11 februarie 1920, Londra. O epistolă din partea Ministerului Armamentului de Război al Marii Britanii, semnată de Francis Tudsbury[1], adresată Ministerului Finanţelor al Marii Britanii, prin care se interesează de posibilităţile de plată – prin acoperirea în aur – ale României pentru cumpărarea de armament. Se pare că România dorea să garanteze cu aurul existent în tezaurul românesc mutat la Moscova.
 

Copy                                                                           Ministerul Armamentului de Război
D.B. 6/141                                                                                          Whitehall Place
                                                                                                            Londra SW.1
                                                                                                            11 februarie 1920
 
 
 
        Excelenţă,
       Am primit ordin din partea ministrului armamentului de război să vă aduc la cunoştinţă că a intrat în legătură cu reprezentanţii guvernului român, care doreşte să achiziţioneze surplusul de rezerve (de armament) de stat. Românii nu sunt în situaţia să facă plăţile în bani numerar în ceea ce priveşte cumpărăturile, dar se înţelege că guvernul Maiestăţii sale are anumite garanţii privitoare la restituirea aurului românesc, care a fost mutat de  la Bucureşti la Moscova când armatele duşmane au ocupat România şi s-a propus că surplusul de rezerve s-ar putea furniza în baza acestei garanţii.
     Ministrul îmi indică să mă interesez dacă guvernul Maiestăţii sale ştie despre garanţia de natura propusă şi dacă da, dacă lorzii împuterniciţi ai Ministerului Finanţelor ar fi pregătiţi să accepte vânzarea surplusului de rezerve, în parte, prin lichidarea garanţiei.
      Vă cer să aveţi amabilitatea unui răspuns urgent.
 
                                                                                                Al dvs.
                                                                                                Francis Tudsbury
Ministrul
Ministerul finanţelor
(S.A.N.I.C, fond Microfilme Anglia, r. 399, c. 233.)
 

[1] Francis Tudsbury, ministru britanic al armamentului de război



 
 
 
7 februarie 1920, Cotroceni,  Regina Maria despre ajutorarea cu haine a copiilor orfani din Giurgiu şi pregătirea călătoriei în jurul lumii a principelui Carol.
 
       Am plecat devreme la Giurgiu, unde am trimis deja o mare cantitate de haine pentru copii foarte săraci din acel oraş cu totul distrus. O zi foarte rece, dar eu am mers cu Cadillac-ul meu închis, care merge splendid. A fost o călătorie cu maşina foarte plăcută, doar Symki[1] şi cu mine şi un peisaj cu adevărat de iarnă. O întindere albă extraordinară, cerul alburiu, copacii şi tufişurile acoperite cu chiciură, şoseaua dreaptă - şi fiecare căruţă care mergea pe ea, fiecare ţăran care trecea prin zăpadă constituia un adevărat tablou. O parte a şoselei este foarte proastă şi denivelată, dar unele păţi sunt bune şi am mers ca-n zbor. Uneori am fost proiectate nu prea blând până în plafonul maşinii când apărea o denivelare...
      Mare bucurie la Giurgiu. Am îmbrăcat aproximativ 200 de copii, totul a fost organizat de Mary Diaconescu şi dr. Mamulea[2]. Am mâncat rapid ceea ce adusesem cu mine, am vizitat un orfelinat, o casă unde sunt invalizi. Ne-am întors cu bine acasă. Barbu[3] a venit la un ceas târziu, a rămas să bea o ceaşcă de supă cu mine. Este bine dispus.
     Cu energia lui inegalabilă Boyle[4] pregăteşte totul pentru călătoria lui Carol[5]. N-am mai văzut pe cineva care să fie atât de perfect în alcătuirea unui plan. El vede toate laturile problemei şi face totul imediat, aşa că nimic nu este uitat şi toate merg cum trebuie. E în tratative cu englezii în legătură cu un vapor, aranjează problema banilor, decide cine îl va însoţi, hotărăşte cum, când, fiecare amănunt – nimic nu este lăsat la voia întâmplării.”

(Regina Maria a României, Însemnări zilnice 1920, traducere Sanda Racoviceanu, Editura Historia, Bucureşti, 2006, pag. 50)
 

[1] Simona (Symki) Lahovari (1881 – 1936), fiica liderului conseravtor Alexandru Lahovari (1841 – 1897) doamnă de onoare şi confidentă a principesei şi apoi a reginei Maria.
[2] Ioan Mamulea (1873 – 1940) din 1908 până la sfârşitul vieţii a fost medic al Curţii Regale, mai precis după accidentarea gravă a doctorului Iuliu Theodori (1834 – 1919) în ascensorul Castelului Peleş, la 5/18 octombrie 1918.
[3] Barbu Știrbei (1872 – 1946) mare moșier, administrator al Domeniilor Coroanei Regale (din 1913) apropiat al familiei regale, considerat principalul sfătuitor al regelui Ferdinand. Va fi prim-ministru vreme de două săptămâni în iunie 1927. Negociator al României în tratativele purtate cu Aliații la Cairo în vara lui 1944. Membru al delegației României care a semnat Convenția de Armistițiu de la Moscova, la 12 septembrie 1944.
[4] Joseph Whiteside Boyle (1867-1923). Ofiţer canadian însărcinat cu diferite misiuni speciale în sprijinul guvernului României (de exemplu, tratativele cu bolşevicii de la Odessa din februarie 1918, eliberarea unor ostateci de la Odessa în aprilie 1918) pentru care a fost decorat cu Ordinul „Corona României” prin Înaltul Decret No. 633 din 19 Martie 1918, publicat în Monitorul Oastei, 2 Aprilie 1918, No. 65, pag. 1167,  şi apoi cu Ordinul „Steaua României” cu spade în gradul de Mare-Ofiţer prin Înaltul Decret No. 1.368 din 5 Iunie 1918, publicat în Monitorul Oastei, 2 Iulie 1918, No. 117, pp. 1925 – 1926: „pentru curajul excepţional şi pentru devotamentul remarcabil cu care a apărat cauza românilor aflaţi la Odesa, scăpând din primejdia morţei un mare număr dintre ei. (1918)” În însemnările sale, regina Maria a consemnat faptul că Boyle se străduise în mod deosebit să-l convingă pe Carol să renunțe la Zizi Lambrino.
[5] Aceasta va fi călătoria în jurul pământului în care principele Carol va pleca în ziua de 20 februarie și va dura ”șapte luni și o zi” – titlul volumelor de însemnări publicate ulterior de generalul Constantin Găvănescul, unul din însoțitorii principelui. Ani de zile mai târziu, regina va susține în scrisorile ei confidențiale că a dorit această călătorie pentru fiul ei ca el să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat prerogativele la care el era dispus să renunțe pentru a rămâne căsătorit cu aleasa inimii sale. Note dr. Sorin Cristescu.
 
*
Doctorul Vasile Bianu despre modul cum s-a sărbătorit la București Unirea de la 24 Ianuarie 1859, transpusă pe stilul nou la 6 februarie 1920.
 

       ”În Monitorul Oficial s-a promulgat legea prin care ziua de 24 Ianuar stil vechiu (6 Februar stil nou[1]) va fi considerată ca Sărbătoare națională a unirii tuturor Românilor. Această zi, în anul acesta s-a serbat cu mare pompă în toate orașele și satele României Mari. Cu deosebire în București au avut loc mari serbări la Mitropolie, la Teatrul Național din partea Societății Tinerimea și la Academia Română. Seara: banchet mare la Iordache, reprezentație de gală la Teatrul Național și retragere cu torțe făcută de un mare număr de cetățeni și trupe pe Bulevardul Academiei și pe dinaintea Statuei lui Mihai Viteazul, unde s-au ținut câteva cuvântări înflăcărate, apoi pe Calea Victoriei pe dinaintea Cercului Militar. La orele 8 ½ M.S. Regina trecând înspre Teatrul Național a fost viu aclamată de către manifestanți[2].
       La Mitropolie serviciul divin a fost oficiat de Mitropolitul Primat Miron[3] împreună cu Mitropolitul Moldovei Pimen[4]. O companie cu drapel și muzică a ridicat din Parcul Carol drapelul lui Ștefan cel Mare[5] și l-a dus la Mitropolie.

 


Miron Cristea (1868 – 1939)

 
      După slujba religioasă, ministrul de răsboiu, generalul Rășcanu[6], a predat Mitropolitului Primat acest drapel rostind următoarele cuvinte:
 


Steagul de luptă al lui Ştefan cel Mare, cu Sfântul Gheorghe pe tron
 
Înalt Prea Sfințite,
Cu adâncă emoțiune și nesfârșită pietate, încredințez I.P.S. Voastre acest odor sfânt, al mult slăvitului Domnitor și Mare Voevod Ștefan cel Mare și Sfânt, odor care a fost găsit la Sfântul Munte de Aliații noștri francezi de pe frontul Salonicului. Guvernul francez a avut bunăvoința a ni-l încredința; profit încă o dată și de această ocaziune solemnă ca și în numele guvernului să aduc prinosul de mulțumire și gratitudine guvernului francez pentru acest frumos gest. Încredințez I.P.S. Voastre sfântul odor, spre a fi păstrat în lăcașul Sfintei Mitropolii a tuturor Românilor și a fi purtat cu înălțătoare evlavie la toate procesiunile viitoare ce se vor face pentru pomenirea sufletelor eroilor căzuți pentru Patrie și Rege, în grelele lupte ale întregirii neamului, precum și pentru mărirea faptelor strălucite de arme. Fie ca generațiile viitoare, la vederea și atingerea acestei flamuri sfinte, să se inspire de faptele vitejești ale înaintașilor săi, să-și oțelească sufletele și să-și întărească caracterul și să-și mărească încrederea în neamul nostru – tărie de care și în viitor ca și în trecut se vor sdrobi toate stâncile oceanului. Încredințat I.P.S. Voastre în această zi mare și luminoasă, în ziua când sărbătorim Unirea tuturor românilor, fie ca Sfântul Odor să ne aducă roade și belșug, să fie pentru mărirea Țării și pentru sănătatea marelui nostru Rege, a iubitei noastre Regine și a întregii Dinastii, precum și pentru binele, norocul, belșugul și iubirea fiilor țării, întru muncă rodnică spre întărirea Patriei întregite.

 

Generalul Ion Rășcanu

 

 
       I.P.S. Mitropolitul a răspuns arătând că va păstra cu sfințenie drapelul lui Ștefan cel Mare, în paraclisul Sfintei Mitropolii, ca o comoară a neamului românesc, și sfătuind tinerimea ca să ia exemplu dela faptele mărețe ale strămoșilor noștri.
     Astfel s-a serbat Unirea cea mare a tuturor Românilor, cu tot fastul și pe tot cuprinsul țării. Unirea cea mică, înfăptuită acum 61 de ani, a fost începutul închegării neamului românesc sortit să se întregească pe deplin acum, pentru a trăi în veci în hotarele lui firești, între Nistru, Marea Neagră, Dunăre și Tisa. Venită de curând după marea sărbătoare culturală dela Cluj, serbarea de alaltăieri a avut un puternic răsunet în sufletele Românilor de pretutindeni. Intelectualii, studențimea și tinerimea studioasă, toate clasele muncitoare ale neamului nostru au luat parte cu mare însuflețire la sărbătoarea Unirii celei mari. În tot cuprinsul României Mari, în țara binecuvântată a Ardealului, în scumpul nostru Banat, care își stăpânește durerea de a fi fost rupt în două, în Bucovina plăieșilor lui Ștefan cel Mare, în bogata Basarabie, scăpată pentru vecie de jugul rusesc, precum și în vechiul Regat – preoții și dascălii au adunat poporul în mii de biserici și de bisericuțe, precum și în școli, și au sărbătorit cu mare însuflețire această clipă măreață, așteptată de mai multe veacuri, a înfrățirii și întregirii neamului românesc care a suferit și a nădăjduit cu neclintită credință în împlinirea visului său secular. Toată suflarea românească a dat frâu liber bucuriei de a fi rupt zăgazurile puse de nedreptățile unei istorii sbuciumate și de a vedea aievea înfăptuită unitatea, care singură poate da unui popor condițiunile de desvoltare, potrivit calităților sale etnice.”

(Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 360 – 361.)
 

[1] Cu toate că la vremea respectivă a fost vorba de 24 ianuarie/5 februarie 1859.
[2] Cu acest prilej Nicolae Iorga a scris: ”Serbarea Unirii. Foarte emoționantă scena aducerii steagului lui Ștefan cel Mare. Lume puțină. Regina asistă la reprezentarea piesei mele Mihai Viteazul.” Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f. a., pag. 331, însemnare din 6 februarie 1920. Regina Maria a scris și ea la 6 februarie 1920: „Apoi, din păcate, o lungă reprezentaţie teatrală, Mihai Viteazul de Iorga, jucată incredibil de prost, deşi pusă în scenă cu anumită grijă.” (Regina Maria a României, Însemnări zilnice 1920, traducere Sanda Racoviceanu, Editura Historia, Bucureşti, 2006, pag. 59)
[3] Miron Cristea (20 iulie 1868 – 6 martie 1939), arhiereu, teolog şi om politic român ortodox din Transilvania, episcop de Caransebeş (1910 – 1919), a fost ales mitropolit primat al României la 31 decembrie 1919, iar intronizarea a avut loc a doua zi, la 1 ianuarie 1920. Va fi primul patriarh al României ales la 4 februarie 1925, apoi Înalt Regent (20 iulie 1927 - 8 iunie 1930), Preşedinte al Consiliului de Miniştri (10 februarie 1938 – 6 martie 1939).
[4] Pimen (Petru) Georgescu (1853 – 1934,) a fost un ierarh român, mitropolit al Moldovei (1909 – 1934), membru de onoare al Academiei Române (1918).
[5] În consemnările sale din ziua de 2/15 septembrie 1917, doctorul Vasile Bianu a scris: ”În Mânăstirea Zograful din Sfântul Munte Atos s'a găsit steagul lui Ștefan cel Mare, care prin mijlocirea și multa stăruință pe lângă șeful armatelor aliate a d-lui G. C. Ionescu, consul general al României la Salonic, a fost ridicat din mânăstire și dat nouă, scăpându-l dela o pieire sigură. Acest steag este pentru noi o rămășiță scumpă, mai ales în împrejurările actuale, deoarece ea ne vine dela Voevodul, care cu patru veacuri înainte, luptându-se contra acelorași dușmani de astăzi, Nemții, Ungurii și Turcii, a făcut să răsbată în lume gloria armelor române. Steagul acesta, după descripția dată de ziare, are mărimea de 1 metru și 23 cm pe 0,95 cm., și este de atlas roșu pe care se află brodat cu fir de aur și de argint chipul Sfântului Gheorghe, cu sabia în mână șezând pe tron și având sub picioare un balaur cu trei capete. Doi îngeri, unul dintr'o parte și altul din cealaltă parte, îi pun pe cap o coroană pe care se văd, astăzi, două rânduri de pietre prețioase de rând, probabil în locul celor veritabile pe care trebuia să le aiba coroana, și îi oferă unul scutul și celălalt spada, ca armă de luptă. Atlasul roșu, pe unde a rămas nebrodat prăpădindu-se, a fost înlocuit de Călugări prin catifea roșie grenat. Inscripția de pe câmpul liber, de pe partea dreaptă și stângă a capului a fost scrisă de un călugăr din mânăstirea Zograful cu litere cirilice în grecește: O Agios Georgios O Kapadokios (Sfântului Gheorghe Capadocianul). De jur împrejurul steagului se află cu litere cirilice, măiestru împletite și cusute cu fir de argint, în felul acelora care se văd pe mormintele Eroului și al Doamnei dela Putna, cu aceleași prescurtări și ligatura obicinuită, următoarea inscripție în limba slavonă și care tradusă în românește sună astfel: O rabdătorule de chinuri și purtătorule de biruință Mare Gheorghe, carele în nevoi și în nenorociri vii în grabă aparător și fierbinte ajutător, iar celor necăjiți bucurie negrăită ești, primește dela noi această rugăciune a smeritului rob Io Ștefan Voevod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, păzește nevătămat în acest veac și în cel viitor, cu rugăciunile celor ce te cinstesc, ca să te preamărească în veci, amin. Și s'a făcut în anul 7008 (1500), iar al Domniei lui anul al 43.” (Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 1, pp. 210 – 212)
[6] Ion Răşcanu (1874 – 1952) general român, comandant al Brigăzii 15 artilerie (1917 – 1918) şi apoi al Diviziei 1 vânători. Secretar general al Ministerului de Război 1 decembrie 1918 – 27 septembrie 1919, ministru de Război în guvernele conduse de generalul Artur Văitoianu, Al. Vaida Voevod şi Al. Averescu (27 septembrie 1919 – 13 decembrie 1921). Va fi primar al Capitalei în vremea guvernării lui Ion Antonescu (14 noiembrie 1942 – 23 august 1944). În mai 1950 a fost arestat şi întemniţat la Sighet, unde a încetat din viaţă.
 
 
4 februarie 1920, Bucureşti, Telegramă a lui Henri Cambon, consilier la legaţia franceză de la Bucureşti, către Ministerul Afacerilor Externe al Franţei în legătură cu protecţia pe care Marea Britanie o acordă Ungariei în lupta penru influenţă în bazinul Dunării, situaţia României în aceste condiţii şi politica pe care ar trebui s-o adopte guvernul de la Paris.


      Afacerile Externe
       În clar
       No. 56
       Telegramă la sosire
       Bucureşti, 4 februarie 1920
       Primită prin curier pe 11, ora 11.15
       Colegul meu englez mi-a adus la cunoştinţă instrucţiunile pe care le-a primit acum 8 zile referitoare la un demers de efectuat, de acord cu mine, pe lângă guvernul român pentru a grăbi evacuarea malului stâng al râului Tisa.
Eu n-am primit nicio instrucţiune similară şi în ciuda sugestiei interesate a colegului meu britanic, eu mă feresc de a o provoca din partea Excelenţei Voastre.
    Din luna august trecut, englezii au făcut eforturi în mod constant pentru a determina Franţa să împartă responsabilităţile politicii lor în Ungaria, a căror iniţiativă au avut-o doar ei şi ale cărei avantaje le-au avut singuri. Fără îndoială, dacă toate guvernele reprezentate în Consiliul Suprem ar fi păstrat atitudinea de neutralitate impecabilă datorită caracterului lor de executori ai deciziilor acestui Consiliu, s-ar putea înţelege inflexibilitatea noastră în legătură cu neexecutarea de către români a unora din aceste decizii, de exemplu evacuarea Tisei. Dar dacă se produce intervenţia engleză, ea nu are caracterul dezinteresat al unui act de înaltă justiţie internaţională. Ea constituie una din manifestările protecţiei pe care Anglia a acordat-o Ungariei pentru a face din aceasta centrul acţiunii sale în estul Europei.
      Cu concursul său a fost stabilit şi menţinut guvernul actual de la Budapesta[1] şi tendinţele acestuia din urmă dau prilej României să caute garanţii în viitor pentru graniţele sale occidentale.

 

Károly Huszár în 1910
 
      Succesul politicii amiralului Troubridge[2] şi a lui Sir G. Clerk[3] la Budapesta nu i-a lăsat indiferenţi pe români: ei acoperă pe englezi de oprobiu, dar le cer, în acelaşi timp, concursul.

 

Ernest Troubridge în 1911
 
 

George Russell Clerk (1934)
 
        Situaţia dobândită de Anglia în Ungaria, pe Dunăre (cumpărarea societăţilor de navigaţie ungare şi austriece), la Constantinopol şi în Marea Neagră marchează un fel de încercuire a României. Aceasta a mizat imediat pe puterea care părea să fi câştigat lupta de influenţă în bazinul Dunării. Ea a acceptat misunea navală în ciuda tuturor avizelor tehnice; ea ar fi pe punctul de a supune parlamentului un proiect constând în numirea în fruntea misiunii engleze a colonelului Walton de la exploatarea reţelei de căi ferate şi de la întreţinerea materialului rulant; ea a încheiat, într-adevăr, la ora actuală comanda a 200 de locomotive engleze pentru suma de 400 milioane de lei, în ciuda ofertelor mai avantajoase ale lui Creusot etc...
       În aceste condiţii, eu cred că noi va trebui să facem eforturi pentru a părea în ochii României ca o contrapondere a acestei influenţe britanice excesive şi departe de a ne asocia măsurilor destinate să o dezvolte, să dăm românilor impresia că ei vor putea să găsească în noi punctul de sprijin necesar pentru a scăpa de o tutelă născândă. În ce priveşte Tisa, nu mi se pare că ar fi demn de o bună politică franceză de a suprima singurul punct de fricţiune între România şi Anglia, acţionând cum se crede aici în folosul Ungariei.
Henri Cambon[4]

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, februarie 1920 – decembrie 1920, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. VI, doc. nr. 852, pp. 2 – 4.)
 

[1] Guvernul condus de Károly Huszár de Sárvár (nume la naştere Károly Schorn, 1882–1941) prim ministru al Ungariei (24 noiembrie - 15 martie 1920). Şi-a dat demisia la scurtă vreme după alegerea de către parlament a lui lui Miklos Horthy ca regent al Ungariei, la 1 martie 1920.
[2] Sir Ernest Troubridge (1862 -1926) amiral britanic (1911), ofițer în flota Mediteranei de la Malta, comandată de ducele Alfred de Edinburgh, tatăl viitoarei regine Maria a României, atașat naval la Viena (1901), Madrid (1902), apoi la Tokyo, a asistat la Bătălia din golful Chemulpo (9 februarie 1904) și la luptele de la Port Arthur. Secretar Naval al Primului Lord al Amiralității – pe atunci Winston Churchill – apoi șeful marelui Stat Major naval. În 1913 a fost comandant al escadrei de crucișătoare din Mediterana, a ratat la începutul lui august 1914 urmărirea celor două celebre nave germane Goeben și Breslau, motiv pentru care a fost judecat de Curtea Marțială, care însă l-a achitat. Din ianuarie 1915 comandantul misiunii navale britanice în Serbia, devenind în la finele anului consilierul personal al regentului Alexandru. În septembrie 1918, generalul Franchet d’Esperey l-a numit pe Troubridge comandant al navelor de pe Dunăre. A intrat în conflict cu Amiralitatea Britanică din cauza încercării de a susține din proprie inițiativă instaurarea guvernului lui Bela Kun. Președinte provizoriu al Comisiei Dunării în 1919, rechemat în 1920. Decorat cu ordinul ”Steaua României”.
[3] Sir George Russell Clerk (1874 – 1951), diplomat britanic, fost secretar de ambasadă la Constantinopol în anii 1910 – 1914, secretar personal al ministrului de Externe Sir Arthur Balfour, trimis în misiune specială în Ungaria, ministru plenipotenţiar la Praga (1919 – 1926), ambasador la Ankara (1926 – 1933), ambasador la Paris (1934 – 1937).
[4] Henri Cambon (1876 – 1953) jurist, diplomat şi istoric francez, consilier de legaţie la Bucureşti, cunoscut pentru lucrările sale de istorie despre istoria Marocului şi Tunisului, despre viaţa lui Don Juan de Austria, învingătorul de la Lepanto (1571) şi despre viaţa diplomatului Paul Cambon (1843 – 1924). Note dr. Sorin Cristescu
 
  
3 februarie 1920, Paris. Extras din raportul lui Harold Nicholson[1], expertul guvernului Marii Britanii pentru problemele balcanice, privind garanţiile cerute de Alexandru Vaida-Voievod[2] pentru situaţia românilor din teritoriile din Ungaria evacuate de armata română, prezentat la întâlnirea Consiliului Ambasadorilor  de la Paris, din 3 februarie 1920.
 
      Evacuarea Ungariei de către români
 
      Lordul Derby[3] a citit în faţa Conferinţei o notă informând despre asigurările date la Londra de către dl. Vaida, în sensul că trupele române sunt gata să evacueze părţile ocupate din Ungaria, cu condiţia ca Aliaţii să ia imediat măsuri de a proteja pe locuitorii români din teritoriul evacuat. A rezultat că singura cale posibilă spre a realiza acest scop este de a detaşa ofiţeri aliaţi de la Misiunea militară interaliată din Budapesta şi de a-i trimite în principalele oraşe din regiunile evacuate, cum ar fi Debrețin sau Békéscaba. Aceste mici comisii vor putea fi instruite să preîntâmpine orice excese, atât din partea forţelor române în retragere, cât şi din partea armatei ungare în înaintare. Examinarea acesatei chestiuni a fost amânată până la luarea în consideraţie a puterilor Comisiei militare de la Budapesta.
 
 

[1] Harold Nicholson, (21 Noiembrie 1886 – 1 Mai 1968) Diplomat britanic, scriitor, memorialist şi politician, membru al Partidului Laburist. A fost soţul scriitoarei Vita Sackville-West.
[2] Alexandru Vaida-Voievod, (27 februarie 1872Olpret, azi Bobâlna - d.19 martie 1950Sibiu), Mm politicmedicpublicist, unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc.
[3] Edward George Villiers Stanley, 17th Earl of Derby,  (4 Aprilie 1865 – 4 Februarie 1948), a fost  militar britanic, politician conservator, diplomat și proprietar de cai de curse. A fost de două ori secretar de stat pentru război precum și ambasador britanic în Franța.
 
(S.A.N.I.C., fond Microfilme Anglia, rola 562, f. 28).
 
 3 februarie 1920, Doctorul Vasile Bianu relatează ca martor ocular festivităţile de inaugurare ale Universităţii din Cluj
 
3 Februar 1920
 

Universitatea din Cluj
 
 
         Luna Faur a început cu o mare sărbătoare. În ziua primă s’a făcut inaugurarea oficială a Universităţii din Cluj[1] şi depunerea jurământului profesorilor în faţa Suveranului şi a Familiei Regale.




Familia regală în anul 1920[2].
 
       Sărbătorile au început din după amiaza zilei de 31 Ianuar şi s’au terminat în noaptea de 2 Februar. Aceste zile au fost unele din cele mai înălţătoare ale acestui mare şi frumos oraş, de azi înainte oraş românesc. Clujul, care în trecutul nostru a fost focarul celui mai năprasnic şovinism, sufocând spiritul românesc din tot cuprinsul Ardealului, a prăznuit cu mare alaiu şi pompă inaugurarea Universităţii Române, a celui mai sfânt altar al Culturii şi Ştiinţii Româneşti.
      Oraşul a avut o înfăţişare vrednică de măreţia acestor zile. Întreg Clujul a fost îmbrăcat în tricolorul românesc. Străzile, edificiile publice şi particulare erau împodobite în raport cu solemnitatea acestui mare eveniment. În partea dreaptă a Pieţei Unirii, lângă biserica de mai multe ori seculară, s’a ridicat o prea frumoasă tribună pentru familia regală şi de fiecare parte a ei câte o tribună pentru înalţii demnitari ai Statului şi pentru distinşii oaspeţi din străinătate şi din toată ţara. La Universitate s’au înălţat două columne monumentale şi Palatul ei a fost învăluit de o decoraţie pitorească şi mândră, de asemenea şi interiorul lui nu lasă nimic de dorit ca splendoare.
Sâmbătă, 31 Ianuar, la 9 ½ au sosit delegaţii studenţimii universitare din Iaşi, Cernăuţi şi Bucureşti, în număr de vreo 300, fiind salutaţi în mod cordial de către studenţii din Cluj.
     La orele 2 au sosit cu un tren special Principele Moştenitor cu întreaga sa suită, fiind salutat de autorităţi şi o mare de lume. Primarul oraşului[3] îl salută prin cuvinte calde spunându-i că întreg neamul românesc înconjură pe Alteţa Sa Regală cu o neţărmurită dragoste, de mult încă, de când nu era al nostru, şi că mamele noastre vorbeau întotdeauna cu drag de feciorul de Împărat care a trăit numai spre binele Românilor, îl salută acum întreagă suflarea românească ca pe cea mai scumpă speranţă a noastră în viitor.

 
 
La ora 6 a sosit şi trenul mult aşteptat, muzica intonează imnul regal, iar mulţimea isbucneşte în strigăte furtunoase de ura, apoi apar figurile surâzătoare ale prea iubiţilor noştri Suverani, strigătele şi ovaţiunile se înteţesc şi entuziasmul ajunge la culme. Primarul Clujului rosteşte o însufleţită cuvântare de binevenire, la care Regele răspunde adânc emoţionat. Se fac prezentările, Maiestăţile dau mâna cu fiecare. Un reflector iluminează Calea Regelui Ferdinand şi îi dă un aspect măreţ oraşului înveşmântat în mândrul tricolor românesc. Convoiul împărătesc porneşte spre inima oraşului şi sărbătorile încep în toată strălucirea lor. Bătrânul Cluj n’a mai văzut atâta splendoare şi atâta lume românească!
Îmi este peste putinţă şi nici nu este locul aici ca să descriu tot ceea ce s’a petrecut, nici măcar ceea ce am văzut. Pentru ca cetitorul să-şi poată închipui ceea ce a putut să fie, voi schiţa în puţine cuvinte bogatul program. În prima zi, după sosirea Suveranilor, s’a dat un banchet de către primărie la Hotelul New York.  A doua zi, Duminică, 1 Faur, la ora 9 ½ inaugurarea festivă în Aula Universităţii sub prezidenţia M.S. Regelui în prezenţa Familiei Regale şi a delegaţilor străini şi români, discursul Suveranului, jurământul solemn al Profesorilor, discursul rectorului[4], discursul delegatului studenţimii, discursul ministrului Instrucţiunii[5], cetirea adreselor delegaţilor Universităţilor şi instituţiunilor culturale din străinătate[6] şi din ţară.

 

Sextil Puşcariu

       La ora 2 p.m. banchet dat de Rectorul Universităţii în sala Prefecturii[7]. La ora 5 reprezentaţie de gală la Teatrul Naţional. La ora 8 retragere cu  torţe a studenţimii şi a armatei. La ora 9 seara, prânz dat invitaţilor de către Ministerul Instrucţiunii. Luni, a treia zi, dimineaţa până la ora 11 vizitarea Universităţii Bibliotecii, Clinicilor şi Institutelor Universitare. La ora 11, defilarea armatei în Piaţa Unirii  pe dinaintea Maiestăţilor Lor. La ora 1 banchet dat delegaţilor de resortul Cultelor, iar Suveranii vor lua masa la Comandamentul Corpului de Armată[8]. La ora 2 reprezentaţie populară la Teatrul Naţional. La ora 3 şedinţă festivă la Clubul studenţesc „Petru Maior”, în Aula Universităţii. La ora 5 plecarea Maiestăţilor, iar seara balul studenţimii în sala Teatrului de vară.
      Inaugurarea Universităţii româneşti a Daciei Superioare a depăşit cadrele unei solemnităţi naţionale, luând proporţiile unei sărbători de rasă: Sărbătoarea Latinităţii. Cultura română a fost încadrată în sufletul latin şi astfel nu numai că s’a şters pentru vecie pata turanică de pe fruntea fostei Universităţi ungureşti, dar s’a ridicat întreg Ardealul, cu tot cuprinsul lui, în concertul popoarelor latine, aşezându-l la locul unde avea dreptul ca să fie dela început. Voi reproduce aici numai minunatul discurs al M.S. Regelui. Acest discurs constituie o pagină de splendidă elocinţă, în care amintirea mucenicilor cari ne-au pregătit zilele de astăzi, pomenirea energiilor milenare ce ne-au păstrat aşa de stăruitor neamul în Transilvania, se ridică la înălţimi de o frumuseţe neîntrecută. Cuvântarea regelui nostru iubit iese din comun prin elogiul aşa de academic pe care Suveranul l’a adus culturii latine. În acest înţeles ca focar de latinism trebuie să lucreze Universitatea română din Ardeal, adecă pentru acea cultură care face din armonie, disciplină, claritate şi spirit de dreptate şi de lumină principii normative de conducere, şi bine a făcut Maiestatea Sa că a pus în lumină acest caracter latin pentru ca să se vadă câtă deosebire este între Clujul academic de azi şi între Clujul de ieri al Ungurilor. Clujul de astăzi nu va mai fi centrul unei acţiuni şoviniste ungureşti, ci miezul unei activităţi naţionale româneşti. Sfaturile adresate de Maiestatea Sa tinerimii universitare, căreia Augusta Familie i-a dăruit un ceas de neştearsă amintire, sunt îndreptarul însuşi al creşterii acestei tinerimi. [...]
      Cuvântarea prea iubitului nostru Suveran a făcut o adâncă impresiune asupra întregii asistenţe şi mulţi ochi au lăcrimat de bucurie şi fericire la auzul ei. Frumuseţea cuvântării a fost la înălţimea solemnităţii, căci inaugurarea Universităţii din Cluj are pentru întreg românismul o însemnătate deosebită; ea simbolizează consolidarea culturală a neamului nostru ca o urmare firească a operei de întregire pe care avântul militar şi conducătorii României au făptuit’o milităreşte şi politiceşte. Universitatea din Cluj, împreună cu Universităţile din Bucureşti, Iaşi şi Cernăuţi, vor forma un cadrilater cultural, înlăuntrul căruia se va putea propăşi activitatea intelectuală a României Mari. Ea va crea impulsiuni spre o nouă viaţă naţională, va stabili principiile generale ale culturii unui neam în toate direcţiunile, aruncând lumini în domeniul economic, financiar, juridic, pur ştiinţific şi technic. Ea va fi laboratorul în care se vor pregăti energiile intelectuale ale neamului nostru şi din care vor ieşi orientările generale ale culturii lui şi pentru aceasta Universitatea din Cluj reprezintă o afirmare a României Nouă pe terenul cultural.”

(Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2 pp. 354 – 358)
 

[1] În anul 1870, Eötvös József (1813 – 1871), ministrul învățământului din Ungaria, a propus crearea la Cluj a unei universități cu predare în limbile maghiară, română și germană, idee agreată și de o parte a elitei românești. Eötvös între timp a murit și în 1872, Împăratul Franz Joseph al Austriei şi rege al Ungariei a legiferat înființarea Universității Regale de Științe exclusiv în limba maghiară, ceea ce a stârnit nemulțumirile românilor. În cadrul universității au fost înființate patru facultăți: Facultatea de Drept și Științe de Stat; Facultatea de Medicină; Facultatea de Filosofie, Litere și Istorie și Facultatea de Matematică și Științe Naturale. Pentru viitor se preconiza și înființarea unui institut pedagogic. Personalul administrativ al universității era ales din rândurile profesorilor. Aceștia alegeau anual decanii facultăților, dar și rectorul care provenea în fiecare an din cadrul unei alte facultăți. Deciziile importante se luau în cadrul consiliilor facultăților sau în Senat. Primii 34 de profesori ai universității au fost numiți și și-au depus jurământul la data de 19 octombrie 1872, în sala festivă a Liceului Regal Romano-Catolic. Din rândul profesorilor Facultății de Drept și Științe de Stat a fost ales primul rector al Universității în persoana lui Áron Berde. După depunerea jurământului, în 20 decembrie 1872, 258 de studenți au început cursurile. Numărul studenților avea să se dubleze după zece ani de funcționare. Din anul 1895 și fetele au avut dreptul să învețe la universitate. La 4 ianuarie 1881 Francisc Iosif a acceptat ca instituția să îi poarte numele, iar în anii 1887 și 1895 a efectuat două vizite la Cluj. Pe măsura dezvoltării vieții academice clujene, statul a dispus sume importante de bani alocate construcției diferitelor institute. Între anii 1893-1902 a fost ridicată clădirea centrală a universității, pe locul unde funcționase fostul colegiu iezuit. În anul 1902 a fost inaugurată clădirea nouă a universității. În anul 1903 au început demersurile pentru construirea unui imobil adecvat funcționării bibliotecii universitare. La 8 februarie 1909 sala de lectură era dată în folosință studenților, iar deschiderea oficială a noului edificiu a avut loc la 18 mai 1909. În anii Primului Război Mondial funcționarea universității a cunoscut reale dificultăți, un număr de 2.620 de profesori și studenți fiind înrolați în armată. În anul 1918 profesorii au refuzat să jure credință regelui Ferdinand I și s-au refugiat pentru trei semestre la Budapesta, iar în 1921 la Seghedin. La 12 mai 1919 a fost înființată universitatea românească, încetând predarea în limba maghiară. La 3 noiembrie 1919, prin Decret Regal, instituția maghiară a devenit în mod oficial românească. Au fost numiți noi profesori, mulți dintre aceștia fiind transferați de la alte univesități din țară. Colectivul de profesori maghiari a fost demis în totalitate, întrucât a refuzat să depună jurământul față de rege. Așadar, două instituții s-au pretins a fi succesoare de drept ale vechii Universități Regale Maghiare „Ferenc Jósef” din Cluj, anume Universitatea românească din Cluj și Universitatea din Szeged. Inaugurarea Universității va avea loc la 1 februarie 1920. Numele iniţial a fost Universitatea Daciei Superioare, iar din 1927 Universitatea Regele Ferdinand I, până în 1948. Din 1959 Universitatea poartă numele bacteriologului român Victor Babeș (1854 – 1927) și pe cel al matematicianului maghiar János Bolyai (1802 - 1860).
[2] Este chiar ţinuta reginei de la această ceremonie deoarece la 1 februarie 1920 aceasta a scris: „Am asortat-o cu o pălărie din acelaşi material auriu, care arăta ca o aureolă şi îmi stătea foarte bine, de asemenea aveam o mantie din acelaşi brocart auriu, cu un guler amplu de sobol, o toaletă de mare efect, fără să fie extravagantă.” (Regina Maria a României, Însemnări zilnice 1920, traducere Sanda Racoviceanu, Editura Historia, Bucureşti, 2006, pag. 50, însemnare din 1 februarie 1920.)
[3] Iulian Pop (1880 – 1923) avocat, a fost primul primar al municipiului Cluj după unirea Transilvaniei cu România în 1919, numit în această funcție la data 19 ianuarie 1919 de către Consiliul Dirigent al Transilvaniei. A deținut funcția de primar până la data de 13 aprilie 1923, când a demisionat. Pe durata mandatului său a fost inaugurată Universitatea Românească din Cluj, Dacia Superioară, s-a început introducerea gazului metan, a fost dezvelită Statuia Lupa Capitolina, a fost construit podul peste Someș din Piața Mihai Viteazul și au fost efectuate lucrări masive de refacere a străzilor și școlilor.
[4] Sextil Puşcariu (1877 – 1948) filolog și lingvist, istoric literar, pedagog, cronicar muzical și teatral, publicist și academician român. Lingvistul a scris peste 400 de lucrări de o mare valoare științifică, a inițiat și a coordonat Dicționarul limbii române (Dicționarul tezaur al Academiei) și Atlasul lingvistic român. A fondat și a condus revista Dacoromania și a întemeiat, în toamna anului 1919, Muzeul Limbii Române din Cluj. După 23 august 1944, presa comunistă l-a acuzat de activitate legionară şi i-a cerut arestarea. Sextil Pușcariu a refuzat să emigreze, deși familia regală îl invitase să facă parte din suita care urma să primească aprobarea de a părăsi țara împreună cu Regele Mihai și cu Regina Elena, în ianuarie 1948. Anchetat în mai multe rânduri de autoritățile comuniste pentru apartenența la Garda de Fier, Sextil Pușcariu moare la vârsta de 71 de ani, la 5 mai 1948, la Bran, fiind înmormântat la Brașov în data de 7 mai 1948.
[5] Ion Borcea (1879 – 1936), profesor universitar de biologie la Universitatea din Iaşi, membru corespondent al Academiei Române (5 iunie 1919), om politic, membru marcant al Partidului Ţărănesc, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii în guvernul condus de Al. Vaida-Voevod (16 decembrie 1919 – 13 martie 1920). Membru fondator al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (1935), a înfiinţat staţiunea zoologică marină de la Agigea. A încetat din viaţă în urma unei septicemii provocată de înţepătura unei vietăţi marine.
[6] Regina Maria a consemnat: „...au urmat cam 20 de discursuri ale celor care ne-au primit, printre care diplomaţi străini şi câţiva profesori francezi veniţi de la univesităţile din Franţa. Franklin Martin (ambasadorul italian) şi ataşatul spaniol au avut mare succes, pentru că au vorbit în română, Franklin Martin doar parţial, dar spaniolul în întregime şi cu succes de-a dreptul exploziv.” (Regina Maria a României, op. cit., pag. 51)
[7] Cu acest prilej Nicolae Iorga a consemnat: „La masă, Regele, foarte bucuros, îmi spune că s’a aranjat chestia Prinţului. De fapt aflu că într’o scrisoare către părintele său, el s’a supus voinţii lui. E înaintat colonel. A iscălit – ceea ce refuzase până acum – trăind greu din venitul moşiei sale – lista civilă.” Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a, pag. 330, însemnare din 1 februarie 1920.
[8] Corpul VI Armată (Cluj) s-a reînfiinţat în anul 1919 prin Decretul-Lege nr. 345/27 ianuarie/7 februarie 1919 şi Decizia Ministerială nr. 40/26.01.191934 şi practic a început să funcţioneze la 12 iulie 1919. Primul comandant a fost generalul de divizie Nicolae Petala (1869 – 1947). Avea în subordine Diviziile 16 Infanterie (Bistriţa), 17 Infanterie (Oradea), 20 Infanterie (Tg. Mureş) şi cercurile de recrutare: Beiuş, Bistriţa, Cluj, Odorhei, Tg. Mureş, Oradea, Satu Mare şi Sighetu Marmaţiei. Note dr. Sorin Cristescu
 
1 februarie 1920, Cluj, Cuvântarea regelui Ferdinand la inaugurarea Universității Daciei Superioare din Cluj.


 
Regele Ferdinand I al României
 
       Domnule Rector!
      Domnilor Profesori!
      Iubiţi Studenţi!
      Cu adâncă mulţumire sufletească am răspuns la invitaţia de  a asista la sărbătoarea de azi: am considerat ca o datorie plăcută pentru Regina şi Mine de a prezida la inaugurarea Universităţii române din Cluj, în ziua solemnă când un nou duh îşi face intrarea în aceste ziduri. Salut cu vie plăcere între oaspeţii noştri pe Savanţii reprezentanţi ai Universităţilor şi instituţiunilor ştiinţifice din ţările care prin prezenţa lor au vrut să arate dragostea frăţească ce o simt faţă de tânăra lor soră, aducându-i urări calde şi simpatia lor îmbărbătoare în viitor, dând astfel acestei serbări culturale un caracter de solemnitate deosebită. Un frumos obiceiu din vechime cerea celui ce avea să vorbească într-o ocazie solemnă să-şi înceapă cuvântul cu o binecuvântare: Sit orator antequam dictor.[1] Socotesc că rareori acest nobil sfat a fost mai potrivit ca în împrejurarea de faţă. Ca un curat prinos al inimilor noastre recunoscătoare, ridice-se dar duioasă şi smerită închinăciunea noastră către vestitorii, înainte urzitori şi făuritori ai acestei zile de glorie, către slăviţii şi din veac adormiţii mucenici ai neamului acestuia, ştiuţi şi neştiuţi, mari şi mărunţi, ca şi către acest nemuritor sobor de morţi ai războiului din urmă. Căci dacă bucuria de azi e numai a noastră, a celor rămaşi, meritul e al lor, al celor duşi, al tuturor: dela Mihaiu izbăvitorul dintr’un început, dela marii ostaţi ai gândului şi faptei româneşti de aici, străjeri neadormiţi ai limbii şi legii, până la cel din urmă cioban şi plugar sărac, care au păstrat cu îndărătnicie dacă patrimoniul naţional, toţi, dar absolut toţi, au partea lor în opera de azi, în strălucita minune a României Mari în hotarele Daciei Traiane, pe care nu le-a fost hotărât s’o vadă, dar care fără truda şi jertfa lor de fiecare clipă, n’ar fi fost cu putinţă. Când viteaza Mea armată s’a aruncat peste munte, ea a putut găsi astfel în energia poporaţiei şi în conştiinţa ei de neam, sprijinul necesar biruinţii, iar când pe urma oştirilor biruitoare au descălecat dascălii şi cărturarii Regatului Meu, ei au aflat nestinsă vatra de foc sacru, pe care Românimea ardeleană, vestală credincioasă, îl păstrează de veacuri. Cuvine-se dar cu adevărat, să-i unim pe toţi în această pioasă binecuvântare astăzi împreună cu vitejii care su sângele lor generos au scris şi pecetluit după datină Hrisovul stăpânirii noastre veşnice prin aceste mândre ţinuturi. Binecuvântat şi slăvit în veac numele lor. Rod al aceloraşi stăruinţi e şi Universitatea Română pe care o inaugurăm astăzi aici. Aici, în acest oraş mare, care, sub stăpânirea de ieri ajunsese centrul concepţiei maghiare în Ardeal, fosta Universitate ungurească întemeiată în bună parte şi cu banul românesc şi de formă cu cele mai dulci făgăduinţi de toleranţă – cursurile erau să fie paritetice – a devenit în curând focarul gândirii maghiare exclusiviste faţă de orice alt sentiment naţional. Nicăieri poate nu s’a simţit mai nemilos pumnul stăpânirii trecute pe sufletul Românimei ca în Clujul unguresc cu Universitatea lui. Dumnezeu însă n’a îngăduit ca această unealtă crudă să-şi vază scopul îndeplinit. Şi iată, prin voinţa acelor puteri misterioase, care pot fi întârziate, dar nu zădărnicite, se desface azi ca semn luminos al idealului nostru înfăptuit, templul senin al învăţăturii şi iubirei de Patrie, Universitatea românească a Clujului românesc. Ieri încă datoria către neamul românesc era desluşită, înfăptuirea unirei naţionale. Azi prin mărirea teritoriului şi prin înglobarea în Statul Român a unui însemnat număr de cetăţeni, care aparţinând altor neamuri, reclamă dreptul de a trăi pe pământul care i-a născut, problemele politice, sociale şi economice au crescut mult şi în aceeaşi măsură s’au înmulţit îndatoririle tuturor acelora care sunt chemaţi a juca un rol în viaţa Statului. Nu numai după forţa brută sau după numărul baionetelor, nici după întinderea teritoriului se măsură puterea unui Stat modern, ci mai cu seamă după gradul culturii sale intelectuale. Prin ştiinţă şi lumină putem numai întări prezentul şi pregăti temeliile uni viitor rodnic. Precum în ordinea vieţii materiale spiritul pune în mişcare materia, asemenea şi în ordinea vieţii sociale forţa unei naţiuni creşte prin impulsiunea desvoltării sale morale şi cine oare poate da această impulsiune mai eficace decât creerul unei naţiuni, Universitatea. Cuvântul Universitate: Omnium scientiarum universitas ne spune menirea ei. Îmbrăţişând tot domeniul gândirii, la ea ca la un izvor nesecat aleargă tinetetul studios ca să-şi potolească setea sa de lumină şi ştiinţă: şi cu cât ea se va ridica mai sus pe aripile luminoase ale cugetării, cu atât mai bogat, mai limpede şi mai binefăcător va curge acest izvor. Astfel apare în viaţa statului Universitatea în puterea rolului ei atât de înalt, atât de nobil, nu de a scoate un număr cât mai mare de titraţi, nu cantitatea, ci calitatea e factorul important de a forma generaţii de oameni de caracter, însufleţiţi de vederi largi, pătrunşi de iubire de patrie şi de dragoste de învăţătură şi de muncă, dornici de a-şi pune energia şi capitalul lor de ştiinţă în slujba acestei ţări. Am ferma convingere că tânăra Universitate română ai cărei naşi suntem azi, va şti să răspundă în viitor tuturor aşteptărilor Mele. Aşezată într’o ţară în care diferitele naţionalităţi au trăit fiecare viaţa ei proprie culturală şi intelectuală, în raport cu aspiraţiunile lor etnice şi cu puterile lor civilizatoare, ea are frumoasa menire de a deschide uşile ei tuturor acelora cari au dorinţa să se încălzească la razele luminii ei arzătoare, dovedind lumii întregi că în România întregită ştiinţa nu face deosebire cărui neam aparţine tânărul studios; cu aceeaşi dragoste îi va primi pe toţi sub aripile ei materne. Închinat adevărului pe căi de dreptate – singurele care conduc la concordie între diferitele semninţii la lumii – acest aşezământ de înaltă cultură va putea fi de folos neamului şi umanităţii, cinstindu-ne deopotrivă prin munca sa ştiinţifică. Dar ca un semn vădit al preţuirii şi iubirii Mele faţă de ea şi faţă de ţinutul care o adăposteşte am hotărât în aminirea acestei serbări a dărui un fond de 400 mii lei, a căror dobândă se va întrebuinţa pentru înfiinţarea pe lângă această Universitate a unui Institut pentru studiul istoriei române, atât de vitreg tratat sub stăpânirea trecută. Urările călduroase pentru un viitor strălucit şi pentru propăşirea pe calea adevăratei ştiinţe ce fac astăzi pentru noul aşezământ naţional de înaltă cultură le cuprind în cuvintele:
         Vivat, floreat, crescat alma mater clujensis ad scientiae honorem Patriaque salutem!
1 Februar 1920

(Cuvântări de Ferdinand I, Regele României, 1889 – 1922, București, 1922,  pp. 27 – 31).
 

[1] Aceste cuvinte ale Sfântului Augustin se traduc astfel: Să fie rugător înainte de a fi orator.
 
 
 
 30 ianuarie 1920, Editorial al ziarului„Românul” referitor la atitudinea duşmănoasă a Ungariei faţă de toţi vecinii. Austria ar avea în vedere o alianţă cu Iugoslavia şi Cehoslovacia pentru a se apăra de o eventuală agresiune a Ungariei.
 
      Rezultatul agitaţiunilor ungare
 
   Agitaţiile maghiarilor, ce continuă de la un timp fără răgaz şi încăpăţânarea lor de a se obişnui să privească realitatea în faţă, au avut darul să nemulţumească mult pe toate naţiunile vecine cu Ungaria şi să facă pe aliaţi să se întrebe dacă poporul ungar merită în adevăr bunăvoinţa cu care a fost tratat. E de ajuns să amintim intrigile şi comploturile organizate la noi, cum şi maşinaţiile agenţilor unguri în Jugoslavia, Austria şi Cehoslovacia, pentru a face să se înţeleagă atmosfera defavorabilă, ce şi-a creat Ungaria într-un moment când avea nevoie mai mult ca oricând de încrederea şi de bunăvoinţa generală.
    Rezultatul acestei atitudini, mai mult decât îndoielnic, este că Ungaria riscă nu numai să compromită bunele relaţii în care ar trebui să se găsească pe viitor cu vecinii săi, dar chiar să determine pe aceştia din urmă să ia măsuri riguroase pentru a-şi asigura o pace serios ameninţată. Din punctul acesta de vedere presa franceză se ocupă stăruitor de demersurile făcute până acuma de Austria, în persoana d-lui Renner[1], pentru a stabili un acord cu caracter de alianţă, cu Jugoslavia şi Cehoslovacia, în scopul de a se putea apăra la nevoie în contra agitaţiunilor maghiare. E lesne de înţeles cât de aprigă trebuie să fie propaganda ungară în Austria, dacă până şi aceasta, socoteşte că este nevoie să ia atât de energice măsuri pe viitor în contra aceleia care făcea podoaba statelor de sub coroana Sf. Ştefan. Încercările d-lui Renner au toate probabilităţile să ducă la un rezultat mulţumitor, deoarece atât sârbii cât şi cechoslovacii sunt dezgustaţi de lipsa de bună credinţă a conducătorilor de la Pesta, care nu voiesc să înţeleagă că este o crimă să cauţi să turburi o pace, ale căreia prime baze au fost puse cu atâta greutate. Lucrul acesta ar trebui să-l înţeleagă Ungaria şi conducătorii ei de astăzi.
      Din nefericire, în rândurile acelora care voiesc să conducă destinele Ungariei, se găsesc numeroşi bărbaţi politici care după ce au făcut nenorocirea Ungariei, ar fi putut să se dispenseze de a socoti drept o onoare să lucreze la reconstituirea ei. Dacă Ungaria, pentru a dovedi tendinţele sale imperialiste, trimite la conferinţa de pace pe un Apponyi[2], pentru ce atunci aceeaşi ţară nu ar chema s-o îndrumeze pe calea cea adevărată pe Carolyi[3], pe Wekerle[4] şi pe toţi ceilalţi oameni vechi ai Ungariei deasupra cărora pluteşte încă geniul cel rău al contelui Tisza[5]. Momentul este atât de grav pentru Ungaria, încât ar fi timpul ca poporul maghiar să-şi dea seamă de toate neajunsurile ce le poate aduce izolarea, pentru o naţiune învinsă şi dezorganizată, din cauza propriilor ei greşeli.

(Românul, Arad, anul IX, vineri, 30 ianuarie 1920, p. 1)
 

 

[1] Karl Renner (1870-1950), cancelar al Republicii Austria.
[2] Albert Apponyi (1846-1933). Ca ministru al educaţiei, a emis în 1907 o lege care a reprezentat apogeul politicii de maghiarizare.
[3] Mihály Károlyi (1875-1955), prim-ministru al Ungariei în perioada 31 octombrie 1918 – 11 ianuarie 1919.

[4] Sándor Wekerle (1848-1921), prim-ministru al Ungariei în perioada 20 august 1917 – 30 octombrie 1918.

[5] István Tisza (1861-1918), prim-ministru al Ungariei în perioadele 3 noiembrie 1903 – 18 iunie 1905 şi 10 iunie 1913 – 15 iunie 1917. Unul dintre cei mai importanţi promotori ai politicii de maghiarizare a românilor şi altor minorităţi din imperiu.

 
 
 
23 ianuarie 1920, Cotroceni, Regina Maria despre ”directori de spitale care nu și-au făcut datoria”, o discuție cu Nicolae Iorga și ideea de a-l trimite pe principele Carol într-o lungă călătorie.
 
      Răceala mea nu cedează. Ieri toată ziua a nins și a viscolit, dar fără ger mare. Astăzi peste tot e ud și excesiv de urât.
      L-am primit pe Aristide Blank[1], care a vizitat-o pe Zizi[2] și a încercat personal să o convingă că joacă un rol fără șanse. Ea era însă decisă să continue până la ultima suflare și dacă poate, să stoarcă de la victima ei fiecare strop de sânge. Am primit-o apoi pe Olga Sturdza[3] și pe doamna Mârzescu[4] care a venit la mine în legătură cu acțiunile de binefacere de la Iași.

 

Olga Sturdza

 
      Doamna Mârzescu a fost adorabil de provincială în concepție și m-a amuzat copios în legătură cu unele lucruri pe care mi le-a spus. Cred că a lucrat bine și energic, ea este însă mai presus de orice un agent liberal, ceea ce chiar a spus, cu toată naivitatea[5], când a vorbit despre unii directori de spitale care nu și-au făcut datoria: cum puteam însă să-i denunț, ei fiind liberali? Am încercat să-i explic, pe un ton prietenos, că, liberal sau nu, un om este la fel de răspunzător dacă nu-și face datoria, așa cum ar spune-o Unchiul Joe[6]; ea pur și simplu a fost nedumerită!
     După prânz care a avut loc la ora fixată, întrucât suntem singuri, am încercat să termin ce-am încercat să scriu dar în zadar.  A venit Panaitescu[7] să-l vadă pe Denize[8] și a dorit foarte mult să-mi spună ceva despre un editor american, după care, desigur, am început să discutăm.

