despre convorbiri cu diverse personalități despre starea de spirit din Bulgaria, acțiunea delegației românești de la Paris, condusă de Take Ionescu și decorarea sa de către francezi
 
15 februarie 1919,
      Scriu lui Brătianu arătându-i că trupele franceze aflate încă în zona Zimnicea-Alexandria sunt trimise în Basarabia de Sud, fie spre a lua parte la expediţia din Rusia, fie spre a fi îndrumate spre Franţa. Cer ca să-şi ţie făgăduinţa făcută mie de Rege şi de dânsul de a fi numit ataşat militar la Londra.
Printr-un raport confidenţial către Președinția Consiliului de Miniștri, arăt că mi s-a atras atenția, în chip discret asupra numeroaselor comisiuni care pleacă la Paris[1].
        De vorbă cu părintele Zephyrin, care se înapoiază la liceul francez din Filipopol, unde-și are catedra. Discutăm asupra problemelor viitoare ale Bulgariei și ale României și-i arăt ce rol poate avea cultura franceză spre a face, ca în viitor, să ne apropiem de bulgari sau să nu fim așa depărtați unii de alții. Făgăduiește să-mi trimită dări de seamă despre starea spiritelor din Bulgaria, făgăduință de care nu s-a ținut. Mai spune că Netzhammer[2] ar fi spus tare că știe că se voiește a-l dărâma, dar că s-a luat calea greșită.
      Al. Balș pleacă la studii, la Paris. A lucrat bine.  De la Paris mi-a scris des, ținându-mă la curent cu cele ce auzea la I.I.C. Brătianu.Și Gr. Romalo pleacă în curând, așa că voi fi lipsit de doi buni colaboratori.
      Mă duc să stau două zile la Buftea. În drum, B. Știrbey îmi spune că se lucrează mult pe lângă Regină spre a dărâma pe Brătianu (cum s-a văzut, mi-a spus-o și Ea). E O. Baliff[3], care merge cu dânsa în Anglia, trebuie, după părerea lui Știrbey, să acționeze ca frână. Regele e foarte obosit și deprimat.
     Îmi arată o scrisoare din 19 ianuarie a lui Brătianu, repetând cele ce știam despre mersul greu al negocierilor de la Paris și despre acțiunea lui T. Ionescu. Prințul regent al Serbiei s-a arătat amabil față de dânsul, dar intransigent.Take i-a făgăduit: comandament unic pentru Berthelot; ocuparea de către trupele române a teritoriilor revendicate de noi, iar a Banatului de cele franceze; stabilirea de legături feroviare și telegrafice cu România; ca Germania sau Ungaria să ne deie 400 locomotive și 4000 de vagoane; să reguleze chestiunea Dobrogei.
      Ștefan Cicio-Pop[4] îmi comunică noi blestemății ungurești.
    Fiind reintegrat în rândurile armatei române și încetând de a mai face parte din armata franceză, generalul Berthelot mă citează la ordinea de zi a comandamentului său (ordin general nr. 13) și mă decorează cu Ordinul ”Legiunii de onoare” în gradul de ofițer.
 

[1].A fost o adevărată nebunie a tuturor chemaților și nechemaților să meargă la Paris, bineînțeles sub fel de fel de pretext, mai ale acela de a face propagandă și bineînțeles pe cheltuiala statului. Guvernul a cedat prea des acestor solicitări.
[2] Raymund Netzhammer (n. 19 ianuarie 1862, Erzingen, Baden - d. 18 septembrie 1945, insula Werd, Elveția) a fost arhiepiscop romano-catolic de București între 1905 -1924.
[3]Este vorba despre Ernest Ballif (n. 1871 –d. 1940), un fost un general român, administrator al Domeniilor Coroanei. A fost aghiotantul Regelui Ferdinand și apoi, între anii 1916-1919, al Reginei Maria.Generalul Ballif a făcut parte din Consiliul de Coroană și a fost, pentru un timp, președinte al Fundației „Regele Ferdinand I”.
[4]Ştefan Cicio Pop (n. 10 aprilie 1865, Şigău, judeţulSomeş - d. 16 februarie 1934Arad), om politic, jurist, membru marcant al Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc. A luptat neîncetat pentru recunoaşterea drepturilor naţionale ale românilor din Ardeal.
 
 
 
 
 
 
General Radu R. Rosetti
 

 
 
15 februarie, Paris, „Ziarul Temps” despre acțiunea de propagandă ungară în Elveția împotriva populațiilor oprimate din fosta monarhie dualistă, inclusiv din Transilvania.
 
Ungaria
Propagandă periculoasă
 
     Ni se semnalează din Geneva, la 14 februarie, că contele Andrássy[1], conducând o puternică echipă de politicieni şi propagandişti unguri, şi-a stabilit cartierul general în Elveţia. El parcurge această ţară de la un oraş la altul pentru a duce o campanie împotriva dreptului populaţiilor oprimate din Ungaria de a dispune de ele însele.
 
Gyula Andrássy, Jr.
 
     Pentru a exercita o influenţă în cercurile engleze şi americane, oficiul de propagandă ungară a organizat venirea unor demnitari ai bisericii ungare, care se străduiesc mult să susţină că populaţiile nemaghiare s-au bucurat de toate libertăţile şi că vechiul regim ar trebui restabilit. Profesorii vechii universităţi maghiare din Cluj au redactat un memoriu răspândit în întreaga Elveţie, unde propaganda ungară lucrează îndeosebi împotriva românilor din Transilvania."

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 525, pag. 198)

[1] Andrássy Gyula Gábor Manó Ádám, Conte de Csík-Szent-Király și de Kraszna-Horka (1860 – 1929) om politic maghiar, fiul contelui Gyula Andrássy (1823 – 1890).A  fost de mai multe ori ministru de Externe al Austro-Ungariei (1894 – 1895, 1906 – 1910 şi 24 octombrie – 2 noiembrie 1918).
 
 
 
14 februarie 1919, Buckingham Palace,  Scrisoarea regelui George al V-lea al Marii Britanii  către regina Maria, prin care  recunoaște efortul de război al României și confirmă sprijinul pentru cererile autorităților române
 
 
 
 
George al V-lea
 
     Am primit cu cea mai profundă simpatie scrisoarea ta din 11 ianuarie[2] căreia i s-a acordat toată consideraţia de către mine şi guvernul meu.
     Nimeni nu a urmărit cu un interes mai mare sau cu mai sinceră nelinişte încercările prin care a trecut România şi vitejeasca ei rezistenţă în faţa copleşitoarelor dificultăţi şi nimeni nu s-a bucurat mai mult când a sosit ziua eliberării ei şi a putut să ia parte la victoria comună. Eu şi poporul meu nu putem uita neabătuta loialitate arătată de voi amândoi în timpul întunecatelor luni ale anilor 1917 şi 1918.
    Niciun conducător sau guvern n-au fost puşi vreodată într-o situaţie mai dificilă decât cea la care a avut de făcut faţă Nando[3] şi miniştrii săi.
    Dar atât de mari cât au fost sacrificiile româniei consider că, atunci când vor fi puse, în cele din urmă, în balanţă câştigurile şi pierderile, puţini dintre Aliaţi se vor găsi [în situaţia] de a fi câştigat o recompensă mai mare. Ea [România] are tot dreptul să spere că Conferinţa Păcii va ratifica unirea cu teritoriilr care nu i-au fost atribuite când a fost semnat Tratatul din 1916[4], dar la care ea avea aspiraţii etnice. Legat de această aspiraţie mai mult decât oricare alta va depinde trăinicia hotărârilor pe care Conferinţa de Pace speră să le realizeze nu numai pentru ţara voastră, dar şi pentru zone mult mai îndepărtate.
    Chiar în ceea ce priveşte România, nu este clar că acţionând doar pe considerentul etnic şi unirea unui număr mare de populaţie care vorbeşte româneşte sub o singură coroană, delegaţii la Conferinţa de Pace vor aşeza pe baza cea mai sigură viitorul României Mari?
    De fapt cu cât va exista mai multă libertate de acţiune cu atât pacea va fi mai satisfăcătoare. Şi tocmai această libertate de acţiune este importantă, în mod vital, de a fi păstrată atât pentru România cât şi pentru fiecare dintre noi, deoarece este neraţional ca părţile interesate să fi estrâns legate de Tratatul din 1916. Dar aceasta nu înseamnă că noi nu vă considerăm Aliaţii noştri. În scrisoarea ta legi aceste două chestiuni, dar în realitate sunt cu totul distincte. Când a fost semnat Armistiţiul am trimis o telegramă de felicitare şefilor de state aliate, iar printre ei şi lui Nando. Aceasta nu v-a demonstrat că vă includem printre Aliaţi? Conferinţa a hotărât ca România să fie reprezentată de doi delegaţi şi cazul ei a fost deja în parte audiat la Paris.
   Dar recunoaşterea unanimă a României ca stat Aliat rezidă din faptul că am luptat umăr la umăr împotriva duşmanului comun, mai mult decât în baza dreptului de a anexa teritorii, care probabil nu au fost considerate româneşti. Dar Tratatul conţinea de asemenea o clauză care prevedea ca Aliaţii şi România, pe baze egale, să nu încheie o pace separată sau generală decât de comun acord şi simultan. Fără îndoială că, din cauza uneiforce majeure, aţi fost obligaţi să adoptaţi această cale; şi îmi amintesc bine de lupta eroică pe care aţi dus-o, la care a trebuit să rezistaţi şi care în cele din urmă s-a dovedit prea puternică. Dar cu toate acestea pacea s-a încheiat şi România a ieşit din război şi a devenit neutră[5].
    În aceste condiţii era imposibil să mai negi că Tratatul [din 1916] şi-a pierdut valabilitatea din punct de vedere legal, cu toate că v-aţi aliat din nou imediat ce aţi putut şi aţi fost bine primiţi din nou în Alianţă, cu o bucurie împărtăşită de toţi.
    Dar, fără să pun accent exagerat pe aspectul juridical cazului, este mult mai oportun să recunosc că Tratatul şi-a pierdut valabilitatea, deoarece principiile lui vin în conflict cu cele mai multe din noile idei pe care pacea Europei este pe punctul să se edifice şi de care depind în mare măsură puterea şi prosperitatea României. Naţionalitatea şi autodeterminarea vor oferi, în ultimă instanţă, o bază mult mai stabilă de unire şi progres decât orice alt sentiment sau interes personal, în special în cazurile în care aceste principii, oricât de atrăgătoare ar fi prin ele însele, urmează să ducă nu la un acord, ci la dezbinare.
   Te rog să nu crezi nici pentru o clipă că suntem mai puţin amicali faţă de România decât sunt francezii. Aecasta er fi o crudă calomnie la dresa guvernului şi poporului meu. De fapt propunerea privind [anularea] Tratatului din 1916 nu a emanat de la Londra, ci de la Paris, şi noi am solicitat amânarea oricăror declaraţii în privinţa ei până la sosirea în ţara voastră a proviziilor noastre pentru a se demonstra românilor că nu încetase în niciun fel nici prietenia, nici simpatia noastră.
    După cum ştiţi, s-au trimis deja două vapoare cu un transport de făină[6] şi Consiliul interaliat pentru alimentaţie din Paris va face tot ce se poate pentru a ajuta. Se află în examinare o misiune de cercetare pentru a se vedea ce este necesar să se reconstruiască şi sper şi cred că nimic nu o va opri să înceapă în curând.
     Sper că vei accepta explicaţia şi asigurările pe care ţi le-am dat în această scrisoare. Se pregătesc pentru România zile mai luminoase şi un viitor sigur şi sunt puţine dintre naţiunile aliate care vor ieşi din război cu avantaje mai mari sau proiecte mai fericite.
   Poţi să ai toată încrederea că admiraţia şi afecţiunea mea pentru voi amândoi şi pentru poporul vostru, atât înainte cât şi după Pacea de la Bucureşti, nu s-au schimbat niciodată şi te poţi baza pe toată solicitudinea mea pentru bunăstrarea voastră viitoare şi pentru interesele voastre şi ale ţării voastre."[7]

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 524, pag. 196 – 197)

[1] George al V-lea (n. 1865), rege al Marii Britanii (1910 – 1936), văr primar cu regina Maria. În tinereţe fusese îndrăgostit de verişoara sa, dar familiile s-au opus unei căsătorii între veri primari.
[2] Scrisoarea reginei Maria nu se află pe microfilm.
[3] Regele Ferdinand.
[4] Este vorba de convenţia politică încheiată de România cu Puterile Antantei la 4/17 august 1916.
[5] Este vorba de încheierea tratatului de pace dintre România şi Puterile Centrale de la Buftea-Bucureşti la 24 aprilie/7 mai 1918.
[6] Care ajunseseră deja, cu şase mii de tone de făină, vezi ziarul Îndreptarea, an II, nr. 3 din 3 [16] ianuarie 1919.
[7] Scrisoarea a fost primită la 8/21 februarie 1919, vezi Maria Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere de Valentina Costache şi Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pag. 62.
 
 
31 ianuarie/13 februarie 1919, Regina Maria despre perspectiva de a călători în Occident, solicitată de premierul Ion I.C. Brătianu, aflat în fruntea delegației României la Conferința de pace de la Paris

      … După prânz, m-am dus cu Mignon şi Păun într-un sat să dăm zahăr la copii şi ţigări la bărbaţi. Am rămas aproape blocaţi în zăpadă, am mers pe jos un pic – în unele locuri zăpada este încă foarte mare, dar pe şosele aproape că s-a dus, aşa încât sania abia dacă mai putea merge.
        Marie, soţul şi cumnatul ei au luat ceaiul cu mine. Mai târziu a  venit şi Barbu[1]Erau veşti de la Brătianu că, cu cât plec mai repede, cu atât mai bine, mai trebuie doar să aştept un răspuns din Anglia. Este foarte emoţionant, deşi să călătoreşti nu este uşor.
      După cină am stat împreună cu ceilalţi un timp, apoi mi-am spălat părul care cade în mod îngrozitor. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi lui Mignon după grippe.

(Maria Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere Valentina Costache şi Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pag. 56.)

[1] Barbu Ştirbei (1872 – 1946) mare moşier, administrator al Domeniilor Coroanei Regale (din 1913) apropiat al familiei regale, considerat principalul sfătuitor al regelui Ferdinand. Va fi prim-ministru vreme de două săptămâni în iunie 1927.
 

 
 
 
11 februarie 1919,  Charles J. Vopicka despre dificultățile întâmpinate de români în privința recuperării bunurilor culturale însușite de bulgari în timpul prezenței lor la nord de Dunăre și situația tensionată din Ardeal
 
      Guvernul român ne-a notificat faptul că o mare parte din comoara arheologică românească a fost luată din muzeele din sudul Dobrogei şi transferată în Bulgaria, la muzeele din Varna. Ei au cerut restituirea imediată a exponatelor furate. Generalul Berthelot l-a anunţat pe generalul Chrétien, informându-l despre această acţiune bulgărească,  iar noi am cerut guvernelor noastre să le transmită reprezentanţilor Aliaţilor de la Sofia să se implice în această chestiune.
    Am primit plângeri de la Guvernul României şi cu privire la tratamentul la care sunt supuşi românii din Transilvania de către unguri. Se menţionează că ungurii continuă să-i tratateze pe români cu multă cruzime, torturând şi chiar ucigând oameni din diferite sate.  Românii cer ca acţiunea ungurilor să fie oprită deoarece (în teritoriul ocupat de trupele române) toate naţionalităţile sunt protejate.
 
( Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, Institutul European, Iaşi, 2012, traducere Alexandru Andrei Căpuşan,  pag. 292.)
 
 
 
28 Ianuarie/10 Februarie 1919, Vasile Bianu despre reacții în rândul românilor de peste munți generate de actul Unirii de la 1 decembrie 1918

       Cei ce vin din Ardeal nu găsesc cuvinte prin care să descrie bucuria şi fericirea fraţilor noştri de acolo sub noul regim românesc. Toate oficiile înalte sunt ocupate de Români, limba oficială este cea românească. Eu primesc de la toate rudeniile scrisori pline de entuziasm şi voie bună. Sora mea de la Blaj, Valeria, soţia canonicului Alexandru Uilăcanu, îmi scrie astfel:
     Nu pot să-ţi scriu câtă fericire şi îndestulare, câtă voie bună este pe la noi, de când ne-a dat bunul Dumnezeu fericirea asta mare şi ne-a învrednicit ca de aici încolo să trăim toţi Românii în România Mare! Trei zile de-a rândul s'a jucat în piaţa cea mare şi frumoasă a Blajului, în faţa sfintei Mânăstiri, Hora Unirii cu Armata Română, care s'a oprit în treacăt pe la noi şi în toate serile se făceau petreceri cu danţ la Hotelul cel mare; nimeni n’a mai ştiut ce este somnul trei zile şi trei nopţi. Toate casele erau împodobite cu steaguri naţionale.  Pe turnurile Mânăstirii şi astazi le bate vântul cu fală.
   Apoi octogenarul meu unchi, tot din Blaj, canonicul prepozit Simion Pop Mateiu, nu ştie cum să mulţumească Providenţei că l’a învrednicit să ajungă pe al 86-lea an al vieţii ca să poată repeta plin de fericire cuvintele cuviosului său patron[1]Acum slobozeşte Doamne pe robul tău că ochii mei văzură mântuirea neamului meu!"



 

[1] Aluzie la personajul biblic din Noul Testament, dreptul Simeon, care l-a salutat pe Iisus Christos cu acele cuvinte.
 
(Vasile Bianu pentru ziua de 10 februarie 1919, din Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 201 – 202)

 
 
 8 februarie 1919, Bucureşti, Informare a generalului Henri Mathias Berthelot adresată ministrului de război al Franței prin care semnalează despre starea de tensiune dintre români și maghiari în Transilvania
 
       Informare
       Statul Major al Armatei
       Telegramă cifrată
       Bucureşti 8 februarie 1919 ora 17.45
       Generalul Berthelot către ministrul de război,
       Paris Nr. 255 – 258

       Am primit următoarea telegramă a generalului comandant AFO [Armata Franceză din Orient]:
„Vă semnalez situaţia deosebit de gravă care pare să domnească în Transilvania, potrivit informaţiilor telegrafiate de lt.colonelul Vyx”.
     1. Căpitanul Ameil, după o anchetă la faţa locului, prezintă o informare asupra problemei Zalău, din care rezultă organizarea unei curse de către autorităţile militare ungare regionale fără ştirea autorităţilor civile şi a guvernului.
    2. S-au produs ciocniri sângeroase la Ciucea, incidente în cazul Zalău, forţe [armate] destul de importante sunt angajate de o parte şi de alta.
     3. Generalul Patey a oprit orice înaintare a românilor şi a ordonat încetarea focului. Am intervenit pe lângă ministrul pentru a dispune, de asemenea, încetarea focului din partea ungară care, primind întăriri, intenţiona să înainteze spre Cluj.
   4. Întreaga ţară este în fierbere, comunicaţiile pe căile ferate şi telegrafice sunt întrerupte. Căpitanul Ameil declară că este imposibil să fie lăsate în legătură, în punctele strategice, grupele ungare şi române, acestea din urmă neputându-se nici măcar înţelege cu administraţia civilă locală.
    5. Dacă nu se iau măsuri energice sunt de prevăzut grave evenimente din cauza surescitării extreme a spiritelor de o parte şi de alta.
     Am dat următorul răspuns: cunosc efectiv gravitatea situaţiei pe care o semnalez de două luni. Nu văd decât o singură cale de a împiedica orice eveniment grav, aceea de a obliga trupele ungare să rămână la vest de linia Arad-Oradea-Satu Mare.
     Trupele române au primit ordine formale de a nu înainta şi de a se menţine în punctele strategice pe care eu le-am indicat la sfârşitul lui decembrie.
      Primesc permanent [lipsă în text] a plasa unele trupe franceze între unguri şi români.
    Conform tuturor rapoartelor pe care le primesc, ungurii se dedau la adevărate atrocităţi asupra populaţiei de naţionalitate română, din aceasta ar rezulta acte de extremă gravitate, dacă nu se dau imediat ordine guvernului ungar.
     Ţin să vă previn asupra informaţiilor care vă parvin fără să poată fi verificate la faţa locului de către unul din ofiţerii noştri.
 
(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 522, pag. 192 – 193)
 

 
 
 25 ianuarie/7 februarie 1919, Însemnări ale reginei Maria despre preconizata sa vizită la Paris și Londra.
 
      Mi-am terminat toate scrisorile. Am primit un transilvănean entuziast, care în timpul cotropirii noastre organizase în Italia legiunile române. N-am văzut niciodată un astfel de entuziasm, un astfel de vorbitor. Se numeşte Mândrescu[1]. Îmi plac foarte mult oamenii care sunt atât de plini de credinţa în ceva şi se luptă pentru aceasta, ei sunt gata să treacă şi prin ziduri fără să le pese că-şi zdrobesc capetele. Am vizitat expoziţia lui Creţoiu[2]. Flers[3] a venit la Lisabeta şi a citit o foarte frumoasă şi emoţionantă piesă numită Servir de Lavedan[4].
   Barbu[5] a venit în sfârşit din nou, încă foarte slăbit. Nando[6] mi-a anunţat o veste extraordinară. Se consideră acum a fi folositor ca eu să plec peste hotare! Nu se consideră încă a fi timpul pentru o vizită oficială, dar prezenţa mea se presupune a fi de folos – sub pretextul foarte firesc de a merge să-mi văd fiul la Eton, voi avea prilejul să susţin, cu toată înflăcărarea de care sunt capabilă, cauza noastră.
     Această idee a venit atât de pe neaşteptate, încât aproape că m-a dat peste cap. Am dorit atât de mult să merg la Paris şi la Londra, încât acum, când am acest lucru în faţă, aproape că mă înfiorează. Doresc din tot sufletul, în plus îmi este dor de Nicky[7], apoi sunt flatată că toţi s-au gândit că pot ajuta. Ceea ce este şi mai mult, este faptul că simt că pot ajuta. Întreaga idee însă mă tulbură extraordinar. Este cu adevărat o ocazie pentru care mă străduiesc să fiu tare şi să nu-mi pierd capul. A venit atât de neaşteptat! Apoi mai sunt atât de multe de combinat, de chibzuit, de pregătit. N-am mai fost de cinci ani în străinătate! Şi-l am şi pe Nicky al meu acolo. Încetişor, încetişor! Nu trebuie să devin ridicolă, ci să judec cu linişte şi seriozitate. Nu mai sunt obişnuită să mă bucur! Cu Barbu am discutat toate aspectele, vreau să-mi iau cele trei fete cu mine.

(Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere Valentina Costache şi Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pp. 50 – 51.)

 

[1] Simion Mândrescu (1866 – 1948) profesor, absolvent al Facultăţi de Litere a Universităţi din Bucureşti. A participat la înfiinţarea şi organizarea Ligii culturale (1891) şi a „Cercului românilor de peste munţi” (1909). A avut un rol major, alături de George G. Mironescu, în organizarea Legiunii Voluntarilor Români din Italia (1917 – 1918).
[2] Constatin Cretzoiu (1879 – 1948), celebru arhitect al epocii.
[3] Robert de Flers (1872 – 1927) dramaturg şi jurnalist francez de mare succes în epocă. Membru al Academiei Franceze (1920).
[4] Henri Lavedan (1859 – 1940) dramaturg şi jurnalist francez. Autor al unui mare număr de piese de teatru.Servir a avut premiera la 1 februarie 1913.
[5] Barbu Ştirbei (1872 – 1946) mare moşier, administrator al Domeniilor Coroanei Regale (din 1913) apropiat al familiei regale, considerat principalul sfătuitor al regelui Ferdinand. Va fi prim-ministru vreme de două săptămâni în iunie 1927.
[6] Regele Ferdinand.
[7] Principele Nicolae (1903 – 1978), fiul lui Ferdinad şi al Mariei, din 1918 elev al celebrului colegiu britanic de la Eton. Membru al Regenţei (20 iulie 1927 - 8 iunie 1930).

 
 
 
24 Ianuarie/6 Februarie 1919, Vasile Bianu  despre semnificația și sărbătorirea zilei de 24 Ianuarie 1859

     Astăzi este ziua mare şi sfântă a Unirii Principatelor Române, care în anul acesta a fost mai semnificativă decât oricând, deoarece acum s'a serbat Unirea tuturor ţărilor locuite de Români, unirea neamului întreg. Sunt 60 de ani de când s'a pus temelia edificiului măreţ şi trainic, care se încheie în anul acesta cu Voinţa Celui Atotputernic. Niciodată n'a apărut în mai plină lumină însemnătatea istorică a actului de la 1859. Unirea Principatelor a fost şi este temelia mândrului Regat al României de astăzi. De la Unirea Principatelor începe opera de înălţare şi de întărire a României şi de atunci sforţări de uriaşi au făcut din două ţări mici şi fără însemnătate un Stat independent, care, prin politica lui chibzuită, prin organizarea economică, financiară şi militară, ca şi prin munca lui culturală, să joace un rol internaţional în acest război mondial, să poată încheia un tratat de alianţă şi să poată prin puterea lui de Stat liber să creeze România Mare, aducând la sânul sau Basarabia, Bucovina, Ardealul cu Banatul şi cu toate ţinuturile locuite de Români până la Tisa.
        Iată pentru ce în anul acesta ziua de 24 Ianuarie este mai scumpă şi mai mareaţă decât oricând, şi pentru aceasta ea s'a serbat în Bucureşti cu un fast deosebit, după iniţiativa luată de Societatea Tinerimea Română, la care s'a asociat: Societatea Ortodoxă a Femeilor Române, societăţile: Carpaţii, Transilvania, Cercul Românilor de peste Munţi, Înainte şi Macedonia. Ziua întreagă a fost consacrată sărbătoarei Unirii, la care au luat parte şi reprezentanţii Basarabiei, Bucovinei şi Ardealului, cari au salutat Ţara şi noua lor patrie, iar Macedonia, visând şi ea la o unire cu noi, şi'a mărturisit speranţa în viitor.
      La noi, în Buzău, de asemenea s’a serbat printr’un Te-Deum la Episcopie, fiind de faţă autorităţile, elevii liceului şi o mare mulţime de cetăţeni.

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pag. 200)
 
 
 
 
 23 ianuarie /5 februarie 1919, Notații ale lui N. Iorga referitoare la primirea delegației georgiene

       O misiune georgiană vine la mine. Sosipatru Assatiany e un om de înfaţişare simplă, care vorbeşte aşezat, într-o limbă franceză bună. Îl întovărăşeşte un pompos aghiotant în costum naţional, cu multe fireturi, şi un vioiu şi elastic secretar, care se zice Georgian, dar are şi numele şi aspectul de Slav[1].
      Assatiany îmi aduce complimente de la fostul ministru bulgăresc Şişmanov, care se află la Kiev. Îmi spune că Ciheidze[2] şi Ţereteli[3] s'au amestecat în revoluţia rusească numai pentru a servi interesele naţiei lor, că azi unul e preşedintele Camerei, altul şef de Guvern acasă, că se duc la Paris în numele Georgiei libere. Tot guvernul e socialist, dar de trei ori s'a dat lupta cu bolşevicii. Ţara şi-a organizat o armată de 30.000 de oameni şi caută legături cu noi. De aici se vor întoarce la Kiev. Sunt deplin hotărâţi a nu se înţelege nici cu cei din Omsk, nici cu cei de la Don, cari urmăresc ţinta, absurdă, a refacerii Rusiei unitare.

 
Nikolay Chkheidze (1864 - 1926)
 
 
Irakli Tsereteli (1881 - 1959)
 
       În Ardeal încep luptele cu Ungurii, dincoace de linia de demarcaţie. Bandele au ocupat două sate. Cenzura îmi taie veştile, luate de la Unirea din Blaj, că Francezii au intrat în Vîrşeţ, în Arad, că generalul Pathé e în Cluj, de unde se pare că e vorba să fim scoşi tot ca omagiu faţă de Conferinţa păcii.
      Şi Italienilor li se impune să respecte linia de demarcaţie.
 
 
 

 (Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a., pag. 157)

[1] Misiunea diplomatică a Republicii Georgia era condusă de Sosipatre Asatiani (1876 – 1971), şi includea pe T. Mikheli Pagava – ataşat militar şi Anton Karpovici – secretar de ambasadă. Sediul se afla pe Calea Victoriei, în apropierea Hotelului Majestic.
[2] Nikolai Chkheidze (1864 – 1926) lider georgian social-democrat, preşedintele Seimului Trancaucazian (februarie – mai 1918), preşedintele Adunării Constituante a Republicii Democrate Georgia (mai 1918 – martie 1921). După invazia Armatei Roşii în Georgia (martie 1921) a reuşit să fugă prin Constantinopol în Franţa.
[3] Irakli Tsereteli (1881 – 1959), om politic georgian, membru marcant al partidului social-democrat din rusia, ministru al Poştelor şi Telegrafului în Guvernul Provizoriu (mai – august 1917) şi ministru de Interne (iulie 1917), reprezentant al Georgiei la Conferinţa de pace de la Paris, alături de Nikolai Chkheidze. A murit în exil în Statele Unite.
 
 
 
 
 
 4 februarie 1919, Charles J. Vopicka despre situația internațională și internă a României

        ...Telegramele publicate în presă indică faptul că în majoritatea cercurilor proantantiste s-a decis că problema Banatului poate fi rezolvată numai după o investigaţie foarte minuţioasă şi după evacuarea sârbilor din ţară. Conform instrucţiunilor, noi ne-am formulat rezervele în privinţa ocupării teritoriului disputat, declarând că ocupaţia nu poate prejudicia destinul acestui teritoriu.
        Guvernul român a declarat că datorită respectului avut pentru Antanta, ei [românii] nu au ocupat ţinuturile exclusiv româneşti din Transilvania şi din Dobrogea (parte a fostului teritoriu naţional). Ministrul Afacerilor Străine[1]recunoaşte că ar fi fost mai bine să fi amânat decretul de lege privind unirea cu Transilvania până la hotărârea Conferinţei de Pace, însă actuala stare de mizerie a ţării este atât de acută încât satisfacţiile naţionale sunt singurele care mai contează, iar aceasta este cea mai bună metodă ca ţara să fie ţinută departe de bolşevism. Trebuie să conştientizăm acest lucru deoarece, din cauza zăpezii, transportul a fost complet paralizat, iar mizeria, chiar şi în capitală, este extremă şi crează un real pericol.

 
 Mihail Pherekyde (1842 - 1926) 
 
(Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, Institutul European, Iaşi, 2012, traducere şi note A.A. Căpuşan, p. 291 – 292.)

 

[1] Este vorba de ministrul ad-interim, Mihail Pherekyde (29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919 – 5 iulie 1919) funcţia de titular fiind deţinută de premierul Ion I.C. Brătianu, aflat pe atunci la Conferinţa Păcii.
 
 
 
 
   Prin amabilitatea doamnei dr. Ioana Grinţescu, şeful secţiei de terapie intensivă din cadrul spitalului de urgenţă Floreasca, vă prezentăm un interesant şi inedit album fotografic aparţinând bunicului domniei sale, doctorul Ioan Aleman (1891 – 1948), personalitate proeminentă a stomatologiei româneşti, participant la campania din Galiţia (1914-1916) în cadrul unui regiment de linie din armata habsburgică. În cursul primului război mondial au fost înrolaţi în armata imperială circa 490 000 de militari români transilvăneni, alte surse indicând chiar 650 000. Deşi românii au fost repartizaţi cu precădere la trupele de infanterie, militarii români au activat şi în trupele de artilerie, cavalerie, în flota Mării Adriatice, în formaţiunile sanitare, de subzistenţă şi în alte unităţi auxiliare. Fotografiile selectate prezintă viaţa militarilor români (majoritari în acel regiment) sub toate aspectele ei, sugerând greutăţile şi situaţiile tragice cu care s-au confruntat. 
      Ioan Aleman s-a născut la 2 august 1898 în comuna Săcădate de Olt, ţul (judeţul) Sibiu. Pregătirea gimnazială a făcut-o în satul natal, iar cea liceală la Liceul Greco-Catolic din Blaj, absolvit în 1913. Ulterior s-a încris la Facultatea de Medicină din Cluj. La izbucnirea Primului Război Mondial şi-a întrerupt studiile, fiind concentrat în Regimentul 31 infanterie din Sibiu (regiment de linie, cu componenţă majoritar românească), participând la luptele de pe frontul de est din Galiţia şi din apropierea localităţii Koldichevo (azi, Belarus) în perioada 1914-1916.
     Ulterior Ioan Aleman a fost concentrat în unităţi spitaliceşti din Brno şi Viena ca ajutor de medic militar. În 1918 a lucrat la secţia dentistică a spitalului Mayschoffer din Kloster Neuburg. Munca asiduă în dificilii ani ai războiului i-au influenţat orientarea spre patologia bucală şi maxilo-facială. A participat la Marea Adunare de la Alba Iulia (care a votat la 1 decembrie 1918 Unirea Transilvaniei cu România) fiind delegat oficial al comunei natale, Săcădate, cercul Nocrich, judeţul Sibiu.
    Noua organizare politică şi administrativă din Transilvania a influenţat şi învăţământul medical, care a trecut la predarea în limba română. Ion Aleman s-a implicat de la început în această nouă organizare, fiind însărcinat de către Consiliul Dirigent să preia Secţia Dentistică a Clinicilor Clujene (12 mai - octombrie 1919). Din toamna aceluiaşi an şi-a continuat studiile la facultarea românească de Medicină din Cluj, secţia Dentistică, absolvită în anul 1921. Încă din timpul studiilor s-a remarcat prin interesul faţă de profesie, prin rigurozitatea şi stilul de muncă organizat. Aceste calităţi l-au făcut să fie remarcat de către cel care avea să-i fie mentor, renumitul profesor Gheorghe Bilaşcu, care l-a reţinut ca preparator la disciplina de Stomatologie, specialitate ce se profila ca o noutate în învăţâmântul medical românesc. După doar un an a fost avansat la gradul de asistent şi a obţinut o bursă de stat şi specializare la Spitalul de Chirurgie, secţia de Chirurgie Maxilo-Facială din Viena, care la data respectivă se afla sub conducerea profesorului Pichler, una dintre marile somităţi europene din domeniu. Doi ani mai târziu a fost numit cu titlul provizoriu şef de lucrări şi i-a fost încredinţat Ambulatoriul Dentistic din Cluj. În 1926 a fost definitivat pe post şi a preluat întreaga responsabilitate medicală şi didactică în noua specialitate, prin decesul profesorului Gheorghe Bilaşcu. În anul 1932 a devenit profesor agregat iar în 1942 profesor titular.
    În perioada următoare, una de încărcată de realizări în plan profesional, Ioan Aleman şi-a demonstrat valoarea morală, profesională şi ştiinţitică, devenind unul dintre ctitorii învăţământului stomatologic românesc. A reuşit să ridice această specialitate de la nivelul unei îndeletniciri empirice la cea de profesie academică, prin includerea specialităţii în rândul ştiinţelor şi practicii medicale. A avut o bogată activitate teoretică, prin publicarea a 27 de lucrări ştiinţifice în diferite reviste din ţară şi din străinătate şi editând „Revista stomatologică”, singurul organ de specialitate din România. A fost membru fondator, secretar general, vicepreşedinte şi preşedinte al Asociaţiei Doctorilor Stomatologi din România şi preşedinte al Asociaţiei Doctorilor Dentişti din Cluj.  Aflat în plină performanţă profesională şi ştiinţifică, profesorul Ioan Aleman a decedat în noiembrie 1948, la doar 57 de ani, ca urmare a unei afecţiuni pulmonare grave cu evoluţie rapidă.

 











Vom reveni şi cu alte detalii.
 

 
2 februarie 1919, Arad, Comunicat al Marelui Cartier General Român despre decizia de a ocupa teritoriul delimitat de puterile Antantei în Transilvania.

        Marele Cartier General Român a dat următorul comunicat:
     România, pe deplin încrezătoare în Aliaţii săi, bazată pe Tratatul său de alianţă din 1916 şi pe drepturile sale etnografice, este hotărâtă a aduce la îndeplinire cu orice preţ hotărârea Antantei de a ocupa cu trupele sale liniile indicate de aceasta în Ardeal.
       România va considera ca o provocare din partea Ungariei şi va răspunde cu energie dacă Ungaria va mai repeta faptele de la Ciucea şi Borboşia [Săvârşin], iar răspunderea va cădea asupra inamicului.
În acelaşi timp în interiorul zonei ocupate s-au luat toate măsurile pentru asigurarea ordinii, iar grevele puse la cale de guvernul unguresc, contra căruia avem acum toate probele, că e făuritorul grevelor de la Petroşani, Căi ferate şi de la Cluj, aruncând aici milioane de bani falşi, care depreciază din ce în ce cursul coroanei, aşa că ea va ajunge să se vândă cu kilogramul.
 
( 1918. Desăvârşirea unităţii-naţional statale a poporului roman. Recunoaşterea ei internaţională. Documente interne şi externe august 1918 – iunie 1919. EdituraŞtiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, Doc. nr. 517, pag. 184.)
 
 
19 ianuarie/1 februarie 1919, Însemnări ale lui N. Iorga, referitoare la întâlnirea cu delegația germanilor din Transilvania
 
         În Basarabia gerul opreşte curăţirea ţării.
      Schullerus[1] şi deputăţia săsească vin pe la mine. Cearcă să scuzeze pe Germani - el a primit la Sibiiu pe Împăratul lor[2] - prin starea de spirit specială creată de războiu şi prin întoarceri atavice. Le spun ca am dori să le putem da la Sibiu o biblioteca specială românească, în care să poată avea tabloul culturii noastre.
        Îi conduce Frank, preşedintele societăţii [saşi]lor de aici, care nu vorbeste cu mine decât româneşte şi care pare a se mândri că e cetăţean şi ofiţer român.


Adolf Schullerus (1864 - 1928)

 
(Nicolae Iorga din Nicolae Iorga, Memorii, vol. II, f.a., pp. 153 – 154)
 
 
[1] Adolf Schullerus (1864 - 1928) unul dintre cei mai renumiţi intelectuali saşi ai timpului său, lingvist, istoric, etnolog, folclorist, scriitor şi teolog. senator din partea Partidului German din România (1919 - 1926). Opera importantă: Tipologia basmelor româneşti şi a variantelor lor (1928) reeditată în 2006.
[2] Nicolae Iorga se referă la vizita împăratului german Wilhelm al II-lea care a vizitat România în ultima decadă a lui septembrie 1917 şi apoi s-a întors în Germania trecând prin Braşov şi Sibiu, unde populaţia săsească l-a întâmpinat cu mare entuziasm.
 
 
 
 
  17 /30 ianuarie 1919, Articolul „A dat mâna cu boierii”, semnat de generalul Alexandru Averescu și apărut în ziarul „ Îndreptarea”, organul Ligii Poporului
 
   “A dat mâna cu boierii”, este noul cuvânt de ordine, pus în gura agenţilor electorali ai administraţiunii, pentru a dărâma din popularitatea atât de supărătoare a generalului Averescu.
       După „trădările” din afară a venit şi rândul „trăderei” din înăuntru.
      După ce a voit să dea misiunile aliaţilor pe mâinele comandamentului german ; după ce a voit să dea chiar ţara întreagă pe mâna lui Mackensen, cu care a stat în corespondenţă, acum a venit şi rândul ţăranilor să fie daţi pe mâna boierilor !
      După morala liberală în politică este iertat orice mijloc şi calomnia, care, oricât de neverosimilă, se zice, că tot lasă ceva urme, este arma de predilecţiune şi favorită a marelui partid.
    Chiar recunoscând această teorie naţional-liberală, nu mai puţin sunt cazuri înaintea cărora stai uluit, căci nu ştii : să te întristezi, să fii scârbit, să fii indignat sau să râzi ?!
      Lozinca „a dat mâna cu boierii ” este unul dintre aceste cazuri.
*
     Redusă la proporţiunile meschine ale luptelor politice, iată cum se prezintă chestiunea.
     Faţă cu curajul cu care a sfidat partidul liberal, asumând singur puterea, în momente când cel mai elementar simţ politic ar fi impus un guvern larg[1], fără tendinţă de preponderenţă din niciuna din părţi, s’a simţit nevoia unei rezistenţe solide.
    Cum pe de altă parte, în luptele politice, ca în oricare lupte, soliditatea nu se poate obţine decât prin unirea sau cel puţin prin coordonarea forţelor disponibile, « Liga Poporului » şi partidul conservator (fusionat cu democraţii) au hotărât a merge în alegeri împreună, întinzând mâna tuturor organizaţiunilor politice, de aceleaşi păreri în politica externă, pentru a face faţă primejdiei imediate care se ridică pe orizontul politic al ţărei, sub conturul unei sfidări dispreţuitoare a sentimentului public.
    Din cauza acestei învoeli, generalul Averescu este denunţat lumei « că deoarece a dat mâna cu boierii » nu mai poate fi democrat, şi deci ţăranii trebuie să-l părăsească.
    Partea interesantă a lucrului este însă că pe când se face generalului Averescu, din faptul că a dat mâna cu boierii, o imputare atât de grozavă, şeful partidului liberal face propuneri stăruitoare aceloraşi boieri să intre în guvern cu dânsul ! Se ştie ce propuneri a făcut d-l Brătianu fruntaşilor conservatori din ţară ; se ştie ce telegrame s’au trimes d-lui Take Ionescu în privinţa combinaţiunilor propuse de d-l Brătianu şi se ştie şi usturătorul refuz al şefului partidului conservator.
    Aşadar pe când preşedintele « Ligei Poporului » este condamnat că dă mâna cu boierii, şeful partidului liberal întinde amândouă mâinele către ei, dar în zadar, căci de prietenia liberală au avut prilejul a se sătura.
     Iată morala liberală : boierii sunt duşmanii ţăranilor, dacă dau mâna cu generalul Averescu, dar dacă ar da mâna cu ei cum îi roagă şeful partidului liberal, apoi ar fi cei mai străluciţi oameni pentru binele ţării.
*
     Se cade însă ca această importantă chestiune să fie cercetată puţin şi în afară de cadrul strâmt şi meschin al combinaţiunilor politice.
    Să cercăm bunăoară să ne dăm seama, dacă este cu putinţă, ce înţeleg liberalii prin cuvântul „ boieri”.
      Se înţelege prin boieri scoborâtorii familiilor mari, cari au lăsat urme în trecutul ţării ? În realitate, aceştia ar fi boierii, dar de aceştia noi găsim în toate partidele. Toate numele cunoscute din ţară au reprezentanţii lor şi în partidul liberal ca şi în cel conservator.
    Pe de altă parte şi alături de acest fapt incontestabil, găsim faptul tot incontestabil că, în partidul conservator sunt elemente nu mai puţin democratice, prin provenienţa lor, decât cele mai democratice figuri din partidul liberal.
    De pildă ce putea fi mai democratic decât un Delavrancea ? Dar şi mai mult : întrucât [prin ce] actualul şef al partidului conservator este mai boier decât şeful partidului liberal ?
    Prin urmare, dacă îi luăm după trecut, adică după „viţă”, nu ştiu dacă sunt într-un partid mai mulţi boieri, în toată puterea cuvântului decât în celălalt.
Să vedem atunci poate că această deosebire să fie după modul de a trăi, adică dacă nu este după viţa din care se trag, poate să fie după viaţa care o duc.
     Dar şi aci de… nu prea este tocmai limpede chestiunea, căci dacă am sta să judecăm după viaţa trăită de şefii celor două partide istorice, nu ştiu unde miroase mai mult a boierie, în casa lui Take Ionescu sau în aceea a lui Ioan Brătianu ?
   Cert că şeful partidului liberal este departe, şi la putere şi în opoziţie de a duce o viaţă à la Kruger[2], care adesea expedia afacerile de Stat de la o masă de lemn alb !
    Şi tot astfel dacă am merge cu această comparaţie, din provincie în provincie, am ajunge la acelaşi rezultat. Iată să iau ca exemplu Turnu Severin. Cine va susţine că Teodor Costescu şi Gr. Constantinescu, şefii conservatori din localitate, sunt mai boieri prin viaţa ce duc decât Ilariu Isvoranu sau Tilică Burileanu, şefii liberali ! Nici din acest punct de vedere nu ieşim la socoteală. Atunci va fi poate din aceea a bogăţiei.
    Cred că din acest punct de vedere liberalii sunt cei dintâi cari nu ar fi doritori să se adâncească chestiunea, mai ales dacă ar trebui şi scormonit de când şi cum s-au făcut bogăţiile.
    Să nu mai lungim deci de prisos chestiunea şi să ne mărginim numai la constatarea că pe când la boierii de baştină averile au mers tot micşorându-se, la parvenţi ele au mers crescând şi împreună cu ele a crescut şi gustul snobismului.
*
     În fine, oricum am întoarce chestiunea, ajungem la concluzia că denumirea de „ boieri ”, în grupările politice este o vorbă goală, una din acele vedenii, plimbată cu curajul şarlatanismului pentru a sărăci minţile simple şi cinstite.
     Dar să admitem, că ar fi în adevăr grupare de „boieri”, este oare acuma timpul, când se strigă pe toate tonurile şi în toate gamele „ înfrăţire ” de a stârni patimile cele mai curate ale naţiunei împotriva unei alteia botezată pe drept sau pe nedrept de clasa boierilor ?
     Dacă simţul patriotic ar vibra aşa cum s-ar cuveni în zilele de azi în elita intelectuală a partidului liberal, desigur că astfel de săminţe de învrăjbire nu s’ar arunca, cu atâta uşurinţă, cum se face !
Să fie atât de săracă această elită încât să nu aibă curajul a ţine lupta cinstit numai pe terenul ideilor şi principiilor ?"

(Îndreptarea”, An II, Nr. 14, Bucureşti, Joi, 17 [30] Ianuarie 1919)
 
 
[1] Mesajul frazei ar fi fost mai clar astfel: „Faţă de curajul cu care partidul liberal a sfidat [opinia publică] asumându-şi singur puterea, când cel mai elementar simţ politic ar fi impus un guvern larg...”
[2] Paul Kruger (1825 – 1904), om politic sud-african, preşedintele Republicii Sud-Africane (9 mai 1883 – 31 mai 1902) în urma înfrângerii ţării sale de către Marea Britanie în aşa-numitul al doilea război anglo-bur (1899 – 1902) şi-a petrecut restul vieţii în exil, în Elveţia, unde a şi murit. Celebru în epocă pentru austeritatea vieţii sale.

 
 
 
 
 
30 ianuarie 1919, Paris, Precizări transmise de autoritățile franceze legației din România prin care avertizează că Puterile aliate și asociate nu vor ține seama de eventuala ocupare militară a unor teritorii din Transilvania.
           
:
 
        Ministerul Afacerilor Externe
        de cifrat
        Telegramă
        Paris 30 ianuarie 1919
         Ministrul afacerilor externe, la Bucureşti
         Răspund la telegrama dvs nr. 101
         Faptul că românii se arată receptivi la sfaturile Antantei şi nu ocupă înainte de vreme prin forţă regiunile care le vor fi, după toate aparenţele, atribuite prin Tratatul de pace nu poate decât să le servească interesele.
        Potrivit ştirii difuzate prin radio de Conferinţa reunită la Paris, ştire ce a fost în mod sigur receptată la Bucureşti, şi de care guvernul român a luat cunoştinţă, Puterile sunt hotărâte să nu ţină seama, în deciziile lor, de ocupaţia militară la care recurg în acest timp în mod abuziv unele state, în ideea că un fapt împlinit ar veni în sprijinul drepturilor pe care le invocă. O atare politică nu poate fi decât dăunătoare statelor care o practică şi interesul special pe care noi îl acordăm României nu trebuie să ne determine să o abatem de la o asemenea practică."

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 516, pp. 183 – 184.)
 
 
 
 
 29 ianuarie 1919, Ziarul Le Temps despre adunarea naţională a saşilor de la Mediaş,   care a aprobatu actul politic înfăptuit la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia.
 
Saşii din Transilvania
 
      O mare adunare a saşilor din toate regiunile Transilvaniei, la care au luat parte clerul şi vechii deputaţi saşi din Parlamentul de la Budapesta, a avut loc la Mediaş[1], unul dintre centrele saşilor.
     A fost adoptată o rezoluţie în care se declară că saşii se raliază deciziilor Adunării româneşti de la Alba Iulia, recunoscând unirea Transilvaniei cu România, şi că devin supuşi fideli ai Casei Regale Române.
Rezoluţia a fost comunicată preşedintelui guvernului român al Translivaniei, dl Iuliu Maniu, care a răspuns dând asigurări că  saşii se vor bucura de toate drepturile şi libertăţile.
     O deputăţie săsească având în frunte pe dnii Brandsch[2] şi Schuller a plecat la Bucureşti spre a remite rezoluţia regelui şi guvernului central."

Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 513, pag. 181)
 
 
 
[1] La 8 ianuarie 1919, la liceul Stephan Ludwig Roth din Mediaş, cf. biografiei lui Rudolf Brandsch din Neue Deutsche Biographie, Duncker & Humboldt, Berlin, 1955, vol. 2, p. 529.
[2] Rudolf Brandsch (1880 – 1953) om politic german din Austro-Ungaria, lider al germanilor din Transilvania împotriva politcii de deznaţionalizare duse de maghiari, deputat în parlamentul de la Budapesta din 1910, apropiat lui Iuliu Maniu şi Al. Vaida Voevod, apoi deputat în parlamentul României, ulterior senator pe viaţă; subsecretar de Stat pentru minorităţile naţionale în guvernul condus de Nicolae Iorga (aprilie 1931 – septembrie 1932), lider al Uniunii Germanilor din România Mare. După preluarea puterii de către regimul comunist a fost întemniţat în închisoarea de la Doftana unde a şi murit în 1953. După venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, Brandsch a fost reabilitat şi omagiat ca adversar al fascismului.
 
 
 
 
 13/26 ianuarie 1919, Articolul Din scandalurile guvernului, apărut nesemnat în ziarul „Îndreptarea”, organul Ligii Poporului, în care se critică legea ce permitea reîncadrarea în armata română a unor ofițeri ce se înrolaseră în armatele străine
 
Reapariţia generalului Iliescu
Codiţa unei legi generale – pentru refacerea unor codiţe politice.
 
         Decretul-lege pentru reintegrarea în cadre a ofiţerilor români înrolaţi în armatele aliate, s-ar părea că e făcută spre a permite acestor ofiţeri ce au luat parte la luptele de pe frontul occidental, să reintre după război în armata noastră, care ar profita astfel de experienţa dobândită de ei în armate bine organizate şi prevăzute cu materialul de război cel mai complect şi mai modern.
         La prima vedere s’ar zice că este o lege bună şi dreaptă. Dar liberalul n’ar fi liberal dacă nu ar căuta să tragă din toate un profit pentru unul din ei. Atunci, la această lege care a părut tuturor atât de simplă, au introdus o mică codiţă, aceea  a ofiţerilor din activitate demisionaţi, pentru ca bravul Mişu Iliescu[1] să profite de ea.

 
Dumitru Iliescu
 
       Spre a lămuri lucrurile, vom lua cazul câtorva ofiţeri români, înrolaţi în armatele aliate, şi se va vedea atunci că prescripţiunile din noua lege relativă la ofiţerii din activitate demisionaţi, au fost introduse numai în vederea reintegrării în armată şi posibilităţii de a le da imediat două grade, cu toate beneficiile băneşti ce-ar decurge din această fantastică înaintare.
      Incepem dar cu câţiva din aceşti ofiţeri a căror nume sunt cunoscute de toţi şi vom termina cu cazul generalului Iliescu.
      Unul dintre cei mai în vază ofiţeri români înrolaţi în armatele aliate este colonelul Radu Rosetti[2].

 
 
     Radu R. Rosetti. Acest ofiţer, la reorganizarea armatei din Moldova, a părăsit biuroul operaţiunilor de la Marele Cartier General, unde funcţionase în prima perioadă a campaniei, şi după cererea sa i s’a încredinţat comanda unui regiment de infanterie. A luat parte cu acest regiment la bătălia de la Mărăşeşti, unde a fost atâta de grav rănit, încât a rămas infirm de un picior. Decorat cu Mihai Viteazul, înaintat şi citat pe ordin de zi, ar fi putut să-şi continue serviciul. În toate armatele se găsesc asemenea ofiţeri infirmi. Generalul Pau[3] şi-a pierdut o mână ca sublocotenent în războiul din 1870 şi aceasta nu l-a împiedicat de a ajunge general comandant de armată, în războiul actual.
 

 
Generalul Pau, reprezentantul Franţei la Stavka, Marele Stat Major Rus, în 1914.

      Generalul Gouraud[4] a avut braţul amputat la Dardanele şi cu toate acestea a comandat un grup de armată până la sfârşitul războiului.
 
 
 

     Generalul Gouraud, guvernatorul militar al Parisului, însoţindu-l pe prim-minstrul canadian, William Lyon Mackenzie, la mormântul Soldatului Necunoscut de la Arcul de Triumf
        Asemenea ofiţeri sunt fala camarazilor lor şi sunt sigur că regimentul colonelului Rosetti ar fi fost mândru să-l aibă încă în capul lui pe valorosul lui şef care l’a dus la glorie.
        La încheierea păcii însă, văzând că nu mai poate lupta la noi, şi în dorinţa de a aduce încă servicii cauzei comune, a cerut reformarea medicală şi după ce a obţinut-o, a plecat în Franţa unde s’a înrolat în armata franceză şi s-a întors în ţară cu armata de Dunăre, fiind în statul major al generalului Berthelot.
       Dacă colonelul Rosetti ar fi dorit să re intre în armată, nu era nevoie de nicio lege specială. Art. 18 din legea asupra înaintărilor în armată spune că în timp de război şi prezenţa inamicului, ofiţerii de rezervă cari au dobândit un grad pentru un fapt strălucit, dat prin ordin de zi pe armată, pot trece în cadrul armatei active cu gradul dobândit. Acest articol dintr’o lege în vigoare li se putea aplica fără nicio restricţiune.
       E drept că se poate obiecta că fiind reformat pentru infirmităţi, nu mai figura în cadrele ofiţerilor de rezervă, guvernul Marghiloman a votat însă o lege, pe care actualul guvern amenţinut-o cu decret regal, prin care ministerul de război e autorizat a trece în cadrele rezervei pe ofiţerii reformaţi pentru infirmităţi.
     În fine, prin faptul că s-a înrolat într-o armată [străină], ofiţerul şi-a pierdut cetăţenia, tot guvernul actual a scos un decret-lege, prin care dă dreptul tutror militarilor înrolaţi în armatele aliate, să-şi recapete cetăţenia fără un vot al Corpurilor legiuitoare.
*
    Iată dar un ciclu de legi în vigoare cari se puteau aplica în acest caz, fără să mai fi fost nevoie de o altă lege specială şi mai ales de codiţa ei.
     Dar fără aceasta nu s’ar mai fi putut înfăptui înaintarea scandaloasă a generalului Iliescu.
     Asupra acestei chestiuni vom stărui într-un număr viitor.
[nesemnat]

(ÎndreptareaAn II, Nr. 10, Bucureşti, Duminecă, 13 [26] Ianuarie 1919)
 

[1] Dumitru Iliescu (1865 – 1940), general român în anii Războiului de Întregire. În ianuarie 1914, după instalarea guvernului condus de Ion I. C. Brătianu, este numit Secretar general al Ministerului Război, al cărui titular era chiar primul-ministru, exercitând practic conducerea efectivă a ministerului. În acest context, a coordonat elaborarea celor patru planuri de reformă a armatei, având ca obiectiv general creșterea capacității combative a acesteia: 1) „Planul de completare, transformare și reparare a armamentului, munițiilor și materialelor de război”; 2) „Planul pentru completarea echipamentului de toate categoriile și acela pentru hotărârea subzistențelor oamenilor și animalelor la toate eșaloanele de luptă și studierea înființării centrelor mari de aprovizionare de nutriment și echipament”; 3) „Planul sanitar al armatei”; 4) „Planul efectivelor trebuincioase armatei de operații și serviciilor ei” (cf. D. Iliescu, Documente privitoare la războiul pentru întregirea României, Bucureşti, 1924.) La intrarea în război, la 14/27 august 1916, în calitatea de sub-șef al Marelui Cartier General a exercitat comanda efectivă, titularul de drept, generalul Vasile Zottu fiind în imposibilitatea exercitării ei din cauza bolii de care suferea. Numirea sa, prin încălcarea sau eludarea regulilor de promovare în armată, justificată doar de relația de prietenie cu primul-ministru, a fost aproape unanim contestată de corpul ofițeresc de comandă ca și de principalii lideri politici, iar rezultatele dezastruoase ale celor patru luni de conducere, deși nu i se datorau în întregime doar lui, le-au dat dreptate acestora. Sub presiunea înfrângerilor de la sfârșitul anului 1916, la 22 noiembrie/5 decembrie 1916, Ionel Brătianu este silit să-l demită pe Iliescu, înlocuindu-l cu generalul Constantin Prezan.Dumitru Iliescu este trimis la Paris, ca reprezentant al Marelui Cartier General pe lângă aliați, la începutul anului 1917. Din 1919 a intrat în politică, în Partidul Național Liberal, implicându-se în afaceri. A fost președinte la „Societatea de Credit Străin”, la „Subsolul român”, la „Tăbăcăria Națională” și membru în direcțiunea „A.E.C. (pe larg în Teofil Oroian, Gheorghe Nicolescu, Valeriu-Florin Dumitrescu, Alexandru Oșca, Andrei Nicolescu, Șefii Statului Major General Român (1859 – 2000), Fundația „General Ștefan Gușă”, Editura Europa Nova, București, 2001, pp. 101 -114).
[2] Radu R. Rosetti (20 martie 1877 –  2 iunie 1949, la închisoarea Văcăreşti), istoric şi general (din 1924) român, din 1927 membru corespondent, din 1935 membru titular al Academiei Române. Rănit în lupta de la Răzoare (6/19 august 1917), unde a comandat Regimentul 47/72 de Infanterie, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a.  (Pentru detalii a se vedea General Radu R. Rosetti, Mărturisiri, (1916-1919), ediție îngrijită, studiu introductiv, note și indice de Maria Georgescu, Editura Modelism, București, 1998.)
[3] Paul Pau (1848 – 1932) general francez, amputat de mâna dreaptă după bătălia de la Froeschwiller (6 august 1870). Comandant al armatei din Alsacia în august 1914. A avut ulterior o carieră diplomatică al anvers în septembrie 1914, apoi în Rusia 1915, la finalul războiului a fost trimis în Australia. Preşedinte al Crucii Roşii franceze (1918 – 1932).
[4] Henri Gouraud (1867 -1946) general francez, comandantul corpului expediţionar francez la Dardanele (1915), rănit în iunie 1915, când i s-a amputat braţul drept; la finele lui 1915 comandant al Armatei a IV-a în regiunea Champagne.
 
 
11/24 ianuarie 1919, N. Iorga despre unele evenimente ce au avut loc în provinciile unite cu Țara
 
      Teodor Mihali[1] vine la redacţie. E însărcinat cu conducerea lucrurilor în regiunea sa, partea nord-estică a Ardealului. I se pare că nu e multă realitate în ce se face şi acolo: la Sibiu se ocupă de fixarea.... dreptului succesoral.
 
Theodor Mihali


      La Academie, Babeş[2] vine ca să explice de ce, după cererea lui Hentsch[3], in Memoriile Secţiei Ştiinţifice, a publicat nemţeşte pe vremea ocupaţiei.
 
Victor Babeş
 
 
     Nistor[4] spune că nu se poate lucra în Bucovina. Nu s'au numit nici prefecţii. Flondor[5]face şi reface, fără consecvenţă.
 
Ion Nistor
 
 
       
Iancu Flondor 1919
 
    Caut pe Prezan[6] pentru a-i cere ca tipăriturile Academiei Române să se facă la Statul-major. Găsesc pe colonelul Antonescu[7], care îmi spune că, în Basarabia, judeţul Hotin e în plină revoltă [8]. Bolşevicii, respinşi la Ocniţa, au apărut şi în partea aceia.
 
Stan Poetaş 
100 de ani de la moarte
 
 

       Monumentul generalului Stan Poetaş de la Soroca
        Lipsesc ştiri de la Paris. Corespondenţa vine tot pe numele lui Brătianu. Nu se face nicio numire fără el."
 
[1] Theodor Mihali (1855 – 1934), om politic transilvănean, În 1919 preşedinte interimar al Partidului Naţional Român. A fost prefect al județului Solnoc-Dăbâca (1919). Președinte al Clubului Parlamentar din monarhia Austro-Ungară (1905-1918), a participat la elaborarea Declarației de la Oradea din 12 octombrie 1918. A fost și vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la 1 Decembrie 1918 și vicepreședinte al Marelui Sfat Național Român. Ulterior, a devenit membru al Partidului Poporului, apoi al Partidului Național Liberal, a fost ales ca deputat la alegerile din 1920 și 1931, și a deținut și funcția de vicepreședinte al Senatului României.
[2] Victor Babeş (1854 – 1926) bacteriolog și morfopatolog român, membru al Academiei Române din 1893. În colaborare cu Victor André Cornil (1837 -1908), este autorul primului tratat de bacteriologie din lume (Bacteriile și rolul lor în anatomia și histologia patologică a bolilor infecțioase) prin care a pus bazele moderne ale acestei științe. Este fondatorul școlii românești de microbiologie. A fost fiul militantului pentru drepturile românilor din Transilvania, Vincențiu Babeș.
[3] Richard Hentsch (1869 -13 februarie 1918 la Bucureşti) colonel german; în august 1914 era şef al serviciilor de informaţii al armatelor germane de pe Frontul de Vest. După înfrângerea germanilor pe Marna, la 12 septembrie 1914, a fost acuzat că rapoartele sale defetiste au determinat întreruperea ofensivei. Ancheta din 1917 l-a exonerat de orice vină. În septembrie 1915 a fost numit şef al logisticii grupului de armate Mackensen. De la 1 martie 1917 şef al Statului Major al Administraţiei Militare în România. Pentru realizările sale a fost decorat la 23 septembrie 1917 cu ordinul Pour le Merite. A murit la 13 februarie 1918 în urma unei operaţii de vezică biliară. Raimund Netzhammer spune despre el: „este aici în Bucureşti cel mai mare om; în jurul lui se roteşte totul, însă în politică nu se pricepe.” (R. Netzhammer, Arhiepiscop în România, Bucureşti, 1993, pag. 233) Apoi, la moartea sa, arhiepiscopul consemnează părerea lui Mackensen, foarte afectat de pierderea colaboratorului său: „că o mare parte a victoriei de la Turtucaia se datoreşte lui Hentsch, fiindcă el a iniţiat acel atac.” (ibidem, pag. 237).
[4] Ioan Nistor (1876 – 1962) istoric și militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizare a Adunării Naționale de la Cernăuți, care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat „Actul Unirii”. Profesor la Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității din Cernăuți, profesor universitar la București, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaș al Partidului Național Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al lucrărilor publice, al muncii și, în final, al cultelorși artelor.
[5] Iancu Flondor (1865 – 1924) a fost un om politic român din Bucovina, care a militat pentru unirea acesteia cu Regatul României. La /1528 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, sub preşedinţia sa, a adoptat actul Unirii cu România. La data de 18 decembrie 1918, Iancu Flondor este numit în funcția de ministru secretar de stat, fără portofoliu, însărcinat cu administrarea Bucovinei în Guvernul Ion I.C. Brătianu. A fost ministru pentru Bucovina în perioada decembrie 1918 - aprilie 1919. În această calitate, Flondor a pus bazele noii administrații românești în Bucovina: a introdus limba română în învățământ (fiind înființate școli românești la Cernăuți, Românești, Siret, Călinești), în administrație, justiție etc.; a angajat funcționari din rândul autohtonilor; a militat pentru recuperarea depozitelor din băncile austriece; a sprijinit presa românească; a promovat democratizarea vieții publice și a pledat în favoarea intereselor țăranilor în cadrul elaborării proiectului de reformă agrară ș.a.
[6] Constantin Prezan (1861 – 1943) general român, şef al Marelui Cartier General (5 decembrie 1916 -1 aprilie 1918 şi 28 octombrie 1918 - 20 martie 1920).
[7] Ion Antonescu (1882 – 1946) la vremea respectivă lt. colonel, şeful secţiei de operaţiuni din Marele Cartier General, va fi colonel în 1920, general în 1931, Conducător al Statului român (6 septembrie 1940 – 23 august 1944), mareşal (22 august 1941). Judecat de Tribunalul Poporului în 1946, condamnat la moarte şi executat la Jilava, la 1 iunie 1946.
[8] Este vorba despre răscoala bolşevică de la Hotin, izbucnită la 5/18 ianuarie,  unde va cădea eroic la datorie generalul Stan Poetaş (n. 5/17 decembrie 1870 –d. 8/21 ianuarie 1919). Istoricul Constantin Kiriţescu a scris astfel despre moartea generalului Stan Poetaş: „I-a fost dat să moară, lovit de un glonţ mişel, tras din spate, acestui erou legendar al armatei române, care la Topraisar, Neajlov şi la Mărăşeşti, înfruntase de atâtea ori moartea în faţă, în cele mai dramatice momente ale războiului nostru”.
 
 
22 ianuarie 1919, Contele de Saint-Aulaire cere autorităților franceze menținerea generalului Henri Mathias Berthelot în România, el fiind capabil să aducă mari servicii Franței
 
    Afaceri Externe          
    Bucureşti, 22 ianuarie 1919, ora 12
 
     Nr. 89 Foarte urgent                    primită 23 ianuarie, ora 8.15
     Telegramă descifrată
     Mă refer la telegramele dvs 58 – 62.
    Am datoria să insist asupra consecinţelor dezastruoase pe care le-ar provoca aici plecarea generalului Berthelot, precum şi asupra marelui pericol ce ar rezulta din privarea Franţei de eminentele servicii pe care singur el este în stare să le aducă aici.
     Numai la faţa locului îţi poţi da seama de prestigiul şi de profitul pe care îl putem avea din aceasta.
    Oricare ar fi calităţile celui care ar prelua comanda sa, el nu ar avea, îndelungată vreme, experienţa acumulată de generalul Berthelot cu privire la starea de lucruri din România şi din Rusia şi nu va avea niciodată autoritatea pe care comandantul armatei Dunării o datorează rolului jucat deja de el aici.
    În această calitate, el constituie pentru noi o forţă morală cu atât mai indispensabilă, îndeosebi pentru acţiunea noastră în Rusia, cu cât forţele noastre materiale trebuie să fie mai cruţate.
    Consider, pentru a pune definitiv lucrurile la punct şi ţinând seamă de dificultăţile comunicaţiilor telegrafice, că generalul Berthelot ar trebui să fie convocat la Paris, în scopul de a pune guvernul în situaţia de a fixa în deplină cunoştinţă de cauză principiile şi mijloacele acţiunii noastre în Rusia.
     Saint-Aulaire
 
 
(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, august 1918 – iunie 1919,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 511, pag. 179)

 
 
 
21 ianuarie 1919, Londra,  Memorandum al Foreign Office-ului exprimând opinia guvernului britanic în problema unirii Banatului şi Transilvaniei cu România, problemă considerată a fi numai de competenţa Conferinţei de Pace.
 
      "Memorandum
   La 31 decembrie, guvernul francez a propus să se dea la Bucureşti o declaraţie cuprinzând următoarele puncte:
     1. Românii urmează a fi informaţi că au fost consideraţi Aliaţi, ţinând seamă de faptul că ni s-au alăturat de îndată ce au putut scăpa de opresiunea germană.
     2. Că mai marii Aliaţi au considerat că tratatul din 17 august 1916 a fost abrogat de jure prin Pacea de la Bucureşti, dar că ar trebui să servească drept bază pentru exeminarea revendicărilor României la discuţiile viitoare „ţinând cont pe de o parte de anexarea ulterioară a Basarabiei şi pe de alta de interesele generale şi speciale ale Aliaţilor.”
    Lordul Robert Cecil[1] a răspuns că plănuita declaraţie despre nevalidarea Tratatului din 1916 trebuie să fie mai degrabă descurajantă pentru România şi a propus să fie amânată până ce vom putea să trimitem o anumită cantitate de alimente şi în acest fel să reducem neliniştea serioasă care se manifestă acolo.

 
The Viscount Cecil of Chelwood
 
 
      Într-o telegramă ulterioară trimisă din Paris lordului Derby[2] i s-au dat instrucţiuni să precizeze că deşi am fost în favoarea amânării declaraţiei cu privire la nevalidarea Tratatului din 1916, credem totuşi că e bine să nu declarăm imediat că am considerat România drept Aliat, având în vedere reprezentarea la Conferinţa de Pace.
 
 
The Earl of Derby
 
       O asemenea declaraţie ar implica o bruscă schimbare ade atitudine din partea Aliaţilor şi am sugerat ca ambele declaraţii să fie făcute împreună după sosirea alimentelor. În acest timp un vas cu cereale, Leucadia[3], a fost deviat dinspre Suez către România şi ar urma să sosească chiar acum. Nu s-a primit niciun răspuns din partea guvernului francez la aceste propuneri.
        La 6 ianuarie, ambasada franceză din Londra, după instrucţiunile dlui Pichon[4], a propus să se trimită guvernului român un protest în legătură cu declaraţia de la Bucureşti că Banatul şi Transilvania s-au unit cu România.

 
Stephen Jean-Marie Pichon
 
        Protestul urma să declare că numai Conferinţa de Pace avea competenţa să se pronunţe asupra schimbărilor teritoriale, acordând atenţia cuvenită dorinţelor populaţiei şi situaţiei generale. (Această formulă este similară celei sugerate de francezi şi acceptată de guvernul Maiestăţii Sale pentru protestul ce trebuia trimis la Belgrad în legătură cu unirea[5] slavilor din sud şi a Muntenegrului cu Serbia.) Lordul Curzon[6] se referea la propunerile franceze de la Paris, unde deciziile cu privire la România ar urma să fie luate acum. Lordul Curzon a răspuns la 16 ianuarie că este de părere că ar fi mai înţelept să nu se facă vreo declaraţie de natură răuvoitoare guvernului român până la sosirea proviziilor. El a adăugat că este de părere că toate problemele care vizează România ar putea fi acum mult mai convenabil tratate la Paris.
 
The Marquess Curzon of Kedleston
 
 
Foreign Office, 21 ianuarie 1919"

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, noiembrie 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 509, pag. 176)

[1] Robert Cecil 1st Viscount Cecil of Chelwood (1864 – 1958), diplomat britanic, subsecretar de Stat la Foreign Office (30 mai 1915 – 10 ianuarie 1919). Din noiembrie 1918, şef al departamentului pentru Liga Naţiunilor de la Foreign Office. La începutul lui iunie 1919 a susţinut ideea unor condiţii mai puţin dure pentru Germania şi a cerut primirea ei în Liga Naţiunilor. Laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1937.
[2] Edward Stanley 17th Earl of Derby (1865 – 1948) ofiţer, om politic şi diplomat britanic, secretar de Stat la Ministerul de Război (10 decembrie 1916 – 18 aprilie 1918), amabasador la Paris (1 mai 1918 – 30 noiembrie 1920).
[3] Cargou britanic de 6400 tone, lansat la apă la 10 iunie 1910.
[4] Stephen Pichon (1857 – 1933) diplomat şi om politic radical-socialist francez, de mai multe ori ministru de Externe în anii 1906 – 1920.
[5] Care fusese proclamată tot la 1 decembrie 1918.
[6] George Curzon 1st Marquess Curzon of Kedlestone (1859 – 1925) diplomat britanic, lider al Camerei Lorzilor, secretar de stat interimar la Foerign Office, (ianuarie – octombrie 1919), Secretar al Foreign Office (23 octombrie 1919 – 22 ianuarie 1924). În decembrie 1919 a trasat frontiera dintre Polonia şi Rusia Sovietică numită „linia Curzon”.
 
 
 20 ianuarie 1919, Generalul Henri Mathias Berthelot, comandantul Armatei de Dunăre, fost șef al Misiunii Militare Franceze, despre conduita sa față de România.
 
     Primit telegrama 464 BS/3 din 16 ianuarie. Regret că telegrama mea din 9 ianuarie a fost atât de rău interpretată. În toate problemele româneşti, sau în altele, am crezut că este dreptul şi datoria mea de a-mi exprima părerea cu toată sinceritatea. Eu nu v-am transmis decât acele revendicări româneşti care mi s-au părut juste sau rezonabile. Este posibil ca eu să mă înşel. Dar se cuvenea ca şi dvs să fiţi prevenit de emoţia provocată aici pentru că România părea uitată. Departe de a încuraja imputările, am căutat întotdeauna să liniştesc spiritele şi să calmez neliniştile. Faţă de Serbia eu sunt un mijlocitor care m-am străduit cât am putut pentru a evita fricţiunile, dar am ţinut să semnalez cauzele acestora. Dacă m-am făcut avocatul României, aceasta nu este decât pe lângă dvs. Şi mai presus de interesele române eu am conştiinţa de a fi plasat întotdeauna interesele Franţei.
      Oricum ar fi, eu nu pot să fac aici o operă utilă decât cu încrederea dvs deplină. Dacă nu o am, eu vă cer să binevoiţi să mă rechemaţi. Urmând ordinele dvs, eu mă voi întoarce imediat sau voi aştepta aici sosirea succesorului meu.
 
( Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, noiembrie 1918 – iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, doc. nr. 507, pag. 173.)

 
 
 
19 ianuarie 1919, Charles J. Vopicka despre notificarea adresată de guvernul român potrivit căreia Bulgaria nu respectă condițiile armistițiului

     Suntem notificaţi de către guvernul român asupra faptului că Bulgaria nu respectă termenii armistiţiului, deoarece mobilizează trupe într-un număr mai mare decât îi este permis. Bulgarii acaparează toate proviziile pe care le găsesc în calea lor, iar guvernul român nu-şi poate legifera drepturile sale în Dobrogea atâta vreme cât bulgarii nu respectă termenii armistiţiului. Noi am trimis o telegramă în acest sens guvernelor noastre."
 
(Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, Institutul European, Iaşi, 2012, traducere şi note A.A. Căpuşan, p. 290)

 
 
 5/18 ianuarie 1919, București, Articolul   Politicianismul şi… România Mare, apărut nesemnat în ziarul „Îndreptarea”, organul Ligii Poporului

     Cunoaştem sistemul din România de ieri, din România mică. Două partide care se alternează la putere, ca ziua după noapte, ca noaptea după zi ; două partide din care unul, prin forţa economică a instituţiilor de tot felul, printr-o disciplină internă care merge până la anihilarea oricărei voinţe şi opinii individuale, - cel liberal a fost acel care a guvernat mai mult timp această ţară.
     În acest timp alegerile nu aveam [aveau] scopul decât să confirme ceea ce era mai dinainte stabilit de şeful statului, care chema la cârmă pe unul din cei doi capi de partid.
Aceştia la rândul lor, compuneau o listă de miniştri, după capriciul lor, după bunul lor plac, după cum era [erau] mai mult sau mai puţin influenţabil la linguşirile oamenilor de casă, la protecţiunile oculte ale intimilor. Se pomeneau ajunşi miniştri acei care erau sau necunoscuţi opiniei publice sau prea cunoscuţi ca incapabili. Dar cine putea schimba ceva din cele hotărâte de marile augur, de şeful politic investit de şeful statului cu puteri dictatoriale ?
     O dată compusă lista de către cel însărcinat de şeful statului cu alcătuirea cabinetului, mai rămânea o simplă formalitate de îndeplinit : chemarea alegătorilor la vot, care veneau pentru a vota totdeauna cu guvernul. De ce oare alegătorii nu ziceau decât rareori nu ? Pentru că sistemul de guvernare era aşa făcut încât alegătorii să fie la discreţia guvernului, şi că maşina electorală să fie condusă de poliţie, pefect şi primărie. Alegătorii ştiau că nu pot lupta cu succes faţă de morţii înviaţi la alegeri, faţă de teroarea desfăşurată de guvernele abuzive.
   Din cauza acestui sistem deplorabil, noi n-am trăit realmente sub regim constituţional representativ, parlamentele fiind în majoritate ieşite nu din voinţa poporului, ci din voinţa unei coterii politice, ea însăşi – mai ales una din ele – la discreţia şefului suprem, şefului partidului, care – vorba românească – « tăia şi spânzura » !
     A putut fi fericită ţara noastră sub o astfel de guvernare ? Evident că nu. N’avem decât să ne gândim că într-o ţară numită eminamente agricolă, ţăranii piereau de inaniţie şi de hrană proastă ; că într-o ţară binecuvântată de Dumnezeu nu trăiau şi nu trăiesc bine decât oligarhie puţin numeroasă [sic !], şi că restul poporului suferă de cele mai mari lipsuri.
    Dar dacă această stare de lucruri a putut dăinui, dacă ea a fost posibilă într-o Românie cu graniţe înguste şi preocupată de prea mari vecini ce nu-i îngăduiau o desvoltare puternică şi sigură, astăzi când ţara noastră a devenit, atât prin unitate naţională şi prin întregirea neamului, cât şi prin anihilarea ţărilor învecinate, o mare putere în orientul Europei, ea nu va mai putea fi guvernată cum a fost.
    Nici curentul democratic din întreaga lume, nici ideile timpului, nici experienţa ce noi am făcut-o înşine în trecut nu pot îngădui perpetuarea unui sistem politic ipocrit, fals şi bizantin.
Clanurile politice, combinaţiunile familiare şi oculte în conducerea statului vor trebui să dispară, pentru ca România altoită cu nou sânge să devină o ţară cu adevărat nouă.
   Vor fi desigur mulţi politiciani din cei vechi care au motive suficiente pentru a nu le conveni o schimbare ce le tulbură buna lor stare. Dar alegătorii, adică întreaga suflare românească, voesc să fie ei, - cum cere Constituţia sub puterea căreia trăim – adevăraţi factori politici în stat.
    În România Mare trebue să se schimbe ceva. Şi acel ceva e tocmai sistemul deplorabil de-a veni la guvern, de-a face alegeri şi de a guverna, fie chiar contra voinţei poporului !
[nesemnat]
 
 (ÎndreptareaAn II, Nr. 4, Bucureşti, Sâmbătă, 5 [18] Ianuarie 1919)

 
 
 
 
 5/18 Ianuarie 1919,  Vasile Bianu despre deschiderea oficială a Conferinței de pace de la Paris.
 
      Astăzi a avut loc şedinţa solemnă de deschidere a Conferinţei Păcii în Palatul ministerului de externe din Paris. Preşedintele Republicii franceze, d. Poincaré, a pronunţat un elocvent discurs, expunând ideile şi principiile pentru cari au luptat Aliaţii şi pe baza cărora se va face pacea. D. Poincaré a adresat delegaţilor ţărilor aliate următoarele cuvinte:
 
Raymond Poincaré (1860 -1934)

       Ceea ce vă dă astazi dreptul de a fixa o pace dreaptă este faptul că nici unul din popoarele pe cari le reprezentaţi nu s'a abătut din calea dreptăţii. Lumea întreagă poate avea încredere în domniile voastre, pentru că nu sunteţi din aceia cari vreodată au violat drepturile omenirii. Nu e nevoie de a mai aduce informaţiuni excepţionale pentru a stabili origina acestui răsboiu, destul de cunoscute şi deplin dovedite de arhivele imperiale: pofta de a cuceri Europa şi de a stăpâni mai apoi întreg globul. Imperiile centrale, strâns legate printr'o complicitate secretă, au inventat pretextele cele mai odioase spre a putea trece peste corpul Serbiei, tăindu-şi un drum spre Orient. În acelaşi timp au îndepărtat angajamentele cele mai solemne pentru a putea trece peste corpul Belgiei şi a-şi croi drumul spre inima Franţei. Aceste sunt cele două crime de neuitat cari au deschis drumul răsboiului.
      D. Poincaré arată că toate naţiunile aliate s'au aruncat succesiv în mijlocul popoarelor combatante, pentru a veni în ajutorul dreptăţii ameninţate şi că în însăşi această dreptate vor găsi cu toţii bazele pe cari vor clădi pacea de acum. Dreptate în problemele teritoriale, dreptate în problemele economice. Preşedintele enumeră apoi principalele obiecte ale acestei păci de dreptate: pedepsirea vinovaţilor, siguranţa contra unei noui agresiuni, mijloace de traiu Statelor noui. El anunţă apoi Liga Naţiunilor, care formată din popoarele victorioase, va fi o garanţie de pace, nici de cum o armată de răsbunare sau de dominaţie.
     După ce d. Poincaré a cetit discursul sau, ascultat în picioare de toţi delegaţii puterilor aliate, s'a retras, iar d. Wilson a propus Conferintei să aleagă de preşedinte definitiv pe d. Clemenceau:
Thomas Woodrow Wilson
(1856 - 1924)

     Franţa, zice d. Wilson, şi Parisul ar merita, prin sine însuşi această onoare, dar trebuie să aducem asemenea omagiul nostru omului şi marelui servitor al ţării sale. Această propunere a fost primită cu unanimitate.
 
Georges Clemenceau
1841 - 1929

      D. Clemenceau a mulţumit Conferinţei pentru onorarea ce-i face, schiţând cam astfel opera ce o aşteaptă:
     D. preşedinte Wilson are o autoritate specială ca să ne spuie că e prima oară când se întruneşte o delegaţie a popoarelor civilizate din lumea întreagă. Cu cât a fost mai mare catastrofa sângeroasă, care a pustiit şi a ruinat una din cele mai bogate regiuni ale Franţei, cu atât mai largă şi mai frumoasă trebuie să fie satisfacţia, nu numai satisfacţia pentru fapte săvârşite, satisfacţia vulgară, dacă pot zice astfel, satisfacţia care ni se datoreşte tuturora, ci satisfacţia mai nobilă şi mai înaltă, pe care ne vom sili să o dăm popoarelor pentru ca sa scape în sfârşit de această obsesiune fatală, care îngrămadind ruinele şi durerile, terorizează populaţiile, neîngăduindu- le să se dea lucrului liber. E o mare şi nobilă ambiţiune ce o urmărim cu toţii şi trebuie să dorim ca succesul să încoroneze silinţele noastre. Nu va putea să fie altfel decât numai dacă avem idei bine fixate şi bine precizate. Succesul nu e posibil decât dacă rămânem strâns uniţi. Am venit aici ca pretini; va trebui sa părăsim această sală ca fraţi. Acesta e primul gând ce ţin a vi-1 comunica. Dealtmintrelea totul trebuie să fie subordonat necesităţii unor legături cât mai strânse între naţiunile cari au luat parte la acest mare răsboiu şi necesităţii de a rămânea pretini şi mai departe. Liga Naţiunilor este în d-voastra; de d-voastra depinde s'o faceţi să trăiască; inima d-voastra trebuie să fie pătrunsă de ea. Acum câteva zile am spus preşedintelui Wilson că nu există sacrificiu ca să nu fiu gata a-l face pentru realizarea acestei legături, şi nu mă îndoiesc ca şi d-voastra sunteţi pătrunşi de aceleaşi sentimente în această privinţă, voi face aceste sacrificii, dar cu condiţiunea ca noi să ne silim, într'un spirit imparţial, de a reconcilia interesele în aparenţă contradictorii, pentru realizarea unui plan care să aducă o stare mai fericită omenirii. Aceasta este, domnii mei, ce doream să vă spun. Sunt mişcat de cuvintele de vădită bunăvoinţă şi pretinie ce mi-o arătaţi. Programul acestei Conferinţe a fost expus de preşedintele Wilson. Nu mai este mult: pace mai curând sau mai târziu aşteaptă teritoriile; ea însă va trebui să fie nu o pace a continentelor, ci o pace a naţiunilor. Acest program cuprinde în el însuşi totul. Nu este o împărechiere de cuvinte superficiale. Să încercam a lucra repede şi bine.
    Conferinţa a decis discute mai întâiu responsabilitatea autorilor răsboiului, sancţiunile contra crimelor de răsboiu precum şi legislaţia internaţională a muncii.
     Delegaţia României se compune din d-nii: Ion I. C. Brătianu, prim-ministru, şi N. Mişu, ministrul României la Londra; iar consilieri technici sunt d-nii: general Coandă şi colonel Sergiu Ionescu în comisiunea militară; I. C. Creangă, Baicoianu şi Pilidi în comisiunea economică, Gheorghiu, în comisiunea vămilor; Eftimie Antonescu şi C. Antoniade în comisiunea juridică şi administrativă; Caracostea şi Mereuţă în comisiunea transporturilor cerealelor; Tănăsescu şi Marinescu, în cea a petrolului şi a minelor. Din partea Ardealului d-nii: Alexandru Vaida-Voevod şi Caius Brediceanu; din partea Bucovinei: Nicu Flondor şi Al. Vitencu, şi din partea Basarabiei: I. Pelivan, Herţa şi Dr. P. Cazacu."
 
  (Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, pp. 194 – 196.)

 
1/14 ianuarie 1919,  Ordinul de zi al regelui Ferdinand către armată cu prilejul Anului Nou
 
       Pe pragul unui an nou, gândul Meu se îndreaptă cu adâncă dragoste şi cu cea mai vie recunoştinţă către iubita Mea oaste. Ţara nu va uita nicio clipă că vitejiei ostaşului român se datoreşte în cea mai mare parte făurirea României de astăzi şi de mâine.
       Voi toţi cari vă aflaţi în fruntariile Vechiului Regat şi cei cari aţi dus drapelul român în ţinuturile liberate, peste cari se vor întinde hotarele nouei Românii întregite, aduceţi-vă necontenit aminte că pe steagurile voastre sunt scrise cuvintele: onoare şi patrie; ori unde vă aflaţi, voi sunteţi purtătorii acestor două idei. Cu vie mulţămire M’am putut convinge că în toate împrejurările v’aţi arătat pătrunşi de misiunea voastră de a fi apărătorii Ţării şi ai Tronului şi păzitorii ordinei.
       După un lung timp de încercare şi de privaţiuni, dar şi de lupte eroice, unde aţi cules lauri neperitori şi stima şi dragostea Regelui vostru, a Patriei şi a fraţilor voştri de arme, anul care începe ne promite tuturora pacea atât de dorită.
       Vă urez şi vouă, iubiţilor mei ostaşi, un an paşnic şi plin de fericire ca să puteţi culege în linişte roadele muncii voastre.
      Dar până în momentul acela, aşteptat de toţi cu atâta dor, cer dela voi toţi, ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi, să staţi fiecare la postul său făcându-vă datoria cu sfinţenie, aşa cum vă impune jurământul vostru de ostaş.
      Din adâncul sufletului vă urez:  LA MULŢI ANI!
       FERDINAND
(„Îndreptarea”, Anul II, nr. 3, Joi 3 [16] ianuarie 1919)
 
 
                                                           
 
 
 
 
13 ianuarie 1919,  Charles J. Vopicka, ministrul SUA în România despre intențiile guvernului de la Budapesta de a recurge la calea militară pentru menținerea integrității statului ungar

        Am primit (de la o sursă de încredere) un extract al protocolului ultimei întâlniri a miniştrilor de la Budapesta[1]. Acest document pare să fie mult prea important pentru a nu fi comunicat imediat guvernelor noastre. Textul este următorul:
      Este necesar să se pregătească cât mai curând posibil, şase divizii de infanterie şi două divizii de cavalerie, inclusiv componenta lor tehnică şi de artilerie, şi să reînceapă lupta împotriva cehilor şi românilor.(sublinierea traducătorului)
        Situaţia nu poate deveni mai rea, iar continuarea luptei – un război de gherilă dacă va fi necesar – va convinge Antanta de faptul că pacea ar putea fi instaurată aici doar dacă va fi asigurată integritatea Ungariei. Soldaţii vor fi recrutaţi dintre cei mai destoinici oameni şi va fi obligatoriu să li se promită, lor şi familiilor lor, cele mai mari avantaje. Noi suntem siguri că vom strânge mai mulţi soldaţi decât este nevoie pentru a organiza opt divizii. Îl rog pe comandantul suprem să ia măsurile necesare pentru ca armata să poată fi gata în trei săptămâni.
        Grosul acesteia va fi direcţionat către Transilvania, unde va intra în legătură cu populaţia ungară de acolo şi cu socialiştii. Socialiştii unguri au decis ieri, 24 decembrie, să trimită 30.000 – 40.000 de muncitori, care nu aveau locuri de muncă aici, în Ardeal şi Banat, cu misiunea de a aduce populaţia de acolo de partea ungurilor şi sârbilor. Pentru îndeplinirea acestui scop au primit 20 de milioane din partea guvernului. Ajunşi acolo vor instiga populaţia, vor masacra micile detaşamente ale armatei române de ocupaţie şi vor începe un război de gherilă.”

 
 
MihályKárolyi 1875 - 1955
(Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note, Al. Andrei Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012, pp. 289 – 290)

Note
[1] Este vorba de guvernul revoluţionar maghiar condus de Mihály Károlyi (1875 – 1955) prim-ministru (31 octombrie 1918 – 11 ianuarie 1919). De la 11 ianuarie Mihály Károlyi şi-a asumat funcţia de preşedinte al Ungariei, iar guvernul a fost condus de Denes Berinkey (11 ianuarie – 21 martie 1919)
 
 
 
 
12 ianuarie 1919, Contele de Saint Aulaire, ministrul Franței în România despre plecarea premierului Ion I.C. Brătianu  Conferința de pace de la Paris

Afacerile Externe
Nr. 44 Analiză
Telegramă descifrată
Duplicat
Bucureşti, 12 ianuarie 1919 – 12.35
Primităîn 13 la 15.50
Nr. 44 din 11 ianuarie
Urmare la nr. precedent
         Dl Brătianu pleacă astăzi la Paris; el a hotărât brusc să plece având în vedere atitudinea inexplicabilă a Antantei faţă de România şi puternica emoţie prin care trece ţara.
     El a declarat reprezentanţilor aliaţi că este dator să încerce acest efort pentru a determina recunoaşterea drepturilor sale. A repetat că dacă nu va izbuti în această privinţă va părăsi puterea. Eu sunt mai puţin suspect decât oricare altul în favoarea dlui Brătianu. Am intervenit mereu pentru a limita şi controla, atât cât este posibil, dictatura sa, impunând în guvernul său membrii ai opoziţiei atunci când aveam influenţă directă asupra şefuluilor, care se află în prezent la Paris[1]. Această politică mi-a atras resentimentul dlui Brătianu care şi-a manifestat adânc nemulţumirea la Paris. (urmează)
       Saint-Aulaire
       Telegramă descifrată
       Bucureşti (prinSalonic) 13 ianuarie 1919 ora 23.30
       primită la 14 la ora 15
       Nr. 45 din 11 ianuarie (urmare la nr. precedent)
     Sunt deci în măsură să pun din nou în gardă guvernul împotriva campaniilor înflăcărate şi adversarilor politici care, încercând să izoleze Bucureştiul şi România, au indus grav în eroare guvernele Antantei în privinţa problemelor ce preocupă ţara şi în privinţa rolului preşedintelui Consiliului [de Miniştri]. Dl Brătianu trebuie să fie primit nu doar ca şef al unui guvern aliat, ci şi cu consideraţie ce se cuvine unui om care şi-a asumat responsabilitatea intervenţiei României, care era singurul capabil a o face şi care, din această cauză, s-a expus mai mult ca oricare altul la persecuţii din partea Germaniei.
        Saint-Aulaire
 

 (1918. Desăvârşireaunităţii-naţionalstatale a poporului roman. Recunoaştereaeiinternaţională. Documente interne şiexterne august 1918 – iunie 1919. EdituraŞtiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, Doc. nr. 495, pp. 133 -134.)

[1] Este vorba de Take Ionescu.
 
 
 
 11 ianuarie 1919,  Informarea lui Tasker H. Bliss, reprezentantul militar american permanent la Paris, adresată lui William Phillips, secretar de stat al SUA, prin care îi transmite declarația premierului  român,Ion I.C. Brătianu care solicită ajutorul pentru a depăși criza internă și cea externă, determinată și de vonța României de a-și îndeplini angajamentele adumate față de Aliați.  
                                                                                                                                                                  
    Tasker H. Bliss, Permanent Military Representative in Paris, to William Phillips, US Acting Secretary of State, conveying a new joint intervention of the Allied Ministers in Bucharest on the necessity to aid Romania to overcome internal and external crisis by respecting the 1916 engagements.
        File No.871.00/9                                                                     11 January 1919, 12.00 a.m., Paris
 
6707. Identical telegram from Allied Ministers at Jassy, dated Bucharest, January 6th.
      The President on the Council has called us in meeting this morning to communicate to us the following declaration:
         The Romanian Government continued the struggle as long as it was even after the total defection of Rusia and in spite of the hostility of that power whose cooperation constituted an important promise of the Entente. Romania did her full duty and fulfilled to the extreme limit her obligations to her allies. The suspension of arms represented by the treaty of Bucharest which was never sanctioned by the King ceased without a day s delay as soon as the Army of the East was in position to take the place abandoned by the Russian Army at the Romanian frontier. The Royal Government therefore does not doubt that the treaty of august 17th, 1916 is fully in force. However, in a sentiment of solidarity with the general interests, which the Aliies have at heart, it is ever  disposed to facilitate their work. To that end and taking into consideration the new condition of Russia which precludes the danger of her intervention in the affairs (apparent omissions) it would have no further objection to calling arbiters designated by the Allies to examine the Serbian population of Banat , that of Romania, of Serbia, and of the Macedonians to be equally investigated according to the same principles.
        Mr. Bratianu has again called our atention to the extreme gravity of the internal situation, which is resulting, from the famine and from the menace of Bolshevism. There would be no way out of it, he says, if difficulties of an external order were added to it. In this case, he would not know how to advise the King on the choice of  successor. In fact the party of Mr. Take Ionescu has not in the country a sufficient basis for permitting him to assume the power without the concurrence of General Averescu.Now this latter seeks to impose himself by demagogical means and is said to have had clandestine relations with the enemy. Moreover, these two personalities inspire an equal distrust to the King.We hope very sincerely that our governments will receive favorably the above declaration. It furnishes the sole means of avoiding a redoubtable crisis by saving Romania from that everyone here would consider as a disgrace and Romania it is said would be dishonored before history as not having fulfilled her agreements if the treaty of 1916 were annuled by the Allies. This formula moreover leaves a door open to concessions, which would be judjed necessary. It is also important to give no pretext for recriminations, which would not be without foundation. Aside from other serious grieves against the Allies it is repeated here that he first cause of the country s disaster was the impotence of the Entente to (apparent omission) her formal engagement to undertake the offensive of Salonika one week before the entrance into action of Romania.

(Bernard Cook, Dumitru Preda, United States of America and Romania. Diplomatic Relations 1912-1919, Ed. Cavaliotti, Bucharest, 2010, pp.205-206)

 
 
 
 
 
 28 decembrie/10 ianuarie 1919, București, Știre din Monitorul Oficial privind ajutorul acordat cu prilejul Crăcinului de către Regele Ferdinand
 
       Cu ocazia Sfintelor Sărbători ale Crăciunului şi Anului Nou se distribuie din partea M.S. Regelui ca ajutoare următoarele sume săracilor din oraşele notate mai jos:
       Lei 50.000 oraşului Bucureşti, unde ajutoarele se vor împărţi în lemne şi bani prin grija unui comitet compus din d-nele: Elena Pherekyde, Marietta Balş, Sarmiza Alimăneşteanu, Colette Plagino, Halfon şi Irina Procopiu. Lei 5000 se distribuie prin Muntele de Pietate.
       Lei 10.000 la Iaşi, în lemne şi bani, prin I.P.P.S Mitropolitul Pimen şi d-nele D. Greceanu şi G. Mârzescu.
       Lei 10.000 la Chişinău, prin grija P.S.S. Episcopului Nicodim.
       Câte lei 5.000 oraşelor: Craiova, prin primărie; Cernăuţi şi Suceava, prin I.P.S.S. Mitropolitul de Repta.
     Câte lei 3.000 oraşelor: Sibiu prin Sf. Mitropolie; Braşov, prin epitropia bisericii Sf. Nicolae; Arad prin P.S.S. Episcopul Ioan I. Pap; Cluj prin dl Emil Haţiegan, membru în consiliul dirigent al ţării; Caransebeş prin P.S.S. Episcopul Dr. Miron Cristea, Timişoara, prin P.S.S. Protopopul Ion Oprea.
      Câte lei 2.000 oraşelor: Alba Iulia, Constanţa şi Bârlad, prin primăriile lor; Blaj prin Sf. Mitropolie, Gherla prin P.S.S. Episcopul Iuliu Hossu; Oradea Mare: 1.000 lei prin P.S.S. Vicarul Episcopesc greco-oriental Roman Ciorogariu şi 1.000 lei prin P.S.S. Episcopul bisericii greco-catolice Dr. Demetriu Radu.
      Şi lei 15.000 altor oraşe şi sate din ţară, după cereri ce se primesc direct de serviciul petiţiilor.
(Arhivele Naţionale, Fond Casa Regală. Documente Oficiale, dosar 119/1918, fila 15, decupaj din Monitorul Oficial)
 

 
 
 
 
 
 27 decembrie 1918/9 ianuarie 1919, Generalul Berthelot  despre situația crată României în perspectiva participării ei la Conferința de pace de la Paris.
 
         Ministerul de Război
         Cabinetul Ministrului
         Nr. 3
        Republica Franceză
        Traducerea unei telegrame cifrate
        Locul de provenienţă: Armata de Dunăre (prin Salonic)
        Data şi ora depunerii: 9 ianuarie 1919, ora 23.10
        Destinatar: ministrul de război.
        Nr. 166
        Expeditor: generalul Berthelot
        Text: 236/3. Pentru Preşedintele Consiliului de Miniştri.
        1. Am impresia că în momentul de faţă Aliaţii nu discută sincer cu România. Potrivit informaţiilor pe care le deţin mi se pare că există tendinţa de a ţine România departe de negocierile de pace şi de a nu o situa pe acelaşi plan cu Serbia. Nu trebuie totuşi să se reproşeze României pentru că a fost obligată să încheie pacea[1]. Mai puţin favorizată decât Serbia, ea (urmează). Nr 167. ea nu avea în spatele său Franţa pentru a-şi aduna soldaţii săi mutilaţi, locuitorii, ci o Rusie complet ostilă. Faptul de a nu fi fost în război de la începutul războiului mondial nu trebuie să constituie de asemenea, o cauză a ţinerii sale deoparte. Sârbii, care au fost atacaţi, au fost forţaţi să se apere, în timp ce românii au îmbrăţişat de voie bună cauza Antantei. Nr. 168. Se pare de asemenea că din ziua semnării armistiţiului cu Bulgaria, ne-am arătat în mod constant nedrepţi faţă de români:
        A. În Dobrogea s-a tolerat ca duşmanii noştri bulgarii să rămână pe teritoriul românilor, prietenii noştri. Şiacum se permit tot felul de şantaje bulgăreşti şi li se ia partea împotriva românilor, care nu au încă dreptul să trimită trupe într-o provincie care este a lor. Este absolut inadmisibil. Nr. 169 – 170.
        B. În Banat, făcându-se tabula rasa în ceea ce priveşte tratatul său din [4/17 august] 1916 între România, Franţa şi Anglia, sârbii au fost lăsaţi să ocupe Banatul, să brutalizeze, să jefuiască, să-i bage la închisoare pe locuitorii români şi să-i împiedice să-şi manifeste dorinţa de unire cu România.
        C. În Transilvania, s-a fixat în mod absolut arbitrar, o limită a ocupaţiei române, exclusiv geografică şi fără să se ţină seamă de situaţia etnografică. Nr. 170. Înrezumat [dacă] s-ar fi făcut eforturi pentru a-i defavoriza pe români faţă de duşmanii lor seculari, care sunt şi ai noştri – bulgarii şi ungurii – nu s-ar fi reuşit mai bine.
      Acest mod de a agita toate spiritele în România compromite grav situaţia Franţei care este preponderentă în această ţară.
        Nu trebuie uitat că de hotărârile ce vor fi luate depinde viitorul Franţeiîn Orient. Nr. 171. Dacă dăm românilor satisfacţiile la care au dreptul şi dacă ne ţinem angajamentele, vom avea în România o adevărată colonie franceză de peste 15 milioane de locuitori, unde ne vom putea dezvolta comerţul şi industria şi ne vom simţi ca acasă.
        Dacă, dimpotrivă, nu ne vom ţine angajamentele, cu siguranţă că ţăranii români şi din Transilvania, care sunt [oameni] simpli, Nr. 172, nu vor înţelege acest abandon şi vor suferi influenţa tuturor partidelor antifranceze, care vor avea atunci întâi etate şi ale căror afirmaţii împotriva Franţei vor părea justificate.
        2. Când am părăsit Parisul am primit misiunea foarte clară de a face ca România să [re]intreînacţiune de partea noastră[2]; am reuşit în această privinţă. Înainte de semnarea armistiţiului[3], guvernul român declarase din nou război Germaniei şi s-a aliniat în rândurile noastre. Eu însumi trecusem Dunărea cu trupele franceze[4]. Nr. 173. Întrucât regele şi guvernul român au făcut ceea ce le-am cerut eu, se pare că trebuie să aibă drepturi de vechi şi nu de noi aliaţi. Dacă ar fi altfel, situaţia mea de aici n-ar mai fi posibilă şi v-aş fi rugat să binevoiţi să mă rechemaţi, deoarece n-aş mai putea să vorbesc cu fruntea sus în faţa unui rege şi a unui guvern care ne sunt devotaţi şi care au făcut tot ceea ce le-a cerut Franţa prin intermediul meu.
       Sfârşit.
       Semnat: general Berthelot

(1918. Desăvârşirea unităţii-naţionalstatale a poporului român. Recunoaştereaei internaţională. Documente interne şi externe august 1918 – iunie 1919. Vol. III,  Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, Doc. nr. 491, pp. 126 -127)
 

[1] Tratatul de pace de la Buftea-Bucureşti încheiat cu Puterile Centrale la 7 mai 1918.
[2] La 1 octombrie 1918, vezi în însemnările generalului Berthelot discuţia sa în acest sens cu premierul Georges Clemenceau de la care a primit ordinul repectiv.
[3] Este vorba de armistiţiul Antantei cu Germania, semnat la Rethondes, la 11 noiembrie 1918.
[4] Cele două evenimente: reintrarea României în război şi trecerea Dunării de către trupele franceze au avut loc în aceeaşi zi: 28 octombrie/10 noiembrie 1918.

 
 
 
 
 
 7 ianuarie 1919, Notații ale lui Charles J. Vopicka,  reprezentantul diplomatic al  SUA la București, despre convorbirea cu Ion I. C. Brătianu, în cursul căruia primul ministru i-a adus la cunoștință nemulțumirea despre perspectiva neinvitării României la Conferința de pace de la Paris,  

       Primul-ministru ne-a notificat că a primit o telegramă de la Carnarvon conform căreia Belgia şi Serbia vor fi  singurele puteri mici admise la Conferinţa Păcii, alături de cele patru mari puteri. A mai spus că ele [autorităţile române] speră că această informaţie nu este de loc corectă, iar domnul Brătianu a adăugat că el crede că România este privită aidoma unui nefericit demn de milă, şi nicidecum ca un aliat cu drepturi depline, demn să i se facă dreptate. A adăugat că dacă acesta este adevărul, iar românia va fi lăsată pe dinafară, atunci guvernul va fi obligat să demisioneze.
     Domnul Brătianu a declarat că românii au continuat lupta cât de mult a fost posibil, chiar şi după completa dezintegrare a Rusiei, şi, neţinând cont de ostilitatea acelei ţări, România şi-a făcut datoria faţă de aliaţi cât a pututu ea mai bine. Suspendarea ostilităţilor ca o consecinţă a Tratatului de la Bucureşti, care nu a fost niciodată confirmat de rege, a luat sfârşit de îndată ce Armata din Orient a fost capabilă să ocupe locul lăsat vacant de armata rusă. Guvernul regal nu are nicio îndoială că tratatul din 17 august 1916 este perfect valid.
       Am atras atenţia guvernelor noastre asupra următoarelor aspecte:
      1. Ca rezultat al circumstanţelor, Antanta nu a fost capabilă să-şi îndeplinească promisiunea făcută României la 17 august 1916. ofensiva de la Salonic care era prevăzută să înceapă la opt zile după intrarea României în război, nu a avut loc. România a continuat să lupte după completa dezintegrare a Rusiei, al cărei ajutor i-a fost garantat de către Antanta, şi, deşi noul guvern rus i-a declarat război, aliaţii nu au făcut nimic pentru a ameliora condiţiile sau pentru a împiedica acest conflict.
    2. Este absurd să compari situaţia României cu cea a Serbiei. Serbiei i s-a declarat război, ea fiind forţată să se apere, însă România a fost ghidată în război de promisiunile Antantei. Serbia s-a aflat întotdeauna în comunicaţie cu aliaţii, care i-au acceptat guvernul şi armata, însă România a fost între doi inamici, absolut izolată, iar armatei i-a fost imposibil să se retragă spre Rusia, fapt recunoscut de către reprezentanţii aliaţilor.
   3. Repetăm că Tratatul de la Bucureşti nu a avut niciodată vreo valoare legală, el fiind votatde un parlament neconstituţional şi nefiind vreodată confirmat ori ratificat de rege. 
 
(Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note, Al. Andrei Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012, pp. 288 – 289)
 
 
 
 
24 decembrie/6 ianuarie 1919,Relatări de presă consemnate de Vasile Bianu referitoare la vizita generalului H.M. Berthelot în Banat, Crişana şi Transilvania
 
      Generalul Berthelot, marele prieten al Romaniei, voind să cunoască pe Românii de sub jugul Ungariei, a plecat în seara de 12/25 Decembrie din Bucureşti, însoţit de mai mulţi ofiţeri din Statul său major; a parcurs Banatul, Crişana şi Transilvania, întorcându-se în Capitală în ziua de 21 Decembrie 1918/3 Ianuarie 1919.

 
Henri Mathias Berthelot

       Primirea ce i s-a făcut peste tot locul de populaţia românească a fost cât se poate de strălucită; nu numai întreaga populaţie a localităţilor prin cari a trecut a ieşit întru întâmpinarea generalului Berthelot, dar bătrâni, femei şi copii au venit cale de 2-3 zile, din munţii Abrudului, ai Bihorului, din Maramureş şi chiar din Bucovina, ca să salute pe marele şi bunul nostru pretin. Ploaia, brutalităţile autorităţilor ungureşti şi sârbeşti, precum şi faptul că trecea noaptea prin unele localităţi, nu au putut să împiedece ţărănimea română de a veni să vadă pe acest viteaz general. În unele localităţi populaţiunea a aşteptat 10 până la 14 ore trecerea trenului. Pretutindenea primirea a fost măreaţă. După localităţi, sute, mii şi chiar zeci de mii de Români, în haine de sărbătoare, au primit pe general cu cântece naţionale, cu Marsilieza şi cu strigăte de “Trăiască Franţa!”, “Trăiască România Mare!”
      În toate cuvântările s-a arătat de către reprezentanţii tuturor claselor sociale, de oameni de toate vrâstele şi de femei de toate condiţiile, voinţa nestrămutată de a rămânea uniţi pentru totdeauna şi mulţumirea neţermurită ce o datorim Franţei şi marelui ei fiu. Generalul Berthelot a vorbit cu multă bunăvoinţă tuturor, interesându-se de starea morală şi fizică a populaţiei, de hrană, de agricultură şi recomandând poporului, care a suferit atâtea sute de ani, să mai aibă puţină răbdare până la hotărârea Congresului de pace, din care va ieşi cu siguranţă România Mare.
      Toate regiunile, toate localităţile au rivalizat între ele pentru ca primirea să fie cât mai măreaţă, şi este cu neputinţă să se facă vreo clasificare, căci dacă numărul celor ieşiţi întru întâmpinare a variat după mărimea localităţii, căldura primirii a fost peste tot aceeaşi, căci venea din aceeaşi inimă românească şi a făcut să apară şi mai puternic unitatea desăvârşită a naţiei române de peste tot. În localităţi ca Arad, Alba-Iulia, Sibiiu, Bistriţa şi Braşov, unde având mai multă vreme disponibilă şi generalul Berthelot a putut merge în oraş, a fost dus în trăsuri mânate de surugii români, înconjurate de sute de călăreţi, în bogate costume naţionale, cu cai acoperiţi de scoarţe foarte frumoase, şi a trecut printre mulţimi de zeci de mii de locuitori din satele din jur, cari l-au primit cu o însufleţire ce nu se poate descrie. Veselia, bucuria de a se vedea în sfârşit neatârnaţi şi uniţi cu Patria-mumă se vedea pe toate feţele, iar emoţiunea era atât de mare încât mulţi plângeau, iar de mai multe ori s-au văzut lacrimi şi în ochii generalului. Bătrâni, bătrâne îngenunchiau şi mulţumeau Cerului de a le fi dat să vază ziua aceasta şi toţi cereau cu insistenţă ca Regele şi Regina să meargă cât mai curând în mijlocul lor.
      La Sibiu manifestaţia populară a avut forma unui strălucit cortegiu etnografic, care a defilat pe dinaintea generalului francez, în piaţa cea mare a oraşului, un cortegiu format din popor venit din vreo 70 de sate. Cu steaguri franceze şi române, fiecare sat în frunte cu figura impunătoare a preotului, mergând în haine de sărbătoare, într-o ordine şi disciplină exemplare, şi însufleţit de spontaneitatea şi căldura manifestaţiilor pentru Franţa şi pentru strălucitul ei fiu, cortegiul etnografic al celor 30 – 40.000 de ţărani, bărbaţi şi femei, pe jos, călări şi în căruţe împodobite, avea ceva din măreţia şi strălucirea multicoloră a unui covor lung, nesfârşit şi bogat în ţesături naţionale. În aceeaşi zi, un cortegiu mai mic de 15 sate a defilat la Sălişte în faţa generalului. Jocurile naţionale: bătutacăluşerul şi învârtita au încheiat cortegiul etnografic din ambele localităţi. Ordinea perfectă în care au decurs toate, bucuria ce se vedea pe toate feţele, au făcut asupra tuturor, cari au avut fericirea să fie de faţă la această serbare, o adâncă şi neuitată impresiune.
        Braşovul românesc a făcut generalului Berthelot o primire cum numai acest colţ de rai pământesc poate să o facă. După ce la toate gările din ţara Bârsei li s-au făcut cele mai calde ovaţiuni de populaţiunea românească, îmbrăcată în haine de sărbătoare, la Braşov a fost întâmpinat de zeci de mii de Români, un impozant alai de călăreţi din toată ţara Bârsei, între cari s-au distins costumele bogate şi pitoreşti ale Junilor din Şcheiu. Protopopul, Dr. Saftu, încunjurat fiind de notabilităţile române, într-o călduroasă vorbire în limba franceză a exprimat bucuria pe care o simt miile de Români din acel judeţ de a vedea în mijlocul lor pe nobila Franţă, reprezentată prin viteazul organizator al armatei române. Generalul a răspuns astfel:
     Sunt foarte mişcat de cuvintele de dragoste ce mi le adresaţi. Am cutreerat toate ţinuturile româneşti din Banat pană aici şi vă asigur că sufletul românesc vibrează pretutindeni la aceeaşi înălţime ca şi sufletul francez. Dacă am ajuns azi aurora zilelor de libertate şi de fericire, avem să mulţumim în aceeaşi măsură şi armatei române. Eu, care am văzut nobilul ei curaj la Oituz, Mărăşti şi Măraşeşti, vă asigur că soldaţii români, cari au sângerat acolo, au creat România Mare.
După ce generalul a trecut în revistă compania de soldaţi care făcea onorurile şi mulţimea de călăreţi îmbrăcaţi în costume naţionale, în fruntea cortegiului, scăldat în flori şi în razele înviorătoare ale soarelui, a trecut prin arcurile de triumf înspre Biserica Sf. Nicolae din Şcheiu, unde părintele Saftu a recitat o adânc simţită, rugăciune de mulţumită pentru victoria Aliaţilor, şi apoi a exprimat bucuria ce o simt Românii din comitatul Braşovului, văzând în mijlocul lor pe viteazul reprezentant al Franţei. Generalul, emoţionat, a răspuns:
       Prietenia care este între naţiunea franceză şi naţiunea română e o prietenie cu legături vechi şi puternice. Când zicem: Trăiască Franţa! înţelegem şi Trăiască România Mare! Daţi-mi voie să citez în acest sfânt lăcaş câteva cuvinte din Marsilieza: Drapelul tiraniei era ridicat în contra noastră, astăzi este la pământ. Ziua de glorie a sosit, idealul nostru este împlinit. Aceasta este pentru veacuri nesfârşite. Anul 1919, care începe acum, e un început de înviere, libertate şi independenţă pentru Români.
       Urale puternice au acoperit aceste cuvinte şi miile de Români au cântat Deşteaptă-te Române.
În sala festivă a liceului românesc, frumos împodobită cu covoare naţionale, generalul a fost primit cu un potop de flori, iar piepturile oaspeţilor au fost decorate cu cununiţe de iederă şi brădet, legate cu panglici naţionale. Vestitul cor al lui Dima[1] a intonat Marsilieza, primită cu nesfârşite ovaţii.


 
Gheorghe Dima 1847-1925

      Profesorul Ion Pricu, într-o cuvântare avântată, în limba franceză a salutat pe ilustrul oaspe în numele instituţiunilor culturale ale Românilor din Ţara Bârsei. Iar doamna Constanţa C. Popovici, în cuvinte emoţionante, mulţumeşte în numele femeilor române naţiunii franceze pentru jertfele ce le-a adus pentru cucerirea libertăţii noastre. Generalul a dat un răspuns care a stors lacrimi de mândrie din ochii ascultătorilor:
      Sunt conştient de tot ce văd şi tot ce ştiu despre d-voastră. Hotărârile Providenţei nu le putem vedea. Am ajuns o zi, care pentru d-voastră este consacrarea idealului aşteptat de veacuri. Aţi meritat-o cu drept. Ceea ce face atât de mare bucuria ce o simţiţi astăzi, sunt suferinţele mari prin cari aţi trecut. Cine ştie, dacă în loc de oprimatori aţi fi avut în jurul vostru pretini, bucuria, bucuria unirii voastre ar fi putut să fie atât de mare? Când acum patru ani am intrat în răsboiul, pe care nu noi l-am provocat, am simţit în ce parte este dreptatea. Puterile Centrale erau conduse de forţa brută. Acestei puteri, noi i-am opus forţa dreptăţii. Atunci am simţit că noi într-adevăr eram mai tari. Şi cauzei noastre drepte li s-au alăturat în curând 18 popoare din Europa, Asia şi America. În ce priveşte România, să credeţi că jertfele aduse de armata română la Bucureşti, Argeş, Mărăşti, Oituz şi Mărăşeşti au meritat răsplata de astăzi. Azi soarele străluceşte pe cer ca bucuria în inimile d-voastre; să dea Dumnezeu ca această bucurie să ţină cât soarele de pe cer. Trăiască România Mare!
      După ce s’au terminat uralele entuziaste, vestitul cor al lui Dima a cântat Trei culori cunosc pe lume. Făcând cerc în jurul său, generalul a multumit maestrului Dima pentru emoţiile ce i le-a procurat prin cântarea înălţătoarelor arii bisericeşti şi naţionale. Pe livada din faţa liceului i s’a prezentat generalului un tablou de artă, curat românească: danţuri naţionale executate de sute de perechi în costume minunate româneşti. Toate erau armonios aranjate şi executate sub supravegherea destoinicului componist şi artist coreografic Dr. Tiberiu Brediceanu[2]

 
Tiberiu Brediceanu 1877 - 1968

       S-a jucat Căluşerul, Bătuta, Hora mare şi altele. Delegaţiile trimise de satele săseşti şi ungureşti îl găsesc pe generalul francez prins în ritmul captivant al Horei noastre. La vorbirile acestor delegaţi generalul răspunde că Conferinţa de pace va face dreptate tuturor. La întrebarea unui ungur, fost deputat în Parlamentul din Budapesta, că de ce nu s’a arborat şi steagul maghiar, generalul a dat explicaţia că fiindu-ne Maghiarii inamici, steagul lor nu poate flutura alături de ale Aliaţilor cari au suferit împreună. Banderiile de călăreţi au condus apoi la gară pe ilustrul prietin şi binefăcător al Românilor, care în cele trei ceasuri petrecute în mijlocul Braşovenilor a întipărit în inimile lor amintiri neşterse.
     Comandantul armatelor aliate ale Dunării a constatat cu ocazia acestei călătorii, pe lângă modul în care Ungurii au respectat armistiţiul şi atitudinea duşmanoasă a acestora faţă de noua stare de lucruri din Ardeal. Generalul Berthelot a văzut necesitatea unor măsuri de ordine militare şi a promis, la plecare, reprezentanţilor organizaţiilor româneşti, să contribuie la o grabnică îndreptare a situaţiei. El a mărturisit cu acest prilej buna impresiune pe care i-a făcut-o minunata organizare a vieţii publice române în comunele ardelene şi a accentuat în mai multe rânduri, cu vii elogii la adresa Românilor, diferenţa de mentalitate, de conduită şi de organizare pe care a constatat-o între cele trei elemente duşmane din Transilvania.
    Întorcându-se în Bucureşti, generalul Berthelot a adresat preşedintelui Consiliului diriginte român din Sibiu, dl. Dr. Iuliu Maniu, următoarea scrisoare de mulţumire:
    Adânc mişcat de manifestaţiile de simpatie ale căror obiect am fost în timpul călătoriei mele în Banat, Crişana şi Transilvania, mă gândisem să mulţumesc individual domnilor preşedinţi ai comitetelor locale româneşti, cari au venit să mă salute în toate gările prin cari am trecut. Trebuie să renunţ, atât de mare a fost numărul lor. Şi această imposibilitate este cel mai frumos omagiu pe care îl pot aduce vitalităţii neamului românesc, care trăieşte în ţinuturile artificiale ale vechii Ungarii. În timpul celor optsprezece luni petrecute în România şi în contact strâns cu armatele sale, am putut să studiez şi să înţeleg bine caracteristica sufletului românesc, căruia cu plăcere vin să-i dau o nouă mărturie. Şederea printre Românii de peste munţi m-a convins că sufletul lor este acelaşi ca şi al acelor de la Bucureşti şi de la Iaşi. Am fost de asemenea foarte mişcat de manifestările unanime de stimă şi iubire pentru Franţa, cari au avut loc pretutindeni la trecerea mea, de sinceritatea şi delicateţea exprimării lor. De aceea, din adâncul inimii, va rog, domnule preşedinte, să primiţi şi să transmiteţi tuturor, bărbaţi şi femei, fete şi copii, săteni şi orăşeni, şi tuturor membrilor comitetului diriginte şi ai comitetelor locale, expresiunea celei mai vii recunoştinţe şi a urărilor mele afectuoase pentru realizarea aspiraţiilor voastre naţionale. Binevoiţi a primi, domnule preşedinte, expresiunea înaltei mele consideraţiuni şi permiteţi-mi de a striga împreună cu d-voastre: Trăiască România Mare!”

 (Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 184 – 188)

[1] Gheorghe Dima (1847 -1925) compozitor, dirijor şi pedagog român, membru de onoare (din 1919) al Academiei Române.
[2] Tiberiu Brediceanu (1877 – 1968) compozitor, folclorist român, şi jurist, fratele lui Caius Brediceanu, fiul lui Coriolan Brediceanu şi tatăl lui Mihai Brediceanu. A participat şi în calitate de deputat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918.

 
 
 
 
 5 ianuarie 1919,  Londra, Telegramă a însărcinatului cu afaceri al Franţei la Londra, A. de Fleuriau către ministrul de Externe francez, St. Pichon, prin care înştiinţează că guvernul britanic aderă la propunerea Franţei ca România să fie recunoscută drept aliată.
 
Afacerile Externe
Nr. 27 Analiză
Telegramă descifrată duplicat
Londra, 5 ianuarie 1919, ora 15.10.
Răspuns la telegramele dvs. 7776 – 78
Guvernul britanic aderă în principiu la sugestiile guvernului francez privind recunoaşterea României ca aliată. El apreciază, totuşi, că declaraţia propusă de Execelenţa Voastră referitoare la Tratatul din 1916 va produce, probabil, descurajare în România şi ar fi de preferat să se amâne această declaraţie până ce Aliaţii vor importa provizii în România.
Fleuriau
 
(1918. Desăvârşirea unităţii-naţional statale a poporului roman. Recunoaşterea ei internaţională. Documente interne şi externe (august 1918 – iunie 1919), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. III, Doc. nr. 487, pp. 116.)

 
 
 
  22 decembrie/ 4 ianuarie 1919, Însemnările lui Vasile Bianu despre importanța reformelor adoptate la sfârșitul anului 1918
 
        În zilele din urmă s-au mai publicat în Monitorul Oficial: decretul de împroprietărire a ţăranilor prin exproprierea moşiilor, decretul votului universal, fără nicio restricţiune, după care se vor face alegerile pentru o Constituantă în Martie anul viitor (1), şi decretul pentru organizarea muncitorimei din uzine, ateliere şi fabrici. Prin aceste decrete se împlineşte opera de dreptate socială dinăuntrul ţării şi se face cu putinţă unitatea noastră naţională. În Vechiul Regat proprietăţile mari se desfiinţează şi trec în mâinile ţăranilor, tot astfel va fi şi în Basarabia, Bucovina şi Transilvania, unde proprietatea mare în întregime era în mâna rusească, evreo-nemţească şi ungurească. Cu aceste reforme guvernul liberal şi-a înscris cea mai frumoasă pagină din istoria neamului nostru, căci numai prin ele ţinuturile româneşti de peste Carpaţi şi Prut pot fi contopite la făgaşul istoric şi pot dobândi acea cimentare puternică şi statornică în frontierele noi, mai ales într-o epocă de largi prefaceri sociale şi adâncă democraţie europeană. Aceste reforme se realizează prin deplină armonie şi deosebită grije pentru binele obştesc. Această minunată evoluţie în viaţa Statului Român a biruit toate rezistenţele şi deschide în viitor o epocă de dezvoltare şi propăşire care promite neamului românesc culmi înfloritoare de civilizaţie şi de cultură.
 
[Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol.2, pp. 182 – 184]
 
(1) În realitate primele alegeri în regimului votului universal vor fi în repetate rânduri amânate şi vor avea loc abia la începutul lui noiembrie 1919.
 
 
 
 
 
 
20 Decembrie 1918 /2 Ianuarie 1919, Articolul Domnul care acuză al generalului Alexandru Averescu, prin care reia problematica Răspunderilor privind pregătirea și conducerea războiului purtat de România în anii 1916-1918.
 
Domnul care acuză
General AVERESCU

      Grupul de oameni de caracter, cu minţi luminate, cu sentimente de o cinste imaculată şi cu suflete alese, care patronează Viitorul (Viitorul, ce ironie !) m-au botezat Domnul care acuză.
    Primesc botezul cu foarte mare plăcere, chiar şi cu oarecare gratitudine, căci el îmi dă dreptul să întrebuinţez expresiunea acuz, fără ca să fiu expus imputării că imitez.
    Acelaşi grup respectabil de persoane iubitoare de adevăr până la pedantism, au făcut importanta descoperire că nu sunt un om nou, ci sunt vechi, vechi de tot şi că am şi eu partea mea de răspundere la relele de azi.
   Primesc şi aceasta. Aş fi chiar fericit să fiu chemat a da seama de activitatea mea în treburile publice, destul numai ca ceasul răspunderilor să sune odată[1].
    Până atunci, până când mă voi găsi pe banca acuzaţilor, fiindcă mi s-a spus « Domnul care acuză », deocamdată să acuz, şi deoarece s-au luat lucrurile de la descălicătoare reamintinidu-mi-se timpul de tristă memorie când am făcut parte, dus de împrejurări, din guvernul poreclit pe nedrept liberal, voi începe acuzările mele de atunci.
*
    Acuz pe acei cari atunci când am reorganizat armate în 1908 punând-o pe bazele solide pe care se găseşte azi, mi-au refuzat mijloacele băneşti, chiar cele indispensabile. Pentru permanentizarea întregii infanterii şi pentru sporirile trebuitoare în celelalte arme, mi s-au dat numai două milioane, pe când ministerului de interne[1], pentru creare de posturi s-a dat mai mult decât întreit. Acuz pe acei cari nu au dat ministerului de război suma de 75 de milioane cerută de mine în 1908, pentru completarea lipsurilor ce aveam în armată, lipsuri cu parte din care am intrat în războiul actual. Am prezentat atunci consiliului de miniştri un memoriu explicativ şi ceream ca suma de 75 de milioane să fie repartizată pe cinci ani. Mi s-a făgăduit, dar îndată ce am ieşit, se ştie cum, din minister în 1909[2], cehestiune a afost dată uitării. De abia târziu a fost reluată de neuitatul Filipescu, dar şi după ieşirea lui din minister şi mai ales după venirea liberalilor[3] a fost din nou îngropată.
    Acuz pe cei cari cunoscând lipsurile din armată, căci o bună parte au fost enumerate de mine în memoriul menţionat, nu s-au gândit şi grăbit cel puţin pe timpul neutralităţii, să le complecteze, deşi ştiau că din o zi în alta trebuia să intrăm în război.
    Acuz pe acei cari nu au ţinut seamă de observaţiunile mele asupra măsurilor nefaste ce se luau în armată şi care duceau la starea de desorganizare în care s-a găsit când am intrat în război şi cărei se datoreşte [sic !] nenorocirile noastre din prima parte a campaniei.
   Acuz pe cei cari au fost cauza plecării mele de la Marele Stat Major în 1913 deşi prin pregătirea mea, prin funcţiile ocupate şi prin servicii le aduse, eram indicat şi legal şi profesional înaintea oricăruia altul să ocup acel post.
   Acuz pe acei cari nu mi-au cerut niciodată părerea în chestiunile de organizare a armatei precum şi asupra alcătuirii planului de operaţiuni când prin starea mea de serviciu prezentam toate garanţiile de a fi cunoscător al acestor chestiuni. Acuz pe acei cari prin legi personale au creat posturiîn armată ne necesare şi au pus în ele persoane care la trecerea armatei pe picior de război au primit alte destinaţiuni decât acelea indicate prin legea creată anume pentru ele.
    Acuz pe acei cari, când războiul era la uşă nu numai că au ţinut în capul Statului Major un figurant fără cea mai mică pregătire profesională[4], dar chiar atunci când acel figurant a trebuit să părăsească armate, expirându-i şi prelungirea de favoare, a fost ţinut în postul său ca ofiţer de rezevă concentrat, în dispreţul legii ofiţerilor de rezervă, al legii de stat major şi al bunului simţ ; iar când s-a sunat mobilizarea acest indispensabil al regimului a fost lăsat la partea sedentară pentru a reintra în scenă în figura altui favorit mai puternic.
    Acuz pe acei cari au dat armata şi conducerile operaţiunilor pe mâinele unui inventat, care deşi capabil în alte funcţuni prin nimic nu dovedise că putea sta în capul unei armate de o jumătate de milion.
     Acuz pe acei cari, după ce au fost nevoiţi a înlătura un diletant l-au înlocuit printr-un altul tot atât de străin, ca şi celălalt de technica Statului Major.
   Acuz pe acei cari au tolerat dacă nu au organizat chiar propaganda printre Românii din Transilvania de a porni în război alături cu Nemţii, trimiţându-i astfel aşi vărsa sângele cu sutele de mii împotriva sfintei noastre cauze naţionale.
  Acuz pe acei cari considerau pe transilvăneni, când fugeau la noi pe timpul neutralităţii, ca dezertori şi trădători, pentru că căutau un refugiu în patria mamă spe a nu-şi da sângele împotriva ei !
   Acuz pe acei cari au evitat de a imita sublimul exemplu al Belgiei de a intra imediat în războiul al cărui motiv determinat, cel puţin aparent, a fost înăbuşirea mişcărilor iredentiste. Intârzierea intrării noastre în război a avut întreitul rezultat :
   1. Am pierdut întregul contingent ardelean, care ar fi trecut fără nicio excepţiune în rândurile noastre pentru a se bate alături cu noi în loc de a se bate în contra noastră ( subliniere în textul original n.n.) ;
    2. am intrat în război cu o inferioritate de 2 ani de experienţă în technica războiului modern. Dacă intram de la început am fi făcut şi câştigat această experienţă, zi cu zi o dată cu duşmanul şi acest câştig ar fi compensat lipsurile materiale ce aveam şi care de altfel tot nu s-au complectat până la intrarea în război ;
   3. opera nefastă de desorganizare a avut vreme a se desăvârşi în totul şi am intrat cu armata sporită dar slăbită, pe câtă vreme am fi putut intra cu armata aşa cum a fost organizată în 1913, organizaţiune la care am fost nevoiţi a reveni în 1917.
   Acuz pe acei cari nu au intervenit în război când Serbia a fost ameninţată de Bulgaria abdicând prin impasibilitatea noastră ruşinos de la obligaţiunile ce ne impunea tratatul din Bucureşti[5].
 Acuz pe acei cari au asistat nepăsători la distrugerea Serbiei, la reîntremarea Turciei şi la aprovizionarea Bulgariei care se făcea sub ochii noştri prin transportul pe Dunăre. Zilnic treceau şlepuri încărcate cu muniţiuni destinate a semăna moartea în rândurile noastre.
  Acuz pe acei care au tolerat în ţară propaganda deşuchiată a Nemţilor făcând să nască în sânul naţiunei un curent în nepotrivire cu aspiraţiunile neamului.
   Acuz pe acei care au încheiat o convenţiune militară cu Rusia necorspunzătoare situaţiunei în cauză că reprezentanţii aliaţilor au fost induşi în eroare – indiferent dacă din rea credinţă sau din incompetinţă – asupra valoarei reale a armatei noastre raportată la aceea a viitorului duşman.
  Acuz pe acei cari nu au ţinut seamă de observaţiile mele arătate în scris, după catastrofa de la Turtucaia şi care s-au dovedit în urmă de a fi fost judicioase.
*
    Acuz pe acei care au suspendat viaţa parlamentară pe când în alte părţi parlamentul funcţiona în permanenţă.
    Acuz pe acei cari au introdus măsuri de rigoare exagerată şi nefolositoare împotriva textului explicit al Constituţiunii şi în afara însăşi a Legii caduce asupra stării de asediu din 1864, readusă la viaţă neconstituţional prin legea din 1915.
   Acuz pe acei cari au enunţat împroprietărirea ţăranilor în 1913 şi nu au acordată-o nici până azi, după 5 ani de făgăduieli şi svârcoliri sterpe.
  Acuz pe acei cari au deţinut puterea în timpul retragerii fără s-o exercite, făcând astfel ca în momentele cele mai grele în loc să domnească ordinea şi încrederea în întreaga ţară era un haos sfâşietor.
   Acuz pe acei cari au luat zeci de mii de tineri şi copii în retragere şi i-a lăsat în voia întâmplării pentru a fi jertfa boalelor şi foametei.
   Acuz pe acei cari nu au luat măsuri pentru combaterea tifosului exantematic decât după ce s-a dat un tribut înmărmuritor. Singur Corpul 1 de armată a pierdut 12 mii de oameni!...
    Acuz pe acei cari din nepricepere şi neprevedere au lăsat populaţiunea din Moldova fără hrană, fără îmbrăcăminte, fără încălzit! Mijloacele nu lipseau, ci spiritul de organizare lipsea. Pe când în Iaşi populaţiunea era în cea mai neînchipuită lipsă, în Bacău viaţa era cel puţin suportabilă.
    Acuz pe acei cari au adus cu ei neorânduiala din Moldova şi în teritoriul fost ocupat, astfel încât azi, populaţiunea care a suferit jugul străin, în loc de alinare, continuă a geme sub apăsarea suferinţei!
   Acuz pe acei cari fără niciun drept decât acela al intrigelor sfidând opinia publică şi-au apropiat din nou puterea şi recurg la toate manoperile politice, în dispreţul Constituţiunei, pentru a-şi prelungi agonia.
   Acuz, în fine, pe acei din cauza cărora ţara a suferit, suferă şi va mai suferi şi vom repeta aceste acuzaţiuni până când va veni ziua teribilă, dar mult dorită, ca ele să fie auzite de cei de drept şezând pe banca acuzaţilor!
   Vom vedea atunci dacă vor mai putea sfida lumea spuind : foşti şi viitori miniştri !! (1)
 
(1) Pentru a ne lămuri : nimeni dintre români, dl general Averescu, mai puţin ca oricari, nu crede şi nu voieşte să facă a se crede că România este ţara tuturor relelor. Cu foarte slabe excepţiuni, interesaţi în cauză, oricine este însă doritor să se ştie în lumea largă că România este pe mâna unei bande capabilă de toate relele.
« Liga Poporului »
[Îndreptarea, Anul I, Nr. 200, Joi, 20 Decembrie 1918 [2 Ianuarie 1919]


 

[1] Condus pe atunci de Ion I.C. Brătianu.
[2] Pentru că a refuzat un trafic de influenţă cerut de Ion I.C. Brătianu.
[3] La 4 /17 ianuarie 1914.
[4] Generalul Vasile Zottu.
[5] Protocolul secret al tratatului de pace de la Bucureşti din 28 iulie/10 august 1913 preciza refacerea coaliţiei antibulgare în cazul în care Bulgaria nu va respecta prevederile tratatului. Titu Maiorescu scrie despre „textul în două articole ale Protocolului secret de garantare în contra unei eventuale respingeri a Tratatului de pace din partea Sobraniei bulgare.” (Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice şi Cadrilaterul, ediţie Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995, pag. 157).

 
 
 

[1] Problema Răspunderilor a fost ridicată de Alexnadru Averescu după părăsirea armatei și intrarea în viața politică, el întemeind la 1/14 aprilie 198 Liga Poporului. A publicat în ziarul formațiunii sale o seir de articole, strânse mai apoi într-o broșură, publică în același an 1918.

 
 
31 decembrie 1918, Charles J. Vopicka, ministrul SUA, la București, despre necesitatea ajutorării rapide a României cu produse alimentare
 
      Am telegrafiat guvernelor noastre că situaţia hranei devine tot mai alarmantă şi că, dacă Aliaţii nu o vor remedia fără întârziere, această mizerie va cauza tulburări mai rele decât acelea de săptămâna trecută. Dacă nu vor anunţa că ajutoarele sunt deja pe drum, populaţia care efectiv moare de foame, îi va acuza pe Aliaţi de mari suferinţe, neţinând seama de satisfacţia dată aspiraţiilor naţionale.
     Ei [românii] repetă că Aliaţii nu iau în considerare faptul că dintre toate naţiunile aliate, situaţia existentă în România este cea mai rea. Ţara a fost în întregime devastată de germani şi ruşi şi a fost singura ţară complet izolată timp de 15 luni. În timpul ocupaţiei, ea nu a fost deloc aprovizionată, aşa cum a fost Belgia de către SUA.
    Am insistat şi am implorat în numele umanităţii, la fel ca şi pentru a servi interesele politice şi economice ale ţărilor noastre, ca o parte din ajutoare să fie trimise cât mai curând posibil. Noi mai sperăm ca acest ajutor să nu fie întârziat ori amânat din cauza unor aranjamente financiare, aşa cum s-a întâmplat anul trecut. Trebuie să se ia în considerare faptul că hrana trebuie trimisă imediat iar plata să se facă mai târziu"[1].

(Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Balcanilor, Institutul European, Iaşi, 2012, traducere, note şi postfaţă de Andrei Alexandru Căpuşan, pp. 286 – 287)

[1] Apelurile de ajutor ale autorităţilor române vor fi auzite de guvernul de la Washington şi lor li se va răspunde după constituirea în decembrie 1918 – decizia Congresului poartă data de 24 februarie 1919 - a „Administraţiei Americane pentru Ajutor” (American Relief Administration - ARA), condusă de viitorul preşedinte al SUA, Herbert Hoover. Era vorba de un organism însărcinat cu aprovizionarea statelor aflate într-o situaţie economică foarte dificilă. România a fost înscrisă în planurile americane de aprovizionare după 17 noiembrie 1918, în proiectul întocmit de Hoover şi asistenţii săi, România figura între statele „eliberate”, alături de Belgia, Polonia, Cehoslovacia, Serbia, Finlanda, etc. această categorie cuprindea ţări considerate a fi lipsite de mijloace financiare şi de transport, cu frontiere instabile ameninţate permanent de bolşevism şi chiar „lipsite de experienţă de guvernare.” Detaşat în ianuarie 1919 de ARA pentru a raporta situaţia de la faţa locului, maiorul american Joseph Green a constatat că „germanii şi maghiarii devastaseră ţara mai mult decât se putea crede” el aflându-se „în faţa poporului care arăta cel mai înfometat din câte popoare am văzut în Europa.” În consecinţă s-au devansat formalităţile financiare, şi ele întârziate de aşteptarea stabilirii statutului României la Conferinţa de Pace, şi la începutul lui ianuarie 1919 s-a decis trimiterea în România a primelor transporturi de făină, sosite şi recepţionate la Constanţa şi Sulina la sfârşitul aceleiaşi luni, vezi Ion Stanciu,Aliaţi fără alianţă. România şi SUA 1914 -1920, Editura Albatros, Bucureşti, 1992, pp. 203 – 204; Mircea Răceanu, Cronologie comentată a relaţiilor româno-americane: de la începutul cunoaşterii reciproce până la prăbuşirea regimului comunist în România, 1989, Editura Silex, Bucureşti, 2005, pag. 89 şi 91. (Nota editorului A. A. Căpuşan, pp. 358 - 359)

 
 
Herbert Clark Hoover (1874 -1964)
 
 
 
 
16/29 Decembrie 1918, Alexandru Averescu despre insinurările unor organe de presă privind legăturile cu mareșalul August von Mackensen din timpul războiului.
 
O altă legendă
General AVERESCU

      În cazul de faţă denumirea de legendă este un eufemism. O întrebuinţez totuşi pentru că adevărata denumire ar fi prea dezastruoasă.
    Este vorba de afirmaţiunea că aş fi întreţinut corespondenţă cu mareşalul Mackensen, afirmaţiune care se repetă de presa guvernamentală spre uimirea şi indignarea tuturor oamenilor de bine, independent de credinţa politică.
  Se porneşte de la morala atât de scumpă celor lipsiţi de scrupule, că în luptele politice toate mijloacele sunt permise şi că între mijloacele dovedite bune, tronează calomnia.
   În adevăr, nu degeaba se spune în franţuzeşte : că tot rămâne ceva ; căci nu rareori s-a văzut că cu insinuări perfide şi nedemne s-a izbutit a se induce în eroare buna credinţă acelor cari nefiind armaţi cu destul criticism [spirit critic], primesc afirmaţiunile ca nişte demonstraţiuni.
   Aşa se întâmplă cu afirmaţiunea menţionată. Dacă ar fi cu putinţă a se face o statistică pentru a se constata câţi au crezut-o şi pe câţi a indignat ea, desigur că cei cari au pus-o în circulaţiune nu ar avea motiv a se bucura, cred tocmai dimpotrivă.
  Ce minte sănătoasă şi cinstită poate să creadă că generalul care din cea mai fragedă copilărie a îmbrăcat uniforma şi a îmbătrânit în ea, servindu-şi ţara rodnic, în împrejurări unele mai grele ca altele, generalul a cărui fiecare zi din viaţă a fost o zi de serviciu pentru ţară, generalul care pe unde a trecut nu a lăsat decât urme pipăite de activitate patriotică, generalul care a ştiut să câştige, fără a fi un şef comod, nu numai încrederea, dar şi iubirea celor pe care i-a comandat, generalul care nu a şovăit un singur minut în faţa situaţiunilor celor mai grele, să fie în stare să facă ceva, nu contra intereselor ţării, dar chiar numai în desacord cu demnitatea lui de militar sau numai de simplu om.
  Căci când se insinuează că am avut corespondenţă şi tovărăşie cu Mackensen [nota autorului : Viitorul Nr. 3100] se face în scopul de a face să apară presupunerea că în această corespondenţă şi în această tovărăşie ar fi ceva in[famant ?] adică ceva împotriva intereselor ţării.
    Nu este oare a merge puţin cam prea departe şi a trece dincolo de scopul voit şi de aceea lovitura aruncată să se întoarcă împotriva celor cari au plăsmuit-o ?
  Şi, ce este mai caracteristic, adepţii acestui procedeu moral şi ortodox, au impudenţa să admonesteze pe acei cari, în momentele măreţe ce trăim comit « adevăratul sacrilegiu » ca să arate România ca ţara tuturor relelor [n.a.Viitorul, ibidem]
  Ce ţară mai cuib al tuturor relelor poate fi aceia în care descoperindu-se că un general a avut relaţiuni cu duşmanul, nu este sfâşiat în bucăţi de mulţime, sau cel puţin nu este legat de cei cari deţin puterea, la stâlpul infamiei !?
   Să trecem pe tărâmul sigur şi positiv al faptelor concrete.
   Am cunoscut pe Mareşalul Mackensen pe când eram ataşat militar la Berlin[1].
   Întâmplarea a făcut ca la primele manevre la care asistam în Germania în această calitate să fiu la o masă oficială alături de dânsul. Mi-a spus că în timpul cât a fost în marele stat major s-a ocupat de Peninsula Balcanică.
   M-am întreţinut foarte mult cu el. Cunoştea admirabil armata noastră precum şi celelalte armate din Peninsulă. Eram pe atunci aliaţi şi desigur că nu-mi făceam decât datoria întreţinând bune relaţiuni cu personalităţile de seamă din armata pe lângă care eram trimes.
  Voi nota însă în treacăt că cel mai bun prieten al meu la Berlin a fost ataşatul militar francez, colonelul conte Foucauld, motiv pentru care guvernul liberal de atunci[2] m-a rechemat în ţară, de altfel, pe nedrept, căci prietenia noastră era cu totul în afară de activitatea noastră profesională şi în ea mai era cuprinsă şi aceea a colonelului Prudente, ataşatul militar italian.
   De la rechemarea mea, în 1898, din postul de ataşat militar, nu am mai avut nicio relaţiune cu Mackensen ; legăturile noastre au fost atât de puţin strânse încât nu eram nici măcar în schimb de cărţi de vizită la Anul Nou.
  În primăvara anului 1916, am mers de la Craiova la Turnu Severin în scopul de a mă duce cu comandantul Diviziei I-a la Vârciorova, pentru a face acolo unele cercetări. Sosind la Turnu Severin, generalul Văleanu mă pune în cunoştinţă că Mareşalul Mackensen este la Vârciorova.
  Am amânat ducerea mea acolo până după plecarea mareşalului, căci mi-am pus chestiunea astfel : întâlnindu-mă cu dânsul, ceea ce mi se părea aproape inevitabil, după cum presupuneam că ar fi fost inevitabil de a mă întâlni cu dânsul şi de a nu vorbi de război – şi atunci aş fi fost pus în dilema sau de a-i spune lucruri neplăcute sau de a nu vorbi aşa cum gândeam – şi preferam să evit şi una şi alta.
  În Septembrie 1916 eram în Bucureşti, în calitate de comandant al armatelor de Sud. În urma bombardamentului de aeroplane care a făcut atâtea victime în Capitală, am redactat o radiogramă pentru Mareşalul Mackensen în care îl făceam atent asupra barbariei şi inutilităţii militare a procedeurilor întrebuinţate de aviatorii săi [text alb, cezurat, trei rânduri] Cenzura a găsit însă cu cale să nu transmită radiograma.
  În fine, după ce am ieşit din guvern şi din armată, către sfârşitul primăverii anului acesta, un domn care are întinse afaceri în Bucureşti, plecând spre teritoriul ocupat şi trecând pe la mine în Bacău, mi-a spus dacă nu pot să-i dau o scrisoare de introducere la comandamentul german.
  În presenţa a trei persoane, am scris în limba română o scrisoare cam cu următorul conţinut : Îmi permit a vă recomanda pe d-nul… V-aş rămâne foarte obligat dacă i-aţi înlesni mijlocul să se intereseze de casa şi averea mea. Primiţi mulţumirile mele anticipate.
  Verbal am rugat pe d-l în chestiune să trimeată pe cineva la Craiova, pentru a vedea dacă în adevăr casa mi-a fost devastată, după cum am fost informat şi în caz că era aşa, să roage pe Mareşal a pune să mi se readucă lucrurile.
  După 2-3 luni d-l s-a reîntors şi mi-a spus că în adevăr casa mi-a fost complect devastată şi că Mareşalul, când l-a pus în cunoştinţă de aceasta, i-ar fi răspuns că nu poate face nimic, deoarece la Craiova era comandament austriac.
  D-l în chestiune mi-a spus că Mareşalul a fost foarte impresionat de protestarea mea din parlament împotriva păcii şi că nu înţelege atitudinea mea.
  Am rămas la rândul meu foarte mirat de reflecţiunile Mareşalului, şi pentru a îndepărta orice echivoc, am rugat pe d-l, care pleca din nou la Bucureşti, a spune Mareşalului, în esenţă, următoarele din parte-mi :
     1. Când am început negocierile intenţiunea mea, era ca România încheind pacea să intre în categoria statelor neutre faţă de Puterile Centrale ;
      2. Că nu a fost niciodată în intenţiunea mea de a modifica legăturile noastre cu puterile aliate, afară numai de măsura impusă de noua noastră situaţiune de stat neutru. O schimbare a orientării noastre politice ne-ar fi scoborât moraliceşte în ochii oricui, chiar şi ai Germaniei ;
    3. Că în raporturile cu Germania singurul lucru ce urmăream era să găsesc în ea un sprijin împotriva rapacităţii austriace. D-l…, pentru a nu ieşi din cadrul vederilor mele, mi-a cerut să fixez aceste instrucţii pentru d-sa pe hârtie. I-am dat un fel de scurt memento, redactat în sensul sus arătat.

     Atâta tot !
    Acum dacă pe acest fond se pot broda insinuări de corespondenţă câtuşi de puţin compromiţătoare las la judecata oricărui om de bine.
   Las însă la judecata opiniei publice şi procedeul oamenilor care au curajul a spune, după ce insinuează infamii, că este un sacrilegiu de a ne arăta ca o ţară a relelor ! Cu bună seama că am fi o ţară a tuturor relelor, dacă România şi partidul afacerilor ar fi una ; - din fericire, nu este aşa : sunt două lucruri bine distincte.
 
[Îndreptarea, Anul I, Nr. 195, Duminică, 16 [29] Decembrie 1918]
 
 
 
 

[1] Averescu este consemnat în această calitate, cu gradul de maior, în Gothaischer Genealogischer Adelskalender, 1896, pag. 541, când ministru plenipotenţiar era Grigore I. Ghica. Despre această perioadă din viaţa lui Averescu vezi pe larg în Petre Otu, Mareşalul Averescu, Editura Militară, Bucureşti, 2009, pp. 22 – 25.
[2] Condus de D. A. Sturdza.

 
 
13/26 decembrie 1918, Notații ale liderului liberal I.G.Duca despre represiunea manifestației tipografilor din piața Teatrului Național

     La 13 [26] decembrie o manifestaţie s-a ciocnit pe strada Câmpineanu, jos pe lângă Teatrul Naţional cu un detaşament de vânători de munte. Soldaţii au tras. Mai mulţi manifestanţi au căzut morţi. Poliţia a arestat pe toţi fruntaşii mişcării şi i-a bătut în chip atât de crunt încât unul din socialiştii cei mai de vază, Frimu[1], a şi murit peste câteva zile în urma rănilor dobândite. Represiunea depăşise aşteptările şi intenţiile noastre. Mârzescu în calitatea lui de ministru de interne, nu putea reuşi să stabilească vinovăţiile şi răspunderile. Vădit, acţiunea îi scăpase din mână. Chiar dacă trupa fusese atacată cum pretindea ea, reacţionase prea violent; ceea ce se petrecuse la poliţie, împotriva dispoziţiunilor guvernului, era grav şi inadmisibil. Abia după câţiva ani şi întâmplător am aflat cheia enigmei. Plecând odată cu vagonul ministerial în Ardeal şi văzând că eroul de la Mărăşeşti, viteazul general Rasoviceanu, nu are loc în tren, l-am invitat la mine. Stând de vorbă până seara târziu, mi-a mărturisit că 13 decembrie era opera lui. Că întorcându-se din Moldova cu regimentul său surprinsese noaptea în gara Chitila oameni suspecţi care îndemnau pe soldaţi să împuşte ofiţerii şi să facă revoluţie – că trebuie să se isprăvească cu Regii şi cu burjuii – că văzând că Guvernul umbla cu mănuşi, el s-a gândit să cureţe el Capitala de aceşti agitatori. Că aflând de întrunirea lor le-a ieşit înainte, că a tras fără provocare şi că tot el a dispus, peste capul prefectului de poliţie, să se dea conducătorilor mişcării o lecţie aşa încât pe viitor să se sature de comunism. Considera că a adus un mare serviciu ţării sale şi se lăuda că a procedat cum a vrut el, nu cum ar fi vrut Guvernul responsabil al ţării

(I.G. Duca, Memorii. Războiul, partea a II-a 1917 -1919, ediţie Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1994, vol. 4, pp. 188 – 189)
 
 

[1]Ion Costache Frimu (1871 – 6/19 februarie 1919), fost un militant socialist și fruntaș al Partidului Social-Democrat, care a murit în urma bătăilor suferite în închisoare, ca urmare a participării sale la manifestațiile muncitorilor tipografi din decembrie 1918. La data de 13/26 decembrie 1918, a avut loc o mare manifestație socialistă a muncitorilor din București, principalii organizatori ai acesteia fiind Cristian Racovski, tipografii Iancu Luchwig și Sami Steinberg, cizmarul Marcus Iancu, corectorul Marcel Blumenfeld, Ilie Moscovici, I.C. Frimu, Gheorghe Cristescu, D. Pop și alții. În acea zi, cei aproape 600 de muncitori tipografi din capitală au încetat lucrul și s-au îndreptat spre Ministerul Industriei și Comerțului, însoțind delegația pe care au desemnat-o să prezinte revendicările lor. Cu muncitorii tipografi, s-au solidarizat și muncitorii de la alte fabrici și uzine din București. Manifestanții au scandat lozincile „Jos armata! Jos regele! Trăiască Republica!”. Manifestația trebuia să aibă loc în fața Teatrului Național. În momentul în care coloanele de muncitori au ajuns în Piața Teatrului Național, au fost întâmpinate de forțele de ordine, formate din Regimentul 9 Vânători de munte, comandat de colonelul Gheorghe Rasoviceanu, Poliție și Jandarmerie, comandate de prefectul de poliție generalul Ștefănescu și de șeful garnizoanei București, generalul Mărgineanu. Forțele de ordine se grupaseră pe strada Ion Câmpineanu, în Pasajul Român, comandamentul fiind instalat în sediul secției de poliție din pasaj. Din pasaj, generalul Mărgineanu a telefonata telefonat primului ministru Ion I.C. Brătianu cerându-i autorizația de a interveni împotriva demonstranților. Forțele de ordine au intervenit cu focuri de armă, în Piața Teatrului Național rămânând 16 morți și zeci de răniți din rândurile muncitorilor. Ulterior, după preluarea puterii, propaganda comunistă a susținutcă au fost 102 morți și sute de răniți, care nu au fost înregistrați de istoriografia oficială. Personalități marcante ale vieții culturale, artistice și politice ca Ion Slavici, Nicolae Tonitza, Gala Galaction, au condamnat cu asprime actul represiv al guvernului. Au fost arestați sute de muncitori, membri ai mișcării sindicale și ai Partidului Socialist, care au fost schingiuiți.
 