 

Nicolae Iorga

 
     La ora 4 a venit Iorga la mine. Eu încercasem să-l conving că trebuie să-l țină pe Lupu[9] în frâu. L-am avertizat că dacă nu o face, probabil că regele nu va mai putea rezista la presiunea exercitată asupra lui și va accepta căderea guvernului. Am încercat să-i arăt cum poate incorecta atitudine a lui Lupu față de de probleme de ordine publică să afecteze chiar munca lui, a lui Iorga, și am adăugat ca să-l fac să se trezească la realitate: Doar nu vrei ca istoria să spună că Averescu a înfăptuit idealul național, în timp ce dumneata, marele naționalist, ai eșuat din cauza unui ministru de interne nelegiuit (Lupu a fost ales la recomandarea lui).
 

Nicolae Lupu, caricatură a dramaturgului Victor Ion Popa

 
       El a încercat cu un aer superior, să mă convingă că văd numai gogorițe unde nu e nimic, dar eu i-am răspuns calmă că și țarul fusese avertizat de nenumărate ori și pentru că nu a ascultat, nu a crezut, nu a ținut ochii deschiși, s-a pomenit într-o zi în fața dezastrului, care a căzut ca un trăsnet asupra lui și l-a doborât și a dus la distrugerea marelui său imperiu. Am vrut de asemenea să-i demontez automulțumirea și să-l fac să-și dea seama că nu va fi vina regelui dacă nu va mai putea susține acest guvern – cum ar putea el să o facă dacă propriul său ministru de interne se bate pe burtă cu cei care au semnat articolele insultătoare la adresa regelui și a ordinii de stat. Nu știu în ce măsură am reușit să-i vorbesc omului din el, cât credit am avut în fața lui în ce privește buna mea credință, dar sunt convinsă că i-am spus deschis ce anume vreau ca el să înțeleagă. O asemenea crustă de vanitate acoperă ce este cu adevărat bun în el, încât întotdeauna îți trebuie timp ca să-i captezi atenția și să-l faci să spună limpede ce intenții are. O convorbire cu el este întotdeauna amicală, amuzantă, dar niciodată pe deplin satisfăcătoare[10].
      După Iorga a venit Mugur[11], un Mugur plin de speranță și de o minunată încredere disimulată. Mugur are ceva din fanatismul celui care vrea să trăiască să-și vadă idealul înfăptuit. El este mai degrabă un eclairé [un iluminat] și pare întotdeauna a-i fi greu să-și țină în frâu sentimentele care sunt pentru el o puternică tortură, gânduri care par a fi o povară și, în același timp o bucurie divină. Ți-l poți imagina pe Mugur dându-și viața pentru un lucru în care crede, chiar dacă acest lucru nu merită sacrificiul său. El se va duce la Carol și va încerca să-l convingă să accepte ideea unei lungi călătorii[12]. Mi-a adus și un articol scris în Dacia de Brătescu-Voinești[13], un articol foarte frumos. Așadar, dragul și bătrânul domn nu m-a decepționat. Am vorbit cu el de curând.
       Greva muncitorilor de la electrificare a continuat, așa că am stat pe întuneric până la 10 noaptea.[14]

(Regina Maria a României, Însemnări zilnice 1920, traducere Sanda Racoviceanu, Editura Historia, București, 2006, pp. 39 - 41)
 

[1] Aristide Blank (1883 –1960) celebru bancher român din epoca interbelică. Fiul lui Mauriciu Blank (1848 – 1929) de la care a moștenit banca Marmorosch Blank. În ianuarie 1920 a întemeiat o companie franco-română de transporturi aeriene, CFRNA (Compania franco-română de navigație aeriană) apoi CIDNA (compania internațională de navigație aeriană) - prima companie transcontinentală operativă din istoria aviației. În august 1920 avea să cumpere ziarul Adevărul, apoi și-a întemeiat propria editură Cultura Națională, promovând naționalismul românesc prin pana lui Nicolae Iorga și a lui Vasile Pârvan. A jucat un rol important în camarila prințului și apoi a regelui Carol al II-lea, dar nu a putut să împiedice falimentul băncii sale în 1931. În 1952 a fost arestat și condamnat de regimul comunist la 20 de ani de închisoare, dar a obținut în 1955 revizuirea verdictului, apoi eliberarea și emigrarea la Paris în 1958, unde a și murit la 1 ianuarie 1960.
[2] Zizi (Ioana) Lambrino (1898 – 1953), persoană apropiată familiei regale cu care principele Carol se căsătorise în secret, fugind la Odessa la finele lui august 1918. După ce multă vreme a susținut că nu renunță la această căsătorie și că dorește să renunțe la prerogativele de moștenitor al tronului, principele Carol și-a schimbat atitudinea, dar a recunoscut copilul lor, Mircea Carol Grigore Lambrino, care se născuse la 8 ianuarie 1920 (decedat la Londra în 2006).
[3] Olga Sturdza (1884 - 1971) a fost o sculptoriță română. Născută în familia Mavrocordat, ea era descendentă a domnitorilor fanarioți. Prințesa Olga Sturdza era fiica principelui Alexandru Mavrocordat și a Luciei Cantacuzino-Pașcanu. Ea a găzduit 150 de elevi la moșia din Păunești, iar în timpul Războiului de Întregire, în 1917, înființează Orfelinatul ”Principesa Olga M. Sturdza”, în conacul său de la Miroslava, care mai apoi, în anul 1936, devine Școala Agricolă. Ea a înființat in timpul Primului Război Mondial Societatea pentru Ocrotirea Orfanilor de Război, prin care a adăpostit 340.000 de copii. Olga Sturdzda a fost și un artist plastic talentat. În anul 1924, ea a donat municipiului Iași, Monumentul Unirii, care a fost inaugurat în mai 1927, în prezența Reginei Maria. Sovieticii au dărâmat monumentul în anul 1947. Acum, în Iași există o replică a lui, în fața Universității de Medicină. Deținută vreme de nouă luni în vremea regimului communist, i s-a permis să plece din România în 1957 și a murit în exil în Franța.
[4] Zoe Robescu, sora liderului liberal C.F. Robescu (vicepreședintele senatului în august 1916), din 1901 soția lui George Gh. Mârzescu (1876 – 1926), jurist de mare faimă și om politic, fiul lui Gh. Mârzescu (1834 – 1901) la fel ca și tatăl său a fost un membru marcant al Partidului Național Liberal, colaborator apropiat al lui Ion I.C. Brătianu, directorul ziarului Mișcarea, primar al Iașilor (27 aprilie 1914 – 14 decembrie 1916) ministru la diverse resorturi în toate guvernările liberale din anii 1916 – 1926.
[5] Aici naivă era Regina Maria, dacă într-adevăr nu ar fi știut ce înseamnă devotamentul față de un partid politic.
[6] Denumire pe care Regina Maria o folosește pentru Joseph Whiteside Boyle (1867-1923). Ofiţer canadian însărcinat cu diferite misiuni speciale în sprijinul guvernului României (de exemplu, tratativele cu bolşevicii de la Odessa din februarie 1918, eliberarea unor ostateci de la Odessa în aprilie 1918) pentru care a fost decorat cu Ordinul „Steaua României” cu spade în gradul de Mare-Ofiţer prin Înaltul Decret No. 1.368 din 5 Iunie 1918, publicat în Monitorul Oastei, 2 Iulie 1918, No. 117, pp. 1925 – 1926: „pentru curajul excepţional şi pentru devotamentul remarcabil cu care a apărat cauza românilor aflaţi la Odessa, scăpând din primejdia morţei un mare număr dintre ei. (1918)” Citind afirmația reginei te întrebi dacă până la apariția lui Boyle, în martie 1918, nimeni de la curtea regală nu mai susținuse ideea responsabilității individuale…
[7] Emil Panaitescu (1885 – 1958) istoric român, profesor de Istorie Antică la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Cluj, director al Institutului de Studii Clasice și al Muzeului de Arheologie din Cluj, fost elev al Școlii Române din Roma și director al acesteia între anii 1929-1940. În testamentele ei, regina Maria, i-a încredințat publicarea tuturor scrierilor ei.
[8] Gaetan Denize (1872 – 14 mai 1930) preceptor de limba franceză al principelui Nicolae, apoi secretar al regelui Ferdinand și în final secretar particular al reginei Maria, a jucat un rol major în edificarea domeniului reginei de la Balcic și al capelei Stella Maris, așa cum o dovedește cenotaful pus de regină în peretele terasei de la baza bisericii.
[9] Nicolae Lupu (1876 – 1947) a fost un politician român, de profesie medic, activ în Partidul Țărănesc, la vremea respectivă ministru de Interne în guvernul condus de Alexandru Vaida-Voevod (27 decembrie 1919 – 12 martie 1920). Ulterior membru în conducerea Partidului Național-Țărănesc. S-a separat de PNȚ în două rânduri, constituind mai întâi în 1927 o aripă dizidentă de stânga, iar apoi în 1946 când a creat Partidul Țărănesc Democrat, formațiune care s-a coalizat cu Partidul Comunist din România.
[10] Nicolae Iorga a consemnat și el discuția sa cu regina Maria: ”Audiență la Regina. M'a chemat pentru a-mi comunica aceia ce nu-mi spusese îndeajuns Regele. Purtarea lui Lupu așa cum o descrie Eduard Ghica, de la Siguranță, îi supără. Regina i-a și vorbit, deschis, ministrului că se poate să fim ghilotinați, dar nu trebuie să ni se ceară a ne înfațișa noi înșine pentru aceasta. Lupu avea lacrimile în ochi. Făgăduiesc să-i vorbesc și eu, dar îi arăt și tot binele care a ieșit din acțiunea energică a lui Lupu. După însemnările Regelui, Regina îmi spune că ar fi regretabil dacă idealul pe care sunt chemat a-l servi eu, l-ar servi Averescu. Răspund că, dacă ar face-o mai bine, cu atât mai bine. Și Regina recunoaște însă că n'ar fi așa. Vorbește de Brătianu, arogant, ascultându-se numai pe sine la audiență și uneori plimbându-se prin odaie. Take Ionescu are întrucâtva cavalerism: a venit să-i explice că… nu e republican. Rolul de purtător de ștafete pe care îl joacă Duca, e cunoscut Reginei. Caut pe Lupu. El mă asigură că sunt simple intrigi ale Siguranței. Își dă seama prea mult, de ce se poate și de ce nu se poate, acum, pentru ca să aibă altă politică decât a noastră, decât a mea.” Nicolae Iorga, Memorii, f.a. vol. 2, pp. 326 -327.
[11] Tânăr confident al principelui Carol.
[12] La 18 ianuarie 1920 regina Maria a consemnat: ”După cină a venit Boyle de la Constanța și ne-a informat cu privire la căile ferate. Am plănuit să-l trimitem pe Carol, cât mai repede posibil, într-o călătorie.” (Regina Maria, op. cit., pag. 34) Aceasta va fi călătoria în jurul pământului în care principele Carol va pleca în ziua de 20 februarie și va dura ”șapte luni și o zi” – titlul volumelor de însemnări publicate ulterior de generalul Constantin Găvănescul, unul din însoțitorii principelui. Ani de zile mai târziu, regina va susține în scrisorile ei confidențiale că a dorit această călătorie pentru ca fiul ei să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat prerogativele la care el era dispus să renunțe pentru a rămâne căsătorit cu aleasa inimii sale.
[13] Ioan Alexandru Brătescu-Voinești (1868 – 1946) a fost un prozator faimos pentru povestirile sale, scrise inițial pentru copiii săi. Membru al Academiei Române din 1918. În anul 1945 i s-a decernat Premiul Național pentru proză.  
[14] La 22 ianuarie 1920 Nicolae Iorga consemnase: ”Nouă grevă la Uzina de electricitate și gaz. Se cere sporirea salariilor cu 40% și despăgubiri începând din Septembre trecut.” (Nicolae Iorga op.cit., pag. 326) Note dr. Sorin Cristescu.


 
20 ianuarie 1920, București,  Telegramă a ministrului plenipotențiar al Franței în România, contele de Saint-Aulaire, adresată Ministerului de Externe al Franței cu privire  la opinia reprezentanților aliați  asupra condițiilor puse de guvernul român la intrarea trupelor ruse ale generalului Denikin și refugiaților ruși pe teritoriul său.

       Afacerile Externe
       În clar
       Nr. 25
       Duplicat bis
       Telegramă la sosire București, 11 ianuarie 1920
       Primită prin curier la 20 ianuarie
       Generalul Franchet d’Espérey[1] cerându-mi să insist pe lângă guvernul român în vederea obținerii deschiderii frontierei românești refugiaților ruși și trupelor lui Denikin[2], i-am făcut cunoscut rezultatul demersurilor mele prin următoarea telegramă (a se vedea telegrama anexată nr. 8-9-10 din 12 ianuarie)

 
Anton Ivanovici Denikin
 
     După intenția pe care el mi-a exprimat-o, președintele Consiliului a reunit ieri pe toți reprezentanții aliați, inclusiv pe cei ai Poloniei și Greciei, care au numeroși compatrioți printre refugiații ce urmează a fi adăpostiți în România. El ne-a citit două note ale căror copii le trimit Excelenței Voastre prin curier (depeșa nr. 9) în care sunt enunțate condițiile puse de guvernul român la intrarea trupelor ruse pe teritoriul său.
 
Alexandru Vaida-Voevod (1872 – 1950)
      Toți reprezentanții aliați consideră că aceste condiții sunt legitime și că sentimentele de umanitate sunt în acord cu interesele generale ale ordinii pentru a impune Antantei obligația de a le satisface. Colegii mei telegrafiază în acest sens guvernelor lor.
     Într-adevăr, din punct de vedere material, situația grea în care se află România o pune în imposibilitatea de a lua numai asupra sa transportul, instalarea și hrana refugiaților.Această sarcină trebuie, deci, să revină Antantei.
Pe de altă parte, din punct devedere moral, principiul intrării rușilor pe teritoriul românesc va fi greu de acceptat de către țară ca și de către Parlament și nu ar fi, în fapt, aplicat, dacă România nu primește din partea Antantei, în problema Basarabiei, asigurări mai precise decât cele care i-au fost date până în prezent.
      Dacă într-adevăr, drepturile României în Basarabia nu sunt garantate de către Aliați, ea nu va consimți niciodată să lase să pătrundă în țară, în special în Basarabia și în împrejurimi, un număr nedeterminat de ruși care nu-și ascund intenția lor de a relua această provincie de îndată ce vor avea mijloacele și a căror simplă prezență, datorată ospitalității pe care ar urma să o primească[3], ar reprezenta un risc în continuare pentru a fi invocată în vederea contestării caracterului românesc.
      În final, în stadiul actual al crizei pe care o străbate România din dublul punct de vedere, politic și economic, cel mai bun mijloc de a-i reda vigoarea necesară pentru a rezista bolșevismului și pentru a-l combate din afară este de a satisface pe cât posibil sentimentul său național și de a-i demonstra solicitudinea eficace a Aliaților.
     Colegii mei telegrafiază reprezentaților guvernelor lor la Constantinopol pentru a-i pune de acord în legătură cu primele măsuri care trebuie luate cu generalul Franchet d’Espérey pe care la rândul meu îl voi ține la curent privind stadiul problemei.
      În ceea ce privește concursul material necesar pentru a asigura întreținerea rușilor, numai colegul din Italia a avut rezerve, exprimându-și părerea că, în stadiul actual al opiniei publice din Italia, guvernul său nu ar putea, fără îndoială, să obțină credite pemntru a contribui la întreținerea trupelor lui Denikin.
Saint-Aulaire[4]

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, noiembrie 1919 – ianuarie 1920, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. V, doc. nr. 846, pp. 586 – 588.)
 
 

[1] Louis Franchet d’Espérey (1856 – 1942) general francez, ulterior mareșal (19 februarie 1921) numit în iunie 1918 la comanda Armatei din Orient, cu care a silit Bulgaria, Imperiul Otoman și Austro-Ungaria să ceară armistițiu. A condus nominal intervenția împotriva Ungariei și Rusiei bolșevice (la Odessa și în Crimeea), dar intervenția împotriva celei din urmă a eșuat din cauza precarității mijloacelor, a ostilității populației și a demoralizării trupelor franceze.
[2] Anton Ivanovici Denikin (1872 - 1947), general rus, în 1916 comandant al Corpului VIII de armată din România, apoi comandant al forțelor ruse de frontul de sud-vest care au participat la luptele din vara lui 1917, iar generalul a fost decorat cu Croix de Guerre a Franței și Ordinul Mihai Viteazul, clasa III-a al României. Arestat în urma tentativei de lovitură de stat a generalului Kornilov, a reușit să fugă după lovitura de stat bolșevică de la 25 octombrie/7 noiembrie 1917 și a organizat armata contrarevoluționară a voluntarilor cu care a întreprins mai multe campanii în războiul civil din Rusia. Când situația s-a degradat în defavoarea forțelor antibolșevice, în aprilie 1920, Denikin a reușit să fugă la Constantinopol și a ajuns să se stabilească în Franța în 1926 și din 1945 în Statele Unite, unde a și murit. Memorialist.
[3] Această ospitalitate nu avea să fie niciodată acordată pentru niciuna din forțele antibolșevice, fapt ce a fost subliniat încă de la primele întâlniri diplomatice ale reprezentanților României cu cei ai Uniunii Sovietice.
[4] A fost unul dintre ultimele rapoarte ale contelui de Saint-Aulaire (1866 – 1954) care a fost mutat de la postul său din București, dar nu la Varșovia, cum scrisese regina Maria la 11 ianuarie 1920: ”L-am primit pe Saint-Aulaire care, din păcate ne părăsește, plecând la Varșovia. El a fost un bun prieten al României și a fost alături de noi în toate momentele grele.”  (vezi Regina Maria, Însemnări zilnice 1920, Editura Historia, București, 2006, pag. 28, însemnare din 11 ianuarie 1920) iar audiența de rămas bun va avea loc la 27 ianuarie 1920 (vezi ibidem, pag. 46). Saint-Aulaire a fost trimis pentru scurtă vreme la Madrid și apoi la Londra, unde și-a prezentat scrisorile de acreditare la 20 noiembrie 1920 (vezi Almanach de Gotha, 1922, pag. 819). La București a fost înlocuit de Émile Daeschner (1863 – 1928) care și-a prezentat scrisorile de acreditare la 18 aprilie 1920. ”...l-am primit pe noul ambasador [de fapt ministru plenipotențiar] al Franței. Este înalt, subțire și cu o figură cam melancolică, de fapt nu pot avea încă o părere despre el. Ultimul său post a fost la Lisabona.” (Vezi Regina Maria, op. cit., pag. 120, însemnare din 18 aprilie 1920). Émile Daeschner va rămâne la București până în 1924. Note dr. Sorin Cristescu.
 
 
19 Ianuarie 1920, Istoricul Nicolae Iorga descrie ceremonia religioasă și militară de Bobotează și audiența pe care i-a acordat-o apoi regele Ferdinand.

      St. C. Pop[1] îmi ceruse, din cauza serbărilor de la Cluj fixate pentru 1-iu Februar, să zăbovesc deschiderea Camerei. Îi spun că e imposibil fără a o consulta. El obiectează că Regele o poate proroga. Îi arat ce influență dezastruoasă ar produce. Ziarele de opoziție atribuie Regelui inițiativa propunerii de zăbavă și interpretarea în interesul lor.
     Boboteaza[2] a fost splendidă pe o vreme de primăvara. Noul Mitropolit[3] a oficiat superb. Regele, cam obosit la început, a căpătat repede o bună dispoziție. L-au aclamat îndelung la defilare.

 

 
Regele Ferdinand I al României
      Chiar în timpul ceremoniei s'a vorbit de alegerile episcopale din Ardeal. Vlad[4] e contra separatismului ca și Borcia[5], care a fost ieri la mine cu Bujor, și a clicilor: din Caransebeș (o spune la urechea Mitropolitului), din Sibiiu, etc. Se amestecă și Nazarie[6]: noi am avut Mitropolit ales de Ardeleni; să ni se plătească în aceiași monedă! Îi spun că asemenea atitudini pot duce la separarea Bisericii de Stat. - Mâne, spune Mitropolitul, ne adunăm la o sfătuire.
     Regele mă chiama la Cotroceni pentru ora cinci. Îl informez despre atitudinea Prințului. Îmi spune că la Bistrița n'a exercitat presiuni asupra lui, făcându-se a considera chestia ca terminată. Despre partea aceia e mulțămit.
    Nu-i place însă că Lupu[7], pe care l-a admis numai după recomandarea mea, cunoscându-mi sentimentele, frecventează pe Cocea[8] și ia parte la banchetele lui Mille[9], părând că-i aprobă politica. Să nu primim concesii asupra cărora să nu se mai poată reveni! Racovschi[10] știe ce face; scrisoarea lui Cristescu[11] către Bulgarul Tutcev e autentică; oamenii aceștia ne înșeală. La sate se face propagandă socialistă. În fruntea nemulțămiților stau invalizii de războiu, cari n'au fost, ca în Germania, împărțiți în invalizi deplini în sarcina Statului - și semi-invalizi - capabili de a lucra[12]. Ei nu vor funcții, prea puțin plătite, și nu înțeleg să facă un comerț onest. Mai simpatici sunt ofițerii, cari cer pământ, oferind a face ferme model. - Dar țeranii ce vor zice? - Este pământ destul!
    Regele stăruie să înfrânez pe Lupu (căruia îi și scriu, seara), căci Monarhia are un sens numai ca garanție de ordine.
     Vorbindu-i de ce am făcut în Ardeal cu Sașii, Regele aprobă. Lui Nistor[13] i-a spus: Să românizam pe fiecare în limba lui. Va face și adjutanți din provinciile reunite; dintre Sași, va lua pe Phleps[14] de la Bistrița.

 
Artur Phleps
 
     Aici a vizitat și biserica luterană și pe cea calvină. Ungurilor li-a spus să-și scoată din minte că s'ar putea schimba situația de acum. Totuși în realitatea unei serioase organizări contra Românilor el crede.
     Îl rog să puie capăt conflictului pentru Biserica din Ardeal. La început era pentru unificare și zăbava alegerilor. Caut a-1 convinge în alt sens.
      Ardelenii nu par că ar putea să deie un bun guvern, dar recunoaște că nu se poate altfel. Vorbesc mult, și mai mult decât aceștia de aici. Sunt deprinși a lupta contra Statului, nu a consolida Statul. Vlad e dintre aceia cari nici nu pot convinge, nici nu ajung a domina. Explicațiile lui Vaida către [ziarul] Dacia în chestia Prințului ar fi prins mai bine în Germania decât la noi. Reforma agrară grăbește: trebuie pornită deocamdată aplicarea punctelor stabilite.
    Față de Take Ionescu[15] are aceiași repulsie: acuză pe Blank[16] că finanțează pe un om care prea ușor cedează asupra intereselor de viață ale țerii.
    Sever Dan[17] mă întreabă ce e de făcut cu candidaturile opoziției în Ardeal. Recomand o declarație de îngăduire a lor fără contra-candidați din condescendență și pentru a da reformelor un caracter național. Redactez însumi comunicatul, care ar fi să se iscălească de șefii partidelor din bloc.
      Rășcanu[18] îmi spusese dimineața că generalul Râmniceanu[19], când a fost rugat să întrebe pe Regele dacă steagul, adus de la Athos, al lui Ștefan-cel-Mare n'ar trebui introdus în binecuvântarea de Bobotează, a răspuns că Regele e cel mai mare Rege și steagurile de azi înseamnă mai mult decât cele de atunci. Era foarte afectat. Am aranjat să introducem steagul la serbarea de la 24 Ianuar.

 
Steagul de luptă al lui Ştefan cel Mare, cu Sfântul Gheorghe pe tron
 
      Regele, întrebat, spune că n'a zis așa. Credea numai că steagul trebuie păstrat la Muzeu[20]. Nu pare a prinde măreția unei asemenea manifestații. Cu generalul Rășcanu vorbim și de monumentul eroilor care se proiectează. Propun să fie la Băneasa, în mijlocul unui parc, cu colonade în față și cu fântână la spate, având un cenotaf în mijlocul unei săli de conferințe; deasupra ar fi carul de triumf al Regelui ca Împărat roman.
     Averescu se roagă aproape să fie lăsat în Parlament. Spune că nu vrea să combată prea mult un Guvern din care a făcut parte. Nu se crede destul de tare pentru a da singur lupta. El consideră negocierile cu Partidul Național ca fiind în curs. Odată ce acesta devine regnicolar, el nu se poate alia decât cu Liga Poporului.

(Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pp. 321 - 324)
 

[1] Ștefan Cicio-Pop (1865 -1934) a fost avocat și un om politic român, membru marcant al Partidului Național Român și mai apoi vicepreședinte al Partidului Național Țărănesc, deputat român în Dieta de la Budapesta, participant activ la Marea Unire din 1918, Președinte al Consiliului Național Central Român, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deținând portofoliul apărării și al internelor. Ministru de Stat pentru Transilvania, în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 - 12 martie 1920) precum și ministru de externe (9 ianuarie – 13 martie 1920) în același guvern, Președinte de Consiliu ad interim. În cursul guvernărilor Iuliu Maniu a deținut funcția de președinte al Adunării Deputaților (23 decembrie 1928-30 aprilie 1931 și 10 august 1932 -18 noiembrie 1933).
[2] În aprilie 1919, când s-a făcut trecerea de la stilul vechi la stilul nou, s-a convenit ca toate sărbătorile religioase să fie ținute pe stilul vechi, vezi de pildă în Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pag. 234, însemnarea din 14 aprilie 1919. Așadar ziua de 19 ianuarie 1920 era pe stilul vechi 6 ianuarie – Boboteaza. În următorii ani se va renunța la această diferență în privința sărbătorilor religioase, dar mai multă vreme sărbătorile naționale 24 Ianuarie și 10 Mai se vor aniversa pe 6 februarie, respectiv 23 mai, vezi aceste aniversări consemnate în Memoriile lui Nicolae Iorga.
[3] Miron Cristea (20 iulie 1868 – 6 martie 1939), arhiereu, teolog şi om politic român ortodox din Transilvania, episcop de Caransebeş (1910 – 1919), a fost ales mitropolit primat al României la 31 decembrie 1919, iar intronizarea a avut loc a doua zi, la 1 ianuarie 1920. Va fi primul patriarh al României ales la 4 februarie 1925, apoi Înalt Regent (20 iulie 1927 - 8 iunie 1930), Preşedinte al Consiliului de Miniştri (10 februarie 1938 – 6 martie 1939).
[4] Aurel Vlad (1875 - 1953) om politic român din Transilvania, membru marcant al Partidului Naţional Român, deputat în Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, vicepreşedinte al Consilului Dirigent şi titular al resortului de finanţe, ministru de Finanţe în guvernarea lui Al. Vaida-Voevod (1 decembrie 1919 – 23 februarie 1920). A fost arestat în mai 1950 şi întemniţat la Sighet, unde încetează din viaţă.
[5] Ion Borcea (1879 – 1936), profesor universitar de biologie la Universitatea din Iaşi, membru corespondent al Academiei Române (5 iunie 1919), om politic, membru marcant al Partidului Ţărănesc, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii în guvernul condus de Al. Vaida-Voevod (16 decembrie 1919 – 13 martie 1920). Membru fondator al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (1935), a înfiinţat staţiunea zoologică marină de la Agigea. A încetat din viaţă în urma unei septicemii provocată de înţepătura unei vietăţi marine.
[6] Constantin Nazarie (1865 – 1926) a fost un cleri ortodox cu rangul bisericesc de iconom stavrofor, scriitor al mai multor publicații cu caracter teologic, slujitor la biserica Stavropoleos din București, profesor la Seminarul Teologic din Roman, Seminarul Central din București și Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, protoiereu al preoților de armată în timpul Războiului pentru Întregire 1916-1919.
[7] Nicolae Lupu (1876 – 1947) a fost un politician român, de profesie medic, activ în Partidul Țărănesc, la vremea respectivă ministru de Interne în guvernul condus de Al. Vaida-Voevod (27 decembrie 1919 – 12 martie 1920). Ulterior membru în conducerea Partidului Național-Țărănesc. S-a separat de PNȚ în două rânduri, constituind mai întâi în 1927 o aripă dizidentă de stânga, iar apoi în 1946 Partidul Țărănesc Democrat, formațiune care s-a coalizat cu Partidul Comunist din România
[8] Nicolae D. Cocea (1880 – 1949), celebru jurnalist, avocat și militant socialist, ulterior comunist.
[9] Constantin Mille (1861 – 1927)  celebru jurnalist care s-a ilustrat în conducerea ziarului Adevărul din 1898 (după moartea fondatorului, Alexandru Beldiman), nuvelist, poet, avocat și militant socialist român, precum și un activist prominent pentru apărarea drepturilor omului, cunoscut pentru campania sa de presă în favoarea amnistierii țăranilor arestați la răscoala din 1907 și multe altele. În august 1920 va vinde ziarul Adevărul lui Aristide Blank.
[10] Cristian Rakovski (1873 - 1941)  militant socialist și apoi comunist de origine bulgară, de profesie medic, stabilit în România și apoi în Rusia, politician și diplomat sovietic. A activat ca socialist în Bulgaria, Elveția, Germania, Franța, Rusia și România, apoi în conducerea Cominternului. A deținut în trei rânduri - în noiembrie 1918, în ianuarie-decembrie 1919, și apoi între anii 1920 - 1923 funcția de prim-ministru al Ucrainei sovietice. Ambasador sovietic la Paris. Arestat în 1937, a fost executat la 11 septembrie 1941 în închisoarea de la Oriol împreună cu alte personalități comuniste ce fuseseră arestate din ordinul lui I.V. Stalin.
[11] Gheorghe Cristescu supranumit Plăpumarul (1882 – 1973) militant socialist și comunist român. A fost secretar general al Partidului Comunist din România (1921 - 1924) şi a fost printre fondatorii acestuia. Personajul Cristin din romanul Biroul de plasare al lui Panait Istrati (1933). S-a pronunțat împotriva tezelor lui Lenin referitoare la România, ceea ce a făcut ca în primii ani ai regimului comunist să fie întemnițat în lagărele de muncă forțată de la Canal (1950 – 1954). Reabilitat ulterior din ordinul lui Nicoale Ceaușescu.
[12] Ziarul Glasul Eroilor, organ independent pentru apărarea drepturilor invalizilor, orfanilor şi văduvelor de război, An I, 7 iunie 1930, nr. 5 - 6, aprecia după statisticile de Muzeul Militar că în urma războiul de Întregire ”au rămas 1400 ofiţeri şi plutonieri şi 72.312 grade inferioare invalizi, din care au murit până în prezent (1930) aproximativ 15%.”
[13] Ion I. Nistor (1876 - 1962) a fost un istoric și militant unionist român din Bucovina, membru al comitetului de organizare a Adunării Naționale de la Cernăuți, care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat „Actul Unirii”. Profesor la Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității din Cernăuți, profesor universitar la București, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaș al Partidului Național Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al lucrărilor publice, al muncii și, în final, al cultelor și artelor. Întemnițat de regimul comunist la Sighet (mai 1950 – iulie 1952).
[14] Artur Martin Phleps (n. Biertan, jud. Sibiu, 1881 - 1944) a fost ofițer în armata imperială și regală austro-ungară, apoi instructor la Academia Militară Regală a României. Aghiotant regal nu va fi niciodată. Ulterior a devenit comandant și reorganizator al trupelor de vânători de munte ale  României. După intrarea României în război de partea Germaniei naziste s-a transferat la Waffen SS, în 1943, unde a devenit comandantul Diviziei 7 Prinz Eugen. Dispărut în luptă la Șimand, lângă Arad, la 21 septembrie 1944.
[15] Take Ionescu (1858 - 1922) om politic român, lider al Partidului Conservator Democrat (din februarie 1908), ministru în guvernările conservatoare din anii premergători Marelui Război, vice prim-ministru al guvernului condus de Ion I. C. Brătianu (decembrie 1916 - ianuarie 1918) a plecat la Paris în martie 1918 cu un tren special pentru a susține interesele României, dar nu a ezitat să-l critice vehement pe Ion I.C. Brătianu. Va fi prim-ministru pentru scurtă vreme (17 decembrie 1921 – 17 ianuarie 1922).
[16] Aristide Blank (1883 –1960) celebru bancher român din epoca interbelică. Fiul lui Mauriciu Blank (1848 – 1929) de la care a moștenit banca Marmorosch Blank. În ianuarie 1920 a întemeiat o companie franco-română de transporturi aeriene, CFRNA (Compania franco-română de navigație aeriană) apoi CIDNA (compania internațională de navifgație aeriană) - prima companie transcontinentală operativă din istoria aviației. În august 1920 avea să cumpere ziarul Adevărul, apoi și-a întemeiat propria editură Cultura Națională, promovând naționalismul românesc prin pana lui Nicolae Iorga și a lui Vasile Pârvan. A jucat un rol important în camarila prințului și apoi a regelui Carol al II-lea, dar nu a putut să împiedice falimentul băncii sale în 1931. În 1952 a fost arestat și condamnat de regimul comunist la 20 de ani de închisoare, dar a obținut în 1955 revizuirea verdictului, apoi eliberarea și emigrarea la Paris în 1958, unde a și murit la 1 ianuarie 196o.
[17]  Sever Dan (1885 – 1961) jurist și om politic roman din Transilvania, în 1914 a fost numit secretar al Comitetului executiv al Partidului Național Român și conducător al ziarului Românul din Arad. În 1919 a fost desemnat delegat al consiliului Dirigent în ministerul de finanțe din București. Ulterior membru marcant al Partidului Național Țărănesc, a devenit secretar general al partidului, subsecretar la ministerul de finanțe (6 -20 iunie 1927), ministru al Sănătății și Ocrotirilor Sociale (10 noiembrie 1928 – 4 noiembrie 1929). Din februarie 1935 s-a încadrat în „Frontul Românesc”. Întemnițat de regimul communist la Sighet (mai 1950 – iulie 1955).
[18] Ion Răşcanu (1874 – 1952) general român, comandant al Brigăzii 15 artilerie (1917 – 1918) şi apoi al Diviziei 1 vânători. Secretar general al Ministerului de Război 1 decembrie 1918 – 27 septembrie 1919, ministru de Război în guvernele conduse de generalul Artur Văitoianu, Al. Vaida Voevod şi Al. Averescu (27 septembrie 1919 – 13 decembrie 1921). Va fi primar al Capitalei în vremea guvernării lui Ion Antonescu (14 noiembrie 1942 – 23 august 1944). În mai 1950 a fost arestat şi întemniţat la Sighet, unde a încetat din viaţă.
[19] Theodor Râmniceanu (1860 -1932), general care nu a participat direct la acțiunile de luptă din Războiul de Întregire, îndeplinind funcțiile de comandant al Corpului Grănicerilor și șef al Casei Militare Regale, începând cu data de 1/14 iunie 1918. Apoi ”General de Corp de Armată în activitate, adjutant onorific al M.S. Regelui” cf. Anuarul Armatei, 1921, pag. 1. Note dr. Sorin Cristescu.
[20] Acest steag este păstrat la Muzeul Naţional de Istorie, după ce între anii 1919 şi 1970 a fost expus la Muzeul Militar Naţional din București.

 
 
 
*
Doctorul Vasile Bianu relatează pe larg înscăunarea mitropolitului unit Vasile Suciu și adresa omagială pe care Academia Română i-a trimis-o regelui Ferdinand cu prilejul ratificării Actelor de Unire.
 
”15 Ianuarie 1920

     Ieri, în ziua Sfântului Vasile[1], care a fost lumina Bisericii răsăritene, s’a făcut sfințirea și instalarea Mitropolitului, Dr. Vasile Suciu[2], în Blaj, ales ca arhiepiscop, încă din iarna anului 1918 de către Sinodul electoral. Astfel după doi ani de văduvie arhidieceza greco-catolică română de Alba Iulia și Făgăraș, și’a primit în fine pe mirele său, iar provincia mitropolitană unită cu Roma a Românilor din Transilvania pe capul său.

Vasile Suciu
 
     Mitropolitul Vasile a fost hirotonit întru episcop de episcopii: Dr. Dumitru Radu[3] al Orăzii Mari, Dr. Valeriu Traian Frențiu[4] al Lugojului și Dr. Iuliu Hosu[5] al Gherlei, în Catedrala din Blaj[6], așa-zisa mânăstire, în care acum 150 de ani s’a slujit cea dintâiu liturghie.

 


Catedrala Sfânta Treime din Blaj

 
       Solemnitatea, care în timpul robiei ungurești era numai o sărbătoare a clerului, o sărbătoare bisericească, care se desfășura în cadrele stricte prescrise de canoane și față fiind un reprezentant al guvernului din Budapesta, de obiceiu prefectul din Aiud, fie chiar și cocoșat, îmbrăcat în diszmagyar[7] - cu ocazia hirotonisirii noului Mitropolit, a luat proporțiile unei mari sărbători naționale. Și cu tot dreptul căci aceasta este prima sfințire de Mitropolit unit în România Mare, și toți factorii bisericești și politici a noului nostru Stat, au ținut să fie reprezentați. Însuși M.S. Regele, marele și bunul nostru Stăpânitor, a trimis ca reprezentant pe A.S. Principele Moștenitor Carol, strălucită odraslă a Dinastiei, care și’a luat pe veci locul cel dintâiu în inimile tuturor românilor. Guvernul Central a fost reprezentat prin d. ministru Ștefan C. Pop[8], iar Consiliul dirigent prin președintele său d. Dr. Iuliu Maniu și șefii de resort, V. Branisce[9], E. Hățăganu[10] și R. Boilă[11]; parlamentul român prin ilustrul președinte al Camerii, d. N. Iorga[12], precum și prin mai mulți senatori și deputați. Micul Blaj a fost în această zi mare de anul nou martorul unor sărbători cari nu se vor uita niciodată, fiind vizitat de un număr imens de români din toate părțile.
   După terminarea actului hirotonirii și a liturghiei noul Mitropolit, urcând amvonul din presbiteriu, în cuvinte calde și pline de adâncă emoțiune, aduce omagiile sale, ale clerului și ale Românilor Uniți M.S. Regelui, care a binevoit să fie reprezentat prin însuși Moștenitorul Tronului României Mari. Această înaltă onoare și considerație o primește cu adâncă mulțumire, ca o apreciere pe care Mărita Dinastie Română o aduce Bisericii noastre unite, operii culturale pe care a făcut’o în trecut, și cu o promisiune a sprijinului pe care biserica noastră îl va avea pe viitor din partea marii noastre Dinastii. I.P.S. Părinte spune mai departe niciodată nu s’ar fi putut gândi că la o festivitate din Catedrala Blajului să se coboare însuși Tronul Țării, când  în trecut Românii n’au fost învredniciți nici chiar prin prezența unui subsecretar de stat la astfel de prilejuri. Roagă pe A. S. Regală să ducă la treptele tronului omagiile sale și ale tuturor Românilor Uniți, mulțumirile și recunoștința lor cea mai adâncă precum și sentimentele lor de neclintită lealitate față de Augusta Familie Regală. În tot decursul vorbirii publicul asistent a ovaționat călduros Dinastia Română.
      Alteța Sa Regală, Prințul Carol, primit cu mari ovațiuni, cu nesfârșită dragoste și însuflețire de întreaga asistență, a răspuns printr’o strălucită cuvântare, care a fost cea mai înaltă și mai valoroasă apreciere ce i s’a adus vr’odată Bisericii Române Unite cu Roma. Nu mă pot opri de a o reproduce, atât este de clasică această minunată cuvântare:
Înalt Prea Sfinția Ta!
 
     Sunt fericit că am avut prilegiul de a asista, fiind delegatul M. S. Regelui, la această impunătoare solemnitate. Fără greș voi fi tălmaci pe lângă M.S. Regele a cuvintelor atât de simțite în numele credincioșilor de I.P. Sfinția Ta. Nu pot să mă gândesc la Blaj, cu atât mai mult nu pot veni în această localitate, fără a fi adânc mișcat. Serbarea de astăzi justifică și mai mult această emoție, de oarece este una din petrile ce împodobesc crucea așezată pe vârful clădirii, ridicată cu atâta trudă și dragoste de neam de către generațiile trecute. În numele M. S. Regelui Te salut astăzi în citadela culturii românești de peste munți, ca pe cel d’intâiu Mitropolit unit al României pe veci întregite. Înalt Prea Sfinției Tale i-a hărăzit Atotputernicul să întrupeze visul strămoșilor. În persoana Mitropolitului de astăzi, România salută cu venerație pe predecesorii lui și pe acei cari s’au luptat și s’au jertfit pentru neam. Primiți pe lângă scaunul mitropolitan și moștenirea celui mai puternic isvor de cultură românească. Când în 1700 s’a făcut Unirea sub Episcopul Atanasie[13] spre a ușura soarta nenorociților de Români, nimeni, cred, nici pretini, nici dușmanii mai ales, n’au întrezărit serviciile neprețuite ce le-a adus această Biserică cauzei românismului. În istoria Culturii Românești, Bisericii Unite și mai ales Mitropoliei din Blaj, îi revine cinstea de a fi aceea care a făurit pentru prima oară legătură intelectuală între Români și țările învățate ale Apusului. Numele episcopilor: Inocențiu Clain Micu[14], Petru Pavel Aron[15] și Ioan Bob[16] vor fi vecinic prea slăvite de către români, căci ei au fost întemeietorii și mijlocitorii renașterii culturii române. Grație lor, marii cercetători Samoil Clain[17], Gheorghe Șincai[18] și Petru Maior[19] au putut să redeștepte în sufletul neamului nostru credința sămănată pe vremuri de Miron Costin[20], că suntem o viță străbună, oțelită în lupte și cuceritoare a lumii, că suntem sânge de Roman. Tot de aci au pornit aceia cari au fost între primii cercetători cu deamănuntul al problemelor limbei, dela Blaj au plecat August Treboniu Laurian[21], Papiu Ilarian[22], Timoteiu Cipariu[23] și alții, cari au studiat semnul nemuririi neamului, a graiului strămoșesc, înaintea unirii politice de azi, au arătat lumii întregi că românii de peste tot sunt un singur neam, uniți printr-o putere mai presus de toate schingiuirile omenești, uniți prin puterea chiagului aceleiași limbi. Dar pe lângă toată această moștenire culturală, predecesorii v’au lăsat și toată munca lor națională și etnică ale cărei roade se văd strălucit astăzi. Biserica greco-catolică strâns unită cu cea greco-orientală a fost cetatea de nedărâmat prin care s’a păstrat nestânsă naționalitatea Românilor din Ardeal. Românii nu vor uita niciodată că aci în Blaj, se găsește lângă locul unde stăm acuma, Câmpia Libertății, pe care neuitatul Simion Bărnuț[24] a proclamat în 1848 ființa etnică a neamului românesc. Mare a fost munca acelor, înaintea amintirii, muncii și suferinții cărora ne închinăm cu adâncă evlavie.
     Iată ce s’a făcut până astăzi. Înalt Prea Sfinției Tale îi rămâne sarcina de a păstra și desvolta până în cele mai tainice colțuri ale sufletului poporului credincios, această bogată și sfântă moștenire. Alegerea I.P.S. Tale este pentru toți o chezășie. Activitatea de bun Român atât pe terenul național cât și pe cel cultural ne asigură. Elev al Blajului crescut în sufletul și credințele de aici, veți ști să duceți mai departe măreața operă a premergătorilor.”
Publicul a fost încântat și adânc impresionat, ca să nu zicem fermecat, de cuvântul cald și atât de românesc al Moștenitorului Tronului. Adânca înțelegere a trecutului nostru de care a dat dovadă Alteța Sa, a contribuit să crească în proporții epice însuflețirea și dragostea de care e împărtășită înalta sa persoană. Cuvântarea Alteței Sale Regale va fi gravată cu litere de aur pe tablă de marmoră și se va așeza în Mănăstirea Blajului ca să rămână un semn vecinic de cum a știut să aducă prinosul său mucenicilor idealului românesc, Acela care va fi odată al Doilea Domn Stăpânitor al tuturor Românilor!
    Academia Română a hotărât să prezinte M.S. Regelui o adresă omagială cu ocaziunea ratificării Unirii la Regat a Țărilor românești liberate de sub stăpânirea străină. Delegația compusă din d-nii I.C. Negruzzi[25], I. Brătescu-Voinești[26], D. Onciul[27] și St. Hepites[28], a prezentat ieri Suveranului următoarea frumoasă scrisoare:
Sire,
     Cu legile votate de Corpurile legiuitoare în memorabilele ședințe de la 29 Decembre 1919 și promulgate prin înaltele decrete regale din 31 Decembre, s’a desăvârșit Unirea tuturor Țărilor Surori în Regatul Român, sub binecuvântata Domnie a Maiestății Voastre ca primul Rege al tuturor Românilor din cuprinsul Daciei Traiane reunite. Academia Română, în urma deciziunii luate în  ședința sa din 2 Ianuar 1920, vine să prezinte prea respectuos Maiestății Voastre, augustului său Protector și Președinte de onoare, urările sale omagiale pentru acest mare act național, așteptat de veacuri de tot neamul românesc și adus la fericita îndeplinire prin viteaza sabie și luminata iubire de neam a Maiestății Voastre. Dela înființarea sa în anul 1866, an binecuvântat cu întemeierea augustei Dinastii a României, prin alegerea fericitului întru amintire Domn și Rege Carol I, Institutul nostru format de reprezentanţi al ştiinţei şi literaturii româneşti din toate Ţările locuite de Români, a cultivat şi întreţinut vie conştiinţa unităţii naţionale. În fiecare primăvară acest Institut de cultură naţională a tuturor Românilor întrunea, în sesiunea sa generală, pe fruntaşii intelectuali ai Românismului de pretutindeni, cari, întorcându-se, duceau cu ei acasă cuvântul înţelept, îndemnul înălţător al Suveranului şi Protectorului, cuvântul mângâietor de dragoste, nădejde şi credinţă, cuvântul însufleţitor de unire şi înălţare naţională ce se propovăduia de noi pentru Neamul întreg. Iată cuvântul s’a înfăptuit. Când se împlinea jumătate de veac de la întemeierea Dinastiei ca şi a Institutului nostru, Maiestatea Voastră a tras sabia pentru îndeplinirea unităţii naţionale, conducând poporul românesc la biruinţă şi mântuire. Binecuvântată fi-va deapururea marea cucerire românească ce aţi înscris, Sire, în istorie, în care glorificat veţi fi din veac în veac, ca întemeietor al României unite, restitutor Daciarum. Binecuvântată deapururea fi-va sublima dragoste de Ţară şi Neam a Maiestăţii Sale Reginei, a duioasei Mame a ostaşilor, care ca un Înger păzitor a veghiat la patul de suferinţă al răniţilor pentru patrie şi la grelele încercări ale ţării. Bogat roditoare să fie binecuvântatele fapte ce aţi împlinit, întru mărirea şi gloria Maiestăţilor Voastre, întru fericirea şi înflorirea patriei unite şi a neamului românesc întreg! Cu cel mai profund respect aducem Maiestăţii Voastre şi Maiestăţii Sale Reginei omagiile de recunoştinţă şi urările Academiei Române, şi Vă rugăm să binevoiţi a le primi ca prinos la cununa de dragoste şi mărire ce vă închină toate inimile româneşti.
      Să trăiţi Sire!
     Trăiască Maiestatea Sa Regina şi Augusta Dinastie!
     Trăiască şi înflorească România Unită!
     M. S. Regele a răspuns delegaţiunii următoarele:
    Sunt adânc mişcat de caldele şi frumoasele cuvinte şi urări ce-mi aduceţi din partea Academiei Române, cea mai înaltă Instituţiune de cultură românescă, aceea care de atâtea decenii, neîntrerupt şi fără preget, chemând la sânul ei elementele culturii româneşti, care trăiau sub stăpâniri străine, a întreţinut în inimele lor vecinic vie şi neşovăitoare scumpa şi sfânta speranţă că va sosi odată şi ziua împlinirii de întregire a neamului românesc. Azi, când acest ideal s’a înfăptuit, rolul Academiei Române nu a încetat: tot ei îi rămâne cea mai mare parte a sarcinii de a lucra la desăvârşirea, la consolidarea acestei întregiri a neamului prin unificarea culturii româneşti, prin înlăturarea diversităţilor de gândire, ce dominaţiunile străine au impus cu înlesnire. Nu mă îndoiesc că Academia Română îşi va îndeplini această misiune cu aceeaşi pricepere şi cu aceeaşi râvnă cu care a muncit pentru înfăptuirea celor de azi. Cât despre Mine, ştiţi ce iubire caldă port în inima mea Academiei Române. Vă încredinţez că îi voiu păstra şi în viitor întreaga mea iubire şi voiu face tot ce-Mi stă în putinţă pentru a o ajuta la greaua, însemnata şi preţioasa operă ce va avea de îndeplinit.”

(Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 346 - 351)
 

[1] Nicolae Iorga a consemnat această ceremonie pentru ziua de 13 ianuarie stil nou, deci 31 decembrie stil vechi.
[2] Vasile Suciu (1873 - 1935) a fost al treisprezecelea întâistătător al Bisericii Române Unite cu Roma, arhiepiscop de Alba Iulia și Făgăraș între 1920 -1935, membru de onoare al Academiei Române.
[3] Demetriu Radu (1861 - 8 decembrie 1920) a fost între 1897-1903 episcop greco-catolic al Eparhiei de Lugoj, iar în perioada 1903 - 1920 episcop al Eparhiei de Oradea Mare. Nicolae Iorga a scris: ”Episcopul Radu, onorat de Papa cu același paliu roman ca și Mitropolitul, pentru a-l mangâia că nu i s'a dat lui demnitatea supremă și pentru a-l dezigna la o eventuală alegere, nu se mulțămește să apere Biserica unită de orice atac, dar o prezintă ca forma religioasă de viitor a românismului întreg. Teatral, el afirma că trebuie o singură Biserica, și aceia, cum zice în Crez, catolică și apostolică pentru Români e scutul latinității lor; cei din Ardeal o doriau la 1700 contra calvinismului (și Suciu a prezintat pe episcopii mai vechi ca fără calitate metropolitană și fără independență); noul Mitropolit e menit să fie Patriarhul Românilor. Unii din sală aplaudă, alții - și Maniu - găsesc această intervenție de rău gust. (Memorii, vol. 2, pp. 318 – 319)
[4] Valeriu Traian Frențiu (1875 – 1952) a fost un episcop român unit, arestat în 1948 de autoritățile comuniste și decedat la Penitenciarul Sighet.
A fost beatificat de papa Francisc în anul 2019. Este sărbătorit în Biserica Catolică la data 2 iunie.
[5] Iuliu Hossu (1885 - 1970) a fost episcop al Episcopiei greco-catolice de Cluj-Gherla, cardinal, senator de drept în Parlamentul României, membru de onoare (din 1945) al Academiei Române. Arestat și întemnițat de regimul communist între anii 1948 – 1955 și apoi cu domiciul forțat la mânăstirea Căldărușani până la sfârșitul vieții. A fost beatificat de papa Francisc în anul 2019. Este sărbătorit în Biserica Catolică la data 2 iunie.
[6] Catedrala Sfânta Treime din Blaj este un deosebit de valoros edificiu baroc din Transilvania, construit între anii 1741 și 1749 după planurile arhitecților vienezi Anton și Johann Martinelli. Aceștia au folosit ca sursă de inspirație Biserica Iezuiților din Cluj, prima biserică catolică ridicată în Transilvania după Reformă. Lăcașul de cult este catedrală arhiepiscopală majoră a Bisericii Române Unite cu Roma și monument istoric clasat în grupa „A”. Episcopul Ioan Inocențiu Micu Klein a încheiat pe 30 martie 1738 un contract cu Johann Martinelli, arhitectul curții imperiale din Viena, pentru realizarea catedralei, a școlilor și Mănăstirii Sfintei Treimi, pentru 61.000 de florini austrieci. În 1748 construcția a fost terminată, rămânând de executat finisajele. Catedrala a fost sfințită de episcopul Petru Pavel Aron, succesorul lui Micu Klein, în anul 1756. Construcția a fost extinsă în anul 1838, când i-au fost adăugate cele două turnuri monumentale. Alături de Academia Teologică domină piața centrală a municipiului Blaj. În fața catedralei, loc de atunci numit Câmpia Libertății, a avut loc marea adunare națională de la Blaj din 3/15 mai 1848. Proclamația adoptată la Blaj cerea împăratului Ferdinand I al Austriei desființarea iobăgiei, libertatea tiparului, înființarea unor instituții de învățământ în limba română ș.a..
[7] Costumul tradițional al nobililor maghiari.
[8] Ștefan Ciceo Pop (1864 – 1934)  avocat și un om politic român din Transilvania, membru marcant al Partidului Național Român, din 1926 vicepreședinte al Partidului Național Țărănesc; deputat român în Dieta de la Budapesta, participant activ la Marea Unire din 1918, Președinte al Consiliului Național Central Român, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deținând portofoliul apărării și al internelor. Ministru de Stat pentru Transilvania, în guvernul Al. Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 - 12 martie 1920) precum și ministru de externe (9 ianuarie – 13 martie 1920) în același guvern, Președinte de Consiliu ad interim. În cursul guvernărilor conduse de Iuliu Maniu a deținut funcția de președinte al Adunării Deputaților (23 decembrie 1928 - 30 aprilie 1931 și 10 august 1932 - 18 noiembrie 1933).
[9] Valeriu Braniște (1869 – 1928) a fost un publicist și om politic român, cu o remarcabilă activitate în slujba emancipării românilor, membru de onoare al Academiei Române (1919).  Între 1918-1920 a făcut parte din Consiliul Dirigent al Transilvaniei, cu sediul la Sibiu. A fost mai întâi (din 2 decembrie 1918) ministru fără portofoliu, iar din 1919 ministru al cultelor și instrucțiunii publice în cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, în locul lui Vasile Goldiș, după plecarea acestuia la București. În calitate de ministru înființează mai multe școli românești secundare în diverse orașe ardelene. Cel mai mare merit al său a fost înființarea Universității românești din Cluj la 31 ianuarie 1920. După dizolvarea Consiliului Dirigent pe 4 aprilie 1920, s-a întors la Lugoj.
[10] Emil Hațieganu (1878 – 1959) om politic, jurnalist și jurist român din Transilvania, membru marcant al Partidului Național Român și ulterior al Partidului Național-Țărănesc. A fost fratele medicului Iuliu Hațieganu (1885 -1959). A participat ca deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918. Membru de onoare al Academiei române (1945) Ministru în guvernările lui Iuliu Maniu. Arestat și întemnițat de autoritățile comuniste (1951 – 1955).
[11] Romulus Boilă (1881 – 1946) jurist și om politic roman din Transilvania,  membru marcant al Partidului Național Român, iar din 1926 al Partidului Național-Țărănesc, deputat, senator, profesor universitar la Facultatea de Drept a Universității din Cluj, autor de studii, broșuri și lucrări în domeniul dreptului, membru în diferite societăți, culturale și bancare. De asemenea, a participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918.
[12] Nicolae Iorga a consemnat discuția sa cu principele Carol: ”La plecare, o greșală de organizație face ca Prințul să aștepte vreun ceas la gară. Vorbim multă vreme; evit chestia care-l doare [chestiunea legată de renunțarea la căsnicia cu Zizi Lambrino]. Se arată foarte mulțămit de cum a trecut ziua.” (Vezi Memorii, vol. 2, pag. 319, însemnare din 13 ianuarie 1920)
[13] Atanasie Anghel (Athanasiu Angelu, născut la Bobâlna, Hunedoara, decedat la 19 august 1713, la Alba Iulia), mitropolit ortodox al Bălgradului (Alba Iulia), hirotonit episcop în ziua de 22 ianuarie 1698 de către mitropolitul Teodosie (cca. 1620 -1708), chiriarh al Mitropoliei Ungrovlahiei și de Patriarhul Dositei al Ierusalimului, aflat în exil. A vea să fi în scurtă vreme primul episcop român unit, oficial. Urmaș al vlădicului Teofil Seremi în scaunul Mitropoliei Bălgradului (Alba-Iuliei), mitropolitul Atanasie a continuat și desăvârșit eforturile predecesorului său de unire religioasă a românilor transilvăneni cu Biserica Romei,  el fiind intronizat oficial în funcţia de episcop unit printr-o ceremonie desfăşurată la Alba Iulia în 25 iunie 1701. Această instituţie bisericească a reprezentat încă de la înfiinţare un factor important în dezvoltarea culturii şi educaţiei române moderne, fiind considerată una dintre cele două biserici naţionale româneşti.
[14] Ioan Inocențiu Micu-Klein, pe numele laic Ioan Micu, (1692 - 1768) a fost episcop greco-catolic al Episcopiei române unite de Făgăraș. În anul 1737 a mutat sediul episcopal la Blaj, unde a ridicat Catedrala „Sfânta Treime” și mănăstirea cu același hram. Este considerat întemeietorul gândirii politice românești moderne.
[15] Petru Pavel Aron, (1709  - 1764) a fost episcop al Bisericii Române Unite cu Roma din Transilvania între anii 1752 -1764. În anul 1754 episcopul Petru Pavel Aron a deschis la Blaj prima școală elementară cu predare în limba română din toate timpurile („școala de obște”). Tot el a pus bazele Liceului din Blaj, inițial cu predare în latină și germană. În mediul rural a întemeiat 53 de școli românești; de asemenea, a înființat la Blaj tipografia diecezană.
[16] Ioan Bob (1739 - 1830) a fost întâistătător al Bisericii Române Unite cu Roma, între 1782 - 1830, adică episcop de Alba Iulia și Făgăraș, cu sediu la Blaj. La 30 martie 1792 a adresat împăratului Leopold al II-lea memoriul intitulat Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae. A ctitorit numeroase biserici greco-catolice, între care Biserica Bob din Cluj, Biserica Bob din Mediaș, Biserica Bob din Târgu Mureș. A intrat în conflict cu Gheorghe Șincai (1754 – 1816), pe care l-a acuzat de alcoolism și l-a demis din funcția de director școlar (13 septembrie 1794).
[17] Samuil Micu, supranumit și Klein sau Clain, pe numele laic Maniu Micu, (1745 -1806) a fost un teolog greco-catolic, istoric, filolog, lexicograf și filosof iluminist roman din Transilvania, reprezentant al Școlii Ardelene. A redactat o serie de lucrări cu caracter istoric și lingvistic, prin care urmărea să informeze pe învățații străini despre originea romană a poporului și a limbii române, despre continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii și, influențat de iluminism, a militat, în opera sa, pentru egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte națiuni din Transilvania, pentru înlăturarea iobăgiei, numărându-se în mod firesc printre autorii cunoscutului memoriu oficial numit Supplex Libellus Valachorum din 1791.
[18] Gheorghe Șincai (1754 –1816) istoric, filolog, traducător și scriitor român, reprezentant al Școlii Ardelene. În 1811 a încheiat lucrarea istorică, scrisă sub forma analelor, intitulată amplu: Hronica românilor și a mai multor neamuri în cât au fost ele amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările și faptele unora față de ale altora nu se pot scrie pre înțeles, din mai multe mii de autori, în cursul a treizeci și patru de ani culese. Lucrării i-a fost refuzată atunci publicarea – cu o rezoluție celebră: opus igne, auctor patibulo digne, opera este bună de foc și autorul de spânzurătoare - și a văzut lumina tiparului la Iași, în 1853, în alfabet chirilic de tranziție.
[19] Petru Maior (circa 1756 – 1821), istoric, filolog și scriitor român din Transilvania, protopop greco-catolic de Reghin, reprezentant de frunte al Școlii Ardelene, participând la redactarea celebrei declarații de emancipare a românilor transilvăneni, Supplex Libellus Valachorum. A publicat o serie de lucrări teologice, istorice, filologice, predici; a tradus și prelucrat lucrări cu caracter economic. În lucrările sale istorice a combătut opiniile celor care contestau romanitatea și continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii.
[20] Miron Costin (1633 – 1691) a fost un boier, diplomat, dregător și important cronicar moldovean. Autor al Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche vornicul – care continuă cronica lui Ureche din 1594 până în 1661 - și  De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor - lucrare neterminată, păstrată în 29 de copii manuscrise; ambele au fost publicate pentru prima dată de Mihail Kogălniceanu în 1852. Executat în decembrie 1691 din ordinul domnitorului Constantin Cantemir.
[21] August Treboniu Laurian pe numele adevărat Augustin Trifan (1810 – 1881) a fost un filolog, istoric, publicist și om politic, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Transilvania. A fost unul dintre membrii fondatori ai Academiei Române (2 iunie 1867), secretar general și președinte al Societății Academice Române și președinte al Secțiunii Literare (1867-1876). Din 1866 a fost profesorul de limba română al principelui Carol I.
[22] Alexandru Papiu-Ilarian (1827 – 1877) jurist, istoric, lingvist, ministru român din Transilvania, unul din principalii organizatori ai revoluției de la 1848, membru titular al Academiei Române din anul 1868.
[23] Timotei Cipariu (1805 – 1887)  erudit român transilvănean, revoluționar pașoptist, om politic din Transilvania, cleric greco-catolic, membru fondator al Academiei Române, primul vicepreședinte, apoi președintele Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA), lingvist, istoric, teolog, pedagog și orientalist, „părintele filologiei române”, poliglot (cunoștea circa 15 limbi). A fost unul dintre pionierii ziaristicii românești din Transilvania prin periodicele înființate și conduse de el.
[24] Simion Bărnuțiu (1808-1864) preot greco-catolic, om politic, istoric, filozof, și profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluției de la 1848 în Transilvania. În calitatea sa de profesor la Academia Mihăileană din Iași (1855 - 1860) și, apoi, la Universitatea din Iași (1860 - 1864), Bărnuțiu a format oameni cu o gândire nouă, oameni care, ulterior, au militat pentru reforme democratice, votul universal, exproprierea moșiilor boierești și a celor mănăstirești.
[25] Iacob Negruzzi (1842 – 1932) a fost cel de-al doilea fiu al lui Costache Negruzzi (1808 – 1868) și al Mariei Gane. A fost scriitor, dramaturg, critic literar, jurist, profesor, om politic junimist, președinte al Academiei Române. Ca membru al Partidul Conservator a fost de mai multe ori deputat ori senator de Iași, dar nu s-a remarcat în această calitate, memorabilă a fost doar intervenția sa din anul 1888 pentru acordarea unei pensii viagere poetului Mihai Eminescu. Membru titular (1881) al Academiei Române, a fost de mai multe ori vicepreședinte al acestei prestigioase instituții, de două ori conducând-o în calitate de președinte (25 mai 1910 - 25 mai 1913; 6 iunie 1923 - 12 iunie 1926) și secretar general (28 mai 1915 - 6 iunie 1925).
[26] Ioan Alexandru Brătescu-Voinești (1868 – 1946) a fost un prozator faimos pentru povestirile sale, scrise inițial pentru copiii săi. Membru al Academiei Române din 1918. În anul 1945 i s-a conferit Premiul Național pentru proză. Jurnalist după 1937, a îmbrățișat o atitudine profascistă, teoretizată în broșuri programatice: Huliganism (1938), Germanofobie (1940).
[27] Dimitrie Onciul (1856 – 1923) a fost un istoric român, membru titular al Academiei Române (1905). A fost profesor la Universitatea din București și director al Arhivelor Statului, a fost primul președinte al Comisiei consultative heraldice. A întemeiat școala critică în istoriografia românească. S-a ocupat de problema originii românilor, demonstrând argumentat formarea poporului român pe o arie întinsă de ambele părți ale Dunării și respingând teoria migrațiunii medievale a românilor din Peninsula Balcanică emisă de unii istorici austrieci.
[28] Ștefan C. Hepiteș (1851 – 1922) un fizician, inginer și meteorolog român, membru titular (din 1902) și vicepreședinte (1910 – 1913 și 1919 – 1921) al Academiei Române. Întemeietor al Institutul Meteorologic al României, pe care l-a organizat și condus între anii 1884 – 1908. Pe lângă crearea și dezvoltarea rețelei meteorologice naționale, la Institut au funcționat și alte servicii de utilitate funcțională măsuri și greutăți, determinarea orei exacte, seismologie și geomagnetism.
 
14 ianuarie 1920, Regina Maria despre celebrarea Anului Nou 1920 după vechiul stil.
 
       O vreme extraordinar de frumoasă, ca de primăvară, un soare strălucitor, fără vânt și cu mireasmă de primăvară în aerul înmiresmat. Întrucât tocmai a fost Anul Nou (pe stil vechi[1]), soarele mi s-a părut de bun augur, deși nu poți să nu te gândești că este prea frumos ca să dureze. Am avut un mare Te Deum oficial la Mitropolie, pentru prima dată cu Miron Cristea, și slujba a fost făcută în ordine și demnitate, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna. După aceea, la reședința mitropolitului, recepție și felicitări. Ne-am dus și ne-am întors cu alai... După ce ne-am înapoiat aici, am primit tradiționalele urări de Anul Nou de la personalul casei noastre…”

(Regina Maria a României, Însemnări zilnice 1920, traducere Sanda Racoviceanu, Editura Historia, Bucureşti, 2006, pag. 30.)
 
14 ianuarie 1920, Ordinul de zi al regelui Ferdinand către armata română

      Pe pragul unui nou an, gândul Meu se îndreaptă cu deosebită mulțumire spre iubita mea armată.
    Anul ce apune a împodobit cu noi lauri drapelele noastre pe cari le-ați putut duce departe peste hotarele Țării, înfigându-le peste zidurile Capitalei unui vecin rătăcit. Respingând un atac mișelesc ați făcut operă de ostași în luptă și operă civilizatoare ocrotind pe cei persecutați și ajutând pe cei nevoiași. Cu vie satisfacție puteți privi înapoi anul ce s-a scurs.
    Un nou an se deschide înaintea voastră. El vă aduce ca o sfântă datorie să stați de pază la hotarele Țării noastre întregite, uniți sub cutele aceluiași falnic steag cu frații din ținuturile câștigate prin vitejia voastră.
     Vă cer astăzi tuturor ostașilor să puneți toată râvna și toată credința ce ați jurat în îndeplinirea datoriilor voastre ostășești.
    Cu dragostea unui părinte care a împărtășit cu ostașii săi zilele rele ca și cele bune, vă urez din tot sufletul ani mulți și fericiți.
      București, 1/14 Ianuarie 1920

(Cuvântări de Ferdinand I, Regele României 1889 – 1922, București, 1922,  pag. 150)
 
 

[1] În aprilie 1919, când s-a făcut trecerea de la stilul vechi la stilul nou, s-a convenit ca toate sărbătorile religioase să fie ținute pe stilul vechi (vezi de pildă Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, însemnarea din 14 aprilie 1919) Așadar ziua de 6 ianuarie 1920 era pe stilul vechi 24 decembrie 1919, ajunul Crăciunului, iar ziua de 7 ianuarie corespundea Crăciunului pe stil vechi 1919, iar Anul Nou în ziua de 14 ianuarie. În următorii ani se va renunța la această diferență în privința sărbătorilor religioase, dar mai multă vreme sărbătorile naționale 24 Ianuarie și 10 Mai se vor aniversa pe 6 februarie, respectiv 23 mai, vezi aceste aniversări consemnate în Memoriile lui Nicolae Iorga.
 
 
 
12 ianuarie 1920, București, Telegramă a ministrului plenipotențiar al Franței în România, contele de Saint-Aulaire, adresată generalului Franchet d’Espérey, în legătură cu rezultatul intervenției pe lângă guvernul român pentru deschiderea frontierei românești trupelor generalului Denikin și refugiaților ruși
 
      Afacerile Externe
      În clar
      Nr. 8-9-10
      București, 12 ianuarie 1920
Pentru Înaltul comisar al Franței la Constantinopol
Pentru generalul Franchet d’Espérey[1]

     Am insistat pe lângă guvernul român pentru a-l determina să deschidă frontiera sa trupelor lui Denikin[2] și refugiaților din Odessa.

 
Anton Ivanovici Denikin
 
            Președintele Consiliului[3] nu a răspuns la această cerere în mod definitiv că nu îi primește, dar ridică două obiecții:
        I. Din punct de vedere material, el nu are niciun mijloc de a asigura transportul, cazarea și întreținerea refugiaților din Odessa.
         Toate podurile de peste Nistru au fost distruse. Transportul ar trebui deci, să se facă cu vapoarele, pe care numai Aliații sunt în măsură să le furnizeze. Ar trebui, de asemenea, instalate barăci, să se trimită alimente și îmbrăcăminte. Guvernul român consideră că numai dv. ați putea avea mijloacele de a lua măsurile cele mai urgente. Guvernul român ar putea pune la dispoziție numai teritoriul său pe care l-ar repartiza refugiaților ruși fără îndoială în regiunea Tulcei, o zonă unde ei vor trebui supuși la o riguroasă supraveghere sanitară fiind semnalate cazuri de tifos și de pestă.
       II. Din punct de vedere politic, guvernul român încearcă întodeauna cea mai vie aversiune de a primi pe teritoriul său, mai ales în Basarabia sau în regiunea învecinată, un mare număr de refugiați ruși care, bolșevici sau naționaliști, îi sunt toți ostili și a căror propagandă poate să-l expună la un grav pericol. Cu toate acestea, el nu îi respinge dacă Aliații declară că în ziua în care Rusia va fi reconstituită aceștia [Aliații] le vor cere să recunoască drepturile României asupra Basarabiei.
           Guvernul român nu își subordonează decizia sa angajamentelor pe care le-ar lua Denikin care, spune el, nu mai există. Președintele Consiliului mi-a spus că va întocmi în legătură cu acest subiect o notă pe care o va dresa Antantei. Maximul ce s-ar putea obține ar fi ca guvernul român să nu aștepte un răspuns favorabil la această notă pentru a primi primii refugiați.
            Vă trimit aceste informații, foarte puțin precise încă, pentru a fi comunicate la Paris, cu scopul de a vă înlesni, dacă considerați posibil, să prevedeți încă de acum sprijinul material care s-ar putea da și de a putea semnala interesul care este, din punct de vedere militar, ca Aliații să ia fără răgaz în problema Basarabiei o atitudine de natură să liniștească guvernul român și de a-i face să dispară orice motiv serios de a nu acorda ospitalitate trupelor lui Denikin[4].

         Saint-Aulaire[5]
(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, noiembrie 1919 – ianuarie 1920, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. V, doc. nr. 844, pp. 582 – 583.)
 
 

[1] Louis Franchet d’Espérey (1856 – 1942) general francez, ulterior mareșal (19 februarie 1921) numit în iunie 1918 la comanda Armatei din Orient, cu care a silit Bulgaria, Imperiul Otoman și Austro-Ungaria să ceară armistițiu. A condus nominal intervenția împotriva Ungariei și Rusiei bolșevice (la Odessa și în Crimeea), dar intervenția împotriva celei din urmă a eșuat din cauza precarității mijloacelor, a ostilității populației și a demoralizării trupelor franceze.
[2] Anton Ivanovici Denikin (1872 - 1947), general rus, în 1916 comandant al Corpului VIII de armată din România, apoi comandant al forțelor ruse de frontul de sud-vest care au participat la luptele din vara lui 1917, iar generalul a fost decorat cu Croix de Guerre a Franței și Ordinul Mihai Viteazul, clasa III-a al României. Arestat în urma tentativei de lovitură de stat a generalului Kornilov, a reușit să fugă după lovitura de stat bolșevică de la 25 octombrie/7 noiembrie 1917 și a organizat armata contrarevoluționară a voluntarilor cu care a întreprins mai multe campanii în războiul civil din Rusia. Când situația s-a degradat în defavoarea forțelor antibolșevice, în aprilie 1920, Denikin a reușit să fugă la Constantinopol și a ajuns să se stabilească în Franța în 1926 și din 1945 în Statele Unite, unde a și murit. Memorialist.
[3] Alexandru Vaida-Voevod.
[4] Această ospitalitate nu avea să fie niciodată acordată pentru niciuna din forțele antibolșevice, fapt ce a fost subliniat încă de la primele întâlniri diplomatice ale reprezentanților României cu cei ai Uniunii Sovietice.
[5] A fost unul dintre ultimele rapoarte ale contelui de Saint-Aulaire (1866 – 1954) care a fost mutat de la postul său din București, dar nu la Varșovia, cum a scris regina Maria la 11 ianuarie 1920: ”L-am primit pe Saint-Aulaire care, din păcate ne părăsește, pelcând la Varșovia. El a fost un bun prieten al României și a fost alături de noi în toate momentele grele.”  (vezi Regina Maria, Însemnări zilnice 1920, Editura Historia, București, 2006, pag. 28, însemnare din 11 ianuarie 1920) iar audiența de rămas bun a avut loc la 27 ianuarie 1920 (vezi ibidem, pag. 46). Saint-Aulaire a fost trimis pentru scurtă vreme la Madrid și apoi la Londra, unde și-a prezentat scrisorile de acreditare la  20 noiembrie 1920 (vezi Almanach de Gotha, 1922, pag. 819). La București a fost înlocuit de Émile Daeschner (1863 – 1928) care și-a prezentat scrisorile de acreditare la 18 aprilie 1920. ”...l-am primit pe noul ambasador [de fapt ministru plenipotențiar] al Franței. Este înalt, subțire și cu o figură cam melancolică, de fapt nu pot avea încă o părere despre el. Ultimul său post a fost la Lisabona.” (Vezi Regina Maria, op. cit., pag. 120, însemnare din 18 aprilie 1920). Émile Daeschner va rămâne la București până în 1924. Note dr. Sorin Cristescu.
 
 
9-11 ianuarie 1920, Istoricul Nicolae Iorga relatează cum în drum spre Blaj, unde trebuia să participe la înscăunarea mitropolitului unit, Vasile Suciu, s-a oprit la Sibiu, pentru a asista la alegerile noii conduceri a Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA), prilej cu care constată problemele cu care se confruntă noua administrație românească.
 
       Drum în Ardeal la Asociație[1]. La Sibiiu primire oficială. Găzduire în Rezidență, unde, lângă amintirea cea mare a lui Șaguna[2], - cărțile, mobilele lui, zac rămășițele recente ale lui Mangra[3]: însemnări din Mihai Viteazul al lui Bălcescu[4], mătaniile lui lăsate pe o masă. Bătrânul Ilarion Pușcariu[5], care înlocuiește pe Roșca[6], acesta compromis cu Mangra și invizibil, dă o masă intimă. E încă la optzeci de ani, foarte voinic. Ar părea că dorește de Mitropolie.

 

Ilarion Pușcariu

 
        Alții îl vreau pe Bălan[7], care slujește Duminecă, 11, pentru întâia oara.
 

Nicolae Bălan

 
     Papp[8], de la Arad, are simpatii. O deputăție de preoți, cu profesorul Crăciunescu[9] în frunte, îmi cer imperios respectarea prescripțiilor Statutului șagunian și alegerea fără zăbavă a Mitropolitului și a episcopilor.
     Puțină lume la Asociație. Dacă n'am fi noi și militarii, ea s'ar simți și mai mult. Lumea s'a risipit la funcții după afaceri. Țeranii lipsesc cu totul. Cu prilejul vizitei la Săliște îmi arătasem dorința ca minunatul cor de acolo să cânte, încadrând concertul de Luni al d-rei Voileanu. S'a refuzat: nu trebuia profanată, desigur, muzica savantă.
Sașii se arată foarte prevenitori. Bătrânul Dörr[10], prefectul, se exprimă curat românește. Schullerus[11], ginerele lui Teutsch[12], e mai deschis în criticile contra abuzurilor noului regim: citează pe un ofițer de jandarmerie care încercase să vămuiască ștampilarea coroanelor[13]; Căile Ferate merg mizerabil; mărfurile lipsesc îndeobște.

 

Adolf Schullerus

 
    Hans Otto Roth[14], care vorbește la banchet Sâmbăta, face o foarte bună impresie. E șeful tinerilor. Îmi comunică reviste și ziare cu impresii ale lui din București și cu observații la criticile aduse programului german din România program pe care el l-a redactat.
 

Hans Otto Roth

 
    Îi opun că eu nu cred în teoriile despre Stat, care se schimbă prea des ca să fie admise, și că, mai la urma urmei, fiecare Stat se inspiră de la nevoile lui. Dacă aș fi Ungur, m'aș face a primi tot pentru ca apoi să nu dau nimic. Prefer să-i spun cinstit că e mai bine în anume chestii, ca aceia a unei delimitări teritoriale, să nu se facă experiența imposibilității, care vine apoi în defavorul cui a cerut-o. Și el admite că sunt numai puncte de plecare. Din partea mea îi spun că n'am nimic contra principiilor ca atare.
    Maniu îmi va spune, la Blaj[15], că am făcut rău vorbindu-le în nemțește. El [Maniu] îi ascultă în limba lor, dar le răspunde în limba lui. Se plânge și de intențiile Sașilor de a-și întinde drepturile: reclamau pentru ei, în gura Blajului, o moșie cumpărată pentru colonizări și pe care pentru a o scăpa de expropriere se și grăbiseră a o parcela.
    În general, este o atmosferă defavorabilă lor. Fiecare aduce înainte cazuri izolate. Poporul nu urmează pe șefii săi în acceptarea noii situații. Le obiectez că Statul nu poate face politica satelor, ci satul e dator să urmeze politica Statului.
    Impresionantă e și vizita la colecțiile lor [ale sașilor] din Sibiiu și aceia la harnicele sate din margini, Cisnădia și Cisnădioara. Păcat că n'am sosit la timp pentru a vedea costumele.
    O atitudine de neîncredere și ironie o aflu numai la actualul ”conte al Sașilor”. Mi se spune că se va duce și în loc va veni Dörr.
  La vizitarea bisericii și a Muzeului Brukenthal[16] mi se observă cu amărăciune că exproprierea ar face imposibilă menținerea moștenirii culturale săsești, așa de prețioasă.

 

Muzeul Național Brukenthal

 
      Braniște[17] reprezintă Guvernul ardelean. Când se ridică un toast pentru acesta, el spune, cu humor, că acel care a avut acest curaj e mai tare și decât Omul cel mai tare din lume al lui Vlad Delamarina[18].
 

Victor Vlad Delamarina
(1870-1896)
     Consiliul nu e de loc popular. Acuzații contra lui circulă pretutindeni. Unele sunt falșe.
 

Valeriu Braniște

 
   Administrația autonomă e de fapt invizibilă. Braniște vorbește o seară întreagă de planul său de a româniza mânăstirile de femei catolice și de a întemeia mânăstiri românești de femei.
   La discuția cu privire la statificarea [etatizarea, trecerea în patrimoniul statului a] școlii de fete a Asociației, Consiliul a fost înfățișat de raportor ca unul care ar fi impus desființarea ei. Braniște intervine, supărat, ca să arate că e vorba numai de confundarea cu gimnaziul de fete al Statului și că acesta, departe de a suprima școala, a făcut sacrificii pentru dânsa. Cumnatul lui Goga, Bucșan, crede și el ca în forma de acum partidul național ardelean nu mai poate merge. El e dispus a mă urma pe mine. Mulți din tineri au același punct de vedere.
    Viața culturală românească - afară de buna îngrijire a Muzeului Asociației - nici nu se simte aici. Singurul ziar e Telegraful Român[19], total decăzut.
    La înnoirea comitetului Asociației, tinerii manifestă violent pentru înlocuirea bătrânilor. Lista radical noua ridică protestări. Bătrânul Cosma[20] părăsește locul lui de lângă prezident și face o noua listă, fiecare nume fiind pus deosebit la vot.

 


Partenie Cosma

     Ivan[21], pe care Guvernul îl vrea episcop la Cluj, unde e dus, cade.

 

Nicolae Ivan
 
     Un profesor bătrân se ridică împotriva candidaturii bătrânului general Florian, propuind pe Danilă Papp[22], eroul bucovinean, care se înfățișează ca un bun om de societate, pleșuv, zâmbitor, fără nimic corespunzător faimei lui romantice.

 

Dănilă Papp

 
    Florian declară ca un singur glas de protestare îl face să nu mai primească. Trebuie intervenția mea pentru a-l împăca. Pe Papp îl cooptăm la Liga Culturală[23] din București.


(Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a., pp. 314 - 317)
 

[1] Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA) a fost înființată la Sibiu între 23 octombrie - 4 noiembrie 1861, având un rol însemnat în emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania. Prima conducere a organizației a fost girată de președintele episcopul Andrei Șaguna, vicepreședintele Timotei Cipariu și secretarul George Bariț.
[2] Andrei Șaguna (1808 – 1873) a fost un episcop ortodox al Transilvaniei (1847) apoi mitropolit (1864), militant pentru drepturile ortodocșilor și ale românilor din Transilvania, fondator al Gimnaziului Românesc din Brașov (1851), membru de onoare al Academiei Române. Canonizat la 29 octombrie 2011 la Sibiu.
[3] Vasile Mangra, născut Vincențiu Mangra, (1850 - 14 octombrie 1918) a fost un mitropolit român, istoric, membru titular al Academiei Române (1909). În ultima parte a vieții a devenit unul dintre oamenii de încredere ai guvernului ungar: a fost ales în 1910 deputat la Ceica, Bihor, cu program guvernamental; la 24 iulie/6 august 1916, a fost ales mitropolit al Ardealului (înscăunat în Oradea la 16/29 octombrie 1916). Din cauza atitudinii sale politice a fost scos din dipticele Bisericii Ortodoxe Române, iar perioada sa de păstorire la Sibiu declarată drept sedisvacanță.
[4] Nicolae Bălcescu (1819 – 1852) figură emblematică a revoluției de la 1848. Lucrarea sa fundamentală Românii supt Mihai-Voievod Viteazul (neterminată), apărută postum în 1861 – 1863 în Revista Română a lui Al. Odobescu și apoi în volum în 1877, a rămas opera de istorie cu cele mai multe reeditări din istoriografia română.
[5] Ilarion (Bucur) Pușcariu ( 1842 - 1922) a fost episcop, pedagog și istoric român, membru de onoare al Academiei Române (1916)
[6] Eusebiu Roșca (1856 – 1944), cleric ortodox din Transilvania, profesor și ulterior director al Institutului Teologic-Pedagogic din Sibiu, a reprezentat Episcopia Sibiului la Marea Adunare națională de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918; membru în comitetul central al Asociațiunii ASTRA.
[7] Nicolae Bălan (1882 - 1955), arhiereu ortodox din Transilvania, va fi ales mitropolit al Ardealului la 27 februarie 1920, funcție pe care o va deține până la moarte, la 6 august 1955, membru de onoare al Academiei Române (1920). În calitate de mitropolit, a contribuit substanțial la întocmirea Statutului de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, aprobat în anul 1925, și a apărat cu tărie autonomia Bisericii. Ctitor a numeroase așezăminte bisericești, după 1948 a susținut politica regimului comunist de suprimare a bisericii greco-catolice din Transilvania.
[8]  Ion Ignatie Papp (1848 – 1925) arhiereu român ortodox din Transilvania, episcop de Arad, funcţie pe care a deţinut-o de la 30 ianuarie 1902 până la moarte, deputat în Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918.
[9] Aurel Crăciunescu  (1877 – 1943), preot timișorean, profesor de teologie, istoric bisericesc, din 1918 protopop, consilier patriarhal (1929 – 1943), va fi secretar general în Ministrul Cultelor în vremea guvernării lui Nicolae Iorga (1931).
[10] Albert Dörr (1858 – 1932), lider politic sas, primar al Sibiului (1906 – 1918) cu o bogată activitate edilitară, ulterior prefect (1919 – 1922). Memorialist: Sibiul între două fronturi. Amintiri de război după însemnări de jurnal. (traducere din lb. germană de Liliana Popa, după textul ediției originale apărute la Sibiu în 1926), Editura Curs, Sibiu, 2019, 104 pag.
[11] Adolf Schullerus ( 1864 - 1928) a fost unul dintre cei mai renumiți intelectuali sași ai epocii sale, lingvist, istoric, etnolog, folclorist, scriitor și teolog. Între 1919 - 1926 a fost senator din partea Partidului German din România.
[12] Georg Daniel Teutsch a fost un episcop evanghelic sas din Transilvania în secolul al XIX-lea. Și-a desfășurat activitatea ca dascăl, teolog, istoric și om politic. A trăit între anii 1817 – 1893.
[13] Este vorba de operațiunea de ștampilare a bancnotelor austro-ungare care trebuiau retrase din circulație, prillej cu care s-au făcut nenumărate afaceri ilegale.
[14] Hans Otto Roth (1890 - 1953) a fost un om politic din România care a reprezentat comunitatea sașilor din Transilvania. A fost deputat între anii 1919-1938, iar din anul 1932 a condus, în calitate de lider, grupul parlamentar al Partidului German din România. Totodată Hans Otto Roth a slujit comunitatea etnicilor germani din România și în alte funcții importante, de exemplu cea de președinte al Casei Generale de Economii din Sibiu (Hermannstädter Allgemeine Sparkasse), de președinte al consiliului de administrație al Uzinei Electrice din Sibiu, precum și de prim-epitrop al Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană din România, adică cel mai înalt reprezentant laic al acestei comunități religioase. Convingerile politice ale lui Hans Otto Roth aveau o orientare creștin-liberală, ceea ce l-a plasat, la începutul anilor 1940, în opoziție față de conducerea nazistă a Grupului Etnic German din România. Roth a și fost exclus din această organizație etnică, care, în baza unui decret antonescian, avea statut de persoană juridică de drept public. De altfel, Hans Otto Roth refuzase, în septembrie 1940, și oferta lui Ion Antonescu de a prelua conducerea Ministerului Justiției sau a Ministerului Instrucțiunii, la alegere. A fost arestat de regimul comunist în 1952 și în scurtă vreme a încetat din viață la închisoarea Ghencea din București.
[15] Unde la 13 ianuarie Nicolae Iorga, Iuliu Maniu și principele Carol vor asista la slujba de înscăunare a mitropolitului Bisericii Române Unită cu Roma, Vasile Suciu (1873 – 1935).
[16] Celebru grup de muzee din Sibiu. Fondatorul acestui muzeu a fost Samuel von Brukenthal (1721 – 1803), guvernator habsburgic al Transilvaniei, între anii 1778 și 1787. El a început să achiziționeze primele opere, pentru colecția sa, din aproximativ anul 1754, de la Viena. Prin testament, Baronul Samuel von Brukenthal a dispus deschiderea Palatului ca muzeu public, gestul său înscriindu-l astfel în rândul marilor iluminiști ai veacului. Palatul a devenit în 1817 muzeu public, cunoscut ca Muzeul Brukenthal, una dintre primele instituții de acest gen din Europa. Muzeul are sediul principal în Palatul Brukenthal din Sibiu, pe o latură a Pieței Mari.
[17] Valeriu Braniște (1869 – 1928) a fost un publicist și om politic român, cu o remarcabilă activitate în slujba emancipării românilor, membru de onoare al Academiei Române (1919).  Între 1918-1920 a făcut parte din Consiliul Dirigent al Transilvaniei, cu sediul la Sibiu. A fost mai întâi (din 2 decembrie 1918) ministru fără portofoliu, iar din 1919 ministru al cultelor și instrucțiunii publice în cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, în locul lui Vasile Goldiș, după plecarea acestuia la București. În calitate de ministru înființează mai multe școli românești secundare în diverse orașe ardelene. Cel mai mare merit al său a fost înființarea Universității românești din Cluj la 31 ianuarie 1920. După dizolvarea Consiliului Dirigent pe 4 aprilie 1920, s-a întors la Lugoj.
[18] Victor Vlad Delamarina (1870 – 1896) a fost un marinar, militar, poet și scriitor român din Banat, acuarelist. În 1884 este dat afară de la gimnaziul din Lugoj, astfel că pleacă la mama sa la Bucureşti, care l-a înscris la Colegiul "Sfântul Sava". Victor dorea însă să devină militar şi se înscrie în anul 1885 la şcoala militară de la Craiova, iar în 1886 se mută la cea de la Iaşi. Încheind studiile la Iaşi, a trecut la şcoala militară din Bucureşti, iar din vara anului 1891 a urmat un stagiu pe bricul "Mircea", pentru a putea primi gradul de sublocotenent de marină. A făcut câteva drumuri în Meditarana ca militar, iar în 1895 este avansat la gradul de locotenent de marină. A murit bolnav de tuberculoză. S-a remarcat prin poeziile sale scrise în dialect bănățean, dintre care cea mai cunoscută și apreciată în epocă a fost poezia umoristică Ăl mai tare om din lume.
[19] Telgraful român a fost o gazetă bisăptămânală de informare socială și culturală care a apărut la Sibiu de la 3 ianuarie 1853.
[20] Partenie Cosma (1837 - 1923) a fost un om politic român din Transilvania, deputat în Dieta de la Budapesta, senator și director al Băncii „Albina” din Sibiu. După Marea Unire a fost ales senator în primul parlament al României Mari.
[21] Nicolae Ivan (1855 -1936) cleric român ortodox din Transilvania, din 1892 protopop de Alba Iulia, vicepreşedinte al Comitetului Central al Partidului Naţional Român din Transilvania (1906-1918). Va fi ales primul episcop al Clujului la 4 decembrie 1921, funcţie pe care o va păstra până la moarte.
[22] Dănilă Papp (1868  – 1950), bihorean de origine, a fost un general român, fost colonel în armata austro-ungară, celebru pentru participarea la luptele din Bucovina, la recucerirea orașului Cernăuți în februarie 1915. Din 1918 în serviciul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, ulterior încadrat cu gradul de general în armata română. A devenit guvernator în Ținutul Mureș în timpul regimului de autoritate monarhică al regelui Carol al II-lea, apoi ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun (15 iunie 1941 – 15 septembrie 1943).
[23] Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor a fost o organizație care milita pentru egalitate socială, politică și națională dar și pentru limba și cultura națională. A fost înființată la data de 15 septembrie 1890, la inițiativa unor studenți și personalități culturale întrunite la Universitatea din București. A purtat o bogată activitate politică pentru întărirea unității naționale a tuturor românilor din România și Transilvania. A emis primul Apel pentru apararea drepturilor românilor la data de 24 ianuarie 1891. Din 1914, devine Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor. Nicolae Iorga a preluat conducerea ei în 1919 și o va deține până la tragicul său sfârșit la 27 noiembrie 1940.
 
 
7 ianuarie 1920, Bucureşti, Raport al lui Saint Aulaire în care se relatează despre presiunea economică exercitată asupra României de către S.U.A. care urmărește în plus să provoace o ruptură între Antanta şi România.

     Afacerile Externe
     În Clar
     Nr. 16
     Repetare
     Secret

 
Duplicat bis
Telegramă la sosire
Bucureşti, 7 ianuarie 1920
Primită prin curier la 15, ora 21
 
      Colegul meu din Statele Unite[1] cu care am întreţinut întotdeauna cele mai sigure relaţii şi pe care nu l-am văzut de multe luni, mi-a vorbit ieri foarte liber despre politica ţării sale faţă de România.
 


Charles Vopika
 
     El mi-a spus că în momentul când a fost invitat să-şi întrerupă concediul pentru a-şi relua postul, organizaţiile evreieşti şi capitaliştii din Statele Unite au exercitat asupra lui, cu complicitatea unei părţi a anturajului preşedintelui Wilson, o puternică presiune pentru a-l determina să devină instrumentul partidului lor cu condiţia de a provoca prin toate mijloacele o ruptură între Antantă şi România. Este, aşa se spune, singurul mijloc de a asigura dominaţia economică a Statelor Unite asupra României care, nemaifiind susţinută de alte puteri ale Antantei şi în special de către Franţa, ar fi tratată nu ca aliată, ci ca potrivnică şi ar putea fi astfel exploatată fără niciun menajament. Se propunea, îndeosebi, să se ceară petrolul, pădurile şi căile ferate drept garanţie a avansurilor de război acordate României şi pe care este actualmente în imposibilitate de a le rambursa.
     Colegul meu mi-a spus, de asemenea, că autorii acestui plan erau foarte porniţi împotriva mea şi au inspirat plângerea delegaţiei americane la Paris, al cărui obiect am fost eu.
       El a adăugat că găsind ecoul acestei plângeri în corespondenţa oficială a postului său a relevat-o declarând că eu am fost întotdeauna de acord cu el şi că, de altfel, pentru toţi cei care au fost ca el şi ca mine, la faţa locului, martori ai evenimentelor, nu există două moduri de a le judeca. Dl. Vopicka s-a străduit în mod activ, într-adevăr, să neutralizeze, în măsura posibilului, politica guvernului său şi să evite o ruptură între Antantă şi România.
      El mi-a povestit, în afară de aceasta, că în ajunul zilei în care această ruptură părea iminentă, delegaţii evreilor români, îngrijoraţi de protecţia cu care Consiliul Suprem i-a copleşit, au venit să-l roage să evite această ruptură care, spun ei, ar antrena imediat un masacru general al evreilor de către populaţia română, care îi face responsabili de politica Consiliului Suprem. Astfel rezultatul cel mai sigur al planului evreilor americani ar fi fost, în caz de succes, să provoace un pogrom general într-o ţară în care aşa ceva nu a avut loc niciodată până în prezent.
       Faptul că acest demers nu a avut loc decât pe lângă Legaţia Statelor Unite arată în mod clar că oamenii avertizaţi nu se înşeală asupra responsabilităţii politicii adoptate de Antantă faţă de România. Ea nu este din această cauză mai puţin exploatată în opinia maselor, cu înverşunare contra noastră, de către duşmanii noştri şi în mod special de către Aliaţii noştri[2].
        Saint-Aulaire

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, noiembrie 1919 – ianuarie 1920, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. V, doc. nr. 842, pp. 578 – 580.)
 
 

[1] Charles J. Vopicka (1857 – 1935) diplomat american, ministru plenipotenţiar pentru România, Serbia şi Bulgaria (1913 – 1920). În memoriile sale intitulate Secretele Balcanilor. Șapte ani din viața unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere, note și postfață Al. A. Căpușan, Institutul European, Iași, 2012, la pp. 304 – 305, Vopicka relatează eforturile sale care au urmărit să-l convingă pe șeful delegației americane, Frank Polk (1871 -1943) să insereze în tartatul cu Austria formulările dorite de partea română și că în felul acesta ”primejdia unei rupturi între România și aliați a fost înlăturată, iar poporul român a fost extrem de mulțumit.” Charles J. Vopicka a fost succedat în funcție la București de către Peter Augustus Jay (1877 – 1933) care şi-a prezentat scrisorile de acreditare la 2 iulie 1921, vezi Almanach de Gotha, 1921, pag. 1033; mandatul său a durat până la 9 mai 1925.
[2] Adică de cercurile de influenţă economică din Statele Unite.
 
 
 
6 -7 ianuarie 1920, Bistriţa, Regina Maria relatează vizita pe care a întreprins-o împreună cu regele Ferdinand la Bistrița, pentru a asista la depunerea jurământului militar de către recruții Regimentului de Vânători de munte, comandat de principele moștenitor Carol, în condițiile în care acesta din urmă se arătase a fi de acord să renunțe la căsnicia sa cu Zizi Lambrino.
 
      Micul dejun devreme. La scurt timp după aceea a venit Carol, în uniformă şi cu toate decoraţiile pe ea, arătând extraordinar de bine, sincer bucuros să ne vadă pe toţi. Nu ne văzuserăm de cinci luni. Schimbarea în privinţa aspectului şi comportamentului său este incredibilă. Şi-a recăpătat râsul sănătos, râsul lui vesel şi fericit.

 

 

      Partea cu adevărat militară a șederii noastre va fi mâine[1], așa că ne-am dus cu mașina la el acasă, am vorbit îndelung, dar nu am abordat încă cel mai important lucru, care este mai bine să fie lăsat la sfârșit[2]. Au fost însă discuții prietenești, toți având multe de povestit, iar râsul lui Carol răzbătea vesel printre ele. Uitasem cu totul că are un asemenea râs sănătos. O latură a firii lui pe care mi-am amintit-o acum. Ceea ce este sigur este că el se bucură din plin de viața de aici și este în relații excelente cu toți, iar camarazii lui îl adoră. Ca să ne confirmăm reputația, i-am târât apoi pe toți la trei spitale despre care am auzit că era nevoie să fie inspectate și pentru care Carol m-a rugat să aduc câteva lucruri.
     După o mare masă militară, fără discursuri, la care au fost invitate doar câteva autorități civile, Carol și ofițerii săi au început să cânte în cor și, deși se ocupă de puțină vreme de așa ceva, ei cântă deosebit de bine și e cu adevărat emoționant să fii întâmpinat, când intri în încăpere, de imnul național cântat din răsputeri de toți ofițerii. Se vede că, într-adevăr, Carol face parte dintre ei și că în rândul lor domnește cel mai nobil spirit posibil. Are un colonel aghiotant cu adevărat bun, Rădescu[3], un tip excelent. Îmi place foarte mult și noul lui A.D.C [Aide de camp - aghiotant], Condiescu[4], care se străduiește să-l ajute să se vindece și, în final, să se salveze.
       Prânzul a fost, ca toate mesele militare, cam lung, dar foarte plăcut. După aceea, ne-am întors la trenul nostru ca să ne odihnim puțin și să iau diferitele daruri de Crăciun[5]. Am avut, de asemenea, timp să citesc și să mă întind puțin. La 6 ne-am dus la pomul de Crăciun al ofițerilor. Ofițerii au cântat în cor, împreună cu Carol, după care au fost schimbate diferite daruri modeste. Apoi s-au cântat tot felul de cântece românești tradiționale pentru Crăciun. Au venit să cânte țărani, studenți, soldați, elevi, totul potrivit obiceiurilor vechi. Și ca să o distreze pe Ileana, câțiva ofițeri au jucat mici pantomime în costume grotești. A urmat apoi dineul, pe care Carol l-a transformat cât mai mult posibil într-o masă tradițională de Crăciun. După aceea, așa cum eram așezați, s-a proiectat filmul militar cu trupele noastre în Ungaria. Am uitat să menționez că la dineu Carol a ținut o scurtă cuvântare pentru a ne saluta și Nando a răspuns spunând că este fericit să-și vadă fiul în fruntea unuia dintre cele mai bune regimente și că este sigur că și pe viitor regimentul va fi condus de el pentru onoarea și gloria lui și a lor[6].
      M-am trezit într-o zi splendid de senină, dar rece...
    La 10, ne-am dus la cazarmă. În curtea cea mare erau în careu toate trupele și recruții. Mai întâi am trecut în revistă trupa, lucru dificil, deoarece dezghețul de ieri s-a transformat în straturi neregulate de gheață alunecoasă. Carol era plin de importanță și exuberant, plăcându-i evident ceea ce face și fiind pe deplin capabil pentru aceasta. Întotdeauna aranjează bine lucrurile, cu migală în ceea ce privește ordinea și efectul lor, le conferă solemnitatea adecvată, ceea ce în România este în general greu de obținut, întrucât există o anumită lipsă de coordonare și o anumită delăsare pe care Carol nu le permite în ocaziile oficiale. El știe cum să-i facă pe alții să-i execute ordinele și să o facă cu plăcere. Are, de asemenea, acea mică nuanță de tinerească îngâmfare care, pe mine ca mamă, mă face întotdeauna să zâmbesc.
    Soarele era strălucitor și toți soldații arătau extraordinar de bine, curați și îngrijiți. Am avut o scurtă slujbă religioasă, preotul a vorbit bine și înduioșător, dar, să spun drept, totul m-a impresionat astăzi, fiind eu într-o ”dispoziție emoțională”. Atât de puternică era lumina, încât atunci când preotul a stropit cu aghiasmă fața de masă verde cu auriu, întinsă pe masa rudimentară, de scândură de brad, care servea drept altar, soarele a căzut pe picăturile de apă și le-a transformat în diamante scânteietoare, diamante mai strălucitoare decât toate acelea pe care le-am pierdut în Rusia[7]. N-am văzut niciodată ceva mai strălucitor sau mai frumos decât acele picături de agheasmă sărutate de soare. Un sfeșnic cu trei lumânări stătea pe masă – vântul a stins, jucăuș, una din ele, un mic semn de speranță. Eu l-am considerat de bon augure [un semn bun].
    Recruții au depus jurământul într-o ceremonie pe care întotdeauna am considerat-o inspirată și solemnă, după care a urmat o defilare[8]. Carol a rostit câteva cuvinte și apoi Nando. Totul s-a terminat cu urale puternice, după care ne-am dus la masă. Aceasta s-a ținut ca și ieri la popota ofițerilor.

 
Familia regală în anul 1920.
În stânga, în uniforma vânătorilor de munte, viitorul rege Carol al II-lea.
 
      Imediat după aceea am dat o raită cu mașina să vizităm cele cinci biserici din oraș care aparțin diferitelor confesiuni. Cea mai mare este biserica protestantă, mare și veche.

 

 
 
       Ne-am dus apoi într-un loc unde Carol organizase un exercițiu militar al trupelor sale, care s-au cățărat pe o coastă de deal abruptă, aproape inaccesibilă. Am urcat și noi până într-un anumit punct prin zăpada mare albă și frumoasă. Am uitat să menționez că aici s-a depus multă zăpadă. Ileana a fost încântată și a zburdat ca o căpriță, fiind extraordinar de emoționată, de agitată, de bucuroasă și punând atât de multe întrebări încât renunțai să încerci să-i mai răspunzi. De acolo am fost duși pe un câmp, în altă parte a orașului, unde ni s-au arătat câteva tunuri mici capturate de la inamic, folosite pentru lupta în tranșee. Zgomotul a speriat-o atât de mult pe Dana [cățelușa reginei], încât a fugit înapoi spre oraș, și, pentru un timp, s-a pierdut cu totul.
       După aceea, înapoi la cazarmă, unde ni s-a oferit un spectacol de exerciții fizice pe care Carol le-a introdus cu mare succes în programul regimentului său. Tot felul de jocuri și sporturi, iar soldații, este foarte clar, le îndrăgesc. Exercițiul fizic îi face robuști, sprinteni, le dă o idee de fair-play, de emoție, de ambiție și de onoare pentru regimnentul lor – rezultate excelente. Este lucrul care l-a interesat și l-a bucurat atât de mult pe Boyle[9], încât a obținut ca un ofițer canadiano-englez să fie împrumutat din armata canadiană ca să înceapă acest gen de pregătire în regimentele noastre. Era, desigur, un exercițiu fizic excelent și o inovație splendidă și utilă, totul fiindu-i datorat lui Carol. Nu i-am văzut niciodată pe soldații români să arate atât de puternici sau de siguri de ei sau atât de conștienți de propria lor individualitate. Totul s-a terminat cu un meci de fotbal al ofițerilor, la care a participat și Carol. Nu am putut pricepe cum de-au reușit să joace pe stratul acela de gheață.
       La apusul soarelui ne-am adunat cu toții într-un hangar enorm, unde fusese instalat un mare pom de Crăciun. Lumânărelele din pom erau singura lumină, o imagine frumoasă cu toți soldații în uniforme kaki. În semiobscuritate am împărțit nenumărate daruri, ca într-un fel de vis, știind că ora pe care o rezervasem convorbirii cu Carol se apropia. Toate evenimentele zilei se concentrau spre acea oră care trebuia să vină.[...] În cele din urmă ne-am întors la trenul nostru și am început să-mi adun toate puterile pentru momentul greu care se apropia. Totul depindea de acel moment. Ce va aduce el? [...] Și minutele, grele, se scurgeau. Am auzit sosind o mașină... Carol era acolo...
     Am făcut semiobscuritate în compartimentul meu, luminile puternice sunt de nesuportat într-un asemenea moment. Aproape timid, a apărut Nando, întrebând dacă poate să stea și el; i-am spus că ar fi foarte bine dacă ar fi și el acolo. L-am așezat pe Carol pe sofa, alături de mine, și am trecut direct la obiect. I-am spus că Mugur ne-a informat că el (Carol) e pregătit pentru marele sacrificiu pe care noi și țara sa îl așteptăm de la el, și foarte ferm el a răspuns că este pregătit. A fost foarte natural, deloc tragic, doar buza îi tremura puțin și ochii îi străluceau de lacrimi nevăzute – s-a comportat însă bărbătește, înfruntând ceea ce i-a adus, în cele din urmă, clipa – renunțarea la o pasiune nebunească și distructivă, de care s-a agățat cu un fel de încăpățânare oarbă. Acum, dintr-o dată, se deschidea un nou orizont în fața lui, simțeai că, prin durerea sa, era un om care îndepărtase de la el un coșmar îngrozitor, niște lanțuri grele care-i încătușaseră inima, mintea și spiritul. Am spus că ne vom uni forțele ca să-i ușurăm situația, dar că trebuie să insistăm asupra unui singur lucru: o sinceritate deplină din partea lui; că el nu mai trebuie să utilizeze mijloace incorecte, că mai presus de orice trebuie să fim uniți în aceste vremuri atât de pline de neliniște. El mi-a promis că-l va folosi pe Mugur drept mesager, că-l alesese pe Mugur să se ducă să o vadă (pe Zizi) și să o convingă să fie de acord cu acest sacrificiu, și că doar mai târziu, după ce Mugur va fi obținut de la ea sacrificiul cerut, atunci el și cu Mugur vor avea împreună o întrevedere cu ea. Era evident că el [Carol] nu mai avea nici cea mai mică dorință să vină la București.
      A fost cea mai calmă întrevedere posibilă, foarte caldă și lucidă. Nando a vorbit puțin, lăsându-mă pe mine să fiu purtătorul de cuvânt, întărind însă unele din argumentele mele – care cu greu ar putea fi, totuși, numite argumente. Totul a fost atât de ciudat de firesc, și cu toate acestea mă simțeam ca într-un vis. Chinul a fost atât de mare, încât acum trăiam o încetare subită a durerii fizice violente. Este un lucru pe care nu-l pot, de fapt, descrie. Ne-am ținut strâns de mână, ceea ce a fost singurul semn exterior de emoție. El a fost de acord să-i scrie o scrisoare lui Iorga, ca răspuns la demonstrația din parlament din ziua precedentă, o scrisoare pe care Iorga să o facă publică. I-am spus că trebuie să aibă deplină încredere în noi, fiind absolut necesar, în interesul țării, să fim perfect uniți și onești unul față de celălalt, fără manevre ascunse, întrucât eu și tatăl său suntem absolut gata să-l ajutăm în orice fel, trebuind doar să aibă totală încredere în noi și mai ales să nu ne dea pe mâna falșilor prieteni, care profită de numele său ca să-l distrugă și să pună în pericol dinastia.
     Am văzut pe sărmana față a lui Nando, o ușurare nerostită pentru întorsătura pe care au luat-o lucrurile. Am adăugat câteva cuvinte calde, spunându-i băiatului că-i înțeleg toată suferința lui și tot ceea ce va mai avea de suferit, dar că atunci când va scăpa de tot acest necaz va fi un om mai bun, chiar dacă mai trist, pentru că a eșuat și a fost atât de greu încercat, că noi îl vom iubi și mai mult pentru că și-a învins pasiunea în interesul țării pe care cu adevărat a iubit-o atât de puternic întotdeauna.
     Apoi i-am aplecat chipul onest și mai degrabă patetic, de băiat mare, spre mine și l-am sărutat tandru, tatăl său a făcut la fel și apoi am trecut în compartimentul lui Nando, după care ne-am dus la Ileana și n-a mai existat nicio reținere. Am cinat în tren cu unii dintre ofițerii săi, cu prefectul, primarul, generalul, care este transilvănean, și cu oamenii noștri. Când mi-am făcut apariția, toți m-au privit îngrijorați, dar, după zâmbetul meu, au înțeles că eram mulțumită. Dineul a fost foarte plăcut și animat, dar răceala mea atinsese punctul culminant – mersul prin frig toată ziua nu fusese tocmai tratamentul bun pentru ea.
     Trenul nostru a plecat la 10. Ne-am luat un afectuos și plin de speranță rămas bun de la Carol, promițând să-l trimitem pe Mugur la el cât mai curând posibil.
      Când am pornit, vânătorii de munte erau aliniați de-a lungul liniei ferate, cu torțe, și ne ovaționau.
     M-am culcat cu sufletul plin de o adâncă gratitudine și cu inima mai ușoară decât o avusesem vreodată în ultima vreme. Știu că necazurile nu s-au terminat, dar suntem pe drumul cel bun și, dacă nu se fac greșeli grave, înseamnă că am câștigat lupta cea mare. Cu umilință și ardoare îi mulțumesc lui Dumnezeu[10].