 
 
13/26 decembrie 1918, Charles J. Vopicka, ministrul SUA în România, despre reprimarea manifestaţiei tipografilor din București
 
       Domnul Brătianu, primul-ministru ne-a cerut să trimitem un nou apel către guvernele noastre, cerând hrană şi ajutoare, el temându-se că România, care, pe toată durata războiului a rezistat influenţei bolşevice, ar putea oferi acesteia un nou cămin, atât timp cât ameninţarea cu foametea nu va fi imediat îndepărtată.
     Pentru a demonstra că temerile primului-ministru erau justificate, o mare răzmeriţă s-a produs în Bucureşti. O mulţime dezlănţuită, compusă din anarhişti, bolşevici şi alte elemente nemulţumite au înconjurat palatul regal şi au strigat Jos regele! Jos familia regală! Trăiască Republica! Garda care păzea palatul nu a schiţat nicio mişcare până când din mulţime nu s-au tras câteva gloanţe care i-au rănit pe doi dintre soldaţii de pază. Văzând acest lucru, fără niciun ordin soldaţii au deschis focul şi au ucis sau rănit aproximativ 50 de persoane, apoi mulţimea s-a dispersat. Toate locurile publice, inclusiv teatrele şi cinematografele, au fost închise pentru aproape două săptămâni. Poliţia a arestat foarte mulţi oameni, printre care numeroşi agitatori ruşi şi germani care au încercat să instaureze bolşevismul în România. După aceasta, se pare că agiataţia bolşevică a încetat pentru o vreme.”

(Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere A.A. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012, pag. 286.)

 
 
25 decembrie 1918, Însemnările arhiepiscopului Raymund Netzhammer despre revenirea la slujbe la biserica catolică din București a regelui Ferdinand I.
 
      Regele Ferdinand a început de astăzi să frecventeze din nou biserica catolică din Bucureşti. A anunţat că va veni la liturghia principală din capela Domnişoarelor Engleze din strada Pitar Moş. Maicile au împodobit mânăstirea şi intrarea în biserică şi au salutat pe Majestatea Sa întocmai ca pe vremuri. Directorul d’Ester (1) a rostit din altar o cuvântare adresată regelui, în care şi-a exprimat bucuria pentru întoarcerea acestuia şi pentru colosala reuşită a întemeierii României Mari; mulţumire lui Dumnezeu pentru aceste fericite evenimente se aduce prin Te Deum-ul care va fi cântat la sfârşitul liturghiei, a spus el. Se spune că regele a fost foarte grav. A venit la biserică cu cartea lui de cântări bisericeşti cu coperţi maronii şi a lăsat-o pe scaunul de rugăciune aşa cum făcea odinioară. Bunele maici se simt fericite şi eliberate de griji, în sensul că până acum nu primiseră niciun răspuns la adresa trimisă regelui cu prilejul intrării sale triumfătoare în Bucureşti şi nici la cererea de a fi primite de rege în audienţă, cerere pe care o expediaseră cu trei săptămâni în urmă.
(RaymundNetzhammer, Bischof in Rumänien, vol. 2, München, 1996, pp. 862 – 863; trauducereSorinCristescu)
 
(1) Josef d'Ester (1847 -1921) originar din localitatea Vallendar de lângă Neuwied am Rhein, cleric, misionar apostolic, director şi catehet al Institutului Sf. Maria (al Domnişoarelor Engleze) din Bucureşti şi confesor al regelui Carol I.
 
 
 
 
10/23 decembrie 1918, Telegrama identică a miniștrilor aliați, acreditați la București, semnată de Saint Aulaire,  prin care se informează despre  îngrijorările guvernului român privind valabilitatea tratatului din 4/17 august 1916 asupra căruia nu s-au primit asigurări ferme
 
          Salonique, Armée du Danube, 23 Décembre 1918
     Télégramme identique des Ministres de France, Ministre d’Angleterre et Ministre d’Italie à communiquer, etc.
      Le Gouvernement roumain s’inquiète de n’avoir pas encore reçu d’assurances précises sur le maintien des engagements pris à son égard par la Convention du 17 août 1916 et le rappelle dans le mémoire que nous avons transmis le 10 novembre (télégramme identique 767). Ainsi que nous l’avons déjà déclaré, le Gouvernement roumain considère que cette convention n’a jamais cessé d’être en vigueur non seulement moralement et politiquement, mais aussi juridiquement; la paix de Bucarest qui, d’ailleurs n’a jamais été ratifiée était imposé par un cas de force majeure, c’est-à-dire par la situation désespérée résultant de la trahison de la Russie et de l’isolement total de la Roumanie. Le Gouvernement roumain estime que si un doute avait pu s’élever sur ce dernier point, il ne peut en subsister aucun après sa réintervention avant l’armistice. Le Roi et le premier ministre ont d’ailleurs reçu à cette occasion de Londres et de Paris des télégrammes les félicitant d’être rentrés dans l’alliance. M. Bratiano nous a signalé l’urgence nécessaire de dissiper dans l’opinion publique tout incertitude à ce sujet. Le Gouvernement a besoin de toute son autorité morale pour dominer la situation grave qui résulte de l’extrême misère et de la famine. Toute déception au point de vue national, la désarmerait en présence de cette situation et mettrait la Roumanie dansl’impossibilité de fournir son concours à l’action des alliés en Russie. Nous avons le devoir de reconnaître la valeur de ces considérations. Notre collègue des Etats Unis transmet ce télégramme à son gouvernement et, en appui, un Mémorandum.
       Saint-Aulaire

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franţa, inv. 1990, rola 187, cadre 372-373)
 
 
 
 
9/22 decembrie 1918, Articolul Datoria cea dintâi a filosofului Petre P. Negulescu, fondator al Ligii Poporului
 
 
Datoria cea dintâi
 
Petre P. Negulescu
 
          Niciodată de când poate urmări istoria trecutul omenirii, nu s-au îngrămădit, într-un timp atât de scurt atâtea prefaceri politice şi sociale, atât de întinse şi de adânci ca în zilele noastre. Sguduite din temelii, imperii mari şi puternice – cele mai mari şi mai puternice pe care le cunoştea Europa de eri – se prăbuşesc şi pe ruinele lor se ridică state nouă, cu alte rosturi şi alte năzuinţe. Tronuri vechi, întemeiate pe tradiţii seculare şi înconjurate de o veneraţie aproape mistică se clatină şi se năruiesc în faţa dreptei mânii a popoarelor care îşi cheamă la răspundere conducătorii. Şi e poate numai începutul a ceea ce vas ă fie. Imensitatea suferinţelor pricinuite de războiul monstruos care a bântuit ca o plagă biblică lumea împietrită de groază a deslănţuit în cele din urmă puterile elementare, ce dormeau de veacuri în sufletele omeneşti, sub apăsarea de plumb a vechilor aşezăminte. Vântul aprig al justiţiei răsbunătoare suflă cu furie – şi nu sunt semne că se va potoli prea curând.
      Ce facem noi în mijlocul acestui vălmăşag uriaş în care se plămădeşte lumea de mâine ? Ce gândim noi, ce vroim noi în acest clipe mari, hotărâtoare, începătoare de vremuri ?
        Împrejurările, cari au fost mai bune pentru noi decât noi înşine, ne deschid largi porţile viitorului – ale unui viitor măreţ, ce trece cu mult peste tot ce am putut îndrăsni să nădăjduim. Dacă însă n-am fost în stare să le deschidem singuri aceste uşi sfinte ale altarului unităţii naţionale – suntem cel puţin vrednici să trecem pragul lor ? E oare cugetul nostru curat, sunt oare mâinile noastre nepătate ? Ne-am spălat oare cu adevărat de negrele păcate ale unui trecut ce ne-a adus până la marginea prăpastiei? Ne-am lepădat oare de egoismul sălbatic al politicianilor, care au speculat durerile ţării şi au târât în noroi sfintele taine ale neamului ? Ne-am desbărat oare de îngâmfarea neghioabă a celor ce şi-au închipuit că pot învârti omenirea întreagă după socotelile lor de tarabă, şi au măsurat grozavele necesităţi ale unii război gigantic cu [text degradat] meschin al vanităţii lor… ?
       Ne-am lecuit oare de lăcomia nelegiuită care a pus pe unii dintre noi în slujba duşmanului şi l-au ajutat să îndrepte jungherul ucigaş spre inima ţării ? Ne-am lecuit oare de trufia oarbă care a împiedicat pe unii dintre noi să vadă calea cea dreaptă fiindcă nu se potrivea cu înaltele lor convingeri ? Ne-am trezit din inconştienţa monstruoasă care a făcut pe atâţia dintre noi să se bucure de izbânzile vremelnice ale vrăjmaşului, fiindcă păreau a le îndreptăţi « prevederile », şi să se întristeze de înfrângerile lui fiindcă ameninţau să le sdruncine situaţia politică ? Ne-am dat oare seama de făţărnicia vicleană a celor ce ne asurzesc acum cu apeluri de înfrăţire, după ce ne-au strivit atâta vreme cu dispreţul lor fără margini de profeţi triumfători ? Ne-am legat oare cu jurământ, să nu mai punem piciorul pe drumurile mocirloase ale minciunii sfruntate, ale intrigei perfide ale calomniei mârşave, care au prefăcut, atât de adesea, viaţa noastră politică într-o cloacă infectă ?
      După o veche credinţă populară, morţii ce rănân neîngropaţi se « întorc » ca să-i chinuiască pe cei vii. Trecutul nostru ruşinos, dacă nu-l vom îngropa o dată pentru totdeauna şi nu-i vom prăvăli pe mormânt piatra grea a scârbei noastre veşnice, ne va amărî încă multă vreme în viaţa nouă ce ni se deschide acum dinainte-ne. Va pune poate în primejdie chiar şi trăinicia clădirei măreţe ce urmează să adăpostească neamul nostru întregit, rozându-i în umbră temeliile ca un vierme nevăzut. Hotărâtu-ne-am oare să-i cântăm prohodul ?
      Semnele nu se arată. Trebuie să avem tăria să ne-o spunem fără înconjur. Oamenii trecutului, asupra cărora apasă răspunderi grozave şi a căror ispăşire ar trebui să fie cumplită, ridică iarăşi capul rânjind cu cinism. Nemernicia lor hidoasă se îmbracă cu haina de furat a strălucitelor merite ale altora. De după tejgheaua lor murdară, cămătarii întind mâna ca să speculeze victoria sfântă a sublimilor soldaţi ai libertăţii. Suferi-va oare poporul nostru cinstit, care şi-a vărsat cu eroism sângele generos ca să se facă vrednic de lumina cea mare ce se revarsă asupra lumii, această odioasă pângărire a celor mai înalte şi mai curate năzuinţe ale omenirii ?
     Arme nouă îi stau acum la îndemână. Împroprietărirea ţăranilor şi votul obştesc pe care le vom avea în sfârşit, fiindcă cele ce se petrec împrejurul nostru ni le-au impus, îi dau puterea să lupte cu mai multă tărie ca oricând. Dar duşmanul dinăuntru e nespus de viclean. Nu o dată, în trecut, a zădărnicit cu meşteşugurile lui necurate încercările de îndreptare. Regimul constituţional pe care ni l-au hărăzit înaintaşii noştri, n-a ridicat oare speranţe mari care ne-au fost toate înşelate ? Nu ne-am coborât oare, cu acest regim, de la despotismul şefilor de stat la despotismul şefilor de partid, care e cu mult mai rău ?
      Tot aşa dacă nu vom lua seamă, exproprierea va deveni, în mâinile vechilor partide, un mijloc de speculă pentru clienţii lor. Improprietărirea va alcătui sub guvernele lor oligarhice un mijloc de presiune politică asupra ţăranilor. Iar sufragiul universal va constitui o armă teribilă în mâna demagogilor fără scrupule…
     Şi ce poate fi despotismul demagogilor, o vedem în Rusia. Grozăvia regimului ţarist, de neagră amintire, a ajuns să pară, acum, chinuitului popor rusesc, un paradis pierdut pe lângă infernul dominaţiei maximaliste.
      Căci legile nu însemnează nimic prin ele înşile. Cei ce le aplică sunt totul. Chiar şi cu aşezăminte rele un popor poate trăi bine, dacă e condus de oameni de treabă. Iar cu principiile cele mai frumoase ticăloşii îl pot duce la ruină.
     Să luăm dar aminte. Datoria noastră cea dintâi e să ne curăţim de păcatele trecutului, ca să ne facem vrednici de binefacerile viitorului.
     Iar această datorie ne impune lupta, fără preget şi fără cruţare, împotriba vechiului şi odiosului nostru regim politic. Şi dorim să fim bine înţeleşi de toţi cei ce se simt îndemnaţi să unească străduinţele lor cu ale noastre. Nu un guvern oarecare, ci un regim întreg trebuie să cadă sub loviturile obşteşti – regimul putred al traficului de conştiinţe şi al mezatului electoral, regimul scârbos al cointeresării de partid şi al speculei cu nevoile publice, regimul funest al despotismului oligarhic, ce se ascunde sub masca făţarnică a constituţionalismului pe hârtie.
     Ne trebuie o viaţă nouă, mai curată, mai liberă, mai dreaptă – mai potrivită cu vremurile mari în care intrăm, decât tânjirea de până acum.
     Şi o vom avea [text alb cenzurat, mai multe rânduri]

P.P. Negulescu[1]

(„Îndreptarea”, Anul I, Nr. 1918)
 

[1] Petre P. Negulescu (1872 -1951) filosof și om politic român.  Publică, după mulți ani de muncă asiduă, în 1910, primul volum din lucrarea Filosofia Renașterii (vol.II în 1914), considerată drept capodopera sa. În același an, prin pensionarea din învățământ a lui Titu Maiorescu, Negulescu se transferă la București, ocupând catedra fostului său profesor. În 1918 devine membru fondator și fruntaș al unei noi formațiuni politice: "Liga Poporului", devenită Partidul Poporului, sub conducerea generalului Al. Averescu, iar în 1919 este ales senator. Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (martie 1920 – decembrie 1921 şi martie – iulie 1926). Preşedinte al Camerei Deputaţilor (iulie 1926 – iunie 1927), ultima demnitate politică din viaţa sa. Tot în 1926, publică lucrarea Partidele politice. În 1934 publică Geneza formelor culturii și în 1936 este ales membru titular al Academiei Române. În 1938 îi apare primul volum din vasta lucrare Destinul omenirii. Volumul IV apare în 1944. În 1940, autoritățile antonesciene îl pensionează, forțat, din învățământ (la 68 de ani). Odată cu el sunt pensionați și C. Rădulescu-Motru, Mihail Dragomirescu. În 1941 începe publicarea monumentalei lucrăriIstoria filosofiei contemporane. Volumul IV apare în 1944, iar al cincilea, postum, în 1971.Bombardamentele asupra Bucureștiului din 1944 îi distrug casa și biblioteca. Se stinge din viață, la venerabila vârstă de 79 de ani în aprilie 1951. Ultimii ani i-a trăit în sărăcie, uitat și izgonit din Academie.
 
 
 
 21 decembrie 1918, București, Telegramă a primului ministru Ion I. C. Brătianu către Legaţia României la Paris prin care ce amplificarea eforturilor în vederea urgentării trimiterii în țară a   alimentelor și echipamentului.
 
        Bucarest, le 21 decembre 1918
        Misère et impossibilité subvenir nécessités indispensables donnent prise dangereuse propagande bolcheviste. Enquête pour constater situation et donner réponse précise question poséepar Hoover à Danielopol se fait sans retard, dans l’état de désorganisation de toutes les administrations et voies de communication. Nous faisons possible pour accélérer et vous enverrons ces jours-ci chiffre demandé, mais il serait fatal perdre une seule journée. Veuillez intervenir partout afin d’obtenir envoi immédiat premier transport et conserves alimentaires, chaussures, vêtements hiver et dont déficit considérable ne saurait être mis en doute. Expédiez sans attendre le résultat de l’enquête Croix Rouge américaine. Avant une aide, à tout hasard en donne d’urgence le nécessaire. Nous pouvons disposer 60000 tonnes bâtiments maritimes pour contribuer transport ultérieur.
Bratiano

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, inv. 3039, dosar 3-1918, fila 27)
 
 
 
 
 
 8/21 decembrie 1918, Articol din ziarul „Îndreptarea” despre popularitatea generalului Alexandru Averescu 
 
Generalul Averescu aclamat
 
Portret anonim expus la palatul CotroceniBucureşti.
 

     Capitala a făcut ieri o sinceră şi călduroasă manifestaţie de simpatie generalului Averescu, preşedintele Ligei Poporului.
     În momentul când generalul Averescu părăsea biserica Kreţulescu, unde asistase la pioasa comemorare a neuitatului Nicolae Filipescu, sute de oameni adunaţi în curtea bisericii au izbucnit în urale, aclamând frenetic pe eroul luptelor de la Mărăşti.
       Pe Calea Victoriei mulţimea, care vedea pentru prima oară, de la evacuarea de acum doi ani pe acel care a ridicat prestigiul militar al ţării la cea mai înaltă culme a gloriei, l-a înconjurat imediat, manifestând prin aclamaţiuni frenetice dragostea şi respectul ce Capitala îi păstrează.
     În calea generalului trecătorii se descoperau, iar strigătele de Trăiască generalul Averescu! Trăiască învingătorul de la Mărăşti! porneau din toate piepturile cu o sinceritate emoţionată.
       Sute de oameni din toate clasele societăţii, studenţi, ofiţeri, funcţionari, invalizi de război, toţi acei cari au luptat şi au suferit pe câmpul de jertfă, sub privirea caldă şi încurajatoare a generalului, ca şi acei cari aşteaptă de la dânsul cuvântul de adevăr şi dreptate pentru această ţară, s-au întrecut ieri dimineaţă să-i arate ce loc larg a cucerit generalul Averescu în sufletul poporului Capitalei.
      La clubul Ligii Poporului, strada Academiei, pe care preşedintele noastru a dorit să-l viziteze, s-a adunat în câteva minute numai o mare mulţime de cetăţeni.
      Ştirea că generalul Averescu se găseşte în Capitală s-a răspândit cu o iuţeală uimitoare.
    Sute de cetăţeni şi invalizi de război, adunaţi în faţa clubului Ligii Poporului, au aclamat vreme îndelungată pe marele general al neamului nostru.
 
 („Îndreptarea” Anul I, Nr. 190)
 
 
 
 
 
6/19 decembrie 1918, Proclamația Misiunii Militare Franceze și a comandantului trupelor  din România și Rusia meridională adresată locuitorilor Dobrogei cu prilejul reinstaurării administrației românești
 

 
 
       5/18 decembrie 1918, Salonic, Telegramă a colonelului Toma Dumitrescu, atașat pe lângă generalul francez Franchet d’Esperey, adresată ministrului Afacerilor Străine, referitoare la cooperarea cu aliații în problema  Banatului, liniei Diaz și intervenției  trupelor române în sudul Rusiei.
 
      Domnule Ministru,
     În ziua de 1/14 decembre am sosit la Salonic, fiind detaşat ca ofiţer de legătură pe lângă generalul Franchet d’Esperey, pe care l-am însoţit de la Bucureşti la Salonic. În timpul şederii sale la Bucureşti, dl. I. I. C. Brătianu i-a comunicat punctul nostru de vedere: încorporarea teritoriilor cuprinse în tratatul nostru de alianţă. În ce priveşte Transilvania, generalul d’Esperey şi generalul Berthelot nu vor permite să ocupăm şi zona cuprinsă între linia Diaz şi linia tratatului de pace; în ce priveşte Banatul, am cerut ca zona contestată să fie ocupată de trupe franceze, iar trupele sârbe să fie retrase. Generalul Franchet d’Esperey a telegrafiat guvernului francez, cerându-i instrucţiuni. Precum v-am telegrafiat, este necesar să obţinem cât mai repede retragerea sârbilor din Banat şi să înlăturăm desavantajele unei amânări sistematice. Faptul că francezii ne cer 16 regimente pentru operaţiuni în Rusia ne dă oarecum dreptul de a le pretinde în schimb ocupaţia Banatului cu trupele lor, în scopul de a evita fricţiuni între noi şi sârbi şi a putea pregăti în linişte susţinerea drepturilor noastre atât în afară, cât şi în Banat. Dat fiind greutatea corespondenţei, m-am hotărât a vă scrie acestea cu autorizaţia d-lui Prim Ministru, pe care l-am încunoştiinţat de cele de mai sus. Binevoiţi a primi, vă rog, domnule ministru, asigurarea profundului meu respect şi devotament.
       Colonel T. Dumitrescu,
       Salonic, 5/18 dec. 1918

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, inv. 3039, dosar 3-1918, file 85-86)

 
 
 
 5/18 decembrie 1918,  Charles Vopicka, ministrul SUA  la București, despre situația alimentară a României și necesitatea urgentă a sprijinului aliat.
 
 

 
       Charles Vopicka (1875 -1935), ministru plenipotenţiar al Statelor Unite în România (27 noiembrie 1913 - 10 iulie 1920).
     Atunci când am ajuns la Bucureşti, am aflat că germanii au luat toate proviziile de hrană şi de îmbrăcăminte. Pieţele erau goale, iar poporul trăia în cea mai cumplită mizerie. În oraş nu se găseau lemne, iar guvernul se temea de o mare calamitate.
    Ministrul însărcinat cu aprovizionarea[1] ne-a vizitat în această dimineaţă pentru a prezenta gravitatea situaţiei datorate extremei crize a proviziilor. Excelenţa Sa a declarat că doar (cel mult) 10.000 tone de grâu şi 30.000 de tone de porumb se află în toată ţara. Această cantitate de grâu ar fi putut ajunge pentru maximum 20 de zile, iar cea de porumb pentru două luni, dacă nu apăreau dificultăţi suplimentare de transport care, şi aşa, erau foarte mari. Această stare de lucruri era, a adăugat Excelenţa Sa, extrem de alarmantă din perspectiva bolşevismului, de care România era înconjurată şi ameninţată. Există unii agitatori a căror deviză este: Dacă în timpul ocupaţiei germane aveam pâine, acum nu mai avem deloc.

 

 
 Fotin Enescu 1878 -1918
 
      Având în vedere extrema urgenţă a chestiunii, guvernul român roagă guvernele aliate să întreprindă pe dată paşii necesari şi să trimită din propriile lor depozite (cu cât mai apropiate cu atât mai bine), poate din Alexandria de pildă, 30.000 de tone de grâu. Grâul furnizează hrana de bază a oraşelor (unde bolşevismul este mai de temut ca la ţară) şi este mai important decât porumbul (pentru moment). Considerăm chestiunea foarte urgentă şi rugăm foarte mult ca nicio problemă legată de modul de plată să nu fie deocamdată ridicată, astfel de chestiuni cauzând mari întârzieri de aprovizionare. Fireşte, guvernul român se va considera solvabil la plată. Am scris o telegramă specială guvernului meu, solicitând trimiterea proviziilor cât mai curând posibil.”[2]
 

(Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere note şi postfaţă de A. A. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012, pp. 285 -286)

[1] Ministrul Agriculturii şi Domeniilor, Fotin Enescu (1878 – decedat la 30 decembrie 1918, la Chişinău)
[2] Revenit în fruntea guvernului, la 11 decembrie 1918, premierul Ion I.C. Brătianu a reluat de la 14 decembrie 1918, cu o şi mai mare insistenţă, apelurile de ajutor adresate Aliaţilor, Statelor Unite în primul rând, mai ales pentru obţinerea de alimente, de care România ducea mare lipsă. Într-o telegramă trimisă la Paris, Londra şi Washington se spunea clar: Dacă în câteva săptămâni nu suntem aprovizionaţi suntem expuşi foametei. În afară de alimente, mai era, de asemenea nevoie de îmbrăcăminte, echipament civil şi material rulant, astfel încât la 18 şi la 23 decembrie 1918, autorităţile române au făcut apel la Charles J. Vopicka, pentru ca acesta să solicite de urgenţă guvernului de la Washington expedierea neîntârziată a nu mai puţin de 30.000 tone de grâu, vezi Ion Stanciu, Aliaţi fără alianţă. România şi SUA 1914 -1920, Editura Albatros, Bucureşti, 1992, pp. 196 – 197; Mircea Răceanu, Cronologie comentată a relaţiilor româno-americane: de la începutul cunoaşterii reciproce până la prăbuşirea regimului comunist în România, 1989, Editura Silex, Bucureşti, 2005, pag. 89. (Nota editorului A. A. Căpuşan)
 
18 decembrie 1918, Însemnări ale generalului Henri Mathias Berthelot despre vizita la Iași, situația României și perspectivele intervenției aliate în Rusia

       M-am întors azi la prânz din plimbarea mea la Iaşi, unde am fost pentru că voiam neapărat să-i văd pe toţi prietenii care m-au primit atât de cordial în 1917. E inutil să-ţi descriu bucuria cu care am fost primiţi, eu şi batalioanele franceze pe care le-am adus cu mine.
Din nefericire, această bucurie a fost afectată de moartea generalului Lafont, ataşatul nostru militar care a fost îngropat acolo, luni.
        În acest moment, activitatea noastră militară este destul de redusă. Faimoasa gripă spaniolă face ravagii şi sunt obligat să ţin trupele în repaus, pentru a le menaja. Totuşi, două regimente au fost trimise de la Salonic şi a trebuit să debarce azi sau ieri la Odessa pentru a menţine acolo ordinea. Nu am încă veşti de la această operaţie.
        Pentru moment, ne vom limita la asta. De altfel, Parisul nu pare în totalitate decis să intervină în Rusia. O asemenea afacere trebuie să fie tratată cu precauţie. Ar trebui un număr destul de mare de trupe şi, mai ales, multe mijloace materiale. În lipsa acestora, este preferabil să ne abţinem şi să îi lăsăm pe ruşi să se descurce singuri. Dar n-aş fi deloc supărat dacă s-ar hotărî odată, ca să ştiu şi eu ce am de făcut.
      Mă simt în  continuare foarte bine. Ceremoniile şi banchetele au început să se rărească; era şi timpul. Pe aici se cam suferă de foame şi nu se prea cuvine să organizezi agape când atâţia oameni nu au ce mânca.
 
 (Generalul Henri Berthelot, Memorii şi corespondenţă 1916-1919, Bucureşti, Editura Militară, 2012, pp. 384-385. )
 
 
 
 
4/17 decembrie 1918, Budapesta, Feldmareșalul August von Mackensen despre întâlnirea din în clădirea parlamentului din Budapesta cu liderii  maghiari ungari Mihaly Karolyi şi Vilmos Böhm, privind soarta trupelor germane care se mai aflau pe teritoriul Ungariei, din August von Mackensen, Briefe und Aufzeichnungen, Leipzig, 1938, pp. 373 – 374:

       Când în dimineaţa zilei de 16 decembrie trenul a intrat în gara din Budapesta, s-a văzut oprit acolo. În scurtă vreme s-a constatat că gara era ocupată de două companii de infanterie ungară sub conducerea unui soviet de soldaţi. Locomotiva a fost imediat decuplată şi tot trenul a trecut sub supravegherea santinelelor.
      Prim ofiţerul de stat major maiorul von Waenker, care se afla de câteva zile la Budapesta ca reprezentant al comandamentului grupului de armate pe lângă guvernul revoluţionar ungar, a urcat în tren şi a raportat că obiecţia feldmareşalului faţă de pretenţia franceză privind dezarmarea şi internarea trupelor germane din Ungaria a fost trimisă de comisia militară franceză din Budapesta la comandamentul suprem al armatei franceze. Comandantul armatei de Orient a ordonat ca până când se va lua decizia definitivă de către comandamentul armatelor franceze, guvernul ungar trebuie să execute riguros şi în orice condiţii dezarmarea şi internarea militarilor germani. În plus, maiorul von Waencker a adus şi cererea Preşedintelui de Consiliu ungar, contele Karolyi, în care acesta îşi exprima dorinţa unei discuţii cu feldmareşalului în clădirea Parlamentului din Budapesta. Contele Karolyi voia să-l informeze personal pe feldmareşal despre situaţia de constrângere în care a ajuns guvernul ungar din cauza pretenţiei comisiei franceze privind dezarmarea şi internarea. Guvernul ungar cere ca feldmareşalul să dea el un ordin trupelor sale să se conformeze dezarmării şi internării. Maiorul von Waenker a adăugat că ministrul de război ungar i-a declarat că internarea este doar o chestiune formală. Guvernul nu se va opune în niciun fel încercărilor trupelor germane de a pleca din lagărele de internare care le-au fost alese în apropierea frontierei cu Austria, ba chiar le va cere să facă acest lucru. Materiale au fost deja pregătite în acest sens. La ora actuală însă guvernul a trebuit să sisteze toate transporturile.
     Despre cum au evoluat lucrurile să-i dăm cuvântul feldmareşalului: într-o scrisoare trimisă a doua zi [17 decembrie] acesta s-a exprimat pe cât de obiectiv pe atât de plastic:

 
 
Anton Ludwig August von Mackensen
 
     „Trupele aduse la gară – nişte grupuri de băieţi îmbrăcaţi în uniforme şi înarmaţi cu mitraliere – ne-au dat de înţeles că va fi folosită forţa armelor pentru a mă împiedica în continuarea drumului. Maiorul von Waenker, care de mai multe zile se familiarizase cu situaţia de la Budapesta, a sfătuit insitent să acceptăm dorinţa ungurilor şi ofiţerii ungari i-au confirmat sfaturile. După ce persoana care îmi adusese cererea lui Karolyi[1], un maior ungur ne-a asigurat pe cuvât de onoare că premierul conte Karolyi şi ministrul de Război nu vor decât să aibă o întrevedere personală cu mine referitoare la pretenţiile franţuzilor faţă de guvernul ungar, că pot rămâne în siguranţă la Budapesta şi pe urmă îmi pot continua imediat călătoria, eu am fost de acord şi am pornit într-un automobil ce ne-a fost pus la dispoziţie împreună cu Schwarzkoppen, Waenker şi contele Quadt spre clădirea Parlamentului. Călătoria a decurs fără niciun incident. Nu se ştia nimic despre prezenţa mea acolo. După ceva am aşteptat ceva vreme a apărut contele Karolyi, o persoană înaltă, nu lipsită de aspect aristocratic de vreo 40 de ani, care avea un defect de vorbire din cauza structurii defectuoase a maxilarului[2], dar în rest nimic nu lăsa să se vadă ce alte calităţi remarcabile l-au făcut să ajungă în poziţia de conducere pe care o deţinea acum la Budapesta.  Cel care îl însoţea era noul ministru de Război, Böhm[3], un fost strungar despre care se spune că înainte de război a fost furnizorul de maşini de scris al ministerului honvezilor, şi care ne-a lăsat o impresie de om important deloc antipatic. Acest om simplu, cu raţiunea sa de om normal, aşa cum se va dovedi în cursul întrevederi, a avut în orice caz mai multă înţelegere pentru situaţia mea decât contele Karolyi. Se simţea cât de mult îl supără pe el însuşi pretenţiile franţuzilor şi cât suferă din cauza neputinţei de a li se opune.
 
 
 
Mihály Károlyi
 

 
 
Vilmos Böhm
 
      Discuţia a culminat prin faptul că mi s-a cerut să dau ordin tuturor trupelor mele care se mai găseau pe teritoriul ungar să-şi predea armele şi să se lase internate în lagărele organizate între timp pe drumul dintre Budapesta şi localitatea de frontieră Buck[4]; în ceea ce priveşte persoana mea, până la îndeplinirea acestui ordin, ar trebui să mă instalez la Budapesta, unde mi se va pune la dispoziţie o vilă cu parc. Poţi să-şi imaginezi indignarea care m-a cuprins la auzul acestei ultime pretenţii perfide şi minicinoase deopotrivă. Cu prima pretenţie eram de acord pentru că deja patru cincimi din trupele mele sunt în siguranţă dincolo de frontiera ungară şi în drum spre casă. Ce se mai află în Ungaria sunt din vina lor pentru că nu au vrut să-şi continue drumul, pentru că la fel ca trupele de la aşa-zisa exploatare economică, la început nu au vrut să pornească pe jos şi din cauza asta au pierdut timp. Adevăratele trupe combatante au ajuns în prizonierat într-un număr foarte mic. Mi s-a dat de înţeles că trebuie să dau ordinul cerut şi că predarea armelor şi internarea au început de fapt. Pentru părăsirea lagărelor respective nu se va face nicio oprelişte. Deoarece continuarea transportării noastre depinde întru totul de căile ferate ungare, nu-mi rămânea nimic altceva de făcut decât să dau ordinul cerut, sub rezerva consimţământului Înaltului Comandament al armatei noastre. În ceea ce priveşte îndeplinirea ordinului am refuzat însă orice răspundere şi am fost înţeles. Deja mulţi ofiţeri şi soldaţi se sustrăseseră internării, prin faptul că reuşiseră fie cu trenuri personale, fie pe jos să ajungă în apropierea frontierei austriece şi acolo li s-au pus la dispoziţie mijloacele de transport necesare cu care să-şi continue drumul spe casă. Şi din Budapesta pleacă noaptea, în secret, astfel de transporturi. Funcţionarii ungari feroviari şi de frontieră contribuie la realizarea acestor transporturi, numai că din când în când operaţiunea ne costă bani sau ţigări.
      Am respins însă fără nicio urmă de echivoc pretenţia ca al nostru comandament să rămână la Budapesta,  fie doar şi pentru câteva zile şi am obţinut ca să mi se ofere găzduire la Foth (la 30 de km nord de Budapesta, la est de malul Dunării) la una din reşedinţele lui Karolyi. Am acceptat oferta, cu condiţia asigurării condiţiilor de cazare, şi am părăsit clădirea Parlamentului fără să dau mâna cu negociatorii. Nici la întoarcerea la gară nu au avut loc incidente, dar plecarea s-a amânat până după lăsarea întunericului, ceva specific lipsei de cuvânt a revoluţionarilor.

 (August von Mackensen, Briefe und Aufzeichnungen, Leipzig, 1938, pp. 373 – 374)

[1] Károly Mihály conte de Nagykarolyi - Carei (1875 -1955) om politic maghiar, prim-ministru al Ungariei (31 octombrie 1918 – 11 ianuarie 1919) preşedinte al Ungariei (11 ianuarie -21 martie 1919) când puterea a trecut în mâna unui guvern de orientare bolşevică condus de Sándor Garbai în care însă rolul conducător îl avea ministrul de Externe, Béla Kun.
[2] Aluzie la un defect fizic caracteristic membrilor casei de Habsburg.
[3] Wilhelm (Vilmos) Böhm (1880 -1949), tehnician şi om politic ungar, membru marcant al Partidului Social-Democrat Ungar, lider în sindicatul metalurgiştilor. După revoluţia de la 31 octombrie a făcut parte din guvernul Karolyi ca ministru de Război până la proclamarea Republicii Sovietice Ungare condusă de Bela Kun (21 martie 1919). A susţinut ideea că numai o alianţă cu comuniştii mai poate salva cuceririle revoluţiei de la 31 octombrie. În aprilie 1919 a fost numit comandant al Armatei Roşii Ungare până la 1 august 1919. Ulterior ambasador al Ungariei la Viena, unde a obţinut ca acei comunişti ungari care au reuşit să fugă din ţara lor să primească azil politic în Ungaria. După lovitura de stat de la 12 februarie 1934 a fugit în Cehoslovacia şi de acolo în 1938 în Suedia. La sfârşitul lui 1945 s-a întors în Ungaria, unde a militat pentru o colaborare între social-democraţi şi comunişti; ambasador la Stockholm (1946 -1947) unde apoi a fost emigrant până la moarte.
[4] Este vorba de Bük, localitate aflată la 200 km vest de Budapesta, în apropierea frontierei cu Austria.

 
 
 3/16 decembrie 1918, București, Ceremonia primirii delegației românilor transilvănenii care aduc familiei regale actul Unirii de la Alba Iulia
 
          În ziua de 1 [14] decembrie, ora 10.30, Maiestatea sa Regele şi A.S.R. Principele Carol Moştenitorul Tronului, înconjuraţi de Casa civilă şi militară a M.S. Regelui, au asistat la Te-Deumul ce s-a oficiat la Sfânta Mitropolie pentru realizarea marelui act al unirii Ardealului cu Patria mumă[1].
     Serviciul religios a fost oficiat de P.S.S. Nifon[2], episcopul Dunărei de Jos, înconjurat de Înaltul Cler.
O companie cu drapel a dat onorurile.
      La Te-Deum au fost de faţă toţi membrii guvernului aflători în Capitală, corpul diplomatic, delegaţiunea transilvană (P.S.S. Episcopii M. Cristea[3] şi I. Hossu[4], d-nii Vaida Voevod[5] şi V. Goldiş[6]), d-nii generali şi ofiţeri superiori ai garnizoanei Bucureşti, precum şi o delegaţiune a ofiţerilor ardeleni.
      După terminarea serviciului religios Suveranul a trecut în revistă compania de onoare, iar apoi însoţit de Alteţa Sa Regală au plecat în automobil la Palat.
    După Te Deumul de la Mitropolie a urmat recepţiunea în sala Tronului de la Palatul Regal, la care au asistat membrii guvernului aflători în Capitală, corpului diplomatic precum şi d-nii generali şi ofiţeri superiori ai garnizoanei Bucureşti.
     La ora 11.30 M.S. Regele şi A.S.R. Principele Carol, precedaţi de Casa militară a Maiestăţii Sale, au intrat în sala Tronului.
     Dl. Vasile Goldiş, P.S.S. Episcopul Miron Cristea, P.S.S. Episcopul Hossu şi dl Vaida Voevod (delegaţiunea transilvană) erau aşezaţi în faţa Suveranului.
   Dl Vasile Goldiş înmânează Suveranului actul de unire şi apoi rosteşte următoarele cuvinte:
       Maiestate!
     Românii din Transilvania, Banat şi ţara ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor legali la Alba Iulia în ziua de 18 Noiembrie (1 Decembrie) 1918, au decretat unirea lor şi a acestor teritorii cu Regatul roman. Prin această unire, după aceea a Basarabiei, apoi a Bucovinei, s-a împlinit visul de o mie de ani al neamului românesc! Unirea într-un singur Stat a tuturor Românilor.
   Această unire este o pretenţiune a istoriei şi o pretenţiune a civilizaţiei omeneşti.
    Ea este o pretenţiune a istoriei pentru că neamul românesc de la zămislirea sa şi până astăzi a rămas unul şi etniceşte nedespărţit, posedând între aceleaşi geografice pământul Daciei lui Traian.
   Deci, îmbucătăţirea lui sub diferite dominaţiuni străine a fost o nedreptate a istoriei.
     Această nedreptate se înlătură azi.
    Dar unirea tuturor românilor într-un singur Stat este totdeodată şi o pretenţiune a civilizaţiunii omeneşti. Progresul acestei civilizaţiuni pretinde comuniunea naţiunilor într-o unire de ordin social superior, care să asigure libertatea şi dreptatea deopotrivă pentru toate naţiunile, mici şi mari. Cu naţiuni etniceşte şi geograficeşte unitare, iar politiceşte rupte în bucăţi, această comuniune a naţiunilor este o imposibilitate.
    Deci unirea tuturor Românilor într-un singur Stat rectifică o mare greşeală a istoriei şi se conform necesităţilor civilizaţiunei omeneşti. Tot astfel însă scopul istoric al acestei reuniri integrale a naţiunii române are să fie potrivit cauzei sale eficiente. Aceasă unire pe deoparte va trebui să consfinţească egalitatea condiţiunilor de viaţă pentru toţi indivizii care o alcătuiesc, pe de lată parte ea va trebui să se întemeieze pe principiu de liberatate şi [al] egalei îndreptăţiri a neamurilor.
      Sire,
     Unirea tuturor românilor într-un singur stat a trebuit să vie. Ea s-a înfăptuit prin suferinţe şi sacrificii. Istoria se face prin legile ţării, mai presus de orice putere omenească, dar obiectul şi mijlocul acestor legi este bietul om muritor. Fericiţi suntem noi românii de astăzi, că prin noi istoria săvârşeşte actul măreţ al unirii tuturor românilor într-un singur stat şi prea fericiţi suntem că norocul tocmai acum a destinat Statului român domnirea unui Rege mare, care a înţeles chemarea sfântă a istoriei şi s-a făcut luceafăr conducător al sufletului românesc.
      Pentru aceea, Sire, noi Îţi aducem pământul strămoşilor noştri, dar tot atunci noi Îţi aducem şi sufletele tuturor românilor de azi care trăiesc în Transilvania, Banat şi ţara ungurească. Pimeşte cu dragostea cu care Ţi-o aducem hotărârea de unire a acelor ţări, primeşte jurământul de fidelitate şi omagiul celor 4 milioane de români locuitori pe acel pământ şi întinde asupra lor simţul puternic al Maiestăţii Tale.
     Patru milioane de români, oţeliţi prin suferinţi şi tari în credinţă ca stânca din munţii dulcelui Ardeal, strigă azi în extaz de fericire:
     Trăiască Maiestatea Sa Regele Ferdinand I.
     Trăiască Maiestatea Sa Regina Maria.
     Trăiască scumpele odrasle ale Dinastiei Române.
    Trăiască fericita în veci România Mare.
    La care Maiestatea Sa Regele răspunde:
  În numele Românilor din Vechiul Regat, din Basarabia şi din Bucovina, astăzi uniţi, cu profundă recunoştinţă primesc hotărârea fraţilor noştri de peste Carpaţi de a săvârşi Unitatea Naţională a tuturor Românilor şi declar pe veci unite în Regatul Român toate ţinuturile locuite de români de la Tisa până la Nistru.
  Cu dragoste neţărmurită Mi-am închinat viaţa scumpului Meu popor, plin de credinţă în menirea lui istorică.
  Prin lupte şi prin jertfe Dumnezeu ne-a dat să înfăptuim azi aspiraţiunile noastre cele mai sfinte. Mulţumindu-I din adâncul sufletelor, ne îndreptăm gândurile către cei care cu sângele lor au clădit noul temei al dezvoltării noastre naţionale.
  Prin devotament neclintit pentru opera lor le vom arăta recunoştinţa noastră, prin el vom asigura roadele binefăcătoare ale crudelor încercări.
    Pe acest temei al unei puternice democraţii şi ale vieţii frăţeşti între popoare, vom răspunde totdeodată simţimintelor aliaţilor noşri alături de care am luptat pentru marea cauză a dreptăţii şi a libertăţii în lume.
    Să trăiacă România pe veci unită!
   După aceasta M.S. Regele a binevoit a se întreţine cu toţi membrii delegaţiunii şi cu toate persoanele prezente.
   La orele 20.30 a avut loc un prânz la Palatul Regal în onoarea delegaţiunii ardelene.
   La orele 20.30 M.S. Regele şi Alteţele Lor Regale au intrat în sala Tronului unde erau de faţă d-nii membri ai guvernului aflători în Capitală d-nii membri ai înaltului Corp diplomatic, un număr de ofiţeri generali şi o delegaţiune a ofiţerilor ardeleni.
    La acest prânz M.S. Regele a rostit următoarea cuvântare:
   În această zi plină de cea mai curată bucurie, când venind ca soli din frumosul Ardeal Mi-aduceţi hotărârea de la Alba-Iulia, luată de un popor întreg de a fi unit de-a pururea cu Regatul Român, vă zic din adâncul sufletului: bine aţi venit în zidurile acestui Palat, care a fost martor celor mai mari evenimente din istoria modernă română.
   Ni-aţi adus nu numai dorul împlint a câtorva milioane de suflete, ni-aţi adus şi inimele lor, şi în primirea plină de dragoste frăţească ce aţi găsit-o între noi aţi putut simţi pulsul Ţării Mume ce bate în acelaşi ritm cu al vostru.
    În frumoasa sa cuvântare dl Goldiş a spus astăzi că unirea tuturor românilor era o necesitate istorică. Această necesitate a fost înţeleasă de toţi oamenii cu inimă patriotică de dincoace şi de dincolo de Carpaţi, de la Nistru până la Tisa; dar dacă aşa fusese scris în destinele neamului românesc, evoluţia istorică avea nevoie de instrumente. Dumnezeu care a ocrotit necontenit în cursul veacurilor pe poporul românilor, i-a dat bărbaţi care au stat neclintit pe breşă, ţinând sus stindardul ideii naţionale, lor le-a dăruit suflet românesc, le-a întărit mintea şi oţelit braţul, ca să ducă barca românismului prin toate vijeliile vremurilor până la limanul dorit, unde, după atâtea trude, atâtea suferinţe, culegem roadele bine meritate ale unei lupte seculare.
  Azi, când vedem înaintea minţii şi înaintea ochilor noştri săvârşită clădirea măreaţă ce Mihai Viteazul începuse şi pe care generaţiiîntregi apoi au visat-o, aduc prinosul meu de recunoştinţă tuturor acelor care în toate colţurile unde sună dulcele grai românesc au pus sufletul şi puterile lor în serviciul idealului naţional.
   După Basarabia, după Bucovina, mai lipsea o piatră din cele mai scumpe: Ardealul cu ţinuturile din Ungaria locuite de Români. Azi ne-aţi adus şi această ultimă piatră a clădirii, care încoronează marea operă de unire.
  Putem privi cu încredere în viitor, căci temeliile sunt puternice, bazate pe principii democratice ce sunt o chezăşie pentru dezvoltarea firească a unei vieţi sănătoase, ele sunt cimentate prin credinţa nestrămutată a unui şir întreg de generaţii, de apostoli ai idealului naţional, ele sunt şi sfinţite prin sângele vitejilor Mei ostaşi care au luptat şi au murit pentru unire.
   Dacă gândul meu s-a oprit cu emoţie la aceşti bărbaţi români, nu putem uita în aceste clipe de veselie pe aliaţii noştri care prin sprijinul lor necontenit au fost şi sunt colaboratorii noştri preţioşi la realizarea visului nostru secular, şi care prin victoria lor au contribuit atât de mult ca să putem trăi momentele măreţe ale prezentului.
  Privind opera istorică înfăptuită în zilele noastre, să ne închinăm toate forţele noastre, unind cele din vechiul regat cu cele proaspete ce ne aduceţi, ca să fim demni de prea frumoasa clădire ce am zidit-o; să o păstrăm cu sfinţenie, să o întărim ca să o putem lăsa mai măreaţă, mai puternică generaţiunilor viitoare, aşa că moştenitorii vor putea spune despre fiecare din noi: exigit monumentum aere perenis[7].
   Să consacrăm unirea gândurilor, unirea sufletelor, dar şi unirea în muncă roditoare, prin strigătul: trăiască România mare, puternică şi unită.
   Ultimele cuvinte ale M.S. regelui au fost acoperite de urale entuziaste.
După terminarea prânzului M.S. Regele şi Alteţele Lor Regale au binevoit a se întreţine cu toate persoanele prezente.
    La orele 23.15 M.S. Regele şi Alteţele Lor Regale au părăsit sala.
    (Casa Regală. Documente oficiale, Dosar 119/1918, filele 13 -15)
 
[1] Este evidentă lipsa reginei Maria care la scurtă vreme după intrarea triumfală a familiei regale şi a armatei în Bucureşti la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 a fost atinsă de flagelul acelei epoci – gripa spaniolă - care a ţintuit-o la pat vreme de 20 de zile de la 23 noiembrie/6 decembrie la 13/26 decembrie. Vezi Maria, Regina României, Însemnări zilnice, vol 1. (decembrie 1918 – decembrie 1919), ediţie îngrijită de Vasile Arimia, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pag. 13.
[2] Nifon Nicolescu (1858 -1922) nume la naştere: Nicolae. Episcop al Dunării de Jos (1909 -1922)
[3] Miron Cristea (1868 -1939) va fi ales patriarh în 1925; membru al Înaltei Regenţe (20 iulie 1927 – 8 iunie 1939) şi apoi prim-ministru al României de la 10 februarie 1938 până la decesul survenit la 9 martie 1939.
[4] Iuliu Hossu (1885 -1970) cleric greco-catolic, Episcop de Cluj-Gherla (1917 -1948), a dat citire Rezoluţiei de Unire de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918. Membru de onoare al Academiei Române (1945). Pentru că a refuzat să treacă a la ortodoxie a fost întemniţat ca deţinut politic la Siget (1950 -1956); şi-a petrecut ultimii 14 ani din viaţă la mânăstirea Ciorogârla. La 28 aprilie 1969 a fost numit cardinal in pectore (în secret) de către papa Paul al VI-lea.
[5] Alexandru Vaida Voevod (1872 -1950) medic şi om politic român, membru marcant al Partidului Naţional Român, apoi al Partidului Naţional-Ţărănesc ministru în guvernările lui Iuliu Maniu, prim-ministru (9 decembrie 1919 – 19 martie 1920, 6 iunie -19 octombrie 1932 şi 14 ianuarie -14 noiembrie 1933).
[6] Vasile Goldiş (1862 -1934) pedagog, om politic român, membru marcant al Partidului Naţional Român, participant la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, ministru al Instrucţiunii Publice în Consiliul Dirigent, ministru în guvernările din anii 1919 -1926. Membru de onoare al Academiei Române (1919). Preşedinte al societăţii ASTRA (1923 -1932).
[7] Corect: exegi monumentum aere perennis: am clădit un monument mai trainic decât bronzul – Horaţiu, Ode, III, 30, 1. Versul exprimă convingerea poetului că opera sa va supravieţui timpului.
 
 
 
 
 3/16 decembrie 1918, Însemnări ale lui Vasile Bianu despre manifestațiile organizate la statuile lui Mihai Viteazul și Gh. Lazăr din București

      Ziua de ieri a fost consacrată memoriei lui Mihai Viteazul. Delegaţii Marelui Consiliu Naţional din Alba-Iulia şi-au îndeplinit o pioasă datorie de a depune prinosul lor de dragoste şi recunoştinţă aceluia dintre marii Voievozi ai Ţărilor româneşti, care prin vitejia şi agerimea lui de minte înseamnă o dungă luminoasă în istoria Românismului: Unirea tuturor Românilor sub un singur sceptru.
      La această pioasă datorie s-a asociat cu tot avntul populaţia Capitalei, deşi n-a fost anunţată decât în dimineaţa zilei de ieri. Guvernul a luat parte prin d-nii Ion I.C. Brătianu, I.G. Duca[1] şi Oscar Chiriţescu[2]. Cortegiul a pornit de la Palatul Regal la ora 11, având în frunte pe episcopii Cristea[3] şi Hossu[4], Al. Vaida-Voevod[5], Vasile Goldiş, ajutorul de primar Hălăceanu şi alţi membri ai consiliului comunal, generali, oameni politici marcanţi, profesori, avocaţi, etc. Cortegiul a trecut printr-un dublu gard format de public, care întâmpină pe delegaţi cu urale şi aclamaţiuni.
      Carte poştală cu statuia de dinainte de 1905
   Ajungând la Statuia lui Mihai Viteazul, cortegiul a fost întâmpinat de miniştrii mai sus amintiţi. Drapele societăţilor cari au luat parte la această manifestare şi batalionul ardelelenesc Avram Iancu au luat loc deoparte a Statuiei, iar în cealaltă parte erau delegaţii ardeleni şi membri guvernului. Statuia marelui Voievod era împodobită cu ghirlande de brad şi cu steguleţe tricolore, precum şi două tunuri cu bătaie lungă luate de la Germani şi aşezate la stânga şi la dreapta Statuiei, în locul celor două tunuri din războiul Independenţei din 1877, duse de Turci anul trecut la Constantinopol. În faţa Statuii era o coroană de lauri cu panglici tricolore depusă de Liga Culturală.
La urcarea pe tribuna improvizată a episcopului Miron Cristea, mulţimea a izbucnit în urale îndelungate, care ţinură mai multe minute. iată cuvintele rostite de părintele Miron:
      Iubiţi Fraţi!
     Dumnezeu a încredinţat Marelui Sfat al naţiunii române din Ardeal, Banat şi Ţara Ungurească un loc însemnat în istoria neamului. Şi noi cei patru soli venit-am să vă vestim marea bucurie că robia ce ne apăsa de zece veacuri nu ne-a înfrânt. Cu ajutorul vitezei armate române, cu ajutorul nepreţuit al valoroşilor Aliaţi, am putut rupe de pe tupul neamului lanurile sclaviei seculare. Şi când întâia oară ne-am sfătuit, într-un elan de însufleţire necunoscută dincolo până atunci, am luat în cetatea lui Mihai Viteazul hotărârea unanimă că vrem Unirea pământului strămoşesc cu patria noastră mamă. Şi ieri am avut rara misiune de a închina celui mai mare Voievod şi Rege din câţi Domnitori avut-a Neamul Românesc, nu numai pământul strămoşesc, ci şi inimile celor mai credincioşi supuşi ai săi de peste Carpaţi. Şi am simţit o rară fericire când am văzut că din ochii Măriei Sale curg lacrimi când i-am adus vestea cea mare a Unirii, lacrimi de bucurie. Iar astăzi avem fericirea de a veni la voi şi de a vă face rugămintea de a vă deschide larg sufletele, de a ne primi şi a ne contopi într-un trup şi o gândire pe veci nedespărţite. Noi am venit la voi cu toată dragostea şi încrederea frăţească, să ne alipim de Dinastie cu cea mai mare căldură, fiind convinşi că Regele vostru a ştiut să se inspire de la masele adânci ale poporului, de la izvoarele cele mai limpezi ale Neamului. În faţa acestei sfinte statui a Aceluia, care prin intrarea sa în Alba-Iulia ne-a arătat pentru întâia oară în cursul veacurilor idealurile neamului, rog mai ales tinerimea şi pe toţi, de la opincă până la Vlădică, să ne pregătim, să ne punem la muncă, ca prin muncă încordată să facem din România Mare sentinela civilizaţiunii latine în răsăritul Europei, şi prin aceasta să îndeplinim misiunea ce o avem faţă de Aliaţi pentru sprijinul ce ni l-au dat. Tu, suflete al lui Mihai Viteazul, în aceste clipe neuitate pentru întreg neamul românesc, de acolo de unde pluteşti, află şi te bucură că visul tău cel mare s-a împlinit! (ovaţiuni îndelungate şi călduroase)
      [...]
     Dl ministru Duca a rostit următoarele cuvinte:
     Fraţilor!
   În numele guvernului aduc salutul nostru solilor de peste munţi. Bine aţi venit, purtători ai Unirii tuturor Românilor! Înapoiaţi-vă acasă şi spuneţi bucuria ce ne copleşise la auzul veştii ce ne-aţi adus. Da, fraţilor, azi neamul românesc, despărţit până acum prin graniţi nefireşti şi nedrepte, de la Nistru până la Tisa, nu mai e decât o singură ţară: a Românilor! Ceea ce au sperat generaţii întregi se înfăptuieşte astăzi. Ceea ce a înfăptuit Mihai Viteazul o clipă, se înfăptuieşte azi pentru vecie! Neclintită ne-a fost încrederea – şi a voastră dincolo, sub apăsare şi urgie – şi a noastră aici. Niciodată nu ne-a părăsit credinţa că ceasul acesta va sosi. Putem privi cu încredere viitorul. Vom munci cu toţii să aşezăm România Mare pe temelii larg democratice şi avem încrederea nestrămutată că România va putea să ocupe locul ce-l merită şi-i este hărăzit între popoarele lumii. În această speranţă, vă zicem vouă primilor soli ai Ardealului, Banatului şi Românilor din Ţările ungureşti: Să trăiţi fraţilor, cu România Mare, sub sceptrul glorios al marelui şi iubitului Rege Ferdinand I!
     De la Statuia lui Mihai Viteazul, toată lumea s-a îndreptat spre Statuia lui Gheorghe Lazăr[6], unde dl Al. Vaida-Voevod a cuvântat cele ce urmează:
     Statuia lui Gheorge Lazăr din Bucureşti

    Sculptor: Ion Georgescu, 1896 
     Fraţilor!
    Se cuvine în aceste momente mari să aducem prinosul nostru şi Aceluia, care simbolizează munca intelectuală, ideea. Războiul acesta a dovedit că numai cu armele nu se poate duce la îndeplinire idealurile popoarelor. Idealul cel mare reprezentat de Mihai Eroul a fost întâia expresie a idealului obştesc. Cu armele n-a biruit însă, pentru că n-a avut moralul cu care să susţină ceea ce a înfăptuit. A trebuit să treacă veacuri, să vină Gheorghe Lazăr, până când poporul a ajuns în rândul popoarelor culte. La noi, în Transilvania, se cultivă mândria că de la noi a venit lumina în ţările de dincoace, că de acolo au venit dascălii aici. Azi însă s-au schimbat rolurile. Căci de la focarul de aici ne-am adăpat noi, ca să putem duce lupta împotriva asupritorilor noştri. Când veneam aici la sărbătoarea de 10 Mai, ziua aceasta ne da încrederea că cu armele România va şti să fie biruitoare. Dar şi o mai mare încredere ne dădea o vizită la Academie şi la Universitate. Se cuvine dar, să aducem prinosul nostru de recunoştinţă şi lui Gheorghe Lazăr, după ce am fost la Statuia lui Mihai Viteazul. România Mare se va putea susţine numai atunci când armele şi ştiinţa vor merge mână în mână. Ţin să aduc şi eu recunoştinţa mea Regelui Ferdinand şi Reginei Maria, cari au ştiut să cultive deopotrivă Armele, Literele, Ştiinţele şi Artele şi să ne grupăm în jurul Lor, temelia puternică pe care nici când nu vor putea duşmanii să o clintească. Să ne ajute Dumnezeu să aducem la îndeplinire marele act al Unirii tuturor Românilor!”
       Clădirea principală a Universității din București în epoca interbelică  cu vechea clădire a Facultății de Istorie
     Apoi delegaţii şi miniştri s-au îndreptat din nou spre Statuia lui Mihai Viteazul, unde s-a încins hora mare a Unirii în jurul ei, mână-n mână cu poporul; după care cortegiul s-a îndreptat spre Palatul Regal, cu muzica şi drapelele; acolo s-a încins o nouă horă mare, în care s-au prins şi soldaţii francezi, fiind un entuziasm de nedescris.”
    Palatul Regal din Bucureşti, în vara anului 1940. În fața palatului se vede statuia ecvestră a regelui Carol I, realizată de sculptorul croat Ivan Mestrovici.

 (Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 163 -166.)

 

[1] I.G. Duca (1879 -1933) membru marcant al Partidului Naţional Liberal, din 1914 ministru în guvernările liberale, prim-ministru (14 noiembrie – 29 decembrie 1933); asasinat de un grup de legionari pe peronul gării din Sinaia.
[2] Corect: Oscar Kiriacescu (1869 -1943) om politic liberal, ministru de Finanţe (29 octombrie 1918 -12 septembrie 1919).
[3] Miron Cristea (1868 -1939), cleric, teolog, filolog, om politic, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1925 -1939), Înalt Regent (1927 -1930), prim-ministru al României (10 februarie 1938 – 6 martie 1939). La 7 iunie 1919 a fost ales membru de onoare al AcademieiRomâne.
[4] Iuliu Hossu (1885 -1970) cleric, episcop al Episcopieigreco-catolice de Cluj-Gherla, cardinal, senator de drept în Parlamentul României, membru de onoare (din 1945) al Academiei Române. Deținut politic în vremea regimului comunist (1948 -1955) pentru refuzul său de ieşi de subautoritatea Vaticanului şi de a trece la ortodoxie. Ulterior în domiciliu forţat în mai multe mânăstiri până la sfârşitul vieţii.
[5] Alexandru Vaida-Voevod (1875 -1950), membru marcant al Partidului Naţional Român din Transilvania, ministru şi prim-ministru în anii 1919 -1920 şi 1932 -1933; după 1944 în domiciliu obligatoriu la Sibiu.
[6] Gheorghe Lazăr (1779 -1823) pedagog, teolog, traducător și inginer român, considerat fondatorul învățământului în limba română din Țara Românească (în 1818 a înființat în București prima școală cu predare în limba română, Școala de la Sfântul Sava). În timpul Revoluției din 1821, Gheorghe Lazăr și elevii săi au trecut de partea lui Tudor Vladimirescu, ajutând la fortificarea taberei de la Cotroceni și învățându-i pe panduri să mânuiască armele și să se apere.
 
 
 
 
 28 noiembrie/11 decembrie, Vasile Bianu despre primirea la București a  generalului francez Franchet d’Esperey, comandantul Armatei de Orient
 
 
        Generalisimul armatelor aliate de la Salonic, Franchet d’Esperey[1], învingătorul Bulgarilor, a sosit în Bucureşti. A fost întâmpinat la gară de generalul Berthelot, generalul Prezan şi generalul Grigorescu, ministru de război, generalii d’Anselme şi Nerel, marchizul de St. Aulaire, etc. şi un public numeros. După salutările din gară, generalisimul a mers în piaţa gării, unde a trecut în revistă trupele franceze cari au dat onorurile. Muzica militară a intonat Marsilieza, Imnul regal, Deşteaptă-te române şi Sambre et Meuse. Publicul l-a aclamat îndelung şi l-a ovaţionat în tot parcursul de la gară până la Palatul Cotroceni, unde a avut loc dejunul oferit de M.S. Regele.
       Louis Franchet d'Esperey
    Primarul Capitalei[2] a înmânat generalismului d’Esperey următoarea adresă de mulţumire pentru înalta cinste ce s-a făcut Bucureştilor prin această vizită:
     „Excelenţă! Sunt însărcinat de consiliul municipal al Capitalei să vă exprim urările de bună venire în mijlocul nostru. După zilele triste şi deja atât de depărtate ale invaziei germane, în timpul căreia duşmanii noştri şi ai voştri s-au acoperit de ruşine, astăzi avem nemărginita fericire de a ne vedea ţara liberată şi unitatea naţională a tuturor popoarelor române înfăptuită. Gloria şi fericirea aceasta le datorăm sforţărilor noastre, sacrificiilor noastre şi suferinţelor noastre, cum şi nepreţuitului sprijin al tuturor marilor noştri Aliaţi. Sunteţi, Excelenţă, unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai acelor admirabili soldaţi cari n-au avut odihnă înainte de a vedea îndeplinită opera ordonată de justiţie şi de Dumnezeu. Prin vitejia şi geniul vostru aţi descoperit partea slabă a formidabilei puteri teutone. Sub loviturile voastre îndrăsneţe s-au făcut primele spărturi. De atunci prăbuşirea germană n-a mai contenit. Astăzi graţie bravurei soldaţilor Voştri pe toate fronturile, Germania e pusă la pământ şi civilizaţia salvată. Oraşul nostru e fericit să vă aibă ca oaspe. El vă felictă pentru faptele voastre strălucite de arme şi vă mulţumeşte cu recunoştinţă pentru puternicul sprijin dat cauzei române. Binevoiţi, vă rog, Excelenţă, a primi expresia celei mai înalte consideraţii.”
      Cu ocazia banchetului oferit de către preşedintele consiliului de miniştri, d. general Coandă, acesta a rostit următorul toast:
   „Alteţă Regală, Domnilor. Cu prilejul victoriei finale pe frontul occidental o radiotelegramă ne-a anunţat că d. Clemenceau ne mai găsind cum să-şi exprime mai bine recunoştinţă faţă de armata victorioasă, i-a adresat un singur cuvânt: Merci. România asemenea cu inima mişcată de recunoştinţă salută pe nobilă Franţă cu acelaşi cuvânt, având faţă de dânsa sentimentul care, în mintea Marelui Francez, sintetiza toate cuvintele de gratitudine. Vă mulţumesc, domnilor generali, pentru că ne-aţi eliberat de duşman prin strălucitele d-voastre fapte de arme, pentru că ne-aţi asigurat integritatea teritoriului şi ne-aţi luminat cu o lumină mare graniţele vechii Dacii. Guvernul român, interpret fidel al sentimentelor ţării, care în 1916 a răspuns fără ezitare la chemarea d-voastră pentru dreptate şi pentru liberarea popoarelor, salută azi, în persoana d-tale, domnule general comandant al trupelor aliate din Orient, întreaga armată franceză atât de glorioasă prin tradiţiile sale. Ridic paharul meu în sănătatea d-lui Preşedinte al Republicii şi în sănătatea d-lui general Franchet d’Esperey. Trăiască Franţa!”
     La aceste cuvinte d. general d’Esperey a răspuns printr-o vorbire de o rară elocinţă, arătând în cuvinte mişcătoare şi cât se poate de călduroase, dragostea pe care Franţa o avea pentru România, dragoste care astăzi nu mai este o simplă afecţiune, dar un adevărat şi etern amor. Ilustrul general şi-a exprimat în cuvinte din cele mai elogioase toată admiraţia sa şi a armatei franceze pentru Regele şi Regina noastră şi pentru viteaza noastră armată, despre care a zis:
    „Rolul armatei române a fost de o importanţă extraordinară în timpul acestui război. În mai multe rânduri ea a salvat armata rusă de la dezastru, iar în timpul atacurilor de la Verdun, aruncându-se în balanţă sabia română aceasta a contribuit mult la succesul Aliaţilor.”
 

(Vasile Bianu,Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 153 – 154)
 

[1] Louis Franchet d’Esperey (1856 -1942) general francez în timpul Primului Război Mondial, comandant al Armatei din Orient, mareşal (1921). La 10 mai 1936 a participat la sărbătorirea zilei naționale a României, în prezența regelui Carol al II-lea, a principelui moștenitor Mihai, a reginei Maria, principilor Elisabeta și Nicolae, guvernului României și altor oficialități.
[2] Emil Petrescu (1858 -1938) membru marcant al PNL pentru scurtă vreme primar al Bucureştilor noiembrie-decembrie 1918.
 

 
 26 noiembrie/ 9 decembrie 1918, Iași, Cuvântarea rostită de N. Iorga la consfătuirea naționaliștilor democrați.
 
  
      ...La 1908 d. Tache Ionescu, de pe urma unei certe la clubul conservator, funda un partid conservator-democrat. Când văd că se iea în glumă lucrul în care eu cred fanatic, indignarea cea mai firească mă îndeamnă la acţiune. Am voit atunci un partid de adevărată democraţie naţională, aşa cum se predicase cultural la Sămănătorul, pe vremea mea. D. Cuza credea că trebuie să creştem oameni de treabă pentru partide; eu, mai egoist, nu eram dispus a creşte fete mari pentru teatrele de varietăţi cu balet. Speram să pot reţinea un tineret fluctuant – zădarnică speranţă pentru mulţi! Aşa s-a format partidul: i-am dat numele, ziarul, programul, redactorul aproape întreg de mine. Mai mult nu-i putea da.
       El a fost întrebuinţat de mulţi. Mă grăbesc a spune: fără folos. Şi iată de ce:
      Un program valorează nu cât cuprinsul, ci cât sorgintea lui, cât starea de spirit a celor cari l-au elaborat, cât tot trecutul acestora. Şi trecutul lor, îl ştim.
      A venit războiul, toate s-au prefăcut în lume. Românii de aiurea stau acum în aceeaşi casă cu noi, şi trebuie să le-o facem locuibilă.Programul nostru trebuie să fie aşa încât să poată sta împreună cu al lor.Cum îl înţeleg eu, îl voi schiţa aici.
      Trei categorii cheamă grija noastră: ţăranii, muncitorii, intelectualii, funcţionarii.
     Chestia ţărănească nu se poate resolvi prin concesii şi filantropie, aşa cum se făcea cu porumbul din Argentina şi cu împroprietărirea însurăţeilor: cât să tacă omul din gură şi să te creadă la alegeri.Ţăranului trebuie să-i dai cât îi este dreptatea lui şi cât este interesul ţării şi neamului.Pământul trebuie să meargă întreg la dânsul. E un principiu şi o concluzie istorică.
    Mica proprietate nu se poate plânge, căci la noi nu există aşa cum în Apus ea înseamnă un sistem special de cultură şi o tradiţie morală.Proprietatea mare este la noi numai o [text degradat], cea mai rantabilă având a face cu cei mai incapabili de a se apăra dintre oameni.
   Fără nicio pagubă pentru producţia agricolă, tot pământul ţării poate deveni ţărănesc.Dar aceasta fără intermediarii prevăzuţi şi doriţi de liberali.
     Asociaţiile săteşti, obştile, cooperativele să o facă, ajutate de cultură agricolă a timpului. Obştea obştilor, marea lor federaţie, să îndeplinească dezinteresat, opera dezrobirii.
    Şi obştea cea mare, care e Statul, să ajute. Excedentul bugetar înseamnă ce s-a luat mai mult de la oamenii săraci; am propus odată ca ei să meargă la o altfel de Casă rurală, şi tot acolo taxa pe câştigurile mari necorespunzătoare rentei normale, taxele pe moşteniri şi zstre, asemenea cu taxa impusă de timp pe câştigurile de război.
    Obştile vor lua pământul, dar el – afară de partea rezervată culturii de export –va trece la familii, căci neamul nostru nu trăieşte în idei comuniste slave, ci în cele tracice şi romane, de proprietate individuală.
    Şi faţă de clasa muncitorească trebuie să dispară ideea de pomană şi de milă, în folosul ideii de drept.În adevăr lumea merge din ce în ce spre socializarea mijloacelor de lucru. Capitalul trebuie să-şi schimbe rostul: să fie întocmai ca sângele alcătuit într-un corp pentru a-i da vlaga, iar nu o aventură şi cămătărie, venind în fiecare întreprindere din afară şi, după ce o exploatează, tinzând tot în afară.Astfel Statul din acelaşi tezaur al răscumpărării muncii va trebui să ajute pe muncitori a-şi căpăta instrumentele de muncă, individual şi în asociaţii.
    În ce priveşte pe funcţionari, experienţa războiului trebuie întrebuinţată pentru a se face şi aici, nu o oepră de filantropie, ci una de dreptate.Statul e dator să ajute ca patron pe muncitorii lui.Pe lângă o leafă fixă, el e dator a da cotele de întreţinere potrivite cu gospodăria fiecăruia.Cel cu moştenire şi cu zestre va avea mai puţin decât cel sărac; cel fără familie, fără copii, mai puţin decât cel ce dă ţării odraslele sale, care trebuie să fie, în interesul ei zdravene şi sănătoase.
    Încă de la stabilirea programului nostru am fost pentru votul universal. Nu e vorba dacă e plăcut ori ba: el e datorit, fiecare om având dreptul să ştie ce se face pe pielea lui. Dar eu ştiu că el valorează cât şi valoarea morală a acelor cari-l supraveghează. Şi de aceea la oamenii partidelor îi suspectez.
    Femeile trebuie să voteze şi ele, evident Ardealul le-a dat acest drept, ca şi Basarabia, şi bunul simţ înainte de toate li-l dă, ca unora cari sunt interesate prin copiii ca şi prin averea lor în viaţa ţării.
    Am patruzeci şi şapte de ani şi de la zece ani mă ţin prin munca ma. Simt apropierea vârstei şi am planuri de istoric pe care trebuie vreme pentru a-l îndeplini.Vreau să scriu o istorie universală, statornicind rolul adevărat al neamului nostru în lume.
    Deci pentru acea vanitate care se cheamă la noi şefie n-am timp, cum pentru administraţie n-am gust.Dar lupta mi-o urmez şi mă ţin la dispoziţia cui dintre voi are nevoie de mine.
     Numai a acelora. Căci oricine se apropie subt orice formă de vechile partide, de vechile epave politice, nu poate decât ieşi din cercul luptei ca şi din al stimei şi al atenţiei mele chiar.
    Colaborez cu orice grup care vrea să rupă cu trecutul, dar numai cu acela. Doresc ca voi, naţionaliştii, să formaţi un Sfat de conducere de câţiva tineri, cari să vă dea tot sufletul şi tot timpul lor.
      
Până la 1 Decembre( stil vechi) subt vechiul steag să-i am, pentru a putea intra după munca ce s-a cheltuit de noi pentru democraţia naţională, în marea ei Uniune, pe care o doresc şi o voi ajuta din toate puterile mele.

(„Neamul Românesc”, Joi, 29 noiembrie 1918)
 
 
 
 
 
24 noiembrie /7 decembrie 1918, Însemnări ale lui N. Iorga despre Marea Adunare de la Alba Iulia, situația politică internă, retragerea armatei lui Mackensen
 
      Halippa[1] vine de la Alba-Iulia. A mai fost cu un Basarabean, prin Bucovina. În cale, Buzdugan[2] s-a îmbolnăvit de boala spaniolă şi a fost lăsat la un medic român.
 
Pantelimon Halippa
 
Ion Buzdugan

          Drum greu până şi-au găsit trenul, asupra căruia s-a tras lângă Tiuş de garda naţională ungurească.
          La Alba-Iulia mii şi mii de oameni. Numai deputaţii din Banat au fost opriţi de Sârbi şi arestaţi.
          Rezoluţiile cuprind toate garanţiile celor mai înaintate libertăţi moderne.
       Prin Alba-Iulia trecea cavaleria şi artileria germană şi automobilele blindate, etc. În calea spre Turnu-Roşu munţi de dovleci şi cepe degerate, pe cari-i aruncaseră Germanii.
         Buletinul oficial arata că la Avrig soldaţii germani au ajutat pe Saşi să dezarmeze garda noastră naţională.
         Mackensen se opreşte la Oradea-Mare. Internarea şi dezarmarea sunt puse în serviciul Ungurilor.
         Piccolot spune ca Bucureştii i-au făcut rea impresie. Lumea pare a regreta pe Nemţi.
         Conferinţa mea la Teatru pentru comemorarea Unirii.
         Mackensen e făcut scăpat de Unguri. Un regiment al acestora s-a luptat cu Românii la Lăpuşul Mare.
         Trupele lui Petliura[3] au intrat in Kiev.

 
Simon Petliura 1879 -1926)

        Profesorul bucovinean Procopovici, venit de la Alba-Iulia, îmi arată că ţăranimea n-a fost tratată cum trebuia; a stat pe ger în vremea lungilor discursuri. Vlădica Papp[4]a fost impiedecat să adauge discursul lui. Delegaţii celorlalte iredente nici n-au putut vorbi. Mulţi ţărani au plecat acasă. Ţăranimea n-a fostreprezintatăîncomitet, rămânând a se face doarcooptări. S-a datpreamultăatenţiesocialiştilor. Lumeacereaunireafărăcondiţii.
          Partidele din ţară, cu liberalii în frunte, făceau o propagandă enormă, împărţind şi manifeste, programe, etc.
         Foile spun că şi din Pesta se trimiseseră manifeste, care au fost confiscate.
         Trupele noastre au intrat în Braşov şi Odorheiu.
        Cineva întors din Bucureşti spune că e vorba să se facă imediat un guvern liberal cu Corbescu, Săveanu, etc., plus subsecretari de Stat[5]. Pe Grigorescu vor să-l trimeată guvernator în Ardeal, şi el n-ar primi, hotărât mai curând să se amestece în politică fie şi alături de Averescu.
      Două companii franceze ar fi refuzat să defileze înaintea Regelui. Soldaţii s-ar fi dus la Clubul socialist, unde soldaţii ar fi aţâtat. Soldaţi francezi şi englezi s-ar fi pus in fruntea zioniştilor[6] pentru a demonstra inaintea Legaţiilor respective. Ar fi fost ciocniri cu poliţia noastră şi răniţi.

 (NicolaeIorga, Memorii, f.a. vol. 2, pp 126 -127)
 

[1] Pantelimon Halippa (1883 -1979) publicist şi om politic român basarabean, unul dintre cei mai importanţi militanţi pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia şipentruunireaacesteiprovincii cu România. A fostpreşedintele SfatuluiŢării care a votatunireaîn 1918. A ocupatfuncţii de ministruîndiferiteguverne. Persecutat de regimul comunist şi întemniţat la Sighet. Membru corespondent al Academiei Române, exclus în 1948, repus îndrepturiîn 1990.
[2] Ion Buzdugan (născut Ivan Alexandrovici Buzdâga 1887 -1967) folclorist, poet, publicist şi traducător român din Basarabia, membru şi secretar al Sfatului Ţării. A jucat un rol decisiv în unirea Basarabiei cu România.
[3] Simon Vasilovici Petliura (1879 – 1926) lider ucrainian, comandant suprem al armatei ucrainiene, răsturnat prin forţă de guvernul marionetă instalat de germani în frunte cu hatmanul Skoropadski. Învins de bolşevici, a reuşit să fugă din Ucraina, dar a fost asasinat la Paris.
[4] Ioan Ignatie Papp (1848 -1925) ierarh român, al şaptelea episcop de neam român din fruntea eparhiei Aradului (1903 – 1925) locţiitor de Mitropolit al Transilvaniei (octombrie 1918 – mai 1920) şi co-preşedinte al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918. Există însă textul cuvântării episcopului la încheierea Marii Adunări.
[5] Guvernul liberal condus de Ion I. C. Brătianu instaurat la 29 noiembrie/12 decembrie 1918.
[6] Zionism sau sionism, denumire a mişcării de emancipare naţională a evreilor cu scopul readunării lor din exil şi revenirii în ţara strămoşească, în Ţara Israel (Ereţ Israel) pentru restabilirea unei vieţi evreieşti independente şi, încontinuare, re-crearea şi consolidarea unui stat evreiesc. Termenul a fost folosit pentru prima oară de Nathan Birnbaum (1864–1937), iar mişcarea fost iniţiată de dr. Theodor H
erzl (1860 -1904), la Primul Congres Sionist, ţinutîn 1897 la Basel, în Elveţia.
 
 
 
 
 22 noiembrie/5 decembrie 1918, București, Mesajul studențimii române adresat familiei regale a României, cu prilejul revenirii în Capitală.
 
ÎNCHINARE
Măritului nostru Voevod Ferdinand I
 
Regele tuturor Românilor

      Cetită în seara de 22 Noemvrie [5 Decembrie] 1918, la Teatrul Naţional, cu prilejul sărbătoririi intrării în Capitală a Maiestăţilor Lor, din partea studenţimei universitare române.
      Sire,
     Către Măria Ta grăim astăzi noi, tineretul de la şcoala cea mai înaltă de învăţătură românească.
    Când Măria Ta ai buciumat să Ţi se strângă oştile, ieşit-au feciorii din codrii, coborâtu-s-au din munţi, pornit-au de pe plaiuri şi s-au bătut pe viaţă şi pe moarte pentru Regele lor.
     Atâţia dintre noi s-au mistuit în ţarina românească.
     ...Veni păgânul, potop, veni cât e iarbă şi frunză şi cotropi pământul strămoşesc.
    Ne lăsarăm morţii noştri, pe cei mai dragi ai noştri, îi lăsarăm şi vetrele rămaseră pustii şi Măria Ta, cu câţi viteji mai aveai, strânseşi în sufletu-Ţi toată durerea unui neam, lăsaşi în inima Ţării, ca trainică legătură, vlăstarul Măriei Tale, pe Mircea, şi cu nădejdea în Cel de Sus, pornişi la drum, căci undeva mai rămăsese un colţ de moşie românească din ţara lui Ştefan, unde să se încleşteze un pumn vânjos care să ceară răzbunare.
     Nu vine răul singur.
     Veniră molimele, de seceră moartea snopi printre noi, de cădeau ca frunzele, de nu mai conteneau clopotele.
     Şi Măria Ta Doamnă şi voi Mândre Domniţe, dând ochii cu moartea, aţi pus pe fruntea încinsă a celor care se stingeau o mână de mamă, de soră şi pentru fiecare aţi plâns o lacrimă.
     În picioare doar nădejdea ne ţinea.
    Soarele mai lumină cerul şi răsăreau ca din pământ oştile Măriei Tale.
    Şi când pornit-am, acum, să dăm piept cu păgânul, ai spus: Copiii mei, pământul pentru care vă bateţi al vostru e şi de frunte părtaşi la Trebile ţării veţi fi!
    Ai spus vorbă mare Măria Ta.
    Izbirăm de ne-o pomeni vrăjmaşul.
    Rămaşi singuri, prinşi în luptă, porni vrăjmaşul să cotropească şi cel din urmă colţ din pământul românesc.
    Măria Ta, Te-ai ţinut la hotar şi el n-a trecut.
    Şi Tu, cel dintâi vlăstar regesc, Moştenitor al Tronului, în şanţuri laolaltă cu noi ai păzit moşia strămoşească.
   Şi acolo, în lunca Siretului, la Cosmeşti, la Mărăşeşti acolo, la Mărăşti, la Oituz, ai noştri făcutu-s-au una cu pământul, dar de dat îndărăt, apoi Măria Ta, n-au dat.
   Zac acolo feciorii noştri, zac vitejii veniţi din ţările dinspre Soare Apune ca să se bată cot la cot cu noi pentru Sfânta Dreptate.
    O lacrimă caldă să cadă pentru ei.
    Ne puseşi în suflet bucuria când ai adus la trupul ţării pământul mănos pe care-l încinge Nistrul şi te-ai plecat în faţa ursitei care încă ne încearcă greu.
     Se strângeau flamurile, se plecau armele, nu mai luceau spăngile, amuţiseră credincioasele Tale tunuri.
   Ne încovoiarăm în faţa sorţii, lăsarăm haina de oştean şi Măria Ta, durerea ne strângea sufletele şi lacrimi ne umpleau ochii.
    Ne-ai dat drumul, Măria Ta, să ne întoarcem la vetrele noastre ca să vedem cu ochii cum ne sărăceau vrăjmaşii.
    Cel ce ridică sabia, de sabie va pieri.
    Vitejii din ţările Asfinţitului culcară vrăjmaşul la pământ.
   Şi Măria Ta Te-ntorci acoperit cu slavă, în inima ţărei, îţi strângi iar voinicii, că drept e că unde-i pământ românesc, se aude graiu de-al nostru şi se flueră doină, Tu să stăpâneşti.
    S-a împlint văleatul.
   Al nostru-i mormântul lui Ştefan, ai noştri munţii plini cu aur, a noastră-i ţărâna care ţine trupul Viteazului, a noatră-i ţara dintre Nistru, Tisa, Dunăre şi până-n Mare.
    Pământul Românesc e al Românilor. Şi de-i nevoie de luptat pentru asta, vom lupta, căci suntem oţeliţi în lupte.
    Şi de-o mai trebui, Măria Ta, să ne mai chemi, că de-i vorba pentru Tine, pentru Ţară şi pentru binele norodului românesc, ne-om strânge iară cărţile şi tot în frunte vom fi.
   Măria Ta, Mărită doamnă şi Luminate Vlăstare regeşti, să trăiţi întru mulţi ani spre fericirea neamului românesc.
    În anul de la Cristos una miie nouă sute optsprezece, luna lui Noemvrie, ziua a 22-a.
   Studenţimea universitară română.

    Reprezentaţiunea luând sfârşit la ora 24, MM. LL. Regele şi Regina şi întreaga Familie Regală s-au înapoiat la palatul din Cotroceni.

(Monitorul Oficial, 1 [14] Decemvrie 1918)
 


 
 
 
 
21 Novembre /4 Decembrie 1918, N. Iorga despre conduita lui Theodor Rosetti în timpul ocupației și desfășurarea evenimentelor din Bucovina

    Manicatide îmi spune ca direcţia Băncii Generale a fost oferită de Nemţi lui Theodor Rosetti[1], membru în Consiliul de administraţie.

 
Theodor Rosetti


 
     Am fost de părere să facem politică cu Centralii, a răspuns bătrânul, dar nu pot primi nicio funcţie de la armata de ocupaţie.
     - Avem cu ce văsili.
    - Am optzeci şi trei de ani; puteţi face să duc închinuri cei vreo doi ani ce-i mai am de trăit, dar sufletul mieu nu-l puteţi lua.
  Zota spune ca la Cernăuţi lucrurile s-au petrecut înadevăr frumos. Rutenii din Coţmani au venit cu un grup de ţărani să stăruie ca Românii să nu calce pe acest pământ ucrainian. Generalul Zadic a întrebat atunci pe ţăranii înşişi, cari au marturisit că ideie n-au de ce i-au adus acolo.

 
Iacob Zadik (1867-1970)
 
   


        Georghe Vasilco[2] a declarat că acum şi sentimentul lui dinastic îl leagă de România. Dacă ar fi venit Ucraina, şi-ar fi vândut moşiile şi ar fi plecat.
 

 
Mareşal al Ducatului Bucovina, Contele Gheorghe Wassilko de Serecki
 
     Serbarea de la Bucureşti şi-au făcut-o politicianii. Mişcarea înseamnă şi cele câteva cuvinte schimbate de Rege şi Regina cu Şeful[3]."
 
Ion (Ionel) I.C. Brătianu
 

 

[1] Theodor Rosetti (1837 -1923) om politic junimist, fratele Elenei Rosetti, soţia lui Alexandru Ioan Cuza. Prim-ministru (23 martie 1888 – 22 martie 1889), ministru de Finanţe (1912).
[2] Gheorghe Wassilko conte de Serecki (1864 -1940) om politic austriac şi român, membru ereditar al Camerei Superioare al imperiului austriac şi căpitan (mareşal) al Ducatului Bucovinei (1904-1911).
[3] Porecla liderului liberal Ion I.C. Brătianu (1864 -1927) care va prelua Preşedinţia Consiliului de miniştri la 29 noiembrie/12 decembrie 1918.


 (NicolaeIorga, Memorii, f.a. vol. 2, p. 123.)
 
 
 
20 noiembrie/3 decembrie, București, Telegrama contelului de Saint Aulaire, ministrul Franței în România, despre reintrarea în Capitală a familiei regale și a generalului Henri Mathias Berthelot
 
       Jassy, 3 Décembre 1918
   Le Roi et la Reine ayant à leur côtés le Général Berthelot ont fait aujourd’hui leur entrée solennelle à Bucarest à tête des troupes roumaines, françaises et d’un détachement anglais. Les correspondants de presse rendront compte de cette solennité quoique à bien dire l’émotion en soit indescriptible. La France, l’armée française, et le Général Berthelot ont été longuement acclamés surtout le parcours. La France doit être reconnaissante au Gouvernement de la République de lui avoir préparé cette journée triomphale dont les conséquences immenses pour les rapports des deux pays sont incalculables.
       Saint-Aulaire

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franța, inv. 1552, rola 182, cadru 296)
 
 
 
Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918
 
 
Rezoluţia Marii Adunări Naţionale a tuturor românilor din Transilvania prin care se hotărăşte unirea "teritoriilor locuite de dânşii cu România". Rezoluţia proclamă principiile fundamentale menite a propăşi statul naţional unitar român.

Document păstrat la Arhivele Statului Bucureşti, fond Consiliul Dirigent, dosar 76/1918, f.3, copie.
Rezoluţiunea 
Adunării Naţionale de la Alba Iulia
din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918

I. Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre. 

II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal. 

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:
  1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
  2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.
  3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
  4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.
  5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.
  6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea Naţională dă expresie dorinţei sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale. 

V. Românii adunaţi în această Adunare Naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul Monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara mamă România. 

VI. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume naţiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştiinţa tuturor acelor naţiuni. 

VII. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române. 

VIII. Adunarea Naţională dă expresiune mulţumirei şi admiraţiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizaţiunea de ghiarele barbariei. 

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunei române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.
 
17/30 noiembrie 1918, Însemnări ale lui Vasile Bianu despre intrarea în București a suveranilor României
 
         Capitala Ţării, în culmea bucuriei, după doi ani de robie, se pregăteşte să-şi primească, după cum se cuvine pe iubiţii Suverani, însoţiţi de eroii biruitori. Steagurile pretutindenea îşi flutură faşiile [faldurile] tricolore, iar glastrele şi jerbele împodobesc balcoanele, soclurile de marmură ale statuilor se încing cu ghirlande, inscripţii frumoase se ridică pe stâlpi de lemn frumos împodobiţi de-a lungul străzilor, apoi deasupra trecătorilor [răspântiilor] principale se îndoaie minunate arcuri de triumf. Pregătirile se urmează necontenit şi fără oboseală. Tribune se înalţă în anumite locuri împodobite cu flori, verdeaţă şi steguleţe. Ziua mare strălucitoare ca şi învierea unui neam întreg se apropie, este aici, este ziua de mâine...
         Primăria oraşului Bucureşti cheamă la această mare sărbătoare pe toţi locuitorii ei prin astfel de cuvinte, lipite pe la toate răspântiile:
„Cetăţeni!
      După doi ani de grele suferinţe, în care timp vrăjmaşul trufaş şi crud nu v-a scutit de nicio umilinţă şi de nicio suferinţă, zile mari, zile de glorie se ridică pentru voi şi pentru toată românimea.
Cetăţeni!
    Duminică dimineaţă, M.M.L.L. Regele şi Regina tuturor românilor, însoţiţi de augusta lor familie, intră în iubita lor Capitală, înconjuraţi de slavă şi de dragostea fără margini a Poporului întreg. Maiestatea Sa Regele revine în mijlocul nostru, păşind glorios în fruntea bravelor armate române apărătoare dârze ale pământului străbun. Virtuţilor minunate ale acestor ostaşi, trup din trupul nostru, le datorim zilele de glorie nepieritoare care sunt: Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti. Lor le datorim libertatea ţării şi mărirea Patriei.
Cetăţeni!
        Alături de voinici noştri păşind împreună frăţeşte vor intra trupele Aliaţilor noştri. Ele ne aduc solia izbândei depline şi a păcii. Să-i salutăm cu iubire şi respect. Sunt soldaţii cari au suferit şi s-au jertfit pentru cauza dreptăţii şi a civilizaţiei. Niciodată în tot timpul Istoriei, virtuţi mai multe nu s-au pus în slujba unor scopuri mai nobile. În capul acestor minunate oşti, Cetăţeni, veţi recunoaşte pe iubitul general Berthelot, soldat al Franţei şi soldat al nostru. Salutaţi în el un mare oştean şi un mare prieten al României.
Cetăţeni!
    Să ieşim cu toţii înaintea Suveranilor noştri, înaintea oştenilor noştri şi bravilor noştri aliaţi. Să le facem primirea care se cuvine să fie făcută de un popor de cetăţeni liberi şi conştienţi de însemnătatea istorică a zilelor pe cari le trăim. Frumuseţea şi măreţia primirii să stea în entuziasmul nostru, în dragostea noastră şi în simţul nostru de ordine. Să arătăm tuturor că în sufletele Românilor stau neclintite două credinţi: în Patrie şi în Rege. Ridicaţivă inimile la înălţimea vremurilor, fiţi mari ca şi ele şi însemnaţi-vă în amintirile voastre şi ale copiilor voştri, ziua cu care începe viaţa glorioasă a României Mari.”

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol 2, pp. 125 -126)

 
 
 15/28 noiembrie 1918, Cernăuți, Extras din procesul verbal al ședinței Consiliului General care a decis unirea Bucovinei cu Regatul României

        Ordinea de zi:
        Stabilirea raportului politic între Bucovina şi Regatul României.
        [...][1]
        Trecând la ordinea de zi, am onoarea să vă fac propunerea ca să votaţi următoarea moţiune spre primire:
        Moţiune:
    Congresul General al Bucovinei, întrunit azi, joi, 15/28 noiembrie 1918, în Sala Sinodală din Cernăuţi, considerând că, de la fundarea principatelor române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat;
    considerând că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei;
     considerând că fii ai acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori, au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirii păgâne;
considerând că în 1774, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei Habsburgilor;
    considerând că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-i înstrăineze firea şi să învrăjbească celelalte neamuri cu care el voieşte să trăiască ca frate;
     considerând că în scurgere de 144 de ani Bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpiile de bătălie în Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor, şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, izgonirea limbii lor din viaţa publică, din şcoală şi chiar din biserică;
     considerând că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile izvoarelor de câştig ale acestei ţări şi despuiat în mare parte de vechea sa moştenire;
    considerând că, cu toate acestea, Bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă, va sosi şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin alipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui, când se vor uni toate ţările române dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar;
      constată că ceasul acesta mare a sunat!
      Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi, s-au întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile, şi când în urma loviturilor zdrobitoare Monarchia austro-ungară s-a zguduit în temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâi gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către Regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea dezrobirii noastre.
     Drept care noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a  ţării şi fiind investiţi singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale, hotărâm:
       Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României."

(Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Casa Regală. Documente oficiale, dosar 56/1918 filele 6 - 8.)

 
 
 [1] Numele celor prezenţi ca delegaţi din partea Consiliul Naţional Român, delegaţii polonilor, delegaţii germanilor, reprezentanţi ai comunelor rutene de peste Prut, oaspeţi; reprezentanţii armatei române din Basarabia, din Ardeal şi Ungaria, mai multe mii de reprezentaţi ai tuturor naţiunilor şi stărilor sociale din toate părţile Bucovinei.

 
 
 
14/27 noiembrie 1918, Modificarea proiectului de operații al armatei române în conformitate cu prevederile Convenției de la Belgrad (31 octombrie/13 noiembrie 1918)
 

 
 
13/26 noiembrie 1918, Budapesta, Telegrama consulului general din Budapesta, E. Fürstenberg către Ministerul de Externe german despre situația complexă din Transilvania și perspectiva unui conflict militar de proporții
 
        1. Prin Wolf şi Dammert s-au constatat următoarele:
    Tribuna şi-a încetat apariţia încă înainte de război. În loc, reapare de acum Românul, ca organ oficial al Consiliului Naţional Român.
        2. Românul, din Arad a fost comandat pentru acolo [la Berlin].
        Organul din Budapesta al Consiliului Naţional Român este Foaia Poporului Român. Trimit ultimele 12 numere.
      3. Sediul marelui Consiliu Naţional Român este la Arad. Fostul deputat binecunoscut, Alexandru Vaida [Voevod], este numai membru. Conducătorul de fapt este avocatul dr. Iuliu Maniu, care reprezintă la Viena Consiliul Naţional Român.

 
Iuliu Maniu
       Conducătorul nominal la Arad este Ştefan C[iceo] Pop. Presa săsească-transilvană, care la începutul răsturnării milita încă pentru integritatea Ungariei, ia astăzi o poziţie neutră, adcă ea este pentru un echilibru paşnic între interesele ungare şi cele române. Adesea se aud deja printre saşi voci care sunt de partea unei aderări la Consiliul Naţional Român. Saşii au intrat deja în tratative cu Consiliul Naţional Român din Budapesta. Sunt determinaţi să se alăture românilor din considerentul că numai în felul acesta poate fi menţinută liniştea în ţară. Consiliul Naţional Român a făcut saşilor cele mai largi promisiuni şi s-a declarat gat să îndeplinească toate dorinţele lor. Nu încape nicio îndoială în sinceritatea acestor promisiuni ale păturii intelectuale române, care mai are încă azi în mână conducerea poporului român. Totuşi este problematic dacă actualii conducători vor fi în situaţia să poată şi respecta promisiunile lor ţinând seamă de poftele mari ale maselor. Românii deţin în Transilvania şi în comitatele vecine, fără îndoială, puterea nelimitată. Trupele ungare, în primul lor entuziasm pentru lozinca pacifism, lansată de guvern, au procedat la o demobilizare foarte temeinică, pe când unităţi militare române au strâns sistematic armele. În Transilvania a apărut foarte repede o stare de buimăceală căci funcţionarii şi moşierii unguri au fost nevoiţi să-şi dea seama curând că, după demobilizare, au rămas complet dezarmaţi în faţa instinctelor de jaf ale plebei române.
      Între timp, românii au format legiuni puternice pe întreg teritoriul viitorului lor stat, care va cuprinde nu mai puţin de 26 de comitate, fiind ajutaţi în toate privinţele chiar de cercuri ungare şi de Guvernul ungar, deoarece aceste legiuni au fost formate sub pretextul menţinerii ordinii. Aşa se face că azi românii sunt bine înarmaţi şi echipaţi, pe când ungurii au rămas fără arme.
     Secuii şi-au dat seama de pericolul care rezultă de aici pentru ei şi, în ultimul timp, desigur cu sprijinul forurilor oficiale, s-au înarmat şi ei.  După comunicări de încredere, secuii vor opune românilor rezistenţă armată, astfel încât Transilvania va deveni foarte curând teatrul unui război civil, care desigur va decurge extrem de sângeros, dacă trupele române din Regat, care se află la graniţă, nu intervin imediat cu forţe importante să înăbuşe rezistenţa secuilor. Din partea ungară s-a intervenit şi pe lângă saşi să se situeze de partea ungurilor în războiul civil care se aşteaptă. Deoarece saşii şi-au dat seama de lipsa de perspectivă a unei astfel de lupte, ei au refuzatşi se străduiesc să salveze pe cât se poate poporul sas dintr-un război civil, a cărui izbucnire nu este pusă la îndoială în cercurile bine informate. Această evoluţie a situaţiei din Transilvania priveşte Germania în mod direct, întrucât o mare parte din armata Mackensen se află încă în Transilvania şi poate fi uşor implicată în războiul intern. Dacă se vrea împiedicarea acestui lucru, trebuie luate în orice caz, din timp, măsuri.  În presa română din Ungaria a început o agitaţie împotriva comandamentului lui Mackensen.
 
 August von Mackensen
       Se afirmă că are intenţia să rămână în Transilvania, pentru ca în acord tacit cu Guvernul ungar, cu saşii din Transilvania să împiedice ocupaţia română a Transilvaniei. Comandamentul superior Mackensen este acuzat că ar fi instalat în secret aparate de interceptare în Hotelul din Sibiu, unde ţine sesiune Consiliul Naţional Român. Trupe germane – se spune – ar fi smuls cocarde româneşti, ar fi împuşcat membri ai gărzilor române şi ar rechiziţiona alimente în satele româneşti. Dammert vrea să trimită ziarelor româneşti din Ungaria articole şi să încerce înlăturarea neîncrederii faţă de intenţiile politice şi militare ale armatei Mackensen.
Semnat: Fürstenberg
 
(1918 la Români. Desăvârşireaunităţiinaţional-statale a poporuluiromân. Documente externe 1916 -1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, vol. 2, doc. nr. 418, pp. 1236 -1237.
 
 
 
 
 
11/24 noiembrie 1918, Vasile Bianu despre mesajele schimbate între liderii marilor puteri aliate și asociate, regele Ferdinand și oameni politici români 
     Astăzi s-a oficiat în Catedrala Episcopiei din Buzău un Te-Deum şi s-au înălţat rugăciuni de mulţumire celui Atotputernic pentru ajutorul dat neamului românesc spre a se întregi şi a-şi vedea realizat visul secular.
M.S. Regele Angliei, George[1], a trimis Regelui Nostru următoarea telegramă :
    Cu prilejul încheierii armistiţiului cu Germania, trimit un mesagiu de salut amical ţării tale valoroase, aliatei noastre. Biruitorii de la Mărăşeşti pot rămânea asiguraţi că faptele săvârşite şi jertfele lor nu vor fi zadarnice şi pot privi viitorul cu noi speranţe şi cu încredere. Gândurile mele au fost mereu la tine şi cu regina în tot timpul zilelor negre care au apăsat asupra ţării tale.
     Preşedintele republicii franceze a primit de la dl. Take Ionescu următoarea telegramă :
    Istoria va spune de-a lungul veacurilor că sub preşedinţia voastră Franţa şi-a regăsit teritoriul său şi Alsacia şi Lorena. Împărtăşim bucuria voastră şi ştim că numai victoria armatelor voastre va putea să ne deie unitatea noastră. Consiliul Naţional al Unităţii Române vă exprimă profunda sa admiraţie şi eterna sa recunoştinţă.
      La aceasta Preşedintele Poincaré a răspuns astfel :
     Vă mulţumesc cordial pentru călduroasa telegramă şi vă reînoiesc toate promisiunile mele în ce priveşte grabnica realizare a Unităţii Naţionale a României, prietena Franţei.
     Comitetul Naţional al Unităţii Române din Paris a adoptat într-o şedinţă o adresă de mulţumire către Preşedintele Wilson, care sună astfel :
     Mesagiul d-voastre către naţiunea română ne umple inima de bucurie. Intrarea Americii în război pentru a scăpa dreptul la viaţă liberă şi independentă a tuturor naţiunilor mari şi mici, a dat naţiunii americane o strălucire veşnică.     Noi împrumutăm frumoasele şi dreptele cuvinte ale deputatului român Vaida Voievod, care în parlamentul opresorilor din Budapesta a declarat că de la creştinism cel mai important mesagiul Preşedintelui Wilson. Naţiunea română unită într-un Stat în întregime democratic şi înfiinţat pe dreptatea pentru toţi, reclamă onoarea să întreţină totdeauna relaţiuni de cea mai sinceră prietenie cum marea democraţie a lumii noi."

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol 2, pp. 114 -115)


[1] George al V-lea, (n. 1865) rege al Marii Britanii şi Irlandei (1910 -1936).
 
 
 9/ 22 noiembrie 1918, Roma, Scrisoarea Consiliului Naţional al Unităţii Române în care se exprimă gratitudinea faţă de Guvernul regal al Italiei pentru simpatia şi interesul constant manifestat faţă de eforturile românilor îndreptate spre realizarea unităţii lor naţionale, cerând recunoaşterea sa şi sprjinirea activităţii în Italia.
 
Domnule Preşedinte al Consiliului,
 
      EXCELENŢEI Voastre ca şi Excelenţei Sale baronul Sonino, vi s-a adus recent la cunoştinţă constituirea, la Paris, a Consiliului Naţional al Unităţii Române.
        Numitul Consiliu a făcut obiectul recunoaşterii oficiale din partea guvernului Franţei şi Marii Britanii, după cum ne încredinţează şi scrisoarea Excelenţei Sale domnul Pichon, din data de 12 octombrie 1918 şi a Excelenţei Sale domnul Balfour, din ziua de 12 noiembrie curent, scrisori pe care avem onoarea să le trimitem alăturat în copie Excelenţei Voastre.
    Pe de altă parte, Guvernul Statelor Unite, prin intermediul domnului Lansing, a adresat în 6 curent, reprezentantului românilor din Washington, o scrisoare a cărei copie o anexăm, în care este exprimată profunda simpatie a Guvernului Statelor Unite pentru justele revendicări ale românilor.
        Interesul pe care Guvernul şi Maiestatea  Sa Regele Italiei l-au manifestat în mod statornic faţă de România, ca şi via simpatie cu care Excelenţa Voastră a încurajat întotdeauna eforturile românilor în dreptate spre realizarea unităţiilor naţionale, ne dau speranţa certă că veţi binevoi să recunoaşteţi Consiliul Naţional al Unităţii Române şi să-i facilitaţi, în chip corespunzător, în Italia, misiunea căreia şi-a dedicat activitatea.
      Cu această ocazie avem deosebita onoare să exprimăm Excelenţei Voastre întreaga noastră recunoştinţă pentru măsurile luate recent în scopul grăbirii formării şi recrutării Legiunii române.
      Regimentele care peste puţină vreme se vor deplasa de aici pentru a se alătura trupelor Maiestăţii  Sale Regele Ferdinand al României, vor duce fraţilor lor, astăzi în sfârşit eliberaţi pentru totdeauna de subjugul austriac şi maghiar, îmbrăţişarea maternă a Romei latine, izvor etern al dreptului şi civilizaţiei.
       Binevoiţi să primiţi, Excelenţă, expresia profundului nostru respect.
      Vicepreşedinţii Consiliului Naţional al Unităţii Române
       Dr. Vasile Lucaciu
       Dr. Angelescu
       Membri : I. Ursu, Const. Mille, N. Titulescu

(1918 la Români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Documente externe 1916 -1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, vol. 2, doc. nr. 415, pp. 1230 -1231).
 
 
 
 
 
7/20 noiembrie 1918,  Arad, Convocarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia
 
CONVOCARE
 
      ISTORIA ne cheamă la fapte. Mersul irezistibil al civilizaţiei omeneşti a scos şi neamul nostru românesc din întunericul robiei la lumina cunoştinţei de sine. Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să trăim alături de celelalte naţiuni ale lumii, liberi şi independenţi. În numele dreptăţii eterne şi a principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor, principiu consacrat acum prin evoluţiunea istoriei, naţiunea română din Transilvania şi Ungaria are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale şi acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă. El este chiar aşteptat pentru ca la Gurile Dunării şi pe drumul unde comunică pulsul vieţii economice între apus şi răsărit să se poată înfăptui ordinea şi neamurilor prejmuitoare să li se procure liniştea necesară pentru munca binecuvântată spre desăvârşirea umană. În scopul acesta convocăm :
      ADUNAREA NAŢIONALĂ a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania LA ALBA IULIA, cetatea istorică a neamului nostru, pe ziua de 18 NOIEMBRIE V. 1 DECEMBRIE st. n. A. C. LA ORELE 10 A. M.
        La adunare vor lua parte :
1) Episcopii români din Ungaria şi Transilvania;
2) toţi protopopii în funcţiune ai celor două confesiuni româneşti;
3) câte un exmis al fiecărui Consistoriu şi Capitlu ;
4) câte doi exmişi ai societăţilor culturale (Asociaţiunea, Fondul de teatru, Asociaţiunea Arădană etc.) ;
5) câte doi exmişi din partea fiecărei reuniuni femeieşti ;
6) de la fiecare şcoală medie (gimnaziu, şcoală rurală), apoi de la fiecare institut teologic, pedagogic şi şcoală civilă, câte un reprezentant al colegiului profesoral ;
7) câte doi delegaţi de la fiecare reuniune învăţătorească ;
8) Garda Naţională va fi reprezentată prin câte un ofiţer şi un soldat din fiecare secţiune judeţeană ;
9) câte doi delegaţi de la fiecare reuniune de meseriaşi ;
10) delegaţii Partidului Social-Democrat Român ca reprezentanţi ai muncitorimii organizate ;
11) tinerimea universitară prin câte doi exmişi ai săi şi în fine,
12) fiecare circumscripţie electorală în care locuiesc români, va trimite câte 5 reprezentanţi (delegaţi).
       Suntem convinşi că afară de cei care vor reprezenta, în chipul arătat mai sus, toate păturile sociale ale naţiunii noastre la această istorică adunare, unde se va hotărî soarta neamului nostru, poate pentru vecie, se va prezenta însuşi poporul românesc, în număr vrednic de cauza mare şi sfântă. Se vor lua îngrijiri ca toţi cei veniţi să fie adăpostiţi şi să fie părtaşi la consacrarea celor ce se vor hotărî. Biroul Consiliului Naţional a făcut toate pregătirile de lipsă pentru reuşita Adunării, iar fraţii români de pretutindeni sunt rugaţi să dea şi ei tot ajutorul.
       Înainte de începerea Adunării se vor face rugăciuni în cele două bisericii din Alba Iulia, cea ortodoxă răsăriteană şi cea greco-catolică.
       Toate informaţiunile mai departe se dau din partea biroului Consiliului Central Naţional Român din Arad.
       Fii tare, neam românesc, în credinţa ta, căci iată se apropie ceasul mântuirii tale !
      Amin şi Doamne ajută !
      Arad, 7/20 noiembrie 1918
      Marele Sfat al Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania.
      Dr. Ştefan C. Pop – preşedinte.
      Dr. Gheorghe Crişan - secretar.

(1918 la Români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Documente externe 1916 -1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, vol. 2, doc. nr. 412, p. 1226 -1227).
 
 
 
 
 
 
7/20 noiembrie 1918, Buzău, Vasile Bianu despre exploatarea economică a teritoriului românesc de către Germania
 
        În sfârşit am scăpat de nemţi. Astăzi au plecat ultimele specimene, după ce mai întâi au ars arhiva Comandaturii locale şi a Poştei germane de război, ca să nu se poată constata jafurile şi crimele săvârşite în timpul ocupaţiei. Nici la despărţire ei n-au voit să fie mai civilizaţi. De ieri până azi au dus-o aproape toţi într-o beţie, cântând şi făcând tot felul scandaluri, spărgând geamuri şi trântind la scaune şi mese. Uf, bine că am scăpat de ei, pare că ni s-a ridicat o piatră grea de pe piept !
     După aparenţă s-ar crede că lornici nu le pasă de ceea ce se întâmplă la ei acasă, se arată de o inconştienţă revoltătoare. În vremurile triste şi grele ale războiului nostru, atunci când ni se strângea  inima sub călcâiul vrăjmaşului, cărui Român i-ar fi ars de petrecere ?! Nu vedeai decât figuri triste şi resemnate, deşi aveam credinţa tare în destinele neamului nostru şi toţi aşteptam vremurile bune şi înălţătoare pe cari le petrecem azi.
       Din dosarele găsite după plecarea Germanilor se poate vedea tot ceea ce armata de ocupaţie a exportat din ţara noastră în ţările inamicilor noştri. Iată tabloul rezumat al statisticelor publicate de ei şi din care rezultă că de la 1 Ianuarie 1916 [corect 1917] până la 31 Octomvrie 1918 au exportat :
  • 1.232.182 tone de grâu ;
  • 495.370 toneporumb ;
  • 94.613 tone de altecerealeşileguminoase ;
  • 262.592 tone plante alimentareşifuraje ;
  • 36.148 tone oleaginoase;
  • În total 2.161.905 tone.
  • Apoi:
  • Peste 3.000.000 hectolitri de vin;
  • Peste 550.000 hectolitri de ţuică ;
  • Peste 600.000  cai ;
  • Peste 1.000.000 boişivaci ;
  • Peste 400.000 viţei ;
  • Peste 4.400.000 berbecişioi ;
  • Peste 2.000.000 miei ;
  • Peste 1.000.000 porci[1].
     S-au mai exportat enorme cantităţi de petrol, de benzină, de uleiuri minerale. Ei au distrus toate  fabricile, arsenalul Atatului, pirotehnia etc., au nimicit orice urmă de industrie. Cea mai mare parte din maşini, înbunăstare, le-au expediat în germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia. Mai mult de 1.000.000 tone de instrumente agricole au fost luate şi peste 5.000.000 kilograme de lână au fost exportate. Afară de toate acestea trebuie să punem la socoteală şi cantităţile enorme de articole elemenatre expediate de către fiecare soldat la familia lui în lădiţe de câte 5 kilograme, şi ceasta în fiecare săptămână o dată, în tot timpul ocupaţiei.
    Apoi trebuie să mai adăugăm la acestea şi cantităţile de hrană, tot aşa de enorme, consumate de armata de ocupaţie, care trăia din belşug şi făcând multă risipă, până la o adevărată bătaie de joc.

 (Vasile Bianu, ÎnsemnăridinRăzboiulRomâniei Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 106 -107)

 

[1] Date furnizate de broşura elaborată de dr. Klaus Fritz Mann, Gospodăria de război, Editura Regele Carol I, Bucureşti, iunie 1918.
 
 
 5/18 noiembrie 1918, Arad, Manifestul Marelui Sfat Naţional din Ungaria şi Transilvania adresat popoarelor lumii   
 
Către popoarele lumii,
 
       NAŢIUNEA română din Ungaria şi Transilvania ţinută de veacuri în robie trupească şi sufletească de către clasa stăpânitoare a poporului maghiar, eliberată acum din sclavie prin strălucita învingere a armelor care s-au luptat pentru drepturile civilizaţiei umane împotriva principiului barbar al opresiunii naţionale şi de clasă, înaintea guvernului opresorilor de până aci, a declarat voinţa sa de a se constitui într-un stat liber şi independenr spre a-şi putea validita nelimitat forţele sale în serviciul culturii şi libertăţii omeneşti.
      Guvernul opresorilor de până aci a denegat adeziunea sa la această hotărâre a naţiunii române şi în faţa dreptului firesc al fiecărei naţiuni de  a fi stăpână asupra sa şi a teritoriului locuit de dânsa, guvernul opresorilor opue forţa brutală a stattului oprimător.
     De veacuri clasa oprimatoare a poporului maghiar a sfâţiat trupul naţiunii noastre prin icuri străine, iar de la înfăptuirea constituţionalismului fals din 1867,  scopul mărturisit al politicei de guvernământ  în statul maghiar a fost desfiinţarea noastră naţională. Prin colonizări fără rost pe pământul strămoşilor noştri, prin maghiarizarea necruţătoare a tuturor acelor români care au fost nevoiţi să aibă raporturi mai nemijlocite cu stăpânirea maghiară, prin invadarea teritoriului românesc a sutelor de mii de slujbaşi publici maghiari, prin împiedicarea poporului nostru de a-şi mulţumi însuşi trebuinţele sale industriale, s-au maghiarizat oraşele şi s-a împestriţat etniceşte teritoriul locuit de naţiunea română prin mijloace artificiale şi în scopul barbar al nimicirii noastre.
      Această stare de lucruri produsă prin opresiune şi fărădelege, acum Guvernul maghiar o invocă de justificare a opunerii sale, la hotărârea naţiunii române de a-şi întemeia pe pământul său strămoşesc statul său liber şi independent. Starea produsă prin crima săvârşită până aci împotriva libertăţii noastre naţionale scum se prezintă ca o justificare a noului atentat, ce se intenţionează împotriva existenţei noastre.
      Ar trebui să ne luăm dreptul cu forţa, dar oricât de hotărâţi suntem să jertfim viaţa pentru libertatea naţională, în ziua când sărbătorim înfrângerea civilizaţiunii asupra barbariei, naţiunea română se abţine de la mijloacele barbare la regularea raporturilor dintre popoare, ci iată protestează înaintea lumii întregi împotriva fărădelegii Guvernului maghiar, care şi acum încearcă a supune naţiunea română dominaţiunei străine şi o împiedică de la constituirea sa în stat liber şi independent.
     Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania nu doreşte să stăpânească asupra altor neamuri. Lipsită de orice clasă istorică stăpânitoare, naţiunea română prin fiinţa sa însăşi este întruparea democraţiei celei mai desăvârşite. Pe teritoriul său strămoşesc naţiunea română este gata a asigura oricărui popor deplină libertate naţională şi organizarea sa în stat liber şi independent o va întocmi pe temeiurile democraţiei, care va asigura tuturor indivizilor aflători pe teritoriul său egalitatea condiţiilor de viaţă, unicul mijloc al desăvârşirii omeneşti.
     Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania însă nu admite mistificarea îndreptăţirii pretenţiunilor sale prin stările produse de încercările seculare pentru nimicirea ei, protestează împotriva revendicărilor maghiare asupra teritoriului românesc, care de la descălecarea împăratului Traian şi până astăzi a fost muncit cu braţele noastre şi îngrăşat cu sângele nostru şi sub nicio condiţiune nu mai voieşte să trăiască în legătură de stat cu naţiunea maghiară, ci este hotărâtă a-şi înfiinţa pe teritoriul locuit de dânsa statul său liber şi independent. Anunţând popoarelor lumii această voinţă şi hotărâre a sa, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania invocă pe seama sa sprijinul lumii civilizate şi geniul libertăţii omeneşti declarând sărbătoreşte, că din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, este hotărâtă a pieri mai bine decât a suferi mai departe sclavia şi tirania.
    Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania speră şi aşteaptă, că în năzuinţa ei pentru libertate o va ajuta întreg neamul românesc, cu care una vom fi de aci înainte în veci.
     Marele Sfat al Naţiunii română din Ungaria şi Transilvania.
     Preşedinte: dr. Ştefan C. Pop
     Secretar: dr. Gh. Crişan
       1918 la Români, desăvârşirea unităţii naţional statale a poporului român. Documente externe, 1916 - 1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, vol. 2, pp. 1218 -1219.
 
 
 

 
 
  3/16 noiembrie 1918, N. Iorga despre  conduita feldmareşalului August von Mackensen în timpul ocupației teritoriului românesc în anii 1916-1918
 
 
            August von Mackensen
   Armistiţiul încheiat de Germani pe toate fronturile scoate două treimi din România de sub puterea feldmareşalului, a aceluia care nu s-a coborât să răspundă generalului Eremie[1] când îi presinta ultimatul nostru invitându-l să nu prefacă pământul românesc în câmp de luptă disperată al unei armate pierdute.
       Astfel închină steagul omul de o trufie nemăsurată, celebrul spărgător de fronturi, biruitorul Ruşilor în mlaştinile polone, strategul fără greş, care înlăturând orice pretenţii ale tovarăşului său Falkenhayn, îşi atribuia lui singur meritul de a fi hotărât campania contra Românilor, prin lovitura de ciocan de la Turtucaia, prin apăsarea din Dobrogea, prin îndrăzneaţa trecere a Dunării pe care nici azi nu s-a încumetat s-o apere contra generalului Berthelot. O, de câte ori nu ni s-a spus că generalul feldmareşal nu va răpezi legiunile sale de fier dincolo de fluviu pentru ca, împreună cu aşa credincioşii săi Bulgari, fraţii de arme din 1916, să arunce în Mare pe cei câţiva Englezi şi Francezi disenterici şi tifici (sic!) şi gloata de coloniali cu pielea neagră ai generalului Saraill, pe când soarta-i menea ca el însuşi să plece fruntea înaintea noului comandant al aceleiaşi armate, înaintea generalului Berthelot cu planul neizbutit de la Neajlov...
     Pentru noi von Mackensen, Germanul cu uscăţiva figură celtică de Scoţian, cum îi e sângele, a fost prin consecinţele norocului său din 1916 şi altceva: proconsulul din Bucureşti.
      Ne-au adus nenorocirea şi alţi poruncitori din Scaunul Domnilor noştri: vechii Turci brutali şi cruzi, prinţi şi conţi austrieci pudraţi cu vanitatea de odinioară ori plini de o morgă mai nouă, Muscali beţivi, stricaţi şi hoţi. În galeria lor, Mackensen e o figură de un aspect particular.
       Rece, calculat, simulând bunăvoinţa, afabilitatea uneori, politeţea totdeauna, superiorul lui Tülff von Tscheppe, al lui Hentsch, al lui Koch, a condus, de fapt, ştiind şi spuind că soldaţii lui de odinioară au devenit în această grăsime valahă nişte simpli bandiţi, cea mai neomenoasă operă de stoarcere şi scurgere a unui popor, asupra căruia se revărsa metodic, vorschriftsmässig, cel mai incomensurabil despreţ, confundând pe toţi în aceeaşi greaţă faţă de barbar pe care o proclama stilul cărţilor şi pe care o scuipa cel din urmă de feldwebel pruso-semitic din dosul unui birou de administraţie. Până şi ultima picătură de vlagă trebuia extrasă ca pedeapsă pentru „trădare” şi, dacă se poate, prin mizerie şi boală, rasa întreagă să fie stârpită.
     Aceasta a fost opera lui von Mackensen, care o dată n-a intervenit pentru a înceta nespusele suferinţi ale poporului în mijlocul căruia trăia şi al cărui salut obsequios îl primea cu siguranţa chipului împărătesc care ştie ce i se cuvine.
     Va trece vremea şi multe se vor schimba. Dar în mintea generaţiilor ce vor urma icoana lui va rămânea ca a neînduplecatului proconsul care a decretat liniştit şi a executat ştiinţific pieirea seminţiei noastre înseşi.

N. IORGA

(Neamul Românesc, Anul XIII, Nr. 304 3 [16] Noiembrie 1918)
 
 „
 
[1] Gheorghe C. Eremie (1871 -1922) general român, despre el vezi Trohani George, Generalul Gheorghe C. Eremie în pagini de scrisori, în „ Muzeului Naţional de istorie, An XIII”, pp. 245 -255.
 
 
 
 
 
 2 /15 noiembrie 1918, Ziarul „Îndreptarea”, organ al Partidului Poporului despre investițiile germane în teritoriul ocupat.
 
        În România liberată
        Reţelele de cale ferată, telefon şi telegraf construite de Germani 
        În timpul celor doi ani de ocupaţiune, autorităţile germane au făcut o serie întreagă de instalaţiuni de cale ferată, fie pentru necesităţile strategice ale armatei de operaţiuni, fie pentru uşurarea transporturilor de materiale şi proviziuni din România ocupată pentru Germania şi Austro-Ungaria.
Noile linii ferate 
      Noile construcţiuni de cale ferată reprezintă un procent de 20% din întreaga reţea de căi ferate a Munteniei şi Olteniei, iar valoarea instalaţiunilor tehnice, a staţiunilor nou înfiinţate şi a liniilor de garaj trece de 200 de milioane.
Cea mai importantă dintre liniile ferate construite de Germani, este aceea din valea Oltului, care scoboară munţii Vâlcei, merge de-a lungul Oltului, perpendiculară pe cursul Dunărei. În Transilvania această cale ferată face joncţiune cu linia de drum de fier a Sibiului, oferind Puterilor Centrale drumul cel mai scurt spre Bulgaria şi ţările Balcanice.
      A doua cale ferată construită de Germani merge de-a lungul frontierei muntoase a Olteniei, prin munţii Gorjului şi Mehedinţului.
      În afară de acestea, linia Predeal a fost dublată până la Ploieşti şi pusă în legătură cu o întreagă reţea de căi ferate, nou construite, în regiunea petroliferă din valea Prahovei.
     Acestea sunt instalaţiunile principale la care trebuiesc însă adăugate construcţiunile de cale ferată îngustă şi de linii Decauville, foarte numeroase, mai ales în regiunea judeţelor Buzău, Râmnicu Sărat şi Putna şi pe care Germanii intenţionau să le demonteze o dată cu retragerea lor din România.
     Prin tratatul de pace de la Bucureşti, avem obligaţiunea de a plătui toate construcţiunile de cale ferată pe care Germanii nu ar fi crezut necesar să le ridice în momentul plecărei, preţurile de concesiune fiind cele prevăzute în devizele întocmite de inginerii germani.
    Astăzi această dispoziţie rămâne nulă, Germanii neputând pretinde despăgubiri pentru liniile construite fără consimţământul Statului Român şi care în situaţia actuală pot fi considerate ca pradă de război.
Parcul de vagoane
      O chestiune tot atât de importantă este a parcului de vagoane germane şi a întregului stoc de material rulant, care surprinse de evenimentele din Austro-Ungaria nu au putut fi evacuate.
    După informaţiunile culese, în ultimul timp circulau pe cale ferată din Oltenia în Muntenia nu mai puţin de 16.000 vagoane germane de toate felurile: vagoane de călători, de marfă şi vagoane cisterne şi aproximativ 800 de locomotive germane aglomerau pe liniile noastre acest enorm număr de vagoane în necesitate [capabile] de a transporta din ţara noastră cel mai mult şi într-un timp cât mai scurt posibil.
    Dezvoltarea evenimentelor din Austro-Ungaria a împiedicat însă toate planurile germanilor, obligându-i de a reţine în teritoriul ocupat [românesc] întreg acest material a cărui valoare este imensă.
Telegraf şi telefon
      Paralel cu construcţiunile de cale ferată, Germanii au înfiinţat reţele de telegraf şi telefon pentru uzul armatelor de ocupaţiune.
     O parte din aceste reţele au fost deja predate autorităţilor româneşti în urma convenţiei încheiată de d. General Anstasiade[1], şi cu condiţiunea de a fi întrebuinţată în comun cu autoritatea militară, iar alta rămăsese la dispoziţia exclusivă a Comandamentului Mackensen.
     Pretenţiunile la despăgubire pe care ni le impuneau atunci Germanii se înţelege uşor că nu vor putea fi reluate azi.
(„Îndreptarea ” Anul I, No. 164 din 2 [15] Noiembrie 1918, Iaşi)
 

[1] Constantin Anastasiade (1861 -1939), general român; în vremea Primului Război Mondial a îndeplinit funcţia de comandant al Diviziei 4 Infanterie, în perioada 15/28 octombrie 1916 - 23 decembrie 1916/6 ianuarie 1917.
 
 
 
 
 
1/14 noiembrie 1918, Paris, Telegrama ministrului român în Franța, Georege Cretzianu adresaă primului ministru, generalul Constantin Coandă, prin care îl informează despre conduita antidinastică a  lui Take Ionescu
 
       No 3213 /14 Nov 1918. Excellence Général Coanda, Président Conseil
       Personnel et très confidentiel.
      Il est de mon devoir attirer votre attention sur action exercée ici par M. Take Jonesco dans sens républicain avec autorité qui lui assure sa qualité de Président Conseil national roumain. Il apporte accusations formelles contre les deux derniers gouvernements roumains, reprochant à M. Bratiano avoir amorcé paix séparée contrairement idée takiste de continuer lutte à outrance et au gouvernement qui vient de se retirer avoir été instrument des Allemands non par nécessité mais par libre choix et soutenant que S. M. le Roi d’abord indécis aurait consentit soumission et collaboration amicale avec Allemagne dès qu’il a vu qu’on n’exigeait pas son abdication. LL. M. M. le Roi et la Reine sont attaqués personnellement. En outre fait remarque que Roumanie est actuellement entourée des républiques et que exemple est contagieux. Ambassadeur Etats-Unis m’a posé directement la question avant hier. Résultat de cette propagande est de faire croire à un désir sérieux peuple roumain entrer en république. Je me permets émettre opinion que dans ces conditions action énergique et immédiate s’impose pour faire affirmer droits dynastie et gouvernement à la confiance et amitié Entente. M. de Saint-Aulaire et Général Berthelot dans leur sentiment admiration pour nos souverains tiendront sans doute a établir vérité et seront certainement écoutés. Roi d’Angleterre s’est souvenu cordialement de vous a l’occasion de l’armistice. Je crois que première démarche à faire serait télégramme très chaleureux remerciements de S. M. le Roi aux chefs d’Etat grandes puissances Entente qui se sont montrés pleins de sollicitude pour la Roumanie dans fixation conditions armistice, ce qui est d’un excellent augure pour conditions paix.
          Légation de Roumanie à Paris, Cretiano
(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, inv. 3039, dosar 3-1918, file 19) 


 
 
 29 octombrie/11 noiembrie 1918,  Mareșalul  Ferdinand Foch despre încheierea armistițiului cu Germania
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 
 

 



 
 
 
 28 octombrie/10 noiembrie 1918, Iași, Proclamațiile regelui Ferdianand adresate după reintrarea României în război alături de Antantă.
 
Români!
          Când la 14 August 1916 v-am chemat la luptă pentru dezrobirea fraţilor voştri, am avut credinţa nestrămutată că dreptatea rasei noastre va birui şi că izbânda va fi de parte puternicilor aliaţi de cari ne legam soarta.
       Deşi neînvinse şi însufleţite de cel mai bărbătesc avânt, armatele noastre, înconjurate de vrăjmaş din toate părţile prin prăbuşirea Rusiei, au fost silite iarna trecută să întrerupă lupta pe care Aliaţii noştri au urmat-o cu atâta hotărâre şi atâta glorie.
       Azi fiindu-ne iarăşi cu putinţă să unim oştile noastre cu cele ale Aliaţilor, suntem datori să reintrăm în luptă alături de ei pentru ca tot împreună cu ei să mergem la biruinţa definitivă, care ne va aduce roadele întregi ale jertfelor şi ale vitejiei noastre.
Români!
       Suferinţele neamului Românesc atât de greu încercat în cursul vremurilor sunt pe sfârşite. În clipa în care Aliaţii trec Dunărea şi ne putem regăsi lângă ei ca să izgonim pe inamicul care de doi ani încalcă şi jefuieşte pământul strămoşesc, sunt încredinţat că veţi răspunde chemării Mele cu aceeaşi dragoste de ţară şi că România va vedea împlinindu-se visul de veacuri al Neamului Nostru: Unirea tuturor Românilor!
      Liberi şi uniţi, o viaţă sănătoasă şi puternică se asigură întregului popor român.
     Copiii copiilor noştri vor binecuvânta străduinţele voastre şi vor slăvi pe cei ce s-au jertfit pentru idealul neamului.
Cu Dumnezeu înainte!
FERDINAND
Ostaşi!
 
       Ora mult aşteptată de toată suflarea românească, şi îndeosebi de voi, vitejii Mei ostaşi, a sunat în sfârşit, după lungă şi dureroasă aşteptare. Trecerea trupelor aliate peste Dunăre ne impune ca o sfântă şi patriotică datorie să luăm iarăşi arma în mână ca să izgonim împreună cu ele pe vrăjmaşul cotropitor de Ţară şi să aducem linişte populaţiei asuprite.
     Regele Vostru vă cheamă din nou la luptă ca să înfăptuiţi Visul nostru de atâtea veacuri: Unirea tuturor Românilor, pentru care în anii 1916 – 1917 aţi luptat cu atâta vitejie.
     Sufletele acelor căzuţi pe câmpul de onoare vă binecuvântează pentru această ultimă sforţare; privirile credincioşilor noştri aliaţi sunt îndreptate cu dragoste şi încredere spre Ţara noastră şi fiii ei; camarazii voştri de armă din biruitoarele armate franceze şi engleze, care vin în ajutorul nostru cunosc vitejia voastră de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti; arătaţi-le că timpul de aşteptare n-a putut să slăbească braţul ostaşului român. Fraţii noştri din Bucovina şi din Ardeal vă cheamă pentru această ultimă luptă ca prin avântul vostru să le aduceţi eliberarea de jugul străin.
         Biruinţa e a noastră şi viitorul va asigura întregului neam românesc viaţă paşnică şi fericită.
         Înainte deci cu vitejia strămoşească!
        Dumnezeu este cu noi.
FERDINAND
 
 
 (`„Neamul Românesc” Anul XIII nr. 300, Iaşi, 30 Octombrie [12 noiembrie] 1918)
 
 27 octombrie/9 noiembrie 1918, Berlin, Ultima însemnare a lui Georg von Müller despre prăbușirea Imperiului german.
 
 Berlin, 9 noiembrie 1918

          O dimineaţă ceţoasă s-a transformat într-o zi însorită. Din lipsă de ceva mai bun de făcut tocmai mă apucasem să scriu Contribuţii la istoria izbucnirii războiului, pe baza însemnărilor din jurnalul meu, când vine Stapenhorst la mine şi mă anunţă că tocmai a venit vestea că împăratul ar fi abdicat şi prinţul Max von Baden este guvernator al Reich-ului, iar Scheidemann[1] cancelar. Ce eveniment! Să fie de bun augur patriei!
 
 
"Kaiserul a abdicat! Majestatea sa imperială şi regală s-a decis să renunţe la tron."
 
 

 
Proclamarea Republicii Germane


         Proclamarea Republici de către Philipp Scheidemann de la o fereastră Rreichstag -ului.
      După cum stăteau lucrurile din cauza ezitărilor împăratului şi după cum se tensionase situaţia din jurul său, deznodământul acesta vine ca o izbăvire!
       Comandatura îmi comunică faptul că în Berlin s-au pornit coloane de muncitori să demonstreze. La sediul nostru din Bendlerstrasse[2] s-au montat mitraliere în poziţie de apărare la ambele intrări. Intrarea de serviciu este închisă pentru toată lumea. Imediat după-amiază a venit ordinul Comandaturii: Nu se face uz de armă. Gărzile au fost retrase de peste tot. Aşa cum am aflat mai pe seară trupele garnizoanei s-au dat complet la o parte. Gărzile de la Poarta Brandenburg s-au lăsat dezarmate. Batalionul de rezervă al Regimentului de Gardă Ţarul Alexandru a trecut de partea bolşeviştilor şi aşa îşi zic acum. Sigur că nu mai avea niciun sens să fie folosit la apărarea sediului Marinei.
       Soldaţi revoluţionari cu drapelul roşu la Poarta Brandenburg din Berlin, la 9 noiembrie 1918.
      O ediţie specială are sub titlul mare de o şchioapă: Kaiserul a abdicat, o înştiinţare a prinţului Max von Baden din care se vede că el l-a propus viitorului regent pe deputatul Ebert pentru funcţia de cancelar[3]. De o guvernare a Reich-lui de către acest prinţ nici vorbă.
      De la ora 3 ½ la 4 ½ după-amiază cu Hellferich[4] la plimbare prin Tiergarten şi chiar în uniformă. Mare imprudenţă. Hellferich a auzit cum câţiva trecători după ce s-au îndepărtat de noi au spus: Ei, da, ăla n-o să se mai plimbe niciodată aşa.
    Camioane cu steaguri roşii, pline cu soldaţi şi muncitori înarmaţi şi chiuind străbat străzile, inclusiv Bendlerstrasse und ela nr. 14 se află cabinetul Marinei. Soldaţii care stăteau de gardă în vecinătate, la Tattersall, au fraternizat cu ei..
       Când eu, teafăr şi nevătămat, am ajuns în faţa locuinţei, am văzut un mare convoi de răsculaţi care se îndrepta spre Ministerul Marinei. Acolo au forţat intrarea, au luat armele şi au cerut ca ofiţerii să-şi dea jos epoleţii şi cocardele, ceea ce nu s-a realizat, deoarece puţinii ofiţeri care se mai aflau în minister erau deja în haine civile...
      În rest, la Ministerul Marinei nu s-au mai ajuns alte excese. Doar câteva automobile au fost rechiziţionate, probabil pentru mutări. Dar a fost o senzaţie groaznică să-i vezi venind pe soldaţii cu steaguri roşii în curtea interioară a Ministerului, acolo unde voiau să confişte automobilele...


 

[1] În realitate Philipp Scheidemann, la vremea respectivă secretatr de Stat fără portofoliu, nu a fost numit cancelar; la aflarea veştii că deputatul de orientare comunistă Karl Libknecht a proclamat de la balconul Palatului Imperial Republica Socialistă Germană, Scheidemann a proclamat, din proprie iniţiativă, de la balconul Reichstag-ului [clădirea Parlamentului] Republica Germană. Ambele proclamaţii ale lui Liebknecht şi Scheidemann au fost îndelung aplaudate.
 Extra-Ausgabe des Vorwärts din 9 noiembrie 1918
„Karl-Liebknecht-Portal“ în faţa acestei clădiri, dintr-un camion, Karl Liebknecht a proclamat la 9 noiembrie Republica Socialistă Germană.

 Karl Liebknecht vorbind mulţimii 
 
(Georg von Müller, 9 noiembrie 1918, din Georg von Müller, Regierte de Kaiser ?, Göttingen 1959, pp. 447 -448)
[2] Sediul Ministerului Marinei de Război.
[3] În realitate împăratul Wilhelm al II-lea nu abdicase. Prinţul Max von Baden a vrut însă să grăbească lucrurile şi a transmis agenţiei Wolff această ştire care a fost imediat publicată fără nicio verificare sau confirmare. Ovaţionarea ei de către masele populare strânse pe străzile din centrul Berlinului a fost considerată de lumea întreagă ca o legitimare a acestei abdicări, iar fuga peste frontieră, în Olanda, a Kaiserului a confirmat ştirea. Max von Baden a demisionat din funcţia de cancelar şi l-a rugat pe Friedrich Ebert să preia şefia guvernului, ceea ce s-a şi întâmplat. Aceste aevenimente au determinat pe lideri Antantei să accepte propunerea de armistiţiu venită din partea noilor lideri ai Germaniei. Abdicarea împăratului a venit mult mai târziu, la 28 noiembrie, când guvernul i-a promis o pensie lunară de 65.000 de mărci aur pe lună în schimbul unui act oficial de abdicare. 

 
Actul de adicare al împăratului Wilhelm al II-lea:
I28 noiembrie 1918
[4] Karl Helfferich (1872 -1924), economist, bancher şi om politic german, vice-cancelar şi ministru de Interne (22 mai 1916 – 24 octombrie 1917).

 
 
 
 
27 octombrie/ 9 noiembrie 1918, Iași,  Decretul regelui Ferdinand pentru remobilizarea armatei române începând cu 28 octombrie/10 noiembrie 1918
  
 
          FERDINAND I,
          Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al României,
           La toţi de faţă şi viitori, sănătate:
Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de război No.70,
            Am decretat şi decretam:
Art. I. – Toate comandamentele, corpurile şi serviciile armatei trec pe picior de război. 
            Prima zi de mobilizare: ziua de 28 Octombrie 1918.
Art. II. – Efectivele de răsboi se vor complecta cu oameni de la vatră din contingentele de complectare, rezervă şi miliţii până la contingentul 1891 inclusiv.
Art. III. – Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de răsboi este însărcinat cu executarea acestui decret.
Dat în Iaşi, la 27 Octomvrie 1918.                                                                                         
                                                                                                            FERDINAND
            Ministru de răsboi,
General de corp de armată Grigorescu
                                                                                                            No. 3.179.
(A.M.N.R., fond Microfilme, rola  P II 1.2582, cadrul 541)


 
 
25 octombrie/7 noiembrie 1918, Salonic, Telegrama generalului Franchet d’Esperey, comandantul Armatei de Orient adresată Ministerului de Război de la Paris, prin care informează despre situația de pe front și solicitarea urgentă ca România să reintre rapid în război
 
       Ministère de la Guerre, Télégramme de Salonique, expéditeur Général Franchet d’Esperey, 8 Novembre 1918
 
     Armée Mackensen n’étant pas comprise dans armistice signé sur le front italien je prescris à armée serbe et à armeé Henrys couper ligne retraite par Temesvar et Arad, et à armée Général Berthelot entreprendre passage Danube et poursuite avec les premiers éléments de l’armée du Danube, déjà arrivés. En outre j’ai avisé Jassy en vue d’intervention rapide roumaine. Je vous demande me faire connaître d’urgence s’il n’y aurait pas lieu exiger du Gouvernement hongrois désarmement et internement des troupes Mackensen empruntant son territoire.
 
 (S.A.N.I.C., Microfilme Franţa, inv. 1913, rola 249, cadrul 12)
 

 
 
24 octombrie/ 6 noiembrie 1918, Iași, Ordin de zi al generalului Nicolae Petala adresat trupelor din subordine cu ocazia intrării în Bucovina

     Ofiţeri şi soldaţi ai Corpului IV de armată !
     Se împlineşte un an de când prăbuşindu-se împărăţia rusească, fraţii noştri basarabeni ne-au chemat la ei, spre a desăvârşi desrobirea începută, şi a închega unirea întreagă şi veşnică a două ţări surori. Astăzi ursita neamului românesc, mergând spre împlinirea sa, ne chiamă pentru a doua oară. Bucovina, pământ scump românesc, smuls de aproape două veacuri din trupul Moldovei, îşi îndreaptă glasul cătră noi şi ne cere ajutorul armelor noastre spre a o mântui, de focul aprins din clipa, în care victoria aliaţilor noştri a prăbuşit pentru totdeauna împărăţia Austro-Ungară. Regele nostru iubit şi cârmuitorii ţării au răspuns chemării lor frăţeşti şi v-au ales pe voi, ostaşi ai Corpului IV, spre a duce cuvântul de pace şi de unire pe ogorul românesc al Bucovinei.
      Ostaşi!
     In clipa, în care purtători ai unei solii atât de înalte şi de sfinte, veţi păşi în ţara care păstrează moaştele marelui Ştefan, să fiţi pătrunşi cu toţii de măreţia faptei, pe care o săvârşiţi! Să ştiţi că de sub porţile Sucevei, vă privesc veacuri de jertfă şi de vitejie românească, şi că pământul pe care îl veţi călca astăzi sub cutele steagului României Mari, cuprinde mormintele atâtor eroi, cari au luptat şi au murit, pentru ca să se facă cu putinţă înfăptuirea visului, pe care voi îl împliniţi azi. Însufleţiţi de această măreaţă amintire a trecutului, fiţi vrednici ostaşi de înaintaşii voştri, de acei mucenici, cari au presărat câmpia cu trupurile lor, pe calea însângerată cătră acelaş ideal, care duce dela Şelimbăr la Mărăşeşti. Fiţi vrednici de clipele mari, pe cari le trăiţi, şi aveţi neclintit în faţa ochilor voştri credinţa, că numai păstrând în  toate împrejurările o disciplină de fier şi fiind în tot timpul soldaţi ai cinstei, ai legalităţii şi ai ordinei în apărarea avutului şi onoarei locuitorilor, veţi răspunde cu adevărat înaltei chemări, pe care providenţa şi încrederea regelui v-au hărăzit-o vouă. Cântând „Deşteaptă-te Române" şi înălţând cătră ceruri stindardul zdrenţuit în lupte, mergeţi ostaşi ai corpului IV, să cuceriţi sufletele fraţilor Bucovinei şi fiţi soldaţi ai înfrăţirii tuturor Românilor.
 
N. Petala, comandantul Corpului IV de armată, general de divizie
Iaşi, 24 Octomvrie 1918
[ A.M.N.R, fond  Microfilme, rola nr 1.2580, cadrul 749


 
 
 
 
 
 
 
23 octombrie/5 noiembrie 1918, Iași, Ordinul Ministerului de Război și Marelui Stat Major adresat, comandantului Diviziei 8 infanterie, generalul Iacob Zadic, privind  intervenția marii unități în Bucovina
 
 
MINISTERUL DE RĂZBOI
      Marele Stat Major                                                                                     23 octombrie 1918
           Nr.l (Nr. 8)
 
către
GENERALUL IACOB ZADIC
Comandantul diviziei 8 infanterie
 
      Populaţia română din Bucovina fiind ameninţată, de bande bolşeviste, guvernul a hotărât a-i da ajutorul necesar.
Pentru aceasta se ordonă:
     1) Generalul Zadic Iacob, comandantul Diviziei 8 [Infanterie], având sub ordinele sale Regimentele 16, 29 şi 37 Infanterie, precum şi toţi grănicerii şi jandarmii care se găsesc în prezent cu serviciul de pază pe frontiera bucovineană, va ocupa fără întârziere Iţcani şi Suceava, iar de aici va întinde progresiv ocuparea Bucovinei până la Cernăuţi inclusiv.
    Se pun la dispoziţie şi Regimentele 3 şi 8 Roşiori, care urmează să sosească în curând la Burdujeni. În ce priveşte artileria, generalul Zadic este autorizat a lua din regimentele Diviziei 8 câte o baterie.
    2) Se vor lua măsuri urgente pentru ca toate unităţile indicate să fie bine echipate şi prevăzute cu 6 zile hrană de rezervă;
    3) 
Generalul Zadic se va pune în legătură cu guvernul naţional din Bucovina. 


ŞEFUL MARELUI STAT MAJOR                                                  MINISTRU DE RĂZBOI
General de corp de armată                                                                  General de divizie
CONSTANTIN CHRISTESCU
                                                        CONSTANTIN HÂRJEU                   






Generalul Iacob Zadic                                                                                   
 [ A.M.N.R, fond  Microfilme, rola nr 1.2580, cadrul 748]
 

 
 
 
20 Octombrie/2 Noiembrie 1918, Însemnări ale lui N. Iorga privitoare la evenimentele externe și starea de spirit internă

      Germanii au evacuat Serbia. Aliaţii, cu Sârbii in frunte, au intrat in Belgrad şi Semendria. Se pretinde că s-ar afla şi la Severin.
Fiume a fost ocupat de Italieni, ale caror forţe, ajutate esenţial de Francezi şi Englezi, reiau teritoriul ocupat de duşman. Un armistiţiu ar fi fost cerut şi incheiat de Austrieci. La Trieste se aşteaptă flota americană. Flota austro-ungară e acuma croată.
Tisza a fost împuşcat la Budapesta de un soldat. Karolyi[1] se încearcă a guverna. De fapt ar fi stăpânire bolşevică.
Mihály Károlyi
 
       Regele m-a chemat deosebit la parastasul pentru prinţul Mircea[2]. Liberali şi conservatori, miniştri de ieri şi de mâine, se aşează în stânga împreuna cu soţiile lor. Iau loc lângă episcopul Teodosie, înaintea lui Marghiloman, supt ochii furioşi ai cetei lui. Îi şi refuz lumina, pe care o dau făcliei lui Inculeţ.
       Generalul Cristescu îmi spune ca razboiul e total pierdut pentru Centrali. În două saptămâni, dacă Germanii de la noi nu pleacă, vor trebui să se predeie.
       Ai noştri se tem de contagiunea bolşevismului. Neîntarziate reforme sociale se par indispensabile.
      Cocea[3] a sosit din Basarabia. Social-democraţia lui se strigă seara de tipuri suspecte, sfidătoare.
Nicolae Cocea
      Şi Averescu işi urmează propaganda. Ar fi şi un Austriac al lui Randa.
      La plecarea de la parastas, Mircea Lecca şi alţii i-au strigat lui Meissner[4] : Nach Berlin. [La Berlin să te duci!]       Miniştrii au fost huiduiţi de invalizi. A fost şi o încercare de a-i lovi, pe care a oprit-o intervenţia prefectului de poliţie.
      Constantin Meissner, membru de onoare al Academiei Române
 
    Se vorbeşte de un Ministeriu pur conservator, al lui Take Ionescu, ori de unul Averescu. Încă de ieri seara Marghiloman şi-a prezentat demisia[5].
       Pe mâine se pregăteşte o manifestaţie de simpatie Aliaţilor. I. Grădişteanu e printre organizatori.
Numai la Chişinău se va face o declaraţie. Cealaltă, a Ardelenilor şi Bucovinenilor, se amână pe câteva zile."

 (Nicolae Iorga, Memorii, f.a. vol.2, pp. 88 -89)

[1] Károly Mihály (1875 -1955) om politic maghiar, prim-ministru al Ungariei (31 octombrie 1918 – 11 ianuarie 1919) preşedinte al Ungariei (11 ianuarie -21 martie 1919) când puterea a trecut în mâna unui guvern de orientare bolşevică condus de Sándor Garbai, în care însă rolul conducător îl avea ministrul de Externe, Bela Kun.
[2] Mircea (21 decembrie 1912/3 ianuarie 1913 – 20 octombrie/2 noiembrie 1916) ultimul născut al cuplului regal Ferdinand şi Maria.
[3] N.D. Cocea (1880 -1948) avocat, jurnalist, scriitor şi om politic comunist român.
[4] Constantin Meissner (1854 -1942) pedagog şi om politic român, ministru al Industriei şi Comerţului în guvernul Marghiloman (6 martie – 4 iunie 1918), preşedinte al Camerei Deputaţilor (iunie –noiembrie 1918); va fi ministru al Lucrărilor Publice în guvernul condus de generalul Averescu (14 iulie 1926  – 4 iunie 1927). Membru de onoare al Academiei Române (31 mai 1934).
[5] Regele Ferdinand îi va cere demisia lui Marghiloman la 24 octombrie/6 noiembrie 1918, pentru că miniştri plenipotenţiari ai Antantei i-au declarat că nu mai pot avea încredere în guvernul existent.


 
 
20 octombrie/2 noiembrie 1918, Paris, Telegrama lui Georges Clemenceau, primul ministru, către generalul Henri Mathias Berthelot, referitoare la perspectivele reintrării României în război alături de Antantă și operațiile în Marea Neagră
 
       Paris, 2 Novembre 1918,
       Président du Conseil, Ministre de la Guerre à Général Berthelot, Salonique
       1 J’approuve projet exposé par votre télégramme 25-30 du 30 Octobre.
      2 Intervention en Roumanie doit avoir lieu le plus tôt possible et dès que moyens nécessaires auront pu être mis à votre disposition par Général Franchet d’Esperey, afin exploiter sans retard situation favorable créée par fléchissement de Autriche et état des esprits en Roumanie.
   3 Opération par Mer Noire et Odessa, dont vous envisagez exécution, sera très efficace pour hâter succès intervention directe en Roumanie. Toutefois, sa portée doit être envisagée sous un jour plus large. Prévue dans plan d’action général en Orient, définie par instruction qui vous a été remise le 7 Octobre, elle doit viser en Russie Méridionale, d’une part, la saisie des gages territoriaux qui nous sont nécessaires pour garantir nos intérêts, et, d’autre part, la reconstitution des forces locales en vue de l’établissement d’un régime d’ordre favorable à notre cause.
    4 Cette opération par Mer Noire, rendue possible par armistice turc qui nous ouvre Bosphore, est subordonnée à accord préalable entre Puissances de l’Entente. Démarches sont entreprises en vue réaliser cet accord.
    5 Général Franchet d’Esperey a été mis au courant de ce plan d’action éventuel par lettre du 27 Octobre et invité à en étudier les possibilités d’exécution de concert avec vous.
    Ce télégramme à communiquer à Général Franchet d’Esperey.
    Clémenceau

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franţa, inv. 1552, rola 227, cadru 183)

 
 
 
 
 
19 octombrie/1 noiembrie 1918, Vasile Bianu despre  moartea liderului maghiar Istvan Tisa și  politica sa în calitate de prim ministru
 


István Tisza
      Pedeapsa lui Dumnezeu a început. Contele Ştefan Tisza, cel mai mare duşman al Românilor, a fost împuşcat de către nişte soldaţi în locuinţa sa, în faţa soţiei şi fiicei sale[1]. El a murit zicând: Sunt lovit, mor, trebuia să se întâmple aşa! O dată cu asasinarea acestui călău al neamului nostru începe şi prăbuşirea Ungariei, care are soarta Austriei, cu care a făcut un trup şi suflet până acum în chipul unui mosntru botezat Austro-Ungaria, sub jugul căruia au vieţuit atâtea naţionalităţi în chinuri mai bine de o jumătate de veac. Tisza este ultimul reprezentant în treg al maghiarismului. Politica sa se rezumă în hegemonia maghiară peste tot teritoriul Coroanei Sfântului Ştefan şi care nu poate fi susţinută decât dacă se va menţine în Austria stattul habsburgic, cu birocraţia sa şi cu metodele ei. El ştia că puterii de atracţie pe care o exercitau asupra popoarelor Monarhiei afinităţile şi identităţile de rasă, va trebui să i se deie odată o ultimă luptă internă, dacă o victorie comună în afară nu le va lega încă pentru câtva timp. Pentru acesta Tisza a fost cel mai straşnic partizan al războiului mondial, s-ar putea zice drept unul din autorii lui, dacă nu cumva principalul autor. Înainte de a cădea sub gloanţele ucigaşe, cu puţin timp, el a reclamat pentru sine acest titlu, spunând că el a redactat ultimatul dat Serbiei[2], fără amestecul german.
 