(Regina Maria a României, Însemnări zilnice 1920, traducere Sanda Racoviceanu, Editura Historia, Bucureşti, 2006, p. 18 – 24)
*
 
 

[1] Depunerea jurământului militar de către recruții Regimentului de Vânători de munte.
[2] În Însemnări zilnice 1920, pp. 16 -17, regina Maria a consemnat la 4 ianuarie faptul că principele Carol renunțase la căsnicia cu Zizi Lambrino: ”Apoi în final, Mugur [prieten și confident al lui Carol] cu prima veste cu adevărat bună. El declară că l-a contactat pe Carol și că a obținut de la Carol promisiunea că o să-și sacrifice dragostea pentru țară, dacă Mugur o poate convinge pe fată să facă același lucru.  A fost o veste atât de bună, încât abia îndrăznim s-o acceptăm. O să-l luăm însă mâine pe Mugur cu noi [la Bistrița], și el are de gând să-l preseze pe Carol să-și țină promisiunea….La un dineu – el l-a îndemnat pe Carol să ofere ofițerilor și soțiilor lor un dineu oficial la care să fie respectate cele mai regale tradiții – Mugur a ținut un discurs în care compara sacrificiul pe care Carol era gata să-l facă pentru țara sa cu sacrificiul meșterului Manole, care și-a zidit soția la temelia bisericii sale pentru că aceasta nu s-ar fi înălțat dacă meșterul zidar nu ar fi renunțat la tot ce-i era mai scump. Și, în fața tuturor oaspeților adunați acolo, Mugur a mai declarat că acum principele moștenitor era gata să-și sacrifice dragostea ca să construiască România Mare, care va fi de neclintit, pentru că el este gata să renunțe la tot ce-i este mai scump pentru a continua marea operă a tatălui său. Carol a făcut față încercării și nu a protestat! Da, pentru prima dată am speranță, am speranță, dar este atât de neobișnuit pentru mine să-mi deschid sufletul spre vreo bucurie, încât aproape mă tem și nu am curaj… M-am dus la culcare cu inima fremătând de gratitudine, dar neîndrăznind să cred că este posibil să fiu la aproape de capătul conflictului care mi-a întunecat viața mai mult de un an. Ah! Doamne! Fii milostiv și fă ca noi să câștigăm!” Aceeași renunțare a principelui Carol consemnată de Nicolae Iorga în Memoriile sale, vol. 2, pag 312, tot în ziua de 4 ianuarie, unde se precizează că principele a oferit o declarație asemănătoare și Președintelui de Consiliu, Al. Vaida-Voevod. Cei doi s-au întâlnit cu Ferdinand și Maria la Brașov, la 5 ianuarie, ”foarte satisfăcuți și cu speranța că el își va face datoria, de fapt erau aproape complet convinși că o va face. Și asta a fost o altă veste bună și inima îmi tresălta în piept, deși nu mai îndrăznesc să mă bucur cu adevărat.” Vezi Maria, Regina României, op. cit., pag. 16.
[3] Nicolae Rădescu (1874 – 1953) ofițer de cavalerie, participant la al Doilea Război Balcanic și la Războiul de întregire unde a fost decorat cu Ordinul ”Mihai Viteazul” clasa a III-a (prin Înalt Decret din 10 ianuarie 1917), avansat lt. colonel (1 aprilie 1917) apoi colonel (1 aprilie 1919), aghiotant al principelui Carol, apoi, de la 25 mai 1920, aghiotant al Reginei Maria în locullui Ballif (cf. Maria Regina României, op.cit., pag. 162, care îl va numi ”Taciturnul”). În 1926 a fost trimis atașat militar la Londra, iar la întoarcere, la 25 martie 1928 a fost avansat general de brigadă, ulterior comandant al Diviziei 1 cavalerie. În 1933 a demisionat din armată devenind un membru marcant al Partidului Poporului. În cel de-al Doilea Război Mondial avea să fie întemnițat în lagărul de la Târgu Jiu (22 octombrie 1941 – 29 septembrie 1942) pentru memorii adresate lui Ion Antonescu în care dezaproba trecerea armatei române peste Nistru și pentru o scrisoare ofensatoare adresată ministrului plenipotențiar german Manfred von Killinger după discursul pe care acesta îl rostise la sala Aro la 4 octombrie 1941. După 23 august 1944 a fost numit șef al Marelui Stat Major la 11 septembrie – după demisia generalului Gheorghe Mihail - iar la 6 decembrie 1944 regele Mihai l-a numit președinte al Consiliului de Miniștri, la sugestia lui Iuliu Maniu. Numirea sa a declanșat ofensiva de demonstrații politice violente și sângeroase a Partidului Comunist, sprijinit de sovietici, și, în final, N. Rădescu a demisionat la 28 februarie 1945. A reușit să fugă din țară cu ajutorul britanicilor și a murit în exil la New York, la 16 mai 1953. În anul 2000 rămășițele sale au fost reînhumate la cimitirul Bellu din Bcuurești.
[4] Nicolae M. Condiescu (1880 – 1939) colonel, ulterior general, aghiotant al principelului Carol, pe care îl va însoți în excursia sa în jurul lumii (2 februarie – 1 octombrie 1920). Pentru activitatea sa literară a fost ales membru de onoare al Academiei Române în anul 1938. Este confundat adesea cu generalul Nicolae Condeescu (1876 – 1936) cel care a fost ministru de Război în mai multe guvernări (14 aprilie 1930 – 17 aprilie 1931).
[5] În aprilie 1919 când s-a făcut trecerea de la stilul vechi la stilul nou, s-a convenit ca toate sărbătorile religioase să fie ținute pe stilul vechi (vezi de pildă Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, însemnarea din 14 aprilie 1919) Așadar ziua de 6 ianuarie 1920 era pe stilul vechi 24 decembrie 1919, ajunul Crăciunului, iar ziua de 7 ianuarie corespundea Crăciunului pe stil vechi 1919. În următorii ani se va renunța la această diferență în privința sărbătorilor religioase, dar mai multă vreme sărbătorile naționale 24 Ianuarie și 10 Mai se vor aniversa pe 6 februarie, respectiv 23 mai, vezi aceste aniversări consemnate în Memoriile lui Nicolae Iorga.
[6] Cuvântare reprodusă în Cuvântări de Ferdinand I, Regele României 1889 – 1922, București, 1922,  pp. 148 – 149.
[7] Bijuteriile reginei Maria, adunate cu tot felul de probleme de-a lungul a 24 de ani de căsnicie, în valoare de șapte milioane de lei aur (la 3 lei și 10 bani gramul de aur) au fost trimise la Moscova în decembrie 1916 împreună cu tezaurul Băncii Naționale și alte valori și niciodată recuperate. La revenirea la București la 1 decembrie 1918, la recepția oficială oferită de Casa Regală, regina Maria consemnase cu amărăciune că ”sunt singura doamnă din toate cele prezente care nu are nicio bijuterie.” Vezi Însemnări zilnice 1919, Editura Albatros, București 1996, pag. 18.
[8] Vezi ceremonia descrisă de un martor ocular, Vasile Scârneci, Viața și moartea în linia întâi. Jurnal și însemnări de război 1916 – 1920, 1941 -1943, Editura Militară, București, 2013, pag. 92 și urm.
[9] Joseph Whiteside Boyle (1867-1923). Ofiţer canadian însărcinat cu diferite misiuni speciale în sprijinul guvernului României (de exemplu, tratativele cu bolşevicii de la Odessa din februarie 1918, eliberarea unor ostateci de la Odessa în aprilie 1918) pentru care a fost decorat cu Ordinul „Steaua României” cu spade în gradul de Mare-Ofiţer prin Înaltul Decret No. 1.368 din 5 Iunie 1918, publicat în Monitorul Oastei, 2 Iulie 1918, No. 117, pp. 1925 – 1926: „pentru curajul excepţional şi pentru devotamentul remarcabil cu care a apărat cauza românilor aflaţi la Odesa, scăpând din primejdia morţei un mare număr dintre ei. (1918)” În însemnările sale, regina Maria a consemnat faptul că Boyle se străduise să-l convingă pe Carol să renunțe că Zizi Lambrino, iar prietenii acesteia porniseră o campanie de presă împotriva canadianului în ziarul Adevărul. Vezi Maria, Regina României, op. cit. pp. 15 -17)
[10] A doua zi, 8 ianuarie, regina Maria a scris: ”Zizi a născut un băiat în această dimineață. Lupta cu ea va fi pe viață și pe moarte.” Vezi ibidem, pag. 25.
 
5 ianuarie 1920,Bistrița, Cuvântarea regelui Ferdinand I la vizita regimentului Vânătorilor-de-munte

       Din suflet mulțumesc pentru frumoasele cuvinte cu cari am fost întâmpinat sub tradiționalul Pom de Crăciun de către ofițerii regimentului Vânătorilor-de-munte prin Comandantul lor.
 

 
 
 
         Când v-am trimis să purtați drapelul regimentului peste Tisa, am dorit să arătați unui dușman rătăcit, care nu mai respecta nici legi, nici ordine, nici societate și nici familie, ce va să zică vitejia ostașului român, ce va să zică adevărata onoare ostășească. Am sperat ca vânătorii de munte, în frunte cu comandantul lor, vor avea din nou prilejul să-și arate calitățile pe cari le cunoaștem din luptele de la Coșna și Cireșoaia. Nu i-a fost dat însă să aibă acest noroc. Totuși regimentul și-a făcut bine datoria. Aceasta o știu și o afirm cu convingere.
       Încă de la formarea regimentului am avut o deosebită încredere în bravii vânători de munte și ca o dovadă a acestei mari încrederi Le-am dăruit ca comandant al lor pe fiul Meu[1].
       Sunt sigur că pilda dată de El ca instructor și comandant va rămâne pentru totdeauna în regiment[2], și-Ți urez din toată inima să continui a sta în fruntea bravilor tăi ofițeri și soldați, pentru binele și propășirea regimentului.
        Să trăiască scumpa noastră armată!

(Cuvântări de Ferdinand I, Regele României 1889 – 1922, București, 1922,  pp. 148 – 149)
 
 

[1] Înaltul Decret No. 1.134 din 2 Octomvrie 1917 publicat în Monitorul Oastei din 1917, Octomvrie 7, No. 116, pag. 2227, arăta că: ”Alteța Sa Regală Principele Moștenitor se înaintează pe ziua de 1 Septemvrie 1917, la gradul de locotenent-colonel în regimentul 1 vânători.” Înaltul Decret No. 1.135 din 2 Octomvrie 1917 publicat în ibidem, pag. 2228, arăta că: ”Dorind a arăta iubitului Nostru Fiu Alteța Sa Regală Principele Moștenitor via Noastră recunoștință pentru interesul neobosit ce a pus pentru înființarea unui corp special instruit pentru lupta la munte și solicitudinea deosebită ce a dovedit la alcătuirea acestui corp am hotărât: Alteța Sa Regală Principele Moștenitor se numește Cap al regimentului Vânători de Munte”. La pag. 2229 se află Înalt ordin de zi No. 43: Pentru a da un semn al mulțumirei Mele Regală regimentului Vânători de Munte pentru modul deosebit cum acest corp de trupă s’a purtat în fața inamicului în luptele de lângă Târgu- Ocna, am numit pe Alteța Sa Regală Principele Moștenitor Cap al acestui regiment. Sunt convins că regimentul va ști în toate împrejurările să se arate demn de această distincțiune. Regimentul va adresa Înaltului Său Cap raportul trimestrial. Dat la Marele Nostru Cartier General , în 3 Octomvrie 1917. FERDINAND.
[2] Din fruntea acestui regiment, principele moștenitor Carol a plecat în secret la finele lunii august 1918 ca să se căsătorească, tot în secret, la Odessa, cu aleasa inimii sale, Zizi (Ioana) Lambrino (1898 – 1953), declanșând prima parte a ”crizei dinastice”. Fiul lor, Mircea Carol Grigore Lambrino, se va naște câteva zile mai târziu după cuvântarea regelui Ferdinand, la 8 ianuarie 1920, la București (decedat la 27 ianuarie 2006, la Londra). Principelui Carol nu i s-a permis să fie alături de soția sa în acel moment. (Note dr. Sorin Cristescu)
 
4 ianuarie 1920, Telegramă a ministrului plenipotenţiar al Franţei, Saint-Aulaire, prin care relatează convorbirea avută cu regele Ferdinand privind stadiul raporturilor dintre România şi Antantă şi retragerea trupelor române pe frontiera fixată de Conferinţa Păcii.

        Afacerile Străine
        În clar
        Nr. 6
Duplicat bis
Telegramă la sosire, Bucureşti 4 ianuarie 1920
primită prin curier în 13, ora 21
         Repetare
       Regele Ferdinand mi-a vorbit ieri despre stadiul raporturilor dintre România şi Antantă. El mi-a declarat că a simţit o adevărată uşurare de când s-au aplanat, în sfârşit, dificultăţile privitoare la semnarea Tratatului cu Austria.
El atribuie în special acţiunii guvernului francez modificările care au permis României să subscrie la textul acestui tratat. El nu neglijează deloc faptul că acţiunea personală a preşedintelui Consiliului s-a exercitat în special în favoarea României în problemele Basarabiei şi Cadrilaterului.
       În ceea ce priveşte replierea trupelor române dincoace de frontiera fixată de Conferinţă, regele recunoaşte că în prezent nu poate expune România niciunui pericol militar din partea Ungariei. Într-adevăr, este evident că trupele ungare nu sunt în stadiul de a ataca din nou România. Şi, de altfel conform tuturor informaţiilor sosite la Bucureşti, imperialismul ungar, în ziua în care va avea din nou posibilitatea să devină agresiv, o va face, nu faţă de România, ci faţă de Cehoslovacia. Dar regele se preocupă de pericolul economic la care neaşteptata retragere a armatei sale expune ţara, substituind liniei de netrecut a Tisei o graniţă practic imposibil de apărat faţă de invazia monedei austro-ungare atrasă în Transilvania de un curs care, din motive politice analoage celor din care ne-am inspirat în Alsacia şi Lorena în privinţa mărcii, este foarte ridicat faţă de valoarea sa reală.Slăbirea fără precedent a monedei române este în mare parte atribuită acestei cauze.
       În sfârşit, regele este îngrijorat de proiectele de sechestru engleze pe Dunăre. Anglia, spune el, pentru a-şi masca completa stăpânire asupra mărilor, urmăreşte o stăpânire fluvială sub masca internaţionalizării. De aceea ea se străduieşte să facă din Ungaria un regat englez şi din Budapesta capitala Dunării engleze. Regele a adăugat că România nu poate, numai cu mijloacele sale, să contracareze acest imperialism fluvial care, spune el, este fără îndoială aprobat de celelalte Puteri ale Antantei, pentru că ele s-au alăturat politicii urmate de Anglia la Budapesta, în scopul de a-i pregăti calea.
    Această exprimare mi s-a părut să urmărească un dublu scop: să invoce discret sprijinul nostru împotriva sechestrului englez pe Dunăre şi să prevină guvernul român faţă de orice incriminări din partea noastră dacă cedează la presiunea exercitată de către englezi, pentru a-i impune o misiune navală destinată să completeze acest sechestru.
Saint-Aulaire

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, noiembrie 1919 – ianuarie 1920, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. V, doc. nr. 841, pp. 576 – 578.)


 
 
3 ianuarie 1920, Cuvântarea regelui Ferdinand I la depunerea jurământului elevilor  școlilor militare de ofițeri.
      Scumpi elevi,
 
       Am ținut să viu între voi pentru a fi de față la marele pas ce faceți azi în viața voastră militară, când legându-vă cu jurământ de Țară și Tron v-ați închinat pe viață Patriei și Regelui vostru.
     Vouă, tinerilor elevi, cari sunteți meniți să fiți în viitor conducătorii ostașului român, jurământul ce-ați depus astăzi vă impune datorii deosebite. Vă impune pe lângă datoria care este patrimoniul sacru al fiecărui ostaș, adică credință, supunere față de legi și executare oarbă a poruncilor ce veți primi dela autoritățile superioare, vă impune zic, și îndatorirea de a vă pregăti cu toată râvna și cu tot sufletul la misiunea ce cu toții doriți a împlini, vă impune să vă formați caracterul de bun român și bun creștin, căci numai cu aceste calități veți putea fi pilda subordonaților voștri.
     Fiți în timpul șederii voastre în școală exemplu viu de ascultare atât de importantă în vremurile de azi, când respectul autorității se slăbește și când materialismul caută să învingă toate legile creștine. Pregătiți-vă bine împotriva tuturor acelor ispite. Oțeliți-vă caracterul prin supunere și cultivați iubirea camaraderească între voi ca niște adevărați frați de sânge, pentru a putea deveni sfătuitori ai ostașilor români. Siliți-vă să întregiți calitățile lor moștenite dela strămoși și pe cari le-au dovedit în mod atât de strălucit, încât a produs admirația tuturor acelora cari i-au văzut în luptă; luați pildă dela ei, urmați-i și dați-vă osteneala ca să le semănați și ca caracter și ca putere de muncă.
     Atunci vom putea fi siguri că ne putem bizui pe brațul și caracterul vostru, iar după îndeplinirea celor doi ani de școală să ieșiți cu convingerea în sufletul vostru că veți intra în această familie glorioasă ce constituie corpul ofițeresc, cu toată pregătirea necesară pentru a putea împlini rolul vostru cu cinste și cu bine.
Acestea sunt urările ce vă fac astăzi, și acum să strigăm din tot sufletul:
      ”Să trăiască iubita noastră armată”.

(Cuvântări de Ferdinand I, Regele României 1889 – 1922, București, 1922,  pp. 146 – 147)

 
 
 
 
 
1 ianuarie 1920, Cuvântarea regelui Ferdinand I la învestitura Mitropolitului Primat Dr. Miron Cristea și întărirea Mitropolitului Vladimir de Repta al Bucovinei și Ignațiu Papp Episcop al Aradului.

      Înalt Prea Sfințiți Părinți,
     Zice în Sfânta Scriptură: ”Cei ce seamănă cu lacrămi, cu bucurie vor secera; mari lucruri a făcut Domnul cu noi”.
Și într-adevăr mare e ziua aceasta în care frații de-o credință și de-o limbă, după veacuri de tristă și nedreaptă despărțire, își pot întinde mâinile spre vecinică unire duhovnicească.
 
      Înalt Prea Sfințite Părinte,
     Înalt Prea Sfinția Ta fiind ridicat la cea mai înaltă treaptă a Sfintei Biserici autocefale române, cu vie mulțumire Ți-am înmânat după vechile datine toiagul archiepiscopal ca să oblăduiești cu dragoste turma ce ți-a fost încredințată.
      Această veche Mitropolie a Țării Românești, sub ocrotirea căreia se aflau și bine credincioșii fii de peste munți în timpurile marilor Domni munteni, își cheamă din mijlocul fraților împilați până acum sub mână străină, pe purtătorul cârjei sale mitropolitane.
      Te poți mândri, Înalt Prea Sfințite Părinte, de a fi urmașul atâtor mitropoliți evlavioși cari au fost podoaba acestui scaun archiepiscopal. Bărbați ca Grigorie, sub a cărui Vlădicie s-au tălmăcit cele 12 minee[1] și mai cu deosebire Antim[2], care păstoria în fericitele vremuri ale lui Constantin Basarab Brâncoveanu, încălzind pe fiii lor sufletești cu cuvântul și învățătura evanghelicească, au dat Mitropoliei din București un renume care strălucia și peste hotarele țării.
     Chemat în scaunul mitropolitan, Înalt Prea Sfinția Ta, ai părăsit o eparhie dragă inimii Tale, al cărei conducător sufletesc ai fost în timpuri grele de lupte naționale, dar și în clipele cele mai înălțătoare ale neamului. Urcându-Te pe scaunul archiepiscopal al Ungro-Vlahiei, ai frumoasa menire de-a înfăptui politica religioasă a lui Mihai Viteazul, care prin înființarea Mitropoliei ortodoxe dela Alba-Iulia țintia să apropie și să unească bisericește toate țările românești.
      De atunci până în zilele mărețe ale unirii, ce Atotputernicul ne-a dăruit să le trăim, clerul de peste munți în timpul luptelor grele și suferințelor de martiri a știut să păstreze, alăturea cu sfânta candelă a credinței strămoșești, flacăra nestinsă a vieți și simțirii naționale. Aceasta dă alegerii întâiului Mitropolit Primat al României întregite o deosebită semnificație.
Sunt încredințat că chemarea Înalt Prea Sfinției Tale va adduce roade fericite pentru organizarea temeinică și unitară a Bisericii române, prtecum și pentru întărirea credinții, izvorul nesecat al faptelor bune și al înălțării sufletești.
Din tot sufletul îți urez o lungă și rodnică activitate arhipastorală.
 
        Înalt Prea Sfințite Părinte,
      În urma mărețului act al realipirii frumoasei Bucovine la patria mamă și în puterea vechuilor datine, cu mare dragoste și cu deosebită mulțumire am întărit Înalt Prea Sfinției Tale purtarea cârjei mitropolitane a Bucovinei.
Vei privi aceasta ca un semn vădit de recunoaștere a deosebitei râvne ce ai desfășurat în buna conducere pastorală a turmei încredințată Ție. Frumoasele monumente religioase ce se ridică la Suceava, Rădăuți, Putna, ca o vie mărturie a evlaviei vrednicilor Voevozi ai Moldovei, ne amintesc asemenea că credința la un popor este singura temelie trainică pe care se poate rezema viitorul său, căci destinele popoarelor sunt în mâna A Tot Putintelui.
     Cu mare nerăbdare aștept să pot veni și eu în Bucovina, spre a mă închina la aceste Sfinte Ctitorii și a înveseli sufletul meu în bogățiile și comorile de artă religioasă din toate mânăstirile Bucovinei. Grija ce ai purtat de păstrarea lor a găsit un răsunet de vie recunoștință în inimile credincioșilor.
     Din tot sufletul urez Înalt Prea Sfinției Tale încă mulți ani de fericită arhi-păstorie.
     Prea Sfințite Părinte,
    În urma unirii ținuturilor de peste munți cu patria mumă și în puterea vechilor datine, cu cu deosebită bucurie Ți-am dat întărirea cuvenită pentru păstorirea poporului orthodox din Eparhia Aradului.
    Cunosc grelele lupte ale acestei Episcopii dela marginea românismului, cea mai expusă la bătaia valurilor străine și aduc în ziua aceasta prinosul nostru de recunoștință pentru vrednici luptători ai Bisericii române, precum și mărturisirea sentimentelor noastre de dragoste pentru scumpii voștri poporeni de pe malurile Mureșului și ale Crișului, îndemnându-i ca și pe viitor să-și păstreze aceeași credință, limba și legea strămoșească.
 
    Înalți Prea Sfințiți Părinți,
   Mergeți și întorceți-vă acum la scaunele voastre episcopalle și urmați a apropia cât mai mult de biserică sufletele credincioșilor, propovăduind în aceste vremuri de grele încercări morale, tuturor treptelor sociale iubirea aproapelui, buna înțelegere și pacea obștească. Întăriți în inimi frica de Dumnezeu, ferirea de nedreptate și fapte rele, respectul ocârmuitorilor către ocârmuiți și al acestor din urmă către autoritate. Numai prin păstrarea și întărirea unor asemenea sentimente putem avea o țară bine întemeiată cu o propășire sigură în timp de pace și o puternică pregătire pentru orice vreme grea.
    Vă mulțiumesc din adâncul sufletului pentru bunele urări ce Ne-ați adus Reginei, Mie și Familiei Mele.

(Cuvântări de Ferdinand I, Regele României 1889 – 1922, București, 1922,  pp. 53 – 57)
 

[1] Ferdinand se referă la mitropolitul Grigorie al II-lea de la Colțea al Ungrovlahiei (1760 - 1787), dar tălmăcitori ai mineielor sunt considerați episcopii de Râmnic Chesarie (1773 – 1780) care a tipărit mineiele lunilor octombrie și martie în anii 1776 – 1779, și Filaret (1780 - 1792) cel care a încheiat tălmăcirea mineielor în 1780, cf. www.istorielocală.ro Episcopia Râmnicului - mare ”centru de cultură și spiritualitatea românească”, Marți, 28 August 2012, ora 14.35. La fel arhimandrit Policarp Chițulescu, Mineiele de la Râmnic (1776 -1780), în www.tipăriturivechi.ro.
[2] Antim Ivireanul (n. circa 1640 - 1650, Iviria Gruzia — d. 1716, asasinat în Bulgaria) a fost un autor, tipograf, gravor, teolog, episcop și mitropolit român de origine georgiană. Mitropolit al Ungrovlahiei (1708 - 1716) autor al unor celebre Didahii, ce reprezintă o colecție de predici folosite la Marile Sărbători de peste an, Antim Ivireanul a fost o personalitate culturală remarcabilă a literaturii române vechi. A fost cel care a înființat prima bibliotecă publică în Bucureștiul de astăzi, în secolul XVIII. Fiind un apărător energic al drepturilor Bisericii ortodoxe și a poporului român, dar mai ales din pricina atitudinii sale fățiș antiotomane, în toamna anului 1716, la cererea primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, a fost înlăturat din scaun, închis, caterisit de patriarhul ecumenic și condamnat la exil pe viață în mănăstirea "Sfânta Ecaterina" din Muntele Sinai. În drum spre locul exilului, a fost ucis de ostașii turci și trupul aruncat undeva în râul Marița sau în Tungea, dincolo de Adrianopol. Abia după 250 de ani, în 1966, Patriarhia Ecumenică a ridicat această nedreaptă caterisire și a fost reabilitat. Antim Ivireanul a fost proslăvit ca sfânt (canonizat) de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române în 1992 (prin actul sinodal din 20 iunie, proclamarea oficială a canonizării având loc la 21 iunie 1992). Este prăznuit în fiecare an la 27 septembrie.
 
 
 1 ianuarie 1920, Nicolae Iorga, preşedintele Camerei Deputaţilor, despre intronizarea lui Miron Cristea ca Mitropolit Primat al României Mari şi conflictul dintre ministrul Aurel Vlad şi Marele Cartier General.
 1 Ianuarie 1920
 
      Investirea episcopilor la Palat. Regele ţine o cuvântare foarte frumoasă şi bine sprijinită pe fapte. Mitropolitul Primat[1] e demn, şi se înfăţişează deosebit de frumos în costumul lui cu Sf. Constantin şi Elena cusuţi pe mătasa roşie.
 

Miron Cristea

 
     Episcopul de Arad[2] ceteşte cu greu un discurs mereu îndreptat; spune că aleargă cu picioare vesele către Rege pentru că el şi ai lui au dorit de mult un Suveran de limba şi de legea lor[3].
 
       Între ei doi, Repta[4], foarte bătrân, tremurând, spune în câteva cuvinte şoptite respectul lui către Rege.

 

Vladimir de Repta

 
   La Mitropolie slujba instalării. Arhiereul Ciosu[5] ţine o cuvântare ascultată în dezordine. În Palatul metropolitan cutează a vorbi întâiu Chiricescu[6], care grăieşte din Scripturi. Borcia[7] face o bună impresie cu un discurs îngrijit redactat, pe care îl ceteşte.
 
 
Ioan Borcea

 
    Adaug câteva cuvinte despre datoria culturală a Bisericii şi despre drepturile ei, pe care trebuie să şi le reia. Preoţimea se oferă pentru colaborare. Şi aici ca şi în biserică noul Mitropolit găseşte cuvinte potrivite. Dar, necunoscând omul, încredinţează lui Chiricescu creşterea clerului de mâine.
     Vaida îmi arată în ce stadiu se găseşte conflictul dintre Vlad[8] şi Marele Cartier. Şi el crede că acesta împiedecă orice bună administraţie în Ardeal. Nu se poate tolera ce s'a facut contra unui ministru. Mai curând demisionează. Îmi cere să intervin personal la Prezan[9].

 

Aurel Vlad

 
    La 5, merg la acesta. Întrebuinţez toate mijloacele de persuaziune pentru a face să se aducă scrisoarea de scuze a colonelului Antonescu[10] ori să facă el această declaraţie, ca şef al Cartierului, prin care s'ar regreta incidentul. Abia capăt o scrisoare în care dezaprobă că Antonescu a luat asupră-şi o datorie de protestare care-i revenia lui însuşi ; adaugă că-l va chema telegrafic fără să spuie că-l va sili să retracteze.

 
Constantin Prezan

 
      Seara, la Consiliul de miniştri, Vaida nu se mulţumeşte cu scrisoarea, Vlad izbucneşte în manifestaţii mânioase. Generalul Răşcanu[11], care a fost atins şi el prin unele cuvinte, ia asupra lui să împace lucrul, provocând declaraţia, necesară, a lui Antonescu[12].
      Ce griji pe o astfel de vreme! »

(Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a. pp. 309 – 310)
 

[1] Miron Cristea (20 iulie 1868 – 6 martie 1939), arhiereu, teolog şi om politic român ortodox din Transilvania, episcop de Caransebeş (1910 – 1919), a fost ales mitropolit primat al României la 31 decembrie 1919, iar intronizarea a avut loc a doua zi, la 1 ianuarie 1920. Va fi primul patriarh al României ales la 4 februarie 1925, apoi Înalt Regent (20 iulie 1927 - 8 iunie 1930), Preşedinte al Consiliului de Miniştri (10 februarie 1938 – 6 martie 1939).
[2] Ion Ignatie Papp (1848 – 1925) arhiereu român ortodox din Transilvania, episcop de Arad, funcţie pe care a deţinut-o de la 30 ianuarie 1902 până la moarte, deputat în Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918.
[3] Subliniere ironică a lui Nicolae Iorga pentru că regele Ferdinand era german de origine şi catolic fervent.
[4] Vladimir Vasile de Repta (1842 - 1926) a fost un mitropolit român, membru de onoare al Academiei Române. A fost deputat în Dieta Bucovinei și în Camera Imperială din Viena, precum și senator de drept (reprezentant al Mitropoliei Bucovinei) în primul parlament al României Mari (noiembrie 1919 -1920).
[5] Platon Ciosu (1867 – 1934) preot la catedrala episcopală din Curtea de Argeş (1900 - 1918), protopop al judeţului Argeş (1903 - 1908), arhiereu-vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei (1918 - 1934, hirotonit la 30 septembrie 1918), locotenent de mitropolit primat în tot cursul anului 1919, locotenent de episcop al Dunării de Jos (ianuarie 1922 - martie 1923 şi aprilie - iunie 1924).
[6] Constantin Chricescu (1863 – 1929), teolog român, prof. univ. dr. de Patrologie  și  Istoria  dogmelor  la  Facultatea  de Teologie  din  București  (1894 - 1928)
[7] Ion Borcea (1879 – 1936), profesor universitar de biologie la Universitatea din Iaşi, membru corespondent al Academiei Române (5 iunie 1919), om politic, membru marcant al Partidului Ţărănesc, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii în guvernul condus de Al. Vaida-Voevod (16 decembrie 1919 – 13 martie 1920). Membru fondator al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (1935), a înfiinţat staţiunea zoologică marină de la Agigea. A încetat din viaţă în urma unei septicemii provocată de înţepătura unei vietăţi marine.
[8] Aurel Vlad (1875 - 1953) om politic român din Transilvania, membru marcant al Partidului Naţional Român, deputat în Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, vicepreşedinte al Consilului Dirigent şi titular al resortului de finanţe, ministru de Finanţe în guvernarea lui Al. Vaida-Voevod (1 decembrie 1919 – 23 februarie 1920). A fost arestat în mai 1950 şi întemniţat la Sighet, unde încetează din viaţă.
[9] Constantin Prezan (1861 – 1943) general român, figură emblematică a Războiului de Întregire, şef al Marelui Cartier General (5 decembrie 1916  - 1 aprilie 1918, 10 noiembrie 1918 – 20 martie 1920), mareşal al României (1930).
[10] Ion Antonescu (1882 – 1946) la vremea respectivă lt. colonel, şef al biroului de operaţii din Marele Cartier General, va fi ministru de război decembrie 1937 – martie 1938 şi preşedinte al Consiliului de Miniştri (4 septembrie 1940 – 23 august 1944, mareşal al României (21 august 1941), judecat, condamnat la moarte şi executat la 1 iunie 1946. La 31 decembrie 1919 regele Ferdinand semnase Înaltul Decret No. 5454 prin care se conferea Ordinul Militar ”Mihai Viteazul” clasa III ”Locotenentului-colonel Antonescu Ioan, dela marele cartier general, pentru concursul eficace dat pe câmpul de luptă înaltului comandament, în calitate de șef al biuroului operațiunilor al marelui cartier general în timpul ofensivei din 1919, care s-a terminat cu intrarea glorioasă a armatelor române în Buda-Pesta.” Publicat și în Monitorul Oastei No. 12 din 15 Martie 1920.
[11] Ion Răşcanu (1874 – 1952) general român, comandant al Brigăzii 15 artilerie (1917 – 1918) şi apoi al Diviziei 1 vânători. Secretar general al Ministerului de Război 1 decembrie 1918 – 27 septembrie 1919, ministru de Război în guvernele conduse de generalul Artur Văitoianu, Al. Vaida Voevod şi Al. Averescu (27 septembrie 1919 – 13 decembrie 1921). Va fi primar al Capitalei în vremea guvernării lui Ion Antonescu (14 noiembrie 1942 – 23 august 1944). În mai 1950 a fost arestat şi întemniţat la Sighet, unde a încetat din viaţă.
[12] La 3 ianuarie 1920 Nicolae Iorga a scris: „Lucrul s-a aranjat. Antonescu a satisfăcut în scris pretenţiile lui Vlad care pleacă acasă mulţămit.” Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a. pag. 310.
 

31 decembrie 1919,  Loïe Fuller este decorată cu ordinul Crucea Regina Maria clasa I  pentru modul în care a susţinut cauza României la Conferinţa de Pace de la Paris în faţa liderilor Statelor Unite ale Americii. Sunt decorate și alte persoane pentru îngrijirea bolnavilor
 
    Monitorul Oastei, 1920 Martie 15, No. 12
    I. D. No. 5.455 din 31 Decemvrie 1919, pp. 737 - 738:
    FERDINAND I
    Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al României,
    La toţi de faţă şi viitori sănătate:
    Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de răsboi sub No. 25.910 din 31 Decemvrie 1919,
     Am decretat şi decretăm:
    Art. I. – Conferim Ordinul Crucea „Regina Maria”, următoarelor persoane, astfel după cum urmează:
 
Ordinul ”Crucea Regina Maria” clasa I
     D-nei Meisner Elena[1], dela spitalul No. 267 din Iaşi, pentru zelul remarcabil şi devotamentul excepţional ce a depus în îngrijirea bolnavilor în tot timpul campaniei 1916 – 1917.
     D-rei Fuller Loïe[2], pentru munca neîntreruptă şi devotamentul nemărginit cu cari a lucrat la Paris în folosul României.
Loïe Fuller
 

Ordinul ”Crucea Regina Maria” clasa II
 
     Locotenentului Koslinsky Alexandru[3], regimentul 2 artilerie, pentru dragostea şi devotamentul cu cari a îngrijit bolnavii de tifos exantematic din unitatea sa, contractând această boală, în iarna 1916 – 1917.
     D-lui Manissalian A., pentru munca deosebită depusă pentru întemeerea şi conducerea spitalului Comunităţii Armene.
   D-nei Manissalian Marieta, pentru munca deosebită depusă pentru întemeerea şi conducerea spitalului Comunităţii Armene.
      D-nei Mitilineu Marta, pentru zelul şi devotamentul deosebit cu care a îngrijit bolnavii la spitalul 110 (seminarul catolic) pe timpul ocupaţiunii.
      D-nei Butoianu Sofia[4], infermieră-voluntară, dela spitalul de evacuare chirurgical No. 3 pentru devotamentul şi zelul excepţional ce a depus în îngrijirea răniţilor cu ocazia ofensivei din Iulie 1917.
       D-nei Lecca G. Irena, pentru devotamentul desfăşurat în îngrijirea săracilor din comuna Tarcău, judeţul Neamţu.
     D-nei Bacaloglu Lilly, pentru zelul şi devotamentul cu care a organizat şi condus orfelinatul de la Stănileşti, judeţul Fălciu, în 1917.
     Art. II. - Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de răsboi este însărcinat cu executarea decretului de faţă.
      Dat în Bucureşti, la 31 Decembrie 1919.
     FERDINAND
 

[1] Elena Meissner (1867 – 1940).
[2] Loïe Fuller, născută Marie Louise Fuller (1862 -1928) dansatoare şi actriţă americană care a revoluţionat baletul din epoca ei; prietenă şi confidentă a reginei Maria a României; a susţinut cauza României jucând un rol important în aducerea Crucei Roşii Americane în România şi a susţinut în mod neoficial la Conferinţa de pace de la Paris, datorită relaţiei ei cu Frank Lyon Polk (1871 – 1943), subsecretar de Stat (1 iulie 1919 – 14 februarie 1920), calitate în care a condus delegația americană la Conferința de pace de la Paris după reîntoarcea președintelui Wilson și a secretarului de Stat, Robert Lansing, în Statele Unite, în octombrie 1919. Vezi pe larg în Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, Editura Albatros, București, 1996, pag. 381, însemnare din ziua de 6 decembrie 1919.
[3] Alexandru Koslinski (1893 – 1976) viitor general. Apud Tudor-Radu Tiron, De la Independenţă la Reîntregire. Decoraţiile conferite în temeiul Decretului Regal Nr. 3870 din 27 octombrie 1939, în Cercetări numismatice, XXIII – XXIV, Bucureşti, 2017 – 2018, pp. 91 – 122. Despre generaţiile successive de ofiţeri ai familiei Koslinski vezi Niculae Koslinski, Familia Koslinski în România, în Arhiva Genealogică 3 (8), nr. 3 - 4, 1996 pp. 161 – 166.
[4] Sofia Butoianu mai fusese decorată cu Ordinul Crucea Regina Maria clasa III prin Înalt Decret No. 1.631 din 30 Decemvrie 1917, publicat în Monitorul Oastei No. 9 din 13 Ianuarie 1918, pag. 117.
 
 
30 decembrie 1919, Adresă  Direcției generale a Căilor Ferate Române către ministrul Transporturilor privind situaţia parcului de vagoane de la începutul războiului până la sfârşitul anului 1919
Bucureşti, 30 decembrie 1919
 
      Direcţiunea generală a Căilor Ferate Române
      Direcţiunea I regională Bucureşti
      Serviciul de mişcare
      Domnule Ministru,
   Conform ordinului dv. verbal am onoare a expune mai jos situaţiunea parcului de vagoane de la începutul războiului până astăzi.
      În anul 1916 se găseau în toată ţara 24.335 vagoane proprietate C. F. R. şi proprietatea societăţilor din ţară.
     Cu ocazia evacuării în Moldova am putut avea acolo 15.195 vagoane, iar dincoace de Siret au rămas 9.140 vagoane. În afară de acest parc de vagoane C.F.R. am mai avut în Moldova şi din ce am mai adus noi din Muntenia un total de 8.295 [vagoane] germane, austriece şi ungare, deci se găseau în Moldova un total de 23.490 vagoane.
      Acest parc a suferit în Moldova următoarele schimbări:
          a) s-au dat ruşilor împrumut 2499 vagoane din vagoanele C.F.R.
         b) 8.295 vagoane germane, austriece şi ungare s-au înapoiat căilor ferate proprietare prin Mărăşeşti, Burdujeni şi Galaţi, în urma convenţiunilor tratatului de pace.
        c) iar 802 vagoane C. F. R. s-au dat germanilor care ameninţau că întrerup traficul între Moldova şi Muntenia dacă nu le dăm vagoane din Moldova pentru efectuarea transporturilor necesare populaţiunii din teritoriul ocupat.
      Din cifrele date mai sus rezultă că la părăsirea de către germani a teritoriului ocupat ar fi trebuit să se găsească în acest teritoriu:
          9140 vagoane lăsate de noi în 1916.
          8295 vagoane înapoiate de noi din Moldova c.f. germane.
          802 vagoane CFR date ca împrumut pentru nevoile ţării.
          Total: 18.237 vagoane
       La reluarea liniilor de către noi din teritoriul fost ocupat s-au găsit următoarele vagoane:
           Vagoane clase -300, vagoane marfă -2250
           Vagoane Kz.- 300
      Aceste cifre sunt aproximative neputându-se face până acum o scontare serioasă din lipsă de mijloace.
      În privinţa locomotivelor situaţiunea este următoarea:
     Înainte de război posedam 1.063 locomotive, din acestea au rămas la evacuare 201 locomotive şi s-au mai trimes din Moldova 45 pentru reparat, total 246 rămase în stăpânirea germanilor.
      La reluarea liniilor de către noi s-au găsit 285 maşini, din care în bună stare numai 42 maşini pentru trenuri şi 15 pentru manevre, iar restul parte defecte şi parte arse de germani.
       Director General
       Director Serviciului Mişcare
       Şef Birou Mişcare
       D-sale dlui ministru al lucrărilor publice [Mihai Popovici]

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, noiembrie 1919 – ianuarie 1920, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. V, doc. nr. 824, pp. 390 – 391.)

 
 
 29 decembrie 1919, Doctorul Vasile Bianu consemnează momentul istoric în care Camerele reunite ale primului Parlament al României Mari votează legile de unire.

 
“29 Decembrie 1919
      În şedinţa de astăzi, Adunarea Naţională a tuturor Românilor, Camera şi Senatul, fiecare separat, într’o atmosferă de înaltă solemnitate, într’un entuziasm religios şi măreţ, cum nu s’a mai văzut până acum, au votat cele trei legi care consfinţesc în faţa neamului, a umanităţii şi a istoriei, UNIREA completă şi eternă a tuturor ţărilor locuite de români cu Patria-mamă, sub un singur sceptru, sub un singur Rege şi sub un singur Dumnezeu. Măreţia celui mai mare ceas istoric din viaţa politică a neamului românesc s’a scoborât în sufletul tuturor celor de faţă, deputaţi, senatori şi public, cu o pătrundere aşa de covârşitoare încât feţele s-au transfigurat, ochii au lăcrimat şi o fericire dumnezeiască a înstăpânit pe toţi, tineri şi bătrâni. În toţi cei cari au votat şi cei cari erau de faţă, s’a scoborât bucuria strămoşilor, cari au murit cu gândul la acest ceas, precum şi dumnezeiasca mulţumire a vitejilor căzuţi pe câmpul de luptă pentru mântuirea şi întregirea neamului nostru. Cei vii şi cei morţi au proclamat dintr’un singur suflet UNIREA pe vecie a tuturor Românilor: morţii spunând că pentru acest ceas şi’au dat viaţa, iar viii jurând că pentru acest ceas vor trăi şi în viitor. În acest mod s’a împlinit visul de veacuri al atâtor eroi şi mucenici, s’au izbândit năzuinţele strămoşilor şi părinţilor prin consfinţirea solemnă şi statornică a legii eterne, şi s’au răscumpărat temeinic şi trainic nenumăratele jertfe şi râuri de sânge cari în curgerea a zece veacuri au adăpat cu viaţă fără de sfârşit ideea măreaţă şi sfântă, astăzi pentru veci triumfătoare.
       Marile acte politice dela Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia şi’au primit astăzi consfiinţirea dela voinţa întregului neam românesc, reprezentat în primul Parlament al tuturor Românilor. Unirea tuturor Românilor a fost votată în această zi istorică de întreg neamul nostru cu aceiaşi unitate înălţătoare şi spontaneitate mult grăitoare, cu care a fost votată Unirea celor trei frumoase şi bogate provincii româneşti. Asemeni celor trei domniţe din poveste, care după pribegii amare şi încercări grele ale iubirii şi credinţii lor, îşi primesc răsplata trecând prin faţa tronului împărătesc şi unde li se încununează frunţile cu steme nepieritoare, tot aşa şi ţările surori, ale căror suflete uriaşe au plutit astăzi în atmosfera luminată a Parlamentului Român, primind pe rând harul Unirii celei de o fiinţă şi hrisovul trainic al logodnei istorice în veşnicie pentru a forma o singură ţară, una şi nespărţită în vecii vecilor!
       Cele şasesprezece milioane de Români, care trăiesc între Tisa şi Mare, Dunăre şi Nistru, vor fi unite în cugete, în simţiri, în năzuinţe şi hotărâre, formând un singur bloc de granit, neclintit în drumul vijeliilor şi în vârtejul ameninţător. Voinţa de veacuri a neamului românesc s’a prefăcut în lege fundamentală înscrisă în noua Constituţie a României Mari. Jerfele gigantice aduse de neamul nostru în cursul istoriei sunt răsplătite. Din Istoria Românilor se poate învăţa că în lume trebuie să învingă legea desăvârşirii individuale, sociale şi naţionale, şi că numai popoarele cari trăiesc luptând pentru un ideal nu trăiesc zadarnic pe acest pământ... De azi înainte o epocă nouă se deschide în istoria noastră şi vrednicia noastră se va arăta după cum vom şti apăra şi consolida marele act votat astăzi cu atâta unanimitate. În faţa acestui act sfânt ieşit din cea mai firească trebuinţă vitală a neamului românesc, ni se impune la toţi o mare datorie şi o adâncă hotărâre. Fiecare Român să facă în intimitatea taincă a sufletului său, votul solemn al jertfei întregii lui fiinţe, a tuturor energiilor lui pentru viitorul acestei frumoase Patrii, unită şi nespărţită. Să-i dea toată iubirea lui, toată însufleţirea şi tot avântul de care este capabil, prin încordarea tuturor puterilor sădite de Providenţă în fiinţa lui. Printr’o muncă nesfârşită şi cu socoteală, printr’o muncă conştientă şi rodnică să facă toţi Românii, uniţi în urmărirea aceluiaşi ideal, din scumpa noastră ţară cu graniţe mari, o cetate neînvinsă a culturii, a progresului, a liniştii sociale şi a fericirii omeneşti. Să trăiască România Mare!”

(Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pp. 341 -342.)

 
 
22 decembrie 1919, Scrisoare trimisă de Georges Clemenceau, preşedintele Conferinţei de Pace, lui Al. Vaida-Voevod, preşedintele Consiliului de Miniştri al României, prin care îi transmite hotărârea Conferinţei de Pace de recunoaştere a apartenenţei integrale a Bucovinei la România.
 
      Conferinţa de Pace
      Preşedintele
Paris, 22 decembrie 1919
   
  Domnule Preşedinte,
 
       Conform deciziei luate de către Consiliul Suprem al Puterilor Aliate şi Asociate la data de 18 ale lunii, am onoarea a vă face cunoscut că frontiera României cu Galiţia Orientală, în Bucovina, de la Nistru până la vechea frontieră între Ungaria şi Galiţia a fost fixată după cum urmează:
      O linie care părăseşte talvegul Nistrului până la un punct situat aproximativ la 2 km în aval de Zalescyki[1].
De acolo spre sud-vest către punctul de întâlnire al liniei administrative dintre Galiţia şi Bucovina, cu limita dintre districtele Horodenka[2] şi Snyatyn, la aproximativ 11 km sud-est de Horodenka; o linie de demarcaţie pe terenul care trece prin cotele 317, 312 şi 239.
     De acolo spre sud-vest, vechea limită administrativă dintre Galiţia şi Bucovina până la punctul ei de întâlnire cu vechea frontieră dintre Ungaria şi Galiţia.
    Adoptând acest traseu, Consiliul Suprem a menţinut Bucovina – pe care o recunoaşte ca românească – în integritatea teritoriului său istoric, în afara unei neînsemnate rectificări, pe care a considerat-o necesară pentru a nu tăia legătura de cale ferată dintre oraşele galiţiene Horodenka şi Zalescyki[3].
       Vă rog să primiţi, domnule Preşedinte, asigurarea înaltei mele consideraţii.
       Semnat: Georges Clemenceau

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, noiembrie 1919 – ianuarie 1920, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. V, doc. nr. 822, pp. 380 – 381.)
 
*
Nicolae Iorga prezintă parlamentarilor din provinciile alipite mănăstirile Radu Vodă şi Cotroceni, prilej cu care sunt invitaţi să discute şi cu regina Maria.
« 21 Decembre 1919
 
     Conduc la Radu-Vodă şi la Cotroceni un număr de parlamentari, mai ales Bucovineni, Ardeleni, Basarabeni şi dintre naţionalităţi. Saşii admiră frumoasele sculpturi şi lucrurile turnate în metal.
 
          
Biserica mănăstirii Radu Vodă
 
 
Catapeteasma mănăstirii Cotroceni expusă astăzi la Muzeul Național de Artă al României.
    Regina ne pofteşte la ceaiu şi are prilej să vorbească fiecăruia. Îi semnalez pe aceia cari au mai multă influenţă politică sau de cari regalitatea trebuie să se apropie mai mult. Reprezintantul Slovacilor repetă cererea ca ai săi să nu fie părăsiţi în mânile Ungurilor.
     Între cei de faţă este Arhimandritul Filaret Mustea[4], trecut de optzeci de ani. Fusese ales episcop, dar Ungurii nu l-au întărit.
      În drum episcopul Cristea[5] şi Nicolae Ivan[6] se plâng că Uniţii acaparaseră în Ardeal totul.
 
Episcopul Miron Cristea (în centrul imaginii) ascultând, împreună cu ceilalți participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918, Declarația de Unire citită de episcopul Iuliu Hossu (1885 – 1970)
 
 
Nicolae Ivan
     Seara o conferinţă a mea la feministe în sala Senatului. Asistă şi Regina, care îmi spune că vrea să încurajeze mişcarea, deşi nu e pentru exagerări. 
      (Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pp. 295 – 296)
 
*
   Regina Maria despre întâlnirea ei cu delegaţia parlamentară condusă de Nicolae Iorga, preşedintele Camerei Deputaţilor.
“Duminică 21 decembrie 1919, Cotroceni
 
      Iorga a devenit preşedintele Camerei şi tratează Parlamentul ca o şcoală, foarte amuzant. Ocazional, vine pe la mine cu oameni aşa de comici şi, de asemenea, îmi dă impresia că ar fi învăţătorul meu.

 
 
Nicolae Iorga
     Iorga este acum preşedintele Camerei şi niciodată un preşedinte nu s-a luat atât de în serios ca el ; el constituie, într-adevăr amuzamentul şi disperarea fiecăruia. Pentru cei care au umor el constituie o sursă inepuizabilă de amuzament, dar pentru acei care vor ordine şi să se facă o activitate serioasă dans la Chambre, metodele lui deranjează enorm. El tratează întreaga Cameră ca o vastă clasă de elevi şi cred că sunt acolo scene mai bune decât orice piesă de teatru.
     Astăzi a strâns o adunătură de neimaginat de oameni, i-a condus în camera mea cea mare aurie, ca şi cum ar fi fost o stranie menajerie, el fiind directorul. Apoi, tot timpul, el consideră că trebuie să fiu biciuită ca să-mi fac datoria, pe care, probabil, nu am înţeles-o. A fost exasperant, dar înţelegerea mea pentru comic a salvat situaţia.
După cină m-am dus la o întrunire feministă la care a vorbit Iorga. 

[Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, ediție îngrijită de Vasile Arimia, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 391 - 392.]
 

[1] Astăzi Zalișcikî (în ucraineană Заліщики) este un sat în comuna Peredmistea din raionul Buceaci, regiunea Ternopil, Ucraina, situat pe malul de nord al Nistrului, într-un cot pe care îl face râul, la 40 km nord de Cernăuţi.
[2] Astăzi Horodenka (în ucraineană Городенка) este un sat în comuna Studenîțea din raionul Korostîșiv, regiunea Jîtomîr, Ucraina. Localitatea face parte din regiunea istorică Volânia, iar după tratatul de pace de la Riga, din 18 martie 1921, care a pus capăt războiului dintre Polonia şi Rusia Sovietică, a revenit celei din urmă.
[3] Distanţa între aceste localităţi este circa 11 km.
[4] Senator de Caransebeş.
[5] Miron Cristea (1868 – 1939), cleric şi teolog român ortodox din Transilvania, episcop al Caransebeşului (1909 - 1919) va fi ales la 31 decembrie 1919 Mitropolit primat al României şi la 4 februarie 1925 a fost desemnat ca primul Patriarh al României, funcţie pe care o va păstra până la moarte. Înalt Regent (20 iulie 1927 - 8 iunie 1930) preşedinte al Consiliului de miniştri 10 februarie 1938 – 6 martie 1939).
[6] Nicolae Ivan (1855 -1936) cleric român ortodox din Transilvania, din 1892 protopop de Alba Iulia, vicepreşedinte al Comitetului Central al Partidului Naţional Român din Transilvania (1906-1918). Va fi ales primul episcop al Clujului la 4 decembrie 1921, funcţie pe care o va păstra până la moarte.
 
 
 
 17 decembrie 1919, Relatarea însărcinatului cu afaceri al Franţei despre dezbaterile din Camera Deputaţilor. Primul-ministru Alexandru Vaida-Voevod a declarat că misiunea noului Parlament este revizuirea Constituţiei conform noilor realităţi. Ion I. C. Brătianu a expus rezultatele guvernării sale. Se presupune că guvernul nu va dura mult, deoarece liberalii continuă să controleze armata şi poliţia, beneficiind şi de sprijinul Regelui.
 