         Tisza, până când şi-a dat sufletul, a fost cel mai mare duşman al chestiunii naţionalităţilor, şi mai ales al chestiunii naţionale române. Tratativele lui cu partidul naţional român au fost numai de formă, pentru ochii lumii, şi nu au dat niciun rezultat, căci el a respins chiar şi cel mai mici cereri ale Românilor. În mândria lui de magnat, de reprezentant al clasei dominante, nu putea să intre concepţia egalităţii tuturor locuitorilor ţării ungureşti înaintea legii; de altfel el vorbea cu căldură şi cu multe figuri oratorice despre libertate şi democraţie, dar în fundul conştiinţei lui feudale, dogma superiorităţi rasei maghiare înăbuşea orice gând de propăşire a patriei în afară de preponderenţa absolută a rasei lui. Chiar în ultimul timp, când ideile despre drepturile popoarelor de a-şi făuri ele singure soarta, îşi urmau victorios drumul în lumea întreagă, el s-a opus din toată puterea votului obştesc în Ungaria, de frică ca nu cumva acest vot să răpească ceva din atot puternicia Maghiarilor. Acum se poate vedea bine cum politica urmată în timp de cincizeci de ani de cei doi Tisza, tatăl[3] şi fiul, a fost cauza directă a prăbuşirii şi dezmembrării Ungariei, monarhie dualistă, clădită pe hegemonia germană în Austria şi hegemonia maghiară în Ungaria. Mie îmi pare foarte rău că acest mândru conte maghiar a murit tocmai acum, când ar fi trebuit să fie martor ocular al falimentului politicei al cărei reprezentant aprig a fost în tot cursul vieţii, căci aceasta ar fi fost cea mai dreaptă pedeapsă pentru nelegiuirile lui şi ale neamului său."

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 90 -91.)


 

[1] Tisza Istvan a fost asasinat în vila sa la 31 octombrie 1918.
[2] Text redactat în limba franceză de baronul Alexander Musulin von Gomirje (1868 -1947) şi prezentat Serbiei la 23 iulie 1914.
[3] Kálmán Tisza (1830 -1902), om politic maghiar, prim-ministru al Ungariei (1875 -1890), exponent al politicii de maghiarizare prin care s-a urmărit impunerea hegemoniei maghiare asupra celorlalte comunități etnice și lingvistice din Ungaria. Fiul său a fost Istvan Tisza (1861 -1918) prim-ministru al Ungariei (1903 -1905 şi 1913 -1917).
 
 
 
 
17/30 octombrie 1918, Salonic, Telegrama generalului Henri Mathias Berthelot către ministrul de război al Franței prin care îl informează despre demersurile pentru reintrarea României în acțiune alături de aliați

      Salonique, 30 Octobre 1918, Général Berthelot à Ministre Guerre
    M. Antonesco est arrivé à Jassy le 22 courant en avion piloté par le Lieutenant Noel. Ministre de France et Général Lafont ont répondu à ma demande de renseignements en envoyant par la même voie le lieutenant de Flers qui est arrivé hier à Salonique. L’état d’esprit général dans le public roumain et dans l’armée roumaine est en pleine exaltation et il suffira de franchir le Danube pour mettre le feu aux poudres. Bien que l’Armée roumaine ait été aussi complètement désorganisée que possible, une mobilisation énergiquements voulue peut mettre 6 divisions sur pied au bout de 8 jours, deux autres en 30 jours ou 6 semaines. Armement et munitions infanterie existent pour 250.000 hommes; armement et munitions artillerie largement pour 10 divisions et 12 à la rigueur. Matériel et munitions sont en territoire non occupé. La Moldavie n’est pas occupé actuellement. L’ensemble des forces ennemies d’occupation de la Valachie, y compris Dobroudja ne semble pas dépasser 6 à 7 divisions dont 2 ou 3 austro-hongroises. Mais on craint, si la Roumanie prend les armes, une intervention des troupes allemandes et autrichiennes qui sont encore en Ukraine. Il me semble que si l’on peut arriver à régler la question turque, il y aurait un gros intérêt à nettoyer la Mer Noire et à entreprendre une opération sur Odessa. Le débarquement pourrait se faire facilement à Akkerman où il n’y a pas de troupes ennemies.
     M. Bratiano a fait parvenir télégramme suivant à destination de Président du Conseil: “C’est avec une profonde émotion que nous avons reçu votre message. Nous y voyons avec reconnaissance une preuve de votre amitié. Nous ne négligeons rien pour témoigner à nouveau les liens indissolubles qui nous rattachent à la noble cause dont vous étiez le grand représentant et pour faciliter la réalisation des plus chères aspirations de notre peuple. Signé: Bratiano.”
      Le Général Lafont signale la situation déplorable qui existe en Roumanie au point de vue alimentaire. Il dit que les premiers secours à envoyer après le nettoyage de la Mer Noire, devront porter sur ce point; en deuxième ligne, ce serait l’équipement, surtout des chaussures, manteaux et du linge; en troisième ligne seulement l’armement et les munitions. A ce dernier point de vue, les ressources livrées par la Bulgarie pourraient être utilisées pour porter à 18, au cours de l’hiver, le nombre des divisions roumaines.
      En ce qui concerne les mouvements de troupes françaises en Bulgarie, j’espère qu’ils seront terminés vers le 18 novembre et permettront, vers cette date, le passage du Danube. A ce moment, je lancerai un appel aux armes à toute la Roumanie. Le Roi et M. Bratiano proclameront alors la mobilisation. J’espère pouvoir simultanément organiser un soulèvement de la population de la Valachie sur les derrières mêmes de l’armée allemande. Tout le personnel de la Légation de France en Roumanie est en bonne santé.
 
 Général Berthelot
 (Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franţa, inv. 1990, rola 187, cadre 261-263)
 
 
 14/27 octombrie 1918, Cernăuți, Moţiunea Adunării Constituante a Bucovinei din 27 octombrie 1918, prezentată de Dorimedont Popovici
 
Moţiune
  
   1. Reprezentanţii poporului Român din Bucovina, întruniţi astăzi, în ziua de 27 octombrie 1918 în capitala Bucovinei, se declară, în puterea suveranităţii naţionale, constituantă a acestei ţări româneşti.
      2. Constituanta hotărăşte unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti  într-un stat naţional independent şi va purcede spre acest scop în deplină solidaritate cu Românii din Transilvania şi Ungaria.
     3. Spre a conduce poporul român din Bucovina şi a-i apăra drepturile şi spre a stabili o legătură strânsă între toţi românii, constituanta instituie un consiliu naţional de 50 de membri.
Acest consiliu ne va reprezenta prin mandatari şi la conferinţa de pace, și în afară de el nu recunoaştem nimănui dreptul de a hotărî, sau trata asupra poporului român din Bucovina.
     4. Constituanta respinge cu hotărâre orice încercare care ar ținti la știrbirea Bucovinei, doreşte însă să se înţeleagă cu popoarele conlocuitoare.
    Cernăuți, 27 octombrie 1918
 
 [1918 la Români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Documente externe 1916 -1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, vol. II, doc. nr. 381, pp. 1176 -1177]

 
 
 
 
 
13/26 octombrie 1918, Charles J. Vopicka, ministrul SUA despre contextul și perspectivele reintrării în acțiune a României. 
 
     Declaraţiile domnului Take Ionescu – privitoare la apropierea intervenţiei românilor – au fost reproduse, conform unui ziar olandez Telegraaf, în presa bucureşteană. Publicarea acestor declaraţii este foarte imprudentă, deoarece orice alimentează neîncrederea şi suspiciunile germanilor ar putea fi pretextul lor de a ocupa Moldova, fapt care ar putea anihila capacitatea României şi ar complica, în consecinţă, sarcina Aliaţilor.
       Orice referire la o eventuală intervenţie a românilor poate face ca acţiunea să devină mai dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Rugăm de urgenţă ca telegramele aliaţilor să fie citite ca atare. Rugăm insistent să se facă referire la telegramele de la Lyons, din 23 octombrie, privind operaţiunile din Bulgaria, în care se menţionează o posibilă alianţă cu România. Ar fi mai bine ca misiunea generalului Berthelot să nu fie înscrisă în telegrame, deoarece chestiunea s-ar afla imediat aici.
       Există o dorinţă mare pentru o clară înţelegere a intervenţiei României, care ar putea avea loc foarte curând. Există însă şi teama că germanii vor profita de orice pretext pentru a ocupa Moldova, şi, de asemenea, că ostilităţile vor înceta mai înainte ca românii să reuşească să-şi satisfacă dorinţa de a lupta din nou de partea Aliaţilor, răzbunându-se în acest fel.
        Ar fi de dorit să nu-i stârnim pe români, ci mai degrabă să-i liniştim şi să le oferim o deplină asigurare asupra sentimentelor Antantei, aşa cum s-a făcut în telegrama de la Lyons, din 22 curent. Va fi, de asemenea, necesar să-i “orbim” pe germani cât mai mult timp posibil, astfel încât România să se poate pregăti repede pentru luptă şi să-i surprindă, în loc de a oferi doar o sclipire de victorie, printr-o acţiune de pregătire vremelnică [printr-o acţiune insuficient pregătită].
      Nu trebuie să uităm faptul că ne aflăm în prezent într-o tabără austro-germană, Moldova nefiind doar înconjurată de trupe inamice, ci de asemenea şi controlată de germani sau de agenţii lor, care se află în fruntea tuturor serviciilor. Armata română a fost dezorganizată în aşa măsură încât acum ar fi imposibil să mai reziste, chiar şi la cel mai mic atac. Pe de altă parte, nimic nu s-ar putea face fără ajutorul cabinetului existent, iar înlocuirea acestuia cu un cabinet antantist ar fi cu siguranţă considerată de germani drept o provocare, ceea ce nu ar trebui să se întâmple înainte de momentul oportun. Până la noi ordine, este necesar ca toate acţiunile să fie strict secrete.
Trebuie avut în vedere că, în aceste condiţii, ajutorul României nu ar putea fi decât unul foarte slab. Lăsăm în grija ataşaţilor noştri militari să indice cu exactitate condiţiile. Cu toate acestea, trebuie să nu pierdem din vedere că regele, politicienii şi generalii indicaţi să ia comanda nu au considerat nicodată posibilă intervenţia României dacă acţiunea trupelor aliate i-ar determina pe germani să întârzie mobilizarea. O dată acest rezultat obţinut, importanţa forţei militare române va creşte rapid. Această forţă va atinge treptat numărul de 400.000 de oameni, de îndată ce teritoriul va fi eliberat de trupele de ocupaţie.
       În aceste circumstanţe, intervenţia României ne-ar oferi nouă avantaje pentru viitoarele noastre operaţiuni. Ar apare o complicaţie pentru Aliaţi, dacă această acţiune ar fi începută prea devreme sau dacă s-ar afla despre ea id est înainte ca legătura cu trupele aliate să fie una cu adevărat sigură. Acest fapt n-ar avea alt rezultat decât a le da germanilor un motiv important să ocupe Moldova. Într-o atare situaţie, Aliaţii ar avea de cucerit întreaga ţară ; inamicul s-ar afla în poziţia de a pune mâna pe toate materialele de cale ferată acumulate, care le-ar fi de mare folos Aliaţilor în Austro-Ungaria. Dacă războiul durează, inamicul ar profita de următoarea recoltă.
        Dorim să insistăm asupra importanţei următoarelor idei :
       1. să se evite orice ar da inamicului posibilitatea de a ne afla intenţiile în privinţa mobilizării din Moldova.
       2. să se ia în considerare, în elaborarea planului Aliaţilor, faptul că Moldova aflându-se acum la mila germanilor, mobilizarea trebuie să fie precedată de o acţiune interaliată, pentru a i se da libertatea necesară la operaţie, astfel încât să nu fie expuşi la un dezastru inutil, ceea ce – atât moral, cât şi material – ar fi în detrimentul cauzei noastre.
       3. să îi dăm comandantului-şef al Trupelor Aliate mijloacele de a asigura ajutorarea tuturor forţelor române prin organizarea, cât mai curând posibil, a unei puternice ofensive, care să fie suficient de eficientă pentru a-l împiedica pe inamic să elimine elementele existente pentru mobilizare sau să trimită în Germania trupele din Valahia.
      Cerându-le guvernelor să nu eşueze în a face tot posibilul pentru a reduce riscurile intervenţiei României şi să asigure eficienţa ei, noi trebuie să luăm în considerare ipoteza că, în ciuda tuturor calculelor, germanii se vor hotărî să ocupe Moldova. În acest caz, noi credem că acţionăm conform vederilor guvernelor noastre dacă îl sfătuim pe rege să reziste cu orice preţ, cu condiţia ca autorităţile militare să garanteze că acest lucru va fi posibil"

(Charles J. Vopicka, Secretele balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere Andrei Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012, pp. 252 – 255.)
 

 
 
 
11/24 Octombrie 1918, Vasile Bianu despre răspunsul SUA la  solicitarea de pace a Austro-Ungariei
 
       Răspunsul Statelor-Unite la nota Austro-Ungariei are următorul cuprins:Domnule! Am onoare a confirma nota dv. din 4 Octombrie curent în care faceţi Preşedintelui o comunicare a guvernului imperial şi regal al Austro-Ungariei. Sunt însărcinat de Preşedinte ca să vă rog să binevoiţi a transmite guvernului imperial şi regal următorul răspuns: Preşedintele consideră de datoria sa, să comunice guvernului austro-ungar că nu se poate ocupa de propunerea făcută, fiindcă de la mesagiul său de la 8 Ianuarie au intervenit anumite evenimente de cea mai mare însemnătate, care au schimbat în mod necesar competinţa şi responsabilitatea guvernului Statelor-Unite. Între cele 14 condiţiuni formulate atunci de Preşedinte era şi următoarea: Popoarelor Austriei şi Ungariei, al căror loc voim să-l vedem asigurat şi apărat în mijlocul naţiunilor, să li se acorde cea mai largă posibilitate de dezvoltare autonomă. De când a fost scrisă această frază şi pronunţată în faţa Congresului Statelor-Unite, guvernul Statelor-Unite a recunoscut ca existentă starea de război între Ceho-Slovaci şi imperiul german, ca şi cel austro-ungar, şi că consiliul naţional ceho-slovac estede facto un guvern beligerant, investit cu autoritate corespunzătoare de a conduce afacerile militare şi politice ale Ceho-Slovacilor. A recunoscut şi în modul cel mai larg îndreptăţirea năzuinţelor de libertate naţională a Jugo-Slavilor. Preşedintele nu este deci în situaţia de a recunoaşte simpla autonomie a acestor popoare ca o bază de pace, ci este silit sa stăruie ca ele, şi nu el, să hotărască ce acţiune din partea guvernului austro-ungar poate satisface aspiraţiunile şi concepţiile popoarelor despre drepturile şi despre rolul lor ca membri ai familiei naţiunilor".
 
 ( Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, vol. 2, pp. 84 -85)
 
 
10/23 octombrie 1918, Însemnările ale amiralului Georg von Muller referitor la pepspectiva abdicării împăratului. 

      După-amiaza din nou în Reichstag. Cuvântare fanatică a socialistului Haase[1], care abordând chestiunea abdicării împăratului a provocat aproape o furtună. Răspunsul abil al lui Payer[2] rostit într-o formă potrivită, dar cu reproşuri clare la adresa conservatorilor.
 
Hugo Haase

      Francezii sunt în Serbia şi în Bulgaria la Dunăre şi au oprit navigaţia pe fluviu. Se spune că administraţia noastră militară va părăsi România în următoarele zile. Pacea de forţă şi dictat de la Bucureşti îşi vădeşte acum roadele.

 (Georg von Muller, Regierte der Kaiser? Gottingen, 1959, pp. 434 – 435)

[1] Hugo Haase (1863 - 1919), jurist, om politic, membru marcant al partidului social-democrat, din aprilie 1917 preşedinte al socialiştilor independenţi (USPD) alături de Georg Ledebour. Victimă a unui atentat la 8 octombrie 1919 a murit o lună mai târziu.
[2] Friedrich von Payer (1847 -1931), om politic german, vice-cancelar al Reich-ului (7 noiembrie 1917 -10 noiembrie 1918)

 
 
9/22 octombrie 1922, Iași, Telegrama identică a celor patru miniștri ai puterilor Aliate și Asociate, acreditați în România referitoare la necesitatea  intervenției  forțelor militate aliate, înclusiv a celor românești, pentru asigurarea controlului sudului teritoriului ucrainean în pericol de a fi ocupat de bolșevici.
 
    Iassy, 22 Octobre 1918. (Télégramme) identique des 4 Ministres (alliés avec prière de communiquer aux Gouvernements respectifs)
         Diverses personnalités, parmi lesquelles le Ministre de Russie et le Maire d’Odessa sont venus nous faire part de la terreur qu’inspire à la population paisible de l’Ukraine la perspective de l’explosion de bolchévisme qui suivra l’évacuation par les troupes allemandes, si elles ne sont immédiatement remplacées par les troupes alliées. Déjà on signale des massacres dans les localités évacués. Nous estimons que dans l’intérêt de notre action future en Russie, il est nécessaire de faire tous nos efforts pour répondre à cet appel et réduire au minimum le délai qui s’écoulera entre le départ des Allemands et l’arrivée des Alliés. Le concours des troupes roumaines a déjà été demandé pour le cas où elles pourraient agir avant les troupes alliées. Mais il est préférable si possible, de réserver les troupes roumaines pour les opérations en Autriche-Hongrie. En raison de l’hostilité roumano-russe, l’intervention des troupes roumaines envenimerait les rapports des deux pays, et compliquerait ainsi la politique de l’Entente. En outre, l’effet moral de la présence des troupes alliées serait beaucoup plus considérable et permettrait d’obtenir de grands résultats avec de faibles contingents. L’action des troupes roumaines, au contraire, ne serait proportionné qu’à leurs forces effectives. Toutefois M. Bratiano déclare que, désireux avant tout de donner entièrement son concours à l’Entente, il mettrait en cas de nécessité, à sa disposition, une partie des troupes roumaines. Il agit en Russie en vertu d’un mandat des Alliés et sous leur contrôle, mais nous insistons sur le grand avantage qu’il y aurait à détacher sans délai des troupes alliées en Russie, où elles devraient entrer en contact avec l’armée des volontaires du général Alexeief qui occupe la région du sud de Rostov. Les émissaires de l’armée des volontaires d’Alexeief demandent instamment un envoi de munitions à Novorosisk dès que le transport sera possible. Nous recommandons vivement cette demande, l’armée Alexeief étant la seule force nationale, organisée sur laquelle les alliés puissent s’appuyer en Russie. Ce télégramme est communiqué au Général Franchet d’Esperey. 
 
(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franţa, inv. 1552, rola 227, cadrul 185)
 

 
 
 
 7/20 octombrie 1918,  Însemnări ale lui Vasile Bianu despre reacția sa la discursul lui Alexandru Vaida Voevod   în parlamentul de la Budapesta la 18 octombrie 1918


      Împăratul Austro-Ungariei ca să prevină prăbuşirea imperiului său prin o pace generală, care ar satisface dorinţele naţionalităţilor de a-şi întemeia fiecare statul lor independent, a publicat un manifest către popoarele sale, prin care promite o transformare fundamentală a monarhiei. Această transformare va schimba Austria într-un imperiu federativ, compus din mai multe State, al căror caracter nu-1 va determina însă frontiere geografice, ci frontiere etnice. Toţi locuitorii de aceeaşi naţionalitate, indiferent de locul geografic unde locuiesc, dacă se găsesc înăuntrul limitelor actualului imperiu habsburgic, vor forma un Stat.
       Această transformare a Austriei a produs mare zarvă în Ungaria, care se vede silită să dea şi ea tot aşa, şi de frica aceasta Ungurii se grăbesc a cere independenţa completă a Statului lor, rămânând ca singură legătură cu Austria numai uniunea personală, lucru care s-a dezbătut cu mare zgomot în Camera ungurească din Pesta. La dezbaterile acelea au luat parte şi deputaţii români şi astăzi am cetit în ziare cu sufletul plin de mândrie hotărârea partidului naţional român, cetită de inimosul deputat Dr. Alexandru Vaida-Voevod[1]:
      Comitetul executiv al partidului naţional român din Transilvania şi Ungaria la 12 Oct. stil nou anul curent a ţinut o şedinţa în Oradea-Mare, sub preşedinţia d-lui deputat Dr. Teodor Mihali[2], în care s'a adoptat cu unanimitate o declaraţiune, prin care, faţă de situaţia creată de războiul mondial, naţiunea română cere dreptul să hotărască în mod cu totul liber şi fără nici o influenţă organizaţia ei de Stat şi raporturile acestuia printre naţionalităţile libere.

 
Alexandru Vaida-Voevod

 
 
 
Theodor Mihali

 
 
     Organizaţia naţională a Românilor din Ungaria şi Transilvania nu recunoaşte nici parlamentului ungar, nici guvernului, nici unui alt factor străin dreptul de a reprezenta la Congresul general de pace interesele naţiunii române. Afară de adunarea naţională sau a organelor, pe care le va trimite aceasta, şi afară de actualul comitet executive al partidului naţional român, nimeni nu poate fi îndreptăţit să trateze sau să ia vreo hotărâre asupra chestiunii referitoare la situaţia politică a acestei naţiuni.
   Aceasta declaraţiune a provocat în parlamentul unguresc un sgomot enorm din partea tuturor deputaţilor maghiari, care a ţinut mai mult timp. După ce s-a mai liniştit acel sgomot infernal, d. Vaida Voevod a mai declarat că toate acordurile şi hotărârile care s'ar aduce fără aprobarea naţiunii române prin reprezentanţii ei, vor fi nule si neavenite. Alt zgomot uriaş, dupa care d. Vaida continuă astfel: După suferinţe şi lupte seculare, naţiunea română din monarhia Austro-Ungară aşteaptă şi pretinde afirmarea dreptului său neînstrăinat şi imprescriptibil la viaţă naţională deplină.
     D. Vaida a mai declarat apoi, cu privire la cuvântarea contelui Stefan Tisza[3] din şedinţa precedentă, că: Ori de câte ori Contele Tisza a rostit o cuvântare în Cameră de la anul 1910 încoace, după scurgerea unui timp de 48 de ore el ne-a ameninţat că ne va zdrobi în bucăţele.

 
 
István Tisza
       D. Weckerle[4] este un adversar politic plăcut, dar contele Tisza este şi mai convenabil. Întotdeauna am fost pe deplin lămuriţi asupra intenţiunilor sale. D-sa a spus că am pregătit străinătatea cu un mare aparat în interesul cauzei noastre. În adevăr trebuie să recunoaştem că d-sa a făcut cauzei noastre cele mai bune servicii.
 
 
Sándor Wekerle
 

        În baza politicei lui Banffy[5] şi Apponyi[6], el şi-a pus ca scop suprem zdrobirea naţionalităţilor. Nu se poate închipui un serviciu mai mare făcut cauzei noastre decât cel pe care ni l'a făcut contele Tisza şi dorim ca d-sa să fie ministru de Externe şi ca d-sa să reprezinte Ungaria la Congresul de pace.
 
Albert Apponyi
 
        Cuvântarea sa de ieri ne-a făcut mai multe servicii decât am făcut noi prin o acţiune de zece ani. D. Vaida termină astfel: Monarhia austro-ungară întotdeauna a întârziat, acum nu mai au loc discuţii lungi, ci trebuie să se acorde naţiunilor nemaghiare dreptul de organizare. Aceasta este deja o afacere internaţională, o afacere de onoare a umanităţii întregi. Fiţi siguri, domnilor deputaţi, că naţiunea română întreagă vorbeşte prin rostul meu şi eu am dat expresie acelor dorinţe şi gânduri de cari sunt străbătute toate inimile româneşti. Zgomot mare de pe băncile ungureşti, aplauze furtunoase de pe băncile naţionalităţilor, iar deputatul slovac Ferdinand Iuriga a strigat româneşte: Să trăiească!
      Momentul în care d. Vaida-Voevod a cetit în Parlamentul unguresc declaraţiunea Românilor din Ungaria şi Transilvania este un moment hotărâtor în viaţa neamului românesc. Istoria va preamări până în veacul veacurilor ceasul în care Românii din Ardeal şi părţile ungurene au proclamat în faţa lumii întregi independenţa şi dreptul de a hotărî singuri de destinele lor. Declaraţiunea de la Oradea-Mare este crezul unui neam. Ea deschide în evoluţia poporului român o eră nouă de propăşire şi de dezvoltare în toate privinţele şi care-i va da putinţa de a se afirma şi de a-şi ocupa locul de frunte pe care i l-a hărăzit destinul printre popoarele din răsăritul Europei. Ceasul dreptăţii celei mari a sunat pentru toate popoarele oropsite. Visul milenar al neamului se va împlini, căci nimic şi nimeni nu-i va mai sta în cale. Dacă revoluţiunea franceză a proclamat în lume drepturile omului, războiul mondial proclamă drepturile naţionalităţilor!
       În ziarul Berliner Tageblatt d. Theodor Wolf[7] scrie că Preşedintele Wilson nu recunoaşte noul stat federativ austriac şi în consecinţă nu poate trata cu el. Nu Viena va trebui să hotărească de soarta popoarelor din Monarhie, ci popoarele vor hotărî singure de soarta lor şi indirect de soarta Împăraţiei habsburgice. Numai cu aceste popoare, care sunt singure judecătoare, va putea trata Wilson. Întemeiaţi pe această dreaptă interpretare a marelui ziar german putem înţelege acum care este însemnătatea declaraţiunii d-lui Vaida Voevod, făcută în Camera din Pesta şi pe care am reprodus-o mai sus."
 
 
Theodor Wolff (1913)
 
 
 (Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României, Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 80 - 83)

[1] Alexandru Vaida Voevod (1872 - 1950)  om politic, medic, publicist, unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc. Vaida-Voevod a debutat politic în anturajul arhiducelui Franz Ferdinand, ca susţinător al drepturilor românilor transilvăneni. Va fi prim-ministru şi ministru de Externe în urma primelor alegeri desfăşurate în regimul votului universal (1 decembrie 1919 – 13 martie 1920), de mai multe ori prim-ministru în anii 1932 -1933.
[2] Teodor Mihali (1855 -1934), om politic român, membru marcant al Partidului Naţional Român, preşedinte interimar al partidului în anul 1919. Preşedinte al clubului parlamentar din monarhia Austro-Ungară (1905 -1918), a participat la elaborare a declaraţiei de la Oradea din 12 octombrie 1918.  A fost şi vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale de la 1 Decembrie 1918 şi vicepreşedinte al Marelui Sfat Naţional Român. Ulterior, a devenit membru al Partidului Poporului, apoi al Partidului Naţional Liberal, a fost ales ca deputat la alegerile din 1920 şi 1931, şi a deţinut şi funcţia de vicepreşedinte al Senatului României.
[3] Contele István Tisza de Borosjenő şi Szeged ( 1861 – 1918 ), om politic maghiar membru marcant al Partidului Liberal şi prim-ministru al Transleithaniei (Ungariei) între anii 1903 -1905 şi 10 iunie 1913 – 15 iunie 1917. Evenimentele cele mai cunoscute legate de numele lui sunt criza maghiară din 1905 -1907, intrarea monarhiei Austro-Ungare în Primul Război Mondial, în timpul celui de-al doilea mandat al său de prim-ministru al Transleithaniei. A fost asasinat în vila sa din Budapesta la  31 octombrie 1918 (Revoluţia crizantemelor); avertizat să fugă a refuzat spunând Aşa trebuie să fie. Ca politician a susţinut menţinerea sistemului dualist austro-ungar (a monarhiei de Habsburg-Lorena), fiind reprezentantul „consensului liberal-conservativ”, răspândit în aceea perioadă
[4] Sándor Wekerle, în germană Alexander Wekerle (1848 –  1921), om politic maghiar şi primul ministru-preşedinte al Transleithaniei (Ungariei) care nu provenea din rândurile aristocraţiei (1892 - 1895, 1906 – 1910). La 20 august 1917 a fost numit din nou prim-ministru; a fost răsturnat de la putere la 30 octombrie 1918, în cursul Revoluţiei Crizantemelor.
[5] Baron Dezső Bánffy de Losonc (1843 –1911) om politic maghiar, prim-ministru al Ungariei (1895 – 1899) celebru pentru politica de reprimare a naţionalităţilor din Ungaria prin maghiarizarea numelor de familie şi a localităţilor şi prin introducerea forţată a limbii maghiare pe care o prezenta ca premisă a “introducerii unei politici federaliste în Ungaria.”
[6] Albert Apponyi, conte de Nagyappony, (1846 – 1933), om politic maghiar, ministru al învăţământului în Regatul Ungariei (1906 -1910). Celebru prin legea care-i purta numele, prin care a abrogat legea XVIII din 1868 şi a oprit funcţionarea şcolilor lipsite de o puternică bază materială pentru a interzice în felul acesta şcolile confesionale, germane, române, slovace şi sârbe. Din 15 iunie 1917 până în 8 mai 1918 a fost din nou ministru al învăţământului. După  război a fost şeful delegaţiei de pace a Ungariei la Conferinţa de Pace de la Paris.
[7] Theodor Wolff (1868 -1943), scriitor şi publicist german celebru în epocă, redactor-şef al ziarului liberal german Berliner Tageblatt (1906 -1933). După venirea naziştilor la putere s-a autoexilat; arestat la Nisa, în mai 1943, a murit la 23 septembrie 1943 de septicemie căpătată în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen.
 
 
 
 
13 octombrie 1918, Berlin, Georg von Muller despre dezbaterile dintre liderii politici și militari germani privind perspectiva încheierii armistițiului.

 
       Aud că împăratul şi-ar fi exprimat prin intermediul contelui Eulenburg dorinţa ca să fie şi el menţionat ca factor care aprobă în răspunsul dat notei preşedintelui Wilson[1]. Asta ar fi o gravă neînţelegere a stării de fapt. În rest M.S. este foarte bine dispus. Nu l-am mai văzut de la 2 octombrie…
Karl Helfferich

 
     Dimineaţa la plimbare prin Tiergarten[2] cu Helfferich[3]. Acesta era supărat din cale afară din cauza politicii noastre pe care o condamnă în toate privinţele. Ar fi trebuit să-l aducem pe Bülow[4] în loc să ne mulţumim cu nişte diletanţi în momente atât de grele. Nici prinţul Max von Baden, nici Hintze[5], nici Solf[6], nici Rödern[7] nu au experienţă politică. Dintre toţi Hintze este de departe cel mai bun.
       Chiar prima notă către Wilson a fost prost concepută. Ar fi trebuit să sune aşa: Nu vrem să avem niciun avantaj de pe urma războiului şi propunem armistiţiu şi pace, şi ca dovadă a bunei noastre credinţe suntem gata să evacuăm imediat teritoriile ocupate.
      După o astfel de declaraţie niciun guvern francez sau belgian nu ar mai fi putut cere continuarea războiului, adică alungarea prin forţă a inamicului din teritorii deja evacuate de bună voie. Dacă Wilson ar fi cerut explicaţii mai precise despre Alsacia-Lorena şi Polonia[8] am fi abordat altfel această pretenţie după ce am fi oferit mai întâi de bună voie evacuarea teritoriilor ocupate. În loc să facem aşa, ne-am declarat de la bun început de acord cu cele 14 puncte ale lui Wilson, pe baza cărora ni se poate cere Alsacia şi Lorena, teritoriile poloneze ale Prusiei, o colosală despăgubire de război, deocamdată mascată, şi chiar şi abdicarea dinastiei de Hohenzollern.
     La obiecţia mea că Înaltul Comandament a insistat pentru încheierea imediată a armistiţiului, ceea ce nu ne-a lăsat decât acest drum pe care am apucat-o, Helfferich a răspuns aşa: Înaltul Comandament, mai bine spus Ludendorff, şi-a pierdut capul cu totul. Au fost întrebaţi şi alţi generali dacă sunt de acord cu încheierea unui armistiţiu cu preţul cedării Alsaciei şi Lorenei?
    La vremea respectivă, când toţi cereau înlocuirea lui Falkenhayn cu Hindenburg şi Ludendorff[9], el, Helfferich, a discutat cu Bethmann[10] despre acestă schimbare şi cancelarul i-a spus aşa: Nu-l cunoaşteţi pe Ludendorff, ăsta-i mare numai la succese. Dacă lucrurile încep dintr-o dată să meargă prost, el îşi pierde capul. L-am văzut în asemenea situaţii pe frontul de est...”.
 
(Georg von Muller, Regierte der Kaiser, Goettingen, 1959, pp. 429 - 430 )
 

[1] În nota de răspuns de la 12 octombrie 1918, guvernul german se declara de acord cu cerinţele formulate de preşedintele Wilson. În acelaşi timp se sublinia faptul că guvernul vorbeşte în numele poporului german, bazat pe majoritatea partidelor reprezentate înReichstag. (nota editorului)
[2] Cartier aristocratic al Berlinului.
[3] Karl Helfferich (1872 -1924) om politic german, secretar de Stat la Finanţe (21 ianuarie 1915 – 22 mai 1916), secretar de Stat la Interne (22 mai 1916- 23 octombrie 1917) în aceeaşi ultimă perioadă, (de fapt până la 9 noiembrie 1917) a îndeplinit şi funcţia de vice-cancelar în vremea cancelarilor Theobald von Bethmann-Hollweg, Georg Michaelis şi Georg von Hertling. A participat la elaborarea tratatelor de Pace de la Brest-Litovsk şi Bucureşti. A murit într-un accident de cale ferată. 
[4] Bernhad von Bülow (1849 -1929), diplomat şi om politic german, ministru plenipotenţiar la Bucureşti (1888 -1893), ambasador la Roma (1893 -1897) ministru de Externe (1897 -1900) cancelar al Reich-ului (1900 -1909).
[5] Paul von Hintze (1864 -1941) amiral german, ministru de Externe (9 iulie - 3 octombrie 1918).
[6] Wilhelm Solf (1862 -1936) om politic german, guvernator al coloniei Samoa germană (1900 -1911), ministru al Coloniilor (1911 -1914), ministru de Externe (3 octombrie - 13 decembrie 1918).
[7] Siegfried von Rödern (1870 -1954) jurist german, ministru pentru Alsacia şi Lorena (1914 -1916), ministru de Finanţe (1916), din 1917 ministru fără portofoliu în guvernul Prusiei. La 30 septembrie a fost însărcinat de către împăratul Wilhelm al II-lea ca împeună cu vice-cancelarul von Payer să redacteze lista noului guvern care de la 3 octombrie avea să fie condus de prinţul Max von Baden.
[8] În sensul teritoriilor poloneze care făceau parte din Prusia prin decizia  Congresului de la Viena, din 1815 şi pe care Hellferich le considera ca fiind de drept ale Prusiei, ca şi Alsacia-Lorena de altfel.
[9] La 29 august 1916, în urma declaraţiei de război a României către Austro-Ungaria, şeful Înaltului Comandament german, generalul Falkenhayn care conducea de la 14 septembrie 1914, a fost înlocuit cu tandemul format din feldmareşalul Hindenburg şi generalul Ludendorff care va conduce până la sfârşit.
[10] Theobald von Bethmann-Hollweg (1856 -1921), om politic german, cancelar al Reich-ului (14 iulie 1909 – 13 iulie iulie 1917).
 
 
 
 11 octombrie 1918, Charles J. Vopicka,  ministrul SUA la Iași, despre statutul viitor al Dobrogei și intențiile Puterilor Aliate și Asociate  
 
      În conformitate cu radiograma venită de la [agenţia] Nauen, în care sunt inserate condiţiile impuse de Bulgaria, aceasta din urmă va deţine, în continuare, zona din Dobrogea aflată la sud de Cobadin. Nu am greşit atunci când i-am comunicat primului-ministru că această stipulaţie este contrară declaraţiei interaliate, transmisă printr-o telegramă venită de la Karnarvon, în 30 septembrie. Conform acestei declaraţii, Bulgaria trebuia să rămână în interiorul vechilor ei graniţe (1915), iar condiţiile privitoare la teritoriu urmau să fie stabilite la pacea generală la care dl Orlando[1] s-a referit în discursul său. Totuşi, o informaţie apărută în ziarul bulgar Presoretz şi o telegramă de la agenţia Reuter, care menţionau menţinerea trupelor bulgare în Dobrogea, provocat ieri o mânie cumplită împotriva aliaţilor, exprimată în cei mai violenţi termeni. Rugăm guvernele noastre să confirme oficial declaraţiile anterioare ale Antantei.
Alexandru Marghiloman
     Pentru a grăbi schimbul instrumentelor de ratificare, germanii au notificat că ei sunt dispuşi să garanteze unele concesii în ceea ce priveşte Dobrogea şi frontiera Carpaţilor. Domnul Marghiloman, care după cum a declarat, nu încerca altceva decât să câştige timp, a replicat că oricare ofertă având acest rezultat nu are valoare, acceptarea de către Germania a programului preşedintelui Wilson fiind de natură să asigure înapoierea întregului teritoriu al României. El a adăugat că Germania se afla în poziţia de a da României un avantaj imediat prin retragerea trupelor sau, cel puţin, prin evacuarea districtului capitalei. Germanii însă au refuzat să facă acest lucru, declarând că pentru ei este absolut necesar să ţină sub control exploatarea câmpurilor petroliere (din cauza războiului cu  submarine). Au declarat că mai degrabă ar sacrifica chiar şi pe ultimul soldat din forţa de ocupaţie decât să renunţe la această prerogativă.
    Pentru a-i instiga pe români împotriva Antantei, germanii le-au transmis că Puterile Aliate negociază o pace separată cu Austro-Ungaria. În cercurile germanofile se consideră că în acest caz România fiind abandonată de antantă, cel mai bun lucru ar fi să se ajungă la o înţelegere cu Puterile Centrale înaintea încheierii păcii generale.
În ziua în care am primit această informaţie, l-am asigurat pe domnul Marghiloman că România va fi bine tratată de Antantă şi că tot ceea ce ar putea ea obţine vreodată va primi din mâinile Antantei deoarece Puterile Centrale nu au absolut nimic de dat.

 

[1] Vittorio Emmanuele Orlando (1860 -1952), om politic italian, prim-ministru (30 octombrie 1917 – 23 iunie 1919)
 
(Charles J. Vopicka, din Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, Institutul European, Iaşi 2012, pp. 245 -246)
 
 
28 septembrie/11 octombrie 1918,  Vasile Bianu despre mesajul lui Robert Lansing, secretarul de stat al SUA referitor la perspectiva încheierii războiului.
 
     Mult aşteptatul răspuns al preşedintelui Wilson la nota germană a sosit. Secretarul de Stat Lansing, a dat ministrului plenipotenţiar elveţian[1] acest răspuns:
 Robert Lansing
 
      Domnule! Am onoarea să vă confirm în numele preşedintelui primirea notei dvs de la 6 Octombrie, care conţine comunicarea adresată preşedintelui de către guvernul german şi sunt însărcinat de preşedinte să vă rog să faceţi cancelarului german comunicarea următoare: Înainte de a răspunde la cererea guvernului imperial german şi pentru ca răspunsul să fie atât de sincer şi de limpede cum o cer interesele cuprinse în această cerere, Preşedintele Statelor Unite crede necesar să se asigure de sensul precis al notei cancelarului. Crede cancelarul că guvernul imperial german primeşte condiţiunile expuse de Preşedintele Wilson în mesajul său către Congresul Statelor Unite de la 8 Ianuar [1918] şi în declaraţiile următoare şi că scopul intrării în discuţie va fi numai să se înţeleagă asupra amănuntelor practice ale aplicării lor? Preşedintele Statelor Unite se găseşte obligat să declare cu privire la propunerea de armistiţiu, că nu se simte îndreptăţit să propuie guvernelor cu care guvernul Statelor Unite se găseşte aliat împotriva Puterilor Centrale un armistiţiu, cât timp armatele Puterilor Centrale se mai găsesc pe teritoriul lor. Buna credinţă la orice discuţie ar depinde, fireşte, de consimţământul Puterilor Centrale de a retrage imediat trupele lor din teritoriul ocupat. Preşedintele mai crede că e îndreptăţit să întrebe dacă Cancelarul vorbeşte numai pentru acele autorităţi ale imperiului, care au dus războiul până acum? El socoteşte răspunsul la această întrebare ca extraordinar de important din toate punctele de vedere.
       Acest răspuns luminat nu poate să fie decât satisfăcător pentru toată lumea, căci el deschide uşa tratativelor de pace. Dacă preşedintele Wilson cere înainte de toate ca Puterile Centrale să-şi retragă imediat armatele lor pretutindeni din teritoriul ocupat, este ca să se înarmeze contra şireteniei Neamţului, care este capabil să profite de armistiţiu pentru a-şi întări frontul şi să aducă astfel tot felul de greutăţi în discuţiunea condiţiilor de pace. Cu trupele retrase în ţara sa, guvernul german va trebui să primească pacea care i se va impune, aşa cum o cer interesele omenirii! Să nu creadă Kaiserul că poate face cu Aliaţii noştri ceea ce a făcut cu Rusia şi cu noi!
 
 ( Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 76 -77)


 

[1] Corect: ministrul plenipotenţiar german, Gisbert von Romberg (1866 -1939), din 1912 acreditat la Berna.
 
 
 
 
11 octombrie 1918, Însemnări ale reginei Maria despre victoriile aliaților
 
      „Veştile de pe fronturi sunt în continuare excelente. Aliaţii avansează pretutindeni. În Bucureşti e mare entuziasm şi, în sfârşit, speranţa noastră renaşte în inimile tuturor. E minunat să ai din nou prieteni de partea cealaltă a Dunării. De-ar cuceri Constantinopolul! Atunci n-am mai fi împresuraţi, izolaţi, lipsiţi de hrană”.

(Maria Regina României. Jurnal de război 1918, Traducere din engleză de Anca Bărbulescu, Ediţie îngrijită, prefaţă şi scurtă cronologie de Lucian Boia, Bucureşti, Editura Humanitas, 2015, p. 364.)

 
 
10 octombrie 1918, Alexandru Marghiloman despre convorbirea cu regele Ferdinand referitoare la perspectivele incheierii Primului Război Mondial

     Guvernul imperial primeşte cele 14 puncte ale lui Wilson, rămânând să discute numai detaliile? Guvernul imperial vorbeşte numai în numele autorităţilor constituite ale  Imperiului care au condus războiul? [...] Cu regele vorbesc numai de propunerile aduse de la Bucureşti. „E momentul să alegem politica noastră, spun Majestăţii Sale. Cum în viitor nu vom putea prin situaţia noastră geografică să nu depindem de Europa centrală, ne e mai uşor să decidem”. Regele recunoaşte să situaţia geografică ne leagă de centru; că încă de la începutul războiului, aceasta a fost cauza care a condus Guvernul său a nu primi să intre în Liga de boicot contra Germaniei; dar Regele nu îşi dă tot gândul pe faţă.
    Discutăm şansele pentru Transilvania şi citim împreună cele 14 puncte ale lui Wilson; paragraful 10 e lămurit; el stipulează o autonomie pentru diferitele populaţii din Austria. [...] Propun regelui să reflecteze asupra tuturor acestor puncte, asupra cărora îi voi emite un memoriu.

(Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, Ediţie şi introducere de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995, pp. 193-194)

 
 
26 Septembrie /9 Octombrie 1918, Iași, Programul Ligii Poporului adus la cunoștința opiniei publice de către Alexandru Averescu în ziarul „Îndreptarea”
 
 
PROGRAM
 
Generalul Alexandru Averescu
 
       Una din caracteristicile nefaste ale vieţii noastre politice de până acum, a fost contrastul dintre importanţa mare ce se atribuia întocmirei unui program şi nepăsarea de care s-a făcut dovadă, faţă cu realizarea sau nerealizarea şi chiar faţă cu respectarea sau nerespectarea programului adoptat.
       Este ceva mai mult ca firesc a se cere unei grupări politice să-şi arate vederile în cari îşi va desfăşura activitatea, căci numai astfel se pot îndesi rândurile în acea grupare.
       Cu siguranţă, nu intră cineva de bună voie într-o luptă, fără să ştie şi mai întâi pentru ce va lupta.
       Nu ştim cum s-ar putea dovedi că prin orientarea voinţelor şi energiilor să fie numai de cât nevoie de un program detaliat ; când cu o simplă profesie de credinţă, rezumată în câteva mari principii, cu caracter cu totul generic, să poate ajunge mai cinstit la scop.
      Moravurile noastre, deja cristalizate, voiesc însă cu totul de altfel. Suntem deprinşi cu programe foarte dezvoltate, cari să îmbrăţişeze pentru toate chestiunile soluţiunea formulată mai mult sau mai puţin precis.
Din această exigenţă, rod ea însăşi a obiceiului înrădăcinat, a născut necesitatea de a se recurge la procedeul improvizator.
     Ca prin farmec se întocmesc programe complecte şi detaliate, într-un timp disproporţionat de scurt şi cu puteri de concepţiuni cu titlul ne în raport cu varietatea cadrului.
   Mulţumită acestei uşurinţe de a întocmi programele politice, s-a produs singularul fenomen că diferenţierei partidelor noastre politice prin numele lor nu a mai putut corespunde şi o diferenţiere adecuată a programelor lor.
     În ceea ce priveşte apoi activitatea practică şi reală a partidelor, s-a putut vedea ceea ce era şi firesc să se vadă, un complect dezacord între fapte şi angajamentele luate prin program.
     Un exemplu izbitor.
*
    Unul din punctele esenţiale din programul partidelor cu caracter democratic a fost îmbunătăţirea soartei păturei de jos.
    Dacă se condensează într-o sinteză nepărtinitoare activitatea oricărei din partidele noastre cari au în programele lor această îmbunătăţire, se va vedea că, în afară de organizarea unei măestrite reţele cu menirea de a face din păturile de jos o docilă unealtă electorală, s-a făcut, dacă nu chiar nimic, dar aproape nimic.
    Astăzi încă ne găsim în faţa chestiunei agrare şi nu cred riscată afirmaţiunea că niciunul din partidele cari au în improvizatele lor programe înscrisă deslegarea acestei chestiuni, este fixat asupra măsurilor concrete ce comportă această deslegare.
    Cu foarte mare uşurinţă s-a înscris acest vast şi important capitol în program, dar numai atât ; soluţiunea s-a lăsat în sarcina bâjbâielii fără termen, transformând o chestiune de neîntârziată îndreptare, în fistula politică de exploatat din timp în timp, în luptele electorale.
*
    Un alt exemplu şi mai vorbitor.Toate partidele au înscris în programele lor întărirea şi dezvoltarea puterii noastre militare.
    Am luat, câtva timp înaintea războiului, colecţia dezbaterilor parlamentare. Am extras, pentru un interval de zece ani ceea ce s-a spus, în fiecare an, privitor la armată în mesagiul tronului şi în adresa de răspuns la mesaj. Am găsit sub diferite forme, dar în esenţă constant, cam următoarele : în mesaj, credinţa că reprezentanţii naţiunii vor pune toată solicitudinea pentru ca armata,fala şi siguranţa patriei, să fie înzestrată cu tot necesarul pentru a răspunde menirei sale, iar în adresă : declaraţiunea că naţiunea va face toate sacrificiilepentru ca ţara, sprijinită pe armată, să poată privi viitorul cu încredere !
    Răsfoind însă dezbaterile, am găsit dacă nu nimic, aproape nimic ; iar colecţia budgetelor din acelaşi interval de timp este cea mai dezolantă dezminţire a tuturor frumoaselor declaraţiuni din mesajurile respective şi adresele de răspuns la ele.
    De altfel, 1916 a pus în cea mai dureroasă evidenţă solicitudinea şi a guvernelor şi a parlamentelor ce au avut pentru ca armata să poată fi în orice moment la înălţimea menirei sale.
      Iată valoarea practică a programelor !
     Pe de o parte, sunt mai mult decât dorite, sunt cerute, fiindcă aşa este obiceiul. Mentalitatea este formată. Iar pe de altă, ştiindu-se că în binecuvântata Românie nerespectarea lor nu are nicio urmare pentru inconsecvenţi, să înjghebeze în câteva zile, rareori de câteva puţine persoane, de obicei una sau două, programul, cu singura grijă să fie cât mai atrăgător, să asigure cât mai mulţi aderenţi şi să constitue o platformă cât mai largă pentru alegeri.
*
    Nu este de aceea deloc surprinzător ca una din obiecţiunile crezută foarte serioasă, ce s-a făcut Ligei Poporului nu numai de adversari, ci şi din acei cari o privesc binevoitor, este că nu are program.
    În adevăr, în sensul cursului curent al cuvântului, Liga nu are un program. În sensul însă arătat în rândurile ce preced, programul a fost precis enunţat.Am convenit că pentru a îndruma o acţiune politică, întocmai ca şi o acţiune militară, este nevoie de a se cunoaşte mai departe linia de purtare.
    Am arătat însă că pentru orientarea generală a acţiunii este suficientă oprofesiune de credinţă care să fixeze acele principale de orientare a întregei activităţi, luată în complexul ei.
   Pentru deslegarea practică a diferitelor chestiuni în detaliile lor, este nevoie dimpotrivă, de cercetări îngrijite şi adânci pentru ca ceea ce se va enunţa să constituie un fel de crez sacro-sfânt, care să nu admită vreo abatere sub pedeapsa de inconsecvenţă.
*
    Profesia noastră de credinţă a fost făcută.Mai întâi deviza însăşi adoptată pe manifestele Ligei, constituie un cadru destul de precis pentru alcătuirea, în marginile lui, a unui program cât de complect.
    Muncă, cinste, legalitate !
    Se va zice că este o formulă vagă şi că orice partid o poate înscrie în propriul program.
   Da, aşa este, şi vom zice chiar mai mult, că toate programele existente implicau această formulă în mod tacit. Niciun partid nu şi-a dat însă osteneală, în toată conştiinţa şi cu riscul propriilor interese, să traducă în realitate această formulă abstractă, banală prin evidenţa importanţei şi necesităţii ei !
     Munca ?
    Este destul să luăm budgetul oricărui minister ca să ne convingem fără multă osteneală ce lux de personal facem, ceea ce înseamnă risipă de timp. De altfel, care sunt oficiile în cari nu se lucrează chiar mai puţin de 5 ore pe zi ?
   Dacă luăm apoi produsul original al activităţei intelectuale, în toate ramurile de la noi din ţară, şi dacă ne scoborâm a socoti de aproape şi exact activitatea reală a marei mase a populaţiunei noastre, în tot lungul anului, ne putem da uşor socoteală, cât de puţin suntem formaţi la munca intensivă şi persistentă, care face fondul educaţiunei generale în ţările care au mers în realitate cu curentul timpului.
   Suntem la nivel prin importaţiuni ; prin propria muncă, stăm încă mult înapoi.Îmi reamintesc, nu fără un sentiment de umilinţă, cât de surprins am fost, când am văzut cum ştiau să muncească tovarăşii mei de şcoală din străinătate şi cum eram eu de puţin format pentru astfel de muncă şi totuşi eram trimis din ţară ca un exemplar ales !
      Cinste ?
     Este trist să spun că prefer a trece mai departe. Orice cuvânt în acest capitol ar fi o adevărată ruşine. Şi în adevăr, cine ar putea scormoni în rezervorul faptelor şi cuvintelor noastre în trebile publice, fără să nu rişte a fi isbit în faţă de o duhoare înăbuşitoare!
    În ceea ce priveşte, în fine, legalitatea, la fiecare pas avem exemple vădite, că nu atât legile păcătuesc la noi, cât nerespectarea lor ; de aceea mai înainte de a ne gândi la îmbunătăţirea legislaţiunei noastre, care la urma urmei conţine, ca toate legislaţiile şi părţi rele, dar şi foarte multe părţi excelente, cel mai urgent lucru este să învăţăm a ne respecta legile, şi că această învăţătură trebuie să înceapă de sus în jos.
*
    Mai pot adăuga, în fine, că pe lângă cele ce decurg de deviza adoptată, declaraţiunile din Parlament şi cele scrise în Îndreptarea mai cu seamă sub titlul : Punctul nostru de vedere, conţin material suficient pentru orientarea politică a Ligei.
    Desvoltarea şi codificarea acestor indicaţiuni sub forma de program, care să îmbrăţişeze soluţiunile în detaliu a tuturor chestiunilor ce va comporta activitatea noastră politică, nu se poate face în câteva zile şi numai de câţiva. A proceda astfel, ar fi să continuăm sistemul de până acum, şi atunci existenţa însăşi a Ligei nu ar mai avea nicio raţiune.

General AVERESCU
 
 („Îndreptarea”An I, Nr. 133, 9 octombrie 1918)

 
 
8 octombrie 1918, Însemnare a lui  Georg von Muller despre speranțele de pace al Germaniei    

      Grünau[1] are o anumită încredere în succesul apelului la Wilson[2]. Poate că se va include evacuarea Belgiei şi a Franţei condiţiile de armistiţiu. În ceea ce priveşte condiţia abdicării Hohenzollernilor, prinţul Max[3] a declarat împăratului că guvernul îl va acoperi. Grünau susţine însă că atitudinea poporului pus în faţa întrebării: pace sau Hohenzollerni? – este totuşi foarte problematică.
"
 
Thomas Woodrow Wils


 (Georg von Muller, Regierte der Kaiser?, Gottingen, 1959, pp. 427 – 428)
 

[1] Werner Freiherr von Grünau (1874 -1956) diplomat german, reprezentant al Miniaterului de Externe la Înaltul Comandament (mai 1916 – noiembrie 1918).
[2] La 4 octombrie 1918 guvernul Reich-ului, prin intermediul ministrului plenipotenţiar german la Berna, Gisbert von Romberg, adresase un apel către preşedintele Wilson, cerându-i să fie mediator al păcii pe baza celor „14 puncte.” La 9 octombrie Wilson a cerut în prima sa notă evacuarea tuturor teritoriilor ocupate de armata germană şi a Alsaciei şi Lorenei şi l-a întrebat pe cancelar dacă vorbeşte numai în numele acelor puteri ale Reich-ului care au condus războiul până acum.
[3] Prinţul Max von Baden, de la 3 octombrie cancelar al Reich-ului.

 
 
7 octombrie 1918, Alexandru Marghiloman despre raporturile româno-germane și posibilitatatea refacerii Tratatului de pace de la București
 
      Devreme, dimineaţa, Horstmann, care aşteaptă în salon... foarte neliniştit. Dacă am amânat conferinţa, înseamnă că nu mai vreau să ratific. Pacea va fi refăcută mai mult ca sigur, dar se poate distruge tot lucrul făcut de atâta vreme? Germania învinsă rămâne oricum un Stat mare: se poate să ne aşezăm pentru totdeauna printre inamicii ei? Îi e frică, că Arion şi cu mine fiind lipsă, să nu fie dăscălit Regele şi Moldova să facă vreo prostie. Îl liniştesc, dar îi spun îndată că sunt fără putere dacă nu se curmă chestiunea Dobrogei şi că trebuie, în afară de celelalte chestiuni pendinte, să se regleze aceea a petrolului refuzat populaţiei şi să se fixeze durata ocupaţiei. Horstmann spune că vor pieri până la unul, dar nu se va lăsa România, dacă se declară vrăjmaşă. – Îi repet că nu e nimic de făcut, deşi ţara a fost tratată fără generozitate. În toate, el este de o culanţă extraordinară!
        În mod retrosperctiv: greşeala mare de a nu se fi făcut pacea când eram în culmea victoriilor noastre, primăvara aceasta, dat totdeauna din cauza „Alt-Deutsch”, care voiau cucerirea pământului. Din Rusia nu se va păstra nimic: politica noastră în viitor este să ne punem bine cu ea. (Hentsch altă dată îmi spusese: ce greşeală că ne-am certat cu Rusia; am fi trebuit, în mod natural, să mergem cu ea...).
     Vorbim iar de Dobrogea: A fost la Demblin pentru a se grăbi soluţia şi de la Berlin s-a vorbit la vorbit la Viena pentru a se face presiune. „Forma e greu de găsit, căci nu suntem încă în război cu Bulgaria, devenită neutră”.
      – Eu: „Desigur Austriei îi e frică să creeze un precedent din cauza graniţelor cu România...”
    – El: „Noi v-am susţinut întotdeauna în această chestiune. În ce priveşte propunerile de armistiţiu, a trebuit să urmăm Austria, altminteri era defecţiunea unui aliat şi pierdeam şi Turcia”. Horstmann manifestă dorinţa de a găsi ceva pentru a angaja în mod public, în beneficiul Guvernului meu, chestiunea Dobrogei. Trebuie tăiat drumul Brătienilor fără de care va fi război pentru totdeauna cu Germania.
    [...] Pentru evacuarea Bucureştiului, Horstmann ar voi să amâne soluţia. Îi repet că la 15 noiembrie sunt demisionat, dacă Bucureştiul nu e evacuat. Va telegrafia îndată.
        – „Pe scurt, zice el, dacă anunţaţi ţării că Dobrogea vi se înapoiază, că ţara va fi evacuată la pacea generală şi că înainte de 15 noiembrie Capitala va fi liberă, va fi un mare succes.
 
 (Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, Ediţie şi introducere de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995, pp. 189-190.)
 
 
 
7 octombrie 1918, Charles J. Vopicka, ministrul SUA, despre situația din România și perspectivele ei la sfârșitul ostilitățilo

      Propunerile de pace ale germanilor sunt privite cu neîncredere şi îngrijorare, programul preşedintelui Wilson fiind acceptat drept o bază de negociere pentru cei care în confromitate cu textul telegramelor primite, iau în calcul evacuarea trupelor germane din România.
     Faptul că România a fost adesea ignorată a devenit un avantaj în viziunea duşmanilor noştri. Va fi extrem de important să se vadă că acest lucru nu se mai petrece. Faptul, combinat cu ruina publică şi privată, ar incita la o teribilă anarhie, iar realizarea unităţii naţionale şi a refacerii economice vor fi singurerele modalităţi de a împiedica anarhia rusească să părtrundă în România.
       Pe de altă parte, în ziua în care ordinea va fi restabilită în România, sentimentul naţional (fiindcă a fost suprimat atâta vreme) nu va determina complicaţii pentru Antantă. Din contră, realizarea unităţii naţionale şi refacerea economiei vor însemna pentru Antanta cu o Românie mai mare şi mai recunoscătoare, o puternică bază economică între Bulgaria şi sudul Rusiei.

 
Ion (Ionel) I. C. Brătian

 
      Domnul Brătianu, care va fi probabil din nou prim-ministru atunci când împrejurările vor permite regelui să-l numească, ne-a rugat să prezentăm guvernelor noastre această dorinţă, pe deplin justificată. Domnul Brătianu speră că prelungirea ostilităţilor şi sosirea trupelor aliate din Orient îi vor permite României să treacă din nou la arme, fapt care (se crede) va permite respectarea angajamentelor cu care ţara a intrat în război; astfel pacea încheiată la Bucureşti va fi declarată inoperantă, ea fiindu-i impusă României într-un moment în care nu se mai afla în poziţia de a mai face sacrificii.
      Dată fiind situaţia extrem de dificilă a României şi pericolul permanent al unei ocupaţii totale, care ar elimina orice şansă de mobilizare, am cerut (în regim de urgenţă) să nu se mai dea publicităţii nimic legat de reintervenţia militară a României.
      Noi am înţeles de la autorităţile germane din Bucureşti că propunerea de pace a fost făcută în scopul divizării Aliaţilor şi influenţării opiniei din ţările Antantei. Ele [autorităţile germane] au declarat că Puterile Centrale vor face tot ceea ce este necesar pentru restabilirea situaţiei lor în Balcani."
 
(Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere şi note, Al. Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012, pp. 244 – 245)



 
 
 
  23-24 Septembre /6 -7 Octombrie] 1918, Nicolae Iorga,  despre propunerile de pace ale Germaniei pentru Antanta
".
     Sobrania[1] a admis menţinerea Guvernului, din care au plecat numai doi membri. Trupe ale Înţelegerii ar fi intrat in Sofia. Aceasta ar însemna însă oprirea comunicaţiilor germane cu Orientul.
În Ardeal s-ar pregăti nu ştiu ce manifestaţie contra aspiraţiilor României. Ştefan Pop[2] a fost chemat la Pesta. Maniu e trimes acasă ca mare proprietar.
    La 23 seara s-a anunţat că noul Cancelar german[1] s-a adresat lui Wilson, oferind pace pe baza punctelor acestuia. Se vede apoi că şi Austria şi Turcia au facut acelaşi lucru. Cancelarul a enunţat însă un program în şapte puncte, care nu sunt ale lui Wilson. E o încercare de a separa pe Aliaţi, punând America, astăzi decisivă, de o parte, şi, în acelaşi timp, una de a crea acasă, prin unirea tuturora, ceea ce ei numesc starea de spirit din August 1914, agresivă în cel mai înalt grad şi sigură de victorie..


 

[1] Denumirea parlamentului bulgar.
[2] Ştefan Cicio Pop (1865 -1934) a fost avocat și un om politic român, membru marcant al Partidului Naţional Român și apoi vicepreședinte al Partidului Naţional Țărănesc, deputat român în Dieta de la Budapesta, participant activ la Marea Unire din 1918, Președinte al Consiliului Național Central Român, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deținând portofoliul Apărării și al Internelor. Ministru de Stat pentru Transilvania în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 - 12 martie 1920) precum și ministru de Externe (9 ianuarie – 13 martie 1920) în același guvern, prim-ministru ad interim. În cursul guvernărilor conduse Iuliu Maniu a deținut funcția de președinte al Adunării Deputaților (23 decembrie 1928 - 30 aprilie 1931 și 10 august 1932 - 18 noiembrie 1933).
[3] Prinţul Max von Baden (1867 -1929) cancelar al Reich-ului de la 3 octombrie la 9 noiembrie 1918 când, după ce a anunţat abdicarea împăratului Wilhelm a II-lea – ceea ce nu corespundea realităţii -, la cererea liderului social-democrat Friedrich Ebert şi-a dat demisia desemnându-l ca succesor pe acesta din urmă, contrar legilor constituţionale.

 
 (Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a., pp. 70 -71)

 
 
5 octombrie 1918, Însemnări ale lui Alexandru Marghiloman, primul ministru, despre intențiile germane de modificare a tratatului de la București

       Ca rezultat al întrevederii noastre de ieri, Horstmann îmi aduce declaraţia verbală: Germania nu se va opune ca Dobrogea veche să fie înapoiată, la pace, României. Fac să se observe că în momentul actual e cam puţin. Se voieşte un guvern Marghiloman tare, după ce a fost atacat şi după ce i s-au făcut toate greutăţile, ba chiar a fost neliniştit şi pentru Basarabia, cum a făcut Hintze în ultimul discurs – şi nu se face măcar gestul, care silit va fi făcut mai târziu, El convine că într-adevăr nu s-a făcut destul. În ceea ce priveşte evacuarea Capitalei, crede că afacerea trebuie tratată la Berlin [...].
       La cererea lui Horstmann primesc pe un reporter de la Berliner Hageblatt, care trebuie să dea, mai ales la Berlin, impresia că aici totul e liniştit şi că nu părăsesc ratificarea.
 
(Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, Ediţie şi introducere de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995, p. 187.)
 
 
 
 
 
3 octombrie 1918,   Însemnările lui Georg von Müller despre situația în Imperiul german 
 
        Dimineaţa la Helfferich[1], care între timp şi-a pus la dispoziţia noului cancelar Max von Baden, chiar astăzi numit în funcţie, serviciile sale onorifice pentru elaborarea condiţiilor economice ale păcii şi crede că el, Helfferich, ca duşman notoriu al social-democraţiei va trebuie să-şi părăsească toate funcţiile deţinute în cadrul guvernului.
 
Prinţul Maximilian von Baden 
 
Karl Helfferich
 
Arthur von Gwinner
 
       Între timp s-a constituit noul guvern parlamentar cu Scheidemann[2] ca secretar de Stat fără portofoliu la Cancelaria Reich-ului şi cu Erzberger[3] ca secretar la Stat la oficiul presei. Se spune că Berg[4] trebuie să plece şi Hintze va trece în funcţia de şef al cabinetului civil [al împăratului] ceea ce eu însă nu pot crede. Atât Helfferich cât şi Gwinner[5], pe care l-am căutat spre seară, discută chestiunea abdicării împăratului (şi a prinţului moştenitor), ca o posibilă condiţie de pace a Antantei[6]. Gwinner este de părere că împăratul ar trebui să abdice imediat ca să faciliteze încheierea păcii."
 
Philipp Scheidemann 
 
Matthias Erzberger in 1919
 

(Georg von Müller, Regierte der Kaiser?, Göttingen, 1959, pag. 425)
 

[1] Karl Helfferich (1872 -1924) om politic german, secretar de Stat la Finanţe (21 ianuarie 1915 – 22 mai 1916), secretar de Stat la Interne (22 mai 1916- 23 octombrie 1917) în aceeaşi ultimă perioadă, (de fapt până la 9 noiembrie 1917) a îndeplinit şi funcţia de vice-cancelar în vremea cancelarilor Theobald von Bethmann-Hollweg, Georg Michaelis şi Georg von Hertling. A participat la elaborarea tratatelor de Pace de la Brest-Litovsk şi Bucureşti. A murit într-un accident de cale ferată. 
[2] Philipp Scheidemann (1865 -1939), om politic german, membru marcant al Partidului Social-Democrat. În ziua de apogeu a revoluţiei germane de la Berlin, la 9 noiembrie 1918, a proclamat din proprie iniţiativă republica germană de la o fereastră a clădirii Reichstag-ului. Avea să fie, după Friedrich Ebert, al doilea cancelar al republicii de la Weimar (15 februarie – 20 iunie 1919). După venirea lui Hitler la putere a emigrat şi a murit în exil.
[3] Matthias Erzberger (1875 -1921), om politic german, membru marcant al Partidului Catolic (Centru). S-a pronunţat împotriva războiului încă din iulie 1917. A condus delegaţia germană care a semnat convenţia de armistiţiu de la 11 noiembrie 1918, şi la cererea lui Hindenburg a fost primul dintre cei patru care au semnat-o. A fost asasinat la 26 august 1921 de către doi foşti ofiţeri din marina de război.
[4] Friedrich von Berg (1866 -1939) ofiţer german şef al cabinetului civil al împăratului; înlocuit la 11 octombrie 1918 cu Clemens von Delbrück.
[5] Arthur von Gwinner (1856 – 1931), bancher german, finanţator al căii ferate Berlin-Bagdad, înnobilat de împăratul Wilhelm al II-lea în 1908.
[6] Înlăturarea liderilor militari şi a autocraţilor  germani care au condus războiul va fi formulată la 24 octombrie de către preşedintele Wilson ca o condiţie sine qua nonacceptării cererii de armistiţiu a guvernului Germaniei, altminteri nu va mai  fi vorba de negocieri de pace, ci de capitulare.
 
 
 
 
1 octombrie 1918,   Georges Clemenceau îl trimite pe generalul H.M.Berthelot din nou în România
 
        „La Clemenceau, la ora 9. Mă trimite să îndemn România la luptă!... Îi răspund că însărcinarea asta îmi este foarte nesuferită. Când un câine îşi înfulecă prada, nu i se ia bucata de la gură. Nu aş putea ajunge în România decât cu o armată franceză, deşi Bulgaria a acceptat toate condiţiile noastre. Or, nu putem face nimic pe timpul iernii, iar Dunărea nu poate fi trecută decât la primăvară. Până atunci, prada va fi deja mâncată. În privinţa propagandei, cea mai bună propagandă este cea a victoriilor noastre în Franţa. Nu mă ascultă!”
 
(Generalul Henri Berthelot, Memorii şi corespondenţă, 1916-1919, Bucureşti, Editura Militară, 2015, p. 351.)
 

 
 
29 septembrie 1918, Însemnările lui Albrecht von Thaer[1], despre starea de spirirt la auzul incapacității Germaniei de acontinua războiul 
 
 
 
Oberst Albrecht von Thaer,
 
        "Îngrozitor şi cutremurător! Asta este! Acesta este adevărul! Cum stăteam noi laolaltă, Ludendorff a venit în cercul nostru, cu faţa marcată de cea mai profundă îngrijorare, palid, dar cu fruntea sus. Adevărată figură a unui splendid erou german! M-am gândit la Siegfried rănit de moarte în spate de lancea lui Hagen[2].
 
 Carte poştală reprezentând legenda "loviturii de pumnal în spate".
 
         A zis aproximativ aşa: că era de datoria lui să ne spună că situaţia noastră militară era extrem de gravă. Din acest moment era posibil ca în orice zi să se producă o străpungere [a inamicului] pe Frontul de Vest. A trebuit să raporteze acest lucru acum câteva zile Maiestăţii Sale. Pentru prima oară OHL [Oberste Heeresleitung – Comandamentul suprem] fusese întrebat de Maiestatea Sa, ca şi de cancelar de altfel, ce mai erau în stare să facă OHL şi armata. De comun acord cu feldmareşalul [Hindenburg], el [Ludendorff] a răspuns: OHL şi armata germană sunt la capătul puterilor; războiul nu mai poate fi câştigat; într-adevăr, o înfrângere totală nu mai poate fi probabil evitată. Bulgaria s-a dat bătută. Austria şi Turcia, la capătul puterilor vor urma probabil în scurtă vreme. Propria noastră armată a fost din păcate deja grav contaminată de otrava ideilor spartakiste[3] şi socialiste. Nu te mai puteai baza pe trupe. Începând cu data de 8 august, lucrurile s-au înrăutăţit tot mai mult şi tot mai rapid. Unele trupe s-au dovedit a fi într-un grad atât de mare de neîncredere, încât au trebuit să fie scoase de pe front cât mai repede cu putinţă. Dacă au fost înlocuite cu trupe doritoare să lupte, atunci acestea erau întâmpinate cu strigăte acuzatoare de spărgători de grevă şi îndemnate să nu mai lupte. Ludendorff a spus că nu se poate opera cu divizii care nu mai sunt de încredere.
       În felul acesta a devenit previzibil că inamicul, asistat de americanii doritori să lupte, va obţine o mare victorie, [va realiza] o foarte mare şi importantă străpungere. Atunci armata din Vest nu se va mai putea menţine şi se va retrage peste Rin în completă disoluţie, ducând cu ea revoluţia în Germania.
      Această catastrofă trebuie evitată cu orice preţ. Din cauza motivelor arătate nu ne mai putem permite nicio altă înfrângere. Din această cauză OHL a cerut Maiestăţii Sale şi cancelarului ca să ceară imediat preşedintelui Wilson al Americii să medieze un armistiţiu care să aducă pacea pe baza celor 14 puncte ale sale.
     Nu s-a ferit niciodată să ceară maximum de la trupele sale. Dar acum a devenit clar pentru el [Ludendorff] că o continuare a războiului nu mai serveşte niciunui scop, era de părere că ar trebui să i se pună capăt cât mai repede cu putinţă, pentru a evita sacrificarea inutilă a celor mai viteji, a celor care sunt încă loiali şi dispuşi să lupte.
    A fost ceva îngrozitor pentru feldmareşal şi pentru el să trebuiască să raporteze acest lucru Maiestăţii Sale şi cancelarului. Acesta din urmă, contele Hertling, a declarat imediat Maiestăţii Sale, într-un mod demn, că trebuie să demisioneze imediat din funcţia sa. După atâţia ani de muncă onorabilă nu ar putea şi nici nu vrea să-şi încheie viaţa lui de om bătrân oferind o cerere de armistiţiu. Împăratul i-a acceptat demisia.
    Excelenţa Sa Ludendorff a continuat: Din acest motiv la ora actuală nu avem cancelar. Eu totuşi i-a cerut Maiestăţii Sale să aducem la guvernare acele cercuri cărora trebuie să le mulţumim că am ajuns aici. O să-i vedem pe aceşti domni conducând ministere. Să încheie ele pacea, care acum va trebui să fie încheiată. Să mănânce ele supa pe care ne-au gătit-o.”
     Efectul acestor cuvinte asupra celor care le-au ascultat a fost de nedescris! În vreme ce vorbea Ludendorff se auzeau suspine şi plânsete. La mulţi, probabil celor mai mulţi dintre noi, le curgeau involuntar lacrimile pe obraji. Eu stăteam în stânga directorului general von Eisenhart[4]. Într-un gest spontan ne-am strâns mâinile, eu aproape le-am strivit pe ale sale.
       După ce Ludendorff a rostit ultimele cuvinte, şi-a plecat uşor capul, s-a întors şi a intrat într-o cameră alăturată.
Pentru că eu trebuia să-mi prezint în orice caz raportul după el, l-am urmat imediat – îl cunoşteam de atâta vreme - l-am apucat de braţ cu amândouă mâinile, lucru pe care în mod normal n-aş fi îndrăznit să-l fac niciodată, şi i-am spus : Excelenţă, acesta este adevărul ? Acesta este ultimul cuvânt? Sunt treaz sau visez? Este mult prea îngrozitor! Ce o să se întâmple acum?
     Eram complet scos din fire. Ludendorff a rămas pe deplin calm şi liniştit şi mi-a spus cu un zâmbet trist: Din păcate, aşa stau lucrurile şi nu văd nicio cale de ieşire."
 
Ludendorff în biroul său de la Înaltul Comandament în 1918
 

 (Albrecht von Thaer, Generalstabdienst an der Front und in der OHL. Aus Briefen und Tagebuchaufzeichnungen 1915 -1919, editor Siegfried A. Kaehler, Göttingen, 1958, pp. 234 – 235.)