    Bucarest, 17 Décembre 1919
 
    Le Chargé d’affaires de France en Roumanie à Son Excellence Monsieur le Ministre des Affaires Etrangères
 
   M. Vaida-Voevod a pu enfin lire hier la déclaration du Gouvernement devant la Chambre. J’ai assisté à la séance, au cours de laquelle cette Assemblée a gardé une bonne tenue dont elle n’avait pas donné l’exemple les jours précédents. Votre Excellence trouvera ci-joint la traduction de la déclaration du Cabinet Vaida. Son chef avait dû surseoir à la lecture de la déclaration en raison de son état de santé et surtout à cause des exigences du Général Averesco. Depuis quatre jours le chef de la Ligue du Peuple qui détenait le portefeuille de l’Intérieur avait virtuellement démissionné mais sa retraite demeurait subordonnée à l’engagement qu’il voulait faire prendre par le Gouvernement de consommer la démobilisation, d’abolir la censure, de mettre fin à l’Etat de siège, et de procéder dans un certain délai à la dissolution de la Chambre. En réalité l’ex commandant d’armée ne se souciait pas d’engager son avenir en se compromettant avec un groupe qui, s’il a courageusement assumé la charge de liquider une situation délicate à l’extérieur et à l’intérieur, n’est nullement assuré du lendemain. Les Transylvains pour retenir le chef de la Ligue du Peuple lui ont fait proposer par l’un des leurs M. Goga, Ministre de l’Instruction publique, une fusion entre son parti et le Bloc transylvain qui eut déterminé la formation d’un groupement considérable auquel la majorité eut été assurée. Mais le Général Averesco a été mis en garde contre ce projet dont la réalisation l’eut privé de sa situation unique de tribun indépendant et maitre de l’heure. D’autre part, Vaida-Voevod à tort ou à raison a refusé de se démunir des moyens de Gouvernement que lui a légués le parti libéral: armée, état de siège, censure. La déclaration qu’il a lue ne mentionne même pas les deux derniers; quant au premier elle se borne à indiquer que la démobilisation est commencée. De plus, le Président du Conseil déclare formellement que "cette Assemblée  nationale a le mandat de réviser la constitution de l’ancien Royaume de façon que la nouvelle constitution corresponde au nouvel état de choses". Cette déclaration exclut toute idée de dissolution prochaine, comme d’ailleurs l’ampleur du programme tracé à l’Assemblée. Le Général Averesco a donc maintenu sa démission et il ne figurait pas hier dans la tribune ministérielle. Une grande partie de l’Assemblée était visiblement inconsciente de ce fait et les principaux passages de la déclaration ont été soulignés par des applaudissements unanimes, abstraction faite bien entendu du parti libéral qui est resté figé dans une expectative méprisante.
     M. Bratiano a succédé au Président du Conseil pour faire l’historique de son Gouvernement. Bien que médiocre orateur il a visiblement intéressé l’auditoire en retraçant toute la période de la guerre. Cette partie de son exposé ne comportait aucune allusion à la situation actuelle, aucune justification de son attitude récente ni aucune attaque contre la politique de conciliation et d’entente avec les Alliés inaugurée par ses successeurs. C’est aujourd’hui que l’ex Président du Conseil s’est réservé d’aborder ce chapitre délicat et personnel. La dernière phrase de son discours d’hier indique dans lequel état d’esprit il sera traité. "Avec tous ces mérites, a-t-il dit, je me suis présenté devant la Conférence, convaincu que le fidèle qui a le plus souffert est celui qui doit être le mieux récompensé dans le ciel. Je vous dirai dans la séance de demain comment s’est ouvert devant le Chrétien le paradis sur lequel il avait compté."
     Je reçois à l’instant un compte rendu sommaire de la séance qui vient de prendre fin. M. Bratiano a occupé la tribune pendant plusieurs heures sans apporter autre chose que les plaintes accoutumées. Le débat sur la politique extérieure continuera demain par un discours de M. Couza, le nationaliste qui s’est opposé avec tant de virulence à la signature du traité. Quelques autres orateurs sont inscrits, M. Marghiloman devant venir en dernier lieu. Bien qu’avec une Chambre aussi ignorante il soit prudent de prévoir toutes les surprises, j’espère que la question gouvernementale ne se posera pas sur la politique extérieure et que la ratification des traités couronnera tous ces débats. C’est sur la discussion des questions intérieures portées au programme de M. Vaida-Voevod que le sort du Cabinet se jouera probablement. Sa méconnaissance des sentiments qui animent les Assemblées et l’absence de toute discipline dans celle qu’il prétend dominer ne permettent guère d’augurer une vie durable au Gouvernement. Les libéraux, ramassés sur eux-mêmes, possédant encore entre leurs mains, en partie, grâce à une complicité royale qui ne fait pas de doute, des éléments de force de premier ordre comme l’armée et la police, sont sinon en mesure de reprendre le pouvoir à brève échéance, du moins capables de rendre son exercice impossible à leurs successeurs.
Henri Cambon
 
 
(S.A.N.I.C., Fond Microfilme Franţa, inv. 1494, rola 180, c. 771-773)

 
 
 6 decembrie 1919, Sinaia, Însemnările Reginei Maria despre modul în care confidenta ei, Loie Fuller, a încercat să-l determine pe şeful delegaţiei americane de la Conferinţa de Pace să accepte revendicările României privind Tratatul de pace cu Austria şi Tratatul minorităţilor naţionale.

      Sinaia, 6 decembrie 1919
     O zi mai puţin frumoasă, zăpadă şi umezeală, dar nu este frig. Am petrecut dimineaţa uitându-mă prin hârtii cu Denize[1] şi stabilind probleme delicate.
    Am primit o scrisoare substanțială de la Loïe Fuller[2]. Fusese foarte bolnavă, dar în pat încă a lucrat pentru mine și țara mea cu o energie eroică. Marea ei dorință fusese să fi venit la Paris și să vorbesc direct cu Polk[3].

 
 
Frank Polk (1871 – 1943)
    Reușise să-l facă pe acest om important să vină la patul ei de suferință și l-a câștigat ca prieten pentru mine. Vai, călătoriile în Grecia, plecările neprevăzute, mi-a fost aproape imposibil, mai ales că abia mă întorsesem; în plus, fiind plecată aproape două luni din țară nu mai eram la curent cu ceea ce făcuse guvernul meu, nici suficient informată în problemele fierbinți. Și totuși îmi părea foarte rău că nu am putut răspunde chemării lui Loïe. Ea nu m-ar fi chemat dacă nu ar fi fost sigură că aș fi putut să ajut. Am o încredere oarbă în Loïe, dificultatea este de a-i face pe ceilalți să aibă aceeași încredere.

 
Loïe Fuller
 
     Ziarele au început să-l atace pe Boyle[4], şi anume Adevărul, datorită amestecului său în afacerea lui Carol[5]. Era de aşteptat să se întâmple şi o regret. Partida lui Zizi caută, desigur, să câştige indiferent cât de murdare sunt mijloacele.
      Am petrecut mult timp cu Elena Perticari[6] care are nevoie de afecţiunea mea în acest moment. Am făcut o plimbare lungă, am luat ceaiul şi am citit Ilenei[7]. Este adorabilă.
 
[Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, ediție Vasile Arimia, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pag. 381.]
 
 

[1] Gaetan Denize, profesor de franceză al copiilor mai mici al cuplului Ferdinand şi Maria, ulterior secretar particular al reginei Maria până la moartea sa în 1929.
[2] Loïe Fuller, născută Marie Louise Fuller (1862 -1928) dansatoare şi actriţă americană care a revoluţionat baletul din epoca ei; prietenă şi confidentă a reginei Maria a României.
[3] Frank Lyon Polk (1871 – 1943), avocat și diplomat american, consilier la Departamentul de Stat - ministerul de externe – (16 septembrie 1915 – 30 iunie 1919), subsecretar de Stat (1 iulie 1919 – 14 februarie 1920), calitate în care a condus delegația americană la Conferința de pace de la Paris după reîntoarcea președintelui Wilson și a secretarului de Stat, Robert Lansing, în Statele Unite. Îi va succeda lui Lansing în funcția de secretar de Stat (14 februarie - 12 martie 1920).
[4] Joseph Whiteside Boyle (1867-1923). Ofiţer canadian însărcinat cu diferite misiuni speciale în sprijinul guvernului României (de exemplu, tratativele cu bolşevicii de la Odessa din februarie 1918, eliberarea unor ostateci de la Odessa în aprilie 1918) pentru care a fost decorat cu Ordinul „Steaua României” cu spade în gradul de Mare-Ofiţer prin Înaltul Decret No. 1.368 din 5 Iunie 1918, publicat în Monitorul Oastei, 2 Iulie 1918, No. 117, pp. 1925 – 1926: „pentru curajul excepţional şi pentru devotamentul remarcabil cu care a apărat cauza românilor aflaţi la Odesa, scăpând din primejdia morţei un mare număr dintre ei. (1918)”
[5] Colonelul Boyle încerca să-l convingă pe principele moştenitor Carol să renunţe la căsătoria încheiată cu Zizi Lambrino (1898 – 1953) la Odessa la 31 august 1918. Copilul lor urma să se nască în ianuarie 1920.
[6] Elena Perticari, fiica doctorului Carol Davila, era văduva generalului Ion Perticari (1852 – 1919), artilerist de mare renume în epocă şi guvernator militar al principelui moştenitor Carol (1909 – 1913); generalul decedase la 27 noiembrie 1919.
[7] Principesa Ileana (1909 – 1991) fiica regelui Ferdinand și a reginei Maria, se va căsători la 26 iulie 1931, la Sinaia, cu principele Anton de Habsburg cu care a avut șase copii, dintre care trei trăiesc și astăzi. Stabilită în Statele Unite, principesa a divorțat de soțul ei și după un alt mariaj încheiat tot prin divorț, s-a călugărit sub numele de maica Alexandra. A vizitat România în 1990.
 
 5 decembrie 1919, Extras dintr-un raport al Foreign Office-ului privind acceptarea de către Aliaţi a modificărilor cerute de România la textul proiectului Tratatului de pace cu Austria privind situaţia naţionalităţilor conlocuitoare.
 
      Nu s-a primit încă un răspuns clar la ultimatumul Aliaţilor, dar dl Maniu a arătat că el este pregătit să accepte principiul drepturilor minorităţilor, însă nu poate garanta că partidul lui va face acelaşi lucru. S-a propus să se înlocuiască [termenul] clauzele minorităţilor cu drepturile minorităţilor. Consiliul Suprem a luat în considerare şi modificările sugerate, iar aceste modificări includ:
      1) omiterea în preambul a unei referiri la Tratatul de la Berlin[1];
      2) omiterea a două articole privind pe evrei;
      3) includerea în preambul a unei recunoaşteri a legii din 22 mai [1919] privind emanciparea evreilor.
     La 30 noiembrie Consilul Suprem a reexaminat raportul Comitetului pentru noile state ca şi schimbările care să fie făcute în Tratatul cu România pentru protecţia minorităţilor.
      1) Comitetul a recomandat suprimarea pasajelor 2 şi 3 din preambul;
      2) toate delegaţiile, cu excepţia celei a Statelor Unite, au recomandat suprimarea referirii la Tratatul de la Berlin;
      3) toate delegaţiile, cu excepţia celei a Statelor Unite, au recomandat suprimarea celor două articole referitoare la evrei.
     S-a hotărât să se amâne decizia în această chestiune până când guvernul român va da un răspuns la ultimatumul Aliaţilor şi să se facă concesii numai dacă România va promite solemn că va semna şi ea tratatul.

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, noiembrie 1919 – ianuarie 1920, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. V, doc. nr. 809, pag. 309)
 

[1] Tratat de pace elaborat în cadrul Congresului de pace de la Berlin 13 iunie - 13 iulie 1878 care reglementa situaţia politică din Balcani după încheierea războiului ruso-turc din anii 1877 – 1878 şi în care independenţa României era recunoscută cu condiţia acordării de drepturi politice pentru minoritatea evreiască din România.
 
 
 3 decembrie 1919, Paris, Pentru a nu se ajunge la ruperea relaţiilor cu România, Conferinţa de Pace de la Paris admite, ca o concesie extremă, o ultimă amânare, de şase zile, a acceptării de către guvernul român a semnării fără rezerve a Tratatului cu Austria şi a Tratatului de garantare a drepturilor minorităţilor.
 
        Paris, 3 Décembre 1919
        Représentant français Bucarest
 
    Prenant en considération la situation politique en Roumanie et voulant donner une dernière preuve de sa modération (si cela doit éviter une rupture que le Conseil Suprême n’a été amené à envisager que par l’attitude dilatoire persistante du Gouvernement roumain malgré tous les efforts des Alliés), la Conférence de la Paix consent le dernier délai demandé par son représentant à Bucarest. Un délai de six jours, partant du mardi 2 décembre à 6 heures et expirant lundi 8 décembre à 6 heures du soir est accordé pour obtenir la réponse de la Roumanie à la note des Puissances alliées et associées. Cette réponse doit être faite au doyen des Ministres alliés à Bucarest à la date ainsi arrêtée. M. Antonesco part ce soir même pour la Roumanie afin de faire connaitre au Roi et au Gouvernement la décision absolue du Conseil Suprême de rompre avec la Roumanie si une réponse favorable et sans réserve n’est pas donnée dans le délai indiqué. Le Conseil Suprême autorise les Ministres alliés à porter d’extrême urgence cette décision à la connaissance du Gouvernement roumain sans attendre les instructions spéciales de chaque Gouvernement.
        Clémenceau
 
       Note
      Le Conseil Suprême a eu à examiner de nouveau la question des relations entre les Alliés et la Roumanie, qui se sont trouvé compromises par les abus commis par l’armée roumaine en Hongrie, et les difficultés opposées depuis de longs mois par le Gouvernement roumain à toutes les demandes de la Conférence de la Paix relatives au respect des engagements généraux qui lient les Alliés entre eux. Le point de départ de cette situation a été le refus de la Roumanie de signer le Traité avec l’Autriche et le Traité de garantie des droits des minorités impliqué par la première signature. D’autre part, depuis le début du mois d’août, c’est-à-dire depuis le moment où les troupes roumaines ont occupé Budapest, le Conseil Suprême n’a pas cessé de demander au Gouvernement roumain de prendre en Hongrie une attitude conciliable avec les principes communs des Alliés. Avec une patience inlassable, inspirée par le respect que les Alliés ont les uns pour les autres et par l’espérance que le Gouvernement roumain finirait par se rendre compte qu’il ne peut impunément se dérober aux engagements réciproques des Alliés, la Conférence s’est efforcée de maintenir les liens qui unissent les Alliés à la Roumanie et d’obtenir que cette Puissance défère aux décisions du Conseil Suprême : le 4, le 5, le 6, le 7, le 14, le 23, le 25 août, le 5 septembre, le 12 octobre, le 3 et le 7 novembre, des demandes pressantes ont été adressées à cet effet au Gouvernement de Bucarest. Pour montrer l’importance qu’elle attachait à obtenir la réponse de la Roumanie, la Conférence a même chargé un délègue spécial, Sir George Clerk, de se rendre à Bucarest.
      Tant d’efforts patients n’ont abouti qu’à une réponse conciliante dans les mots, mais négative dans le faits: sur les trois questions posées: acceptation des frontières fixées par le Conseil Suprême, signature du Traité de Paix avec l’Autriche et du Traité des minorités, règlement de la situation en Hongrie, le Gouvernement roumain a ajourné les deux premières et formulé une série de réserves aboutissant au refus des satisfactions demandées pour la troisième. En présence d’une telle attitude, le Conseil Suprême c’est décidé, le 15 novembre dernier, à faire un dernier appel à la sagesse du Gouvernement et du peuple roumains, en lui laissant la responsabilité des conséquences graves qui résulteraient d’un refus ou d’une réponse toujours dilatoire. Un terme de huit jours avait été fixé pour recevoir la réponse roumaine. Tenant compte du retard singulier de transmission de ce télégramme à Bucarest, la Conférence a admis que le point de départ du délai fixé serait le jour où son télégramme a été en fait notifié au Gouvernement roumain, c’est-à-dire le lundi 24 novembre. L’échéance de ce délai dernier arrivait le 2 décembre à midi. La réponse roumaine n’a pas été celle que pouvait attendre le Conseil Suprême. Faisant état de la démission du Ministère et de la réunion toute récente du nouveau Parlement, elle se bornait à demander un nouveau délai pour que le Gouvernement qui sera constitué puisse prendre ces responsabilités d’accord avec le Roi et le Parlement. Si le Conseil Suprême s’en était tenu à sa notification formelle, il aurait dû, en présence de la réponse suspensive venue de Bucarest, rompre les relations avec la Roumanie, puisque, malgré d’incessantes demandes, elle n’a rien consenti depuis de longs mois. Toutefois, désireux de témoigner d’une manière incontestable sa modération et de manifester l’extrême regret qu’il aurait à voir la Roumanie se séparer des Alliés, le Conseil Suprême a décidé d’accorder un nouveau et dernier délai de six jours à la Roumanie. Le délai partira du mardi 2 décembre et expirera le lundi 8 décembre. Il espère qu’une attitude si bienveillante sera appréciée à sa valeur à Bucarest par le nouveau Gouvernement dont la décision témoignera définitivement de l’orientation politique de la Roumanie et de son respect ou de son dédain pour les décisions de la Conférence de la Paix.
 
[S.A.N.I.C., Microfilme Anglia, inv. 1928, rola 448, c. 396-399]
 

 
 
 
20 noiembrie 1919: deschiderea lucrărilor primului Parlament al României Mari în însemnările reginei Maria, ale lui Nicolae Iorga și ale lui Vasile Bianu:
 
20  Noiembrie 1919
       La ora 12 am deschis primul nostru parlament pentru România Mare și Unită. A fost un moment solemn, dar totuși, inima mă durea. Toți românii noștri nu erau uniți așa cum ar trebui să fie, lumea după război nu se arătase la înălțimea eroismului desfășurat în timpul giganticului efort de a câștiga. Am câștigat, dar omenirea a rămas mică, sordidă, lacomă și egoistă. Se minează unul pe altul, sunt invidioși și egoiști, lacomi și meschini în scopurile lor. Puțini, foarte puțini, se ridică deasupra mocirlei, cu idealuri curate și dorințe spre bine. Aceasta m-a făcut tristă în această zi care ar fi trebuit să fie de glorie și de satisfacție.

 
 
      Soarele strălucea deasupra noastră, ne-am dus împreună, Nando și cu mine, la inaugurare; de obicei regina nu deschide parlamentul cu regele, dar de data aceasta am făcut-o, fiecare considerând că acesta era dreptul meu firesc și sunt de acord cu ei; desigur, sunt și eu unul din făuritorii României Mari, de acesta sunt conștientă cu mândrie.
Ni s-a făcut o primire extraordinară, chiar mai presus de ce ne așteptam, pentru că fusese o opoziție împotriva regelui și, desigur, sarcina lui nu fusese ușoară, mai ales pentru el. Eram foarte încântată că am fost cu atât de mult entuziasm primiți. Nu pot spune că nu-mi plac exteriorizările, manifestările de apreciere public, simt căldura inimilor care mă îmbrățișează, ceea ce contează pentru mine, dar aceasta nu era atât de necesară pentru încurajarea mea, cât pentru rege, care fusese atacat, criticat, supărat, rău înțeles; aceasta a însemnat enorm pentru el. Mi s-a încălzit inima de bucurie când am văzut cum a fost primit și a constituit o evident satisfacție pentru el. Opoziția, Take Ionescu și Averescu, au refuzat să participe la alegeri, acum sunt furioși, pentru că din nou se află surghiuniți într-un colț, incapabili să participe la destinele țării lor. Desigur, recunosc colosala greșeală pe care au făcut-o, dar vor să arunce toată vina asupra regelui şi nu pot; caută să-l convingă pe rege să dizolve parlamentul recent ales, încercând să-l declare ilegal, şi, deoarece nu-şi pot atinge scopurile, sunt furioşi şi au devenit duşmani aprigi. Regret profund această stare de lucruri. Înainte de a pleca, am făcut tot ce am putut să încerc să-i pun de accord, am vorbit cu fiecare pe rând şi i-am asigurat de totala bunăvoinţă a regelui. Alegerile au fost amânate destul de mult, aşa că au putut fi complet liberi, cum s-au abţinut, acum este greşeala lor, dar nu vor să accepte consecinţele, ci vor să arunce toată vina asupra regelui. Regele a citit mesajul cu o voce clară, fără să ezite, şi a fost, după cum am dorit să fie, calm şi demn, fără niciun semn exterior de nervozitate. Eu, desigur, ca femeie înţeleaptă, am căutat să arăt cât mai bine, dar nu sunt sigură că am reuşit, vărsând câteva lacrimi amare dimineaţa, şi trebuie să spun că, în timp ce întâlneam cu acest nou parlament venit din toate părţile ţări mele noi şi mărite, în timp ce o mândrie cu totul justificată se ridica în mine pentru tot ce s-a realizat sub domnia noastră, s-a iscat o durere aprigă în inima mea pentru că omul care a construit acest eveniment împreună cu noi[1] nu era acolo, în spatele nostru, astăzi, să se bucure de rezultat. Aşa este viaţa şi, destul de curios, întotdeauna am spus, în timpurile de necaz, efort şi nenorocire oricum, nu mă pot imagina în clipa victoriei, deşi îmi dau cu totul seama de mine în clipa nenorocirii. Cu toate că sunt o natură optimistă, niciodată n-am crezut în dulceaţa victoriei şi ea nu este cu totul dulce. Atâtea gânduri mi s-au îngrămădit în minte, atâtea păreri personale asupra lucrurilor, dar nu am timp să le scriu pe toate.”

(Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, ediție Vasile Arimia, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 363 - 364.)
 
20 Novembre 1919
 
       Deschiderea Adunării Naționale, acest nume tinde a se impune. Sala Ateneului abia încape marele număr al parlamentarilor. Episcopii ardeleni sunt în primul rang. Masca lui Marghiloman e lângă trufia lui Ion Brătianu. Al. Constantinescu paradează, sfidând. Goga pare că vrea să arate cât de mult dispune de Maniu, așezat, în dosul naționaliștilor, între Ardelenii lui.
         Regele intră, hotărât. ÎI intovărășește Regina, Prințul Carol lipsește și se observă aceasta. Mesagiul, care e clar și uneori cald, place și e mult aplaudat. Se aclamă Franța mai ales. S'a evitat prejudecarea chestiei ”iscălirii”[2], lăsându-se totul în sama Camerelor, dar se insistă asupra dreptului nostru. Niciun strigăt împotrivă. Diplomații străini sunt vădit impresionați.
 
Discursul Regelui Ferdinand I la inaugurarea primului Parlament (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)
         După-amiaza, Stroescu[3] e ales președinte de vârstă și cetește un discurs de o perfectă concepție (la Senat s’a ales Mitropolitul Repta[4]). La venirea mea Ardelenii aplaudă îndelung.
Seara, negocieri cu țerăniștii, pentru o acțiune parlamentară comună, pe baza unui program. Căutăm a-i convinge în chestia ”demobilizarii generale”, pe care o cer. Se vor continua discuțiile. Se va încerca a se smulge lui Averescu o declarație care să-1 fixeze.”
(Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a., pp. 268 – 269)

”20 Nov. 1919
 
       Astăzi s’a îndeplinit un mare act istoric. Primul Parlament al României întregite s’a întrunit la București, după ce mai întâiu s’a oficiat la Mitropolie Te Deum, la care Î.P.S. Mitropolit al Moldovei[5]  a cetit următoarea rugăciune:
 
Mitropolitul Moldovei Pimen Georgescu (1853 – 1934)
       Dumnezeule Atotputernice, Împărate al cerului și al Pământului, care cu negrăita ta bunătate ai ocrotit neamul nostru, ca să faci din el un popor ales și bine plăcut Ție. Prin ce cuvinte alese îți vom aduce Prinos de recunoștință, căci după nesfârșite dureri și mari suferințe, ni-a fost dat ca în vremea de acum, cu ochii noștri să vedem împlinindu-se dorința de veacuri a strămoșilor noștri. Prin Legea Ta cea sfântă, în care au trăit și au adormit părinții noștri, ne-am deprins a crede cu tărie în Tine și a nădăjdui că dreptatea Ta va veni cândva peste neamul nostru, știind că Tu ești drept și prin brațul Tău cel puternic, faci dreptate aleșilor Tăi. Această credință nu a lipsit niciodată și ea a îmbărbătat la luptă, contra dușmanilor, pe vitejii neamului nostru, în toate timpurile și în toate locurile, dar mai ales la Călugăreni, la Baia, La răsboieni, la Plevna, și în timpul din urmă, în marele răsboiu, cu ajutorul tău, prin lupte sângeroase purtate asupra dușmanilor, la Oituz, Mărăști și Mărășești, în vremea Domniei glorioase a Măritului nostru Rege Ferdinand I, a desrobit pământul strămoșesc și a unit într’un Stat pe toți frații ai căror aleși adunați aici alcătusc astăzi – pentru prima oară – Marele Sfat al Țării. Pentru toate aceste binefaceri ce ai revărsat asupra noastră, cu smerenie îți mulțumim, rugându-te să binecuvântezi întregirea neamului nostru pentru vecinicie , avându-l sub sfânta Ta pază și conducându-l pe calea luminii celei plăcute Ție. Senatorilor și Deputaților dă-le dragoste desăvârșită către Țară și Tron, ca așa călăuziți  și însuflețiți de dreptatea Ta, să fie organe destoinice, slujind cu vrednicie și cu credință interesele obștești ale poporului. În această zi, așteptată de veacuri, adu-ți aminte Doamne și de marii noștri Voevozi și de toți cari s’au jertfit, luptând pentru apărarea Legii și Credinții strămoșești. Și pe noi ne învrednicește să ne ridicăm sufletele la înălțimea cuvenită, slăvindu-Te că ne-ai dăruit aceste vremuri mari și strălucite pe cari le vedem și le trăim, înlăturând de la noi toate uneltirile vrăjmășești și patima ce area, care întunecă sufletele și le depărtează de la lumina adevărului. Pe bătrâni și invalizi, pe văduve și pe orfanii de războiu îi mângâie și-i ocrotește, iar pe scumpa noastră oștire o întărește cu vitejie. Pe poporul român îl împodobește cu binecuvântările Tale cele sfinte și câmpiile fă-le să fie totdeauna roditoare și pline de îmbelșugare în România Mare. Amin!
        Marea sală a Ateneului Român era ticsită de aleșii națiunii și aspectul vastei incinte era impunător. În loji se aflau toți demnitarii statului, corpul diplomatic și reprezentanții tuturor autorităților. Reprezentanții țărănimei din vechiul Regat și din provinciile alipite purtau costume pitorești și dădeau sălii o înfățișare nouă. Deputații și senatorii, în grupuri-grupuri, convorbesc și așteaptă clipa emoționantă a cetirii Mesagiului Regal. Pe fețele tuturor este întipărită cea mai vie mulțumire sufletească, acea mare bucurie patriotică pe care o dă măreția clipei de înălțare a Ţării. Înalţi prelaţi ai diferitelor provincii sunt înconjuraţi cu respect şi dragoste deosebită. Pe scenă ia loc Casa civilă şi militară a M.S. Regelui, membrii Consiliului Dirigent al Ardealului, membrii guvernului şi miniştrii provinciilor alipite. La ora 12 M.S. Regele intră în Sala de şedinţă în aplauzele, aclamaţiile şi ovaţiile entuziaste şi prelungite ale întregii asistenţe, şi, suindu-se pe Tron, ceteşte cu voce tare şi emoţionantă următorul Mesagiu:
          ”Domnilor Deputați, Domnilor Senatori,
 
         În aceste clipe înălțătoare pentru neamul românesc, sunt mândru aflându-Mă în mijlocul domniilor voastre, în mijlocul reprezentaților din vechiul Regat, Basarabia, Bucovina, Ardeal, Maramureș, Crișana și Banat, unite pentru vecie în Statul român și din tot sufletul vă urez tuturor: Bine ați venit. Gândul nostru cel dintâi trebuie să fie la acei cari prin truda, prin vitejia și prin jertfele lor, au luptat pentru întregirea neamului. Amintirea lor va rămânea vecinic scumpă tuturor românilor. Sfântă, mai presus de toate, vom păstra pe a celor cari și’au jertfit viața și puterile de muncă. De aceștia și de urmașii lor Statul va avea o deosebită grije. Credința noastră nestrămutată în virtuțile poporului și ostașului român și’a găsit răsplata prin înfăptuirea idealului național. Această credință nu M’a părăsit niciodată, nici în momentele de restriște, nici în vremea încercărilor sufletești cele mai grele. Mai caldă ca oricând este dragostea Mea pentru oștire, pe care recunoscător și mândru o împărtășesc cu țara întreagă. Acum nouă ne revine înalta datorie de a pune așezământul viitor al patriei pe temeiuri solide, astfel ca poporul român să rămână neclintit santinela civilizației latine la răsăritul Europei. Astăzi, mai mult ca oricând se cere unirea sacră a tuturor Românilor iubitori de țară pentru deslegarea problemelor interne și externe, cari ne stau în față. De aceea fac un apel călduros la toți să pună toată inima și toată râvna pentru desvoltarea și întărirea așezământului României Mari, dovedind astfel că jertfele de pe câmpul de luptă nu au fost în zadar.
 
        Domnilor Deputați, Domnilor Senatori,
 
       Cu adâncă mulțumire sufletească constat că alegerile s’au făcut în toate ţinuturile României Mari în liniştea şi ordinea cea mai deplină, cu toate că aceste alegeri au avut loc în mijlocul preocupărilor celor mai grave înlăuntru şi în afară. Poporul Român care a dat strălucită dovadă de bărbăţia cu care este gata să apere ţara ca ostaş, a dovedit şi înţelepciunea străbună, cu care este hotărât să păzească ordinea şi legalitatea înlăuntru, ca cetăţean. Sunt convins că această pildă dată de popor va fi urmată de toţi bărbaţii politici fără deosebire de partide şi păreri, în împrejurările mari şi grele prin care trecem şi că, unindu-se laolată, vor avea grijă numai de interesele Patriei.
 
       Domnilor Deputaţi, Domnilor Senatori,
 
     Am intrat în răsboiul mondial, cel mai mare şi cel mai aprig care s’a pomenit în istoria lumii, pentru că aşa cerea menirea noastră, datoria noastră şi dreptatea cauzei noastre. Alături de glorioşii ei Aliaţi, România este astăzi printre învingătorii lumii. Ne-am înfăţişat înaintea Conferinţei de pace cu conştiinţa datoriei împlinite şi a dreptăţii revendicărilor noastre, a căror înfăptuire fusese recunoscută ca legitimă de Aliaţii noştri. Complexitatea problemelor, diversitatea intereselor, împrejurărilor grele ale lucrărilor şi dorinţa de a pune cât mai curând capăt stării anormale din toată lumea, au făcut ca conferinţa să nu poată împlini toate interesele vitale ale tuturor Aliaţilor mici şi mari. Ne aflăm noi înşine astăzi în faţa unor probleme cari cer toată grija noastră, dar cari, cu bunăvoinţă, sunt convins că vor găsi deslegarea dorită. Hotărârea noastră nestrămutată este de a sta nedespărţiţi de Aliaţii noştri cu cari împreună am sângerat pentru triumful dreptăţii în lume, şi în acest scop vom face totul pentru a-i convinge că interesele noastre vitale sunt în acord cu marile interese ale propăşirii pacinice în Orientul Europei. Guvernul meu n’a prejudecat deslegarea acestor chestiuni. Ele se prezintă întregi deliberărilor Domniilor voastre.
 
       Domnilor Deputaţi, Domnilor Senatori,
 
     Prin măsurile înţelepte, ce veţi chibzui, veţi asigura, odată cu poziţiunea României Mari în raporturile ei internaţionale, şi interesele noastre dinlăuntru. Sunteţi chemaţi să desăvârşiţi organizaţia constituţională care trebuie să se întindă pe tot cuprinsul României întregite, ţinând seama de însemnate cerinţe, menite să asigure viitorul poporului român şi marele său rol în aceste părţi ale Europei. Pronia Cerească să binecuvânteze lucrările Domniilor voastre!
        Trăiască România pururea Mare!
        Sesiunea ordinară a Corpurilor legiuitoare este deschisă.”
        Mesajul a fost ascultat de către reprezentanţii cu cea mai încordată atenţiune şi a fost adeseori şi cu însufleţire aplaudat, mai ales în părţile în cari se vorbeşte de vitejia soldatului român, de realizarea integrală a idealului naţional şi de nedreptatea care ni s’a făcut de către Conferinţa de pace, iar ultimele cuvinte au fost acoperite de urări şi ovaţiuni prelungite.
    În acest mod s’a întrunit astăzi, în Capitala României Mari, Adunarea naţională obştească a neamului românesc întreg unit şi nedespărţit. Această întrunire este cu adevărat un act istoric a cărui însemnătate întrece putinţa scriitorului de a-i arăta întreagă măreţia. Suntem prea aproape de semnificaţia lui uriaşă pentru a cuprinde întreagă perspectiva. Ceea ce putem simţi este că în ziua acesta de 20 Noiembrie 1919 se încheagă aievea visul secular, pregătit şi hrănit de seria lungă a generaţiilor trecute, ţinta supremă către care s’au îndreptat luptele trupeşti şi sufleteşti ale neamului nostru aşezat de providenţă la gurile Dunării. Parlamentul care s’a întrunit astăzi este prima manifestaţie politică a întreg neamului românesc, chemat de soartă ca să-şi croiască o nouă cale în lume. Suntem siguri că el va asigura poporului român acele condiţiuni nouă de traiu care să-i permită nu numai o dezvoltare potrivită cu înaltele-i însuşiri etnice, ci să-i asigure menirea civilizatoare pe care istoria i-a hărăzit-o în această parte a Europei. În cartea istoriei noastre o mare pagină se scrie. Este apoteoza zilei în care se deschide Adunarea României Mari!”

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pag. 332 - 336.)
 
 

[1] Barbu Ştirbei fusese silit ca din considerente politice să renunţe la demnitatea de administrator al Domeniilor Coroanei regale şi fusese înlocuit cu generalul în rezervă Ernest Ballif (1875 – 1945).
[2] Este vorba de faptul că România nu a participat la semnarea tratatului de pace cu Austria care fusese semnat la 10 septembrie, la Saint Germain, și a celui cu Bulgaria care urma să fie semnat la 27 noiembrie, la Neuilly sur Seine.
[3] Vasile V. Stroescu (1845 – 1926), om politic român din Basarabia,  cărturar de frunte, susținător al învățământului școlar, filantrop, membru de onoare al Academiei Române în 1910, promotor al culturii naționale românești. A fost specialist în drept, dar îl preocupa și istoria, literatura, științele agricole. A moștenit de la părinți mai multe moșii, cu suprafața totală de 25.000 ha, și apoi mari cirezi de vite, herghelii de cai, turme de oi, numeroase conacuri. Toate aceste averi le-a pus în serviciul țării, în folosul țărănimii „pe care a iubit-o, a îndrumat-o și a jutat-o” (Eugen Holban). Pământurile le-a dat în arendă țăranilor și a făcut donație cooperativelor agricole și forestiere. Grandioasa sumă de bani, obținută din vânzarea imobilelor, a fost transferată fondurilor caritabile pentru construcția de școli, biserici și spitale în toate provinciile românești - dar mai ales în Ardeal, unde școlile confesionale românești erau amenințate de maghiarizare - pentru sprijinirea instituțiilor culturale, pentru tipărirea cărților, pentru asigurarea cu burse a tineretului studios. Ctitor al bisericilor din Șofrîncani, Zăicani, Trinca, Pociumbăuți, fondator al spitalelor din Trinca și Brătușeni, donator în sprijinul bisericilor, spitalelor și școlilor din Trinca, Stolniceni, Brînzeni ș.a.  În cuvântarea sa de la 20 noiembrie 1919 V. Stroescu a spus: „aceea ce nici în vis n-am putut vedea s-a înfăptuit în realitate, adică Unirea tuturor provinciilor românești într-un singur stat. Poporul român însuși este creatorul acestui important act istoric, care în lupta pentru neam și țară a arătat cea mai mare bravură, a suferit cele mai mari, chiar și supraumane suferințe”.
[4] Mitropolitul Vladimir de Repta (1842 – 1926) mitropolit român, membru de onoare al Academiei Române în 1919. A fost deputat în Dieta Bucovinei și în Camera Imperială din Viena, precum și senator de drept (reprezentant al Mitropoliei Bucovinei) în primul parlament al României Mari (noiembrie 1919-1920). A fost membru sprijinitor al Societății Academice Junimea și al Societății Meseriașilor Români din Cernăuți. în palatal Mitporpoliei din Cernăuți s-a ținut Congresul General al Bucovinei de la 28 noiembrie 1918 care a hotărât unirea Bucovinei cu România.
[5] Pimen (Petru) Georgescu (1853 – 1934,) a fost un ierarh român, mitropolit al Moldovei (1909 – 1934), membru de onoare al Academiei Române (1918).

 
19 noiembrie 1919, Nicolae Iorga despre moartea scriitorului Alexandru Vlahuță
 
        Vlahuță[1] s'a stins. Îl aflu foarte schimbat, în odăița goală a casei modeste din Strada Visarion, unde, venit din Câmpina cu totul sfărâmat, și-a petrecut ultimele zile. Pare, așa liniștit cum este, tânăr, cu frumosul, bogatul păr negru pe care cei șaizeci de ani abia îl stropiseră cu albul vârstei.

 
Alexandru Vlahuță
 
       Ginerele lui, profesorul Ștefănescu, îmi spune că Vlahuță și-a primit sfârșitul firesc cu seninătatea unui sfânt. Vorbia de moartea care se apropie cu calmul celor vechi, afirmând cu tărie că n'are de ce se mustre și nu se teme de dânsa. A cerut să nu fie înștiințat nimeni despre starea lui, nici chiar cealalta fiică, soția tânărului Grigorescu; deși de repetate ori a voit să mă vadă, n'am fost chemat nici eu și voiu păstra adâncă părere de rău că n'am putut auzi nimic din ultimele lui dorinți.
    Dimineața, a cerut lui Ștefănescu să spună tare: Caeterum censeo Carthaginem esse delendam, a murmurat: povera bestia și, ironic, a observat că el, care visa să-și facă o casă, trebuie să o înceapă cu subsolul.  Apoi a închis ochii, și pneumonia 1-a înnăbușit.
         Lasă ca înmormântarea să-i fie de tot simplă și ca toate hârtiile să i se ardă; am recomandat energic să se treacă peste această hotărâre, în acord cu extrema grijă pe care o punea în scrisul lui.
(Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a., pp. 267 – 268)
 

[1] Alexandru Vlahuță (1858 – 1919) nuvelist, poet și jurnalist român cel mai cunoscut pentru România pitorească, lucrare scrisă în 1901 la îndemnul ministrului Învățământului, Spiru Haret, care voia o carte care să-i facă pe copii să îndrăgească geografia României. Rezultatul a fost un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară” (Dumitru Micu). Împreună cu George Coșbuc (1858 – 1918) a editat Sămănătorul o revistă literară săptămânală, care a apărut între anii 1901 și 1910. A jucat un rol important în viața literară a vremii și a constituit catalizatorul pentru înființarea curentului ideologic și literar care i-a purtat numele - Sămănătorismul. Acest curent, promovat de colaboratorii revistei și teoretizat de Nicolae Iorga, susținea, în special prin intermediul paginilor revistei, valorile naționale tradiționale și folclorice, necesitatea culturalizării țărănimii, etc. „Sămănătorul a publicat numeroase texte folclorice, documente istorice, pagini inedite din opera lui Mihai Eminescu, precum și comentarii privind clasicii literaturii române, traduceri din literatura universală, etc. Locuința sa de la Dragoslaveni a fost transformată în casă memorial la 31 octombrie 1926.
 
16 Noiembrie 1919, Doctorul Vasile Bianu despre viața culturală în Cluj după unire  
 
      Pentru noi Românii, oraşul Cluj are o deosebită importanţă, tot aşa de mare ca şi aceea pe care Ungurii i-au dat’o. Ei au voit să facă din acest oraş care se află în mijlocul Românimei din Regatul lor, un focar de cultură ungurească, prin ajutorul căreia să cucerească sufletele româneşti, răpindu-le încetul cu încetul limba şi cu ea naţionalitatea. Pentru aceasta Ungurii s’au pus pe creare de Şcoli de Stat, de tot soiul şi pretutindenea, dar mai ales aici în Cluj, în inima românismului, au căutat să facă un mare şi puternic centru cultural, din care să se răspândească cu profuziune curente mari şi continue de desnaţionalizare.
 
 
       Cu mare răbdare şi multe sacrificii Ungurii au clădit o Universitate[1], vrednică de admirat, cu două Căminuri măreţe pentru întreţinerea studenţimei şi cu o minunată Bibliotecă. Mulţi Români s’au adăpat la acest isvor de cultură ungurească, dar, spre cinstea lor, mai toţi au păstrat în sufletul şi mintea lor numai disciplina învăţăturii, pe care au aplicat’o mai pe urmă sufletului şi scrisului românesc şi în acest mod s’a născut mişcarea de renaştere a limbei şi literaturii româneşti, care a dat naştere generaţiunilor cari au făurit România Mare.
Universitatea din Cluj, care era cea mai puternică şcoală a urii în contra tuturor celor de neam străin, s’a transformat astăzi într-un sanctuar în care răsună mândrul grai românesc din gura atâtor fruntaşi ai culturii şi ştiinţii române. Această universitate este de azi înainte focarul culturii româneşti pentru tot cuprinsul Ardealului şi al ţărilor ungurene locuite de Români, până la malurile Tisei[2]. La acest focar vor veni să se încălzească la razele Ştiinţii româneşti generaţiile tinere din aceste ţinuturi desrobite şi vor pleca de aci purtând în mintea şi sufletul lor bogăţia cuvântului românesc, răspândindu-l până în cele mai depărtate unghiuri ale ţării.
     Această universitate, chiar din primul an numără 1880 studenţi, adecă de două ori mai mulţi decât avea sub Unguri. Aceşti studenţi după naţionalitate se împart astfel : 1296 români, 278 Evrei, 229 Germani şi 77 Maghiari. După locul naşterii ei se împart astfel : 1305 din Transilvania, 315 din Banat, 101 din părţile Aradului, Bihorului şi Maramureşului, 84 din Vechiul Regat, 12 din Basarabia, 12 Bucovina (adecă 1829 din România întregită), 38 din Ungaria, 5 din Polonia, 2 din Rusia, 1 din Franţa, 1 din Elveţia, 1 din Austria, 1 din Ceho-Slovacia, 1 din Ucraina, şi 1 din Jugo-Slavia (Macedonia), adecă 57 din străinătate. Cei mai mulţi studenţi sunt înscrişi la drept : 938, la medicină : 721, la litere : 116 şi la ştiinţe : 105. Este vrednic de însemnat că au venit la universitatea de aci studenţi din Torontal[3], cari n-au voit să meargă la Belgrad, apoi un student din Ucraina şi, lucru de mirare 77 sunt studenţi unguri.
      Ca forţe didactice, universitatea din Cluj numără : la facultatea de drept, 11 profesori şi agregaţi ; la medicină, 17 profesori şi agregaţi, ajutaţi de 102 adjuncţi, asistenţi şi practicanţi ; la litere, 22 profesori, agregaţi şi conferenţiari, asistaţi de 20 şefi de lucrări, asistenţi conservatori de colecţii şi preparatori.
       Am avut fericirea să fiu de faţă la câteva lecţiuni de deschidere de la medicină ale profesorilor Dr. Iacobovici, Dr. Mihail, Dr. Minovici, iar la litere ale profesorilor Sextil Puşcariu, I. Paul, V. Pârvan, Bogdan-Duică, V. Bogrea şi I. Lupaş, cari au fost adevărate sărbători ale ştiinţii şi culturii româneşti. De altfel alegerea profesorilor a fost riguros făcută afară de puţine excepţiuni. Profesori cu reputaţie bună, la unii chiar mondială, au fost aduşi din vechiul Regat, precum şi o pleiadă de tineri distinşi, elemente de prima ordine, cari cu toţi vor contribui la strălucirea acestei înalte şcoale.
      Pe lângă universitate funcţionează două Căminuri, clădiri mari şi frumoase, cari adăpostesc 5 – 600 de studenţi, ca bursieri şi semibursieri, având toată întreţinerea, aşa că ei pot să-şi vadă serios de studiu. Localul universităţii este măreţ şi corespunde tuturor condiţiunilor technice, atât ca mobilier şi împărţire, cât şi în ceea ce priveşte dotaţiunile speciale ale fiecărei făcultăţi , laboratorii, biblioteci, colecţii, etc.
    O altă anexă importantă a universităţii este Biblioteca publică, al cărei local este unic în ţara noastră, atât ca construcţie, soliditate şi siguranţă contra incendiului, cât şi ca înlesnire pentru consultarea cărţilor şu revistelor, putând servi ca model pentru astfel de clădiri. Se zice că numai Biblioteca din Berlin o întrece. Biblioteca are aproape 500.000 de volume, cea mai mare parte nemţeşti şi ungureşti. Publicaţiunile istorice, cari ocupă un loc de frunte, sunt foarte mult şi cuprind lucruri interesante privitoare şi la trecutul nostru. Cărţi româneşti se găsesc foarte puţine, dar sperăm că de aici înainte se vor înmulţi atât prin donaţiuni, cât şi prin cumpărări.
     La facultatea de medicină sunt anexate spitalele numite Clinicele, cari constau în o sumedenie de clădiri sau pavilioane, toate în acelaşi loc ; admirabil organizate şi bogate în mijloace de învăţământ, aşa cum rar se vede chiar şi în alte ţări. Este o mare înlesnire pentru studentul în medicină care găseşte în acste clinic tot ce-i trebuie pentru a-şi însuşi toate cunoştinţele pentru ca să devină un bun medic fără a fi silit să iasă din incinta lor de la înscriere şi până la promovarea lui la gradul de doctor. Păcat nu ai că şi aci ca şi în celelate instituţiuni, din lipsă de personal inferior românesc să păstrayă încă tot aparatul administrativ străin şi duşmănos.
     In afară de universitate s’au mai deschis în Cluj în edificii monumentale două licee : unul pentru băieţi cu numele Gheorghe Bariţ şi altul de fete : Regina Maria, amândouă cu internate ; apoi un conservator, mai multe şcoale primare etc.
    În piaţa Ştefan cel Mare se înalţă mândru Teatru Naţional, clădire modernă, spaţioasă şi înzestrată cu cele mai perfecţionate mijloace de înscenare. Trupa este condusă de artistul poet Zahria Bârsan[4] şi se compune din elemente destul de bune. În curând vom avea şi Opera română.[5]

 
 
Zaharia Bârsan
 
 
Teatrul naţional din Cluj
       Pe o parte a acestei pieţi şi a pieţii Cuza-Vodă se află alte două clădiri monumentale: Palatul Justiţiei (Curtea de apel, Tribunalul şi Judecătoriile) şi Palatul financiar. În altă parte a oraşului, la începutul străzii Mănşturului se înalţă măreţ Palatul administrativ, prefectura judeţului Cojocna. Pe toate aceste monumentale clădiri se răsfaţă mândră Coroana României. Păcat că nu mai trăieşte contele Tisza Istvan[6], cel care a redactat ultimatul Serbiei, ca să mai vină o dată în acest Cluj, în care venea odinioară şi era primit şi sărbătorit ca cel mai mare Ungur, să-şi vadă roadele politicei sale ultraşoviniste ! »

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 330 – 332)
 

[1] În anul 1870, Eötvös József (1813 – 1871), ministrul învățământului din Ungaria, a propus crearea la Cluj a unei universități cu predare în limbile maghiară, română și germană, idee agreată și de o parte a elitei românești. Eötvös între timp a murit și în 1872, Împăratul Franz Joseph al Austriei şi rege al Ungariei a legiferat înființarea Universității Regale de Științe exclusiv în limba maghiară, ceea ce a stârnit nemulțumirile românilor. În cadrul universității au fost înființate patru facultăți: Facultatea de Drept și Științe de Stat; Facultatea de Medicină; Facultatea de Filosofie, Litere și Istorie și Facultatea de Matematică și Științe Naturale. Pentru viitor se preconiza și înființarea unui institut pedagogic. Personalul administrativ al universității era ales din rândurile profesorilor. Aceștia alegeau anual decanii facultăților, dar și rectorul care provenea în fiecare an din cadrul unei alte facultăți. Deciziile importante se luau în cadrul consiliilor facultăților sau în Senat. Primii 34 de profesori ai universității au fost numiți și și-au depus jurământul la data de 19 octombrie 1872, în sala festivă a Liceului Regal Romano-Catolic. Din rândul profesorilor Facultății de Drept și Științe de Stat a fost ales primul rector al Universității în persoana lui Áron Berde. După depunerea jurământului, în 20 decembrie 1872, 258 de studenți au început cursurile. Numărul studenților avea să se dubleze după zece ani de funcționare. Din anul 1895 și fetele au avut dreptul să învețe la universitate. La 4 ianuarie 1881 Francisc Iosif a acceptat ca instituția să îi poarte numele, iar în anii 1887 și 1895 a efectuat două vizite la Cluj. Pe măsura dezvoltării vieții academice clujene, statul a dispus sume importante de bani alocate construcției diferitelor institute. Între anii 1893-1902 a fost ridicată clădirea centrală a universității, pe locul unde funcționase fostul colegiu iezuit. În anul 1902 a fost inaugurată clădirea nouă a universității. În anul 1903 au început demersurile pentru construirea unui imobil adecvat funcționării bibliotecii universitare. La 8 februarie 1909 sala de lectură era dată în folosință studenților urmând ca deschiderea oficială a noului edificiu să aibă loc în data de 18 mai 1909. Numele iniţial a fost Universitatea Daciei Superioare, iar din 1927 Universitatea Regele Ferdinand I, până în 1948.
[2] În anii Primului Război Mondial funcționarea universității a cunoscut reale dificultăți, un număr de 2.620 de profesori și studenți fiind înrolați în armată. În anul 1918 profesorii au refuzat să jure credință regelui Ferdinand I și s-au refugiat pentru trei semestre la Budapesta, iar în 1921 la Seghedin. La 12 mai 1919 a fost înființată universitatea românească, încetând predarea în limba maghiară. La 3 noiembrie 1919, prin Decret Regal, instituția maghiară a devenit în mod oficial românească. Au fost numiți noi profesori, mulți dintre aceștia fiind transferați de la alte univesități din țară. Colectivul de profesori maghiari a fost demis în totalitate, întrucât a refuzat să depună jurământul față de rege. Așadar, două instituții s-au pretins a fi succesoare de drept ale vechii Universități Regale Maghiare „Ferenc Jósef” din Cluj, anume Universitatea românească din Cluj și Universitatea din Szeged. Inaugurarea Universității va avea loc la 1 februarie 1920. La inaugurare a participat Regele Ferdinand şi multe personalități de seamă din România și din străinătate. Din anul Universitatea poartă 1959 numele bacteriologului român Victor Babeș (1854- 1926) și pe cel al matematicianului maghiar János Bolyai (1802 - 1860).
[3] Comitatul Torontal, cunoscut și ca Varmeghia Torontalului (în maghiară Torontál vármegye, în germană Komitat Torontal, în latină Comitatus Torntaliensis, în sârbă Торонтал, cu alfabetul latin: Torontal), a fost o unitate administrativă a Regatului Ungariei din secolul XV și până în 1920. În prezent, teritoriul acestuia se găsește în nordul Serbiei (mai exact în estul Voivodinei, cu excepția unei mici porțiuni de lângă Belgrad care face parte din Serbia Centrală), vestul României și sudul Ungariei. Capitala comitatului a fost orașul Becicherecu Mare (în maghiară Nagybecskerek, în germană Großbetschkerek, în sârbă Зрењанин, cu alfabetul latin: Zrenjanin).
[4] Zaharia Bârsan (1878 –1948,) a fost un celebru dramaturg român din Transilvania. A fost fondatorul Teatrului Național din Cluj și primul său director. Cea mai importantă lucrare a sa este poemul dramatic în trei acte, în versuri, „Trandafirii roșii” (1915)
[5] Opera Română din Cluj s-a întemeiat chiar la finele anului 1919.
[6] Contele István Tisza de Borosjenő și Szeged (1861 –1918) a fost un politician maghiar membru al Partidului Liberal și prim-ministru al Ungariei între anii 1903-1905 și 1913-1917. Evenimentele cele mai cunoscute legate de numele lui sunt Criza maghiară, intrarea Monarhiei Austro-Ungare în Primul Război Mondial în timpul celui de-al doilea mandat al său de prim-ministru al Ungariei și atentatul împotriva sa în data de 31 octombrie 1918 (chiar în prima zi a Revoluției Crizantemelor), care s-a soldat cu moartea sa.
 
 
15 noiembrie 1919, Ultimatumul Consiliului Suprem de la Paris adresat guvernului român,  răspuns la nota guvernului Arthur Văitoianu din 2 noiembrie 1919,  prin care solicită acceptarea frontierelor fixate de Conferinţa de Pace, semnarea Tratatului referitor la minorităţi, precum şi acceptarea exercitării controlului de către o comisie inter-aliată asupra modului în care armata română a efectuat rechiziţiile în teritoriul ocupat.
 
15 Novembre 1919.
 
       Le Conseil Suprême a pris connaissance de la réponse de la Roumanie, datée du 2 Novembre, et signée par le Général Vaitoianu. Il n’a pu que constater que cette Note ne donne aucune satisfaction aux Puissances Alliées et Associées. Ce fait compromet de la manière la plus sérieuse les relations de la Roumanie et des Alliées qui se voient contraints de demander au Gouvernement roumain une réponse définitive. Depuis le début du mois d’août, c’est-à-dire depuis le moment où les troupes roumaines ont occupé Budapest, la Conférence de la Paix n’a pas cessé de demander à la Roumanie de prendre en Hongrie une attitude conciliable avec les principes communs des Alliés et les engagements qui les lient entre eux. Avec une patiente inlassable, inspirée par le respect que les Alliés ont les uns pour les autres, et par l’espérance que le Gouvernement roumain finirait par se rendre compte qu’il ne peut impunément méconnaitre les principes et se dérober aux engagements réciproques des Alliés, la Conférence s’est efforcée de maintenir les liens qui unissent les Alliés à la Roumanie et d’obtenir que cette Puissance défère aux décisions du Conseil Suprême le 4 août, le 5 août, le 6 août, le 7 août, le 14 août, le 23 août, le 25 août, le 5 septembre, le 12 octobre, le 3 novembre, le 7 novembre. Des demandes pressantes ont été adressées à cet effet au Gouvernement de Bucarest. Pour montrer l’importance qu’elle attachait à obtenir la réponse de la Roumanie, la Conférence a même chargé un délégué spécial, Sir George Clerk de se rendre à Bucarest.
     Tant d’efforts patients n’ont abouti qu’à la réponse du 2 Novembre, conciliante dans les mots, mais négative dans les faits: sur les trois questions posées, acceptation des frontières fixées par le Conseil Suprême, signature du Traité de Paix avec l’Autriche et du Traité de Minorités, règlement de la situation en Hongrie, la Note ajourne les deux premières et ne répond qu’à la troisième. Sur cette question même, aucune des satisfactions demandées n’ont en réalité consentis. Le principe de l’abandon des réquisitions en Hongrie est bien admis, de même que l’institution d’un Commission Interalliée à Budapest pour appliquer ces principes, mais la Roumanie fait cette concession en n’acceptant ni que la Commission puisse faire décharger les marchandises accumulées dès maintenant dans les wagons hongrois sans avoir pu encore passer les ponts de vérification, ni qu’elle ait qualité pour recevoir les plaintes et mener l’enquête sur les abus commis par les autorités militaires roumaines. Le retrait des troupes roumaines n’est accepté que jusqu’à la Theiss, sans que la Roumanie défère à la décision des Puissances qui comporte l’évacuation de tout le territoire hongrois et le retrait derrière les frontières qu’elle a fixées définitivement, décision qui a été acceptée immédiatement par les autres Etats voisins, Tchèques et Serbes.
    En résumé, le Gouvernement roumain continue, depuis trois mois et demi, à négocier avec la Conférence de Puissance à Puissance, en ne tenant compte d’aucune autres droits ou intérêts que les siens propres et en refusant d’accepter les charges de la solidarité, tout se voulant bénéficier de ses avantages.
    La Conférence veut faire un dernier appel à la sagesse du Gouvernement et du peuple roumain, avant de prendre la grave résolution de rompre tout lien avec la Roumanie. Le droit qu’elle a d’être écoutée repose essentiellement sur le fait que c’est à la victoires des Alliés que la Roumanie doit le service inappréciable d’avoir reconstitué son unité nationale en doublant son territoire et sa population. Sans les sacrifices immenses consentis par eux, la Roumanie serait, à l’heure actuelle décimée, ruinée et asservie, sans espérance possible. La Roumanie est entrée dans la lutte pour sa libération à la fin de la deuxième année de guerre, en posant ses conditions; elle a fait, il est vrai, de grande sacrifices et subi de dures épreuves, mais elle a finalement consenti à traiter séparément avec l’ennemi et à subir sa loi; sa liberté et sa victoire, ainsi que son avenir, sont dus aux Alliés. Comment une pareille situation peut-elle être perdue de vue et si vite oubliée par les hommes politiques roumains ? Dans tous les cas, le Conseil Suprême ne peut attendre plus longtemps; il invite la Roumanie à prendre sans discussion, sans réserve, ni condition, les résolutions suivantes:
       1 Evacuer entièrement le territoire hongrois en se retirant en deçà des frontières définitives fixées par la Conférence.
    2 Accepter la constitution de la Commission Interalliée pour arrêter, contrôler et juger les réquisitions faites en Hongrie, depuis le début de l’occupation roumaine.
       3 Signer le Traité avec l’Autriche et le Traité des Minorités dans les conditions indiquées par la note du Conseil Suprême du 12 octobre.
      Le Conseil Suprême attendra pendant huit jours la réponse positive ou négative du Gouvernement roumain. Si cette réponse ne donne pas satisfaction au Conseil Suprême des Alliés, ceux-ci sont décidés à notifier à la Roumanie qu’elle s’est séparée d’eux. Ils l’inviteront à rappeler immédiatement ses délégués à la Conférence de la Paix et retireront leurs missions diplomatiques à Bucarest. En ce qui concerne les règlements de frontière à intervenir, la Roumanie se sera ainsi, par sa propre action, dépouillée de tout titre à l’appui des Puissances comme à la reconnaissance de ses droits par la Conférence. Ce serait avec le plus profond regret que le Conseil Suprême des Alliés se verrait contraint de rompre avec la Roumanie, mais il a conscience d’avoir poussé la patience jusqu’aux dernières limites.
 
(SANIC, Fond Microfilme SUA, inv. 1608, rola 623, c. 372-375)
 

 
 
11 noiembrie 1919, Budapesta, Proclamaţia semnată de generalul Mărdărescu[1], comandantul trupelor române, şi de înaltul comisar al guvernului român, Constantin Diamandy[2], cu ocazia plecării trupelor române din capitala Ungariei.
 
Budapesta, 11 noiembrie 1919

 
Generalul Gheorghe Mărdărescu
 
 
Constantin Diamandi
 
PROCLAMAŢIE
      Armatele române se retrag. Budapesta va fi evacuată. Părăsind capitala Ungariei, România ţine să afirme că după ce a fost atacată pe Tisa, atac care a motivat acţiunea sa, ea nu a fost condusă decât de legitima apărare şi de necesităţi militare. Orice idee de persecuţie sau de revanşă i-a fost complet străină. Armata română s-a străduit să îndulcească cât mai mult cu putinţă regimul de ocupaţie pe timpul prezenţei trupelor române în Ungaria şi toate eforturile au fost făcute pentru a uşura viaţa populaţiei nefericite. Cu convingerea de a fi exercitat un drept al său şi de a fi îndeplinit o datorie de umanitate, armata română ţine să afirme din nou că ea a considerat întotdeauna că afacerile interne ale Ungariei aparţineau doar poporului ungar căruia ea îi urează restabilirea ordinii, evitându-se orice persecuţii politice, sociale sau religioase. Aceste condiţii sunt necesare unei guvernări durabile care să exprime voinţa poporului ungar, care va face posibilă uitarea trecutului şi va da pacea dorită de România şi de Aliaţii săi. Armata română mulţumeşte populaţiei capitalei pentru atitudinea corectă pe care a avut-o în timpul ocupaţiei.
       Comandantul trupelor române
       General Mărdărescu
       Înaltul comisar al guvernului
        Ministru Diamandy

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, noiembrie 1919 – ianuarie 1920, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. V, doc. nr. 779, pag. 12)
 
 

[1] Gheorghe Mărdărescu (1864 – 1939), general român, comandant al armatei de operațiuni din Ungaria, va fi ministru de Război în guvernarea condusă de Ion I.C. Brătianu (25 martie 1922 – 30 martie 1926). Avansat general de corp de armată în 1927.
[2] Constantin Diamandi scris şi Diamandy (1868 – 1931), diplomat român, ministru plenipotenţiar la Sofia (18 iunie 1909 – 1 noiembrie 1911), Roma (1 noiembrie 1911 – 1 octombrie 1913), şi St. Petersburg (1 octombrie 1913 – 13 ianuarie 1918), celebru pentru acordul Sazonov-Diamandi încheiat la 18 septembrie/1 octombrie 1914, apoi pentru arestarea sa la 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918 din ordinul lui Lenin, şi eliberat în uma protestului întregului corp diplomatic din Petrograd. Comisar al Guvernului Român la Budapesta (august - noiembrie 1919). Ulterior va fi ministru plenipotenţiar la Paris (10 decembrie 1924 – 10 iunie 1930), calitate în care va semna tratatul de alianţă al României cu Franţa, la 10 iunie 1926.
 
 
 10 noiembrie 1919, Planul de evacuare a armatei române din Ungaria la est de Tisa, propus de generalul Arthur Văitoianu Comisiei militare inter-aliate de la Budapesta şi observaţiile acesteia adresate Consiliului Suprem de la Paris. Nota guvernului român se mai referă şi la chestiunea rechiziţiilor efectuate de armată în teritoriul ocupat.
 
      Budapest, 10 Novembre 1919. Au Conseil Suprême, Conférence de la Paix, Paris
 
    Le Commandement roumain nous a soumis aujourd’hui un plan pour l’évacuation de la Hongrie jusqu’à la rivière Theiss. L’évacuation commencera le 13 Novembre et durera dix jours. Le représentant roumain a été prié de donner des détails sur la continuation du retrait vers la frontière, mais a répondu que les ordres pour l’évacuation au-delà de la Theiss n’avaient pas encore été reçus de Bucarest. Le plan roumain implique l’enlèvement de tous les ponts temporaires sur la Theiss. La Mission demandera que ces ponts soient conservés, y compris les ponts de bateaux, jusqu’à ce que la retraite vers la frontière soit achevée. A la demande des Roumains, des gardes alliées tiendront, le 14 au matin, les ponts du Danube et ceux qui réunissent Buda à Pest, jusqu’à ce que les Roumains aient évacué la ville. Une Commission Interalliée a été désignée pour contrôler le Gouvernement hongrois dans sa prise en charge des prisonniers de guerre détenus par les Roumains. La Mission recommande que les Roumains relâchent tous les prisonniers de guerre, auxquels on devra donner le choix entre la nationalité hongroise et la nationalité roumaine, sans tenir compte de leur résidence antérieure.
Mission Militaire Interalliée, Budapest
 
       Note verbale
      Le Gouvernement roumain est reconnaissant au Conseil Suprême pour les sentiments d’amitié et de confiance qu’il veut bien lui exprimer et qui répondent à la ferme volonté de la Roumanie de  maintenir et de développer ses relations d’alliance et d’intime collaboration. Il ne néglige rien afin de faire accorder en toute circonstance les intérêts de la Roumanie avec ceux que représente la Conférence. A cet effet, soucieux d’éviter des retards, qui, dans l’état actuel de la Hongrie, pourraient rendre la situation plus difficile, il s’empresse de répondre aux propositions de la Conférence relatives à l’institution et au fonctionnement des Commissions interalliées à Budapest. Il croit opportun de ne pas ajourner leur fonctionnement jusqu’à la solution des deux autres points qui ont fait l’objet de la dernière note au Conseil Suprême concernant les frontières roumano-hongroises et le  Traité avec l’Autriche sur lequel il croit de son devoir d’attirer de nouveau la bienveillante attention de la Conférence par un exposé du point de vue roumain qu’il aura l’honneur de lui faire parvenir par la suite.
      Le Gouvernement roumain est également heureux de voir que le Conseil Suprême, après avoir reçu et examiné le point de vue roumain présenté par Monsieur Bratiano, a constaté qu’il n’a pas actuellement de divergence de vue sur le principe général, conformément auquel on doit résoudre la question des réquisitions faites par l’armée roumaine en Hongrie. Quant à l’application de ces principes, la Roumanie accepte avec empressement la proposition du Conseil Suprême d’instituer une Commission interalliée à Budapest et est prête à désigner un représentant roumain dans cette Commission. Il accepte de même, quoique n’en voyant pas la nécessité, l’établissement sans retard, aux points de Szolnok et de Csongrad, d’organisations interalliées ayant pour but de pointer et de vérifier les lettres de voiture des trains traversant ces points à destination de la Roumanie. Mais il serait inopportun de donner à ces Commissions d’autres attributions que celles-ci et notamment de leur donner des plein-pouvoirs pour faire décharger les marchandises. En ce qui concerne la mauvaise application des instructions générales relatives aux réquisitions, le Gouvernement roumain regrette de voir que le Conseil Suprême a pu leur attribuer un caractère et une importance qui ne correspondent pas ni à l’esprit d’ordre, ni à la discipline de l’armée roumaine. Les cas isolé signalés au Commandement roumain seront l’objet d’enquêtes et les abus constatés seront réparés et punis. Toutefois, donner à la Sous-Commission des réparations qualité pour recevoir les plaintes pour réquisitions abusives, serait soumettre les autorités militaires roumaines à un traitement international, auquel les autres armées alliées d’occupation n’ont pas été astreintes. Ainsi, il est notoire que l’armée serbe s’est refusé d’admettre de pareilles mesures dans le Banat, lorsque le Commandement français en fit la proposition et les représentants de la Conférence n’ont pas cru devoir l’imposer au Gouvernement de Belgrade, malgré les nombreuses plaintes des intéressés.
      Le Gouvernement roumain partage entièrement le point de vue du Conseil Suprême relativement au caractère du Gouvernement hongrois et aux conditions qu'il doit remplir. Ayant déjà livré les fusils et les munitions destinés à la police et à la gendarmerie hongroise, les forces roumaines reçoivent l’ordre d’évacuer la Hongrie jusqu’à la Theiss. Elles n’ont ajourné cette opération jusqu’ici qu’à la demande des représentants alliés. Elles quitteront aussi le territoire compris entre la Theiss et les nouvelles frontières, dès que le Gouvernement hongrois sera en mesure de donner des garanties nécessaires pour la sécurité de celle-ci. A la suite de l’entente établie entre le Haut Commandement roumain et le représentant de la Conférence à Budapest, la retraite des troupes roumaines commencera le 10 Novembre prochain, avec une marge de trois jours en plus ou en moins, selon les nécessites du moment. La préoccupation du Gouvernement roumain est maintenant de se consacrer entièrement à l’œuvre de reconstitution des pays roumains pressurés et appauvris par les exactions sans nombre effectuées pendant leur occupation par les armées allemandes et austro-hongroises.
Général Vaitoianu, 2 Novembre 1919

(SANIC, Fond Microfilme SUA, inv. 1608, rola 623, cadre 365-367)
 
 
 
5-7 noiembrie 1919, Nicolae Iorga despre rezultatul primelor alegeri parlamentare în regimul votului universal în noiembrie 1919.

5 Novembre 1919
 
      Încep a se ști ultimele rezultate de la alegeri. Naționaliștii miei[1] ar avea oarecare voturi la București, unde ne biruie însă lista negustorilor, a bogătașilor d-rului Gheorghian[2], lista evreiască, cu H. Sanielevici[3] și David Emanuel, la care se adaugă d-rul Lupu[4] și Cocea[5]. Liberalii au multe voturi, mai ales din mahalale. Nu-i lipsesc voturi nici lui Marghiloman, care a ajutat populația și a salvat armata. Simpatii multe merg către Radu Rosetti[6], către Costa-Foru[7], ba chiar către cutare escroc.
      La Ploiești, afară de oraș, care a votat cu liberalii, am merge foarte bine. Sătenii nu mai vor pe boieri. Dar se lasă ispitiți de socialiști, care îi atrag la clubul lor, supt cuvânt că și acolo se votează, și li iau buletinele.
      Și în Ilfov mulți săteni au votat clopotul lui Cocea, sate întregi: li s'a strecurat în urechi că e lista generalului.
      Maniu încearcă printr'un interview a-și îndulci comunicatul. Goldiș dă lămuriri foarte cuminți, în sensul care trebuie. Vaida, după ce a prestat jurământul la Sinaia, pleacă în Ardeal. Vorbește de necesitatea solidarității ardelene.
       Socialiștii vor să-și dea aerul că și burghezii i-au votat tot pe ai lor.
       O foaie din opoziție cere ca Regele să se retragă și să vie prințul Carol.

6 Novembre
 
     Rezultatul total al alegerilor e dezastros pentru liberali. Țăraniștii au luat aproape în întregime județele Argeș, Muscel, Dâmbovița, Vlașca (cu nationaliștii), Olt și Teleorman. La Dorohoiu am fi reușit noi. În județul Ilfov însă am avea voturi puține. La Galați se pare ca sunt ales. La Iași iese Cuza și preotul Țincoca[8]: se spune că și la Buzău ar fi ieșit Cuza. În Prahova stăm iarăși foarte bine.
 
7 Novembre

      E un mare succes pentru noi. Avem douazeci și șapte de deputați, țărăniștii cincizeci și cinci.
     Take Ionescu cere disolvarea Parlamentului, care și-a îndeplinit misiunea prin aceia că a dat proba negativă contra brătienismului. Liberalii, falsificând cifre, se prezintă ca patronii firești ai unei minoritați care-i întrece.
      Alegerile pentru Senat au început. Face impresie aici împărțirea buletinelor noastre de către copii.”
(Nicolae Iorga, Memorii, f.a. vol. 2, pag. 261 – 262).
 
 

[1] Nicolae Iorga era din 1910 președinte, împreună cu A.C. Cuza, al Partidului Naționalist Democrat. După 1918 cei doi s-au despărțit.
[2] Octavian Gheorghian (1874 – 1929) medic român din Bucovina, militant pentru unirea Bucovinei cu patria mamă.
[3] Henric Sanielevici (1875 – 1951) a fost un jurnalist și critic literar român de origine evreiască amintit, de asemenea, pentru activitatea sa în antropologie, etnografie, sociologie și zoologie. Inițial, un militant socialist din cercul politico-filosofic a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, el a încorporat alte influențe și în 1905 și-a creat propria revistă de critică literară, Curentul Nou. Sanielevici și prietenul său Garabet Ibrăileanu au fost printre fondatorii „Poporanismului”, o mișcare țărănească și orientată spre stânga. Cu toate acestea, Sanielevici se desprinde curând atât de marxism, cât și de agrarianism, criticând literatura română tradiționalistă, și propovăduind neoclasicismul pentru oamenii muncii. Polemica puternică cu școala rivală a revistei Sămănătorul l-a izolat de alți poporaniști, pe care i-a denunțat în cele din urmă ca fiind „reacționari”.
[4] Nicolae Lupu (1876 – 1947) a fost un politician român, de profesie medic, activ în Partidul Țărănesc, apoi membru în conducerea Partidului Național-Țărănesc. S-a separat de PNȚ în două rânduri, constituind mai întâi în 1927 o aripă dizidentă de stânga, iar apoi în 1946 Partidul Țărănesc Democrat, formațiune care s-a coalizat cu Partidul Comunist din România.
[5] Nicolae D. Cocea (1880 – 1949), celebru jurnalist, avocat și militant socialist, ulterior communist.
[6] Radu Rosetti (1853 – 1926), om politic, istoric și genealogist român, celebru pentru lucrarea Pentru ce s-au răsculat țăranii (1907) și pentru memoriile sale Amintiri (1925 – 1927). A fost tatăl generalului Radu R. Rosetti (1877 – 1949).
[7] Constantin Gheorghe Costa-Foru (1856 - 1935), avocat, jurnalist și activist român pentru drepturile omului, adversar al antisemitismului. A participat la Războiul de Întregire ca voluntar cu gradul de colonel. Tatăl său, Gheorghe Costa-Foru (1820-1876), a fost un politician de succes, de două ori ministru, și primul rector al Universității din București.
[8] Ioan Țincoca (1875 – 1962) preot român, traducător, profesor și autor de manuale, inspector general al învățământului religios.
 
 
30 octombrie 1919, București, Discursul lui Petre P. Negulescu la Congresul Ligii Poporului
 
Congresul „Ligei Poporului” Marea întrunire din Sala Eforiei
 
Discursul d-lui P. P. Negulescu
 

 
Petre P. Negulescu
 
      D-l P. P. Negulescu[1] spune: Abţinerea noastră de la alegeri ale cărui consecinţi şi modalităţi, le vom discuta astăzi, a fost primită de ţară cu o unanimă şi profundă părere de rău.
Privirile tutulor celor ce suferă și așteaptă mântuire sunt ațintite spre noi. Cu toată urgia stăpânirei am fi cucerit un mare număr de mandate dacă nu am fi avut chiar majoritatea. Cu atât mai neexplicabilă a fost deci atitudinea noastră de a nu lupta în alegeri.
     Nu voi recurge la considerații de tactică politică. Ne-am chibzuit bine, când ne-am hotărât. Și rezultatele se văd. Lumea politică de peste hotare a început să se miște și nu e exclus ca mișcarea ei să ne dea alegeri libere ca o primă garanție a viitorului. Abținerea a avut un scop mai înalt, de a trezi conștiința poporului, care nu a avut altă călăuză politică până acum decât onestitatea lui recunoscută.
       În fruntea noastră stă generalul Averescu.
      O voce: Să trăiască.
      D-l P.P. Negulescu: Să trăiască pentru ca d-l Brătianu să-și ispășească păcatele.
      O voce: La Ocnă.
      Voci: Exploziile de la Ciurea[2] ne-a sărăcit. La pușcărie.
      O voce: La primărie sunt șapte dulăi de ajutori de primari cari rod avuția.
       Mulțimea face o manifestație ostilă Brătienilor.
      D-l P. P. Negulescu continuă: am socotit că trebuie să ne abținem ca să nu ne facem complici la cea mai gravă călcare constituțională care s-a comis până acum în țara noastră.
Principiile noastre de Stat spun că numai guvernul trebuie să fie răspunzător. Suveranul planează intangibil de asupra oricărei răspunderi.
   Azi guvernul de generali nu are răspundere. Regele guvernează prin ordinele ce le dă. Primul ministru a și mărturisit că are mandat să facă alegeri cu cenzură și stare de asediu. Asta însemnează mandat din înalt ordin[3].
     Generalul Văitoianu când oferă bani partidului țărănesc ca să-l conrupă, lucrează din înalt ordin.
Din înalt ordin generalul Văitoianu înconjoară Capitala cu cordoane de trupe ca să oprească venirea iubiților noștri săteni. Dacă Regelui îi convine, țara nu poate admite această flagrantă călcare a celei mai elementare din principiile (sic!) noastre constituționale. Votul e cuvântul alegătorului. Votul trebue să fie dat libere (sic!)
      Prin însăși existența legilor excepționale Constituția e călcată flagrant. Starea de asediu și cenzura au fost aplicate după legea de la 1864. Dar în aceea lege se instituie starea de asediu care nu se poate declara decât în caz de pericol iminent pentru ordine apublică. Din acel moment puterea autorităței civile trece în seama autorităței militare.
      Oratorul arată cum se aplică articolele privitoare la starea de asediu și cenzură.
     Aceste dispoziții care îngrădesc drepturile cetățenești sunt formal interzise de Constituția noastră.
D. Ion Brătianu când a voit să decreteze cenzura și starea ed asediu, a alergat la legea din Decembrie 1864, lege care nu mai exista juridicește, deoarece art. 129 din Constituție spune că toate dispozițiile legilor, decretelor, regulamentelor nu fac parte din Constituție.[4]
     D. Brătianu a comis o flagrantă călcare a ei. Trăim sub regimul dictaturei, al cenzurei și stărei de asediu.
     Abținerea noastră de la alegeri are scopul de a întări conștiința cetățenească în masele adânci ale poporului. (aplauze călduroase)
      Legile la noi rămân literă moartă. Ele nu au eşit niciodată din conştiinţa permanentă a poporului, ci din voinţa capricioasă şi efemeră a guvernelor chemate la putere de favoarea regală.
     Până la decretele legi, Parlamentele votau legile. – Dar Parlamentele nu au reprezentat nici o dată poporul, ci guvernele care le creiau. Legile ieşeau din consideraţiile de partid ale miniştrilor iar nu din nevoile poporului.
      Neluînd nici o parte la facerea legilor, poporul nu s’a interesat de ele. Temelia adevărată a legilor e sprijinul milioanelor de conştiinţe care le-au voit şi le-au cerut, – legile engleze eşeau din însăşi conştiinţa poporului.
     De aceea Constituţionalismul nostru a rămas pe hârtie şi s’a transformat în despotismul oligarhic de astăzi. Poporul nostru a văzut în regimul constituţional o reformă însemnată, dar din nenorocire până acum puterea statului a venit de sus în jos iar nu de jos în sus cum era firesc (aplauze călduroase).
      Legile şi regulamentele sunt numai pe hârtie. Ipocrizia politică le-a făcut neaplicabile. Şi scopul lor a dat un faliment definitiv. (aplauze frenetice)
      Dar primejdiile la care ne expune sunt enorme şi dovada o avem în cele petrecute în ultimii ani.
    Azi să deschidem ochii. Să creem conştiinţa legalităţei. Trebuie să creem în popor convingerea drepturilor şi datoriilor sale. Acest popor va putea lucra spornic pentru progresul comun. (aplauze călduroase)
    Această sarcină o avem azi cu toţii. Striviţi sub apăsarea regimului capitulaţiilor şi al regimului străin, - înaintaşii noştri au luptat spre a ajunge la independenţă.
    Să le fim recunoscători. Dar ei nu au înţeles un stat fictiv. Clasele conducătoare nu au voit să facă educaţie politică poporului. Ele l’au exploatat politiceşte în chip neruşinat. Dezbinate în aparență, solidare în fond, scopul lor era să speculeze politicește, masa nepolitică. (Aplauze călduroase. Voci: Trăiască generalul Averescu)
    Exploatarea țărei a luat în ultimii ani proporții înspăimântătoare. Sus e bogăție, lux și aparență de civilizație, jos ignoranță, mizerie, sărăcie și boală, nemulțumire și ură.
   Aceste nemulțumiri trebuiesc canalizate ca să nu pornească pe drumul anarhiei. Statul nostru a rămas un cadru gol pe care trebue să îl umple o realitate vie, un popor conștient.Altfel ne mărim degeaba.
    Asupra noastră apasă o răspundere enormă. Neamul își întregește hotarele. Să fim recunoscători, împrejurărilor, cari au fost mai bune ca noi. (Aplauze) Dar de noi atârnă dacă această întregire va dura. Altfel ne va ajunge blestemul copiilor noștri că nu am văzut unde este primejdia. (sala aclamă furtunos pe dl P.P. Negulescu)

(„Îndreptarea”, An II, Nr. 276, Joi, 30 Octombrie 1919)
 
 

[1] Petre P. Negulescu (1872 -1951) filosof și om politic român, membru titular al Academiei Române (1936). Publică, după mulți ani de muncă asiduă, în 1910, primul volum din lucrarea Filosofia Renașterii (volumul II va urma în 1914), considerată drept capodopera sa. În același an, prin pensionarea din învățământ a lui Titu Maiorescu, Negulescu se transferă la București, ocupând catedra fostului său profesor și mentor. În 1917 devine membru fondator și fruntaș al unei noi formațiuni politice: "Liga Poporului", devenită Partidul Poporului, sub conducerea generalului Al. Averescu, iar în 1919 este ales senator de Prahova. Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (martie 1920 – decembrie 1921 şi martie – iulie 1926). Preşedinte al Camerei Deputaţilor (iulie 1926 – iunie 1927), ultima demnitate politică din viaţa sa. Tot în 1926, publică lucrarea Partidele politice. În 1934 publică Geneza formelor culturii și în 1936 este ales membru titular al Academiei Române. În 1938 îi apare primul volum din vasta lucrare Destinul omenirii. Volumul IV apare în 1944. În 1940, autoritățile antonesciene îl pensionează, forțat, din învățământ (la 68 de ani). Odată cu el sunt pensionați și C. Rădulescu-Motru, Mihail Dragomirescu. În 1941 începe publicarea monumentalei lucrări Istoria filosofiei contemporane. Volumul IV apare în 1944, iar al cincilea, postum, în 1971. Bombardamentele asupra Bucureștiului din 1944 îi distrug casa și biblioteca. Se stinge din viață, la vârsta de 79 de ani, în aprilie 1951. Ultimii ani i-a trăit în sărăcie, uitat și ignorat de Academie.
 
[2] Catastrofa de la Ciurea este numele sub care a intrat în istorie cel mai grav accident feroviar din România, care a avut loc la 31 decembrie 1916/13 ianuarie 1917, în gara din localitatea Ciurea, la sud de Iași, pe calea ferată Bârlad - Iași. Bilanțul a fost de peste 1.000 morți, absența unei anchete oficiale nepermițând elucidarea cauzelor accidentului. Un convoi militar (trenul de etapă E-1) constituit dintr-o garnitură de 26 de vagoane părăsise orașul Galați, după ce Brăila fusese ocupată de trupele germane, și se deplasa spre Iași. Vagoanele erau neîncăpătoare pentru numărul mare de soldați, români și ruși, și de civili refugiați din teritoriile ocupate de armatele Puterilor Centrale, estimările ulterioare considerând că aproximativ 1.000 de pasageri călătoreau cu acest tren militar. Un mare număr de persoane călătoreau pe acoperișurile vagoanelor sau pe scări și între tampoanele de legătură. Porțiunea de cale ferată dintre Bârnova și Ciurea prezintă o pantă deosebit de importantă. În timpul coborârii pantei mecanicii primei locomotive au încercat să frâneze pentru a reduce viteza însă frânele de contrapresiune ale vagoanelor nu au funcționat. 23 dintre vagoane fiind echipate cu frâne de mână, ei au lansat semnale acustice către controlorii din vagoane pentru a le acționa însa, din cauza aglomerării, controlorii nu au putut ajunge la ele. Recepționând semnalele lansate de mecanicii locomotivei, angajații căilor ferate din stația Ciurea au activat un macaz astfel încât trenul să intre pe linia 2 și să se evite coliziunea cu vagoanele cu păcură care staționau pe linia 1. Din cauza vitezei foarte mari și unghiului mare de cotire doar locomotiva și încă un vagon au reușit să treacă pe linia 2; dintre celelalte vagoanele, cu excepția a doar două care au rămas pe linie, restul au deraiat. Se pare că cel puțin unul dintre vagoane s-a ciocnit de cisternele de combustibil declanșând o explozie și un incendiu enorm.
[3] Adică din ordinul regelui Ferdinand care în felul acesta devenea direct implicat în viața politică.
[4] Corect: Este vorba de Art. 130: ”Din ziua punerii în vigoare a Constituțiunei de față sunt abrogate toate dispozițiunile de legi, decrete și reglemente și alte acte contrarii cu cele așezate de ea.”
 
 
 
25 octombrie 1919, Budapesta Scrisoare a Înaltului Comisar al guvernului român la Budapesta, Constantin Diamandy[1], către ministrul Afacerilor Străine al României, Nicolae Mișu[2], despre cererea Aliaților ca trupele române să evacueze Ungaria în 15 zile.
 
Constantin Diamandy

      Înaltul Comisariat al Guvernului Român la Budapesta
      Nr. 249
      Dl Mișu, Ministru de externe, București
    În cursul întrevederii pe care am avut-o azi cu sir George Clerk[3], dânsul s-a referit la nota Conferinței relativă la o rectificare de frontieră în Ungaria pe care o cerusem, chestiunea minorităților, comisia de reparații și, în sfârșit, chestiunea evacuării teritoriului ungar de trupele noastre.
George Russell Clerk (1934)
 
      Toate aceste puncte v-au fost comunicate prin nota Consiliului Suprem, al cărui text nu-l cunosc și pe care v-am rugat a mi-l trimite și mie.
    Sir George Clerk a adresat, la sosirea la Paris, un raport Consiliului Suprem, exprimând cu imparțialitate punctul nostru de vedere, precum și învinuirile care ne-au fost aduse; am înțeles că D-sa a criticat tendința care s-a arătat la Conferința Generalilor de a judeca România și a nu ține seamă de situațiunea ei de aliată și de necesitatea de a colabora cu dânsa.
      El mi-a spus că dorința Consiliului Suprem este ca trupele române să evacueze curând teritoriul ocupat și socoate, fără a face din aceasta o cerere expresă, că retragerea noastră din Budapesta s-ar putea efectua aproximativ peste 15 zile. El vede, ca și noi, că ne apropiem de iarnă, că greutățile de aprovizionare și încălzit agravează situațiunea, că o oarecare iritațiune și încordare există aici din cauza rechizițiilor noastre și în sfârșit, că incidentele care se ivesc atât cu ungurii cât și cu Aliații sunt semne care indică că din toate punctele de vedere evacuarea noastră ar fi nimerită.
     Făcând aluziune la oarecare incidente petrecute în absența mea și cu prilejul cărora generalii aliați prin nedibăcia lor au dat impresiunea unei situații încordate cu România, l-am rugat ca în declarațiile sale să insiste asupra faptului că retragerea trupelor române e făcută în perfect acord cu Aliații.
Sir George Clerk a revenit la propunerea pe care am comunicat-o la timp guvernului, de a se stabili podurile de trecere peste Tisa, comisiunii Interaliate, din care ar face parte și ofițerii delegați români, pentru  examina transporturile.
     Sir George Clerk are din partea Consiliului Suprem însărcinarea politică de a ajunge la înjghebarea unui guvern de coalițiune la Budapesta care, trimițând delegați la Paris, ar putea încheia pacea cu Aliații.
     În această ordine de idei, am avut impresiunea că de la Consiliul Suprem n-a primit indicațiunea de a colabora cu noi în această privință.
    Am crezut necesar să spun lui sir George Clerk că guvernul român nu tinde la niciun amestec în chestiunea internă sau a formei de stat a Ungariei, că în acord cu aliații noștri dorim și noi ordinea, un guvern stabil reprezentând garanțiile pentru relațiuni de bună vecinătate cu noi.
   Ca o părere personală i-am atras încă atențiunea, mai întâi că domnul Friedrich[4] stăruind în pretenția sa de a face parte din guvern, va fi o piedică pentru alcătuirea unui cabinet de coaliție; al doilea, ar produce o (nu prea) bună impresiune în România că în acel guvern de coaliție să nu figureze personalități cu tendințe cunoscute către o alianță cu iugoslavii, cum e cazul domnului Lacoszy (sic!) ; ceea ce în situațiunea cam încă nedestinsă cu sârbii, ar pricinui la noi oarecare bănuieli; adaug ca o simplă informațiune pentru dv că în urma convorbirilor avute aici cu reprezentanții italieni același punct de vedere va fi susținut și de dânșii.
    În rezumat chestiunea evacuării trupelor noastre este lămurită, Consiliul Suprem o cere și dacă nu s-ar ivi vreo altă obiecțiune, socot că peste aproximativ 15 zile evacuarea Budapestei ar putea să înceapă.
Diamandy

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. IV, doc. nr. 762, pp. 519 – 520.)
 

[1] Constantin Diamandi scris şi Diamandy (1868 – 1931), diplomat român, ministru plenipotenţiar la Sofia (18 iunie 1909 – 1 noiembrie 1911), Roma (1 noiembrie 1911 – 1 octombrie 1913), şi St. Petersburg (1 octombrie 1913 – 13 ianuarie 1918), celebru pentru acordul Sazonov-Diamandi încheiat la 18 septembrie/1 octombrie 1914, apoi pentru arestarea sa la 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918 din ordinul lui Lenin, şi eliberat în uma protestului întregului corp diplomatic din Petrograd. Comisar al Guvernului Român la Budapesta (august - noiembrie 1919). Ulterior va fi ministru plenipotenţiar la Paris (10 decembrie 1924 – 10 iunie 1930), calitate în care va semna tratatul de alianţă al României cu Franţa, la 10 iunie 1926.
[2] Nicolae Mișu (1858 – 1924) diplomat și om politic român, agent diplomatic la Sofia (14 februarie 1900 – octombrie 1908), ministru plenipotențiar la Viena (16 noiembrie 1908 - octombrie 1911), Constantinopol (9 octombrie 1911- decembrie 1912) și Londra (15 decembrie 1912 – 15 octombrie 1919). La Londra va fi succedat de Nicolae Titulescu la 28 martie 1922. Ministru al Afacerilor Străine în guvernul condus de generalul Artur Văitoianu (15 octombrie – 30 noiembrie 1919). Din decembrie 1919 i-a succedat lui Barbu Știrbei în funcția de administrator al Domeniilor Coroanei regale, apoi șef al Curții Regale, funcție pe care o va deține până la moartea sa, la 31 august 1924.
[3] Sir George Russell Clerk (1874 – 1951), diplomat britanic, fost secretar de ambasadă la Constantinopol în anii 1910 – 1914, secretar personal al ministrului de Externe Sir Arthur Balfour, trimis în misiune specială în Ungaria, ministru plenipotenţiar la Praga (1919 – 1926), ambasador la Ankara (1926 – 1933), ambasador la Paris (1934 – 1937).
[4] István Friedrich (1883 – 1951) om politic ungar, prim-ministru (7 august - 24 noiembrie 1919). A încercat să instaureze stabilitatea, dar lipsit de un suport politic eficicient a eșuat și nu a fost recunoscut nici de Puterile Aliate și nici de liderii de la București care se temeau de o restaurație a Habsburgilor la Budapesta.
 
 
25, 27 octombrie 1919, Replica lui Alexandru Averescu la discursul lui Ion I. C. Brătianu de la Brăila din 21 octombrie 1919
 
       D. Ionel Brătianu
 
     Mi se întâmplă adeseori ca să văd în Îndreptarea publicându-se lucruri cari nu intrau în vederile mele și pe care le-aș fi oprit dacă aș fi putut avea cunoștință de ele înainte de publicare. Așa ceva se poate întâmpla chiar directorilor de ziare, cu atât mai mult șefilor de partid.
     Mi-am închipuit de aceea, că atacurile Viitorului sunt datorite unor prea zeloși acoliți, fără aprobarea directă și personală a d-lui Ionel Brătianu. Discursul de la Brăila al șefului partidului liberal m-a scos însă din această amăgire, și pot să mă consider de aceea în câștig.
      Mi-aduc aminte că cu ocaziunea altor atacuri nesăbuite, în 1913, tot ale Viitorului, am rugat pe dl I. Ghica, fostul prefect de Vlașca, să întrebe pe șeful său de partid: pentru ce motiv și în ce scop acele atacuri, căci pe atunci nu eram amestecat absolut deloc în politică. Dl Ghica mi-a adus rezultatul că d-l Brătianu nu avea nici o cunoștință de cele ce se scriau în Viitorul. Atunci am crezut. Astăzi îmi dau seama de ce greutate morală a fost răspunsul d-lui Brătianu.
     Citind reproducerea discursului de la Brăila oricine ar crede că toată pornirea d-lui Brătianu în contra mea se datorește descoperirei ce a făcut, acum în urmă, că aș fi complotat contra siguranței Statului și în contra intereselor neamului.
     S-ar părea că această pornire să aibă motive de dată recentă căci altfel cum s-ar explica faptul că în 1918 d-sa a fost acela care m-a indicat a-l urma la guvern.
     Nu dă cineva, când are intențiuni curate, frânele țărei pe mâinile unui om pe cere-l crezi capabil de sentimente ce-mi atribuie azi d-l Brătianu. S-ar deduce deci din aparențele date de d-l Brătianu că până la acea dată d-sa avea o bună idee de mine și că numai în urmă când a luat acum de curând cunoștință de intențiunile mele vinovate!
     Aceasta ar rezulta din discursul de la Brăila. În realitate lucrurile stau cu totul, dar cu totul altfel.
     Motivele sau mai bine zis acuzările aduse de d-l Brătianu nu sunt cauzele cari au dat motive pornirei d-sale, ci probe postume adunate și modelate cu măiestrie pentru ca să vie în sprijinul unei atitudini, care le-a precedat cu mult și cari își au o cu totul altă origină și o altă explicațiune.
     Istoria este veche și o voi schița în puține cuvinte.
    Se va vedea din cele ce urmează, că după ce a încercat să mă declaseze în 1909, după ce a reperat această încercare în 1913, după ce mi-a întins o cursă în 1918, în care trebuia să-și găsească sfârșitul cariera mea și militară și politică, văzând că totul este zadarnic și că rămân pe picioarele mele din ce în ce mai solid, s-a gândit să schimbe tactica. Dacă nu poate distruge cel puțin să mă micșoreze. A început atunci seria tuturor născocirilor, unele mai urâcioase decât altele. Generalul Averescu este un ambițios, este revoluționar, este republican, este antidinastic, voește să răstoarne pe regele și să-i ia locul (!!). A voit să vândă misiunile străine nemților, a ținut corespondență, peste liniile noastre, cu Mackensen și acum, în fine, a voit să trădeze neamul! Evident că toate aceste atentate de asasinat moral nu duc la nici un rezultat.
    Masa largă a neamului nu poate bănui sufletul generalului care a apărat cu cea mai nețărmurită îndărătnicie, palmă cu palmă, solul patriei, care a dat loviturile cele mai simțite dușmanului de la primul până la ultimul bubuit de tun!
    Miile de ofițeri și zecile, sutele de mii de soldați care au luptat sub ordinele mele, care au trăit unii zilnic în contact cu mine, știu prea bine ce atmosferă și ce spirit am ținut eu necontenit în armată pentru ca să găsească în sufletul cuiva cel mai mic răsunet asemenea invențiuni ridicole.
    Dar când se găsește cineva în așa mare strâmtoare ca dinastia Brătianu, și când este cineva atât de lipsit de scrupule ca șeful acestei dinastii, nu este de mirare a se vedea că se recurge la totul, până și la fapte care descalifică, și este firesc lucru ca paginile Viitorului să nu fie destul de încăpătoare pentru tot noroiul ce se voește a se arunca asupra acelei cantități politice neglijabile, care se numește ”Liga Poporului” și mai cu seamă asupra celui care se găsește în capul ei, nu prin drept de moștenire.
      Voi continua într’un număr viitor.
     [Îndreptarea, An II, Nr. 271, Bucureşti, Sâmbătă, 25 Octombrie 1919]
 
General Averescu
D-nul Ionel Brătianu
 
      Făceam parte, în 1908, din ministerul Sturdza, când într-una din zile veni la mine, la ministerul de război, d-l Brătianu, atunci ministru de interne. Motivul vizitei d-sale a fost a-mi cere să mut un colonel din Craiova și altul din Galați pentru că cel dintâiu era ginerile, iar cel de al doilea ruda unor adversari politici.
    Am refuzat hotărât să mut ofițerii numai pentru asemenea motive.
    D-l Brătianu, care mai avea o listă întreagă de cereri, a rupt’o, s’a înroșit și s’a sculat supărat.
  I-am spus: D-le Brătianu, te rog nu te supăra. Nu intră în vederile mele să mă călăuzesc în administrația mea decât de interese curat militare; dacă crezi că cu aceste vederi vă sunt în încurcătură, spuneți-mi și eu plec imediat, fără cea mai mică supărare. Mi-a răspuns textual: cu toții am venit, cu toții vom pleca, dar vom merge greu. Spunea astfel căci pe atunci șeful guvernului era Sturdza. Și-a schimbat însă părerea când i-a luat d-sa locul[1]. În orice caz aici este origina încordărei relațiunilor dintre noi.
   Plecând în concediu anul acela a luat d-sa interimatul ministerului meu. La întoarcerea mea am fost nevoit să anulez mai multe încurcături făcute de d-sa și în comandament și în administrațiune. Aceasta nu a putut desigur, decât să sporească încordarea dintre noi.
   S’a mai adăugat, în fine, și faptul că Regele Carol m’a întrebuințat în oarecari misiuni, cari desvăluiau unele vederi mai largi ale Regelui privitor la mine, cum au fost misiunile: în Turcia, în Austria, în Germania și în Rusia.
   Toate acestea au făcut pe d. Brătianu să vază în mine un începător îndrumat pe un teren foarte solid și deloc dispus a se încovoia înaintea d-sale, spre a intra în categoria acelora, cari se sculau în picioare când vorbia la telefon cu ”Șeful”.
    După mazilirea brutală a bătrânului Sturdza[2], am mers la noul președinte al consiliului și i-am arătat că din cauza nepotrivirei noastre de vederi ar fi mai bine să ies din guvern. Era în Ianuarie 1909. D-sa m’a rugat să rămân, căci mă bucur de toată încrederea d-sale.
    Ceva mai târziu, când am fost informat de cele ce se urzeau în parlament împotriva mea, am mers din nou la d-sa, era indispus, în casă și l’am rugat să-mi primească demisia.
    După ce am vorbit mult împreună, când a auzit că lăsând ministerul, dorința mea era să reintru la locul meu în armată, mi-a spus: eu credeam că aveai de gând să începi a face politică. Dacă este însă așa atunci te rog să rămâi la minister, să faci treabă bună ca până acum și eu voiu înlătura dificultățile ce ai. Se știe de toată lumea în ce mod onest a înlăturat d-sa dificultățile, nu mai târziu decât 20 de zile după întrevederea arătată mai sus![3] Este interesant a se ști motivele invocate, pentru ca să explice schimbarea d-sale de atitudine față de mine.
    Două zile după acea rușinoasă ședință a Camerei[4], mergând la d-sa, mi-a spus: trebue să știi că situația d-tale s’a schimbat din cauza aceasta, și mi-a arătat un număr din La Roumanie, cu articolul: Séance de décadence. Eram cu desăvârșire strein de acel articol. Apoi mi-a imputat că am primit pe Rusu-Abrudeanu[5] de la Adevărul. Este drept că după Cameră au venit la mine mai multe persoane între care și Rusu-Abrudeanu pe care-l vedeam însă pentru prima dată în viața mea.
    Nu ştiu dacă aceste motive erau destul de puternice pentru ca să justifice o lipsă de colegialitate de un aşa calibru, şi dacă nu erau mai degrabă pretexte pentru ca să acopere o hotărâre deja luată şi ale cărei adevărate motive nu le putea mărturisi.
    Regele Carol, când m’am prezentat pentru părăsirea ministerului, mi-a făgăduit în prezenţa prinţului moştenitor, că voi fi numit sau şef al marelui stat major sau inspector al cavaleriei.
    D-l Brătianu mi-a vorbit la telefon de această ultimă numire şi mi-a spus chiar să fac Decretul. Sub diferite pretexte numirea nu s’a făcut; am fost lăsat nelegal şase luni în disponibilitate, şi apoi trimes la T-Severin, comandant de divizie! Locul de şef de stat major a rămas vacant un an de zile.
    Cum îşi poate explica cineva acea înlăturare de la un post, pentru care eram singurul în armată indicat, atât prin studiile cât şi prin serviciile mele, căci eram pe atunci sigurul general cu studii de stat major şi cu serviciu efectiv în statul major în toate gradele, începând cu cel de locotenent?
     În 1913, în timpul campaniei din Bulgaria, mă găsiam încă la Plevna, ocupat exclusiv cu conducerea mişcărei trupelor, când s’a deschis o campanie violentă, în Viitorul, împotriva mea, campanie care a indignat şi pe mulţi liberali. Am fost şi atunci arătat ca un incapabil, un nedisciplinat, un ambiţios, etc, etc. Pentru care motiv? S’a descoperit oare şi atunci vreun document?
     Când era deja pregătită revenirea liberalilor, în acelaşi an, după terminarea campaniei, am fost consiliat de Regele Carol şi nu deconsiliat de prinţul moştenitor, de a lăsa marele stat major[6], pentru că, probabil, venind liberalii la guvern, d-l Brătianu mă va muta de acolo. Natural, am plecat de bună voe la corpul I de armată la Craiova. Întreb însă pentru care motiv a dat atunci d-l Brătianu a înţelege la locul de drept[7], că nu vrea să lucreze cu mine şi că trebuesc înlăturat de la un serviciu pe care-l cunoşteam, şi a preferat să aducă în locul meu pe generalul Zottu[8] a cărui nepregătire pentru statul major era cunoscută de toată lumea şi chiar de D-sa, căci la isbucnirea războiului l’a lăsat la partea sedentară. Erau oare şi atunci documente la mijloc?
    În fine, când s’a început actualul război, am fost înlăturat de la acel post[9] în favoarea unui ofiţer[10] care era încă începător în statul major şi care în orice caz, dacă se bucura de încrederea personală a d-lui Brătianu nu se bucura însă de aceea a trupelor şi nici de aceea a corpului ofiţeresc, încredere pe care D-l Brătianu ştia bine că eu o aveam peste orice închipuire.
    Toate aceste fapte, şi nu sunt singurele, nu dovedesc oare îndeajuns că procesul dintre noi este vechiu şi că descoperirile pe care pretinde a le fi făcut acum în urmă, nu sunt decât nişte jalnice explicaţiuni trase de păr, pentru a justifica o atitudine care-şi are origina în acea vizită a D-sale la ministerul de război, din 1908 şi care nu s’a dezminţit până azi un singur minut?
    Nu sunt oare svârcoliri zadarnice să acopere nemăsurata răspundere ce decurge din această metodică înlăturare a mea, căci nu va fi greu a se dovedi că ea a costat sute de mii de vieţi?!
     Recunosc de aceea că este legitimă această aversiune. Este o chestiune de adevărată legitimă apărare într’o luptă care, pentru D-sa, este, politiceşte vorbind, o luptă pe viaţă şi pe moarte.
    Tăria d-lui Brătianu nu a stat niciodată în propriile sale puteri, ci în faptul că luptele intestine din celelalte partide au ţinut într’o stare de constantă slăbiciune pe adversari.
    Poate privi oare d-sa acum cu indiferență, forța uriașă ce a eșit din frământările vremurilor și cari i se ridică în față cu atât mai amenințător cu cât în capul ei se găsește un om care cu tot potopul de calomnii aruncat de d-sa în Viitorul, stă solid împlântat în opinia publică sănătoasă?
    Desigur că nu. Realitatea îl pune față în față cu propria-i slăbiciune morală și de aceea se svârcolește din toate puterile mergând până la degradare.
   Personal nu voiu ataca niciodată pe d-l Brătianu. Să nu crează însă că nu va veni ziua în care activitatea Președintelui de consiliu nu va fi supusă celei mai riguroase destilări[11].
    Se va vedea atunci la lumina zilei mari care din noi doi trebuie să trăiască pentru a-și ispăși păcatele.    Se va vedea dacă păcatele trebuiesc căutate la: Câmpulung, Prahova, Oituz, Mărăști, etc., sau la Turtucaia!
    Omul nu interesează, căci se știe de toată lumea că dacă ar fi trebuit să-și deschidă drumul prin sine însuși, prin propria-i capacitate, prin propria-i muncă, desigur că nu ar fi acolo unde este astăzi.
     Și acum să termin cu o amintire.
     În ziua în care a fost proclamat d-l Brătianu în 1909 șef al partidului, a venit la mine după întrunirea de la club, un foarte credincios ostaș al partidului liberal, Profesorul din Bârlad Constantinescu-Râmniceanu. L-am întâmpinat cu aceste cuvinte: da bună alegere ați mai făcut; vă felicit.
     Cu o expresiune de adâncă dezolare în față mi-a răspuns: ce vrei, moaște!
    Ei bine, să știe d-l Brătianu că în fruntea Ligei Poporului nu se găsesc moaște, și ceea ce se clădește prin muncă proprie și cinstită, nu se dărâmă cu nimic și cu atât mai puțin cu calomnii.
General Averescu
 
 
 

[1] La 27 decembrie 1908/9 ianuarie 1909 în fruntea guvernului și la 11/24 ianuarie 1909 în fruntea PNL, funcție pe care o va deține până la moarte, vezi Ion Mamina, Ion Bulei, Guverne şi guvernanţi 1866 – 1916, Editura Silex, Bucureşti, 1994, pag. 128.
[2] Dimitrie Alexandru Sturdza (1833 – 1914) celebru om politic, lider al Partidului Național Liberal (1892 – 1908) ministru în toate guvernările liberale, de mai multe ori președinte al Consiliului de miniștri în perioada 1895 – 1908. Nu poate fi vorba de o ”mazilire brutală” a acestuia în decembrie 1908, deoarece boala psihică de care suferea s-a agravat brusc și a necesitat internarea sa într-o clinică de specialitate din Paris. Există totuși un raport diplomatic austro-ungar din octombrie 1910 care susținea că D.A. Sturdza s-ar fi însănătoșit, dar acesta nu a mai jucat niciodată vreun rol politic și a murit la 8/21 octombrie 1914, la scurtă vreme după regele Carol I.
[3] Ion I.C. Brătianu și-a dat demisia la 4/17 martie 1909, dar a fost tot el numit de regele Carol I după nici o oră mai târziu cu formarea noului guvern, care s-a reconstituit cu aceeași miniștri, mai puțin Al. Averescu, vezi Ion Mamina, Ion Bulei, op. cit., pag. 130.
[4] În care liderul conservator Al. Marghiloman l-a acuzat pe Averescu de contracte oneroase de furnituri pentru armată şi în general de o proastă administraţie la ministerul de Război, afirmaţii susţinute apoi şi de preşedintele de Consiliu, Ion I.C. Brătianu; Averescu a răspuns că pierderile sunt neînsemnate şi nu se datorează lui, ci obiceiurilor ţării, vezi pe larg Ion Mamina, Ion Bulei, op. cit., pag. 130.
[5] Ion Rusu Abrudeanu (1870 – 1934) a fost publicist, om politic, deputat și senator român. A început activitatea publicistică în anii 1890-1891. A refuzat să se înroleze în armata austro-ungară și s-a refugiat în România. A colaborat la mai multe publicații, printre care "Timpul", "Conservatorul", "Adevărul" și "Dimineața". Între 1900-1914 și-a condus propria revistă, "România ilustrată", în paralel cu colaborarea la alte gazete. Înainte de anul 1916 a militat pentru intrarea României în Primul Război Mondial alături de Antanta. Pentru aceasta a fost declarat "persona non-grata" de către mareșalul german Mackensen după semnarea Păcii de la Buftea în anul 1918. După încheierea Primului Război Mondial a intrat în politică, devenind membru al Partidului Național Liberal. A fost ales deputat în anul 1920, iar între 1931-1932 a fost senator de Alba.
[6] Generalul Al. Averescu a fost şeful Marelui Stat Major de la 18 noiembrie 1911 la 2 decembrie 1913.
[7] Adică regelui Carol I.
[8] În realitate în locul lui Averescu, la 2 decembrie 1913, a fost numit generalul Constantin Christescu care a deţinut funcţia până la 1 aprilie 1914, şi în această zi a fost numit în funcţie, după ce o cu o zi înainte fusese trecut în rezervă, generalul Zottu care va conduce nominal – conducerea efectivă o avea generalul Dumitru Iliescu - până în ziua de 16/29 noiembrie 1916 când s-a sinucis la locuinţa sa din Bucureşti din strada Clemenţei nr. 2.
[9] De şef al Marelui Stat Major.
[10] Generalul Dumitru Iliescu (1865 – 1940) a primit inițial comanda nominală a Marelui Cartier Ceneral dar a fost destituit de Brătianu la 5/18 decembrie 1916 și înlocuit cu generalul Constantin Prezan.
[11] În sensul că va fi analizată fără menajamente. Numai că ziua de care vorbea Averescu nu a venit niciodată, deși generalul a fost în două rânduri președinte al Consiliului de miniștri.
[„Îndreptarea”, An II, Nr. 272, Bucureşti, Sâmbătă, 25 Octombrie, Luni 27 Octombrie 1919.]



 
 
21 octombrie 1919, Discursul electoral al lui Ion I.C. Brătianu, președintele partidului Național Liberal la Brăila
 
Marea întrunire liberală din Brăila
Declaraţiile D-lui Ion I.C. Brătianu, şeful partidului naţional-liberal
Raporturile României cu Aliaţii. – Acţiunea partidelor din opoziţie
„Liga Poporului”. – Socialiştii agitatori şi adevăraţii muncitori.
(După note stenografice)
            Eri la orele 3 p.m. s’a ţinut la Brăila, în sala „Carpaţi” o mare întrunire publică convocată de organizaţia partidului naţional-liberal din localitate.
Au luat parte un mare număr de cetăţeni, pentru care vasta sală de întrunire a fost neîncăpătoare. În tot timpul a domnit o mare însufleţire.
La sosirea în sală a d-lui Ion I. C. Brătianu, şeful partidului naţional-liberal, asistenţa a izbucnit în urale cari au durat timp îndelungat.
            Deschizându-se întrunirea au vorbit întâi d-nii Ath. Popescu, I. Paraschivescu, Matei Sasu, Gh. Onofrie, Liviu Opran şi Leonte Moldovanu. Cuvântările acestor oratori le vom publica în numărul nostru de mâine.
            La urmă d-l ION I.C. BRĂTIANU, în mijlocul ovaţiunilor şi uralelor celor prezenţi a rostit următoarea cuvântare:

 
Ion I.C. Brătianu
 
 
            Domnilor,
          Am fost învinuit  şi mi s’a atribuit răspunderi pe cari nu le am. Chiar, în împrejurările de faţă, adversarii noştri pretind că răspunderea guvernului actual o am tot eu. Nu este adevărat.
Guvernul actual a fost chemat de acel care avea cădere legală să-l cheme şi este compus din oameni întregi, care îşi duc propriile lor răspunderi de cari n’am eu să dau seama.
          Dar, d-lor, eu îmi simt o răspundere, acea dreaptă şi mare pe care o simt în orice împrejurare şi la fiecare oră şi această răspundere este faptul că eu, mai mult decât oricare altul AM ÎMPINS PE REGE, ŞI-AM ÎMPINS ŢARA LEGALĂ DE ERI, CA SĂ ÎNFĂPTUIASCĂ SUFRAGIUL UNIVERSAL şi să stabilească astfel pe o temelie nouă, viaţa politică a României.
        Această răspundere o simt întreagă: Răspund acelora ce va face sufragiul universal în faţa marilor, hotărâtoarelor şi fără de seamăn, probleme, pe cari el trebuie să le deslege astăzi. (Ovaţiuni prelungite).
       Această răspundere o împărtăşesc, desigur, cu milioane de Români; dar această împărţire nu scade cu nimic din ceea ce revine conştiinţei mele. O port însă cu bărbăţie fiindcă am credinţa neclintită că instrumentul politic al României de astăzi, că sufragiul universal, este demn de înalta misiune care i s’a încredinţat şi că în sufletul curat, în înţelepciunea mult încercată a poporului nostru, în iubirea lui de ţară, în bărbăţia de care chiar acum a dat aşa strălucite dovezi, stă chezăşia sigură a înfăptuirilor la cari trebuie să ajungem şi la cari vom ajunge. (Ovaţiuni furtunoase, prelungite).