 
[1] Albrecht von Thaer (1868 -1957) ofiţer de stat major, în anii Marelui Război împuternicit al regelui Friedrich August al III-lea al Saxoniei la Înaltul Comandament al armatei germane. În tinereţe celebru pentru că a obţinut locul 2 în echipa germană care a participat la raidul de cavalerie Berlin-Viena, Viena-Berlin din 1 - 4 octombrie 1892. După moarte i s-au publicat însemnările din perioada 1915 -1919. 
[2] Personajele principale din epopeea naţională germană Nibelungen Lied [Cântecul Nibelungilor]. Textul de mai sus avea să fie folosit ulterior ca o dovadă că legenda loviturii de pumnal în spate a început să circule înainte de încheierea armistiţiului de la 11 noiembrie 1918
[13] Spartakusbund [Liga Spartacus] denumire a asociaţiilor marxiştilor germani; iniţial, în august 1914, numiţi Gruppe Internationale, reunind opozanţii Partidului Social Democrat german. Din 1916 s-au numit Spartakusgruppe, din decembrie 1918 Spartakusbund. Spartakist - denumire dată în Germania unui adept al comuniştilor.
[4] Paul von Eisenhart-Rothe (1857 -1923) om politic german, ministru al Agriculturii, Domeniilor şi Pădurilor (5 august 1917 - 13 noiembrie 1918).
 
 
29 septembrie 1918, Însemnări ale lui Erich von Ludendorff despre modalitate de încheiere a războiului de către Germania
 
            Baza de discuţie cu secretarul de Stat de la Externe, von Hintze, era pusă, în ceea ce priveşte forma, prin cele ce se discutaseră la 28 septembrie între feldmareşal şi mine. Consfătuirea propriu-zisă a avut loc la 29 septembrie. Colonelul Heye[1] a fost şi el de faţă.
         După câteva cuvinte de salut, secretarul de Stat von Hintze a început să prezinte raportul asupra situaţiei interne fără niciun fel de aluzie la evenimentele externe. A declarat că el consideră că poziţia cancelarului, contele von Hertling, este atât de zdruncinată încât nu va mai putea rămâne multă vreme şi că nici poziţia sa proprie nu era asigurată cu nimic mai mult. Ca urmare a situaţiei interne, a mai adăugat el, la Berlin trebuie să se producă o schimbare radicală de sistem şi să se formeze un guvern parlamentar[2]. A vorbit şi despre posibilitatea [izbucnirii] unei revoluţii. Până în acest moment eu crezusem că Înaltul Comandament va discuta despre demersurile care trebuiesc făcute în continuare cu cancelarul şi cu ministrul de Externe aflaţi în funcţie. O schimbare a persoanelor care ocupau aceste funcţii într-un asemenea moment nu putea fi decât dezavantajoasă, creatoare de confuzie şi de ezitări. Când se produc transformări atât de profunde faptul că se pierde ceva timp este inevitabil.  Dar oricare ar fi fost deciziile M.S., pentru Înaltul Comandament guvernul rămânea tot guvern chiar şi sub o formă nouă şi cu o nouă componenţă. Oamenii care vor veni vor avea conştiinţa responsabilităţii lor dacă urmau să preia puterea într-o asemenea situaţie. Comandamentul Suprem va trebui să-şi susţină părerile în faţa noului guvern aşa cum o făcuse şi în faţa celui vechi şi să aibă grijă ca armata să nu aibă în niciun fel de suferit din cauza schimbării de regim aşa încât să poată fi obţinut un armistiţiu într-adevăr onorabil.
         În pofida obiecţiilor mele, secretarul de Stat von Hintze a considerat că reformarea întregului nostru sistem de guvernare este neapărat necesară. Aprecia de altfel că restructurarea nici nu va fi prea greu de realizat. Eu nu puteam să verific acest lucru pentru că nu puteam să prevăd ce se va întâmpla la Berlin.
        Apoi secretarul de Stat a spus că demersul [de mediere a păcii] pe lângă regina Olandei nu s-a făcut şi niciun alt demers de pace nu era în curs de desfăşurare. Nu se făcuse deci nimic concret în acest sens.
      Abia atunci feldmareşalul şi cu mine am prezentat situaţia şi am expus părerile noastre despre condiţiile unui armistiţiu. Secretarul de Stat von Hintze a fost de părere că cel mai bum lucru era să adresăm preşedintelui Wilson o cerere de armistiţiu şi de pace. Ministrul plenipotenţiar al Elveţiei la Washington[3] tocmai vorbise din nou cu guvernul nostru despre înaltele idealuri ale lui Wilson. Era de la sine înţeles că drumul ocolit care trecea prin Washington ca să ajungă la Paris şi Londra, va produce o întârziere şi că un asemenea drum nu se poate străbate de pe o zi pe alta şi că va trece mai multă vreme până când se va putea obţine un armistiţiu. Acest lucru nu venea în contradicţie cu modul în care feldmareşalul şi cu mine vedeam situaţia. Amândoi am fost de acord cu propunerea secretarulului de Stat von Hintze, chiar dacă noi am cerut ca aceeaşi notă care va fi trimisă preşedintelui Wilson să fie trimisă şi Angliei şi Franţei pentru a li se aduce la cunoştinţă demersul nostru.
      După această consfătuire am plecat cu toţii imediat la Maiestatea Sa, care tocmai venise de la Cassel la Spa. Secretarul de Stat von Hintze a prezentat aceeaşi expunere asupra situaţiei interne şi de data aceasta a adăugat şi demersurile care ar trebui întreprinse pe lângă preşedintele Wilson în vederea armistiţiului şi a păcii. Pe urmă feldmareşalul a prezentat un expozeu asupra situaţiei militare pe care eu l-am aprobat fără rezerve. Maiestatea Sa a păstrat un calm extraordinar. S-a declarat de acord cu demersul pe lângă preşedintele Wilson.
        După-amiaza, la insistenţele secretarului de Stat von Hintze, s-a emis decretul imperial către cancelarul Reich-ului, care venise şi el între timp, privind introducerea sistemului parlamentar în Germania. Înaltul Comandament a aflat despre acest decret abia după ce el fusese dat publicităţii; contele Hertling a considerat că nu-l poate duce la îndeplinire şi şi-a dat demisia[4]. La Berlin a început să se caute un nou cancelar care să corespundă acestui sistem parlamentar. Era un procedeu nemaiîntâlnit care nu mai permitea Coroanei nicio inţiativă[5].
       Când l-am întrebat pe secretarul de Stat von Hintze la ce dată va fi constituit noul guvern şi când va fi acesta capabil să ia decizii, la ce dată se va pune de acord cu aliaţii noştri asupra notei ce trebuia trimisă şi când se va putea expedia această notă, von Hintze mi-a indicat ziua de marţi, 1 octombrie.
         Eu am luat drept bună această dată.
      La cererea secretarului de Stat, contele von Roedern[6], care venise şi el la Spa şi la fel ca vice-cancelarul trebuia să negocieze cu liderii facţiunilor parlamentare, Înaltul Comandament a trimis la Berlin pe maiorul conte von dem Bussche[7], chiar în seara acelei zile de 29 septembrie, pentru a prezenta în faţa Reichstag-ului informaţii despre situaţia militară, dacă guvernul ar fi considerat necesar acest lucru.
        Feldmareşalul s-a decis mai târziu, la rugămintea mea, să plece în seara zilei următoare la Berlin împreună cu Maiestatea Sa, pentru a reprezenta personal acolo Înaltul Comandament. Din păcate, situaţia militară nu-mi permitea să plec de la Spa."

(Erich Ludendorff, Meine Kriegserinnerungen, Berlin, 1919, pp. 584 -585)
 
 Note
[1] Wilhelm Heye (1869 -1947) ofiţer german, la începtul anului 1930 va fi avansat general-colonel, şef al serviciului de personal al Reichswehr-ului (1920 -1923), ulterior comandant al Reichswehr-ului (1926 -1930). La 21 septembrie 1918, Heye, pe atunci colonel, a fost numit şef al biroului de operaţiuni de la Înaltul Comandament, fiind astfel de faţă la cele mai importante decizii luate atunci. La 26 octombrie 1918, după demisia generalului Ludendorff, Heye, a fost cel care i-a preluat atribuţiile de şef al logisticii, până la numirea în această funcţie, câteva ore mai târziu, a generalului Wilhelm Groener.
[2] Adică un guvern a cărui componenţă să reflecte procentele partidelor politice reprezentate în Parlament.
[3] Hans Sulzer, ministru plenipotenţiar al Elveţiei la Washington de la 27 august 1917, vezi Almanach de Gotha, 1918, pag. 545.
[4] Hertling şi-a dat demisia a doua zi, la 30 septembrie 1918.
[5] În sensul că până atunci cancelarul fusese numit de către împărat indiferent ce partid ar fi avut mai multe locuri în Parlament.
[6] Siegfried von Roedern (1870 -1954) jurist german, ministru pentru Alsacia şi Lorena (1914 -1916), ministru de Finanţe (1916), din 1917 ministru fără portofoliu în guvernul Prusiei. La 30 septembrie a fost însărcinat de către împăratul Wilhelm al II-lea ca împeună cu vice-cancelarul von Payer să redacteze lista noului guvern care de la 3 octombrie avea să fie condus de prinţul Max von Baden.
[7] Erich Freiherr von dem Bussche-Ippenburg (1878 -1957) ofiţer german la Înaltul Comandament; va fi general în vremea Republicii de la Weimar.

 

 
 
 29 septembrie 1918, Notații ale  lui Georg von Müller prprivind încetarea războiului de către Germania 
 
"
       9.30 dimineaţa la Spa. Vreme splendidă. Dar ce zi tristă. Marschall mi-a povestit venind de la consfătuire că Hindenburg şi Ludendorff au declarat că armata este la capătul puterilor ei şi noi trebuie să încheiem pace. Împăratul a primit toate acestea foarte calm.
           Nici nu putea fi altfel după ultimele veşti primite de pe front. Nu s-a auzit niciun cuvânt de reproş. Hintze, care a fost de faţă la consfătuire, a primit misiunea de a iniţia negocieri de pace şi pentru încheierea cât mai rapidă a unui armistiţiu. Impulsul spre recunoaşterea epuizării l-a dat colonelul Heye, succesorul colonelului Wetzell[1] la conducerea biroului de operaţiuni. […]
      După masă am luat legătura cu Scheer[2] care nu ştia cum stau lucrurile, dar care pe urmă s-a dus la Ludendorff. Aici i s-a spus pe scurt că armata nu se mai poate menţine în Flandra. Trebuie pregătită evacuarea. Programul de construcţii de submarine trebuie însă menţinut ca mijloc de presiune politică, doar că acum nu se mai poate lua niciun om de pe front pentru construcţii de submarine. Scheer mi-a telefonat imediat ca să-i aranjez o consfătuire cu împăratul.

 
 Amiralul Scheer

         La ora 6 am fost amândoi la împărat, unde Scheer a primit împuternicirea de a începe pregătirile de evacuare, mai ales ale şantierului din Bruges. Maiestatea Sa a fost de acord cu toate măsurile propuse şi apoi ne-a povestit despre mărturisirile pe care i le-au făcut în acea dimineaţă Hindenburg şi Ludendorff. I-ar plăcut să-i fie făcute mai devreme aceste declaraţii. Într-adevăr, armata este la capătul puterilor. Mai ales diviziile bavareze, dar şi cele saxone, ar ceda imediat. Hintze a primit misiunea să iniţieze armistiţiu şi pace. Deocamdată războiul submarin va fi continuat ca mijloc de presiune politică până când va fi asigurat într-o oarecare măsură armistiţiul şi condiţii acceptabile de pace. Războiul s-a terminat, ce-i drept altfel decât gândisem noi.
           Am spus: Oricum s-ar termina războiul, poporul nostru s-a comportat extraordinar.
           Împăratul: Da, dar politicienii noştri au eşuat jalnic.
        Dar care au fost politicienii noştri îm acest război? Hindenburg şi Ludendorff cu departamentul politic de la Înaltul Comandament. S-au făcut greşeli peste greşeli, mai ales acum se răzbună pe noi pacea de cuceriri în Rusia a cărei descompunere internă a fost un dar de la Dumnezeu, de o nepreţuită valoare, care ar fi trebuit să fie folosit pentru a trimite cât mai repede mase mari de trupe în Vest. În loc să se facă aşa s-a trecut la cucerirea Letoniei şi Estoniei şi la imixtiunea noastră în Finlanda, culmea nechibzuinţei şi a maniei grandorii. Rar a reuşit adevărata conducere politică să împiedice actele de forţă cerute de Comandamentul Suprem : trimiterea unui ultimatum către Olanda din cauza aviatorilor englezi, bruscarea Spaniei, războiul submarin nelimitat împotriva Americii[3]… »

(Georg von Müller, Regierte der Kaiser?, Göttingen, 1959, pp. 423 – 424)

 

[1] Georg Wetzell (1869 -1947) colonel german, şeful biroului de operaţiuni de la Înaltul Comandament (august 1916 – sfârşitul lui septembrie 1918), ulterior general, şeful biroului de personal al armatei – Truppenamts – (octombrie 1925 - decembrie 1926).
[2] Reinhard Scheer (1863 -1923) amiral german, celebru pentu faptul că a condus înfruntarea navală de la Skagerrak (31 mai – 1 iunie 1916). De la 11 august 1918 şeful departamentului marinei de război Seekriegsleistung. La începutul lui octombrie 1918 a renunţat la programul de construcţii de submarine şi dat ordin de rechemare a submarinelor din misiune, dar 24 octombrie a dat ordinul de ieşire a flotei în larg care a provocat revolta marinarilor de la Kiel.
[3] În sensul că s-a întârziat declanşarea războiul submarin nelimitat din aprilie 1915 până în ianuarie 1917, când s-a trecut la acest gen de operaţiune care a facilitat intrarea Statelor Unite în război la 6 aprilie 1917.
 
 
 
 
 28 septembrie 1918, Însemnările lui Erich von Ludendorff despre necesitatea încheierii ostilităților 

 
"Ludendorff: 28 septembrie 1918
 
Generalul Erich Ludendorff


      ...Franţa, Serbia şi Bulgaria suferiseră mult mai mult decât noi şi au rezistat. Dacă războiul se apropia de frontierele noastre, dacă fiecare om de pe front ajungea să aibă sentimentul că apără tot ce-i este mai scump, tot ceea noi numeam patria noastră, el care ştia ce înseamnă teatru de război, câmp de bătălie şi chiar zonă de etape; dacă războiul, aşa gândeam eu, ajungea să ameninţe teritoriul Germaniei, cu toată colosala sa forţă devastatoare, atunci poporul nostru de 70 de milioane de locuitori se va ridica precum un singur om, gata să-şi arate forţa sa gigantică şi oricând gata de luptă. Franţa care îşi pierduse tot sângele[1] şi suferă mai mult decât noi, va mai rezista ea oare după evacuarea teritoriului ei? Era şi aceasta o întrebare. În nicun caz situaţia noastră nu era de aşa natură încât să poată justifica în ochii poporului nostru şi al copiilor noştri o capitulare; dar în orice caz trebuia dacă s-ar fi apărut o posibilitate oarecare să ne angajăm pe drumul păcii.
       Îndelungate lupte sufleteşti m-au adus la această gravă hotărâre şi m-am simţit îmboldit să acţionez din simţul datoriei şi dintr-o convingere intimă, indiferent de ce spuneau cei care erau mai puţin informaţi în privinţa situaţiei militare. În toate hotărârile importante pe care a trebuit să le iau  în cursul acestui război, mi-am urmat întotdeauna părerile mele, pe deplin conştient de toată responsabilitatea ce mi-o asumam. Ştiam că mă vor ataca şi mai mult calomniatorii şi că voi fi făcut responsabil de toate nenorocirile ce vor urma. Această amărăciune personală nu putea însă să-mi influenţeze în niciun fel decizia.
         La 28 septembrie, la orele 18, m-am dus la feldmareşal [Hindenburg], în biroul său, aflat un etaj mai jos. I-am expus cum vedeam eu lucrurile privind o ofertă de pace şi armistiţiu. Am adăugat că evenimentele din Balcani nu puteau decât să înrăutăţească situaţia chiar dacă noi am mai fi putut rezista pe frontul de Vest, şi că în acest moment aveam o datorie: să acţionăm fără ezitare, cu claritate şi promptitudine. Feldmareşalul m-a ascultat cu vădită emoţie. Mi-a răspuns că şi el ar fi vrut să-mi spună exact acelaşi lucru în seara aceasta, că şi el s-a gândit mereu la situaţia noastră şi considera că un asemenea demers este neapărat necesar. Am căzut de acord asupra condiţiilor armistiţiului: ele trebuiau să ne permită o evacuare precis reglementată şi în bună ordine a teritoriilor ocupate şi să ne dea posibilitatea să reluăm ostilităţile la frontieră. (subl. S.C.)[2] în ceea ce priveşte frontul de Est nu ne gândeam să plecăm de acolo. Eu credeam că Antanta va recunoaşte primejdia de care era şi ea ameninţată din partea bolşevismului[3].

 
Paul von Hindenburg (stânga) şi Erich Ludendorff (dreapta)

       Ne-am despărţit, feldmareşalul şi cu mine, cu o strângere fermă de mână, ca nişte oameni care însoţiseră o fiinţă scumpă la mormânt şi voiam să rămânem uniţi nu numai aşa cum fussesm în zilele bune, dar şi în ziele cele mai rele. Numele noastre erau legate de cele mai mari victorii ale războiului mondial. Acum gândeam amândoi la fel, că era de datoria noastră să ne legăm numele de acest demers pentru evitarea căruia făcusem tot ce fusese cu putinţă."

Erich Ludendorff, Meine Kriegserinnerungen 1914 -1918, Leipzig, 1919, pp. 582 -583
 

[1] Ludendorff vrea să spună că Germania pierduse 2 milioane oameni la o populaţie de aproape 70 de milioane de oameni, avea un procent mai mic de pierderi faţă de Franţa care pierduse 1,4 milioane soldaţi şi 300 de mii de civili la o populaţie de 39 de milioane, deci ca procent Franţa se afla pe locul doi, după Serbia care pierduse o treime din populaţie (circa 1,2 milioane persoane). Calculele lui Ludendorff nu aveau nicio legătură cu realitatea deoarece ignorau din rea credinţă forţa colosală a armatei americane de două milioane de soldaţi (42 de divizii) la momentul încheierii armistiţiului de la 11 noiembrie 1918.
[2] Stupefiantă naivitatea afişată de Ludendorff: cine ar fi permis armatei germane să se retragă la frontiere cu tot ceea ce însemna armament greu - tunuri, mitraliere, avioane etc.?
[3] Ludendorff nu mai menţionează faptul că el fusese cel care ceruse, realizase şi finanţase deplasarea lui Lenin şi a oamenilor săi din Elveţia în Rusia, în aprilie 1917.

 
 
 26 septembrie 1918 Însemnările Charles J. Vopicka, ministrul SUA în România și amiralului  Georg von Muller despre perspectivele războiului mondial.
 Iaşi : 26 septembrie 1918

      Ne străduim să convingem guvernele noastre despre absoluta necesitate, în împrejurările existente, de a fi capabili să comunicăm cu ele prin intermediul telegramelor cifrate şi să urgentăm acţiunea care ne va da posibilitatea să conducem în mod adecvat legaţiile.
      Campania ziarelor bucureştene împotriva Antantei se amplifică pe zi ce trece. Tocmai a apărut un articol de prima pagină intitulat Trădarea Antantei. Şi ziare din Iaşi s-au lăsat antrenate în această campanie. Unul dintre acestea a declarat că actuala situaţie a Antantei este foarte dificilă şi îi îndrumă în consecinţă pe cititori să se aştepte la o colosală ofensivă a germanilor împotriva Franţei. S-a declarat că dacă pacea va fi încheiată în conformitate cu cele 14 puncte enunţate de preşedintele Wilson sau cu cele şapte puncte ale Programului German, Germania nu va fi distrusă, ci din contra, va fi consolidată. »

(Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere, note şi postfaţă de Andrei Alexandru Căpuşan, Institutul European, Iaşi, 2012, pag. 241).
 
Castelul Wilhelmshöhe26 septembrie 1918
        La telegrama liniştitoare a împăratului nostru către regele Bulgariei, prin care îl înştiinţează că cinci divizii germane şi mai multe austro-ungare au pornit în marş ca ajutor, n-a venit niciun răspuns, în schimb a venit vestea că o delegaţie bulgară[1], în frunte cu ministrul plenipotenţiar american de la Sofia[2] – pentru că Statele Unite nu au rupt relaţiile dipomatice cu Bulgaria – a pornit spre Salonic pentru negocieri de armistiţiu şi de pace.
        La Spa, la Înaltul Comandament, domneşte o atmosferă apăsătoare. Ludendorff se agaţă precum cel care se îneacă de un pai, de speranţa că în Franţa va izbucni gripa pulmonară[3]

(Amiral Georg von Müller, Regierte der Kaiser?, Göttingen, 1959, pag. 419).


 

[1] Formată din generalul Ivan Ţonev Lukov (1871 -1927) şeful marelui stat major al armatei bulgare (1 septembrie – 30 decembrie 1916), alături de Andrei Liapcev (1866 -1933) şi Simeon Radev (1879 -1967) care vor semna armistiţiul la 29 septembrie 1918, iar ţarul Ferdinand va abdica la 3 octombrie în favoarea fiului său, Boris.
[2] Ministrul plenipotenţiar al SUA acreditat pentru Bulgaria era Charles J. Vopicka care se afla însă de mai multă vreme la Iaşi (vezi mai sus). La Sofia exista un însărcinat cu afaceri, D.J. Murphy, vezi Almanach de Gotha, 1918, pag. 620.
[3] Cunoscută mai mult sub denumirea de gripa spaniolă care a făcut peste zece milioane de victime, dar nu a influenţat deznodământul Marelui Război.
 
 
 
 
26 septembrie 1918, Însemnări ale llui Alexandru Marghiloman, primul ministru, despre viața politică românească și chestiunea prințului moștenitor Carol

     Interpelarea lui Pătrăşcanu: vorbeşte de toate, cu multă stângăcie. Camera aplaudă, foarte ostilă în general Regelui şi Prinţului. Incidente vii. Revoltă pentru faptul că Brătianu a fost consultat. În răspunsul ce-l dau, las să se întrevadă soluţia mea. Când m-am urcat la tribună, aclamaţii puternice; când am vorbit de Rege, răceală. Calmez cu greu pe Mitescu, supărat că comisia de anchetă fusese învinuită de moliciune. Comisia hotărâşte să aresteze pe A. Constantinescu.
     Bradenstein ţine să mă vadă seara târziu; nelinişte la Bucureşti în privinţa chestiunii prinţului şi a consultării lui Brătianu; Înaltul Comandament ţine să mă asigure  de tot concursul său (cald).
 
(Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, Ediţie şi introducere de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995, p. 183.)


 
 
 
 
12/25 septembrie 1918, Notații ale lui Virgiliu N. Drăghiceanu despre viața politică din Germania

     Presa lor anunţă surprinzător transformarea politicei interne a Germaniei[1].
     Frontului unitar de la graniţă trebuie să-i corespundă frontul intern; de aceea se anunţă tratativele pentru intrarea a trei social-democraţi în Cabinet.
    Situaţia internă se vede că s-a încurcat; Hertling[2] vorbeşte pe faţă în Comitetul Central al Reichstagului de situaţia serioasă şi de dezacordul intern.

 
Georg von Hertling 
 
      Iar Hintze, ministrul de Externe, accentuează vechiul refren: înrăutăţirea raporturilor cu România spre sfârşitul verii, aplanate în parte; demobilizarea armatei române s-ar face prea încet, ar fi ezitări în executarea obligaţiunilor contractate.
 
 Paul von Hintze
 
(Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, Bucureşti, 1920, pp. 333 -334)
 

[1] Era vorba despre democratizarea vieţii politice, în sensul că componenţa guvernului trebuia să reflecte proporţia partidelor reprezentate în Reichstag (parlament).
[2] Georg von Hertling (1843 -1919), om politic german, cancelar al Reich-ului ( 1 noiembrie 1917 -30 septembrie 1918)


 
 
24 septembrie 1918, Notațiile reginei Maria asupra „cazului” prințului moștenitor Carol
 
     „Imediat după prânz am plecat în automobil, cu Lisabetta şi generalul Mărdărescu, să-l vizităm pe Carol, Mărdărescu urma să preia răspunderea pentru paza lui. L-am găsit mai calm şi mai sănătos, chiar mult mai normal, iar Râmniceanu ne spune că e şi mai bine dispus în toate privinţele. Dacă asta înseamnă că e cald pe dinafară fiindcă în adâncul inimii e mai hotărât ca niciodată să arunce totul cât colo ca să rămână cu ea – nu pot şti, dar, fireşte, odată îndepărtat de influenţa fatală a fetei şi a celor apropiaţi ei, nu se poate să nu-şi vină în fire; în ultima vreme nu ieşise deloc din acel mediu otrăvitor care o înconjoară şi discutase mereu cu oameni apropiaţi EI. [...] Ei bine întrevederea lui [a colonelului Boyle] cu fata şi familia ei a fost mai mult sau mai puţin în zadar. Se agaţă de Carol din toate puterile. După primele zece minute, Boyle, deşi la început tindea să creadă că fata măcar îl iubeşte pe Carol, şi-a dat seama repede în ce fel de companie se afla şi a înţeles că fiul meu nu avea nici o şansă într-un asemenea anturaj – aveau de gând să pună mâna pe el, iar acum fata nu vrea să audă de nimic, e ferm hotărâtă să-l facă să se ţină de cuvânt. Boyle s-a întâlnit de două ori cu ea, iar după-amiază i-a făcut o impresie şi mai urâtă decât dimineaţă. Ne-a povestit mie, lui Nando şi Lisabettei toate scenele cu familia ei. Ne-am dat seama că ne mai aşteaptă încă o luptă grea. Avem de-a face cu un soi rău”.
 
(Maria, Regina României. Jurnal de război 1918, Traducere din engleză de Anca Bărbulescu, Ediţie îngrijită, prefaţă şi scurtă cronologie de Lucian Boia, Bucureşti, Editura Humanitas, 2015, pp. 345-346.)
 
 
 
11/24 septembrie 1918, Însemnările lui Nicolae Iorga despre întrevederea cu regele Ferdinand pe marginea evenimentelor externe și interne.
 
      La Regele. Vorbeşte de Memoriile Regelui Carol. Partea publicată e redactată împreună cu Mite Kremnitz[1]. (Regele vorbeşte aspru de fiul acestuia[2]). Partea inedită, scrisă microscopic[3], are doar ştiri despre vreme, etc. Am vorbit politică cu X (dar nu e[4]). Cu privire la unii dintre oameni politici doritori de război alături de Înţelegere [Antanta], aprecierile sunt deosebit de aspre, chiar brutale. Astfel Filipescu, Take Ionescu.
       Carp şi Stere au venit pe aici, întrebuinţând o nenorocire în Familia Regală[5].
     Toată armata turcească din Palestina se împrăştie: douăzeci şi cinci de mii de prizonieri, două sute de tunuri capturate.
     Bulgarii pierd Ghevheli, Prilep, unde intră cavaleria franceză. Aripa dreaptă a Aliaţilor e la Viena[6]. Ar fi un dezastru.

(Nicolae Iorga, Memorii, f. a. vol. 2, pag. 65.)
 
[1] Mite Kremnitz (4 ianuarie 1852 -18 iulie 1916) ), născută Marie Charlotte von Bardeleben(pseudonime George AllanDitto and Idem), a fost o scriitoare și traducătoare germană, care a locuit în România. Este eroina romanului biografic al lui Eugen Lovinescu, Mite. A fost căsătorită cu doctorul Wilhelm Kremnitz, medic al familiei regale române și cumnat al lui Titu Maiorescu (1840 -1917). Dr. Kremnitz l-a îngrijit pe principele moştenitor Ferdinand de febră tifoidă în 1897, dar a contactat virusul şi a decedat la scurtă vreme (31 iulie 1897), moment după care văduva sa s-a întors definitiv la Berlin.
[2] Fiii soţilor Kremnitz, Georg -Titus (n. 1876) şi Emanuel (n. 1885), ofiţeri în armata germană, au participat la campania împotriva României.
[3] Jurnalul Regelui Carol I (perioada 1881 -1892) a fost publicat de istoricul timişorean Vasile Docea la Editura Polirom.
[4] În sensul că nu este redată discuţia respectivă.
[5] Căsătoria în secret al Odessa a prinţului Carol cu Ioana-Zizi Lambrino la 31 august/13 septembrie 1918, vezi pe larg Maria, Regina României, Jurnal de război, Editura Huumaitas, Bucureşti, 2015, vol. 3 pp. 301 – 331.
[6] Eroare evidentă în text: este vorba de Sofia, capitala Bulgariei.


 
 
23 septembrie 1918, Însemnriri ale lui Alexandru Marghiloman despre întrevederea cu regele Ferdinand pe marginea căsătoriei prințului moștenitor Carol
 
      „La ora 10 ½ la Rege. E slăbit şi foarte trist; adesea are lacrimi în ochi. Îmi citeşte ceea ce vrea să-mi spună, şi din când în când se opreşte ca înăbuşit de lacrimi. Toată tendinţa lui este ca să câştige timp. „Poate că această lovitură îi va redeştepta conştiinţa. E ceva mai bine; se supune la toate”. Regele crede că căsătoria va fi anulată, „poate chiar din amândouă părţile”. Atunci va putea rămâne. Dar regele mai spune formal şi foarte decis că dată căsătoria va fi menţinută, Prinţul trebuie înlăturat de la Tron.
     - Rog pe Rege să-mi dea o copie şi îi voi da răspuns, după ce voi fi consultat pe miniştri. Regele pune chestiunea unei „cabale” străine: De ce austriecii l-au primit atât de bine? De ce a călătorit ziua în amiaza mare în Basarabia şi nu a fost recunoscut decât în Ucraina? (Ca şi când ar fi vina austriecilor!).
Principele e deja la închisoare şi Regele va veghea ca „persoana” să nu poată, cu nici un preţ, lua contact cu el”.
 
(Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, Ediţie şi introducere de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995, p. 179.)


 
 
21 septembrie 1918, Însemnări ale lui Constantin Argetoianu și Alexandru Marghiloman despre scandalul generat de căsătoria prințului moștenitor Carol cu Zizi Lambrino

     „Demersul lui Averescu pe lângă Rege pentru schimbarea Ministrului Marghiloman, a fost făcut cu prilejul întrevederii provocate de căsătoria Prinţului Carol, la Odessa, cu Zizi Lambrino. Prinţul Carol sosise la Iaşi amorezat de Ella Filitti, fiica lui Nicu Filitti şi a Vioricăi Văleanu [...]. Aflasem şi eu ceva, dar prea puţin, din povestirile unuia şi altuia şi aproape că n-aş fi crezut câte se spuneau, dacă n-aş fi asistat, din capriciul unui cauciuc plesnit, pe şoseaua Romanului, la întâlnirea dintre Prinţ şi Duduie (Duduia nr.1). Uitasem de existenţa acestei idile, căreia nu-i acordasem prea multă atenţie când într-o bună zi mi s-a adus ştirea că prinţul Carol trecuse în Rusia, împreună cu un anumit Serdici şi că se însurase în toată regula la Odessa, cu d-ra Zizi Lambrino. Amănuntele care s-au mai aflat zilele următoare, informaţiile care s-au publicat în ziarele nemţeşti nu mai lăsau nici o îndoială asupra acestor două fapte: dezertarea Prinţului şi căsătoria lui clandestină. Din aceste două fapte cel dintâi părea cel mai grav, căci căsătoria, fiind desăvârşită în condiţiile în care fusese, era uşor anulabilă, pe când dezertarea rămânea dezertare, oricare ar fi fost motivul determinant şi ce era mai dureros, era că ne aflam în faţa unei dezertări în timp de război, căci pacea nu era încă încheiată.
      Vâlva a fost enormă, căci Prinţul, în care toţi ne pusesem încrederea pentru viitor, intrase pentru prima dată în gura lumii, dându-ne o mare decepţie. De atunci ne-am obişnuit şi moravurile s-au mai lăbărţat, dar în 1918 opinia publică era mai severă. După ce-şi făcuse mendrele la Odessa, Prinţul se înapoiase în Moldova împreună cu tânăra sa soţie şi cu fidelul Serdici. Cum au sosit, Serdici a fost arestat, iar Prinţul despărţit de soţia sa şi izolat. Căsătoria a fost considerată nulă binenţeles, dar rămâneau de stabilit sancţiunile ce urmau să fie luate împotriva Prinţului. Se vorbea de o excludere de la succesiunea Tronului, de o pedeapsă disciplinară constând în mai multe luni de arest, de o dare în judecată în faţa Consiliului de Război, pentru dezertare. Marghiloman, care simţea că terenul îi fuge de sub picioare şi care, probabil în starea lui sufletească de amorezat, se considera oarecum solitar şi cu patimile altora (zadarnică încercare de întinerire) pleda pentru indulgenţă, dar Ştirbey pe de altă parte, care nu putea suferi pe Carol, înclina pentru măsurile cele mai severe. Se mai spunea că Regina era pentru cocoloşirea lucrurilor, că Regele însă, indignat, nu voia să ştie de iertare.

(Constantin Argetoianu, Memorii, vol. V, partea a V-a, ediţie şi indice de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995, pp. 142-143)
 
*
 
       Se spune că Brătianu nu e pentru o soluţie radicală. După el, Camerele actuale n-au existenţă legală: asociindu-le unui act solemn ca decăderea Prinţului, s-ar recunoaşte legitimitatea lor. De altfel, cum nu poate lua succesiunea, de ce s-ar strica cu Coroana şi mai ales cu Regina?
        - Grigorescu vine să-mi expună sistemul său: el e militar, actele politice nu-l privesc. Prinţul a dezertat; a făcut o căsătorie fără autorizare; amândouă cazurile sunt pedepsite cu severitate, cel de-al doilea atrage demisia din armată, deci nu mai poate să rămână. Dacă anulează căsătoria, caz de reformă pentru că şi-a încălcat cuvântul. Vom vedea până unde generalul va fi consecvent  cu aceste premise.- Văitoianu, pe care l-am chemat, are obiecţii; ce se întâmplă dacă rămânând doar cu prinţul Nicolae, acesta ar muri? Sub ce formă se poate demite un Prinţ? Regele îmi spusese că se putea bizui pe el; eu cred că va face ce va voi Majestatea Sa. [...]
       - Nicoleanu raportează că Averescu s-a declarat contra Prinţului şi că nu se va lăsa .
 
(Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, Ediţie şi introducere de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995, pp. 177-178) 

 

 
 
20-22 septembrie 1918, Sinaia, Impresii ale episcopului Raymond Netzhammer despre starea castelului Peleș și căsătoria prințului moștenitor Carol 
"
     Comandantul oraşului Sinaia, căpitanul Stahn, a raportat mareşalului Mackensen că mă aflu în oraş. Imediat am primit o invitaţie la masa de prânz. La castel se pregăteşte o masă deosebită cu ocazia unor oaspeţi români de vază. În drum spre Peleş m-am oprit la vecinul şi prietenul din Bucureşti, Knechtel, directorul grădinilor regale, care locuieşte în vila lui aşezată pe deal, cu o perspectivă minunată. Pe vremuri şedea şi mai sus, în locuinţa de serviciu a casei grădinarilor regali, de unde străbătea cu regele Carol pădurile şi înălţimile Sinaiei. Pensionarul de azi retrăieşte dragi amintiri.
     Ce schimbat este astăzi totul! Străzile şi cărările sunt în bună stare, la fel şi florile care înconjoară Peleşul şi Pelişorul, cele două castele minunate care duc o viaţă tihnită, însă în mica pădurice – o linişte mormântală. La fel şi în Sinaia, unde înainte de război era atâta veselie! În faţa castelelor stă de gardă soldatul german cu casca de oţel. La Peleş, în locul portarului bătrân cu barba căruntă, deschide un soldat străin şi un ofiţer german.
      Ca pe vremea regelui Carol, invitaţii din hol aşteaptă pe stăpânii casei. Sunt prezenţi: prefectul român al judeţului Prahova şi un funcţionar din prefectură, prefectul poliţiei - Tzigara[1], consilierul de construcţii Liman[2], arhitectul preferat al regelui Carol şi pădurarul Mack, ce dirija şi veghea bunurile regale din Buşteni şi Sinaia până în Predeal. Dintre civili şi ofiţeri cunosc numai pe diplomatul von Horstmann. Acum apare von Mackensen. Se salută şi se intră în marea sufragerie regală, luând loc la masă.
 Karel Líman
 
 Alexandru Tzigara-Samurcaș
 
      Regia şi unele persoane dinainte au rămas! Numai actorul principal e schimbat. Au început conversaţiile. Mareşalul este foarte atent cu invitatul principal, prefectul de Prahova, care se chinuie mult cu germana. Mackensen a întrebat:
          - Ştiţi deja veştile despre prinţul Carol? Aceşti oameni nu vor putea să se mai întoarcă!
        Curând s-a vorbit liber la masă despre această chestiune. Cafeaua s-a servit în holul sălii cu plafonul de sticlă.              Horstmann s-a aşezat lângă mine, povestind despre căsătoria prinţului moştenitor şi eventualele urmări.
        Mareşalul se bucură că toate tablourile şi goblenurile sunt agăţate iarăşi în hol, ca pe vremea regelui Carol şi m-a dus în sala florentină, unde sunt la locul lor toate tablourile de valoare. Mackensen a observat că eram emoţionat, că am umblat prin aceste locuri nu de prea multă vreme, împreună cu regele Carol şi Carmen Sylva.
Feldmareșalul August von Mackensen (1849 -1945)
 
       Vremea de ieri foarte frumnoasă şi preotul Wezyk m-a convins să urcăm pe Piatra arsă şi Furnica. Greutăţile urcuşului ne-au fost răsplătite prin panorama văilor şi escaladarea celui mai înalt pisc ne-a adus perspectiva întregului masiv al Bucegilor...
         Panoramă a Munților Bucegi
 
      Azi ne plimbăm prin Sinaia: am traversat Prahova, am urcat prin păduri şi câmpii şi de aici vedem toate văile unde sunt clădite vilele şi casele Sinaiei, în faţa munţilor! După masă am căutat în jurul castelelor căsuţa-cuib a reginei Maria, printre vârfurile brazilor. Urmăm apoi cursul Peleşului până la stânca ce ascunde în spatele ei izvorul pârâului."

( Raimond Netzhammer, Arhiepiscop în România, ediţie de prof. Ion Dumitriu-Snagov, Bucureşti, 1993 pp. 267 -268)

 

[1] Alexandru Tzigara Samurcaş (1872 -1950) istoric de artă, etnograf, muzeolog și jurnalist cultural român. Numit custode al Coroanei şi al Domeniilor Regale după refugierea la Iaşi a guvernului şi a familiei regale, şi care de la 13 decembrie 1916 preluase funcţia de prefect al Capitalei şi a fost acuzat de opinia publică de germanofilie. De precizat că în anii care au urmat Războiului de Întregire, autorităţile nu au luat nicio măsură în care să-i pună în discuţie activitatea din anii 1916 -1918.
[2] Karel Liman (1855 – 1929) arhitect ceh, cunoscut pentru faptul că a proiectat diverse edificii ale Casei Regale Române. Printre edificiile pe care le-a proiectat sau la care și-a adus o contribuție majoră se pot enumera: Castelul Peleș, casa prințului Carol din București, cabana regelui Ferdinand de la Lăpușna, extinderea Palatului Cotroceni. De asemenea, a participat la restaurarea bisericilor Sf. Nicolae și Trei Ierarhi din Iași și a bisericii episcopale de la Curtea de Argeș.
 
 
 
 
20 septembrie 1918

       „Ora 5. Ies de la Rege, care are ochii roşii de lacrimi. Pare mai mult că aşteaptă chestiunea, o pun imediat: „Majestatea voastră doreşte să vadă pe Prinţul; aş sfătui să nu-l vadă înainte de a fi luat o decizie”. „Dar care? Aşa îndată şi să nu am timp de reflecţie?” – Eu: „Am consultat miniştrii şi prezidenţii; nu am vorbit cu cei din opoziţie, dar cunosc părerea generală a publicului: Prinţul trebuie să fie declarat decăzut din prerogativele sale; prinţul Nicolae proclamat în locul său, şi pentru el făcută o educaţie severă şi serioasă”. – El: „Prinţul poate că-şi recunoaşte greşeala şi a-i zdrobi viaţa (briser sa vie) pentru un prim păcat, căci nu mai poate să facă altul, el trebuie să se expatrieze?” Regele mai pledează şi alte circumstanţe atenuante. – Eu spun: „Prinţul nu e iubit; e complet indiferent şi a dovedit o lipsă de judecată care nu e o făgăduială pentru viitor”. –El: „Nu se cunosc părţile bune pe care le are. Şi poţi şti în ce mod un om se dezvoltă? Dovadă Frederic II, care fusese condamnat la moarte”. –Eu: „Atunci tatăl a fost crud pentru fiu; acum se întâmplă contrariul. Este în interesul dinastiei de a se lucra repede şi în sensul în care îl arăt; executarea va face cel mai bine Majestăţii Voastre şi va închide gura antidinasticilor; niciodată nu s-a spus contra Majestăţii Voastre ceea ce se adună contra Prinţului”.
       Propun Regelui să vadă şi alţi oameni politici; sunt poate unii care vor vedea altfel chestiunea decât noi. Regele vrea să se reculeagă şi să cerceteze totul. Sfătuiesc să nu vadă pe Prinţ decât apropiindu-l de Prut. Nu trebuie să vină la Iaşi. La Cristeşti, spun eu – şi Regele aprobă. Şi mai ales să nu se lase înşelat de comedia, care i se poate juca.
       La plecare: „Marghiloman, ceea ce mă face şovăitor, este că şi eu am avut o chestiune sentimentală”. Protestez: „Majestatea Voastră n-a comis niciun act, n-a dezertat, şi era vorba de o femeie superioară, nu uşuratică, şi era încurajat de Regină”. –Regele: „Este adevărat. Dar şi eu m-am aflat odată robul sentimentului...” – Recomand Regelui tărie”.
 
   Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, Ediţie şi introducere de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995, pp. 176-177.  
 

    „După aceea am plecat cu Nando şi Ileana să luăm prânzul cu Carol la Horaiţa. Avea să fie prima întâlnire a lui Carol cu tatăl lui. Am plecat cu inima grea, foarte îngrijorată. Dar, mulţumită intervenţiei energice, bărbăteşti a credinciosului nostru Boyle, am găsit terenul gata pregătit, iar Carol a acceptat condiţiile care i s-au impus. Se învoieşte cu anularea căsătoriei şi promite că nu va încerca să o vadă pe fată până când tatăl lui nu consideră potrivit, ceea ce s-ar putea să nu se întâmple înainte de semnarea păcii generale. S-a stabilit între el şi tatăl lui o înţelegere tacită că, dacă atunci când ţara va fi depăşit vremurile grele, va mai vrea să renunţe la toate drepturile lui, să se căsătorească din nou cu ea şi să dispară pentru totdeauna, având ca singură bucurie plecarea în lume cu „Zizi Lambrino”, atunci îl priveşte doar pe el şi o poate face onorabil, nu ca un fugar care-şi atuncă ţara într-o frământare primejdioasă. A fost o întâlnire tristă, mă durea inima pentru băiat. În clipele acestea, viaţa trebuie să i se pară tare goală şi disperată”.
 
      Maria Regina României. Jurnal de război 1918, Traducere din engleză de Anca Bărbulescu, Ediţie îngrijită, prefaţă şi scurtă cronologie de Lucian Boia, Bucureşti, Editura Humanitas, 2015, p. 340.


 
 
6/19 septembrie 1918, Însemnări ale lui Virgiliu N. Drăghiceanu referitoare la evoluția  evenimentelor de pe front și situația politică internă

         Comunicatele sunt foarte laconice ; cele ale Antantei nu mai sosesc din cauza tulburărilor atmosferice.
      Hindenburg[1], dezamăgit de semnele rele ale încercării de pace[2] speră căluptând, avem să aşteptăm dacă inimicul opinează onorabil, dacă de astădată e gata de pace. (Parcă până acum nu au luptat !)


Paul von Hindenburg in 1915.
 
         La noi, valuri de armată germană iritată sosesc zilnic.
     Ministrul-Preşedinte al Consiliului e acum şeful cenzurii ! desigur ca efect al protestărilor germane contra atacurilor Independenţei ce le-am văzut. Ne aşteptăm la încarcerarea miniştrilor ca şi în Ucraina.
     Gravitatea situaţiei se vede din răspunsul d-lui Marghiloman la interpelarea generalului Averescu asupra zvonurilor de intervenţie a noastră în Ucraina, cum şi de o apropiere de Puterile Centrale : Apropierea României de Puterile Centrale  nu e o atingere… a neutralităţii, ci o necesitate… geografică. (recte : teroarea pumnului german).
         Iar cu privire la faimoasa lege a amnistiei celor ce au lucrat pentru Puterile Centrale, depusă acum câteva zile, s-a accentuat că această lege nu e decât o copie a art. 31 şi 32 din tratatul de pace : ca şi la acceptarea păcii, ne vom conforma dispoziţiunilor tratatului impus de împrejurările războiului în ceea ce priveşte pe vinovaţi, protecţia acestei legi nu va putea să-i acopere de judecata condamnatoare a opiniei publice.
         A fost un gest demn.

( Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, Bucureşti, 1920, pp. 330 -331)

[1] Paul von Hindenburg (1847 -1934) feldmareşal german, considerat învingătorul armatelor ruse care invadaseră Prusia Orientală în august 1914; de la 28 august 1916 şef al marelui stat major al armatelor germane.
[2] Presa europeană publicase la 16 septembrie o propunere de pace din partea împăratului Carol I al Austro-Ungariei: ea nu precizează nimic şi nu ţine seamă de niciuna din declaraţiunile guvernelor Înţelegerii... aşa că se poate prevedea care va fi răspunsul la această notă ciudată şi care va face oarecare vâlvă în lume. (Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pag. 68, însemnare din 4/17 septembrie 1918)
 
 
 
 
 
3/16-4/17 septembrie 1918, Însemnări ale amiralului Von Muller despre aprecierile împăratului Wilhelm al II-lea asupra mersului războiului mondial

        După ce am pus ceasul pe ora de iarnă, deşteptarea a fost la ora 5 ½ ; am citit decupajele din ziare cu adnotările marginale ale Împăratului. La ceea ce a spus Payer în cuvântarea sa despre despăgubirile de război – de fapt o renunţare explicită la despăgubiri de război – Împăratul a scris : Nu asta este intenţia mea, [Payer]  a mers prea departe. Aşadar împăratul continuă să-şi facă o imagine falsă [asupra situaţiei].
 
 Wihelm al II-lea

 
     De fapt situaţia noastră este rea, cum n-a fost în niciun alt moment al războiului. Ar trebui să mulţumim lui Dumnezeu dacă nu ni se va impune o despăgubire foarte grea şi pe deasupra şi pierderea Alsaciei-Lorenei şi a coloniilor.
   La amiază, la ora 12 am venit la consfătuirea cu Împăratul unde mi-am încheiat ce aveam de spus astfel : Contraamiralul von Trotha[1] – succesorul meu – va fi aşadar de la mijlocul lui octombrie liber pentru alte activităţi. Este bine când vin în loc forţe mai tinere.
      Împăratul n-a schiţat niciun gest, s-a gândit preţ de o clipă şi apoi a spus : Da, îl ştiu bine pe Trotha. Dar dvs trebuie să duceţi la bun sfârşit schimbarea în postul de secretar de Stat. Nicio întrebare despre sănătatea mea, niciun cuvânt de recunoaştere pentru serviciile aduse de mine.
    Pe drumul de întoarcere m-am întâlnit cu generalul von Marschall[2] şi i-am povestit ce succes am avut la consfătuire. El mi-a spus : N-aş fi crezut că ar fi cu putinţă aşa ceva. În fiecare zi mai înveţi câte ceva.
      Dar ce dreptate am în aprecierea situaţiei.
      […]
   Seara la Împărat, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A venit şi Kronprinz-ul. S-a glumit ca întotdeauna. Împăratul a ieşit cu mine pe verandă o vreme sub minunata lumină a lunii. Mi-a povestit că Krupp i-a trimis o dare de seamă despre impresia produsă de cuvântarea ţinută la Essen[3]. Chiar şi adepţii socialiştilor independenţi aveau lacrimi în ochi.
     Am spus mai încolo că ar fi de sperat ca vremea să se menţină uscată în toată Germania. Ar fi neapărat nevoie căci cartofii au început să putrezească. Aiureli, a spus împăratul, aşa s-a zis în fiecare an, dar recolta este excelentă.
Pe urmă am vorbit despre evenimentele de la St. Mihiel[4] şi eu am spus că Înaltul Comandament vrea să capete informaţii dacă cifrele date de americani că au capturat 15 mii de prizonieri sunt adevărate sau nu. Împăratul: Eu n-am auzit nimic despre o asemenea cifră.
17 septembrie 1918
 
   Seara, o mică scenă cu Maiestatea Sa care tocmai citise telegrama agenţiei Wolff despre refuzul categoric al secretarului de Stat Lansing[5] la oferta de pace austriacă.Aici s-a făcut din nou referire la cunoscutele condiţii de pace formulate de Wilson[6].
     Când mi-am permis să remarc că Wilson nu a formulat niciodată nişte condiţii concrete (în cele 14 puncte) ci doar nişte generalităţi, Împăratul m-a pus la punct cu duritate spunându-mi că m-am dat de partea pacifiştilor şi n-are ce discuta cu mine.
    Toţi ceilalţi au tăcut ca de obicei deşi în sinea lor îmi dădeau dreptate. Principele Pless mi-a spus de altfel acest lucru mai târziu.

Von Muller, Regierte der Kaiser?, Gottingen, 1959, pp. 414 -415
 
 
 
 


 

[1] Adolf von Trotha (1868 -1940) contraamiral german, în octombrie 1914 a preluat funcţia de şef de cabinet al Marinei. Alături de amiralul Reinhard Scheer (1863 -1928) a dat ordinul de atac al flotei germane de la 24 octombrie 1918, care va duce la celebra răscoală a marinarilor germani.
[2] Wolf Rudolf Marschall von Altengottern (1855 -1930) comandant al Corpului de Rezervă al Gărzii Imperiale.
[3] La 10 septembrie 1918 împăratul Wilhelm al II-lea a ţinut o cuvântare în faţa muncitorilor firmei Krupp din Essen despre necesitatea de a lupta până la victorie.
[4] Bătălia de la St. Mihiel (12 -15 septembrie 1918), o proeminenţă a frontului german între Bar-le-Duc şi Verdun, a fost primul mare succes repurtat de trupele americane care au capturat 15 mii de prizonieri şi circa 100 de tunuri.
[5] Robert Lansing (1864 -1928) om politic american, secretar de Stat al Statelor Unite (1915 -1920).
[6] Woodrow Wilson (1856 -1924) preşedintele Statelor Unite între 1913 şi 1921, a determinat intrarea Statelor Unite în Primul Război Mondial, artizan al tratatelor de pace de la Paris, întemeietor al Ligii Naţiunilor.
 
 
 
 2/15 septembrie 1918, Însemnări ale lui Erich von  din Ludendorff, privind evenimentele militare din ziua de 15 septembrie 1918. 
 
Generalul Erich Ludendorff


        La 15 septembrie armatele Antantei[1] au atacat în Macedonia la est de râul Vardar, în munţii situaţi între râurile Vardar şi Cerna[2], şi cu forţe mai reduse la Monastir. 
 
Louis Franchet d'Esperey

        La cele două aripi atacurile au eşuat. În centru, unde terenul prezenta obstacole serioase în faţa unei ofensive, trupele bulgare aflate acolo – diviziile a 2-a şi a 3-a – nu au opus nicio rezistenţă: pur şi simplu şi-au abandonat poziţiile. Acest singur fapt a făcut posibilă înaintarea forţelor Antantei în acea regiune sălbatică, plină de râpe, unde culmile înalte păreau anume făcute pentru a favoriza defensiva. Generalul von Scholtz[3] s-a gândit să-i oprească pe bulgari pe a doua poziţie a lor, făcând ca rezervele să înainteze la timp, numai că s-a văzut înşelat în speranţele sale.
Friedrich von Scholtz

       Diviziile a 2-a şi a 3-a bulgare s-au retras sistematic şi fără luptă pe două direcţii: în spatele râului Cerna şi în spatele râului Vardar: rezervele bulgare cu efectivele a trei divizii germane nici nu au mai fost angajate în luptă. Trupele germane care fuseseră recent întărite cu batalioane sosite din România nu puteau ele singure să închidă breşa. Din acest moment Antanta putea să înainteze fără probleme spre nord, pe valea Vardarului în direcţia localităţii Krivolak.
       Încercările ulterioare de a organiza rezistenţa au eşuat în egală măsură. Armata bulgară s-a întors la ea acasă. Doar bulgarii care se aflau sub comanda nemijlocită a germanilor între lacul Prespa şi râul Cerna au avut la început o atitudine mai bună[4].
     Din ziua de 16, cel mai târziu în ziua de 17 generalul Lukov[5], comandantul trupelor de râul Struma, i-a telegrafiat ţarului [Ferdinand] că era silit să încheie un armistiţiu; nu putea să se arate suficient de grăbit pentru a se separa de noi ca să se arunce în braţele Antantei.

Ivan Lukov
 
           La câteva zile după data de 15 mi-a picat în mână un raport secret al marelui stat major francez din care reieşea clar că francezii nu se aşteptau la niciun fel de rezistenţă din partea armatei bulgare. Propaganda şi banii Antantei, chiar şi reprezentantul diplomatic al Statelor Unite care rămăsese la Sofia[6] îşi făcuseră datoria. Aici activitatea Antantei şi-a dovedit eficienţa. Poate că şi curente bolşevice se infiltraseră din Rusia. Ţarul Ferdinand şi reprezentantul nostru[7] n-au observat nimic din toate acestea. 
 
Alfred von Oberndorff 1910
       Dar generalul Jekov[8] văzuse tot. Cu puţin timp înainte de începerea bătăliei pe care o aştepta cu certitudine aplecat la Viena ca să se trateze într-o clinică de acolo, de urechi dacă nu mă înşel.
 


Nikola Jekov


        Generalul von Scholtz şi toţi subordonaţii lui au făcut tot ce au putut. Acolo unde au comandat germani armata bulgară  a rămas pe poziţii. În munţi însă bulgarii au refuzat să accepte comandamentul german. Mai mult, au lăsat acolo un comandant de divizie pe care generalul von Scholtz a vrut să-l îndepărteze pentru că nu-i inspira încredere, şi au operat mai multe schimbări de personal în zonă”.

 Avansul aliaților în octombrie-noiembrie 1918


 ( Erich von Ludendorff, Meine Kriegserinnerungen 1914 -1918, Leipzig, 1919, pp. 575 -576)

 
[1] Este vorba despre ceea ce francezii numesc bătălia de la Dobropolje (14 -15 septembrie) în care trupele franceze (6 divizii), britanice (4 divizii), greceşti (9 divizii) şi sârbe (6 divizii) plus o divzie italiană, comandate de generalul Franchet d’Esperey (1856 -1942) au străpuns liniile bulgare şi au atins valea râului Vardar la nivelul oraşelor Prilep şi Uskub (azi Skopje), au tăiat în două armata bulgară şi au obligat Bulgaria să încheie armistiţiul la Salonic, la 29 septembrie 1918.
[2] Râul Cerna (Crna Reka) este cel mai mare afluent de dreapta al Vardarului.
[3] Friedrich von Scholtz (1851 -1927) general german comandantul Armatei a 11-a pe frontul din Macedonia.
[4] Ludendorff pare să uite de a treia bătălie de la Lacul Doiran (18 -19 septembrie 1918) când trupele greceşti şi britanice au atacat armata 1-a bulgară condusă de generalii Stefan Nerezov (1867 -1925) şi Vladimir Vazov (1868 -1945) şi au fost respinse; bulgarii s-au retras în urma înfrângerilor suferite de celelalte trupe ale lor.
[5] Ivan Ţonev Lukov (1871 -1927) general bulgar, şef al marelui stat major al armatei bulgare (1 septembrie – 30 decembrie 1916). Din februarie 1917 comandant al armatei a 2-a bulgare. A fost unul dintre semnatarii armistiţiului de la Salonic, alături de Andrei Liapcev (1866 -1933) şi Simeon Radev (1879 -1967)
[6] Minsitrul plenipotenţiar al SUA acreditat pentru Bulgaria era Charles J. Vopicka care se afla însă de mai multă vreme la Iaşi. La Sofia exista un însărcinat cu afaceri, D.J. Murphy, vezi Almanach de Gotha, 1918, pag. 620.
[7] Albert Graf von Oberndorff (1870 -1963) ministru plenipotenţiar la Sofia (1916 -1918), la 11 noiembrie 1918  afăcut parte din delegaţia germană care a semnat armistiţiul de la Compiegne.
[8] Nikola Todorov Jekov (1864 -1949) general bulgar, generalissimul armatei bulgare în timpul Primului Război Mondial. Într-adevăr bolnav, a plecat la 8 septembrie, lăsând comanda generalului Gheorghi Stoianov Todorov (1858 – 1934).
 
 
1 /14 septembrie, Însemnări ale lui N. Iorga refeitor la conduita germanilor față de români
 
        D-rul Anghelescu[1] vine de la Bucureşti. E indignat de hoţia şi obrăznicia Germanilor. Acuma cer să se păstreze funcţionarii numiţi de ei şi să nu se reintegreze cei ce au fost supt steag. De Direcţia Economică, pentru că nu-i serveşte destul, nu ţin seama. Totul se face prin Statul-major economic. Îndeamnă pe negustori să lucreze direct cu ei.
Constantin I. Angelescu

 
       Seara, vin la mine, pentru lămuriri asupra originii proprietăţii agrare în Basarabia, Halippa, Ciugureanu şi Inculeţ. Acesta povesteşte cum Saint-Aulaire[2] i-a sfătuit să nu ţie la Basarabia autonomă, prea slabă, neorganizată. Va trebui să cadă la România sau la Ucraina. De România o leagă trecutul şi limba. Aliaţii sunt pentru unirea cu România, care a sacrificat, şi nu cu Ucraina, care va fi pedepsită pentru că a trădat, încheind cea dintâi pacea[3].
 
Charles de Beaupoil, conte de Saint-Aulair

       Împăratul Germaniei imploră pe lucrători să lupte. Von Pager[4] promite restituirea vechilor hotare şi evacuări după pace, renunţarea la despăgubiri. Dar în Est situaţia trebuie să rămână neschimbată. A trebuit să înghiţim şi amnistia pentru toate păcatele ce s-au făcut din motiv politic. ...Marghiloman a cerut să se voteze fără discuţie, căci plătim fiecare cuvânt spus contra Centralilor.
 
Alexandru Marghiloman
       Trancu[5] a cetit Pacea lui Cerna[6]... Au fost la Camera douăzeci şi cinci de voturi contra.
       Raportul, vorbind de un ultim sacrificiu moral, de unirea în judecata amnistiei a tuturor Românilor, de oprobriul social ce aşteaptă pe vinovaţii ce vor scăpa, e foarte demn.
       Mitilineu[7] a plâns, şi nu numai el.
     Germanii se tânguiesc că ne bucurăm de situaţia lor grea. Cenzura se face şi mai aspră. Spun profesorului de filosofie Andrei[8], care a publicat şi în gazeta mea şi căruia i s-a încredinţat această urâtă sarcină, că ea face parte din uzurparea şi brigandagiul pe care îl reprezintă astăzi orice autoritate afară de a Regelui.

 
 
Petre Andrei (1891-1940)

     Germanii trimit milioane de mărci prin trimes special, un cunoscut diplomat, Crucii Roşii bulgare. Regele Bavariei[9] a fost la Sofia şi Constantinopol."
Ludovic al III-lea

Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2,f.a., pp. 62 -63
 

[1] Constatin I. Angelescu (1869 -1948) om politic liberal, medic şi profesor universitar român, reformator al şcolii româneşti în perioada interbelică. Membru de onoare al Academiei Române.
[2] Charles de Beaupoil, conte de Saint Aulaire (1866 -1954), diplomat francez, ministru plenipotenţiar în România (1916 -1920), ulterior ambasador la Marid şi apoi la Londra (1921 -1924).
[3] Pacea separată cu Puterile Centrale, la Brest-Litovsk,  la 9 februarie 1918.
[4] Corect: Friedrich von Payer (1847 -1931), om politic german, vice-cancelar al Reich-ului (7 noiembrie 1917 -10 noiembrie 1918).
[5] Grigore Trancu-Iaşi (1874 -1940) a fost un om politic, economist, avocat, profesor universitar, scriitor şi memorialist român de origine armeană. Şi-a început activitatea politică în Partidul Naţional Liberal al cărui deputat a fost în 1914, apoi a fost unul dintre întemeietorii Partidului Muncii, deputat în 1918, apoi ministru al Muncii şi Ocrotirilor Sociale în guvernările generalului Al. Averescu (1920 -1921 şi 1926 -1927).
[6] Panait Cerna (1881 -1913) pe numele adevărat Stanciof, de origine bulgară, născut în localitatea Cerna din judeţul Tulcea a fost un poet intimist, romantic minor sau tradiţionalist român, un epigon al poetuluiMihai Eminescu. Poezia la care se referă Nicolae Iorga se numeşte Către pace şi a fost publicată în Semănătorul, An III, nr. 51 din 19 decembrie 1904.
[7] Ion Mitilineu (1868 -1946) avocat, om politic conservator, prefect al Capitalei (1910 -1913) după război membru marcant în Partidul Poporului condus de Al. Averescu, va fi ministru de Externe în guvernarea acestuia din anii 1926 – 1927.
[8] Petre Andrei (1891 -1940) savant, sociolog, filosof, profesor şi om politic, membru post-mortem (1991) al Academiei Române. Voluntar în Primul Război Mondial, a fost profesor la Catedra de Sociologie a Universităţii din Iaşi, deputat din partea Partidului Naţional-Ţărănesc, subsecretar de stat şi apoi ministru în mai multe guverne din România interbelică. În timpul unei percheziţii domiciliare pe 4 octombrie 1940, când urma să fie arestat pe nedrept de legionari, pentru a evita situaţia în care se afla Nicolae Iorga la acea vreme, a ales să îşi pună capăt zilelor.
[9] Ludovic al III-lea al Bavariei (1845 -1921), ultimul rege al Bavariei (1913 -1918).
 
 
 
 
31 august/13 septembrie 1918, Însemnări ale medicului Vasile Bianu despre ocupația germană în orașul Buzău


       Locuinţa fiindu-mi ocupată de un rabin al armatei germane, Pr. Klein, cu secretarul şi ordonanţa lui, am fost silit să dorm la un vecin. Astăzi, înainte de amiazi, mi s-a dat dormitorul, iar antreul cu biroul mi-au promis că mi se vor da după câteva zile, până vor găsi ocupanţii altă locuinţă care să le convină.
      Odăile mi le-am găsit devastate aproape de toate obiectele mai de valoare şi de o parte din bibliotecă, în special de colecţiile nelegate de reviste, cu care s-au servit la aprinsul focului; ele [încăperile] erau într-o stare de murdărie cu neputinţă de descris; stai şi te miri cum aceşti oameni, aşa de culţi şi de curaţi la ei acasă, au putut trăi într-o murdărie aşa de cumplită.
      Ceea ce este la mine acasă se vede la toate locuinţele ocupate de Nemţi, cari au pretentia să stăpânească lumea ca fiind poporul ales al lui Dumnezeu şi cari toate nelegiuirile le comit în numele aceluiaşi sfânt Dumnezeu! La o inspecţie a locuinţelor s-a constatat că numai casele locuite de Germani erau murdare; ordonanţele nu le curăţau niciodată cum trebuie şi nu lăsau nici pe proprietari să facă curăţenie. În privinţa traiului lor povestesc lucruri ne mai auzite; mulţi din ei se serveau de oalele de noapte drept vase pentru alimente, tot astfel întrebuinţau ligheanele, după ce le spălau în mod cât se poate de sumar. Se zice că unii soldaţi îşi preparau ceaiul în cazanul serviciului barometric al oraşului, cu care se deşertau latrinele, după ce l-au curăţit în mod foarte superficial.
    Dar ceea ce m-a isbit în mod simţitor a fost aspectul lamentabil al cetăţenilor, pe cari nu-i văzusem aproape de doi ani. Mai toţi cei graşi, afară de trei, au o înfăţişare bolnăvicioasă, şi au slăbit mult, pierzând unii până la 25-30 kilograme din pricina hranei neîndestulatoare şi a stării rele sufleteşti, produsă de ocupaţiunea germană, pe care au suportat-o şi o suportă cu mare anevoinţă. De altmintrelea nu este greu să te convingi, îndată ce ai sosit aci, de atmosfera grea şi înăbuşitoare în care au trait şi trăiesc aceste fiinţe fără de noroc. Şi noi am dus-o greu în Moldova, şi încă greu de tot, dar nimic din toate cele suferite de noi nu se poate asemăna cu ceea ce a fost şi este aici. Chinul cel mai mare al concetăţenilor mei a provenit din lipsa de alimente şi greutatea de a le procura pe acelea care se găseau. Suferinţa lor era mărită când vedeau cum Nemţii se desfătau în toate şi cu toate, căci autorităţile şi populaţia erau obligate a le pune toate la dispoziţie în condiţiuni cât se poate de avantajoase şi cu preţuri derizorii. Nemţii îşi au prăvăliile lor încărcate, de unde îşi iau tot ce le trebuie; ei au birturile lor, după categorii, unde sunt serviţi cu toate bunătăţile.
     Afară de ceea ce consumă Nemţii în România, ei mai hrănesc şi douăzeci de judeţe din Germania cu alimente de la noi. Pe lângă acestea, fiecare soldat neamţ are dreptul să trimită acasă, la familia lui, în fiecare săptămână câte o lădiţă de 5 kilograme, plină cu tot ce poate cumpăra sau mai bine zis şterpeli de pe aici.
În oraş sunt mai multe cazinouri; pentru ofiţerii diferitelor unităţi, fie ei numai cinci sau şase, fiecare unitate îşi are cazinoul ei, instalat în cele mai bune case şi având tot confortul; tot aşa au şi soldaţii. Toate clădirile mari, publice şi private, sunt ocupate de ei. Palatul Comunal, în toată mărimea lui, este ocupat numai de Comandamentul Diviziei, iar Primăria noastră, cu toate birourile ei, este înghesuită într-o locuinţă mică, particulară.


 

Palatul Comunal din Buzău construit între anii 1899 -1903 după planurile arhitectului Al. Săvulescu

 
 
 
       În clădirea Diviziei române este instalat un Soldatenheim [cămin al soldaţilor]. Nu este casă să nu aibă musafirii ei nepoftiţi. În casa vecinului meu, mare şi frumoasă, şade un locotenent cu ordonanţa lui, ocupând patru camere, şi anume: salonul serveşte de dormitor ofiţerului, iatacul stăpânului este dormitorul ordonanţei, biroul este fumătorul, iar în odaia de alături ofiţerul îşi bea dimineaţa cafeaua cu lapte; prânzul şi cina le ia la popotă. Proprietarul, cu numeroasa lui familie, (9 persoane), trăieşte înghesuit în două odăiţe mici şi întunecoase de pe galeria care duce la bucătarie. Acelaşi lucru se poate vedea aproape în toate casele bune; pretutindenea Germanii se răsfaţă din belşug şi sunt instalaţi ca şi când ar fi să trăiască o viaţă întreagă pe la noi.
       Vrednic de însemnat este şi următorul caz: Casa căpitanului pensionar Simionescu, a cărui familie se refugiase în Moldova, casă mare cu subsol, a fost ocupată toată numai de un maior cu ordonanţa lui, iar proprietarului i s-a permis să locuiască în odaia de servitori de lângă bucătărie; de closet se serveau numai maiorul şi ordonanţa, care purta cheia la el, proprietarul fiind silit a-şi satisface trebuinţele naturale în gradină, iarna şi vara. După câtva timp maiorul a somat pe proprietar ca să se mute de acolo, căci lui nu-i trebuie spion în casă. Acel vestit maior, care se vede treaba suferea şi de insomnie, a dat poruncă tuturor vecinilor pe o distanţă de 100 de metri de jur împrejur ca să-şi taie toţi cocoşii, cari îi turbura somnul în timpul nopţii prin cântatul lor.
       Oraşul Buzău n-a suferit stricăciuni, căci bombardamentul, la venirea Nemţilor, n-a durat decât foarte puţin timp. Un obuz a atins frumosul turn al Palatului Comunal, făcându-i numai mici stricăciuni, cari s-au reparat îndată. În strada Târgului au ars cinci prăvălii, cărora se zice că Ruşii le-ar fi dat foc la retragere. Gara a fost cea mai grav atinsă, în jumătatea ei din dreapta, fiind aprinsă tot de Ruşi, dar Nemţii au reparat-o imediat pentru ca să se poată servi de ea.
Ansamblul 
„Strada Cuza Vodă”



 Strada Cuza Vodă din Buzău, fosta strada Târgului.

        Gara Buzău construită în 1873. 
       Spitalele toate au fost ocupate de Germani până acum de curând. Spitalul Gârlaşi[1] a fost evacuat de ei abia acum două săptămâni; iar al meu, spitalul judeţean I. C. Brătianu, îl ocupă şi acum, deşi au numai opt bolnavi râioşi, pe câtă vreme Spitalul militar de la Crâng, nou, mare, încăpător şi bine amenajat, n-are niciun pătimaş.

 

     Cu toate acestea, la intervenţia primului nostru ministru pentru evacuarea lui, au răspuns în mod cinic că cu părere de rău nu-1 pot evacua, având mare trebuinţă de el, aşa că populaţiunea noastră săracă, din oraş şi de la sate, va continua să sufere din lipsa ajutorului medical.
      Când au ocupat oraşul, la 2 [15] Decembrie 1916, Nemţii s-au purtat cu populaţia cât se poate de barbar. În strada Dumbrăvii, chiar în prima zi, au dat afară din case pe toţi locuitorii, mari şi mici, ocupându-le soldaţii pe toate şi jefuindu-le, fără să ţină seamă că este vreme de iarnă ... În celelalte strade, timp de trei zile, soldaţii mergeau din casă în casă şi luau tot ce le plăcea…
       Profanat-au bisericile, transformându-le în locuinţe pentru soldaţi şi chiar în grajduri. De asemenea în mai multe case au pus caii şi spre mai mare bătaie de joc au urcat cai chiar în etajul Prefecturii, iar când îi dădeau jos le aşterneau pe scări saltele pentru ca să se poată scoborî. În frumosul liceu Hasdeu au pus cai în primele zile şi au ars băncile, arhiva şi mai mult de jumătate din frumoasa şi bogata bibliotecă[2], întemeiată prin marea şi neadormita sârguinţă a mult regretatului director Vasile Iorgulescu[3] într-o viaţă de om.

 
Colegiul naţional Bogdan Petriceicu Hasdeu din Buzău

Basil Iorgulescu (1847 -1904)
 
       Este de notat că la marginea oraşului, lângă faimosul Crâng, se află cazarma regimentului 7 de artilerie, cu multe, mari şi bune grajduri; ei bine, în acele grajduri n-au pus nici un cal.
 
Parcul Crâng

Restaurantul Crâng construit în 1897
 
       Faţă de popor se arătau aspri şi dispreţuitori. Dădeau ordine peste ordine şi neexecutarea promtă a lor atrăgea amendă şi închisoare grea. Pe vreo trei locuitori de pe la marginea oraşului, ei i-au împuşcat din pricină că au găsit câte o puşcă de vânat. Din când în când, Nemţii dădeau ordine ca toţi cetăţenii de la 15 ani în sus, fără nicio deosebire de clasă şi de poziţie socială, să se adune la obor şi acolo, după ce îi împărţeau în mai multe grupuri, îi trimiteau la diferite munci, mai ales agricole, şi mulţi au contractat diferite boale, cari i-au dus în mormânt; şi aşa i-au chinuit în tot timpul ocupaţiei. În vremea iernii au dat ordin ca fiecare locuitor să cureţe zăpada dinaintea casei; două doamne văduve, la cari servitoarele au făcut aceasta, au fost amendate şi arestate o zi pentru ca n-au măturat ele trotuarul.
      Intrând în oraş şi plimbându-te pe stradele principale te izbeşte lipsa aproape totală a firmelor. Firmele vechi fiind toate scrise pe table de fier, ele au fost luate de Germani ca să acopere cu ele diferite magazinuri şi barăci pe cari le-au construit pentru trebuinţele lor. Tăbliţele stradelor fiind mici şi unele cam şterse, ei le-au înlocuit cu altele mai mari de scândură, pe cari au scris cu negru numele stradei în rândul întâiu, iar dedesupt cuvântul strasse. Toate autorităţile au firme nemţeşti, iar la cele româneşti s-a pus şi câte una germană.
     Viaţa socială aproape nu există, fiecare îşi vede de nevoile lui, luptând din greu pentru asigurarea existenţei zilnice. Pe strade circulă numai cei forţaţi de strictul interes; nimănui nu-i mai arde de plimbări. Toţi au înfăţişarea tristă şi gânditoare; vorbesc rar şi încet ca să nu-i audă duşmanul, care e pretutindenea, şi multe cuvinte sunt înlocuite prin oftat şi dare din umăr. Spectacole distractive pentru Români nu mai sunt; cum înserează, stradele, slab luminate, sunt goale….
 


 

[1] Spitalul Gârlaşi din Buzău, înfiinţat în 1792 de Maria Minculeasa, soţia medelnicerului Mihail Mincu, a fost al treilea spital din Muntenia, după Colţea (1702) şi Pantelimon (1750).
[2] Liceul Hasdeu a fost întemeiat în 1867 ca Gimnaziu comunal, din 1870 numit Tudor Vladimirescu. În decembrie 1873, cetăţeanul buzoian Costache Ciochinescu, luptător de la 1848, unionist la 1857, iubitor de artă şi filantrop a donat gimnaziului biblioteca sa compusă din 557 volume, 4 tablouri şi o hartă a României după Bieltz. Dându-şi seama de valoarea donaţiei, Bazil Iorgulescu, directorul şcolii, inventariază cărţile şi informează Ministerul, cerându-i în acelaşi timp să aducă mulţumiri donatorului. Bazil Iorgulescu a fost ctitorul bibliotecii publice din Buzău, primind în 1892 11 colete cu cărţi de la Paris.
[3] Basil (Bazil) Iorgulescu (1847 -1904) pedagog, publicist şi geograf român care a locuit în municipiul Buzău. După absolvirea şcolii din Câmpulung-Muscel, a urmat un an la „Şcoala de Medicină Carol Davila” din Bucureşti, după care a studiat la Seminarul Central din Dealul Mitropoliei. După absolvire, în anul 1869, a câştigat concursul pentru ocuparea unei catedre în învăţământ şi a fost numit profesor la Gimnaziul Tudor Vladimirescu, ce tocmai fusese înfiinţat în Buzău, viitorul liceu Hasdeu. Având o cultură multilaterală, umanistă şi ştiinţifică, şi fiind un bun cunoscător al limbilor clasice, a predat mulţi ani latina şi filologia comparată, franceza, religia şi ştiinţele naturii. În paralel cu activitatea pedagogică a avut şi preocupări ştiinţifice, realizând studii de cercetare a ţinuturilor buzoiene. Rezulatele cercetărilor sale au stat la baza primului manual de Geografia judeţului Băzău publicat în 1878. În 1891, Bogdan Petriceicu Hasdeu l-a propus pentru a fi primit în Academia Română, dar i-a lipsit un sigur vot pentru a deveni membru.