Clipele mari prin cari trecem
 
      Stau mari în faţa noastră problemele pentru că de ele nu depinde o perioadă politică, ci depinde noul aşezământ istoric al neamului întreg. Astăzi se asigură situaţiunea României pentru un lung şir de veacuri, se îndrumează şi se organizează forţele ei interne şi chiar prin ele se aşează rostul ei internaţional.
     Greşelile noastre de acum, slăbiciunile noastre, le vor plăti lungi şiruri de generaţiuni. De aceea răspunderea pe care o simt eu, trebuie s’o simţiţi şi dv. fiecare, pentru că nu veţi plăti numai dv. greşelile pe care le-aţi făcut, ci şi fii fiilor dv., nepoţii şi strănepoţii lor. (Ovaţiuni furtunoase).
      Stă d-lor în însuşirile poporului nostru, în facultăţile şi situaţiunea ţărei noastre; stă în puterile de cari dispunem posibilitatea ca să facem din România un neîntrecut factor al civilizaţiei în aceste regiuni ale lumei. Nu numai pentru binele şi propăşirea poporului nostru, dar în interesul general al unei întregi regiuni a Europei, noi suntem datori, şi putem să facem din acest stat un reazim al civilizaţiei occidentale, un factor al acestei civilizaţii. Pentru că, într’adevăr aceasta este în puterile noastre şi pentru că aceasta este misiunea noastră, putem să fim siguri şi de interesul şi de de dragostea şi de respectul marilor noştri aliaţi. (Ovaţiuni prelungite).

 
Interesele noastre sunt şi interesele aliaţilor noştri
 
      Nu poate fi conflict fiindcă nu este dezacord între interesele noastre şi interesele lumei civilizate pe cari aliaţii cei mari trebui să le reprezinte. LUPTA NOASTRĂ NU ESTE LUPTA DE VRĂJMĂŞIE ÎN CONTRA LOR. Munca noastră tinde dimpotrivă a stabili fără jerfirea intereselor noastre, acordul lor cu interesele generale ale Europei. NOI CEREM CA ŢARA SĂ MANIFESTEZE CLAR CARI SUNT PUTINŢELE, CARI SUNT ASTĂZI DREPTURILE ROMÂNIEI PENTRU CA ELE, ÎN ACORD CU  DREPTURILE ŞI CU INTERESELE CELE MARI ALE EUROPEI ŞI ALE CIVILIZAŢIEI, SĂ-ŞI GĂSEASCĂ IZBÂNDA COMPLETĂ ŞI DESĂVÂRŞITĂ. (Ovaţiuni furtunoase şi prelungite).
     Dacă ar fi fost vreo îndoială de ce reprezintă România în dezvoltarea generală a lumei europene, această îndoială chiar în ochii celor mai puţin lămuriţi, ar fi dispărut în urma atitudinei noastre în faţa anarhiei şi în urma stăvilirei a bolşevismului din stânga şi din dreapta Regatului. Noi ca o stâncă am spart puhoiul care venea să distrugă civilizaţia Europei centrale şi, prin prezenţa noastră la Budapesta, am fost simbolul însuşi a ceea ce reprezintă România în posibilităţile unei dezvoltări paşnice şi de ordine a Europei orientale. (Aplauze furtunoase. Ovaţiuni prelungite).
    De aceea d-lor noi nu putem chema pe cetăţenii români la o luptă vrăjmaşe contra intereselor Europei; noi îi chemăm la apărarea drepturilor noastre, pentru ca Europa, ţinând seama de  dânsele, să putem face acordul complect întreacţiunea noastră şi a ei. Noi vrem o amiciţie trainică şi sinceră cu cei cari împreună ne-am vărsat sângele pentru cele mai nobile aspiraţiuni, o amiciţie întemeiată pe simpatie şi pe respectul reciproc. (Ovaţiuni prelungite şi îndelungate).

Egalitate pentru toţi locuitorii ţării
 
       În toate chestiunile, pe aceste temeiuri înţelegem să dezvoltăm relaţiunile noastre internaţionale. Suntem preocupaţi ca întreaga viaţă a României moderne să fie stabilită pe acele principii în baza cărora societăţile culte trebue să se desvolte. Noi vrem în Regatul român viaţă de libertăţi şi de egalitate, viaţă de cultură pentru toţi. NU NUMAI PENTRU TOATE CLASELE NEAMULUI NOSTRU, DAR PENTRU TOATE NEAMURILE PE CARI SOARTA ŞI VREMURILE LE-A URSIT SĂ CONLOCUIASCĂ CU NOI ÎN CUPRINSUL NOULUI REGAT. NOI VREM SĂ TRATĂM CA FRAŢI TOATE MINORITĂŢILE. Noi vrem ca şi ele să simtă că nicăieri nu se pot găsi mai bine decât în acest Regat şi în mijlocul acestui popor blând şi primitor, întrucât şi ele nu vor avea nimic mai scump, nici un alt stat mai iubit decât acest stat român şi întru cât şi ele nu-şi vor pune credinţa nicăieri aiurea decât în legile şi puterile statului român. (Ovaţiuni furtunoase şi prelungite).
       Noi nu confundăm minorităţile cu agenţii provocatori cari pretind că le reprezintă. Aceia, dacă vor să facă rău statului şi neamului nostru, prin bârfiri şi provocări, fac mult mai mult rău  însăşi acestor minorităţi, pentru că dacă noi avem nevoie, pentru paşnica desvoltare a statului, de linişte şi de amiciţie între cetăţenii săi, apoi nimeni mai mult decât minorităţile n’au nevoie de simpatia acelor cari în orice împrejurări vor reprezenta oricând voinţa hotărâtă a statului  şi neamului românesc. (Aplauze prelungite. Ovaţiuni furtunoase).
     D-lor, cu aceste vederi avem convingerea că nu ne despărţim de aliaţide cari voim să fim legaţi, şi că vom obţine, cum am zis adineaori, nu numai bunăvoinţa lor, care poate fi trecătoare, dar simpatia şi încredeera întemeiată pe respect şi pe conştiinţa că România reprezintă o forţă, nu numai forţa militară care a făcut admiraţia lumei întregi, dar forţa morală a unui popor care este demn de vitejia glorioşilor săi soldaţi. (Aplauze furtunoase. Ovaţiuni nesfârşite).

 
Vitejia ostaşului român
 
         Astăzi, când stăpâneşte Capitala Ungariei, oştirea noastră şi comandanţii ei au pus, desigur, în cea mai strălucită lumină, eroicele lor însuşiri. Dar pentru noi, cari am trăit zilele de ieri, oştirea noastră, şi împreună cu oştirea, poporul nostru întreg, în încercările tragice din Moldova, în zilele triste ale ocupaţiunei şi-a făcut proba cea mare a ??? sale morale (Aplauze furtunoase şi îndelung repetate. Ovaţiuni).
       Oştirea care a putut trei luni să îndure încercările de la Carpaţi până în Siret şi care, nu trecuse decât câteva luni şi era în stare să înceapă o nouă ofensivă şi să înscrie în istorie zilele strălucitoare de la Mărăşeşti, nu poate să aparţină unui popor care, în vremuri ca cele de astăzi, să nu ştie şi el să-şi îndeplinească datoriile ce ele îi impun. (Ovaţiuni prelungite).

 
Datoria întregului popor român
 
      Domnilor, aceste datorii, trebue să se îndeplinească întâiu prin vot la alegerile cari vin, fiincă cred în misiunea poporului nostru, în facultăţile sale de viaţă şi de putere, de aceia, cum v’am spus la începutul cuvântărei mele, privesc cu încredere rezultatele acestor alegeri.
     D-lor, privesc de asemenea cu încredere, atitudinea colegiului cel mare faţă de partidul naţional liberal şi încrederea mea isvorăşte dintr-o întreită sorginte.
Este conştiinţa că noi, în ziua de astăzi, reprezintăm, cauza cea mare a poprului român. Este conştiinţa că tradiţiunea partidului nostru este o putere al cărei caracter nu poate să nu fie recunoscut de acei cărora le cerem voturile. (Aplauze prelungite).

 
Opera partidului naţional-liberal
 
      D-lor, am fost acuzat adeseori că tac pea mult. Am tăcut mult, într’adevăr, pentru că credeam că, în împrejurările prin cari trecem, cuvintele puteau să strice. Dar am tăcut şi altădată, pentru că am crezut că, oricare ar fi măiestria vorbelor, nu este elocinţa cuvintelor care pentru omul înţelept să poată să întreacă elocinţa faptelor. (Aplauze furtunoase şi nesfârşite ovaţiuni).
     Am crezut că partidul acesta a lucrat destul pentru ca să nu fie nevoie de lungi expuneri pentru ca cetăţenii conştienţi să-i cunoască caracterul şi să ştie să judece între el şi între celelalte partide. Când un partid are în trecutul său şirul întreg de lupte pentru Unire, pentru Independenţă, pentru crearea Regatului şi organizarea lui; când acest partid are în trecutul său împroprietărirea ţăranilor, şcolile lui Haret, băncile populare; când el a înfăptuit noua împroprietărire şi sufragiul universal şi a prezidat la reîntregirea neamului, nu-mi este îngăduit să mă îndoesc de rezultat. (Aplause furtunoase. Ovaţiuni prelungite şi îndelung repetate).
     Omul înţelept, pentru a judeca ce făgădueşte, se întreabă întâi cine eşti. Am amintit, deci, cine suntem. Dacă citiţi programul nostru veţi vedea care este grija şi preocuparea noastră de astăzi. Acest program constituie a treia sorginte din care isvorăşte încrederea noastră. Preocuparea şi grija noastră de astăzi este ca o viaţă democratică puternică să poată asigura desvoltarea Statului întreg, ca munca folositoare sub toate formele ei, să poată să-şi aibă şi dreapta răsplată şi  dreapta ei înrâurire în conducerea intereselor generale; ca o cultură cât mai mare să se întindă în toate clasele, de la şcoala primară până la institutele universitare; ca în lumea internaţională, în viaţa frăţească dintre popoare, ROMÂNII SĂ FIE STĂPÂNI LA EI ÎN ŢARĂ, CA BOGĂŢIILE CE NI LE-A DAT DUMNEZEU SĂ NU LASE POPORUL NOSTRU SĂRAC ÎNTR’O ŢARĂ BOGATĂ: ca ceea ce poate Românul să muncească să fie al lui, iar acolo unde trebue să conlucrăm cu celelalte popoare, SĂ FIE COLABORARE, SĂ NU FIE ÎNSTRĂINARE. (Aplause furtunoase şi îndelung repetate. Ovaţiuni nesfârşite).
     D-lor, în acest program al organizărei noastre politice şi economice, un oraş ca Brăila merită o atenţiune specială din partea oricărui Român. Acest oraş al dvs este unul din plămânii esenţiali ai vieţii noastre economice. În starea lui se poate oglindi starea forţelor noastre economice. Dacă Brăila va fi prosperă aceasta va fi o dovadă că întreg statul nostru este prosper. Dacă, în momentele actuale sunt atâtea suferinţe aici, este pentru că n’am eşit încă din vremurile de lipsuri îndurate de ţară pentru a face războiul şi pentru a asigura rezultatele lui. Puteţi fi siguri că din partea oricărui om cunoscător al nevoilor generale, interesul pentru Brăila va fi viu şi neîntrerupt. Întru cât mă priveşte, d-lor, pe mine mă leagă de oraşul d-voastră, pe lângă acest interes şi o veche şi trainică amintire. Nu pot uita că în vremurile de luptă de altă dată, am avut încrederea d-voastră şi că am avut cinstea să reprezint acest oraş în Parlament.
     Cu aceste simţiminte am venit ca să cer din nou încrederea d-voastră. (Aplauze prelungite).
    D-lor, alegătorul, când este solicitat să-şi dea votul său, trebue să cunoască, să judece şi să compare pe acei care i-l cer.
Partidul naţional-liberal faţă de celelalte partide
 
      V’am spus ceea ce a făcut partidul liberal. V’am spus pentru ce vă cer votul. V’am spus pentru ce cred că acest partid are dreptul la încrederea d-voastră, iar d-v. veţi judeca, la rândul d-voastră, dacă numeroasele formaţiuni politice cari ne stau în faţă au dreptul să ceară încrederea d-voastră. Este, desigur una aci la Brăila al cărui trecut recent n’are nevoie de multe comentarii.
       V-aş pierde vremea cu ele. D-lor, în faţa noastră mai stau şi alte partide, cari se abţin de la alegeri.
    Sunt trei grupări. Este o grupare care până ieri se numea conservatoare, dar care astăzi şi-a schimbat numele. În general când un om sau o organizaţie ca să inspire mai multă încredere, crede că este mai bine să vie cu un nume necunoscut decât cu acel pe care l-a purtat în tot trecutul său, este oare acesta o probă că prin trecutul său merită această încredere? Dacă trecutul unui partid este astfel încât să merite încrederea, poate oare să-i fie lui însuşi ruşine de trecutul său şi de numele pe care l-a purtat? Aceiaşi oameni vin cu aceleaşi simţiminte şi cu acelaşi caracter, însă cu un nume nou.
Aceasta este destul d-lor, pentru ca judecata să fie făcută.
    Dar judecata este uşor de făcut şi după altă manifestare: nu numai acei cari altădată reprezentau partidul conservator, astăzi în abţinere, n’au încredere în ei înşişi, dar n’au încredere nici în acel cărora se adresează, pentru că dacă ar fi avut încredere nu se solidarizau nici cu demagogia „Ligii Poporului” nici cu acel partid socialist care, din nenorocire, nu este partid socialist, ci este partid anarhic.

 
Ce este „Liga Poporului”?
 
      Într’adevăr d-lor, Liga Poporului nu este decât o alcătuire de demagogie, la care s’au strâns oameni fără nicio convingere şi cu toate programele. ACEIAŞI OAMENI CARI ACUM 4 ANI DECLARAU  CĂ A DA ÎNCREDERE POPORULUI PRIN VOTUL UNIVERSAL ESTE O FAPTĂ NEFASTĂ ŞI CĂ A FACE EXPROPRIEREA PENTRU ÎMPROPRIETĂRIREA ŢĂRANILOR, ESTE O OPERĂ MIZERABILĂ, aceiaşi oameni zic azi că pământul trebuie dat gratuit şi că nu se dă destul[1], iar că sufragiul universal nu l’am propovăduit şi nu l’am înfăptuit noi, ci că ei sunt adevăraţii autori ai acestor reforme. D-lor aceastea ar fi fapte vinovate şi primejdioase, însă ceea ce este mai grav este că în capul acestei ligi se găseşte un om, adică generalul Averescu...
     O VOCE. - Să trăiască generalul Averescu.
     D. ION I. C. BRĂTIANU. – Da, d-lor să trăiască d-l general Averescu, pentru ca să aibă vreme să-şi ispăşească păcatele văzând cum îl judecă conştiinţa naţională. (Aplauze furtunoase şi îndelung repetate. Ovaţiuni nesfârşite).
    A spus d-l Leonte Moldoveanu că atunci când generalul Averescu primise misiunea SĂ NEGOCIEZE, IAR NU SĂ ÎNCHEIE PACEA,  eu am dat declarat că ştiam de scopul urmărit de general. Într’adevăr, ştiam acest scop, astfel cum l’a mărturisit generalul în adunarea Parlamentarilor. Nu fac, deci, nicio indiscreţie spunându-i că el declarase că nu va semna niciodată o pace care să slăbească puterea militară a României sau să ştirbească integritatea teritoriului său. Aceasta era înţelegerea pe care n’a ţinut-o faţă de membrii Parlamentului şi nici faţă de Cel care îi încredinţase guvernul. (Aplauze furtunoase şi îndelung repetate).
    Dar, d-lor, este altceva mai grav: un general care este pe front negociază formări de guvern, fără ştirea Regelui şi  fără ştirea guvernului, pentru a face pace separată cu inamicul. Acela d-lor, dacă n’a primit altă pedeapsă, trebuie să primească o vajnică osândă a conştiinţei naţionale. (Aplauze furtunoase şi nesfârşite).
    Vai de această ţară, d-lor dacă ceea ce a fost în sufletul generalului ar fi fost şi în sufletul modeştilor luptători cari au murit în şanţuri, ştiind că nici măcar numele lor nu vor fi pomenite şi că nu va şti nimeni unde le putrezeşte oasele, însufleţiţi numai de conştiinţa că pe acele moaşte nouă sfinte, să întemeiază clădirea neamului românesc reîntregit. DACĂ ACEŞTI MODEŞTI OBSCURI SOLDAŢI AR FI AVUT SUFLETUL GENERALULUI AVERESCU, NU ERA ASTĂZI OŞTIREA NOASTRĂ LA BUDAPESTA ŞI-AR FI FOST ORICUI RUŞINE DE NUMELE DE ROMÂN, ÎN LOC SĂ SE FĂLEASCĂ CA, PRIN GREUTĂŢI ŞI JERTFE DE SÂNGE, PRIN DURERI ŞI PRIN SUFERINŢE, ACEST POPOR ŞI-A FĂCUT DATORIA ÎN FAŢA LUMEI ŞI ÎN FAŢA GENERAŢIUNILOR VIITOARE, cărora le eram datori opera noastră de astăzi. (Aplauze furtunoase şi îndelung repetate. Ovaţiuni nesfârşite).
     D-lor, iată de ce nu cred că oameni de cinste, oamenii cu simţul patriotic şi oameni cu conştiinţa demnităţei de Român, pot să colaboreze cu înfăptuitorii unor asemenea acte de trădare naţională. (Aplauze prelungite. Ovaţiuni îndelung repetate).
     Cei cari cunosc aceste fapte, nu se pot mira că şi astăzi, ca şi altă dată, generalul Averescu a putut să facă pact cu reprezentanţii lui Racowsky. Când a semnat convenţiunea cu Rakowsky, erea acelaşi om care, înainte de a se frânge frontul de la Carpaţi, voia să facă pace separată la Bucureşti, iar când astăzi face cartel cu reprezentanţii lui Racowsky de la Bucureşti, cari ameninţă cu greva generală, este consecinţe [în concordanţă] dacă nu cu altceva, cu sentimentele sale de totdeauna sau, mai drept zis, cu lipsa de sentimente. (Aplauze furtunoase, îndelung prelungite. Ovaţiuni nesfârşite).
      Fiindcă au ştiut ce reprezintă în realitate şi fiindcă în mod negativ au şi ei conştiinţa de ce poate fi adevăratul sentiment al poporului român, n’au îndrăznit să se prezinte la alegeri. AU INVENTAT PRETEXTE. Au ameninţat şi au zis că dacă se va alege constituanta fără prezenţa lor o să fie catastrofă.
Abţinerea de la alegeri
 
     D-lor, vă aduceţi aminte că liberalii, după 30 de ani de aplicaţiune a constituţiei din 1884, au cerut ca ea să fie modificată, iar conservatorii, pentru a n’o schimba, au luptat în contra noastră până când au fărâmat pupitrele de la Senat[2]. Totuşi, Constituţia din 1884 fusese făcută de liberali cu abţinerea conservatorilor de la alegeri[3]. Ei au declarat atunci, cum declară şi acum că dacă se votează fără ei noua constituţie, ea nu are nicio putere. De fapt, ea a avut însă putere destulă, nu numai ca să ţină 30 de ani, dar s’o aplice rând pe rând guvernele tuturor partidelor după cum vă spuneam, ca la sfârşitul ei, noi s’o modificăm şi ei să nu vrea s’o schimbe. (Aplauze prelungite şi îndelung repetate).
Domnilor, această ţară are nevoie de libertate şi are nevoie de ordine.
      O operă de libertate trebue s-o asigure Parlamentul pe care dv. îl veţi alege şi care trebue să pună temelia nouă a organizărei noastre de stat. Ordinea, suntem datori s’o respectăm toţi. Lăsăm fiecăruia partea sa de răspundere. Alegătorii sunt datori ca, prin voturile lor conştiente să exprime voinţa lor reală. Astăzi, când sufragiul universal înlocuieşte colegiile restrânse de altădată, datoriile noastre, ale fiecăruia dintre noi, sunt mult mai mari, mult mai întinse ca altădată. Trebue ca fiecare dintre d-voastră să aveţi preocuparea constantă ca niciun cuget românesc să nu se rătăcească. (Aplauze prelungite şi îndelung repetate).
    V’am vorbit adineauri de nenorocita pornire de anarhie şi distrugere a acelora cari reprezintă pe aşa zişii socialişti internaţionali de la Bucureşti. Să nu confundaţi pe agenţii lor provocatori cu masa acelora pe cari îi înşeală. Datoria noastră este ca oriunde şi oricând să le arătăm că, lucrând astfel şi distrugând clădirea statului român, îşi distrug propria lor clădire, că îşi prăbuşesc pe capetele lor acoperişul casei în care ar trebui să se adăpostească şi că dacă n’ar avea destulă minte ca, prin raţionamentul pur, să-şi dea seama că, cu anarhia nu se poate sădi nimic, este în dreapta sau în stânga noastră exemplul nenorocit şi prezent a ceea ce  poate face anarhia în imperiile cele mari şi din statele cele mai semeţe. (Aplauze furtunoase. Ovaţiuni nesfârşite şi îndelung repetate).
    NU CONFUNDAŢI ÎN LUPTĂ PE ACEI RĂTĂCIŢI CU ACEI CARI ÎI RĂTĂCESC. În aspiraţiunile celor cari suferă, sunt părţi  foarte respectabile, de cari toţi trebue să ţină seamă; ele vor avea satisfacţiunea legitimă, pe căile  legale la care îi  invităm să meargă prin votul obştesc. (Aplauze prelungite şi îndelung repetate).

 
Spre o viață democratică
 
    Voim o viaţă democratică. Viaţa  democratică comportă cât mai multă dreptate pentru toţi, cât mai mult bun trai pentru toţi, cât mai dreaptă repartiţiune de câştiguri şi de înrâuriri. (Aplauze prelungite. Ovaţiuni furtunoase).
     Prin urmare, pe terenul votului obştesc toate curentele, toate apiraţiunile juste pot să-şi găsească satisfacţiune. Să nu lăsăm, însă, ca prin mijloace primejdioase, inconştienţii, crezând că lucrează pentru binele lor, să nu facă nenorocirea tuturor.
     La începutul cuvântărei mele v’am vorbit de răspunderea pe care o simt. ACEASTĂ RĂSPUNDERE O DUC CU CONŞTIINŢA CLARĂ CĂ ŞI ÎN ACŢIUNEA NOASTRĂ INTERNAŢIONALĂ VOM ŞTI SĂ ARĂTĂM ADEVĂRATA DREPTATE A CAUZEI NOASTRE ŞI SĂ ASIGURĂM MARILE INTERESE PE CARI LE REPREZINTĂ ROMÂNIA. Sunt convins că în lupta noastră internă vom şti să luminăm poporul nostru astfel ca, prin atitudinea lui, să asigure totdeodată isbânda noastră internă prin organizarea noului stat român. (Aplauze entuziaste şi îndelung repetate. Ovaţiuni furtunoase).
    În această luptă nu mă pot îndoi că va ţine să fie în frunte un oraş care reprezintă un element esenţial şi de seamă al vieţei româneşti.
   Cu aceste sentimente am venit în mijlocul d-voastră şi primirea d-v. m’a convins că nu m’am înşelat. (Aplauze furtunoase şi îndelung repetate. Ovaţiuni entuziaste şi nesfârşite).
[„Viitorul”, Marţi, 21 Octombrie 1919, pag. 3.]
 
 

[1] Temele predilecte ale propagandei pe care se întemeia popularitatea generalului Alexandru Averescu ca lider al Ligii Poporului.
[2] Referire la tehnica obstrucţionistă a epocii care consta în trântirea cu zgomot a pupitrelor.
[3] În realitate conservatorii nu de la alegeri s-au abţinut, ci parlamentarii membri ai Opoziţiei Unite au demisionat din Parlament la 13/25 mai 1883, la trei zile după întrunirea Camerelor de revizuire a constituţiei, vezi Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, ediţie Stelian Neagoe, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pag. 139.
 
 
 
20 octombrie 1919,Budapesta, Raport al lui C. Diamandi[1], Înalt Comisar al Guvernului român la Budapesta, înaintat președintelui Comisiei militare interaliate din Ungaria, prin care propune luarea unor măsuri pentru formarea unui guvern ungar, înainte de retragerea armatelor române.
 
Anexa 283
 
         Înaltul Comisariat Român la Budapesta
         Nr. 240                                             
Budapesta, 20 octombrie 1919
Domnului Președinte al Comisiei militare interaliate – Budapesta
Domnule Președinte,

 
Constantin Diamandi
 
      În mai multe rânduri Comandamentul român v-a adus la cunoștință dorința sa de a evacua trupele române de pe teritoriul ungar de dincolo de Tisa.
       În timpul ultimei mele șederi la București am primit la data de 15 octombrie instrucțiuni în acest sens despre a căror esență am onoarea să vă comunic.
   Guvernul român consideră de datoria sa să atragă atenția Conferinței asupra faptului că apropierea iernii face dificilă situația trupelor române la Budapesta și în teritoriul de dincolo de Tisa.
    De fapt trupele noastre vor fi silite să se hrănească și să se încălzească la fața locului, ceea ce va diminua cu atât mai mult disponibilul destul de restrâns pe care teritoriul ungar poate să-l furnizeze locuitorilor săi. Este deci de primă urgență ca trupe locale să înlocuiască soldații români și în acest scop organizarea jandarmeriei ungare va trebui să fie terminată fără întârziere, cu atât mai mult cu cât Comandamentul român a pus armele și munițiile necesare la dispoziția reprezentanților Conferinței de pace.
     În dorința sa foarte vie de a coopera cu Aliații la Budapesta ca și în altă parte, guvernul român ar fi fericit să ia, de comun acord, inițiativa retragerii trupelor și de a facilita astfel soluționarea problemei ungare, de o importanță capitală și pentru România. El va vedea deci cu satisfacție apropierea momentului când trupele române vor putea părăsi Budapesta – iar noi am fi fericiți de a vedea Conferința avizând pentru măsuri proprii care să facă posibilă retragerea trupelor române în cel mai scurt timp posibil.
    Dacă, în dorința de a vedea domnind înțelegerea și ordinea în Ungaria, Conferința este decisă, așa cum ne-a făcut cunoscut în mai multe rânduri, să ajute la instalarea la Budapesta a unui guvern de coaliție compus din toate partidele politice, guvernul român și-ar găsi în aceasta propriul său interes, fiind gata să colaboreze.
    Dar, cunoscând starea de disensiune de care dau dovadă oamenii politici unguri, în vederea unei soluții de înțelegere comună, guvernul român consideră de datoria sa să semnalează Conferinței că fără Consiliul și directivele Aliaților, Ungaria, abandonată sie înseși, nu va reuși să formeze un guvern care să nu fie expus atacurilor violente și amenințat în existența sa după plecarea trupelor române. Este cazul deci ca Conferința, de acord cu guvernul român, să avizeze măsurile potrivite pentru formarea unui guvern ungar care să prezinte garanții de stabilitate.
     Dacă înainte de retragerea trupelor sale, guvernul român ar putea ajuta Conferința la împlinirea acestei sarcini, ar face-o cu atât mai bucuros cu cât interesul lui îi dictează aceeași obligație.
   Delegația română la Conferința de pace de la Paris a primit instrucțiuni identice pentru a fi communicate Consiliului Suprem.
     Diamandy

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. IV, doc. nr. 759, pp. 515 – 516, text în română și franceză.)
 
 

[1] Constantin Diamandi scris şi Diamandy (1868 – 1931), diplomat român, ministru plenipotenţiar la Sofia (18 iunie 1909 – 1 noiembrie 1911), Roma (1 noiembrie 1911 – 1 octombrie 1913), şi St. Petersburg (1 octombrie 1913 – 13 ianuarie 1918), celebru pentru acordul Sazonov-Diamandi încheiat la 18 septembrie/1 octombrie 1914, apoi pentru arestarea sa la 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918 din ordinul lui Lenin, şi eliberat în uma protestului întregului corp diplomatic din Petrograd. Comisar al Guvernului Român la Budapesta (august - noiembrie 1919). Ulterior va fi ministru plenipotenţiar la Paris (10 decembrie 1924 – 10 iunie 1930), calitate în care va semna tratatul de alianţă al României cu Franţa, la 10 iunie 1926.
 
 
 
18 Octombrie 1919, Vasile Bianu despre aniversarea unui an de la declarația susținutăde Alexandru Vaida Voevod în Parlamentul de la Budapesta.
 
 
Alexandru Vaida-Voevod (1872 -1950)
 
      Astăzi se împlinește un an de când d. Alex. Vaida-Voevod, deputat, a declarat în parlamentul unguresc, în mod solemn și cu bărbăție, că Românii din cuprinsul Regatului Sfântului Ștefan se consideră ca națiune independentă.  Toată lumea știe ce a urmat după aceasta. Cu ocazia acestei aniversări, d. Iuliu Maniu a trimis d-lui Vaida-Voevod următoarea telegramă:
 
Iuliu Maniu (1873 – 1953)
 
 
     La prima aniversare a zilei când comitetul central al partidului național român prin glasul tău cuminte și înflăcărat a declarat în parlamentul din Budapesta independența națiunii române din Transilvania și Ungaria, ca pe urmă să se decreteze pentru vecie Unitatea tuturor Românilor, cuprins de cea mai intimă recunoștință față de prevederea politică și hotărârea bărbătească cu care ai rostit cuvântul tuturor Românilor, țin să-ți arăt gratitudinea întreg neamului românesc față de tine, față de tovarășii tăi în parlamentul ungar și față de întreg comitetul central al partidului național român. În mijlocul muncii stăruitoare pe care și azi ca totdeauna necontenit o desfășuri pentru asigurarea drepturilor integrale ale întreg neamului românesc și al României Unite, rog primește asigurarea alipirii noastre frățești, a recunoștinții și încrederii desăvârșite a poporului românesc.
     Dr. Vasile Bianu a consemnat în jurnalul său fragmentele cele mai semnificative din celebrul discurs rostit de al. Vaida-Voevod în acea zi memorabilă de 18 octombrie 1918:
     Comitetul executiv al partidului național român din Transilvania și Ungaria la 12 Oct. stil nou anul curent a ținut o ședința în Oradea-Mare, sub președinția d-lui deputat Dr. Teodor Mihali, în care s'a adoptat cu unanimitate o declarațiune, prin care, față de situația creată de războiul mondial, națiunea română cere dreptul să hotărască în mod cu totul liber și fără nici o influență organizația ei de Stat și raporturile acestuia printre naționalitățile libere.
     Organizația națională a Românilor din Ungaria și Transilvania nu recunoaște nici parlamentului ungar, nici guvernului, nici unui alt factor străin dreptul de a reprezenta la Congresul general de pace interesele națiunii române. Afară de adunarea națională sau a organelor, pe care le va trimite aceasta, și afară de actualul comitet executive al partidului național român, nimeni nu poate fi îndreptățit să trateze sau să ia vreo hotărâre asupra chestiunii referitoare la situația politică a acestei națiuni.
   Aceasta declarațiune a provocat în parlamentul unguresc un sgomot enorm din partea tuturor deputaților maghiari, care a ținut mai mult timp. După ce s-a mai liniștit acel zgomot infernal, d. Vaida Voevod a mai declarat că toate acordurile și hotărârile care s'ar aduce fără aprobarea națiunii române prin reprezentanții ei, vor fi nule si neavenite. Alt zgomot uriaș, după care d. Vaida continuă astfel: După suferințe și lupte seculare, națiunea română din monarhia Austro-Ungară așteaptă și pretinde afirmarea dreptului său neînstrăinat și imprescriptibil la viață națională deplină.
     D. Vaida a mai declarat apoi, cu privire la cuvântarea contelui Stefan Tisza din ședința precedentă, că: Ori de câte ori Contele Tisza a rostit o cuvântare în Cameră de la anul 1910 încoace, după scurgerea unui timp de 48 de ore el ne-a amenințat că ne va zdrobi în bucățele.
    D. Weckerle  este un adversar politic plăcut, dar contele Tisza este și mai convenabil. Întotdeauna am fost pe deplin lămuriți asupra intențiunilor sale. D-sa a spus că am pregătit străinătatea cu un mare aparat în interesul cauzei noastre. În adevăr trebuie să recunoaștem că d-sa a făcut cauzei noastre cele mai bune servicii.
    În baza politicei lui Banffy și Apponyi, el și-a pus ca scop suprem zdrobirea naționalităților. Nu se poate închipui un serviciu mai mare făcut cauzei noastre decât cel pe care ni l'a făcut contele Tisza și dorim ca d-sa să fie ministru de Externe și ca d-sa să reprezinte Ungaria la Congresul de pace.
Cuvântarea sa de ieri ne-a făcut mai multe servicii decât am făcut noi prin o acțiune de zece ani. D. Vaida termină astfel: Monarhia austro-ungară întotdeauna a întârziat, acum nu mai au loc discuții lungi, ci trebuie să se acorde națiunilor nemaghiare dreptul de organizare. Aceasta este deja o afacere internațională, o afacere de onoare a umanității întregi. Fiți siguri, domnilor deputați, că națiunea română întreagă vorbește prin rostul meu și eu am dat expresie acelor dorințe și gânduri de cari sunt străbătute toate inimile românești. Zgomot mare de pe băncile ungurești, aplauze furtunoase de pe băncile naționalităților, iar deputatul slovac Ferdinand Iuriga a strigat românește: Să trăiească!

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 324 -325)
 
 
 18 octombrie 1919, Paris, Un mesager al comandantul armatei ruse albe din Siberia condusă  de generalul Denikin, propune recunoaşterea viitoarelor decizii ale Conferinţei de Pace referitoare la Basarabia în schimbul unui sprijin militar din partea României. Propunerea a eşuat deoarece Denikin a evitat să-şi asume răspunderea în locul amiralului Kolceak, şeful guvernului anti-bolşevic. Franţa ar fi sprijinit propunerea.
 
       Paris, 18 Octobre 1919. Ministère des Affaires Etrangères, pour Haut Commissaire Français Omsk
      Le Conseiller politique de la mission anglaise auprès du Général Denikine[1], arrivé récemment à Bucarest, a dit à M. Bratiano que le Général serait disposé, pour obtenir l’appui militaire du Gouvernement roumain contre les bolcheviks, à prendre l’engagement de respecter les décisions qui pourront être prises par la Conférence de la Paix dans la question de la Bessarabie. M. Bratiano a répondu que si Général Denikine prend officiellement cet engagement, le Gouvernement roumain l’aidera de tout son pouvoir. Il a répété ces paroles devant M. de Saint-Aulaire et a ajouté en présence du Ministre de Russie qu’en ce cas il considérerait le Général Denikine comme un allié et cesserait de fournir des armes à Petliura[2] dans le cas où ce dernier entrerait en conflit avec l’armée des volontaires. Le Ministre de Russie a alors conseillé au Général Denikine de prendre l’engagement demandé et fait ressortir les grands avantages matériels qu’il en retirerait. Malheureusement aux termes de sa réponse à Bucarest, le Général Denikine écarte “l’idée d’une discussion politique avec la Roumanie”. On n’a pu discerner si cette formule implique une fin de non recevoir ou seulement une déclaration d’incompétence, le Général Denikine estimant n’avoir pas les pouvoirs nécessaires, bien qu’il ait reçu de l’Amiral Koltchak[3] en ce qui concerne la Russie méridionale, une délégation en matière politique comme en matière militaire. Le Ministre de France à Bucarest a eu par M. Poklewski que ce dernier va s’efforcer de provoquer la déclaration en question de la part de l’Amiral Koltchak ou de la délégation russe à Paris. Il doit écrire à M. Sazonoff dans ce sens.  De mon coté j’ai fait connaitre officieusement à M. Maklakof[4] que le Gouvernement français considérerait comme habile de la part du Gouvernement de l’Amiral Koltchak de souscrire à la déclaration. Vous voudrez bien vous exprimer dans le même sens, au cas où l’Amiral vous entretiendrait de l’attitude qu’il adoptera vis-à-vis de la Roumanie.

S. Pichon
[S.A.N.I.C., Fond Microfilme Franţa, inv. 1495, rola 226, cadre 650-651]
 
 

[1] Generalul Anton Ivanovici Denikin (1872-1947), comandantul armatei ruşilor albi care opera în Ucraina.
[2] Simon Petliura (1879-1926), conducătorul politic şi militar al ucrainenilor care se aflau în conflict atât cu ruşii albi, cât şi cu bolşevicii.
[3] Amiralul Alexandr Kolceak (1874-1920), şeful guvernului rus alb din Siberia. Provenea dintr-o familie de origine basarabeană.
[4] Vasili Alekseievici Maklakov (1869-1957), reprezentantul diplomatic la Paris al guvernului provizoriu al Rusiei, rămas în funcţie şi după preluarea puterii de către bolşevici.
 
15 Octombrie 1919, Nicolae Iorga despre pregătirile pentru reluarea activității Universității Populare și acuzele de colaboraționism aduse lui Alexandru Tzigara-Samurcaș.
 
       Cambon[1] vine la redacție și-mi anunță chemarea mea la Collège de France[2], făcând să reiasă importanța acestui gest[3].

 
   
Intrarea principală la Collège de France,
la nr 11, piața Marcelin Berthelot
 
     După-amiaza adunarea membrilor fundatori ai Universității Populare[4]. Din cauza directorului Tzigara-Samurcaș[5] se ivesc dificultăți. D-na Sabina Cantacuzino[6] îmi spune că sala a fost cerută de la Rege peste capul ”directorului”.
 
 
Sabina Brătianu-Cantacuzino în tinerețe
       Totuși e vorba de sala Senatului[7]. Rectorul Athanasiu[8] vorbește de un ordin al poliției care împiedeca purtarea tricolorului și de un altul, din 1-iu Ianuar 1918, în care, mulțumindu-se po1ițiștilor că au fost ”loiali”, se adaugă că răsplata cea mai scumpă a fost recunoașterea acestui fapt și de către ocupanți.”

(Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a., pag. 253)
 

[1] Henri Cambon, diplomat, secretar la legația Franței.
[2] Collège de France, situat în Piața Marcellin Berthelot, din Cartierul latin (Quartier latin) din Paris, (arondismentul V), este o mare instituție franceză de învățământ și cercetare, fondată în 1530 de către regale Francisc I sub numele de Collège Royal sub deviza Docet omnia (predă totul). Oferă cursuri (neurmate de diplomă) de un înalt nivel în discipline științifice, literare și artistice. Învățământul este gratuit și deschis oricui, fără înscriere, ceea ce face din Collège de France un loc aparte în viața intelectuală franceză. Numirea ca profesor la Collège de France este considerată ca o mare distincție în învățământul superior francez. Amplasamentul actual datează de pe vremea regelui Henric al II-lea (1547 – 1559).
[3] Acest lucru se va realiza mai târziu, în 1925, când Nicolae Iorga ne spune că a vorbit după Albert Einstein.
[4] Care fusese întemeiată la 1 iulie 1908 de Nicolae Iorga, la Vălenii de Munte, invitând profesori din toată țara să țină acolo cursuri în timpul vacanței de vară. A funcționat până în 1912 iar reluarea oficială a activității ei va avea loc la București, la 31 iulie 1921.
[5] Alexandru Țigara Samurcaș (1872 – 1952) istoric de artă, etnograf, muzeolog și jurnalist cultural român. Tzigara a fost membru al societății literare Junimea, deținând funcții la Școala Națională de Arte Plastice, la Universitatea din București și, în cele din urmă, la Universitatea din Cernăuți. În timpul tinereții, a fost secretar al regelui Carol I. Apropiat de familia regală, a lucrat și ca director al Fundației Universitare Carol I, unde a înființat o mare colecție de diapozitive pe sticlă. Tzigara a fost în 1906 fondator al "Muzeului Național", nucleul actualului Muzeu al Țăranului Român, însă a fost implicat și în amenajarea și păstrarea fondului de artă Theodor Aman. În vremea ocupației germane a acceptat funcția de prefect al Capitalei (decembrie 1916 - ianuarie 1918 și apoi aprilie – noiembrie 1918). Acuzat de germanofilie în următorii zece ani de Ioan Athanasiu, Nicolae Iorga și Stelian Popescu, nu a fost niciodată acuzat oficial. În 1923 a fost numit inspector general al muzeelor. A fost căsătorit cu verișoara lui Nicolae Iorga.
[6]. Sabina Cantacuzino (1863 – 23 august 1944) sora mai mare a fraților Brătianu, soția doctorului Constantin Cancacuzino. A absolvit liceul Sf. Sava cu examen de bacalaureat în anul 1885. A devenit cu timpul o mare colecționară de artă. În vremea Războiului de Reîntregire a condus Spitalul Militar nr. 108, a rămas la Buucrești sub ocupația germană și a suportat domiciliu forțat vreme de nouă luni, în 1917 la mânăstirea Pasărea. A patronat numeroase organizații caritabile. A organizat Muzeul ”Toma Stelian”. Celebră memorialistă: Din viața familiei Brătianu, două volume, publicate la Editura ”Universul” în anii 1933 – 1937.
[7] Sala de ședințe a Senatului se afla în palatul Universității, inaugurat în 1869.
[8] Ioan Athanasiu, medic veterinar, profesor de fiziologie generală și comparată, rectorul Universității din București (1915 – 1920). În conflictul său Al. Tzigara Samurcaș a intervenit zoologul Ioan Borcea, ministrul Cultelor și Instrucțiunii în primul guvern Vaida-Voevod (16 decembrie 1919 – 13 martie 1920), care a trimis o scrisoare lui Athanasiu, cerându-i să se abțină de la defăimarea lui Tzigara: "nimeni nu poate fi jignit în atribuțiile sale fără hotărâre legală", adăugând: "în aceste momente cu deosebire, este nevoie de a se întrona liniștea și armonia pentru bunul mers al Universității". Aceasta și alte înfrângeri morale l-au determinat pe Atanasiu să-și prezinte demisia.

 
 
15 octombrie 1919, Comandamentul Trupelor din Transilvania a impus o amendă Ministerului de Război al Ungariei ca reacție la uciderea unor soldați români care patrulau în afara zonei de ocupație a armatei române. Generalul Gheorghe Mărdărescu infirmă că armata română ar intenţiona oprirea alimentării populaţiei din Budapesta, ca represalii pentru aceste incidente. El solicită Marelui Cartier General retragerea trupelor române din Ungaria.
 
 
      Telegramă. Comandamentul trupelor din Transilvania către Marele Cartier General.
      Am onoare a vă înainta copie după: a ) Adresa acestui Comandament N. 176 din 11 Octombrie către Ministerul de Război ungar; b) Adresa din 15 Octombrie a Comisiunii Militare Interaliate; c) Adresa acestui Comandament N. 197 din 15 Octombrie, şi vă rog să binevoiţi a ordona. Părerea subsemnatului este că faţă de această atitudine, să se răspundă cu retragerea neîntârziată a trupelor române.
     Comandantul trupelor din Transilvania, General Mărdărescu
 
     No. 195 din 15 X 1919. Copie No. 176, Budapesth le 11 Octobre 1919.  Au Ministère de la Guerre Hongrois
   Nous avons l’honneur de porter à votre connaissance, qu’une patrouille de 5 cavaliers roumains partie le 6 Octobre de Sekesfehervar, s’étant trompée de route, est entrée dans le village d’Aba, situé hors de la zone occupée par les troupes roumaines. En s’adressant au maire du village pour l’achat des fourrages et de bétail, elle a été obligée de revenir deux fois à la mairie et de partir sans rien emporter. A la sortie du village, la patrouille a été attaquée par des coups de fusil, tirés par une vingtaine d’hommes et de gendarmes. Deux hommes et un cheval ont disparu. Le même jour, environ 7 hommes du 7è Rég. de Chasseurs se sont présentés au Commandement de Sekesfehervar et ont rapporté s’étant trompés de train eux aussi avaient passé la ligne de démarcation sans le vouloir;  conduits au Commandement Hongrois de Siofok après qu’on leur ait pris leurs manteaux, argent, etc., ils furent renvoyés à Sekesfehervar. La même chose est passée du 5 au 7 Octobre dans la direction Banhida - Gyor, quand des hommes isolés passant la ligne de démarcation roumaine ont été maltraités et dévalisés par les gendarmes et les troupes hongroises, avec lesquelles ils ont pris contact sans le vouloir. Dès le 7 Octobre, le  Lt.Colonel Berthon, Président de la Sous-Commission Interalliée, chargée de la surveillance du mouvement des troupes à l’occasion de l’évacuation du territoire transdanubien, a porté le cas d’Aba à la connaissance du Commandement de Siofok. Jusqu’à présent aucun résultat ne nous est encore parvenu. Le Commandement Roumain, ayant en vue le retard de la réponse à l’intervention déjà faite, a décidé d’imposer une amende s’élevant  à la somme de 250.000 (deux cinquante mille couronnes) au ministère de la guerre hongrois. Cet argent est destiné au soutien des familles des victimes. Quant aux permissionnaires faits prisonniers qui seront encore détenus au-delà de la ligne de démarcation par les autorités hongroises après le 14 courant à midi, aussi bien que pour les deux victimes d’Aba, le ministère de la guerre hongrois sera soumis au payement de 500.000 (cinq cent mille) couronnes pour chaque homme. A cette occasion, le Commandement Roumain se voit obligé d’attirer l’attention du ministère de la guerre, que dans le cas où celui-ci ne se soumettrait pas aux obligations indiquées plus haut, des impôts seront immédiatement relevés sur les villes situés en arrière des troupes roumaines, en même temps que l’envoi du blé et d’aucun genre d’aliments pour la ville de Budapesth sera enrayé. D’autre part si on constatera de nouveau que les organes hongrois ne peuvent être maitrisés par leurs chefs, le Commandement Roumain a l’honneur de vous informer qu’il sera contraint de reprendre les opérations contre les troupes hongroises.
      P.O. Le Chef d'Etat-Major,  Général Panaitescu
 
     Copie de pe scrisoarea Misiunei Interaliate din 15 Octombrie 1919.
     1 Misiunea Militară Interaliată a aflat că Excelenţa Voastră a impus o pedeapsă de 250.000 coroane guvernului ungar ca indemnitate pentru omorârea unor soldaţi români care au venit prin patrulare în contact cu patrule din armata ungară din Trans-Danubia.
    2 Misiunea mai este informată că Excelenţa Voastră a ordonat că dacă nu va fi plătită amenda până la o dată fixă, se vor lua măsuri ca să opreasca alimentarea oraşului Buda-Pesta.
   3. Misiunea doreşte să atragă atenţiunea Excelenţei Voastre în primul rând, conform declaraţiei Şefului D-voastră de Stat-Major, patrulele române au trecut în mod ilegal pe zona neutră fixată între trupele române din Trans-Danubia şi armata naţională ungară şi că această acţiune a iritat în mod firesc trupele ungare.
    4. Al doilea, comitetul interaliat din care face parte şi un ofiţer român, a fost numit să suprevegheze ocuparea de armata ungară a teritoriului evacuat de trupele române şi acest comitet este de drept prima autoritate să înregistreze vina în cazul unor conflicte între cele două armate (forţe). Comitetul de care este vorba, sub preşedenţia Lt-Colonel Berthon, este ocupat actualmente în cercetarea afacerei de la Aba, şi aşteptând răspunsul lor, misiunea interaliată roagă pe Excelenţa Voastră să suspende în mod temporar ordinele privitoare la plata amenzii.
   5 Misiunea nu poate să privească în mod serios ameninţarea Excelenţei Voastre de a lăsa să moară de foame populaţia Budapestei în cazul când nu s-ar plăti amenda.
Gordon, Preşedintele zilei.
 
     Copie după scrisoarea Comandamentului No. 197 din 15 Octombrie 1919.
     À la Mission Militaire Interalliée.
    En accusant réception de votre lettre du 15 Octobre 1919 relative à l’amende imposée au Ministère de la guerre hongrois comme représailles à l’occasion de l’attitude que l’armée et la population hongroises ont eue vis-à-vis des soldats roumains, nous avons l’honneur de porter à votre connaissance que jamais nous n’avons eu d’arrêter les transports journaliers d’aliments pour Budapesth, dans le but d’affamer une ville innocente, ainsi qu’il résulte du texte des 2-ème et 5-ème alinéas de votre lettre déjà citée. Dans cette question, le Commandement a visé seulement de supprimer les 5000 wagons de blé et autres différents aliments, qu’on devait procurer de la rive gauche de la Theiss, d’après la promesse faite par la mairie de Budapesth, dans le but de satisfaire aux besoins de la ville, jusqu’à la prochaine récolte. Vu ce qui précède, ainsi que le retard que la réponse du Commandement de l’Armée hongroise au télégramme de la Sous-Commission présidée par le Colonel Berthon, expédiée de Sekesfehervar dès le 7 Octobre 1919, le Commandement Roumain a la conviction que la Mission Militaire Interalliée appréciera la justesse des mesures annoncées.
     Le Commandant des Troupes de Transylvanie, Général Mărdărescu

(SANIC, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, inv. 299, dosar 23-1919, file 23-24)
 
 

 
15 octombrie 1919, Comisia Militară Interaliată solicită Comandamentul Trupelor din Transilvania avacuarea teritoriului ungar.
 
 
     No. 196 din 15 Octombrie 1919. M. M. Interaliate către Comand. Tr. Române.
     Evacuarea Ungariei.
     1 În baza prevederilor din paragraful 3 (b) din instrucţiunile Consiliului Suprem misiunea interaliată m-a însărcinat să aduc la cunoştinţa excelenţei voastre că este de dorit ca trupele române să înceapă evacuarea Ungariei şi să retragă fără întârziere din Buda-Pesta trupele pe o linie de cel puţin 50 Km. depărtare.
    2 Excelenţa Voastră îşi va aduce aminte că la una din şedinţele misiunii la care a luat parte Excelenţa Voastră s-a hotărât ca o divizie de infanterie şi o divizie de cavalerie va fi suficientă să stea la o depărtare de 30 Km. pentru a produce un efect moral asupra oraşului în cazul dacă ar fi vreun început de bolşevism sau altă nelinişte.
   3 Misiunea Interaliată roagă pe Excelenţa Voastră să-i comunice de urgenţă data la care va începe retragerea rugată.
R. J. G. Gordon, Preşedintele zilei

(SANIC, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, inv. 299, dosar 23-1919, fila 22-24)

 
 
 
 
14 octombrie 1919, București, Ziarul Viitorul nr. 3489 din 14 octombrie 1919 preia declarațiile liderului social-democrat ungur, Garami Ernö, despre atitudinea binevoitoare a trupelor de ocupație române din Ungaria.
 
   Iată bunăoară ce declarații a făcut ziarului Wiener Tageblatt, dl Ernest Garami[1], șeful socialiștilor unguri:
 
Ernö Garami (1876 – 1935)

      Întrebat dacă forța clasei muncitoare ungare ar fi scăzut în urma prăbușirii regimului bolșevist, dl Garami a răspuns că nu este adevărat. E drept că pe vremea dlui Friedrich[2], când nu exista nici presă, nici libertatea întrunirilor, era foarte ușor lucru să se emită asemenea păreri, deoarece muncitorii nu aveau niciun mijloc de a opune o dezmințire. În ultima săptămână însă, când grație permisiei Comandamentului român, muncitorii s-au putut întruni din nou, s-a văzut că forța lor este tot atât de mare ca și în trecut. Cu această ocazie, dl Garami a declarat textual că: Trupele române în Ungaria, respectă libertatea cu mai multă sfințenie chiar decât actualul guvern al dlui Friedrich.
Astăzi când apariția ziarelor ungurești a fost înlesnită de Comandamentul român, s-a văzut că cititorii ziarului Népszava [Vocea Poporului][3], organul central al Partidului Socialist, nu numai că n-a scăzut, dar ziarul nu dispune de hârtie suficientă pentru a-și putea mulțumi toți cititorii.
 
 
Faimosul poster publicat de Népszava în 1911
Mihály Bíró: „Muncitorul  cu ciocan”
 
     Forța Partidului Socialist adevărat a rămas aceeași. lucrul acesta s-a putut constata cu prilejul întrunirilor din împrejurimile capitalei precum și din numeroase adeziuni venite din provincie. Dintr-o singură parte a țării nu s-au putut primi vești. Cauza este însă că acolo sunt stăpâne trupele albe ale guvernului care s-au molipsit de la trupele roșii ale lui Bela Kun. În consecință, exercită asupra populațiunii o teroare albă[4] demnă de teroarea roșie a bolșevicilor.
     Ca să demonstreze lucrul acesta, dl Garami a declarat că populația transdanubiană unde se află trupele guvernului a trimis o delegație Comandamentului român de la Budapesta, rugându-l să trimită trupe românești și în aceste regiuni pentru a proteja populație contra teroarei albe a d-lui Friedrich.

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. IV, doc. nr. 751, pag. 507. Note dr. Sorin Cristescu)
 
 

[1] Ernö Garami (1876 – 1935) om politic, jurnalist și literat ungur, lider social-democrat, mecanic de profesie, ministru al Comerțului în guvernările conduse de Mihaly Karoly și Denes Berinkey (31 octombrie 1918 – 21 martie 1919). Guvernul condus de Gyula Peidl, i-a propus funcția de ministru de Justiție pe care Garami a refuzat-o și s-a exilat la Viena, ceea ce va face de mai multe ori până la sfârșitul vieții fiind urmărit pentru articolele sale de presă.
[2] István Friedrich (1883 – 1951) om politic ungar, prim-ministru (7 august 24 noiembrie 1919). A încercat să instaureze stabilitatea, dar lipsit de un suport politic eficicient a eșuat și nu a fost recunoscut nici de Puterile Aliate și nici de liderii de la București care se temeau de o restaurație a Habsburgilor la Budapesta.
[3] Ziar social-democrat întemeiat la 20 mai 1877, cotidian al cărui redactor-șef era din 1905 Ernö Garami. Continuă să apară și astăzi ca ziar independent.
[4] În sensul prigonirii forțelor de stânga, socialiste și bolșevice.
 
 
11 octombrie 1919, București, Telegramă a ministrului plenipotențiar al Franței la București, contele de Saint-Aulaire, prin care face cunoscut că i s-a acordat audiența de rămas bun la regele Ferdinand, prilej cu care i-a expus necesitatea menținerii trupelor române în Ungaria.
 