 (Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 64 -67)

 
 
 
30 august/12 septembrie 1918, Însemnări ale lui N. Iorga referitoare la starea de spirit, intențiile germane față de România și evoluția de pe front.

         Burian[1] a fost întrebat de un deputat dacă e adevarat că la Curtea Regelui românesc şi în cercuri influente se găteşte o nouă mişcare contra Centralilor. Ministrul ungaro-austriac a avut insolenţa să spuie că i-au ajuns la cunoştinţă asemenea fapte petrecute în partea neocupată a Românieişi ca a luat măsuri energice.
 
Stephan Burián von Rajecz

 

   Cineva îmi spune că ameninţarea cu ocupaţia a venit îndată după ce la Tuffli li s-a cântat ofiţerilor germani Marsilieza.
        În momentul de criză cu Marghiloman, - ceea ce încă ar fi indispus pe stăpânii umilinţei şi neputinţei noastre - , Regele ar fi dorit să vadă pe Averescu. Acesta s-ar fi eschivat pentru a nu înrăutaţi situaţia, arătând şi că nu poate lua această moştenire.
      Tot insolentul Burian, vorbind ziarişti1or germani, s-a plâns că Aliaţii vor să distrugă un Stat istoric, care, cu toate defectele lui s-ar putea îndrepta şi a cerut măcar să se schimbe vederi în urma cărora s-ar constata poate că nu e necesar a se mai vărsa sânge.
     Germanii ar fi construind, după nota de la Legaţia franceză, o nouă linie de aparare. Cenzura nu mai permite nimic neplăcut Austro-Ungariei; chiar pasagiile mai tari pentru Bulgari sunt suprimate.

(Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pp. 61 -62)

 

[1] Stephan Burian von Rajecz (1851 -1922), om politic şi diplomat austro-ungar, ministru de Externe (13 ianuarie 1915 – 22 decembrie 1916 şi 14 aprilie – 24 octombrie 1918), ministru de Finanţe (22 decembrie 1916 -14 aprilie 1918).
 
 
 
 28 august/10 septembrie 1918,  Telegrama contelui de Saint Aulaire, ministrul Franței în România, adresată pimului ministru și ministru al Afacerilor Străine,  Ribot, prin care oferă informații despre politica germanilor în teritoriile ocupate.
 
       Des Roumains dignes de foi, arrivés récemment à Jassy, après avoir quitté Bucarest dans le courant du mois de juillet dernier, et réussi à franchir les lignes ennemies, en passant par la Dobroudja, où elles ne se composent que de postes très espacés, ont apporté les renseignements suivants: L’occupation allemande à Bucarest est très rigoureuse. Tous les hommes valides sont employés aux plus durs travaux, et ne reçoivent qu’une nourriture insuffisante. La moindre observation est sévèrement punie. Les plaintes au sujet de la nourriture n’ont d’autre résultat que de faire abattre leurs auteurs à coups de révolver, sans le moindre jugement, par l’officier ou le sous-officier de service. Par contre, les Allemands s’appliquent à rendre leur domination plus légère dans la partie occidentale de la Valachie, en Oltenie, soit afin d’en faciliter l’incorporation à l’Autriche-Hongrie, soit pour y préparer une insurrection contre le Gouvernement roumain le jour où les troupes roumaines réoccuperaient le pays. Cette deuxième version emprunte quelque vraisemblance à la campagne violente menée, dit-on, dans cette région par les Allemands contre la famille royale et les deux chefs des deux principaux partis de la Roumanie, M. M. Bratiano et Take Jonesco. Enfin, et c’est sans doute le renseignement le plus digne d’être retenu, les Roumains des régions occupées n’obtiennent satisfaction que lorsqu’ils se plaignent des exactions et des brutalités des Bulgares. L’autorité allemande fait, parait-il, exécuter ces derniers, sans aucune forme de procès, comme s’ils s’agissait de Roumains. Aussi d’après ces informateurs, la tension est extrême entre officiers allemands et bulgares. Néanmoins cette répression aura été trop tardive ou insuffisante en Dobroudja dont toute la population d’origine roumaine a disparu.

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franţa, inv. 1203, rola 81, cadre 335-336)

 
 
 
 
 
20 august/2 septembrie 1918, Însemnări  ale lui Vasile Bianu referitoare la tratamentul Germaniei față de România

      Purtarea neomenoasă a Germaniei a început să supere chiar şi pe Senatorii Guvernului. Dovadă despre acesta sunt cuvintele rostite de dl Victor Miclescu, în şedinţa de la 31 august. D-sa spune că 40.000 soldaţi români continuă a fi ţinuţi ca prizonieri în Germania şi întrebuinţaţi la munci agricole şi în fabrici. Este ştiut că guvernul roman plăteşte Germaniei câte 2 ½ lei pe zi penru fiecare prizonier sub titlu de întreţinere, ceea ce face 100.000 pe fiecare zi! Noi am restituit Germaniei, zice d-sa, toţi prizonierii pe care i-am făcut. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Românii basarabeni făcuţi prizonieri pe când erau în armata rusă. Este o chestiune de dreptate ca şi aceia să ne fie redaţi, de vreme ce Basarabia face acum parte din România. Înţeleg cum stau lucrurile. Ni s-a impus prin tratatul de pace legea învingătorului: Arta cea mare nu este a războiului, ci arta de a şti să faci o pace, bazată pe dreptate pentru ca să poată reîncepe raporturile normale şi amicale. Am făcut o pace dureroasă în care n-au fos trectificări de graniţă, ci anexări; n-a fost fără contribuţiuni, ci cu foarte mari contribuţiuni. Dacă am primit asemenea pace, pentru ce încă cu sabia ridicată asupra capului nostru? Să spunem lucrurile pe faţă. Dacă am primit pacea învingătorului, nu înţeleg să avem continue vexaţiuni. Eu, care am fost în ceea ce priveşte politica externă alăturea cu marele şi înţeleptul rege Carol, pot să spun răspicat şi deschis: Voiţi prietenie, reducându-ne la sapă de lemn? Poporul german trebuie să ştie a preţui dreptatea pentru toată lumea. Chiar presa germană spune că nu poate obţine raporturi normale cu o ţară vexată în acest fel.
     Poate că cetitorul meu ar vrea să ştie acum şi răspunsul ministrului nostru de externe[1]. Nu-l pot reproduce, căci mi-e ruşine mie ca Român să-l scriu aici. Singura mângâiere ce o mai putem avea, dacă se poate zice mângâiere, este că acest ministru al României nu este Român: numele lui este de ajuns ca să arate sufletului îndurerat al Românului, pentru ce nava sdruncinată a neamului nostru este condusă într-un mod aşa de…!

[1] Constantin C. Arion (1855 -1923) om politic conservator, ministru al Afacerilor Străine în guvernul condus de Al. Marghiloman (5/18 martie – 23 octombrie/5 noiembrie 1918). 
 
 
(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol 2 pag. 57)


 
 
18 – 19 august /31 august -1 septembrie 1918, Notații ale lui N. Iorga despre situația din Basarabia și viața politică internă

    Seara, Murgoci[1], din Basarabia. Lucrurile merg rău. Societatea neromânească nu ne acceptă de loc. Noi nu ştim să ne impunem şi nu putem administra.
    Pelivan[2], numit director la Justiţie, îmi spune tot aşa. Jandarmii se poartă foarte prost, ca şi unele elemente din armată. Administraţia e rea. Propagandiştii culturali sunt singurii buni.
    Regele a venit pentru criză. Ar fi iscălit Mesagiul pentru arestarea preventivă a foştilor miniştri (Brătienii l-ar fi rugat; dar Marghiloman ar fi promis că nu va face uz) şi pentru amnistie. L-am văzut în balconul Palatului.... Părea îngândurat."

 

[1] Gheorghe Munteanu-Murgoci (1872 -1925) geolog, mineralog şi pedolog român, care împreună cu Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan şi-a înscris numele printre fondatorii "Institutului de Studii Sud Est Europene" din Bucureşti (1914). Profesorul de geografie al prinţului Carol. A fost membru corespondent al Academiei Române (1923).
[2] Ion Gheorghe Pelivan (1876 -1954) a fost un militant de vază al mişcării de eliberare naţională din Basarabia, jurist, om politic, publicist, apărător şi promotor al limbii române, animator al vieţii culturale. A fost Director general responsabil pentru afacerile străine (Ministru de Externe) în Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei. Personalitate politică importantă, a dus o activitate febrilă împotriva rusificării Basarabiei de către imperiul ţarist. A fost locţiitor de judecător al oraşului Bălţi şi creatorul primei grupări naţionale din acest oraș, iar mai târziu a fost deținut politic. Datorită activității sale, județul Bălţi a fost primul județ din Basarabia, care în 1918 s-a pronunțat pentru Unirea Basarabiei cu România. Întemniţat de regimul comunist, s-a stins din viață în închisoarea Sighet la 25 ianuarie 1954.

 
 
 (Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, pp. 57 -58)

 
Gheorghe Munteanu-Murgoci
 
 
18/31 august 1918, Însemnările lui Virgiliu N. Drăghiceanu referitoare la evenimentele interne și internaționale"

     Ofensiva Antantei nivelează toate ieşindele frontului, vechi sau nou ce sunt din luptele de până aici.Francezii nivelează colţul Peronne-Roye-Chauny şi trec de râul Ailette la Vest de Coucy-le-Château[1].
      La Iaşi ar fi fost, săptămâna trecută, un început de criză ministerială din cauza decretului de amnistie.
     În Parlament vii discuţii provocate de miniştri basarabeni, Inculeţ şi Ciugureanu, pe tema agrară. Ei cer respectarea de Guvern a actului de la 27 Martie cu rezolvirea chestiei agrare de către Sfatul Ţării[2].
    Ministrul de Externe al nostru[3] declară că schimbul ratificărilor nu depinde factorii constituţionali: avem foarte bune motive a crede că Viena şi Berlinul sunt de asemenea pline de dorinţa de a face schimbul cât de curând.La noi se vând ţăranilor uscătoriile de prune."

(Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, Bucureşti, 1920, pag. 327.)

[1] Celebrul Château de Coucy fusese distrus de germani cu 28 de tone de explozibil (cheddită) la 29 martie 1917.
[2] În sensul că să se respecte legea agrară aşa cum a fost ea legiferată de către Sfatul Ţării. Acceptarea acestei cerinţe a făcut ca în decembrie 1918 liderii basarabeni să renunţe la orice altă condiţie privind unirea Basarabiei cu România.
[3] Constantin C. Arion (1855 -1923) om politic conservator, ministru al Afacerilor Străine în guvernul condus de Al. Marghiloman (5/18 martie – 23 octombrie/5 noiembrie 1918). Ratificarea tratatului de pace de la Bucureşti, de la 7 mai 1918, de către regele Ferdinand nu se va face niciodată.

 
 
Constantin C. Arion
 
 
Château de Coucy  după distrugerea sa (fotografie din 29 juin 1917)
 
 
 
16/29 august 1918, Însemnări ale medicului Vasile Bianu,  despre politica autorităilor austriece față de biserica ortodoxă română
 
        Din dulcea Bucovină ne vine trista veste că Mitropolitul român Vladimir Repta[1], din Cernăuţi, a demisionat cu întreg consistoriul. Biserica română şi fondurile româneşti s-au împărţit în două, numindu-se doi preoţi ortodocşi: Tzmiriscki pentru ucraineni (ruteni) şi Worobchievici pentru români. Aceasta va să zică distrugerea completă şi definitivă a Bisericii române din Bucovina, care a fost scutul naţiunii noastre. Cu aceasta guvernul austriac vrea să întreacă în barbarie pe unguri, care deocamdată se mărginesc numai să retragă ajutorul statului dat Bisericii române de la ei. Nemţii au dat pe mâna rutenilor pe fraţii noştri pentru ca astfel să dispară urma de român din ţărişoara în pământul căreia se odihnesc osemintele lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.
        Mitropolitul martir Vladimir s-a împotrivit la împărţirea diocezei şi a fondurilor ei între români şi ruteni, deoarece aceştia n-au niciun drept, necontribuind cu nimic la el. A fost ameninţat cu destituirea în caz de împotrivire, dar el a stăruit în hotărârea sa... Atunci duşmanii au recurs la arma ce se făurise în contra lui pe vremea ocupaţiei ruseşti, lovind fără milă în acest mitropolit corect şi leal şi l-au îndepărtat de la cârma Bisericii sale. Tradiţia istorică a acestei Biserici a fost astfel violent ruptă şi martirajul acestui popor primeşte cea din urmă luptă. Vestea despre înlăturarea mitropolitului Vladimir de la cârma Bisericii româneşti din Bucovina a produs o adâncă mâhnire în inimile tuturor fiilor lui sufleteşti. Avem însă mare speranţă că bunul Dumnezeu nu va ajuta duşmanilor şi că cei ce sapă groapa altora, ei singuri vor cădea în ea.
          D’Annunzio[2], marele poet al Italiei, cu gradul de maior, a comandat o escadrilă, care s-a înălţat de la Padua şi care zburând deasupra Vienei, a aruncat zeci de mii de manifeste redactate de el, în loc de bombe incendiare. Într-unul din acele manifeste D’Annunzio spune: Ce? Mai aşteptaţi o decisivă? E întocmai ca şi cu pâinea din Ucraina! O aşteptaţi mereu şi mori aşteptând fără s-o mai vezi! În alt pasaj poetul vorbeşte de pacea revoltătoare de la Brest-Litovsk şi de la Bucureşti.

        (Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, vol 2 pag. 58.)
 
[1] Vladimir, cavaler de Repta (1842 – 1926) mitropolit român, membru de onoare al Academiei Române (1919). În reşedinţa sa se va vota unirea Bucovinei cu România la 15/28 noiembrie 1918.
[2] Gabrielle D’Annunzio (1863 -1938) celebru poet italia, cunoscut pentru simpatiile sale fasciste.

 
 Vladimir, cavaler de Repta




Gabrielle d’ Annuntio


 
 
15/28 August 1918, Însemnări ale lui N. Iorga referitoare la victoriile aliate pe frontul occidental,  intervențiile liderilor din Basarabia în Parlament, legătura strânsă între rege și armată

     Regele răspunde aşa la urările mele:
     Din adâncul inimii va mulţămesc pentru urările aşa de călduroase ce-mi aduceţi pentru ziua de 11 [24 august]. Pe drumul greu al suferinţilor ce l-am străbatut de atâta vreme ne va călauzi şi mai inainte speranţa şi încrederea în puterile de viaţă ale scumpului nostru popor.
     Succesele engleze şi franceze continua. S'a luat Roge, Chaulnes, şi guvernamentalii - se zice că şi până C. C. Arion se bucură de această schimbare a situaţiei.
     Germanii de aici, trecând pe Strada Lăpuşneanu din sălbateca goană a automobilelor care ţipă, continuă a sfida.
Pelivan[1], care a reuşit Luni cu majoritate mare, a fost primit în Cameră cu aplausele germanofililor, pentru ca el să le vorbească apoi de visul Unirii românesti şi să strige:
    Traiască Regele de azi, Împăratul de mâine !

 
Ion Pelivan
 
    Ciugureanu[2] şi Inculeţ[3], în şedinţa de la 14 [27 august], au vorbit curagios despre nevoile Basarabiei. Marghiloman, răspunzând, i-a scuzat din lipsă de practică parlamentară. A spus, atingând chestia proprietarilor veniţi la Iaşi pentru a cere altă rezolvire a chestiei agrare, ca el vorbeşte în numele României MariŞi noi, i-au răspuns imediat Basarabenii.
 
Daniel Ciugureanu

Ion Constantin Inculeţ

 
 
     Austriecii ar fi hotărâţi să nu mai lupte de la Septembrie încoace. Aşa le-ar fi spus soldaţii şi funcţionarii de la graniţă vameşilor noştri de la Burdujeni[4].
     Regele, răspunzând telegramei ministrului de Război în numele Armatei, a spus hotărât că niciodată n-a fost legată Armata mai mult de şeful ei decât după încercările luptei ce s-a purtat, şi el priveşte ca indisolubilă împotriva oricării puteri această legătură."
 
 (Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, pp. 54 -55 ) 
 

[1] Ion Gheorghe Pelivan (1876 – 1954) a fost un militant de vază al mişcării de eliberare naşională din Basarabia, jurist, om politic, publicist, apărător şi promotor al limbii române, animator al vieţii culturale. A fost Director general responsabil pentru afacerile străine (Ministru de Externe) în Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei. Personalitate politică importantă, a dus o activitate febrilă împotriva rusificării Basarabiei de către imperiul ţarist. A fost locţiitor de judecător al oraşului Bălţi şi creatorul primei grupări naţionale din acest oraș, iar mai târziu a fost deținut politic.Datorită activității sale, județul Bălți a fost primul județ din Basarabia, care în 1918 s-a pronunțat pentru Unirea Basarabiei cu România. Întemniţat de regimul comunist, s-a stins din viață în închisoarea Sighet la 25 ianuarie 1954.
[2] Daniel Ciugureanu (1885 -1950) medic şi om politic român din Basarabia, deputat în Sfatul Țării de la Chișinău, prim-ministru al Republicii Democratice Moldovenești, ministru pentru Basarabia în patru guverne ale României, deputat și senator, Vicepreședintele Camerei Deputaților, Vicepreședintele și Președintele Senatului României Mare. Întemniţat de regimul comunist în noaptea de 5/6 mai 1950 a încetat din viaţă câteva zile mai târziu în închisoarea de la Sighet la 19 mai 1950.
[3] Ion Inculeţ (1884 -1940) om politic român din Basarabia, președintele Sfatului Țării al Republicii Democratice Moldovenești, ministru, membru titular (din 1918) al Academiei Române.La 21 noiembrie/4 decembrie 1917 a fost ales Președinte al Sfatului Țării. La 6/19 ianuarie 1918 a avut loc tentativa de preluare a Puterii la Chișinău de către bolșevici. La 24 ianuarie/6 februarie Sfatul Țării a proclamat cu majoritate de voturi independența Basarabiei față de Rusia, iar la 27 martie/9 aprilie 1918 a proclamat cu majoritate de voturi Unirea cu România. Va fi ministru de Interne în guvernările liberale din anii 1933 -1936.
[4] Localitate din apropierea frontierei cu Austria habsburgică, azi un cartier al municipiului Suceava.
 
 
30 august 1943, Pamfil Șeicaru despre persoanlitatea mareșalului Constantin Prezan la moartea acestuia (27 august 1943) 
 
      „Ofiţer de rară eleganţă morală, aristocrat în gestul stăpânit, în liniştea cu care întâmpina adversităţile, în discreţia cu care exercita cea mai mare autoritate [...] Mareşalul Prezan nu avea elocvenţa, gestul care fascinează, dar iradia în jurul lui autoritatea, încrederea. Autoritatea mareşalului Prezan nu strivea, nu încovoia caracterele, câteodată, când descoperea o valoare excpţională, nu se ferea să-i lase libertate ade acţiune. Nu era preocupat să-şi pună în evidenţă personalitatea lui, îl interesa să pună la îndemâna unei mari acţiuni naţionale tot ce-ar fi putut să-i grăbească biruinţa.”





 
 (Pamfil Şeicaru, „Cuvântul”, 30 august 1943, la moartea mareşalului Prezan.)
 
 
27 august 1918, Însemnări ale trimisului diplomatic al SUA, Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor,  despre producția agricolă a României în 1918
 
"27 august 1918
 
      În conformitate cu afirmaţiile din presa locală, recolta de grâne a acestui an poate fi estimată după cum urmează:
      Grâu (producţie – nota trad.) 48.000 vagoane[1]; cerere 55.000 vagoane. Deficit 7.000 vagoane.
      Ovăz (producţie – nota trad.) 5.100 vagoane; cerere 15.500 vagoane. Deficit 10.400 vagoane.
      Orz (producţie – nota trad.) 2.500 vagoane; cerere 12.400 vagoane. Deficit 9.900 vagoane.
      Porumb (producţie – nota trad.) 102.000 vagoane; cerere 93.000 vagoane. Surplus 9.000 vagoane."

 (Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor, traducere note, postfaţă Alexandru Căpuşan, Editura Institutul European, Iaşi 2012, pagina 235)

[1] În general se consideră că un vagon reprezintă zece tone.
 
 
 
11/24 august 1918, Însemnări ale lui Vasile Bianu de ziua de naștere a regelui Ferdinand I

     Astăzi este ziua naşterii M.S. Regelui, care împlineşte 53 de ani. Gândurile tuturor Românilor se îndreaptă spre acela care ne-a dat dovada strălucită a simţemintelor sale adânci. Nu a fost durere care să nu-l înduioşeze, nu este mulţumire care se revarsă asupra neamului nostru la care să nu contribuie şi el. Poporul român îşi arată şi astăzi iubirea, fidelitatea şi recunoştinţa pentru Suveranul, care, făcând ale lui visurile cele mai scumpe ale neamului peste care domneşte, a voit deopotrivă să lupte şi să sufere pentru ele. În aceste vremuri grele se simte cu mai multă putere solidaritatea adâncă şi definitivă dintre ţară şi dinastie. Sufletul unui popor întreg se îndreptează azi către Regele său, în jurul căruia aşteaptă revărsarea zorilor dreptăţii şi binelui, urându-i încă mulţi ani în deplină sănătate şi vigoare! Trăiască Regele tuturor Românilor!
       (Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 50 -51)

 
Regele Ferdinand


 
 
24 august 1918, București, Consemnări ale episcopului R. Netzhammer referitoare la ceremonia cimitirului german către primăria orașului București.
 
     Fiind invitaţi, am fost la ceremonia predării Cimitirului Eroilor către primăria oraşului… Cimitirul administrat de ocupanţi este aşezat la Bellu, în continuarea cimitirelor confesionale, lângă cimitirul catolic. Printr-o poartă monumentală ornată cu embleme militare de război, se ajunge într-o alee largă, cu acces în dreapta şi în stânga la mormintele soldaţilor. Aici zac şi două din surorile de la Sion: Speranda şi Virtudes, care au murit în calitate de surori de caritate. În mijlocul cimitirului se odihneşte sub o simplă piatră ornată cu o cască şi sabie, colonelul Hentsch[1]
Richard Hentsch




Cimitirul de onoare Pro Patria din 
Bucuresti-Mormantul Oberst Richard Hentsch
 
 
         Mormântul în formă de sarcofag al colonelului Richard Hentsch.
        Mai în fund, în axa aleii principale, se ridică pe un soclu cu trepte, monumentul eroilor şi în jurul lui câteva coloane înalte. În perspectivă o vale tristă (Valea Plângerii) spre Capitală, din care se vede o mare parte. La sosirea noastră veniseră deja câteva deputăţii şi mulţi ofiţeri. Noi am stat în partea reprezentanţei române din care cunoşteam câteva persoane. La sosirea mareşalului von Mackensen a cântat un cor. Primul orator, pastorul evanghelic Krieger, s-a apropiat de monument şi după o lungă cuvântare, făcând o mişcare cu măsură, a rostit: Eu te sfinţesc! Pentru catolici a vorbit tânărul preot Lang. A urmat un preot bulgar şi un preot de campanie român. Foarte apăsat, soldăţeşte, a rostit Mackensen cuvântarea de predare, la care a răspuns primarul Dobrovici[2], citind scurt şi bine. La sfârşit s-au tras 24 de salve de tun spre oraş. A fost o căldură groaznică. Mareşalului, cu căciula de blană, îi curgeau şiroaie de sudoare peste obraz. În timpul ceremoniei au leşinat patru ofiţeri şi o soră de caritate."

(Raimund Netzhammer, Arhiepiscop în România, ediţie Prof. dr. I. Dumitriu-Snagov, Bucureşti, 1993, pag. 266)

[1] Richard Hentsch (1869 -13 februarie 1918 la Bucureşti) colonel german; în august 1914 era şef al serviciilor de informaţii al armatelor germane de pe Frontul de Vest. După înfrângerea germanilor pe Marna, la 12 septembrie 1914, a fost acuzat că rapoartele sale defetiste au determinat întreruperea ofensivei. Ancheta din 1917 l-a exonerat de orice vină. În septembrie 1915 a fost numit şef al logisticii grupului de armate Mackensen. De la 1 martie 1917 şef al Statului Major al Administraţiei Militare în România. Pentru realizările sale a fost decorat la 23 septembrie 1917 cu ordinul Pour le Merite. A murit la 13 februarie 1918 în urma unei operaţii de vezică biliară. Raimund Netzhammer spune despre el: „este aici în Bucureşti cel mai mare om; în jurul lui se roteşte totul, însă în politică nu se pricepe.” (op. cit., pag. 233) Apoi la moartea sa, arhiepiscopul consemnează părerea lui Mackensen, foarte afectat de pierderea colaboratorului său: „că o mare parte a victoriei de la Turtucaia se datoreşte lui Hentsch, fiindcă el a iniţiat acel atac.” (op.cit., pag. 237).
[2] Ion Dobrovici, primar al Bucureştilor (august 1917 – noiembrie 1918).
 
 
 
10/23 august 1918, Însemnări ale lui   Virgiliu N. Drăghiceanu în ziua de 23 august 1918
 

       Luptele se întind de la Oise până la muntele Kemmel: frontul întreg e zguduit. Bătălie grozavă la Noyon şi Albert.
     În Germania cu prilejul centenarului Constituţiei badese[1], prinţul Max von Baden[2] care iese la iveală, ţine să accentueze că în urma unui grozav război se văzu, acum o sută de ani[3], că rănile naţiunii nu se pot vindeca fără de o viaţă politică dreaptă care să împace libertatea personală cu autoritatea Statului.
     În Ucraina lupte de guerillas.
    La noi se face sfinţirea cimitirului de onoare german. Morga germană e imperturbabilă. În prezenţa delegaţilor noştri militari defilează incomparabilele trupe germane, austriace şi turceşti. Mackensen ţine să accentueze fineţea simţimintelor germane pentru oaspeţii români.
     Noi, Germanii, vedem în soldaţii ce ne stau în cale, nu mai atâta timp un inamic, câtă vreme luptă, îndată ce nu mai e capabil de luptă sau cade în luptă, îl recunoaştem de camarad.
     Ca şi în Kaffern-Krale Sud Afrika[4]?
     Totuşi încep să se debaraseze de productele întreprinderilor lor din ţară: săpunul abundă acum peste tot, cu toate etichetele cele mai franţuzeşti posibile: superfin, de familie, des roses, royal, etc.
Calomniatorii răspândesc vestea că la Iaşi strada ar oferi spectul celei mai desgustătoare orgii: femei uşoare, plimbări la Copou cu 60 de lei birja, zgomot şi băuturi, ofiţeri pudraţi şi în corset!".
 
(Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, Bucureşti, 1920, pp. 325 -326)
 
 Prince Maximilian of Baden

 
 
 Anton Ludwig August von Mackensen
 
Supravieţuitori Herero după fuga lor în deşert
 

[1] La 22 august 1818, marele duce de Baden, Karl Ludwig Friedrich (1786 -1818) a acordat poporului său o Constituţie elaborată de juristul Karl Friedrich Nebenius (1784 -1857), considerată ca fiind una din cele mai avansate din statele ce formau atunci aşa-numita Deutsches Bund[Confederaţia Germană]
[2] Max Von Baden (1867 -1929), moştenitorul prezumptiv al marelui ducat de Baden, văr cu împăratul Wilhelm al II-lea, avea să fie numit la 3 octombrie 1918 cancelar al Reich-ului, funcţie pe care avea să o păstreze până la izbucnirea revoluţiei de la 9 noiembrie acelaşi an.
[3] Este vorba de războaiele republicii franceze şi războaiele napoleoniene (1792 -1815).
[4] Corect: Deutsch-Sud Afrika şi aluzie la genocidul săvârşit acolo de trupele germane conduse de generalul von Trotha între anii 1904 şi 1908 când au înăbuşit răscola populaţiei locale Herero, care de la circa 60.000 -80.000 de locuitori a ajuns la 20.000 de locuitori.
 
 
 
 
 
20, 22 august 1918, Castelul Wilhelmshöhe, Însemnări ale amiralului Georg von Müller care evidențiază realșitatea paralelă în care trăia împăratul Wilhelm al II-lea și anturajul său

    Dimineaţa, după micul dejun, Maiestatea Sa împreună cu o mică suită s-a dus să se plimbe pe esplanada Herkules.
     La amiază veşti grave de pe Frontul de Vest. Atacuri tot mai puternice asupra liniilor noastre cu participarea a nenumărate tancuri. Noi ne purtăm ca şi cum lucrurile acestea nu ne-ar privi. După-amiaza ne-am îmbarcat în cinci automobile şi ne-am dus să vizităm galeria de tablouri de la Kassel.
     Am stat lângă maiorul Niemann. Mi-a vorbit foarte îngrijorat despre americani care au deja în Franţa divizii cu 30 de mii, ba chiar 40 de mii de soldaţi şi se bat admirabil, în vreme ce trupele noastre sunt deja epuizate.
    22 august. După-amiaza excursie la Kaiserbuche. Ţăranii au ieşit la lucru, dar ce puţine atelaje şi forţe de muncă. Când văd aşa ceva, mă doare de două ori mai mult risipa de oameni şi de cai de la Marele nostru Cartier General.
    Din nou lupte grele pe Frontul de Vest, pe care noi le considerăm ca înfrângeri grele suferite de inamic, deşi noi suntem cei care zilnic pierdem teren. Cina am servit-o sub cerul liber, în faţa castelului...
(Georg von Müller, Regierte der Kaiser?, Göttingen, 1959, pag. 403)
 
Castelul Wilhelmshöhe


 
 
  
3 [16] August 1918,  Însemnări al lui Nicolae Iorga pentru ziua de 16 august 1918 
 
     Un fapt autentic. Un antreprenor de tinichigerie şi inginer practic, Dimitriu, e dus la Bucureşti sa facă Nemţilor un casino până la Paşte. El zăboveşte până la Paştele nostru, pentru ca inaugurarea, cu muzică militară şi paradă, să se facă în noaptea Învierii. Un maior alsacian, Michaelis, ţine un discurs arătând cum, trimes pentru a ţine în frâu un popor salbatec şi mişel, şi nespus de leneş, el a găsit o altă lume, ale cărei calităţi le descopere zilnic. Dimitriu, care a facut studii în Germania, răspunzând, a denunţat pe acei Evrei cari foiesc la Comandatură şi sug pe unii ca şi pe ceilalţi şi a asigurat ca în Moldova, unde păzesc şi cei doi băieţi ai lui, nu vor intra Nemţii decât ca prieteni. Unul din ei a spus: Al tracului Moldauer!
    Onciul[1] a spus lui Caracaş cum Bianu a găsit pe Bulgari la Academie cu manuscrisele slavone împachetate. Le-a spus că nu dă nicio iscălitură, ci se va adresa la locul competent. La Arhive a venit acelaşi Bulgar. Onciul a declarat că manuscriptele slavone, pe care ciudatul oaspe le cerea, n-au existat niciodată şi că vechile documente sunt în Moldova, la sucursală, şi i-a arătat cutiile goale. Uimire la Bulgar, care a mărturisit că ei n-au atâta rânduială. În momentul acela venea Mackensen, şi cuceritorul s-a grăbit s-o şteargă. A revenit, cerând să lucreze asupra actelor privitoare la mişcările bulgăreşti de la 1840. Onciul i-a cerut permisie de la Comandatură. I s-a dat una pentru a vizita, şi Onciul i-a cerut alta pentru a lucra. Bulgarul n-a mai dat pe acolo.
Dimitrie Onciu (1956-1923)

    Onciul crede că în primăvară se desface Austria. Se teme numai de intrigile aristocraţiei maghiare pe lângă Înţelegere.
Acum două zile, Ministeriul de Instrucţie invitându-mă să vin la Bucureşti ca să lucrez în Comisiunea Istorică, am răspuns că nu pot ocupa nicio funcţie “în teritoriul stăpânit de armatele străine” şi nici nu pot face parte dintr-o comisiune cu membri numiţi de administraţia străină şi servind-o încă (Tzigara[2]).
 
Alexandru Tzigara Samurcaş

 
    Îmi pare rău numai că nu pot ajuta, cu ce am ajuns să ştiu, la păstrarea monumentelor, care, aşa ruinate şi prădate cum sunt, constituie unul din titlurile noastre de mândrie naţională."

(Nicolae Iorga,Memorii, vol. 2, f.a.,pp. 51 -52)
 

[1] Dimitrie Onciul (1856 -1923) istoric român, întemeietor al şcolii critice în istoriografie; director şi organizator al Arhivelor Statului. Membru titular al Academiei Române.
[2] Se referă la Alexandru Tzigara Samurcaş (1872 -1952) numit custode al Coroanei şi al Domeniilor Regale după refugierea la Iaşi a guvernului şi a familiei regale, şi care de la 13 decembrie 1916 preluase funcţia de prefect al Capitalei şi a fost acuzat de opinia publică de germanofilie. De precizat că în anii care au urmat Războiului de Întregire, autorităţile nu au luat nicio măsură în care să-i pună în discuţie activitatea din anii 1916 -1918.
  
 
 
2/15 august 1918, Consemnări ale lui Virgiliu N. Drăghiceanu referitoare la situația internă și internațională.,
   
       După luptele din zilele trecute, care aduc pe Francezi spre Peronné, lupta se întinde de la Oise până la Somme.
    Kaiserul[1], Împăratul Karl[2], Burian[3], Helfferich[4] şi Hintze[5] simt nevoia de a se întruni la Marele Cartier. Se discută chestia păcii cu Rusia[6], pentru care Joffe[7] face pe emisarul, şi chestia Poloniei pentru care cu toată întărirea păcii de până aici, şi rezultatul unei noi Bündnisvertiefung [consolidarea alianţei] sunt serioase conflicte.
 
Adolph Joffe (1883 -1927)
 

 


     Burian cere o dezlegare austriacă[8]; Germanii, bine înţeles ca şi la noi... un Rege propriu!
     Propun chiar cinci candidaţi între care figurează şi Chiril al Bulgariei[9]. Prințul Kiril, Prinț de Preslav
    La noi, reorganizarea economică a ţării continuă. Ca şi în Ostafrika, de unde au pompat tot aurul şi bogăţia triburilor printr-o monedă falsificată de alamă pe care o treceau drept aur (în greutate de 20.000 de kilograme), tot astfel şi la noi sunt preocupaţi de chestia financiară.
    Banca Naţională e pusă sub un comisar german pentru a scăpa de sechestrare. Fac şi o lege a central-deviselor pentru paza economiei naţionale.
    La Iaşi s-ar proiecta un Consiliu de Stat pentru supravegherea Consiliilor de adminstraţie, asociaţiilor, obştilor şi camerelor [de comerţ], cu dreptul de a elabora şi proiecte de legi."

 (Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, Bucureşti, 1920, pp. 324 -325)

[1] Împăratul Wilhelm al II-lea (1888 -1918).
[2] Împăratul Carol I al Austro Ungariei (1916 -1918).
[3] Stefan Burian von Rajecz (1851 -1922) om politic austro-ungar, ministru de Externe (13 ianuarie 1915 – 22 decembrie 1916 şi 16 aprilie -24 octombrie 1918).
[4] Karl Hellferich (1872 – 1924), om politic german, ministru de Finanţe (21 ianuarie 1915 – 22 mai 1916), vice-cancelar şi ministru de Interne (22 mai 1916 – 24 octombrie 1917), amabasador la Moscova vreme de 10 zile în iulie 1918.
[5] Paul von Hintze (1864 -1941), ofiţer de marină şi diplomat german, ministru plenipotenţiar în Mexic (1911 -1914) în China (1914 -1917 ) în Norvegia (1917), secretar de Stat la Ministerul de Externe (9 iulie –7 octombrie 1918).
[6] Este vorba despe încheierea unui tratat economic între Germania şi Rusia Sovietică la finele lui august 1918.
[7] Adolf Abramovici Joffe (1883 -1927), revoluţionar, om politic şi diplomat sovietic de origine karaită. Ambasador la Berlin (10 aprilie - 6 noiembrie 1918) expulzat sub acuzaţia de organizator al revoluţiei germane din noiembrie, negociator al tratatului de pace la Tartu cu Estonia (2 februarie 1920), apoi cu Letonia şi Lituania, al păcii de la Riga cu Polonia, (18 martie 1921), ambasador în China (1922 -1924) şi în Austria (1924 -1925). S-a sinucis la 16 noiembrie 1927, la câteva zile după excluderea lui L.D Trotzki din partidul bolşevic al Uniunii Sovietice.
[8] Adică o rezolvare a chestiunii poloneze în favoarea Austro-Ungariei.
[9] Prințul Kiril al Bulgariei, Prinț de Preslav (1895 – 1945) a fost al doilea fiu al ţarului Ferdinand I al Bulgariei și a primei lui soții, Maria-Luiza de Bourbon-Parma. A fost fratele mai mic al ţarului Boris al III-lea al Bulgariei (1918 – 1943) și prinț regent al Bulgariei din 1943 până în 1944. În noaptea de 1 februarie 1945, Kiril, fostul prim-ministru și regent - profesorul Bogdan Filov, generalul Nikola Mihov, precum și o serie de foști miniștri, consilieri regali și 67 de parlamentari au fost executați. Sentința de condamnare la moarte fusese pronunțată mai devreme în aceeași zi de "Tribunalul Poporului".
 
 
 
 
13 - 14 august 1918, Însemnări ale lui Erich von Ludendorff despre persepectivele războiului pentru Germania

    Îndată ce am avut o viziune completă asupra tot ce se întâmplase la 8 august[1], m-am hotărât să determin cât mai repede cu putinţă o serie discuţii pe care voiam să le am cu cancelarul[2] şi cu secretarul de Stat de la Externe[3]. Aceste discuţii au avut loc la Spa[4] la 13 şi la 14 august.
    La 13 august a avut loc o discuţie cu cancelarul Reich-ului, cu secretarul de Stat von Hintze şi cu mine la Hotel Britannique, în apartamentul feldmareşalului[5].
    Am prezentat situaţia războiului, starea armatei, situaţia aliaţilor noştri şi am declarat că nu mai putem să-l determinăm pe inamic să încheie pace prin operaţiuni militare ofensive. Deoarece la acest rezultat nu se poate ajunge în niciun caz doar prin defensivă, atunci trebuie să determinăm încheierea războiului pe cale diplomatică. La ora actuală Frontul de Vest rezistă, dar dacă ţinem seama de incertitudinea provocată de înfrângerea anumitor trupe, s-ar putea să fie necesară, în anumite condiţii, retragerea acestui front. Am exprimat totuşi speranţa că armata noastră va rezista în Franţa. Asupra aliaţilor noştri situaţia de pe Frontul de Vest le-ar provoca cea mai defavorabilă impresie cu putinţă. În aceste condiţii moralul armatei şi al poporului capătă o importanţă şi mai mare decât până acum. Am discutat acest subiect într-un mod cât se poate de serios. Am semnalat în detaliu răul pe care ni l-a făcut prinţul Lichnowsky[6]. Am insistat din nou asupra necesităţii ca oameni noştri politici să facă şi ei discursuri care să influenţeze opinia publică din străinătate şi că trebuie să formăm un oficiul imperial de propagandă şi lămurire. În ceea ce priveşte starea de spirit din patrie, feldmareşalul nu s-a pronunţat în niciun fel. În judecarea situaţiei de pe front s-a arătat mai optimist decât mine. Secretarul de Stat von Hintze  a tras concluzia foarte clară din cele auzite că este necesară iniţierea unor negocieri de pace şi că trebuie să adoptăm o atitudine foarte conciliantă.
     Cancelarul Reich-ului s-a exprimat pe scurt despre starea de spirit din patrie, fără să spună ceva demn de a fi reţinut. Despre fapta prinţului Lichnowsky a vorbit foarte reţinut şi a făcut aluzie la Înalta Curte de Justiţie a Reich-ului.
     Mai întâi s-a discutat despre starea de spirit din patrie. Cancelarul Reich-ului a rostit câteva cuvinte introductive. Am făcut aceleaşi afirmaţii despre starea de spirit ca în ziua precedentă. Pe urmă Majestatea Sa a dat cuvântul secretarului de Stat von Hintze. Acesta nu a făcut nicio declaraţie referitoare la ceea ce se petrecea în patrie, ci a expus situaţia militaro-politică la fel ca în ziua precedentă şi a rostit aceeaşi concluzie. S-a văzut că avea lacrimi în ochi. Împăratul a fost foarte calm, a aprobat cele spuse de secretarul de Stat von Hintze şi i-a cerut să înceapă o mediere de pace cel mai bine prin intermediul reginei Olandei[7]
      A arătat apoi necesitatea lămuririi poporului şi a unei conduceri ferme şi unitare a tuturor chestiunilor legate de guvernare. Cancelarul Reich-ului s-a pronunţat pentru menţinerea autorităţii pe plan intern. Din punct devedere diplomatic vor trebui să se iniţieze negocieri la momentul potrivit. Pe urmă s-a ridicat şedinţa. Am strâns mâna secretarul de Stat von Hintze profund emoţionat.

 (Eric von Ludendorff, Meine Kriegserinnerungen 1914 -1918, Berlin, 1919, pp. 552 -553)

 

[1] Amiralul von Muller a consemnat într-o notă de subsol şi intenţia feldmareşalului Hindenburg de a trimite în judecata Curţii Militare pe cei consideraţi vinovaţi pentru dezastrul de la 8 august 1918, intenţie nematerializată, fireşte. Regierte der Kaiser? Gottingen, 1959, pag. 428.
[2] Georg Friedrich Graf von Hertling (1843 -1919) om politic bavarez, lider al Partidului Catolic (Centrum), preşedinte al Consiliul de Miniştri al Bavariei (9 februarie 1912 – 31 octombrie 1917), cancelar al Imperiului German (1 noiembrie 1917 – 30 septembrie 1918).
[3] Paul von Hintze (1864 -1941), ofiţer de marină şi diplomat german, ministru plenipotenţiar în Mexic (1911 -1914) în China (1914 -1917 ) în Norvegia (1917), secretar de Stat la Ministerul de Externe (9 iulie –7 octombrie 1918).
[4] Oraş în Belgia, la 35 de km vest de graniţa cu Germania, renumit pentru apele sale termale. La Hotel Britannique a fost sediul Înaltul Comandament German (martie – noiembrie 1918). Aici se va desăşura între 5 şi 16 iulie 1920 prima conferinţă internaţională de după Marele Război la care au participat şi reprezentanţii Germaniei.
[5] Paul von Hidenburg (1847 -1934) feldmareşal german, comandant – mai mult onorific al Armatei a VIII-a, comanda efectivă fiind deţinută de generalul Ludendorff – care a repurtat marile victorii de pe frontul de Est din 1914 la Tannenberg şi Lacurile mazuriene, şef al Înaltului Comandament German (împreună cu Ludendorff, care era şef al logisticii) de la 29 august 1916 până la sfârşitul războiului. Ales preşedinte al Germaniei în 1925 şi în 1932.
[6] Karl Max Furst von Lichnowsky (1860 -1928) diplomat german, ambasador la Londra (1912 – 4 august 1914). A atras atenţia la 26 iulie 1914 asupra pericolului ca Marea Britanie să intre în război împotriva Puterilor Centrale. Toate avertismentale sale au fost publicate în Elveţia, în iulie 1918, sub titlul Memoriul prinţului Lichnowsky. Misiunea mea la Londra (1912 -1914) şi a fost tradus rapid în engleză provocând consternarea tuturor cercurilor politice.
[7] Wilhelmine von Oranien-Nassau (1880 -1962) regină a Olandei (1890 -1948), până în 1898 sub regenţa mamei sale. Nu s-a angajat în nicio mediere de pace, dar din noiembrie 1918 a oferit azil politic fostului împărat german Wilhelm al II-lea şi s-a opus predării sale unui tribunal internaţional care să-l judece pentru crime de război. În 1948 a abdicat în favoarea fiicei sale Juliana.
 
Georg Friedrich Graf von Hertling
 
Georg Friedrich Graf von Hertling

 
 
Paul von Hintze
 
 Prințul Lichnowsky

 
 Împăratul Wilhelm al II-lea, Paul von Hindenburg (stânga) și Erich von Ludendorff (dreapta)
 
Wilhelmine
 
 
 
 
30 iulie/12 august 1918,  Consemnările lui Vasile Bianu pentru ziua de 12 august 1918,  referitoare la poziția președintelui SUA, W. Wilson, față de închierea războiului mondial
 
      Preşedintele Statelor Unite, Wilson, a rostit un nou discurs în Congresul din Washington, precizând următoarele condiţiuni de pace:
1. Acorduri de pace încheiate deschis.
2. Libertatea navigaţiunii pe mări, în afară de apele teritoriale, afară de cazul când aceste mări vor fi închise pentru o acţiune teritorială în vederea executării de tratate internaţionale.
3. Suprimarea pe cât va fi posibil a tuturor barierelor economice.
4. Reducerea armanetelor.
5. Aranjarea liberă, într-un spirit imparţial, a revendicărilor coloniale ţinând cont de interesele populaţiunilor indigene.
6. Evacuarea tuturor teritoriilor ruseşti şi reglementarea tuturor chestiunilor privitoare la Rusia, astfel ca să asigure cea mai bună şi cea mai largă cooperare a celorlalte naţiuni spre a-i da Rusiei ocazia să-şi fixeze propria dezvoltare politică şi naţională.
7. Evacuarea şi restaurarea Belgiei, fără nicio tentativă de a limita suveranitatea de care s-a bucurat faţă de celelalte naţiuni libere.
8. Întregul teritoriu francez va trebui evacuat şi părţile invadate vor trebui restaurate pe de-a întregul.
9. Reajustarea frontierelor italiene, urmând liniile naţionalităţilor.
10. Popoarelor Austro-Ungariei, al căror loc printre naţiuni va fi salvat, va trebui să li se dea pentru prima oară ocazia pentru o dezvoltare autonomă. De două luni Preşedintele a spus că toate naţiunile Austro-Ungariei vor trebui să fie libere şi el a recunoscut viitoarea republică ceho-slovacă.
11. România, Serbia şi Muntenegrul vor trebui evacuate. Serbiei i se va acorda liber acces la mare. Statelor balcanice li se vor da garanţii internaţionale pentru independenţa politică, economică şi integritate teritorială.
12. Suveranitatea şi siguranţa vor fi asigurate imperiului otoman, dar siguranţa şi autonomia trebuiesc garantate naţionalităţilor care trăiesc în prezent sub regimul acestui imperiu. Dardanelele vor constitui o trecere liberă, deschisă în permanenţă, sub garanţii internaţionale.
13. Un stat polonez independent va trebui constituit, cuprinzând teritorii locuite de naţiunile incontestabil poloneze, cărora li se va asigura liber acces la mare. Independenţa politică, economică şi integritatea teritorială a acestor populaţiuni se vor garanta printr-o convenţie internaţională.
14. O societate generală a naţiunilor va trebui formată în virtutea convenţiilor speciale având drept scop să dea garanţii reciproce de independenţă politică şi teritorială tuturor acestor state mici.
       Dl Wilson a terminat zicând că pentru apărarea şi triumful acestui program Statele Unite sunt gata să sacrifice tot ce au şi să-şi pună în joc chiar existenţa lor. Acest program şi aceste vorbe, rostite de cel dintâi cetăţean al unui Stat formidabil, au o putere şi autoritate impresionantă şi răsunetul lor va fi imens. Aliaţii, desigur, vor pacea, dar nu o voiesc decât în condiţiunile la care le dă dreptul posibilitatea ce o au de a continua fără şovăire războiul până la victoria deplină!"
 
 (Vasile Bianu,   Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pag. 44 -45)

 
 
Thomas Woodrow Wilson(1856 -1924)
 
 
 
 
 
28 iulie [10 august] 1918, Aprecieri ale lui N. Iorga asupra evenimentelor din țară și de pe frontul occidental
 
     Francezii au luat Montdidier şi continua sa înainteze. În pradă, două sute de tunuri[1]. Lumea a strigat înaintea Legaţiei Franciei Vive la France, până au ieşit Nemţii din faţă, de la Statul-major economic.
Ieri, C. C. Arion a vorbit de putinţa ca, lucrurile din Apus lămurindu-se astfel, să se vorbeasca pe alt ton de pe banca ministerială.
    Helfferich[2] e chemat la Berlin, şi poate sa nu mai revie la Moscova.
    Cenzura suprimă ştirea din foaia Lupta că Germanii au cerut personal de Cale Ferată şi pentru Dobrogea Veche. E netăgăduit însă că aceasta s-a întamplat. I. N. Roman mă asigura ca s-a cerut pentru Medgidie şi chiar pentru Bazargic. El crede că Centralii ar voi sa vândă azi o Dobroge pe care mâine ar fi siliţi să o dea degeaba.
     Camera şi-a luat vacanţă.
    Doi deputaţi mai mult sau mai puţin analfabeţi calcă prin casele miniştrilor liberali acuzaţi, ca Ion Brătianu, şi neacuzaţi, ca Mârzescu[3], după ce s-a facut o descindere la Constantinescu[4], care stătea în clădirea unde fusese Familia Luptătorilor.
      La Brătianu s-au luat.... caietele de englezeşte ale nepotului său Constantin!
Antim[5], singurul dintre prelaţi, a votat darea in judecată! Ar fi avut angajamente cu Mitescu, cel mai furios dintre acuzatori.
    Se vorbeşte de intenţia unor perchizitii la Legaţia franceză, de un complot bulgăresc contra ministrului[6], a generalului Lafont, a lui de Flers.
    În teritoriul ocupat, jandarmii unguri strigă că vor lua totul, lăsând pe oameni pieritori de foame..Vagoane întregi cu provizii pentru cei de acasă pleacă în fiecare moment.
 
(Nicolae Iorga, Memorii, vol. II, f.a. pp. 46 -47)
 


 

[1] La 8 august 1918 începuse bătălia de la Amiens sau ofensiva de o sută de zile, care va duce la înfrângerea definitivă a Germaniei şi la încheierea armistiţiului de la 11 noiembrie 1918.
[2] Karl Hellferich (1872 – 1924), om politic german, ministru de Finanţe (21 ianuarie 1915 – 22 mai 1916), vice-cancelar şi ministru de Interne (22 mai 1916 – 24 octombrie 1917), amabasador la Moscova vreme de 10 zile în iulie 1918.
[3] Gheorghe Gh. Mârzescu (1876 - 1926) a fost un om politic şi jurist român, care a îndeplinit funcţia de primar al municipiului Iaşi în perioada 27 aprilie 1914-14 decembrie 1916. De asemenea, a deţinut funcţia de ministru în mai multe guverne liberale.
[4] Alexandru C. Constantinescu (1859 - 1926) a fost un avocat, politician şi ministru român. Membru marcant al Partidului Naţional Liberal, ministru îm mai multe guvernări liberale începând din 1909, cele bru pentru venalitatea sa.
[5] Antim (Alexandru) Petrescu (1875 -1919), arhiereu ortodox român. La 28 februarie 1912 a fost numit arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei și Sucevei. La 3 [16] iulie 1918 a fost numit episcop de Râmnic, unde a slujit oficial până la 6 [19] noiembrie 1918. S-a îngrijit în continuare de nevoile episcopiei, până la 6 septembrie 1919, când a trecut la cele veșnice.
[6] Charles de Beaupoil, conte de Saint Aulaire (1866 -1954), diplomat francez, ministru plenipotenţiar în România (1916 -1920).
 
 
 
 
 8 august 1918, Erich von Ludendorff despre ziua de 8 august în istoria Germaniei în Primul Război Mondial
 
Ultimele lupte de pe Somme şi din toamna lui 1918

     Ziua 8 august[1] este ziua neagră a armatei germane în istoria acestui război. Lucruri mai rele nu am trăit decât în evenimentele care au început să se deruleze din ziua de 15 septembrie pe frontul bulgar[2] şi care au pecetluit destinul Cvadruplei Alianţe [Puterile Centrale].
 
Erich Friedrich Wilhelm Ludendorff

     Recunoscând faptul că era pentru prima oară când Înaltul Comandament al armatelor germane trebuia să se gândească numai la apărare, la începutul lunii august avusese loc o repliere a frontului în platoul Lys şi renunţarea la capetele de pod de la Ancre şi Avre, la nord şi la sud de râul Somme.
     La dorinţa mea insitent formulată, generalul von Kuhl[3] a fost trimis la Armata a 2-a pentru a discuta încă o dată măsurile de apărare pe prţiunea de front dintre Albert şi Moreuil. 

 
Hermann von Kuhl

 

      Se aflau acolo două divizii, care se aflau de multă vreme pe poziţii şi păreau a fi foarte epuizate, aşa căî au fost schimbate cu două divizii cu forţe proaspete. În această zonă fierbinte a frontului sectoarele repartizate diviziilor erau înguste, dotarea cu artilerie era bună, şi exista eşalonarea forţelor în adâncime. Toate experienţele zilei dramatice de 18 iulie fuseseră aplicate aici. Doar pentru terminarea construirii poziţiilor nu se făcuse atât de mult, cum se făcuse de pildă la Armata 18 care îşi ocupase mai târziu poziţiile.
     În dimineaţa zilei de 8 august, pe o ceaţă densă, care a devenit şi mai densă din cauza ceţii artificiale produsă de inamic, englezii au trecut la atac având mai ales divizii australiene şi canadiene, iar francezii au lovit între Albert şi Moreuil cu grupări puternice de tancuri, dar fără să disupună de o mare superioritate numerică. Diviziile noastre din zonă s-au lăsat copleşite complet. Sediile statelor lor majore au fost luate prin surprindere de tancuri. Zonele de străpungere s-au extins rapid peste pârâul Luce; trupele noastre care încă se apărau vitejeşte la Moreuil au fost date peste cap. În nord, ofensiva inamică s-a oprit pe cursul râului Somme. Trupele noastre care se luptau în nord au putut să respingă cu succes atacurile de acelaşi gen. Diviziile ce fuseseră considerate epuizate cu câteva zile în urmă şi care se aflau în zona de la sud-vest de Peronne, au fost alarmate imediat de către comandamentul Armatei a 2-a şi puse în mişcare. În acelaşi timp toate trupele disponibile au fost trimise spre zonele unde frontul se rupsese. Grupul de armate Rupprecht[4] şi-a trimis rezervele cu trenul spre aceleaşi zone. 

 
Prinţul Rupert de Bavaria
Prinţ Moştenitor al Bavariei
 

 

      Armata a 18 a intrat imediat în luptă cu rezervele ei spre sud vest şi a trimis alte rezerve în zona de la nord-vest de Roye. Sigur că au trecut câteva zile până când trupele venite de departe au putut să intre în luptă. Coloane de camioane au fost folosite pentru transportarea lor.
     Chiar înainte de amiază îmi făcuse o imagine clară asupra situaţiei zilei de 8 august. Era foarte sumbră. Am trimis imediat un ofiţer de stat major în zona luptelor pentru a vedea care era situaţia trupelor.
     Rezervele Armatei a 2-a au reuşit să oprească pătrunderea inamicului în Peronne şi la sud de Bray. În direcţia Roye inamicul câştigase teren până la Arvillers, iar la sud de Avre frontul nostru de la Montdidier făcuse o curbură.
Şase până la şapte divizii germane considerate ca fiind categoric bune de luptă fuseseră complet nimicite. Alte trei până la patru divizii, plus rămăşiţele celor distruse erau gata să închidă breşa largă ce se formase între Bray şi Roye.
Situaţia era extrem de gravă. Dacă inamicul îşi continua atacul în mod energic măcar într-o anumită măsură, noi nu ne mai puteam menţine la vest de Somme. Armata 2-a trebuia însă să reziste aici, Armata 18-a, lîsându-şio aripa stângă pe înălţimile de la Matz, urma să se retragă cu aripa dreaptă până la Roye. Această mişcare era prevăzută a se realiza în noaptea de 9 spre 10 august. Dacă nu reuşea atunci inamicul ar fi avut posibilitatea să repurteze o mare victorie[5].
        Map depicting the advance of the Allied line

(Erich Ludendorff, Meine Kriegserinnerungen 1914 - 1918, 1919, pp. 547 - 549)
 

[1] Ziua de 8 august 1918 este considerată în istoriografie drept începutul Bătăliei de la Amiens sau al ofensivei de o sută de zile, care va duce la înfrângerea definitivă a Germaniei şi la încheierea atmistiţiului de la 11 noiembrie 1918.
[2] Este vorba de ofensiva aliată de la Salonic a generalului Franchet d’Esprey împotriva Bulgariei care a fost declanşată la 15 septembrie şi a dus la capitularea Bulgariei la 30 septembrie, ceea ce l-a silit pe Ludendorff să recunoască faptul că Puterile Centrale nu mai aveau cum să câştige războiul şi cel mai bun lucru de făcut era aducerea la putere, la Berlin, a unui guvern care să propună Antantei încheierea păcii, ceea ce s-a şi realizat. Mai târziu însă, chiar înainte de publicarea memoriilor sale, Ludendorff va susţine legenda aberantă a „loviturii de pumnal în spate” acuzând guvernul social-democrat al lui Fr. Ebert că a încheiat pacea când armata germană era aproape de obţinerea victoriei.
[3] Herman von Kuhl (1856 -1958) general german şi istoric militar, colaborator apropiat al lui Ludendorff
[4] Rupprecht von Wittelsbach (1869 -1955) prinţul moştenitor al regatului Bavariei, general german cu funcţii de conducere pe frontul de vest unde a repurtat o serie de succese.
[5] La sfârşitul zilei de 89 august frontul german fusese apart pe o adâncime de 24 de kilometri , 16.000 de germani erau prizonieri, iar pierderile totale ale germanilor se ridicau la 30.000 de oameni. Pierderile britanice – australiene şi canadiene – se ridicau la 8.000 de oameni. Aprecierea lui Ludendorf de „ziua ce amai neagră a armatei grmane” se referă nu atât la pierderile în oameni şi teren, ci mai ales la prăbuşirea dramatică a moralului trupelor germane care au început să capituleze în faţa inamicului.
 
 
8 August 1918 de Will Longstaff, prizonieri germani duşi spre Amiens
 




 
 
 
   
25 iulie/7 august 1918, Notații ale lui Vasile Bianu referitoare la regimul instituit de Puterile Centrale în teritoriul ocupat

     Astăzi am avut plăcerea să întâlnesc la Iaşi pe avocatul Emil Frunzescu[1] din Bucureşti, un vechi prieten şi contemporan de Universitate. Nevăzându-ne de mulţi ani, abia ne-am recunoscut. El a rămas în Bucureşti pe timpul ocupaţiei germane, mai ales că acel popor cult şi cu pretenţii de a stăpâni lumea îl acaparase şi pe el, trecându-l printre nemţofilii noştri. Ceea ce mi-a povestit despre faptele Germanilor m-a îngrozit şi mai mult decât cele auzite de la alţii.
      Între altele mi-a spus că chiar de la începutul intrării lor în Bucureşti, Nemţii au rechiziţionat toate magazinele de coloniale şi alimente, deschizând cu ele prăvălii destinate numai pentru ei şi aliaţii lor: unguri, bulgari, turci şi evrei, aşa că toţi aceştia cumpărau cele găsite în prăvălie cu preţul din  timpurile normale, iar bieţii Români se uitau cu jind când treceau pe acolo; lor nu li se vindea nimic şi erau siliţi să alerge în alte prăvălii destinate pentru ei şi de unde cumpărau lucrurile ce se găseau, puţine la număr şi în mică cantitate, cu preţuri nemaipomenit de mari. Pentru a putea pune mâna şi Românii pe câte ceva din prăvăliile germane, ei erau siliţi să se roage de câte o servitoare unguroaică ca să meargă şi să cumpere ca pentru ea, sau să recurgă la evrei, care de asemenea aveau mare trecere la ocupanţi. Apoi nu era lună în care Nemţii să nu facă rechiziţii prin casele locuitorilor, luând tot ce le plăcea şi lăsând numai strictul necesar pentru proprietari, aşa că până la urmă aceştia n-au mai rămas cu nimic, o adevărată bătaie de joc şi Românii au ajuns să nu mai aibă cu ce se primeni, îmbrăca şi încălţa. Au luat vasele de aramă şi au dat în locul lor vase de tinchea, cu preţuri de zece ori mai mari decât al celor luate. Au rechiziţionat de la cutare doi cai cu câte 200 de lei calul, şi după câteva luni, după ce s-au servit de ei şi caii au slăbit, i-au vândut aceluiaşi proprietar cu câte 600 de lei, pentru a-i lua din nou după câtva timp iarăşi cu preţul de 200. Nu lăsa să se taie nicio pasăre, sub aspră pedeapsă, pentru ca să aibă ei ce lua. Nu era permis ca cineva să-şi fabrice săpun pentru trebuinţele casei, pentru ca să fie silit să cumpere săpun din prăvăliile evreieşti cu preţuri colosale, etc. Ce să-ţi mai spun?încheie prietenul, Nemţii au făcut ceea ce mintea omenească îşi poate închipui mai rău, şi s-au purtat urât cu Românii în aşa fel încât chiar şi nemţofilii i-au urât, şi ura aceasta, a tuturor Românilor, este atât de mare încât eu cred şi sunt sigur că după pacea generală şi când vom scăpa definitiv de armata de ocupaţie, nu va mai putea călca pământul ţării româneşti nici picior de Neamţ.” (Subliniere în textul original)

 

[1] Emil Frunzescu, avocat şi jurnalist, consemnat în memoriile lui Constantin Bacalbaşa, Bucureşti de altădată, anul 1884, ca fiind unul dintre studenţii de la Facultatea de Medicină care au protestat faţă de modul brutal de comportament al profesorului Grigore Romniceanu şi „au fost siliţi să părăsească facultatea. Unii au plecat la Paris ca să obţină diplome, alţii au trecut la Facultatea de Drept.” Tot C. Bacalbaşa consemnează faptul că în 1927 Emil Frunzescu era „şeful stenografilor Senatului.”
 
  (Vasile Bianu,  Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pag. 41 -42)


 
 
26 iulie/ 6 august 1918,  Scrisoarea contelului de Sain Aulaire către Ministerul Afacerilor Străine despre convingerea familiei regale române  de victoria Antantei în război

     Jassy, 6 août 1918. Le Roi, qui est actuellement absent de Jassy, m’a fait exprimer, à titre personnel, la joie qu’il ressent des dernières victoires françaises. Il a ajouté qu’il était heureux d’apprendre la part qui revient au Général Berthelot. Le prince héritier à exprimé les mêmes sentiments dans une lettre adressée à notre attaché militaire. J’ai écrit au Roi pour le remercier. En exprimant la certitude que les victoires de la France assureront à la Roumanie les réparations qui lui sont dues, je me suis référé aux déclarations de M. Millerand reproduits dans une radiogramme et qui ont produit ici le meilleur effet. Je serais heureux que V. E. pût saisir une occasion de faire des déclarations analogues. Elles permettraient de neutraliser les efforts de la propagande allemande pour accréditer l’opinion que la victoire de l’Entente ne profiterait en rien à la Roumanie. Il importe d’observer le secret le plus strict au sujet des témoignages de sympathie de la famille royale dont la situation est toujours des plus délicates.
Saint-Aulaire

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franţa, inv. 1552, rola 182, cadru 70)

 
 
 
 
 
23-24 iulie [5 -6 august] 1918, Însemnări ale lui N. Iorga referitoare la viața politică românească
 
      La urările pe care Duminică le-am trimis Reginei[1] îmi soseşte acest răspuns: Vă mulţumesc cu atât mai mult pentru urările ce-mi aduceţi. Cu cât în vremuri grele mângâierea vine din suflete alese, şi ştiu că aţi fost neclintit alături de noi. Maria.
      Regina Maria pe timpul vizitei într-un spital de campanie, în anul 1917.
      La Cameră declaraţia[2] liberalilor că nu recunosc Parlamentul ca legal provoacă o mare indignare, cu atât mai mult cu cât ei au spus că guvernul Marghiloman s-a unit cu trădătorii şi dezertorii. Mitescu, avocat îmbuibat de liberali, cere să se introducă în Codul Penal un articol pentru a se permite arestarea pe simple bănuieli a foştilor miniştri!
     Partea tăiată a articolului lui Harden[3] a fost citită în Cameră, Marţi.
     Germanii evacuează poziţiile câştigate la Montdidier, dar se întăresc pe Vesle.
  La alegerea lui Antim[4], Tufescu luase cuvântul pentru a spune că nu votează acest naţionalist. Dar Marghiloman i-a cerut demisia. O scria când s-a întrerupt pentru a spune: Să mă iertaţi, domnule Marghiloman. – Bine înţeles că vei vota cum am spus. – Da, domnule Marghiloman.
    Săulescu[5] spune că-i e scârbă de adunarea de mahalagii care e Parlamentul. A refuzat să prezinte legea contra Creditelor şi Băncii Naţionale, a răspuns că o studiază, apoi, către Marghiloman: De când sunt eu, n-am văzut ceva mai idiot."

(Nicolae Iorga Memorii, vol.II, f.a., pp 44 – 45)

 

[1] Regina Maria îşi serba ziua onomastică la 22 iulie, în calendarul ortodox ziua Sfintei Maria Magdalena.
[2] Declaraţie apărută în presă, deoarece Partidul Naţional Liberal nu a participat la alegerile din iunie 1918.
[3] Maximilian Harden (1861 -1927) jurnalist german, din 1892 redactor şef al revistei Die Zukunft[Viitorul], celebru pentru procesele intentate celor din anturajul împăratului Wilhelm al II-lea. În 1922 a supravieţuit unui atentat al adepţilor Freikorps, ceea ce l-a determinat să sisteze apariţia revistei şi să se refugieze în Elveţia, unde  a şi murit. În iulie 1918 a criticat modul în care a fost încheiată pacea de la Bucureşti.
[4] Antim (Alexandru) Petrescu (1875 -1919), arhiereu ortodox român. La 28 februarie 1912 a fost numit arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei și Sucevei. La 3 [16] iulie 1918 a fost numit episcop de Râmnic, unde a slujit oficial până la 6 [19] noiembrie 1918. S-a îngrijit în continuare de nevoile episcopiei, până la 6 septembrie 1919, când a trecut la cele veșnice.
[5] Mihail Seulescu (1861 -1929), jurist şi economist român cu studii la Paris şi Berlin, membru marcant al Partidului Conservator, ministru de Finanţe (6/19 martie – 3/16 septembrie 1918). Din 1922 în Partidul Poporului.


 
 
 20 iulie/ 2 august 1918, Însemnări ale lui Vasile Bianu despre activitatea generalului Arthur Văitoianu, comisar general al guvernului în Basarabia
"20 iulie/2 august 1918
        Dl. General Văitoianu, comisarul general al Guvernului pe lângă Sfatul Ţării din Chişinău, a început să facă în toată Basarabia o serie de inspecţiuni pentru a se încredinţa de adevărata stare a lucrurilor şi a lua apoi în urma celor constatate toate măsurile trebuincioase pentru a aşeza ordine şi viaţă nouă în toate aşezămintele. D-sa a început cu Tighina (Bender), cetate istorică unde s-au dat în trecutul depărtat lupte memorabile, însoţit fiind de colonelul Manolescu, şeful statului major al comisariatului, de Dr. P. Cazacu, primul director şi directorul finanţelor, şi de alţii. A vizitat prefectura, zemstva ţinutului, azilul orfanilor de război, garnizoana, podul de peste Nistru, cetatea Tighinei, fiind primit bine peste tot locul. La banchetul ce i s-a oferit, generalul Văitoianu a răspuns primarului prin aceste cuvinte: Venit pentru prima dată în oraşul pe care cu atâta pricepere îl conduceţi, sunt încredinţat că noi vom avea prea puţin de lucru faţă de activitatea pe care o desfăşuraţi. Nu voi întârzia ca în curând să transmit M.S. Regelui urările ce-i faceţi în numele oraşului. Aveţi un Rege democrat şi cavaler, un Rege care trăieşte în mijlcul poporului său, care îşi iubeşte poporul şi e iubit de popor, un Rege care nu se gândeşte decât la binele poporului său. Aveţi o Regină pe care ostaşii de pe front au numit-o mama noastră şi mama tuturor, şi acest nume îl pune cu dragoste alături de cel al Reginei româneşti. O să-i vedeţi în curând şi atunci veţi înţelege ce însemnează un Rege care îşi bazează puterea pe cinste şi dreptate. Oastea trimisă aici pentru linişte, încă o dată cu sângele ei şi-a făcut datoria. Veţi vedea că fraţii de sânge şi de inimă ai oştirei, că fraţii cei mai buni sunt soldaţii ce vă păzesc pe teritoriul Basarabiei şi atunci când ei se vor amesteca cu Basarabenii, soldaţi şi ei, se va vedea că lucrurile nu se puteau petrece altfel decât s-au petrecut, căci nimeni nu poate şterge sau întrerupe legăturile de sânge. În altă cuvântare, generalul Văitoianu a zis: Basarabean prin sânge după mama mea, basarabean prin muncă ca orice bun Român, am primit cu mândrie însărcinarea ce mi s-a dat de M.S. Regele Ferdinand. Voi depune toată puterea sufletului meu pentru îndeplinirea misiunii primite... Cred că cu ajutorul lui Dumnezeu se va putea da Basarabiei şi poporului ei tot ce i-a lipsit până acum şi d-voastre veţi contribui cu toată puterea de muncă de care are nevoie.”
 
 Vasile Bianu,   Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pag. 37

 
 
30 iulie 1918, Telegrama ministrului afacerilor externe Stephen Pichon către ambasadorul Franţei la Washington, Jean Jules Jusserand, referitoare la perspectivele cooperării economice franco-române
 
Paris, 30 Juillet 1918
 
        Pour Washington. Rapprochement économique franco-roumain
        Je réponds à votre télégramme no. 994.
    Je crois devoir vous recommander une grande circonspection dans les efforts que vous m’avez manifesté l’intention de déployer pour intéresser les milieux industriels et financiers des Etats-Unis à l’avenir économique de la Roumanie. La Roumanie est un des pays qui s’offriront le plus naturellement à l’influence et à l’action économique de la France après la guerre; et de fait, nous avons l’intention d’y pousser le plus possible l’une et l’autre. Nous avions déjà entrepris, d’accord avec les Roumains, avant le traité de Bucarest, l’étude des moyens d’aider à la reconstitution économique de leur pays; et il s’est même fondé à Paris un syndicat industriel et financier, qui se propose de centraliser, quand le moment sera venu, les efforts de notre industrie, de notre commerce et de notre finance pour contribuer supérieurement à cette œuvre. Ce syndicat compte de son côté faire appel à la coopération américaine. Le concours des Etats Unis semble en effet indispensable pour les fournitures en matériel et en argent dont la Roumanie paiera un pressent besoin dès qu’elle pourra reprendre sa vie indépendante et que nous seront momentanément dans l’incapacité de lui procurer nous-mêmes. Mais il est important, pour le développement de nos rapports avec la Roumanie, que ce concours ait lieu autant que possible par notre entremisse en attendant que nous sayons en état de réaliser nous-mêmes pratiquement le programme que nous avons envisagé pour le relèvement et l’émancipation matérielle de ce pays. Il faut donc éviter que les Etats Unis ne viennent, par une action directe, contrarier nos projets et l’effet profitable que nous en attendons. C’est en vous inspirant de cette considération que vous pourrez poursuivre la campagne discrète dont vous me signalez à d’autres égards l’opportunité.
S. Pichon
 
(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franţa, inv. 1552, rola 182, cadre 64-65)
 
 
 
     
 
 
16/29 iulie 1918, Însemnări ale episcopului Raymund Netzhammer despre viața și credința țăranilor români din zona Topoloveni
"29 iulie 1918
       În ultimele două săptămâni, mi-am permis o vacanţă la via noastră din Leordeni. Soldaţii germani din Topoloveni ne-au livrat lapte, pâine, vin şi carne. Locuinţa era foarte primitivă, dar în schimb am avut aer curat. Ne-am plimbat în pădurea învecinată, la umbra pomilor seculari. Peste tot sunt poteci şi ieşiri de unde se pot admira viile şi dincolo de ele câmpiile, pădurile, oraşele şi satele şi pârâurile. De cealaltă parte a pădurii se vede satul Glâmbocel, înconjurat de o pădure deasă. În sat ai impresia că eşti la câteva sute de kilometri departe de orice cultură. Dar nu! În colibele şi căsuţele mici sunt oameni oneşti în frumos port naţional lângă care vine acum un soldat german şi domneşte aici ca un rege!
      În via noastră lucrează 20 de ţărani din satul Negrileşti. Sunt harnici, vorbăreţi şi prietenoşi. Se aşează în grupuri pitoreşti când mănâncă mămăligă, o mâncare din făină de porumb – asemănătoare cu polenta italiană. De trei ori pe zi se aşează în rând să primească ţuică (de prune) aşa cum s-au tocmit, afară de leafă. Sâmbăta, băieţii, fetele şi femeile pleacă în sat, invitându-ne la o vizită la ei. Gazdele mele au închiriat o trăsură şi au plecat în văile pline de fructe, iar ţăranii din Negrileşti au revenit veseli, încărcaţi cu ouă, găini şi alte produse. Ţăranul român este un om bun şi ospitalier!
    Aproape de via arhiepiscopală se află biserica ortodoxă din Goleşti Badi. Oamenii noştri au trăit în bună vecinătate cu ei. Preotul a făcut, înainte de război, multă propagandă politică în faţa cârciumii cu alţi vecini, împărţind şi via noastră. Când s-au apropiat germanii, a fugit în Moldova. În locul lui slujeşte acum preotul din Topoloveni. Deoarece în timpul vacanţei mele erau două duminici, am vrut să văd litughia ortodoxă de duminică.
Au sunat clopotele şi toaca. În ambele părţi stătea la pupitru câte un cântăreţ instruit, manevrând cărţile bisericeşti şi cântând foarte bine. Preotul, îmbrăcat frumos şi curat, făcea ceremonia serios, demn şi impresionant, şi cânta frumos. În biserica încăpătoare şi curată erau 40 de femei şi 12 bărbaţi. Toţi sărutau icoana de pe pupitru, unii mergeau la icoanele din iconostas. Femeile depuneau câte două lumânări şi se retrăgeau la locul lor. Bărbaţii purtau cămăşi frumos brodate şi peste ele veste negre şi stăteau în apropierea pupitrului. În timpul împărtăşaniei preotului, care la orientali durează mult, un ţăran, primarul, a deschis Cazania şi a citit cu glas tare şi accentuat, Evanghelia. După liturghie, preotul a împărţit pâine a sfinţită şi a miruit pe câţiva credincioşi cu ulei. A venit o mamă cu un sugar bolnav, rugându-l pe preot să se roage. El a luat copilul şi l-a dus, rugându-se în mijllocul bisericii, a mers cu el la icoane rugând şi înclinându-se. Apoi l-a aşezat în faţa iconostasului pe podea. De aici îl ia mama în braţe şi merge la stânga iconostasului, unde primeşte împărtăşanie. Mama strânge copilul în braţe şi, sărutându-l, iese din biserică. Aici e linişte, dascălul a stins toate lumânările. Primarul şi doi epitropi mă aşteaptă în faţa bisericii, mă salută ca stăpânul Bărăţiei – aşa se cheamă via noastră de aici. Mă întreabă dacă va rămâne pacea din Bucureşti şi dacă fii lor se vor întoarce din Moldova. Preotul iese din biserică, vine spre noi şi eu discut cu el chestiuni bisericeşti şi liturgice."

(Raymund Netzhammer, Arhiepiscop în România. Jurnal de război 1914 -1918, ediţie Prof. I. Dumitru Snagov, Bucureşti, 1993, pp. 264 – 265)

 
 
 
 
14/ 27 iulie 1918, „ Consideraţiile celebrului jurnalist german Maximilian Harden despre pacea de la Bucureşti” în relatarea lui Vasile Bianu
 
14/27 iulie 1918

      În numerele 191 şi 192 ale Neamului Românesc[1] s-a publicat în traducere un articol important şi semnificativ al lui Maximilam Harden[2], apărut în revista politicăDie Zukunft [Viitorul] din Berlin. 
    Cred interesant pentru cetitorii mei a reproduce acel articol, scris de un publicist aşa de cunoscut ca Harden, şi care articol este plin de o prea frumoasă simţire pentru durerile unui popor străin, depărtat, de care nimic nu îl leagă decât o înalta şi nobilă preocupare de dreptate. Regret foarte mult că cenzura noastră a tăiat o mare parte din articol, desigur cea mai importantă pentru noi, dar, chiar aşa mutilat, acest articol ne arată pe omul luminat care crede că a-ţi iubi ţara şi a-ţi apăra neamul înseamnă, înainte de toate, a preveni pe ai tăi când sunt gata să facă o greşeală şi, când au făcut-o, a le arăta toate urmările ce pot rezulta din ea. Plecând de la păcile încheiate la Bucureşti: cea de la 1812, între Turcia şi Rusia, care ne-a răpit Basarabia; cea din 1886, dintre Bulgaria şi Serbia, încheiată prin mijlocirea României; cea din 1913, care ne-a dat Cadrilaterul, înăsprind relaţiunile noastre cu Bulgaria, Harden se ocupă mai amănunţit cu tratatul de pace din 1918, care ne-a răpit mult pământ românesc, ne-a furat multă bogăţie şi ne-a ştirbit aşa de simţitor demnitatea naţională, el continuă astfel: Oare tratatul semnat acum în prima săptămână a lui Mai, la Bucureşti, va avea el o durata mai lungă, decât cel de la 1913? Numai un spirit naiv visează că el ar creat cumva o stare de drept definitivă. România, a cărei armată n-a fost nimicită, ci s-a menţinut în Moldova, şi care numai prin retragerea Rusiei din război a fost silită să încheie pace, pierde Dobrogea cu portul Constanţa, construit cu trudă şi cu mari cheltuieli, indispensabil pentru viaţa ei economică, şi teritorii considerabile şi importante la graniţa austro-un- gară; pierde libera stăpânire asupra părţii sale de Dunăre şi industria sa de petrol; ea trebuie, până la un termen ce are să fie hotărât ulteriorsă tolereze pe pământul sau corpuri de armate străine (şase divizii), să le hrănească, să le îmbrace şi plătească, şi să conceadă, conducatorilor lor dreptul de a rechiziţiona tot ce în 1918 va fi crescut în România, cereale, leguminoase, nutreţ, vite, carne, lână, toate felurile de lemn şi de produse ale subsolului. Biruitorul renunţă la despăgubirea pentru cheltuielile de războiaceastă despăgubire i-o compensează îmbelşugat îndatoririle de contribuţie puse în sarcina biruitului. Căci România trebuie să despăgubească pe partenerii tratatului şi pe neutrali pentru orice daună făcută prin încălcare militară din partea vreunei Puteri (deci şi a Înţelegerii), iar ea însăşi nu e despăgubită de nimeni. Pe acest mănunchi de îndatoriri apăsătoare, demna diplomaţie de moda cea mai nouă lipeşte eticheta: Părţile contractante renunţă la despăgubirea pentru cheltuielile de război. Şi ea zâmbeşte apoi în cercul celor mici, cari cu evlavie intonează cântecul lui Hölty despre Credinţă şi Lealitate. (Aici urmează o parte a articolului, mai mare decât aceasta, care a fost suprimată, de cenzura română, pentru ca să nu se supere Nemţii din Bucureşti). Articolul lui Harden se termină aşa: Singurul rezultat sigur al păcii tari este că un popor care până acum avea înclinaţiune către Imperiul german, din prietenească admiraţie, devine amărât până la ură. Cât timp mai stau trupe germane în România, nu se va auzi mult despre aceasta. Dar nici un Român nu va uita răul ce s-a făcut ţării lui şi care numai cu consimţământ german, în partăşie la pradă, i s-a putut face. Se ştie cât de ignominios s-au jucat în trecut aviditatea dinastică şi astuţia [perfidia] cabinetelor, supusă ei, cu soarta acestor ţări, acestor popoare. Pentru Împăratul lui Kaunitz[3], Bosnia era o parte de ţară mizerabilă, nedemnă de serioasă luptă pentru ea; nepotul aceluiaşi, arhiducele Carol[4], învingătorul de la Aspern[5], sfătuia pe stăpânitorul Hofburgului din Viena ca, sprijinindu-se pe Slavi şi în unire cu ei, să ia hegemonia în sud-estul Europei. Austro-Germanii şi Maghiarii au astupat însă urechea Maiestăţii pentru acest sfat. Epoca războiului din Crimeea nu aduce Austriacilor, al căror ultimatum a făcut pe Ruşi să se retragă din Ţara  Românească şi Moldova, nimic decât ura tuturor Slavilor, afară de Poloni. Transilvania, pe care Românii o pretind ca fiind cuibul naţionalităţii lor şi pe care pacea de la Satu-Mare[6] a dat-o Casei de Habsburg, ca ţară autonomă, e încorporată în Ungaria: şi de atunci ea este indispensabilă Maghiarilor cerbicoşi... Acum cinci ani Serbia, zăvorâtă de proprietarii de pământ şi crescătorii de porci maghiari, era condamnată să lâncezească în izolare; la dreapta, caricatura de stat Albania independentă, la stânga, zăgazul româno-bulgar trebuiau să apere Imperiul cu două capete, cu două suflete, cu două principii, împotriva puhoiului jugoslav. Azi mizeria de 900 grame de pâine de mălai pe saptămână pentru posesorul unei cartele de pâine şi alte nevoi sa consolează cu ideia că Rusia, îmbucătăţită, e scoasă din rândul marilor Puteri europene, si că Ardealul, Transilvania lui Traian, unde dorinţa de unire a frânturii răzleţite a neamului a tremurat în friguri mai arzătoare decât vreodată în Bosnia, e pus la adăpost de furtună, prin asigurările(anexiunile) păcii celei mai nouă din Bucuresti. Contele Czernin se va fi visat un Machiavelli şi un supra- Talleyrand, când asmuţea pe Români asupra Basarabiei: ocupând-o contra voinţei Rusiei, căreia, după mascarada hătmănească Ucraina îi va apaţinea iarăşi, şi plătind câştigul de ţară cu ura Slavilor, ei vor fi reduşi a se sprijini pe Habsburgi, pe puterea coroanei Sfântului Ştefan, incapabili de alianţă cu Sârbii şi Grecii. Să fim veseli, hai sa ne culcăm! (Zicătoare vieneză cu înţelesul: să nu ne facem nici o grijă) ...
     În Reichstag s-a depus acum propunerea, îngreţăşător de amuzantă ca tratatele de pace dela Brest-Litovsk sa fie menţinute (se înţelege restabilite) în cuprinsul lor intreg.Cât va dura până când aşa ceva se va cere şi pentru cele semnate la Cotroceni? Şi cel ce a obţinut aceste tratate, secretarul de Stat al oficiului de Externe[7], subordonat Cancelarului, şi numai lui responsabil, a fost întâmpinat, la întoarcerea din adieri de miresme balcanice, de Cancelarul Imperiului, de patru secretari de Stat, trei subsecretari de Stat şi de un cor de alţi demnitari, ca un triumfător. Un lux de ceremonial cum nu s-a văzut în nicio ţară din lume, şi care pe orice om serios ar trebui să-l atingă ca pe o insultă adusă unui cufundat in doliu… Dacă omagiul era necesar, atunci l-aş fi îngăduit mai bucuros celuilalt secretar de Stat, care la 10 Mai zicea în ReichstagTrebuie să previn ca să ne ferim a deştepta speranţe irealizabile.
      În legătură cu acest articol s-a tradus şi o notiţă publicată în revista Die Woche[Săptămâna] din 22 iunie 1918, sub titlul: Deutsche Kriegswirtschaft in Rumaenien, [Economia de război în România] în care se dau următoarele date asupra unor alimente pe care Administraţia Militara în România le-a produs sau le-a ridicat din teritorul ocupat: 300.000 quintale metrice (1 quintal metric are 100 kilograme) de marmelade în anul trecut, iar în anul acesta aşteaptă 1.600.000; foarte mari cantităţi de fructe uscate; mari cantităţi de conserve de legume; 2.800.000 kilograme de zeamă de fructe pentru armată şi lazarete; peste 5 milioane kilograme peşte; peste două milioane tone cereale; 10.000 kilograrne carne de cal pe lună; aproximativ 3.000 de păsări domestice pe zi; ouă, unt, brânză, lapte în cantitati mari. Pentru carnea de vacă, de oaie, grăsime, etc., întrebuinţate pentru armata de ocupaţiune sau exploatate, nu se arată date. 

 

[1] Articolul fusese trimis lui Nicolae Iorga de către Dimitrie Onciul, vezi Nicolae Iorga Memorii, vol. 2, pag. 42, însemnarea din 17/30 iulie 1918.
[2] Maximilian Harden (1861 - 1927), nume la naştere Felix Ernst Witkowski, jurnalist şi literat german. Redactor şi editor al revistei Die Zukunft (1892 -1922), celebru pentru acuzaţiile şi procesele intentate anturajului împăratului Wilhelm al II-lea. La 3 iulie 1922 a reuşit să supravieţuiască unui atentat al trupelor Freikorps, după care a oprit editarea revistei - al cărei număr de cititori scăzuse drastic după ce Harden ceruse ca Germania să se conformeze prevederilor tratatului de la Versaiiles – şi s-a stabilit în Elveţia.
[3] Wenzel Anton von Kaunitz (1711 -1794), om politic şi diplomat austriac din epoca absolutismului luminat, cancelar al Imperiului Habsburgic (1753 -1792) în vremea împărătesei Maria Theresia şi a împăratului Josif al II-lea, artizan al politicii externe habsbugice.
[4] Carol de Austria (1771 -1847) arhiduce de Habsburg şi feldmareşal austriac, comandant de oşti în războaiele purtate de Austria împotriva Franţei republicane şi imperiale.
[5] Bătălia de la Aspern, cunoscută mai ales sub numele dat de francezi, bătălia de la Essling, este o confruntare câştigată de austrieci la 21-22 mai 1809 împotriva trupelor conduse de Napoleon I, care în cele din urmă a reuşit să-şi refacă trupele pe insula Lobau şi să învingă decisiv la Wagram, la 5-6 iulie 1809 şi să silească Austria să accepte pacea, iar arhiducele Carol a cedat toate atribuţiile militare.
[6] Transilvania a fost anexată Imperiului Habsburgic prin pacea de la Karlovitz de la 26 ianuarie 1699. Prin pacea de la Satu Mare de la 29 aprilie 1711, s-a pus capăt răscoalei antihabsurgice a nobilimii maghiare din Transilvani care durase opt ani („răscoala lui Francisc Rakoczi al II-lea sau războiul curuţilor”).
[7] Este vorba de secrtarul de stat de la Externe Richard von Kuhlmann, care însă ulterior va fi acuzat în Reichstag (Parlament) de incompetenţă şi silit să demisioneze la 9 iulie 1918.

 
(Vasile Bianu pentru ziua de 27 iulie  1918, din Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, p. 32 -34)
 
 
 
Maximilian Harden (1861 -1927) 

 
 
26 iulie 1918 Se propune aducerea în Franţa a lui Iosif Blaga, fost director al Liceului „Andrei Şaguna” din Braşov (unchiul lui Lucian Blaga), refugiat la Christiania (Oslo), deoarece se bucură de prestigiu printre români.
 
     Ministère des Affaires Etrangères. Direction des Affaires Politiques et Commerciales, Paris, 26 Juillet 1918
     On signale la présence à Christiania (6 Mauritz Hansen) de M. Joseph Blaga, transylvain, ancien directeur du Lycée de Brassov (Kronstadt). M. Blaga, qui était possesseur d’une belle fortune, s’est mis à la disposition de l'Etat-Major Roumain quand l’Armée roumaine est entrée à Brassov; lors de la retraite il s’est réfugié en Roumanie. Il est aujourd’hui sans ressources et pour vivre, lui et sa fille donnent des leçons à Christiania. Il se serait mis en relations avec la Légation de France. Il serait, paraît-il, capable d’exercer sur ses compatriotes une autorité dont le besoin se fait sentir. Mais il ne pourrait venir que si on lui en fournissait les moyens, et si on lui assurait ici un emploi qui lui permet de vivre. Nous n’avons jusqu’à présent, à peu près, aucune clientèle parmi les authentiques Roumains de Transylvanie, qui ignorent presque complètement la France. Il y aurait certainement intérêt, pour l’avenir, et quelque doive être le statut futur de la Transylvanie, à  nous en constituer une. A ce titre M. Blaga peut nous intéresser et nous aurions peut-être avantage à nous l’attacher.

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, ANIC, Microfilme Franţa, inv. 1552, rola 192, cadre 91-92)
 
 

 
11/24 iulie 1918, Însemnări ale lui Vasile Bianu despre activitatea și personalitatea generalului Constantin Scărișoreanu
     Bravul general Scărişoreanu[1], comandantul Diviziei IX, a fost trecut la pensie după cererea proprie, suferind de o boală contractată în timpul luptelor din tranşee. Am avut onoarea să cunosc pe acest distins general în luna februarie a.c. pe când Divizia sa a venit pentru câtva timp în Fălticeni şi luam masa la popota ei care adeseori era prezidată de dânsul.
     Generalul Scărişoreanu poate servi de model tuturor comandanţilor de trupă; el se retrage obosit şi bolnav, după ce şi-a făcut pe deplin datoria şi în mod glorios. El a suportat toate privaţiunile războiului fără murmur, tăcut şi liniştit, în tranşeele luptelor aprige din Dobrogea, stând săptămâni întregi neprimenit şi de multe ori flămând în mijlocul vitejilor lui soldaţi, dispreţuind moartea ca un japonez. La îndemnul lui vioi soldaţii Diviziei sale se aruncau cu cea din urmă energie asupra vrăjmaşului, al cărui foc nu înceta ziua şi noaptea.
     Într-una din zile, fiind mai bine dispus, ne-a povestit la popotă cum odată fiind pe front în Dobrogea, la Topraisar, pe la amiazi, pe când în toiul luptei sta cu alţi ofiţeri privind desfăşurarea atacurilor, deodată un colonel îi zice: Domnule General, vă rog să vă depărtaţi de aici, căci sunteţi ameninţat de ghiulele vrăjmaşului, care cădeau cu droaia în apropierea lor. Generalul îi răspunde: Voi rămânea aici, căci moartea ori unde ne poate ajunge! Colonelul însă a stăruit mereu şi generalul se opunea. Într-un moment dat colonelul prinde de mână pe general şi cu forţa îl trage repede la vreo 25 de paşi de acolo, unde abia au ajuns şi o ghiulea cade tocmai în punctul în care erau mai înainte!
     În bătălia de la Mărăşeşti, generalul Scărişoreanu a stat zile întregi sub bătaia cumplită a tunului până ce divizia sa a obţinut succese legendare asupra trupelor bavareze, care atacau năprasnic zi şi noapte, fără odihnă. Tot astfel s-a purtat în luptele de la Târgu-Ocna, pe valea Trotuşului, la Cireşoaia, la Cocoşilă, fără ca duşmanul să poată rupe frontul.
     Acest general viteaz, cu fire liniştită şi fără pretenţii în viaţa-i zilnică, era aşa de modest încât nu purta nici însemnele gradului pe căciulă şi manta, şi odată mergând pe stradă îl întâlnesc nişte ofiţeri care nu erau din divizia sa şi nu-l cunoşteau. Acei ofiţeri crezându-l un inferior aşteptau să fie salutaţi, dar el mergea înainte cu capul plecat. După ce s-a depărtat de ei cu câţiva paşi, unul din ofiţeri se întoarce şi se uită lung după el, apoi indignat se întoarce spre camarazii lui şi le zice cu glas tare: aş vrea să ştiu cine o fi răcanul ăsta de nu ne salută?
     Generalul Scărişoreanu era un om cumpătat la vorbă şi drept, exemplu viu de muncă şi de morală, şi un simbol sublim de jertfă pentru subalternii săi, iar în toiul luptelor era idolul unei divizii de eroi. El privea cu sânge rece, fără să se tulbure, toate complicaţiile situaţiei de luptă şi impunea prin figura lui serioasă şi măreaţă; pe răniţi îi vizita când gemeau pe tărgi şi îi îmbărbăta şi îi mângâia cu vorbe potrivite, alinându-le astfel chinurile şi durerea. În împrejurări neprielnice ca teren, armament şi număr nu şi-a pierdut niciodată capul în luptele cele mai grele cu duşmanul şi întotdeauna, mulţumită geniului său de comandant a reuşit ca divizia lui să săvârşească mari fapte de vitejie.
 
 (Vasile Bianu,  Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pag. 28 -29 )
Constantin Scărişoreanu

     Generalul Scărişoreanu a fost înlocuit cu generalul Traian Moşoiu[2], un alt viteaz şi unul din cei mai încercaţi comandanţi din războiul nostru."
 
 Traian Moşoiu

[1] Constantin Scărişoreanu (1869 -1937) general român, a îndeplinit mai multe funcţii de comandă pe perioada Războiului de Întregire, dintre care cea mai importantă a fost aceea de comandant al Diviziei 9 Infanterie. A fost considerat unul dintre cei mai merituoşi generali români din perioada războiului, fiind primul ofiţer înaintat la gradul de general chiar pe câmpul de luptă, la 15/28 octombrie 1916. Un sat din comuna Amzacea, judeţul Constanţa, îi poartă numele.
[2] Traian Moşoiu (1868 -1932) iniţial în armata austro-ungară, general (ianuarie 1917), ulterior guvernator militar al Transilvaniei (martie –decembrie 1919) comandant al Garnizoanei militare Budapesta şi Guvernator Militar al teritoriilor ungare de la vest de Tisa. Ministru de Război în martie 1920 şi ministru al Comunicaţiilor în vremea guvernării lui Ion I.C. Brătianu (1922 -1926) a condus comisia pentru organizarea încoronării regelui Ferdinand I la Alba Iulia, în Catedrala Reîntregirii (15 octombrie 1922).


 
24 iulie 1918, Roma, Memoriu al Comitetului de acţiune al românilor din Italia, condus de Simion Mândrescu, adresat guvernului italian, pentru aprobarea organizării unei legiuni de voluntari dintre prizonierii români din armata austro-ungară.
 
     All’Alto Governo Italiano, Roma
     Il Comitato di Azione dei Romeni di Transilvania, Banato e Bucovina, considerando il fatto, che gli ufficciali romeni irredenti, concentrati à Città Ducale, il 18 Luglio 1918, furono dichiarati liberi allo scopo di formare la Legione romena, si permette di presentare all’Alto Governo Italiano le seguente proposte, destinate a continuare questo fatto compiuto: Di decretare la legione quale “Legione dei Romeni irredenti di Transilvania, Banato e Bucovina”, perchè la Romania ufficiale avendo conclusa la pace, se anche ci fosse data la possibilità effetiva, non può esservi rappresentata per i motivi del diritto internazionale. Per lo stesso motivo e per il motivo che essendo la legione istituita per i Romeni irredenti, essa sarà rapprresentata dal “Comitato di azione dei Romeni di Transilvania, Banato e Bucovina”, senza l’intromissione dei Romeni di Romania, essendo i fatti in accordo colla dichiarazione della Sua Eccellenza il Presidente del Consiglio dei Ministri all’occasione del ricevimento del “Comitato pro Romeni”. L’incorporazione e la promozione degli ufficiali della legione si farà in seguito alle proposte di codesto comitato, eccetto la promozione “per merito di guerra”. Il collegamento fra il Governo ed il Comando Supremo Italiano da una parte e fra la legione dei Romeni irredenti qual’essere nazionale e formazione militare dall’altra parte, sarà compiuto dal suddetto Comitato. Alla proposta del Comitato in riguardo della divisa si aggiunge che sarà quella italiana, ma colle mostrine del tricolore romeno orizontale; sul beretto nello stesso luogo, dove si trova la stemma italiana, sarà applicata una rosetta in tricolore romeno, e la distinzione del grado si farà per gli ufficiali sul beretto, come hanno gli ufficiali italiani e per mezzo delle lincette sulle spalline, e per i sott’ufficiali soltanto sulle maniche. Il Comitato farà ulteriormente le sue proposte riguardanti tutte le questioni della legione dei Romeni irredenti, siano d’ordine generale, ossia speciale all’Alto Governo Italiano ed al Comando Supremo ogni volta, quando ve ne richiederanno le circostanze.
     Roma, 24 Luglio 1918
     Presidente, S. Mandrescu,
     Segretario, Ionel Risca
 
     Desiderata 
  1. Libération et équipement immédiate des officiers de Cittaducale: leur envoi à Urbania où sont déjà concentrées quelques centaines de soldats roumains.
  2. Maintien constant du camp d’Urbania à un niveau d’effectif de mille (1000) hommes. (Pour commencer et jusqu’à nouvel ordre, 500 hommes).
  3. Équipement et libération immédiate avec toutes les prérogatives du soldat, de l’élite de ces milles hommes, après choix et triage opéré par nos soins. Ils seraient au plus tôt dirigés sur un camp désigné par le Commandement Suprème (Rovigo par exemple), où aurait lieu leur armement et la formation des bataillons. C’est là que se trouveraient aussi les officiers italiens nécessaires au complèment des cadres.
  4. Au camp d’Urbania résiderait une garnison roumaine en uniforme et armée, composée d’officiers et d’hommes choisis par nous, sous notre responsabilité, et auxquels reviendrait la garde du camp et la charge de recevoir et de trier les nouveaux soldats. Il serait important d’avoir à Urbania même le matériel nécessaire pour veiller à l’amélioration du sort de nos légionnaires, mis ainsi visiblement en regard du sort.
  5. Les soldats éliminés seraient dirigés vers un camp quelconque de concentration de façon à ne point rencontre ceux qui devraient arriver par la suite. Les prisonniers roumains faits nouvellement sur le front devraient être constitués en un groupement spécial aussitôt que possible, leur esprit étant d’ores et déjà excellent et pouvant par des contacts malheureux devenir moins bon. Dans les différents groupements de prisonniers d’Italie, il faudrait procéder immédiatement à la séparation des Roumains de tous autres éléments étrangers.
  6. La désignation d’un commandant italien, pour la Légion Roumaine, ferait gagner un temps précieux. Le Colonel Ferigo, que plusieurs années de vie militaire attachent à notre pays, serait un choix particulièrement heureux.
  7. Si le besoin s’en faisait sentir par la suite des camps analogues à celui d’Urbania, pourraient être établis dans d’autres localités, augmentant ainsi simultanément le débit d’hommes pour la Légion.
(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Italia, rola 21, cadre 90-94)
 
 
 
     13 iulie 1918, Notații ale amiralului Georg von Müller despre evoluția războiului submarin și înlăturarea lui Kuhlmann
     Ora 11 şi un sfert. Conferinţă la Împărat cu Holtzendorf[1] care din păcate, contrar sfaturilor mele, abordează tema conflictului său cu Ludendorff. Maiestatea Sa face câteva remarci despre mania grandorii şi declară că nu are de gând să-l demită pe amiralul Hopman[2].
Albert Hopman
     Pe urmă Holtzendorf a vorbit despre blocada submarină împotriva Americii. M.S. L-a întrerupt imediat şi i-a spus că n-are de gând să decreteze blocada doar cu două submarine. Pe deasupra negociatorul McGormick, căsătorit cu o Rockefeller, a fost din nou declarat prieten al preşedintelui Wilson şi om de bază pe Wallstreet.
     În final, în mod surprinzător, M.S. s-a exprimat foarte tăios despre lipsa de rezultate a războiului submarin faţă de transporturile de trupe americane[3]. Este evident că împăratul a fost bine prelucrat în acest sens de către Comandamentul Suprem. Am impresia că pentru Armată, Marina noastră a devenit ţapul ispăşitor pentru cazul în care nu-i vom putea răzbi pe americani şi formula lui Hindenburg: „Vremurile-s grele, dar victoria e sigură” nu se va confirma.
     În final M.S. a vorbit foarte dispreţuitor despre Kühlmann care a refuzat să mai rămână încă opt zile în funcţie aşa cum dorise cancelarul[4]. Principalul punct de acuzare a fost acela că ministrul de Externe a dezavuat în Parlament cuvântarea M.S. de aniversare a treizeci de ani de domnie (15 iunie 1918) în care Împăratul a vorbit despre confruntarea dintre concepţiile germane şi anglo-saxone..."

(Georg von Müller,   Regierte der Kaiser?, Göttingen, 1959, pag. 392)
 

[1] Henning von Holtzendorff (1853 -1919) amiral german, din septembrie 1915 şeful Marelui Stat Major al Marinei. Promotor al războiului submarine nelimitat. Avansat la gradul de mare amiral la 31 iulie 1918, destituit la 10 august.
[2] Albert Hopman (1865 -1942) viceamiral german (14 octombrie 1917). Din decembrie 1917 preşedintele unei comisii tehnice nautice (Nateko) cu sediul la Odessa pentru reglementarea navigaţiei pe Marea Neagră; ulterior sediul s-a mutat la Sevastopol. În noiembrie 1918, comisar pentru armistiţiu pentru Marea Neagră şi Marea Mediterană.
[3] Însemnare ulterioară a autorului: Trebuie să recunoaştem cinstit că războiul submarin a eşuat în faţa convoaielor foarte bine organizate şi asigurate ale trupelor americane. Speranţele Marinei, care din păcate s-au exprimat şi într-o cuvântare bombastică în Parlament la începutul anului 1917, că ajutorul american nu va însemna nimic, nu s-au confirmat. Cu toate acestea părerea mea este că în vara şi toamna lui 1918 am fi avut cea mai mare şansă să ajungem la o pace suportabilă printr-o acţiune energică a submarinelor care ajunseseră la un tonaj mai mare şi o artilerie mai puternică...
[4] Richard von Kühlmann demisionase din funcţia de ministru de Externe la 9 iulie 1918.


 
     27 iunie/10 iulie 1918, Însemnări ale lui Vasile Bianu despre  restabilirea frontului oriental și evoluția operațiilor pe diverse fronturi

     Ziarul d-lui Clemenceau L’Homme libre[1], vorbeşte despre restabilirea frontului oriental astfel: Trebuie reconstituit frontul oriental pentru a-l înlocui pe acela pe care l-am pierdut în urma intrigilor germane. Şi aceasta se poate face numai prin Japonia, care are o armată proapătă şi intactă de 4 milioane de oameni. E mai mult decât trebuie pentru a sfârşi o dată cu Germania şi a i se impune cu concursul Aliaţilor din occident pacea Dreptului.
     Naşa Rodina, ziar rusesc, publică ştirea despre pregătirea repede a unui mare număr de vase, până la 70, care vor face debarcări de trupe anglo-americano-japoneze în Rusia. Wilson şi Taft au declarat că America va trimite toate rezervele sale şi va forma un nou front.
     În Albania, Italianii şi Francezii au obţinut un succes important. Italianii au cucerit muntele Malacastra, iar Francezii au luat primele pante ale muntelui Tomorica şi înaintează între această înălţime şi Devoli, afluent al râului Semeni. Austriacii au pierdut 1300 de prizonieri.

 
 Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pag. 21 -22

[1] L’Homme libre, ziar întemeiat de Georges Clemenceau la 6 mai 1913. Ziarul a fost interzis la 29 septembrie 1914, după ce Clemenceau a denunţat lipsurile serviciul sanitar al armatei franceze, şi a reapărut la 8 octombrie 1914 sub titlul de L’Homme enchaîne [Omul înlănţuit].
 
     Duminică, 7 iulie 1918, Însemnări ale episcopului Raymund Netzhammer despre încheierea anului școlar catolic

    
În cursul săptămânii trecute şcolile noastre au încheiat anul de învăţământ cu obişnuitele examene şi împărţirea premiilor. Despre anul şcolar 1917/18 la şcolile catolice din dieceza Bucureşti inspectorul şcolar, prelatul August Kuczka s-a prezentat un referat tipărit la Tipografia Senatului, de peste o sută de pagini. Sunt menţionate pe scurt: istoria şcolilor, orarul şi programnelede învăţământ, numărul ptofesorilor şi elevilor, taxe şcolare, dispoziţii disciplinare. Cea mai mare atenţie se acordă şcolilor de băieţi şi celor două gimnazii arhiepiscopale ale Capitalei. Darea de seamă, tipărită pe hârtie de război, are 23 de pagini, colile cu fotografiile cadrelor didactice şi cele mai importante instituţii. Prelatul este mulţmit că întâmpinările lui la Ministerul Învăţământului, în privinţa examenelor la şcolile arhiepiscopale au fost aprobate pentru viitor. La şedinţa profesorului Dimitrie Onciul[1], din ziua de 17 iunie de la Ministerul Învăţământului, care trebuia să hotărască s-a îngăduit inspectorului să-şi susţină cauza

[1] Dimitrie Onciul (1856 -1923) a fost un istoric român, membru titular al Academiei Române (1905).
 
Dimitrie Onciul
     Hotărârea a fost în favoarea noastră, care ne-a fost confirmată în ziua de 27 iunie, aşa că am adăugat pe o foaie separată, darea de seamă a şcolii. Azi a fost prelatul Kuczka foarte onorat, primind Crucea Ordinului Franz Joseph.
 
Pr. Kuczka Augustin
Născut la: 14.01.1865, Osiny (Silezia)
Hirotonit la: 09.02.1890, Rusciuk
Decedat la: 26.12.1936, -
Înmormântat la: -
Obs: Prelat papal si inspector scolar
https://ecp.yusercontent.com/mail?url=http%3A%2F%2Fwww.ercis.ro%2Fdieceza%2Fpreoti%2Fraposati%2Fkuczka_augustin.jpg&t=1531149393&ymreqid=d253a623-3bc5-5384-1ce6-5b003c01fb00&sig=alVoT1qIbrbCvSi_Vhz5wA--~C
 
 


 
    23 iunie/6 iulie 1918, Însemnări ale lui Vasile Bianu despre activitatea marelui boier basarabean și filantrop Vasile Stroiescu

    Marele filantrop din Basarabia, dl Vasile Stroiescu[1], care a făcut atâtea donaţiuni pentru înaintarea culturii româneşti, dând numai fraţilor noştri din Ardeal şi Ungaria peste 3 milioane de lei, se află la Paris, aşteptând cu nerăbdare ziua fericită în care se va putea întoarce în Basarabia lui mult iubită şi acum românească pe vecie. Poşta basarabeană a început să se naţionalizeze, înlăturându-se personalul străin, care nu voia cu niciun preţ să ţină seama de noua stare de lucruri; în locul străinilor s-au numit numai basarabeni de naştere."
 

[1] Vasile Stroiescu (1845 – 1926) a fost un cărturar de frunte, susţinător al învăţământului şcolar şi om politic român basarabean, filantrop şi membru de onoare al Academiei Române (24 mai 1910), care a promovat cultura naţională şi a neamului. S-a născut în familia comisului Vasile Stroiescu, descendent al jitnicerului Ioan Stroescu. A făcut studii la Liceul Regional din Chişinău, la liceul din Kamenes-Podolski, apoi la Liceul Richelieu din Odessa. A studiat dreptul la Universităţile din Moscova, Sankt Petersburg şi Berlin. Apoi a călătorit prin Europa şi Africa. Licenţiat în drept, este numit ca judecător la Tribunalul din Hotin. Aici face cunoştinţă cu scriitorul Alexandru Hâjdeu (1811 -1872), tatăl lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, iar mai târziu, în România, cu poetul Octavian Goga (1881 -1938). A fost specialist în drept, dar îl preocupa şi istoria, literatura, ştiinţele agricole. A moştenit de la părinţi mai multe moşii, cu suprafaţa totală de 25.000 ha, şi apoi mari cirezi de vite, herghelii de cai, turme de oi, numeroase conacuri. Toate aceste averi le-a pus în serviciul ţării, în folosul ţărănimii „pe care a iubit-o, a îndrumat-o şi a ajutat-o” (Eugen Holban). Pământurile le-a dat în arendă ţăranilor şi a făcut donaţie cooperativelor agricole şi forestiere. Suma de bani, obţinută din vânzarea imobilelor a fost transferată fondurilor caritabile pentru construcţia de şcoli, biserici şi spitale în toate provinciile româneşti - dar mai ales în Ardeal, unde şcolile confesionale româneşti erau ameninţate de maghiarizare - pentru sprijinirea instituţiilor culturale, pentru tipărirea cărţilor, pentru asigurarea cu burse a tineretului studios. Ctitor al bisericilor din Şofrîncani, Zăicani, Trinca, Pociumbăuţi, fondator al spitalelor din Trinca şi Brătuşeni, donator în sprijinul bisericilor, spitalelor şi şcolilor dinTrinca, Stolniceni, Brînzeni ş.a.
 ( Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pag. 20)
 
     22-23 iunie/ 5-6 iulie, Notații ale lui Alexandru Marghiloman referitoare la controversa din Parlament cu Alexandru Marghiloman
 
22 Iunie (5 Iulie). Averescu începe interpelarea sa asupra scrisoarei lui Czernin către Lupescu. Averescu spune: către Rege. Teza: Această scrisoare m-a adus la putere; e o atingere la demnitatea ţării şi n-am calitate pentru a încheia şi a face să se ratifice pacea. Începuturile sunt slabe, deşi vorbeste cu ură. Va continua mâine. Regele chemându-mă, am stat mai mult de un ceas cu M. S. Puţine lucruri interesante, dar Regele mi-a atras atenţia asupra faptului, pe care îl bănuiam, că Averescu e în legătură cu liberalii (Argetoianu lucrează cu activitate în acest sens pe lângă Duca, şi cred că generalul Iancovescu a luat iar contact cu Vintilă Brătianu).

23 Iunie (6 Iulie). Averescu a fost lung şi neîndemânatic. Mi-a dat ocazia să-i dau o lecţiune straşnică. Discursul meu a avut un foarte mare succes. Toţi: „l-ai turtit”. Am sfârşit printr-o ameninţare serioasă contra tuturor acelor care ar voi să ajungă la fapte. Lucrul acesta e departe de a fi trecut neobservat.
(Al. Marghiloman, Note politice, vol. III, 1917-1918, Bucureşti, 1927, p. 556-557)
 
     21 iunie/4 iulie 1918, Însemnărti ale lui Vasile Bianu despre evoluția operațiilor de pe front

     Astăzi s-a votat şi în Senat proiectul de lege pentru ratificarea tratatului de pace. Astfel pacea este ratificată, dar sufletul nostru adânc rănit nu poate fi împăcat; el îşi caută înainte dreptatea şi nu se va astâmpăra până când nu va găsi-o întreagă!
     De pe frontul apusean ne vine îmbucurătoarea ştire că trupele franco-engleze au dat câteva contra-atacuri având succese frumoase. Astfel între Soissons şi Villers Cotterets au înaintat pe o adâncime de doi kilometri şi pe o lungime de şapte, făcând peste 1.200 prizonieri cu 18 ofiţeri şi 100 subofiţeri. Germanii au mai încercat un violent atac, care a fost înecat în sânge; apoi ei au atacat şi au încercat alte două contra-atacuri cu o violenţă extremă şi cu efective mari, dar ele s-au sfărâmat sub focurile Aliaţilor noştri de mitraliere şi baraje de artilerie. Într-un atac francezii au luat punctul important Saint-Pierre Angle. În ultimele trei ofensive duşmanii au avut pierderi de peste un milion de oameni, pe câtă vreme pierderile Aliaţilor noştri nu trec de 500.000.
     Pe frontul italian succesul Aliaţilor noştri a fost măreţ. Austro-germanii au fost aruncaţi pe malul stâng al râului Piave şi întreagă linia italiană a fost restabilită. Se zice că apele acestui râu ar fi fost înroşite de sânge şi albia lui plină de cadavre de ale vrăjmaşilor, care au avut pierderi de peste 200.000 de oameni, dintre care 24.000 au fost făcuţi prizonieri. Afară de aceasta Aliaţii au luat un enorm material de război şi muniţiuni: 63 de tunuri, 65 bombardiere, 1234 mitraliere, 37.100 puşti şi 2 aeroplane, afară de reluarea întregului material de artilerie ce fusese părăsit de trupele italiene în primele zile ale ofensivei. Comandamentul superior al trupelor austriace a fost înlocuit cu ofiţeri germani, în cap cu generalul von Bellow[1], trimiţânu-le şi trei corpuri de armată germană în Trentin. Ofensiva austriacă a fost aşa de bine pregătită şi superioritatea numerică aşa de mare, încât reuşita părea sigură, ceea ce a mărit cu atât mai mult succesul strălucit al Aliaţilor noştri. Se zice că pe frontul italian au început să lupte şi trupe americane. De altfel se asigură că numărul trupelor americane de pe frontul francez s-ar fi ridicat la 900.000 şi Preşedintele Wilson într-o telegramă recentă cere Preşedintelui Poincare al Franţei să reziste din toate puterile şi să fie sigur de tot concursul american, care va fi din ce în ce mai însemnat, conform planului iniţial."
 
 Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pag. 19-20
 

[1] Vasile Bianu se referă la a doua bătălie de pe râul Piave (15 -22 iunie 1918) care a consemnat dezastrul austro-ungarilor. Feldmareşalului Conrad von Hoetzendorf i s-a luat comanda şi a fost înlocuit cu prinţul austriac von Schonburg-Hartenstein.


 
20 iunie /3 iulie 1918, Notații ale lui N. Iorga privind situația ofițerilor români prizonieri în lagărele germane de la Stralsund și Crefeld.

     Un locotenent Morcovescu, student în litere, fiul învăţătorului din Homoraciu, a venit din Stralsund şi Crefeld. Erau acolo şase sute de ofiţeri de-ai noştri. De când le trimetea provizii Crucea Roşie erau bine ţinuţi, deşi foamea făcea ca personalul de la Căile Ferate germane să fure din pachetele lor. Aveau teatru, jucând şi piese iredentiste, după ce, înaintea Germanilor încântaţi, începuseră cu Alt-Heidelberg[1]. Îşi căutau cele necesare în oraş, ceteau cărţile aduse de cei veniţi din spitalele şi teritoriul ocupat şi jucau, pe mii de mărci, cărţi.
         Cu toate invitările desperate din Crefelder Zeitung, Nemţoaicele mureau după oamenii frumoşi şi călduroşi din Sud. Sentinele, pe bani, schimbau scrisorile. S-au făcut şi logodne. La plecare au primit mai multe flori decât aici, la mobilizare. Alte trenuri au trebuit să plece noaptea. În unele familii au fost scene.
         Morcovescu a petrecut câteva zile acasă. Acolo unii au fost jăfuiţi; alţii, bine plătiţi, laudă pe Nemţi, cărora le dă Dumnezeu biruinţa, fiindcă sunt oameni drepţi. Învăţătorii au fost, la un anume moment, duşi între puşti. Femeile, mai toate, se poartă prost. Mâncarea se ia unde se găseşte. Casa mea din Văleni e prădată înăuntru, cu ajutorul localnicilor. Oraşele sunt curate şi în bună rânduială. Paza o fac noaptea patrulele austriece şi germane. Jandarmii noştri au început a primi poliţia prin sate. Etapele duşmane se retrag".
 
[1] Heidelbergul de altă dată, piesă de teatru a scriitorului Wilhelm Meyer- Förster (1862 -1934), premiera la 20 noiembrie 1901, la Berlin. A fost cea mai mult jucată piesă germană din prima jumătate a secolului al XX-lea.
 
 (Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pag. 29-30 )
 


 
 
1 iulie 1918, Însemnări ale episcopului Raymund Netzhammer despre sărbătoareea de la Craiova
 
1 iulie 1918
    Ieri am vizitat marea noastră parohie din Craiova, am luat parte la liturghie şi am participat la funcţiuni pontificale. Ni s-au prezentat ofiţeri catolici, trupa din Baden şi preotul dr. Rauch din Freiburg. Am primit toate organizaţiile parohiei noastre. În cea mai mare sală a oraşului s-a organizat o seară familială cu un program bogat. O bună muzică militară a executat mai multe piese orchestrale, iar corul bisericesc a completat programul. S-au ţinut cuvântări. Cea mai bine primită din predicile originale ţinute craiovenilor a fost aceea a preotului de campanie Hohmann din Calafat, care este îndrăgit de catolici. Administraţia germană a aprobat 250 litri de vin pentru serbare, la un preţ convenabil.
     La sfârşit preotul Höhner a dirijat un Imn Naţional al Craiovenilor, care a fost îndelung aplaudat.
 
(Raymund Netzhammer, Arhiepiscop în România. Jurnal de război 1914 -1918, ediţie Prof. I. Dumitru Snagov, Bucureşti, 1993, pag. 263.)
 
 Arhiepiscopul romano-catolic Raymund Netzhammer (1909)


 
 
 
30 iunie 1918,  Belgrad,"Trei pe o bancă şi convingeri despre revoluţie”. Însemnări ale caporalului Dumitru Cimbrudean

      În curtea spitalului fac cunoştinţă cu plutonierul Hagea de la Regimentul 50. Şedem pe bancă. Vorbim despre literaţii români şi în special despre cei din Transilvania, apoi de soarta României. Criticăm stările din Rusia. Lângă noi mai vine şi consăteanul Baltezan, intrând şi el în vorbă, găsindu-ne întunericul împreună. Avântându-ne în fel de fel de discuţii, ajungem la rezultatul că trebuie să condamnăm războiul ca un rău pentru civilizaţie ; apoi ce rost am avut noi, românii, că am luptat pentru Austro-Ungaria pe toate fronturile ? Din când în când privim în părţi, nu cumva să fim spionaţi de cineva.
       Hagea spune că mai multe regimente s-au revoltat, dar acestea au fost desfiinţate şi împărţite între altele.
     Din discuţiile noastre am constatat că toţi trei suntem duşmanii războiului şi ne-am exprimat convingerea că numai o revoluţie ajută ca să-i pună capăt, iar Transilvania să fie eliberată de sub stăpânirea monarhiei."

 (Jurnal de front al caporalului Dumitru Ciumbrudean, prefaţa, selectarea şi adnotările prof. S. Ţula, Editura Politică, Bucureşti, 1969, p. 315)

 
 
 
 
 
 
15 /28 iunie 1918, Însemnări ale lui N. Iorga despre dezbaterile din Parlament în care s-a ratificat tratatul de pace separată cu Puterile Centrale

       Rădulescu-Motru, la Senat, cere reforme măcar cât ale liberalilor, iar Barbulescu se face pur şi simplu de râs.
      Camera a ratificat tratatul. Şedinţa n-a fost lipsită de demnitate. Zelea Codreanu, Văgăunescu au vorbit energic şi au votat hotărât contra. Şi Cuza a ajuns la un refuz de vot. În numele Partidului Muncii, Trancu-Iaşi a declarat că se abţine. Pătraşcanu a făcut apel la conştiinţa poporului german. Stere, prudent, a dispărut. Meissner, preşedintele, a constatat îndeplinirea actului şi a chemat la muncă pentru refacerea Patriei.
      Ştiri, din izvoare felurite, anunţă uciderea fostului Ţar[1]. Cenzura de aici a suprimat telegramele, dar ziarele din Bucureşti au vestea.
        La Camera orice pomenire a numelui Carp stârneşte puternice aplause.
    Regele consimte a primi pe Roman, d-rul Sadoveanu, Alimănişteanu, cari îi aduc protestul pentru răpirea Dobrogii, dar doreşte să nu se vorbească de această audienţă.
 Cu respect, al dvs devotat Sorin Cristescu

 (Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pag. 26-27)

[1] În realitate asasinarea ţarului Nicolae al II-lea şi a familiei sale va avea loc la 17 iulie 1918 în casa negustorului Ipatiev din Ekaterinburg.
 
 
13/26 iunie 1918, Notații ale lui Vasile Bianu despre discursul din Parlament a deputatului sătean David Ion Șerpeanu

      Deputatul sătean din judeţul Botoşani, David Ion Şerpeanu, un brav ostaş întors cu galonul de sergent de pe câmpul de război, a rostit în Cameră o cuvântare frumoasă cu ocazia discuţiei la Mesagiu, din care extrag următoarele: Noi aşa gândim că nu e bine ca unii să trăiască în prea mult huzur, iar alţii să piară în uitare şi sărăcie. Noi n-avem pământ, şi, ţăranul dacă n-are pământ, ca şi când n-are nimic. La război, generalii şi comandanţii noştri de unităţi ne-au spus că ni se va da pământ, şi soldaţii şi-au făcut cu multă inimă datoria. Dar cu cât mai mult ar fi tras aceasta în cumpăna gândirii lor, să fi ştiut ei că luptă şi pentru bucăţica de acasă. Aud că e vorba ca dreptul de vot să se deie numai pentru aceia care ştiu ceti şi scrie. Noi ţăranii ştim prea puţini carte. Apoi, din cei câţi nu ştiu carte câţi nu sunt oameni mai de ispravă ca oricare? Ba sunt oameni de toată isprava. Şi apoi cum oi spune eu oamenilor din sat, gospodari cuprinşi, că ei nu votează pentru că nu ştiu carte, dar că cutare jălbar, care jură pentru cinci lei şi face orice pentru o oca de rachiu, are drept de vot? Ţăranii cari nu ştiu carte au învăţat în război câte şase feluri de mitraliere şi câte şase feluri de puşti. Şi, dacă la sate sunt încă atâţia cari nu ştiu ceti şi scrie, suntem noi, ţăranii, vinovaţi şi nu cârmuirea dumivoastre? Şi atunci de ce ponosul să-1 tragem astăzi tot noi? Iar când a vorbit despre tratatul de pace, glasul s-a domolit pe nesimţite şi vorbea foarte încet; la strigătul unui deputat de a vorbi mai tare, el a răspuns: Apoi eu vreau ca despre asta să spun mai încet, şi a spune şi mai încet, ca să aud numai eu, fiindcă mă doare. Mai departe el a zis: S-a vorbit de tragere la răspundere a vinovaţilor. Să se faca, căci, dacă nu veţi face d-voastre, vom face-o noi, ţăranii, căci mult amar am răbdat, şi, dacă a fost cineva judecat până astăzi, am fost tot numai noi şi pentru cele rele, şi pentru unele din cele bune… Într-un cuvânt: nu ne uitaţi, ajutaţi-ne acum la grea strâmtoare, căci, când va veni iarăşi vreo nevoie mare pentru ţară, vă vom ajuta şi noi."

( Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pag. 18)
 
 
 
 
 
 13 /26 iunie 1918, Însemnări ale lui Nicolae Iorga despre dezbaterile din Parlament referitoare la intenția de acționare în judecată  guvernului Ion I.C. Brătianu  și la acordul Averescu-Rakovski

   Mare spectacol melodramatic al lui Stere la Cameră. Întreruperile lui Cuza au fost înăbuşite de majoritate. Preşedintele Meissner a declarat că e o zi mare... Stere a strigat că în stradă trebuia să iasă lumea ca să oprească războiul.
    El însuşi să fi ieşit în stradă în uniformă de colonel?... O spun aici, în ziar e cu neputinţă.
   Kühlmann ne cere formal să dăm în judecată pe Brătieni. Şi Îndreptarea lui Averescu asigură că până la sfârşitul săptămânii foştii miniştri vor fi arestaţi, afară de Matei Cantacuzino, Grecianu şi Titulescu.
    C.C. Arion a citit actul din Arhivele Ministerului de Externe prin care, faţă de Racovski, Averescu se îndatorase a-şi scoate trupele din Basarabia, pentru a fi înlocuite cu miliţii locale sau cu trupe maximaliste.
   Se pare că ministrul de Externe a făcut un discurs dibaciu. Lui Zelea – se caută un ţăran - i-a arătat o deosebită preţuire.
    A vorbit bine şi ţăranul Şerpeanu din Botoşani."
 
 (Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pag. 25)

 
 
 
 
Declaraţiunile Secretarului de Stat von Kühlmann privitoare la tratatul de pace cu România –
 
traducere
Berlin, 24 Iunie 1918
 
      Comisiunea principală a Reichstag-ului a început discuţiunea tratatului de pace cu România şi cu această ocazie Centrul a cerut printr-o rezoluţie ca în aranjamentele cu România care sunt încă necesare să se aibă grijă a se cere de la această Ţară o ispăşire suficientă şi o satisfacţie suficientă pentru tratamentul neomenos al prizonierilor de război germani.
    Secretarul de Stat Dr. von Kühlmann făcu mai întâi declaraţii confidenţiale cu privire la partea politică a tratatului după care urmă o discuţie cu caracter confidenţial. Drept răspuns la cereri de explicaţiuni din partea unor deputaţi...Secretarul de Stat Dr. von Kühlmann a făcut următoarele declaraţiuni:
       „Cele mai grele chestiuni care au fost dezbătute la încheierea păcii au fost chestiunile teritoriale. Austro-Ungaria ca stat vecin atacat prin surprindere, fără declaraţie prealabilă de război, era în drept să pretinză o rectificare de frontieră de aşa fel ca să excludă pentru viitor repetirea unui asemenea procedeu. Bulgaria era cu totul îndreptăţită să pretinză, pe de o parte, reluarea înapoi a tot ce România îi smulsese prin atacul său perfid de pe timpul celui de-al doilea război balcanic, şi pe lângă aceasta a reuni Ţării mume spre realizarea idealului naţional, nu numai acea parte a Dobrogei de Nord în care numeroase colonii bulgare s-au hrănit timp îndelungat de Ideea bulgară şi i-au făcut propagandă acestei Idei. Pentru recâştigarea teritoriului anexat României, Puterile Centrale dăduseră Bulgariei [Sudul Dobrogei]. Aceasta nu a fost cazul însă pentru Dobrogea de Nord. Însă Puterile aliate considerau că este drept şi echitabil de asemenea ca Dobrogea de Nord, ocupată de trupel aliate să revină de asemenea Bulgariei. Deoarece însă acest teritoriu fusese ocupat în comun de către trupele germane, bulgare şi turce, se părea echitabil – şi aceasta fu admis ca principiu de toate Părţile ca alipirea acestui teritoriu la Bulgaria să aibă loc abia în urma unui aranjament între aliaţi. O înţelegere între cele patru Puteri Centrale nu prezintă în această privinţă nicio dificultate. Între Bulgaria, Germania şi Austro-Ungaria se aflau însă unele cestiuni curente de ordin economic a căror rezolvare prezinta dificultăţi de neînvins. Altfel stau lucrurile între Bulgaria şi Turcia.
       Turcia luase parte la cucerirea Dobrogei cu un contingent important de trupe şi pierduse mulţi oameni de boale şi pe câmpul de luptă, făcând astfel sacrificii imense de averi şi vieţi omeneşti. Din această cauză Turcia căuta compensaţii pe teritoriul care – imediat înainte de intrarea Bulgariei în luptă fusese cedat de Turci Bulgariei pe malurile Mariţei. Astfel de cesiuni care fuseseră făcute atunci cu destulă grabă au creat între cele două Ţări o frontieră cât se poate de dezavantajoasă pentru Turcia, prin trecerea la Bulgaria a Karagatsch ...bia din Adrianopol. Pentru orice observator obiectiv era clar că se înjghebase prin aceasta o stare de lucruri care nu avea cum să dăinuiască şi că această chestiune trebuia neapărat să formeze obiectul unei clarificări şi aranjamente cu bună învoială. Din nenorocire subzistă însă între cei doi aliaţi ai noştri dezacorduri rezultând din războiul balcanic şi care fac încă spinoasă discutarea delicatelor chestiuni de frontieră.
      [Germania] şi Austro-Ungaria au căutat până astăzi pe cât au putut să găsească un compromis care să corespunză dorinţelor şi intereselor celor două Părţi. Şi cu cât se va putea realiza mai curând trecerea la Bulgaria a Dobrogei de Nord, cu atât mai bine va fi pentru interesele întregii Alianţe. Propunerea unui condominium a venit de la Bulgarii şi de la Turcii care ne-au supus în acelaşi timp şi alternativ o serie de propuneri. Printre acestea singura asupra căreia Bulgaria şi Turcia s-au putut pune de acord a fost aceea a condominium-ului. Şi în acest sens s-a şi hotărât în cele din urmă. Organizarea condominium-ului va necesita un studiu aprofundat din partea Aliaţilor. Ar fi fost foarte îmbucurător dacă o înţelegere între aceste două Ţări ne-ar scuti de această sarcină.
      Rectificările făcute la frontierele austro-ungare mai că n-au făcut obiectul vreunei critici din partea publicului german. Pacea cu România este o parte integrantă a păcii orientale. La Brest-Litovsk Austro-Ungaria a sprijinit în mod leal şi dezinteresat politica germană cu toate că tratativele care au avut loc acolo nu priveau decât foarte puţin interesele austro-ungare, din punct de vedere teritorial. Era dar, de la sine înţeles, ca la rândul nostru să sprijinim de asemenea pe aliatul nostru în chestiunea frontierei carpatine. Abia după stabilirea defintivă a graniţei se va putea vedea exact însemnătatea liniei de frontieră care a fost cedată. Sforţările tuturor precum şi ale Germaniei - ale cărei mijloace au fost adesea solicitate la ambele părţi – au tins a limita pe cât posibil o transferare de populaţiune. Este vorba aici de o populaţie de circa 20.000 locuitori care eventual vor trece sub altă stăpânire, dar şi această cifră nu este decât o simplă estimaţie. A dat naştere la critică faptul că nu am pretins despăgubiri de război pe teren economic. O cerere de despăgubire în bani nu figura, ce-i drept, în instrucţiunile ce s-au dat negociatorilor. Autorităţile de resort care fuseseră consultate înainte ca Cancelarul Imperiului să fi dat instrucţiunile sale negociatorilor, şi-au făcut desigur convingerea că asigurarea unor avantaje în natură ar corespunde mai bine intereselor decât o despăgubire de război în bani. De fapt însă România era datoare – conform diferitelor convenţiuni cuprinse în tratat şi asupra cărora dânsa chibzuieşte astăzi – să garanteze şi prin bani anumite avantaje ce Germania şi le-a asigurat. Starea finanţelor României după îndeplinirea conştiincioasă a obligaţiunilor financiare, numai strălucită nu va fi. Poporul român va fi supus la sforţările cele mai serioase pentru a putea face faţă acestor obligaţiuni. Obiecţiunea că Germania n-are nevoie să ţină secretă starea financiară a României nu este admisibilă deoarece inamicul nostru urmează a fi solvabil. În discursul pe care l-a rostit la banchetul ce a avut loc cu ocazia încheierii păcii, General-Feldmareşalul Mackensen a spus că: S-a zis adeseori că condeiul diplomaţilor a stricat ce a fost câştigat prin sabie. Ori din cunoştinţa exactă a lucrurilor ce am căpătat-o, eu pot zice acum că condeiul a asigurat în rândul acesta ceea ce sabia a câştigat. Sper că după o analiză serioasă a situaţiei concrete de acum veţi împărtăşi şi Domniile Voastre această părere.”

Pentru conformitate: Mitilineu.
 („Neue Freie Presse“ din 25 iunie 1918 )
 
 
 
 
 
19/23-11/24 iunie 1918, Însemnări ale lui Vasile Bianu despre numirea generalului Arthur Văitoianu, comisar general al guvernului român în Basarabia și evoluția situației militare pe fronturile de luptă. Stimate Domnule Profesor,
 
     Se anunţă că dl general A. Văitoianu a fost numit Comisar general al guvernului român în Basarabia. Probabil că această numire a fost motivată de uneltirile străinilor şi vrajmaşilor, care mişună în ţara-soră şi care lucrează din toate puterile şi pe toate căile, văzute şi nevăzute, în contra unirii Basarabiei cu România. Din acest punct de vedere această numire a venit la timp şi persoana aleasă inspiră deplină încredere într-un rezultat bun.
    De mai multe zile austro-germanii de pe frontul italian au luat ofensiva cu mare îndârjire în scopul de a ocupa cât se poate mai repede Treviso şi apoi Veneţia. Cu toate sforţările lor nu numai că nu au reuşit să îşi ajungă la ţintă, dar au fost siliţi să evacueze Montello şi câteva sectoare din poziţiunile cucerite pe ţărmul drept al râului Piave, pentru a evita un dezastru. Trupele italiene, ajutate de Aliaţi, au făcut adevărate minuni şi ofensiva austriacă în Italia pare definitiv oprită.
    Pe frontul francez, de când s-a oprit şi ofensiva a 3-a germană, este completă linişte. Cine ştie ce ascunde această tăcere? Probabil că se prepară lucruri mari şi poate că în curând vom înregistra alte fapte mari de arme pe acel năprasnic front, asupra căruia sunt aţintite privirile lumii."
  ( Vasile |Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, p. 16)

 
 
9/22 iunie 1918, Însemnări ale lui N. Iorga privind situația din Basarabia
 
     Doamnele noastre din Basarabia, d-na Siminel, d-na Dicescu, d-ra Razu, care a făcut studiile la Paris, d-na Leonard, au fost la princesele noastre şi au constituit societatea lor pentru răspândirea între femei a culturii româneşti.
       Mi-au arătat procesul verbal.
       De la Familia Luptătorilor ele au căpătat ajutorul bănesc pentru a începe.
      Ele îmi vorbesc de situaţia din Basarabia, cu multă pasiune contra celor care acum au puterea acolo, de la Stere până la Inculeţ. Acesta şi Erhan sunt socialişti. Proprietarii n-ar putea conlucra cu aceste elemente.
Administraţia lipseşte. Prefecţii sunt foştii soldaţi revoluţionari, fără cultură, legături şi autoritate. Prestigiul armatei scade. Abuzurile nu se suprimă.
    Se cere sprijin de la elementele bune de aici. Le răspund că aceste elemente nu sunt libere de a lucra sub ocupaţiunea mascată de astăzi. Doamnele cred că o vizită a familiei regale n-ar fi indicată astăzi, căci ar fi rău primită.
      Regina pleacă la Mărăşeşti cu un tren special putând găti mâncarea pentru mii de demobilizaţi. Ancheta ordonată de generalul Cristescu dăduse totuşi rezultatul că acolo nu e niciun motiv de plângere, oamenii fiind hrăniţi regulat şi chiar mai bine ca de obicei."
 
  (Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pag. 22: 
 
 
 
 
21 iunie 1918, Telegrama celor patru miniștri ai Antantei, acreditați în România, adresată guvernelor lor prin care informează despre deschiderea lucrărilor Parlamentului, rezultate din alegerile organizate de guvernul Marghiloman
 
     Jassy, 21 Juin 1918
     Télégramme identiques des quatre Ministres...
     Nous confirmons que le Parlement qui vient de se réunir ne représente en rien le pays. En premier lieu l’élection est illégale. En droit les Chambres qui ont été récemment dissoutes et qui avaient le caractère d’une Constituante ont voté à une forte majorité que la prochaine assemblée serait élue au suffrage universel; elle l’a cependant été avec l’ancien système censitaire. En fait le Président du Conseil reconnu par écrit que les partis de l’opposition ne pouvaient faire librement leur campagne électorale dans toute la partie du pays occupée par les Allemands, c’est à dire dans les deux tiers du territoire. Il ne s’est donc présenté en dehors des candidats gouvernementaux qu’un nombre infime d’indépendants et la consigne donnée aux adhérents des deux grands partis historique de ne pas aller au scrutin a été strictement suivie. Les qui ont voté ne représentent que 40 % des inscrits alors qu’en 1914 70 % avaient exprimé leur opinion. Tous les moyens d’action de l’état de siège en Moldavie et de la domination allemande en territoire occupé ont été employés sans aucun scrupule pour forcer les électeurs à voter. Dans cette parodie de Parlement, l’opposition ne réunit pas plus d’une demi douzaine de sénateurs et de députés. Par contre la majorité s’honore de quatre condamnés à mort pour désertion à l’ennemi et d’un inculpé d’assassinat avec préméditation. Un député indépendant a protesté en séance publique contre ces cinq élections imposés par les Allemands. Le scandale est tel que 45 députés gouvernementaux se sont associés à cette protestation et la même question vient d’être soulevée an Sénat. Les cinq condamnés à mort élus par ordre des Allemands n’en sont pas moins été validés.

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Microfilme Franţa, inv. 1203, rola 90, dosar XV, fila 196)


 
 
 
 
 7/20 iunie 1918, Însemnări ale lui Virgiliu N. Drăghiceanu despre situația prizonierilor români din Germania
[20] iunie 1918
     Temeratura: plus 37 grade Celsius
    Vin prizonierii din Krefeld. Aflăm toate grozăviile internării. Lagărul de distribuţie era în Dänholm, o regiune continuu bătută de de vânturi care săgetau. Ofiţerii au fost ţinuţi cu săptămânile, iarna pe un strat de paie în barace de scânduri, în care vântul sufla ca afară. Luni zile nu li s-a dat solde, iar când li s-au plătit, de abia le-a ajuns pentru cumpărarea combustibilului şi a hranei. Lagărele din Ströhen, Breskow, Schwanstädt, erau lagăre de represalii, lagăre de exterminare lentă prin foame a ofiţerilor designaţi prin sorţi.
     Dacă în majoritatea lagărelor mesele constau din fărâmături de peşte, stoarse de ultima picătură de grăsime, astfel că nu mai rămânea decât ţesătura celulară, sau din supe cu mălai ce miroseau a benzină, din cauza întrebuinţării ca atare a porumbului pentru a-l degermina, apoi în lagărele de represalii se moare complet de foame. Li s-au dat supe de scoarţă de fag, pâine din rumeguş de lemne, de fructe furajere. E acelaşi regim care li s-a aplicat şi tuturor deţinuţilor români din penitenciarele Germaniei şi Poloniei, pentru crime politice sau ordinare.
    Toţi prizonierii din acele lagăre au ajuns umbre care nu mai pot face un pas de la o treaptă de scară la alta, fără a se ajuta cu mâinile. Sunt prizonieri care şi-au tăiat carâmbii cizmelor pentru a i se uşura povara cizmelor pe care nu o mai pot purta. Cimitirele germane sunt pline de mulţimea lor.
    Soldaţii în special au fost exterminaţi în mod criminal!
   Pentru a li se uşura povara vieţii, internaţii, ofiţeri sau prizonieri sunt sfătuiţi a-şi ţinea stomacul bandajat în faşe ude.
   Pentru a-şi salva viaţa sunt nevoiţi a accepta lagărul de favoare: Krefeld, unde colonelul Sturdza avea să creeze o nouă mentalitate în prizonierii români.
  Într-o revistă făcută acolo se vede şi insuccesul celor trei apostoli şi traiul ce s-a dus acolo desfăşurat chiar în faţa Comandantului lagărului.
                                      Astăzi viaţa-i un calvar,
                                      Traiul tuturor amar,
Pâine, brânză, unt cârnaţi,
Nu mai sunt decât Ersatz[1].
Ultimatum ni s-a pus,
PACE că de nu v-aţi dus
Am primit fiind forţaţi,
Dar ne-au dat pace de Ersatz
Azi poate fi ce-o fi
Dară ziua va veni
Când şi marii diplomaţi
Le vor da lor tot Ersatz.
    În Basarabia ni s-a impus retragerea trupelor din satele nemţeşti.
    În Austria criză alimentară: ea cere Germaniei a-i da un maximum de alimente. Karoly[2] se declară făţiş contra alianţei cu Germania.
    În Germania, socialiştii cer discuţia păcii în Reichstag.
   Kaiserul răspunde telegramelor de felicitare cu prilejul a treizeci de ani de domnie[3] în credinţa pe sabia sa ascuţită şi în conştiinţa că are fericirea să fie în capul celui mai capabil popor din lume!
   La Iaşi, în Parlament cereri de invalidare a unui dezertor şi a unui criminal. Majoritatea ştie însă să ţărmurească acolo răul, care va găsi atâta ecou la noi.


 

[1] Înlocuitor (în limba germană)
[2] Mihaly Karoly (1875 -1955) om politic maghiar, lider al Partidului Independent, s-a pronunţat ferm împotriva războiului. Prim-ministru al Ungariei (31 octombrie 1918 -11 ianuarie 1919) şi apoi prim-ministru al Ungariei independente (11 ianuarie -21 martie 1919).
[3] Care se împliniseră la 14 iunie.
 
 
(Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, Bucureşti, 1920, p. 286 -288)

 
 
 
 
 
 7/20 iunie 1918, Iași, Însemnări ale lui N. Iorga  referitoare la situația internă și internațională a României
7 [20] iunie 1918
     Părintele Morariu, venit de la Chişinău, povesteşte ce a răbdat în Rusia la Elisavetgrad. A locuit luni de zile în aceeaşi casă cu soldaţi beţivi şi desfrânaţi, ţinând în odăi întunecoase unde ploua, familia lui numeroasă, cu o fată bolnavă de nervi. Odată un proprietar rus, Raculenco, la care mergea să ieie apa, l-a apucat de piept insultându-l pentru că nu fumează şi nu bea.
    Fiul părintelui Morariu, Alexandru, a fost cercetat pentru legăturile lui cu Coşbuc. Bianu a fostz adus ca informator şi a depus favorabil. Era vorba ca ofiţerul rănit să fie trimis din nou pe front. I-au făcut însă graţia de a-l trimite la Râmnicu-Sărat, interzicându-i absolut legăturile cu Românii. Acuma o scrisoare din Bucureşti spune că a fost fixat la Lemberg.
    La Cameră, Marghiloman, interpelat de Iancovescu şi Culcer, se declară contra polemicii dintre generali[1]. Trancu-Iaşi îl întreabă cu privire la numele celor cumpăraţi de Gunther. Marghiloman cere să se dea precădere acestei interpelări.
    Ucraina reclamă toată Basarabia. Patriarhul Tihon – se vede legătura lui Skoropadski cu cercurile vechi ruseşti – nu vrea să o desfacă de Biserica Rusiei, iar Sinodul nostru roagă pe Stere să explice...
    În Basarabia purtarea lui Cazacu[2] e foarte criticată. El ar fi adus numirea generalului Văitoianu ca guvernator, şi basarabenii sunt bucuroşi de aceasta.

        La Bălţi depozitul de muniţii a sărit în aer, bombele căzând asupra oraşului."
 

[1] Referire la articolele generalului Prezan apărute pe prima pagină a ziarului Neamul Românesc în perioada 6-10/19 -23 iunie în care aducea o critică severă acţiunilor generalului Averescu din lunile septembrie – octombrie 1916, în special aşa-numita „manevră de la Flămânda”.
[2] Petru Cazacu (n. 6 octombrie 1873, Chişinău – d. d. august 1956, Bucureşti) a fost doctor în medicină, istoric, publicist şi om politic român originar din Basarabia. Ultimul prim-director (prim-ministru) al Republicii Democratice Moldoveneşti autonome în componenţa României (27 martie/9 aprilie – 29 noiembrie/12 decembrie 1918).
 
( Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pp. 21 – 22)
 
 
 
Mesaj regal pentru deschiderea Corpurilor legiuitoare*
Iaşi, 4 [17] iunie 1918.
*
     Astăzi, Luni, 4 Iunie 1918, la ora 12, Maiestatea Sa Regele, însoţit de Alteţa Sa Regală Principele Moştenitor, a intrat în sala şedinţelor Adunării din Teatrul Naţional, precedat de adjutanţii Săi şi de Curtea Regală.
Maiestatea Sa, suindu-Se la tribună, înconjurat de domnii miniştri, a dat citire următorului mesaj de deschidere:
Domnilor Senatori,
Domnilor Deputaţi,
    Simt, ca întotdeauna, o vie mulţumire găsindu-Mă în mijlocul reprezentanţilor Naţiunii. De curând ieşiţi din alegeri generale Îmi aduceţi sentimentul real al Ţării asupra gravelor hotărâri ce se impun chibzuinţei Noastre cumpătate.
      Redusă la propriile sale puteri, Ţara a jertfit, cu generozitate şi patriotism înălţător, floarea vitejilor ei fii.
     Prelungirea însă a rezistenţei armate ar fi adus sleirea până la istovire a forţelor ei, şi România a încheiat pacea ce i se impunea ca o condiţiune de viaţă pentru dânsa.
      Tratatul de pace va fi de îndată supus aprobării Corpurilor legiuitoare, conform prescrierii Constituţiunii.
     El impune, evident, sacrificii dureroase, dar Poporul Român le va cerceta cu bărbăţia ce o dă percepţiunea exactă a interesului obştesc faţă cu realitatea. Să mulţumim, însă, Cerului că, tocmai în acele ceasuri grele, simţul superior al Neamului a făcut ca frumosul pământ moldovan, rupt din ogorul strămoşesc, să se reîntoarcă la Ţara Mumă şi ca Poporul Basarabean să se arunce în braţele ei pentru a-i spori puterea de muncă şi încrederea în viitor.
*
     Buna primire ce au făcut acestui mare eveniment Puterile cu cari tratam Pacea a pregătit calea pentru restabilirea prieteniei noastre ca pe trecut. Menţinând bune raporturi cu celelalte State, vom căuta să reluăm relaţiuni normale de vecinătate cu noile Ţări în formaţiune.
Domnilor Senatori,
Domnitor Deputaţi,
      În sesiunea ce se deschide, Ministrul de Finanţe nu va putea încă să prezinte un buget normal, pentru care sunt sigur că Ţara va consimţi la sacrificiile necesare. El vă va propune o serie de măsuri, menite să înlesnească tezaurului lichidarea sarcinilor şi întâmpinarea nevoilor excepţionale, cărora trebuie să le facem faţă.
Îndreptări adânci de adus, nu numai de ordin administrativ, dar mai ales de ordin moral, cer o remaniere a aşezămintelor noastre în administraţie, în justiţie, în instrucţiune publică. Am încrederea că Corpurile legiuitoare vor acorda măsurile tranzitorii, oricât de radicale ar fi, cari vor înlesni pregătirea şi repedea lor realizare. Încununarea însă a operei Domniilor Voastre va fi să fixaţi punctele de revizuit din Constituţia noastră, pentru ca, în cel mai scurt timp şi înainte de orice altă modificare constituţională, să ajungem la înfăptuirea efectivă a reformei agrare şi la chemarea adevărată a păturilor adânci ale Ţării la viaţa politică.
Domnilor Senatori,
Domnilor Deputaţi,
     Recunoscători către armata care, fără preget, şi-a făcut toată datoria şi înălţând cugetele noastre pentru reclădirea şi împodobirea Statului nostru prin sârguinţă, prin cumpătare şi prin jertfă, rog Pe A-Tot Puternicul să binecuvânteze lucrările Domniilor Voastre.
*
     După cetirea Mesajului, Maiestatea Sa Regele a părăsit sala şedinţelor, domnii deputaţi au procedat la lucrările lor, iar domnii senatori au trecut în sala de şedinţe a Senatului din foaierul Teatrului

(Monitorul Oficial, No. 56, Luni 4/17 iunie 1918, pp. 787 - 788).

 
 
 3/16 iunie 1918, Însemnări ale lui Vasile Bianu referitoare la ofensiva germană pe frontul de vest
 
     De pe frontul apusean ne vine vestea că a treia ofensivă germană a început[1]. Acum luptă 20 de divizii nemţeşti dintre care 5 au trecut cu pierderi mari prin focul apărătorilor. Noua linie franceză, puţin mai înapoi decât cealaltă, cel mult la 5 kilometri, se menţine. Înaintarea germană până la râul Aronde a fost însă anulată de contra-atacurile franceze, aşa că nu mai rămâne decât mica înaintare la vest de Oise. Cu toate încercările, vrăjmaşul n-a putut atinge râul Aronde[2], iar trupele franceze au înaintat puţin lângă Méry şi Genlis."

 

[1] Istoriografia modernă consemnează faptul că ultima dintre ofensivele germane din primăvara lui 1918, operaţiunea Gneisenau, se desfăşurase între 9 -13 iunie şi eşuase. Încercările de ofensivă germană vor continua până la 17 iulie.
[2] L’Aronde este un curs de apă de mică importanţă din departamentul Oise, afluent pe partea dreaptă al râului Oise, deci subafluent al râului Sena.

 
(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, p. 19)


 
 
Însemnări ale lui Vasile Cancicov din ziua de 1/14 iunie
"1 [14] iunie 1918
 
    Oberleutenentul Marx de la Central Polizei Stelle îmi comunică azi printr-o adresă că concediul meu medical se prelungeşte până la noi ordine. Aşadar am scăpat de scadenţa fixă. Cred că de astă dată se termină cu exilul meu. [...]
    Chestia pâinii n-a primit nici până azi o soluţie satisfăcătoare. Pe ici, pe colo, lumea capătă o pâine la patru zile. Primăria are aerul că se frământă, dar soluţie nu găseşte. [...]"
 
 (Vasile Th. Cancicov, Însemnări din vremea ocupaţiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016, vol. 2, pag. 294)
 
31 mai/13 iunie 1918
    Câteva aspecte ale ocupaţiei germane din relatările istoricului Virgiliu N. Drăghiceanu:
 
 „Încearcă  să spargă frontul şi între Mondidier-Châte