       Afacerile Externe
       În clar Nr. 788
București, 11 octombrie 1919
primită prin curier la 18
     
     Am profitat de audiența mea de rămas bun pentru a-l informa pe rege asupra situației la Budapesta.
        Am considerat necesar a-l pune în gardă asupra unei evacuări premature a Ungariei.
    Într-adevăr, dl Brătianu[1] și dl Diamandi[2], (acesta din urmă) care sosește de la Budapesta, mi-au spus că ei așteaptă înainte de a lua o decizie în legătură cu această problemă, de a putea conferi cu dl Mișu[3], care este așteptat să neîntârziat de la Paris. Ei declară că dacă, după informațiile pe care le va aduce noul ministru de externe[4], Aliații sunt dispuși să colaboreze cu România în Ungaria, ocupația va fi menținută. Dacă din contră conferința va continua să-i dea ordine, de altfel contradictorii, fără a ține seama de interesele și de susceptibilitățile sale, ea (România) va pune capăt unei ocupații care pentru ea nu mai este decât o povară și o sursă de dificultăți.
      Regele, căruia i-am prezentat interesul superior care se atribuie României de a menține, înainte de toate, solidaritatea sa cu Aliații, mi-a răspuns în termeni foarte categorici, că în niciun caz România nu va retrage trupele sale din Ungaria decât în deplin acord cu ei. El a adăugat totodată, că dublul scop al României în Ungaria, respectiv dezarmarea țării și recuperarea unei părți a materialului de cale ferată, fiind atins, trupele române nu vor rămâne acolo decât pentru a apăra interesul general. El a exprimat dorința ca, ținând cont de identitatea acestui interes și a interesului României, Aliații să reacționeze imediat contra politicii nefaste urmate de unii din agenții lor locali la Budapesta.
În ceea ce privește semnarea tratatului cu Austria[5], regele a manifestat încrederea că după viitoarele alegeri, guvernul va ajunge să se pună de acord cu aliații asupra unei formule acceptabile de o parte și de alta[6].
     Am obținut de la rege să se folosească de autoritatea sa în sensul concilierii cu scopul de a ne pune mai bine în situația să apărăm cauza României. Guvernul freancez, i-am spus, se străduiește să vă susțină, mai ales în problemele fundamentale pentru dv, respective problemele teritoriale. Dar el nu poate să o facă decât până la un anumit punct în care atitudinea noastră ar risca de a ne crea dificultăți cu Aliații noștri și în care, de altfel, ea ar înceta în consecință, de a vă fi utilă. Trebuie să ne ajutați ca să vă ajutăm. Pentru acesta este esențial ca România să rămână pretutindeni și întotdeauna alături de Aliați, ceea ce ne permite ca, apărând-o, să apărăm o cauză comună în loc de a trezi neîncrederi și rezistențe, riscând a părea că ne inspirăm de interese particulare.
Dl. Lahovary[7], ministrul României la Roma, sosit recent la București, mi-a spus că dl Tittoni[8] i-a dat sfaturi asemănătoare.
Saint-Aulaire[9]

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. IV, doc. nr. 746, pp. 497 – 498 – text în franceză și română. Note dr. Sorin Cristescu)
 

[1] Ion I. C. Brătianu demisionase la 12 septembrie, iar la 27 septembrie se formase guvernul condus de generalul Arthur Văitoianu, dar se vede că tot el conducea...
[2] Constantin Diamandi scris şi Diamandy (1868 – 1931), diplomat român, ministru plenipotenţiar la Sofia (15 octombrie 1909) la Roma, la  St. Petersburg (1 octombrie 1913 – 31 decembrie 1917), celebru pentru acordul Sazonov-Diamandi de la 18 septembrie/1 octombrie 1914, apoi pentru arestarea sa la 31 decembrie 1917 din ordinul lui Lenin, şi eliberat în uma protestului întregului corp diplomatic din Petrograd. Comisar al Guvernului Român la Budapesta (august - noiembrie 1919).
[3] Nicolae Mișu (1858 – 1924) diplomat și om politic român, agent diplomatic la Sofia (14 februarie 1900 – octombrie 1908), ministru plenipotențiar la Viena (16 noiembrie 1908 - octombrie 1911), Constantinopol (9 octombrie 1911- decembrie 1912) și Londra (15 decembrie 1912 - octombrie 1921). La Londra va fi succedat de Nicolae Titulescu la 28 martie 1922. Din decembrie 1919 i-a succedat lui Barbu Știrbei în funcția de administrator al Domeniilor Coroanei regale, funcție pe care o va deține până la moartea sa, la 31 august 1924.
[4] Generalul Arthur Văitoianu a fost ad interim la Afacerile Externe până la 15 octombrie, când funcția a fost preluată de Nicolae Mișu.
[5] Semnare care avusese loc la Saint-Germain en Laye la 27 septembrie și la care România și Regatul Sârbo-Croato-Sloven nu participaseră.
[6] În urma ultimatumului primit de la Marile Puteri învingătoare în decembrie, România a semnat tratatul cu Austria și cel cu Bulgaria, la Paris, la 10 decembrie 1919 prin reprezentanții ei: generalul Constantin Coandă și diplomatul Victor Antonescu.
[7] Alexandru Emanuel Lahovary (1855 – 1950), diplomat român, ministru plenipotențiar la Roma (1 martie 1893 – 1 mai 1899), la Constantinopol (16 martie 1902 – 1 martie 1906), la Viena (1 martie 1906 – 1 octombrie 1908), la Paris (1 octombrie 1908 – 11 octombrie 1917) și în final din nou la Roma (2 decembrie 1917 – 1 februarie 1928).
[8] Tomasso Tittoni (1855 – 1931), diplomat și om politic italian, ministru de Externe în anii 1903 – 1909 și din nou în 1919 (23 iunie - 25 noiembrie) când a condus și delegația italiană la Conferința Păcii de la Paris.
[9] Charles de Beaupoil, conte de Saint Aulaire (1866 -1954), diplomat francez, ministru plenipotențiar în România (august 1916 – octombrie 1919). Succesorul său, Émile Daeschner (1863 – 1928), își va prezenta scrisorile de acreditare la 18 aprilie 1920, cf. Almanach de Gotha, 1921, pag. 1010.
 
 
 9 octombrie 1919, Oradea, Răspunsurile oferite de înaltul comisar al guvernului român la Budapesta, Constantin Diamandi, corespondentului ziarului Az Est, despre relațiile româno-ungare, perspectiva retragerii trupelor române din Budapesta și politica guvernului român față de populația maghiară din Transilvania.
 
 
 
Constantin Diamandy
   ”Se comunică din Budapesta: Ministrul plenipotențiar român, reprezentantul României la Budapesta, Diamandy[1], l-a primit pe colaboratorul ziarului Az Est.
     - Cum concepe Excelența voastră relațiile în viitor dintre Republica Ungară și Regatul român?, a întrebat ziaristul.
      - Eu sunt întru totul convins că de aceleași sentimente este pătruns și guvernul regal român, ca între Ungaria și România să se creeze cele mai bune, cele mai prietenești relații de vecinătate. Aceasta este în interesul ambelor țări, dar mai ales al Ungariei. Redresarea dv. economică nici nu se poate concepe altfel decât dacă din noul teritoriu al României, din Transilvania, veți primi materii prime. Gândiți-vă numai la lemne. Noi suntem dispuși să sprijinim Ungaria, să-i fim în toate de ajutor, dar desigur aceasta are un preț: depinde în ce măsură Ungaria își va îndeplini obligațiile ce-i revin și dacă va fi loială față de noi.
       - Cât va dura ocupația Budapestei, până când vor rămâne trupele române în Ungaria?
Ministrul Diamandy a preluat foarte vioi cuvântul:
       - În ceea ce mă privește, aș fi dorit de la început ca ocupația să fi durat cât mai puțin. Și acum sunt pentru retragere rapidă, deoarece istoria războaielor dovedește că imediat ce pericolul a trecut, populația țării ocupate abia așteaptă ca armata de ocupație să se retragă. Timpul ocupației române s-a lungit din cauză că trebuia să dezarmăm inamicul. Armata lui Kun Béla ne-a atacat, deci ocupația urmărește să preîntâmpine orice atac probabil mai târziu, și astfel trebuie să dezarmăm nu numai trupele dușmane, dar trebuie să facem imposibilă fabricarea armelor și munițiilor.
      Îmi este foarte clar faptul – a continuat ministrul Diamandy – că recunoștința populației marilor orașe, din țara ocupată, nu durează mult. Când am sosit am fost primiți cu bucurie, dar armata de ocupație trebuie hrănită, rechizițiile nu sunt populare, ca întotdeauna în asemenea cazuri, și acum populația consideră că ocupația e lungă și ar dori încetarea ei. Repet, eu personal aș fi dorit de la început ca ocupația să dureze numai un timp scurt, dar retragerea implică mari greutăți. Ni s-a atras atenția că armata română nu se poate retrage până când nu știm ce va rămâne în urma noastră, dacă nu se va produce imediat haos, ceea ce ar avea imfluență și asupra Austriei.
       - Excelență, ce este în Transilvania? a întrebat corespondentul.
     - Exemplul pe care dumneavoastră, ungurii, ni l-ați arătat secole de-a rândul în ce privește atitudinea față de naționalități ne este un învățământ peste măsură de suficient – a spus vioi Diamandy. Să nu credeți că vom cădea în aceeași greșeală. Politica românească față de minorități dorește să fie înțelegătoare, tolerantă, de atragere. Transilvania este a noastră, ungurii reprezintă câte o insulă în marele ocean al românilor, nu va fi greu să câștigăm populația maghiară de acolo în favoarea noastră, deoarece, repet, noi nu o vom trata cum ați făcut dumneavoastră cu românii.
       - Va fi autonomie maghiară? a intervenit ziaristul.
       - Nu am spus acest lucru. Vom promova politica de înțelegere și nu va fi motv pentru a se plânge.
     Nagyvaradi Friss Újság, (Oradea), 20, nr. 237, 9 octombrie 1919.

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. IV, doc. nr. 742, pp. 483 – 484)
 

[1] Constantin Diamandi scris şi Diamandy (1868 – 1931), diplomat român, ministru plenipotenţiar la St. Petersburg (1 octombrie 1913 – 31 decembrie 1917), celebru pentru acordul Sazonov-Diamandi de la 18 septembrie/1 octombrie 1914, apoi pentru arestarea sa la 31 decembrie 1917 din ordinul lui Lenin, şi eliberat în uma protestului întregului corp diplomatic din Petrograd. Comisar al Guvernului Român la Budapesta (august - noiembrie 1919).
 
 
8 octombrie 1919, București, Articolul lui Constantin Mille[1], „Abținerea de la alegeri”, publicat în ziarul „ Adevărul”
 
 
 
Constantin Mille
Portret carte poştală din colecţia Bibliotecii Academiei Române.
 
        Opoziția se abține de la alegeri. În genere abținerea este o probă de slăbiciune. Acesta oare să fie cazul? Pe cât știm și pe cât vedem, frontul unic contra regimului brătienist este o putere contra căreia brătieniștii nu pot nimic face. În tot cazul popularitatea generalului Averescu este pretutindeni covârșitoare de la Dorohoiu la Mehedinți.
       Atunci de ce s-a retras opoziția de la alegeri? Pentru un punct de onoare și pentru a face act politic. Regele a făgăduit șefilor opoziției că alegerile se vor face în cea mai deplină libertate: fără cenzură și fără stare de asediu cu un guvern care să fie garanția că alegerile vor fi libere, că perioada electorală care va preceda alegerile, va dura cel puțin două luni.
       În loc de aceasta avem un guvern de generali, deci totul militarizat, un guvern de generali care sunt interpușii Dinastiei Brătianu. Starea de asediu de fapt a rămas, iar în ce privește cenzura – rigorile ei s-au înăsprit, căci din preventivă a devenit represivă[2] și Curtea Marțială amenință cu rigorile ei.

 
 
Guvernul Arthur Văitoianu la investire
 
       În aceste condiții și avându-se în vedere că perioada electorală propriu-zisă în loc de două luni s-a înjumătățit, opoziția a sfidat guvernul militar și autocrat, a răspuns cu altă sfidare: abținerea de la alegeri.[3]
      Cred că bine a făcut opoziția și eu însumi în diferite rânduri am sfătuit-o să facă acest lucru. Nu era posibil ca frontul unic anti-brătienist să nu reacționeze în fața acestei bătăi de joc, în fața unui guvern de generali, care este tot brătienist, care înrăiește regimul cenzurei și care face alegerile tot sub starea de asediu, căci de fapt ea tot subzistă.
*
       Care este situațiunea brătienismului, căci guvernul de azi nu știe ce să facă; el nu are nicio voință proprie? Credea să prostească lumea, dar vede că n-a prostit pe nimeni.
        Situația este cât se poate de lamentabilă. Riscă în Parlament să nu aibă pe niciunul din oamenii de valoare ai politicei românești și încă și mai mult, ca marele Parlament al României Mari să fie o adunătură mizerabilă, care să nu semene nici cu Parlamentul de la Iași al lui Mackensen. Pe lângă aceasta, nu credem ca fruntașii de peste munți și din Bucovina să primească această situațiune de a se întruni și discuta cu caracudele[4] și interpușii d-lui Brătianu, cu un Parlament de slugoi. Dânșii cred că vor găsi în Sfatul tuturor Românilor pe fruntașii tuturor partidelor cu cari să pună baza României Noui. Nu cred că acești fruntași cari azi cunosc pe d. Brătianu și-și dau seama de insuficiență și de firea familiei Brătianu, să primească a sta de vorbă numai cu acest neam și cu creaturile sale.
*
        Așa fiind abținerea de la vot nu este un semn de slăbiciune și pe lângă aceasta a avut și va avea probabil alt rezultat: guvernul se va vedea în imposibilitate de a prezida alegerile. A fost o încercare disperată a d-lui Brătianu ca să hotărască pe rege la acest act. El nu poate da niciun rezultat. Menținerea acestui guvern-paravan descoperă Coroana, fără a acoperi brătienismul. Scopul lui nu-l mai poate atinge. Trebue deci să dispară.
        Prin abținerea de la alegeri opoziția a făcut un act politic de cea mai mare importanță, căci nimeni nu-și va lua răspunderea ca viitorul Parlament să fie numai opera d-lui Brătianu, aceasta n-o poate tolera nici regele și aceasta – nu cred s-o tolereze românii din toate țările alipite României. Guvernul generalilor trebue să dispară, alegerile trebue să fie din nou amânate și făcute sub un guvern care să nu fie paravanul brătienismului – ci să dea absolută garanție tuturor că alegerile vor fi de astădată ceea ce trebue să fie, absolut libere.
       Acesta va fi rezultatul – credem noi – al abținerii opoziției.
Const. Mille
 
[Adeverul, An XXXII, No. 10918, Miercuri 8 Octombrie 1919]

 
 

[1] [1] Constantin Mille (1861 - 1927) jurnalist, nuvelist, poet, avocat și militant socialist român, precum și un activist marcant al mișcării pentru apărarea drepturilor omului. Considerat părintele jurnalisticii românești moderne. Din 1893 a început să colaboreze la ziarul Adeverul, pe care l-a cumpărat în 1895 de la fondatorul său, Al. Beldiman, iar după moartea acestuia, la 17/29 februarie 1898, ziarul a apărut fără celebrul său motto antimonarhic Să te ferești, Române, de cui străin în casă. (Vasile Alecsandri). Celebru apărător al victimelor represiunii de la marea răscoală a țăranilor din 1907; în anii neutralității a fost susținător fervent al participării României la război alături de puterile Antantei. Ziarul și-a încetat apariția în noiembrie 1916 și și-a reluat-o în ianuarie 1919 cu articole vehemente împotriva partidului liberal și a liderului său, pe care îl numea și în articole și mai ales în caricaturi ”Ionel al II-lea”.
 
[2] Noul președinte al Consiliului de miniștri, generalul Arthur Văitoianu, declarase presei, la 4 octombrie 1919, printre altele: Libertatea presei va fi represiv limitată, în sensul că se vor pedepsi atacurile la adresa dinastiei, a armatei ca instituție de Stat, a actualei forme de guvernământ monarhică constituțională, a aliaților, precum și îndemnurile la răscoală și dezordine. Aceste limitări sunt impuse de spiritul agitat al vremei, cât și de nevoia de a nu îngreuia prin atacuri de presă situația noastră față de aliați.
[3] Socialiștii au fost primii care au anunțat abținerea de la alegeri la începutul lui octombrie, iar alte partide, precum conservatorii lui Take Ionescu, și-au anunțat intenția de a proceda la fel, dar mai cu seamă Liga Poporului condusă de generalul Averescu, însă hotărârea oficială a celui din urmă fost anunțată la Congresul Ligii, ținut la București, la finele lunii octombrie 1919.
[4] Termen prin care erau desemnați - ca în articolele lui Caragiale de pildă - membri pasivi ai societății literare Junimea, cei care nu participau la însuflețitele dezbateri de acolo.
 
 
Raportul ministrului Franţei la Bucureşti referitor la călătoria desfăşurată în Ungaria. Sunt combătute minciunile despre comportamentul abuziv al armatei române şi se arată că rechiziţiile s-au limitat la asigurarea nevoilor acesteia. Se atrage atenţia că atitudinea Conferinţei inter-aliate va compromite relaţiile României cu Antanta şi în special cu Franţa, dar şi stabilitatea în Europa Centrală.
 
    Bucarest, 6 Octobre 1919. Le Ministre de France en Roumanie à Son Excellence le Ministre des Affaires Etrangères
 
    Ainsi que j’en ai informé Votre Excellence, je me suis rendu à Budapesth afin de conférer avec le Général Graziani, et de recueillir sur place des informations me permettant d’agir avec plus d’autorité auprès du Gouvernement roumain dans le sens de la conciliation. Après avoir passé trois jours seulement à Budapesth, je ne me flatte pas d’avoir découvert la Hongrie, ni le remède à apporter à la crise dont elle est le théâtre. Mais cette crise est aussi facile à comprendre que difficile à dénouer, compliquée au point où elle l’est maintenant, comme à plaisir, par la politiques des Alliés, ou plutôt par l’absence de politique des uns et par les politiques divergentes des autres. Rien, du moins, de plus aisé que d’en dégager les éléments essentiels, car tous les hommes de bon sens et de bonne foi que j’ai interrogés s’accordent à les définir dans les mêmes termes. Quant au remède, la difficulté n’est pas de l’indiquer, mais de l’appliquer, surtout si le traitement du malade continue à être confié aux hommes et soumis aux méthodes qui ont si bien réussi à aggraver son cas. J’examinerai successivement les difficultés soulevées à propos des réquisitions roumaines, puis les difficultés autrement sérieuses de la situation politique en Hongrie, enfin les solutions diverses qui sont proposées plus ou moins ouvertement pour le stabiliser, et mettre ainsi fin au régime actuel de dictature militaire roumaine, tempérée par l’anarchie inter-alliée et pat le chaos magyar.
       En ce qui concerne les réquisitions roumaines, le malentendu provient de ce que la Conférence a fait état de l’armistice signé le mois de Novembre dernier avec la Hongrie, tandis que la Roumanie ne l’a jamais reconnu et le considère comme, en tous cas, annulé par l’agression hongroise. Inutile de rappeler que cet armistice ne tenait aucun compte des droits et de intérêts de la Roumanie, car non seulement il ne prévoyait pas le désarmement de la Hongrie, mais encore il maintenait la domination de la Hongrie sur la plus grande partie de la Transylvanie, ou plutôt rétablissait cette domination, puisqu’il venait après la reconnaissance de l’autonomie complète de cette province par le Gouvernement de Budapesth. Le premier ressentiment des Roumains contre les Alliés est né de cet armistice, ou plutôt de l’esprit hostile envers eux et favorable aux Hongrois qui a présidé à son application. La seule excuse de cet armistice était, en réalité, de ne pas en être un. Ce terme impropre ne lui a, d’ailleurs, été appliqué qu’après sa conclusion. Il porte le titre de "Convention militaire avec la Hongrie". Négocié, sinon signé, avant l’armistice avec l’Allemagne, il n’avait d’autre objet que de garantir, par des ménagements envers les Hongrois, l’utilisation de leur territoire et des zones de sécurité pour la poursuite des troupes allemands. C’était donc un arrangement provisoire qui n’aurait pas dû survivre à sa raison d’être. Or, cet expédient est un dogme intangible qu’on a opposé longtemps aux Roumains pour leur interdire de secourir la partie de la Transylvanie qu’il livrait aux représailles féroces des Hongrois. En même temps, ceux-ci, toujours à l’abri de l’armistice, reconstituaient leur armée et se préparaient à attaquer la Roumanie. C’est pourquoi, lorsque  cette attaque s’est produite, les Roumains en ont rejeté non sans raison la responsabilité sur les Alliés qui, malgré les protestations et les avertissements du Gouvernement de Budapesth, ont permis à la Hongrie bolcheviste de s’armer matériellement, tout en l’encourageant moralement par des initiatives telles que la mission du Général Smuts.
      Maintenant que les troupes roumaines ont occupé Budapesth à la suite de l’agression des Hongrois, invoquer encore cet armistice, tant de fois violé par ces derniers, comme le font constamment les membres anglais et américain de la Commission des Généraux, est le plus sûr moyen d’aigrir la discussion et de rendre le Commandement et le Gouvernement roumains intraitables.  Au contraire, rien de plus facile que de s’entendre avec eux dès qu’on abandonne l’armistice évidemment périmé du mois de Novembre 1918, pour se placer sur le terrain solide des engagements conclus entre tous les Alliés. Le Gouvernement roumain n’a jamais songé à se soustraire à ces engagements en vertu desquels l’actif de l’ennemi constitue le gage commun des alliés et doit être reparti entre eux. Il admet donc sans aucune difficulté que cette répartition fasse état des réquisitions opérées en Hongrie. Il formule seulement deux réserves, l’une concernant les récupérations d’objets pillés en Roumanie, l’autre visant le butin fait par ses troupes au cours de leur offensive, et les réquisitions nécessaires à le leur entretien.
      Personne ne comprend ici comment cette attitude, identique à celle qui est observée par les Alliés sur la rive gauche du Rhin, peut justifier la crainte exprimée avec tant d’insistance, dans les notes de la Conférence, que la Roumanie ne se considère plus comme une alliée. Au contraire, dit-on, ce sont ces notes elles-mêmes qui semblent n’avoir d’autre but que de pousser la Roumanie à bout, et de l’obliger à rompre avec ses alliés. On les compare même à l’ultimatum adressé par l’Autriche-Hongrie à la Serbie en 1914, et la Conférence est accusée de chercher à la Roumanie une "querelle d’Allemand", avec cette circonstance aggravante qu’il s’agit d’une alliée, et qu’elle n’a encore assassiné aucun archiduc en Hongrie et, au contraire, qu’elle y a rendu aux Alliés un service éclatant qu’ils étaient incapables de se rendre à eux-mêmes. Elle ne réclame aucun salaire pour ce service, qui, pour elle, a son prix en lui-même, mais elle s’étonne et s’indigne de ne recevoir que des injures et des menaces. Le moins qu’on puisse dire c’est que, dans cette affaire des réquisitions roumaines en Hongrie, la Conférence semble avoir complètement oublié que les Roumains sont les Alliés, que les Hongrois sont les ennemis, que les troupes roumaines ne sont entrées sur le territoire hongrois que pour repousser une agression dont la responsabilité incombe en grande partie à la politique de l’Entente, que le butin fait par les Roumains ne représente qu’une faible partie de celui qui avait été fait chez eux par les Hongrois ou abandonné en Hongrie par les armées de Mackensen, enfin, que si les troupes roumaines n’avaient pas occupé la Hongrie, les Alliés qui ont le juste souci de réserver leur droit à un partage de l’actif, n’y auraient jamais rien trouvé à partager, car tout y aurait été détruit par le régime bolcheviste. Ce sont les Roumains seuls qui, malgré les Alliés, ont sauvé, dans la mesure où il pouvait encore être, ce gage commun. Cette discussion est devenue oiseuse si, comme on l’espère ici, elle est close par les déclarations que le Gouvernement roumain a formulées en réponse à la note dont Sir G. Clerk était porteur. En ce cas, la question serait maintenant réglée en principe.
    En fait, il est certain que les troupes roumaines ont commis beaucoup d’abus et beaucoup de maladresses en Hongrie. Mais, d’après les témoins impartiaux, elles n’en ont pas commis plus que n’en commettent toutes les armées du monde. Elles en ont plutôt commis moins, car, le Gouvernement roumain, dans un intérêt politique, et afin de désarmer autant que possible les préventions, leur avait donné une consigne de correction. Cette consigne a été observée comme elle ne l’aurait été sans doute nulle part ailleurs, l’esprit de discipline des troupes roumaines étant, de l’avis de tous les officiers étrangers, supérieur à celui de la plupart des autres armées. Le Général anglais de Candolle m’a affirmé que les troupes roumaines ont commis en Hongrie, c’est-à-dire chez l’ennemi héréditaire, beaucoup moins d’abus que les Américains n’en ont commis chez les Français leurs alliés. D’autre part, les officiers français qui ont été en contact avec les troupes anglaises en Turquie, déclarent qu’elles y commettent beaucoup plus d’exactions que les troupes roumaines en Hongrie.
      Mon séjour à Budapesth a été trop court pour me permettre de procéder à une enquête personnelle. Je noterai seulement qu’aucun abus ne m’a été signalé par les nationalistes hongrois que j’ai rencontré et qui ne sont pas suspects de partialité en faveur des Roumains. Les accusations de barbarie, transmis sans contrôle, à la charge des troupes roumaines, par les Généraux de Budapesth, et reproduites dans les notes de la Conférence, sont donc dépourvues de tout fondement. On ne peut s’en étonner quand on constate que, en dernière analyse, les missions anglaise et américaine ne sont renseignées que par des Juifs hongrois ou allemands qui, à ce double titre, sont les gens les plus haineux à l’égard de la Roumanie, et les plus disposés à ne reculer devant aucun moyen pour lui nuire. La mission américaine accueille d’autant plus volontiers les affirmations de pareils agents que, dans son Etat-Major, même parmi les officiers du grade de colonel, se trouvent plusieurs Juifs, plus ou moins américanisés, mais originaires de Budapesth. Quant à la mission anglaise qui partage avec la mission américaine la prépondérance dans la commission inter-alliée, et qui est même en voie de l’accaparer, elle est également à la merci des Juifs hongrois. Sauf dans des cas particulièrement graves et tout à fait exceptionnels, ces officiers alliés sont trop peux nombreux pour pouvoir faire des constatations par eux-mêmes.
      L’attitude de la mission anglaise est systématiquement hostile aux Roumains, comme celle de la mission américaine, mais pour d’autres raisons. J’ai déjà eu l’occasion d’indiquer qu’elle est dominée par l’Amiral Troubridge, président de la Commission inter-alliée du Danube, dominé lui-même par son chef d’Etat-Major, le Commandant Stade. Or, ce dernier est un aventurier très connu en Roumanie, dont il a été consul à Londres pendant plusieurs années. Pour remplir ces fonctions, généralement honorifiques, il recevait, à titre de frais de propagande économique, une somme de 125.000 francs par an. M. Bratiano, estimant que le Gouvernement roumain n’en avait pas pour son argent, a remplacé M. Stade. Ce dernier nourrit donc pour la Roumanie les sentiments d’un domestique congédié. Son rôle exorbitant et déplorable dans la Commission inter-allié du Danube a été signalé au Département de la Marine par notre Attaché naval. Le Chargé d’Affaires d’Angleterre qui considère comme scandaleuse l’importance prise par ce personnage, journaliste de profession et officier d’occasion, a demandé son rappel. De son coté, l’Attaché naval anglais insiste auprès de l’Amirauté pour que le port de l’uniforme lui soit interdit.
     Les missions anglais et américaine transmettent d’autant plus aisément des informations sans contrôle qu’elles sont elles-mêmes animées envers la Roumanie d’un parti-pris sans scrupule. Le Général Graziani m’a dit que ses collègues anglais et américain enregistrent et transmettent les plaintes des hongrois contre les autorités roumaines, en se contentant des déclarations des plaignants. C’est à grand peine que notre représentant, aidé par le Général italien, leur fait admettre la nécessité d’interroger aussi les autorités roumaines en vue d’enquêtes contradictoires. Le Général Graziani m’a communiqué une lettre officielle des délègues anglais et américain où il était dit que le fait, par le Commandement roumain, d’avoir censuré une note de la Commission, constituait une injure à son adresse et appelait une sanction. Il s’agissait d’une note basée sur les renseignements dont je viens d’indiquer la valeur et qui attribuait aux troupes roumaines un rôle odieux de nature à exciter contre elles la population hongroise. Le Commandant roumain, sans la critiquer en elle-même, en considérait, non sans raison, la publication comme contraire à l’ordre public et à la sécurité de ses troupes dont il est responsable.
    J’ai eu également sous les yeux des photographies de groupes d’enfants hongrois dont le visage portait les stigmates de la famine et de la maladie. Ces photographies avaient été prises par la mission américaine dans un but de propagande anti-roumaine. Mais elles l’avaient été prises le lendemain de l’entrée à Budapesth des troupes roumaines, et ne pouvaient être équitablement invoquées que contre le régime bolcheviste. A ce jour, les missions anglaise et américaine peuvent n’observer aucune règle et aucune mesure, puisque leur parti-pris est dépassé par la crédulité de la Conférence. C’est du moins ce qui parait ressortir de l’accueil fait à Paris aux renseignements concernant la réquisition par les Roumains, du matériel des hôpitaux d’enfants de Budapesth. Ces renseignements dont la note la plus "amicale" de la Conférence a fait état, ne peuvent émaner que de simples mystificateurs ou de membres de missions anglaise ou américaine qui les auraient transmis directement à Paris sans oser, à cause de leur énormité, les communiquer à la Commission inter-alliée qui en ignore la source. De même, contrairement aux allégations de la dernière note de la Conférence, il est tout à fait inexact que les troupes roumaines réduisent la Hongrie à la famine en la vidant de tous les vivres qu’elle contient. Tout d’abord, les troupes roumaines ont rétabli l’ordre, qui est la première condition du ravitaillement tandis que, sous le régime bolcheviste, les Hongrois comme les Russes mouraient de faim. Les officiers français qui avaient visité Budapesth au lendemain de l’entrée des troupes roumaines, et qui y sont revenus récemment, ont été frappés de la transformation des conditions d’existence dans la capitale hongroise. Sans doute, le ravitaillement y est toujours insuffisant, mais en raison de difficultés de transport dont les Roumains, ainsi que je l’indiquerai plus loin, ne sont pas seuls responsables.
    Dans le Pays, les vivres sont abondants, car, toujours contrairement aux allégations des notes de la Conférence, les réquisitions roumaines en céréales et en bétail sont limitées aux besoins des troupes. Or, même pratiquées très largement, elles peuvent alimenter six divisions soit environ 50 à 60.000 hommes sans épuiser le Pays. Le Gouvernement roumain affirme, et je n’ai recueilli aucune indication autorisée en sens contraire, que pas un sac de blé et pas une tête de bétail n’ont été transportés de l’autre coté de la Tisza. La Roumanie, qui ne dispose pas de moyens de transport suffisants pour sa propre récolte, n’avait pas la tentation de déménager la récolte hongroise, parce qu’elle n’en avait pas la possibilité. Je ne sais comment est organisé le contrôle des évacuations roumaines. Je suppose qu’il l’est dans les mêmes conditions que le contrôle des réquisitions du matériel sanitaire de Budapesth. Tout ce que je puis dire, c’est qu’en traversant, lors de mon voyage de retour, en plain jour, la Tisza sur le pont où théoriquement fonctionne le principal poste inter-alliée de contrôle, et où, tant à l’entrée qu’à la sortie, j’ai fait arrêter mon train, je n’ai aperçu à l’horizon aucun agent allié nu une trace quelconque d’un poste de surveillance, en dehors de l’abri des soldats roumains chargés de la garde du pont. J’en ai été d’autant plus frappé que l’horaire de mon train étant connu à Budapesth, les missions américaine et anglaise avaient eu le loisir d’improviser tout au moins un simulacre de contrôle. Ce qui est exact, c’est que le Gouvernement roumain n’a mis aucun empressement à déférer aux injonctions de la Conférence lorsqu’il a été invité à ne plus rien prendre ou reprendre en Hongrie. Mais il avoue, sans détour, ces "évacuations" ou ces "récupérations", parce qu’elles constituaient une nécessité vitale pour la Roumanie, et que c’était lui demander l’impossible que l’inviter à y renoncer.
     Le Gouvernement roumain pouvait sans difficulté réviser où même annuler l’armistice sévère et d’ailleurs inexécutable, faute de moyens de transport, qui avait été rédigé par le Commandement. Mais, après l’agression hongroise, l’opinion n’aurait permis à aucun Gouvernement de restituer le matériel de chemin de fer et le matériel agricole enlevés en Hongrie. Il ne faut pas perdre de vue que les évacuations ont été limitées à ces 2 articles, qu’elles ne représentent qu’une très faible partie de l’immense butin fait en Roumanie par l’ennemi pendant deux ans de l’occupation la plus brutale et enfin qu’elles sont très inférieures aux quantités laissées à la disposition de la Hongrie. Contre 840 locomotives enlevées par la Roumanie, la Hongrie conserve, pour une population deux fois moins nombreuse, environ trois mille locomotives. Si les transports y sont paralysés, ce n’est donc pas faute de matériel, mais par suite de la pénurie de charbon. Mais si la Hongrie manque de charbon, c’est parce que la seule mine qui lui restait, après son démembrement, a été occupée par les Tchéco-Slovaques qui, dit-on, refusent de l’évacuer. Comment demander sérieusement, dans ces conditions, à la Roumanie, de ne pas prendre ou de restituer un matériel, dont, en fait, la Hongrie n’a pas l’emploi, mais qui lui est indispensable à elle-même pour battre son blé, et, au lieu de la laisser pourrir sur place, le transporter dans les centres de consommation et dans les ports où les Pays de l’Entente, la France surtout, lui demandent de leur livrer ?
   En somme, les réquisitions roumaines en Hongrie n’ont en elle-même aucune importance. Elles n’y compromettent nullement le ravitaillement qui, par contre, y eut été impossible sans l’occupation roumaine. Elles sont même très modérées si on le compare aux besoins et surtout aux réquisitions naguère opérées par l’ennemi en Roumanie qui, elle, avait vraiment été vidée. Ce qui est grave, c’est l’attitude à laquelle la Conférence s’est laissé entrainer par des agents locaux sans scrupules. Les Roumains en sont et en resteront sincères. "Les Alliés, disent-ils, ont envers nous des procédés dignes de boches, avec cette différence que le boche était l’ennemi, que nous leur avions déclaré la guerre, malgré le traité qui nous liait à eux, pour lutter du coté de l’Entente". Ils se sentent maintenant dégagés de toute obligation envers elle, et n’ont plus à son égard que ressentiment et méfiance. Le seul lien moral qu’ils gardent avec elle, c’est leur attachement persistant pour la France. Après s’en être pris d’abord surtout à nous de toutes leurs déconvenues, parce que c’est de nous et de nous seuls qu’ils attendaient tout, ils commencent à comprendre que notre politique à leur égard peut, tout en restant fidèle à elle-même, être momentanément dominée par des considérations de politique générale, notamment par la nécessité de maintenir intact, en face de l’Allemagne, le bloc des grands alliés. Seulement la France perd en prestige ce qu’elle récupère en popularité. On la plaint de n’avoir pas plus de liberté de manœuvres, même dans des questions de politique continentale, où sa prépondérance ne devrait pas être contestée et on déplore de la voir livrée, selon l’expression courante ici, aux "apaches américaines" en Roumanie et au "apaches anglais" en Syrie.
     Le monopole, aujourd’hui plus exclusif que jamais, de la sympathie roumaine en faveur de la France, met dans une situation fort épineuse son représentant qui doit, sans décourager ce sentiment, ménager avant tout les susceptibilités des autres Pays de l’Entente. Il en résulte aussi pour la France elle-même une grave responsabilité. C’est, désormais, par la France seule que la Roumanie peut être maintenue dans l’alliance, comme elle y a été attirée, malgré sa défiance à l’égard de la Russie. Aujourd’hui, notre action doit être assez forte et vigilante pour que la Roumanie reste un facteur de stabilité en Orient et y devienne le principal foyer de notre rayonnement. Sinon des rancunes certainement durables à l’égard de l’Entente, prise dans son ensemble, et des appréhensions du coté du slavisme risqueraient de l’entrainer dans des voies dont elle semblait s’être détournée pour toujours avant que la Conférence ait adopté envers elle une attitude qui semble calculée, dit-on ici, pour l’y ramener.
Au point de vue plus immédiat, l’attitude de la Conférence dans les affaires de Hongrie fournit aux partisans de la non-signature du traité avec l’Autriche leur meilleur argument, et a beaucoup augmenté leur nombre. Auparavant, pour décider les Roumains à signer, malgré la répugnance que leur inspire la clause des minorités, la seule vraiment rédhibitoire à leur yeux, on leur insinuait: "Vous vous effrayez d’un fantôme; il s’agit pour vous d'accepter une obligation morale  plutôt que légale; le contrôle institué par le traité est théorique. En fait, les Puissances ne se mettront jamais d’accord pour l’exercer, et elles vous laisseront parfaitement tranquilles". Aujourd’hui, ils répondent: "Voyez ce qui se passe en Hongrie. C’est pour nous un avertissement salutaire qui doit ouvrir les yeux aux plus aveugles. L’Entente y intervient en faveur d’un ennemi, contre nous ses alliés, au moment où nous lui rendons un immense service, et cela, sous l’empire des intérêts mercantiles les plus inavouables. Et nos véritables amis sont impuissants à nous protéger contre cet odieux chantage. C’est un avant-goût de ce qui nous attend si nous signons le traité. Après un pareil précédent, que n’avons-nous pas à redouter demain, alors qu’il ne s’agirait plus pour l’Entente de protéger ses ennemis, mais d’intervenir à la suite d’une plainte quelconque, en faveur des minorités ethniques, soutenues elles-mêmes par des Etats étrangers qui ne seront plus les ennemis de l’Entente, qui feront même partie comme elle de la Société des Nations. Que sera-ce, alors que cette intervention ne sera pas arbitraire, comme aujourd’hui, mais basée sur un engagement que nous aurions souscrit dans traité solennel ? Les minorités deviendraient autant d’Etats privilégiées dans l’Etat, autant d’instruments de chantage entre les mains de ceux qui convoitent nos richesses, comme la Hongrie en est un aujourd’hui pour les Etats-Unis. Elles ne se fonderaient jamais, comme nous le souhaitons, dans la masse roumaine de la population, chercheraient leur point d’appui à l’extérieur, agiraient en forces centrifuges qui, tôt ou tard, dissocieraient le Pays et, en attendant, lui ôteraient toute indépendance politique et économique. Si des illusions subsistaient à cet égard, la Conférence se charge de les dissiper à Budapesth".
    L’attitude de la Conférence ne compromet pas seulement les relations de l’Entente avec la Roumanie. Elle compromet aussi la stabilisation de la Hongrie et de toute l’Europe centrale. Ce résultat, en effet, ne peut être atteint qu’avec le concours des troupes roumaines, les seules dont l’Entente dispose actuellement. Or, la Conférence ne néglige aucun moyen de dégouter les Roumains de nous prêter ce concours et de les amener à évacuer la Hongrie avant d’y avoir établir un état de choses pouvant donner les garanties nécessaires aux alliés et à eux-mêmes. Ce n’est pas sans peine que j’ai amené M. Bratiano à surseoir à l’évacuation, déjà décidée, de la Hongrie. Le Gouvernement et l’opinion, sans distinction de partis, la réclament. La Roumanie, dit-on, a occupé la Hongrie pour la désarmer et pour y reprendre le matériel de chemin de fer nécessaire à sa vie économique. Maintenant, les Hongrois n’ont plus d’armes et nous avons des locomotives. Il est absurde de nous demander de maintenir nos troupes en Hongrie pour consolider un Gouvernement constitué malgré nous et qui demain sera contre nous. Cette occupation n’a plus pour la Roumanie que des  inconvénients; elle est une charge pour son Trésor déjà si obéré; elle entrave la reprise de la vie économique; elle rend plus difficile dans l’avenir l’établissement de bons rapports avec la Hongrie, puisqu’elle sert de prétexte aux agents alliés pour l’exciter contre nous; enfin, elle devient impopulaire en Roumanie où l’opinion demande avec insistance la démobilisation. Nous ne pourrions, conclut-on, passer outre à ces inconvénients que si, au lieu de faire, aux ordres de l’Entente, les gendarmes pour le compte d’un régime qui est un danger pour elle et pour nous, nous étions appelés à collaborer en Hongrie avec nos alliés pour y sauvegarder efficacement nos intérêts communs.
      On manifeste de moins en moins d’espoir en cette collaboration. La politique de la Conférence en Hongrie n’a, dit-on, d’autre règle que l’hostilité envers la Roumanie. Seul, ce sentiment lui donne de l’unité à travers toutes ses incohérences. La Conférence, en effet, interdit à la Roumanie d’occuper Budapesth au moment où ses troupes y rentrent, puis l’invite à les retirer quand leur présence y est nécessaire pour désarmer une fois pour toutes les Hongrois. Mais, elle invite les Roumains à y rester, quand l’occupation n’est plus qu’une charge pour eux. La Conférence les accuse contre toute vraisemblance d’avoir favorisé l’avènement du Ministère Friedrich et déclare ce Gouvernement inacceptable. Mais, un mois après, quand il est avéré que ce Gouvernement est hostile aux Roumains et qu’ils n’en veulent pas, la Conférence le soutient contre eux, et par son télégramme du 15 Septembre les "invite de la manière la plus formelle" à donner toutes les facilités aux autorités hongroises, c’est-à-dire au Gouvernement Friedrich, pour la formation d’une armée pouvant lui permettre de maintenir l’ordre après le départ des troupes roumaines. Enfin, alors que la Roumanie a été brimée, en grande partie, à cause de son antisémitisme, l’Entente soutient le Ministère Friedrich, organisateur de pogroms contre les Roumains, devenus les protecteurs des Juifs en Hongrie. On en conclut qu’au sein de la Conférence ou, du moins, chez ses représentants les plus actives à Budapesth, les Américains et les Anglais, la haine du Roumain est encore plus forte que l'amour du Juif.
    Dans ces conditions, disent les Roumains, tant à Budapesth qu’à Bucarest, nous devons retirer nos troupes et laisser l’Entente se débrouiller ensuite comme elle pourra. "La Conférence, m’a dit M. Diamandy, a montré qu’elle est incapable de toute politique constructive en Hongrie. Elle n’y a d’autre programme que d’établir un registre de réclamations contre nous. Elle gardera ses réclamations, nous garderons nos locomotives, et nous partirons en lui laissant la responsabilité de ce qui suivra". Ce qui suivra, c’est n’est plus le bolchevisme, c’est la Terreur blanche. Seule, la présence des troupes roumaines oblige le Cabinet Friedrich à l’ajourner ou à l’atténuer. Dans les prisons de Budapesth il y a 10.000 détenus politiques qui ne peuvent être tous des meneurs bolchevistes. Le Gouvernement n’attend que le départ des troupes roumaines pour se livrer à des exécutions en masse. Dans les campagnes où il a le champ plus libre, il encourage un violent mouvement antisémite qui, sur certains points, s’est déjà traduit par des massacres. Il y a quelque temps, c'est-à-dire avant que les bolchevistes aient été désarmés et que le Cabinet Friedrich ait pu encore s’asseoir, le départ des troupes roumaines eût livré de nouveau la Hongrie et sans doute l’Europe centrale au bolchevisme. Il n’en est plus de même aujourd’hui. La Hongrie, Pays foncièrement  nationaliste et monarchiste n’est pas, comme la Russie, un terrain favorable au bolchevisme qui n’aurait jamais pu y conquérir le pouvoir. Il ne l’a gardé que parce que Karoly le lui a livré. Il serait incapable de le reconquérir, maintenant qu’une main ferme s’en est emparée. Sur les points où peuvent encore être cachés quelques uns  de leurs meneurs et de leurs dépôts d’armes, les bolchevistes essaieraient sans doute  de lutter. Mais ils seraient vite maitrisés et le Cabinet Friedrich exploiterait cette résistance pour justifier une répression sauvage contre tous ses adversaires, et faire à son profit des élections qui, même sans le concours traditionnel en Hongrie de la Gendarmerie, lui donneraient la majorité, car il représente les tendances de la plus grande partie du pays. Telle est l’opinion unanime à Budapesth. A cet égard, mon enquête personnelle a confirmé tous les renseignements concordants que j’avais recueillis déjà, notamment ceux du rapport ci-joint qui résume la situation à Budapesth jusqu’au 21 Septembre. Il faut donc renoncer à voir se former en Hongrie, par génération spontanée, après le départ des Roumains, un Gouvernement équidistant du bolchevisme et de l’absolutisme. Un pareil Gouvernement ne peut naitre et se consolider qu’avec l’appui d’une force extérieure.
      (…) Urmează o secţiune dedicată problemelor de politică internă a Ungariei.
 
     Il serait donc permis d’augurer favorablement des destinées d’une dynastie anglaise en Hongrie. Si, comme les gens qui connaissent le mieux la Hongrie actuelle s’accordant à le penser, la République ne peut y être acclimatée et si l’Angleterre dont les agents soutiennent clandestinement les Habsbourg n’a pas trop de pudeur démocratique pour offrir ouvertement un de ses Princes, un pareil choix apparaitrait comme la solution la moins mauvaise. Un prince anglais dans un pays comme la Hongrie, dont le patriotisme est si intransigeant, s’y nationaliserait assez rapidement pour ne pas assurer longtemps à son pays d’origine une prépondérance excessive. Il serait, en  tous cas, le plus sûr préservatif contre une récidive des Habsbourg. Le Comte Karoly est définitivement brûlé à Budapesth. Il y est conspué par tous les partis. Les socialistes le considèrent comme un mystificateur depuis qu’ils ont appris qu’il avait partagé ses terres aux paysans, après en avoir reçu le prix d’une banque hypothécaire. Quant à ses pairs, les magnats, ils le jugent avec la dernière sévérité. Les uns disent: "il serait lynché s’il revenait à Budapesth". Et, comme si cela n’était pas assez, un autre a ajouté: "Nous l’avons exclu du Club", mot qui ne peut être prononcée qu’a Budapesth, compris qu’a Londres, et qui suffit à expliquer l’amitié anglo-magyare, et à rassurer tout le monde quant à l’avenir d’une dynastie. Reste l’union personnelle avec le Roi de Roumanie. Celui-ci et son Gouvernement répudient nettement toute arrière-pensée en ce sens. Cette combinaison a peu de partisans en Hongrie où les réquisitions roumaines, démesurément grossies par certains agents alliés, ont enlevé aux Roumains la sympathie ou la reconnaissance qu’ils avaient d’abord acquise en délivrant le Pays du bolchevisme. En tous cas, l’opinion roumaine tout en souhaitant de bons rapports politiques et économiques avec la Hongrie, est hostile à l’union personnelle qui rencontrerait un obstacle sentimental dans la haine mutuelle des deux races et constituerait, en outre, pour la Roumanie, un danger à la fois politique et économique. Le danger politique serait double. Tout d’abord, l’union avec la Hongrie donnerait à la Transylvanie et aussi à la Hongrie elle-même, le sentiment que tout n’est pas fini entre elles, alors que l’intérêt évident de la Roumanie est de marquer nettement la coupure pour la rendre définitive. Puis, le ménage roumano-magyar fonctionnerait, comme le dualisme austro-hongrois, par un jeu de compromis auquel les Hongrois sont trop experts pour que les frais n’en soient pas faits le plus souvent par les Roumains. Ceux-ci disent: "Nous avons eu assez de mal pour nationaliser notre dynastie et lui enlever l’empreinte germanique, nous ne voulons pas la lui rendre en l’installant sur le trône de Hongrie."
      L’hégémonie magyare serait encore plus à redouter au point de vue économique. Sur  ce terrain, en effet, la Hongrie tout en possédant maintenant des richesses naturelles très inferieures à celles de la Roumanie, a sur cette dernière une avance considérable. Elle dispose d’une organisation bancaire et industrielle très forte qui lui permettrait de dominer la vie économique de la Roumanie. Le bon marché de la main d’œuvre et des matières premières en Hongrie y avait provoqué les initiatives non seulement des Juifs hongrois, mais aussi des Juifs d’Autriche et d’Allemagne qui avaient fait de Budapesth un centre financier et industriel formidable. C’est à ce centre que se rattachaient tous les fils de la vie économique de la Transylvanie, qui, en cas d’union personnelle de la Hongrie avec la Roumanie, se dégageait difficilement de ce réseau.
      Pour ces diverses raisons, les nationalistes roumains sont rebelles à l’idée d’un système roumano-magyar ou, du moins, voudraient l’ajourner jusqu’au moment où le développement de la Grande Roumanie y garantirait sa primauté dans l’ordre économique, comme dans l’ordre politique. Pour le moment, le Gouvernement roumain répudie toute intention d’alliance ou de paix séparée avec la Hongrie. D’après certains renseignements que je n’ai pu contrôler, quelques uns de ces agents travailleraient à une paix séparée qui comporterait la reconnaissance des revendications de la Roumanie sur le Banat. Une pareille tactique serait trop puérile pour être vraisemblable, car l’abandon du Banat à  la Roumanie ne conférerait aucun titre à cette Puissance, puisqu’il s’agit d’une province qui en aucun cas ne peut plus appartenir à la Hongrie, et dont le sort a définitivement été fixé par la Conférence. Ce qui est exact, et M. Bratiano ne s’en cache pas, c’est que la Roumanie désire obtenir de la Hongrie, mais d’accord avec l’Entente, une rectification de frontière qui lui laisserait l’embouchure du Maros.
     Nous devons nous préoccuper d’éviter entre la Roumanie et la Hongrie une intimité susceptible de se transformer en alliance avec ou sans l’accession de l’Italie. Une telle alliance serait forcement dirigée contre les Etats slaves et constituerait un danger pour la paix en Orient, si elle y précède tout autre groupement. Elle n’aurait plus ce caractère le jour où, au contraire, elle rentrerait dans un système préexistant, assez large et assez fort pour entrainer la Hongrie dans les voies de l’Entente, par exemple dans une fédération qui, pour suivre la ligne de moindre résistance, devrait unir d’abord la Roumanie et la Pologne, puis s’étendre à la Tchéco-Slovaquie et à la Yougo-Slavie. Pour orienter la Roumanie dans cette voie et l’y surveiller, il est nécessaire de rompre avec les méthodes actuelles, de lui inspirer confiance et de collaborer avec elle. Cette collaboration est actuellement impossible à Budapesth, tant en raison de l’incompatibilité de la politique de la Conférence et celle de la Roumanie, que de l’état des rapports entre les hommes chargés, de part et d’autre, de cette politique. Les Roumains préconisent à Budapesth un ministère de concentration, avec prédominance de l’élément démocratique, évidemment plus conforme aux intérêts et aux principes de l’Entente, mais contraire aux vues des agents anglais et américain. Ce ministère, il est vrai, serait moins conforme que la Cabinet Friedrich aux aspirations, violemment réactionnaires de la masse de la population. Mais ce qui lui manquerait, au début, de ce coté,  serait largement compensé par l’appui unanime et sincère de l’Entente, si elle est capable de se mettre d’accord avec elle-même pour le lui donner. Si l’effort nécessaire à cet effet n’est pas tenté, on aura, une fois de plus, pour ne pas avoir d’affaires aujourd’hui, préparé des catastrophes pour demain.
      J’ajoute que si un pareil accord ne semble pas irréalisable, on pourrait introduire dans le futur Cabinet quelques démocrates assez grands seigneurs pour le rendre acceptable par les agents du Président Wilson et de M. Lloyd Georges. On cite comme appartenant à cette spécialité le Conte Nicolas Banfy, le Conte Jules Karoly (qu’il ne faut pas confondre avec le Conte Michel Karoly), le Conte Adam Teleki, le Conte Craky-Elemer.
     J’ai fait tout ce qui dépendait de moi pour obtenir de M. Bratiano, en vue d’une détente, puis d’une entente, toutes les concessions compatibles avec les intérêts essentiels de la Roumanie. Je lui ai représenté l’inconvenance et l’imprudence d’une évacuation précipitée et il a consenti à y surseoir. Je l’ai aussi engagé à donner ou à renouveler au commandement roumain en Hongrie les instructions les plus strictes pour mettre fin ou réduire au minimum les abus individuels trop souvent commis par les officiers et qui donnent aux agents anglais et américains de trop fréquents prétextes d’aigrir leurs discussions avec les autorités roumaines. Je lui ai représenté aussi que le Commandement roumain serait bien inspiré en faisant preuve de quelque mansuétude toutes les fois que la sécurité des troupes n’est pas sérieusement en cause. Je m’inspirais en cela de démarches faites auprès de moi pendant mon séjour à Budapesth en vue de l’élargissement d’officiers supérieurs hongrois emprisonnés par le Commandement roumain pour avoir pris, à son insu, l’initiative d’organiser une force de police urbaine destinée à maintenir l’ordre après le départ des troupes roumaines. M. Bratiano m’a demandé si le commandement français tolérerait un fait pareil sur la rive gauche du Rhin. Je lui ai répondu que l’armée hongroise n’existait plus, et le commandement roumain n’étant en état d’hostilité qu’avec la commission inter-alliée des généraux, l’intérêt politique primait l’intérêt militaire et devait détourner les autorités roumaines d’une rigueur inutile envers des personnes auxquelles à tort ou à raison les agents anglais et américains s’intéressent vivement. Il s’est rendu à ce raisonnement et a fait donner, par le G.Q.G. roumain, l’ordre au Commandement de Budapesth de ne faire prononcer aucune condamnation à mort sans lui en référer, et de n’exécuter aucune des sentences qui auraient déjà été prononcées. Je l’ai engagé aussi à donner une preuve de bonne volonté, qui devrait être particulièrement sensible à M. Hoover, en prêtant tout le concours de la Roumanie pour le ravitaillement de la Hongrie ou même de l’Autriche dont la situation est encore plus critique. Il s’est montré disposé à envoyer dès à présent deux trains de farine à Vienne. D’autre part, il m’a suggéré le prélèvement, au profit de l’Autriche, d’une fraction à déterminer des céréales à livrer à la France, et a déclare qu’il en faciliterait le transport à Vienne, tout en laissant à notre politique, si nous le désirons, le bénéfice de ce secours.
      Je ne me flatte pas que ces menues attentions désarment les préventions des agents anglais et américains de Budapesth. Le Général Banholz qui avait paru animé de sentiments conciliants à Bucarest, est redevenu à Budapesth la proie de l’Amiral Troubridge et de la clique qui l’entoure. Ses rapports et ceux du Général anglais avec les autorités roumaines en sont à un point de tensions tel que le Général Graziani qui, dans un rôle singulièrement ingrat, fait preuve de beaucoup de bonne grâce, de tact et de sang-froid, craint qu’une rupture ne puisse être évitée. Si la Conférence doit s’obstiner dans la politique suivie jusqu’ici et désire pousser les Roumains à bout, au risque de laisser se développer à Budapesth une situation dangereuse pour l’Entente, les représentants anglais et américains sont aussi bien choisis que possible. Dans le cas contraire, elle devrait tenir compte du fait qu’avec des gens aussi butés et après les incidents pénibles qui ont envenimé les rapports personnels des délégués anglais et américains avec les représentants roumains, toute collaboration cordiale et sincère est impossible entre eux. Tel est aussi l’avis de Général Graziani, comme de mon collègue d’Angleterre qui vient de rentrer de Budapesth où il a fait les mêmes constatations comme moi. Il les communique par le même courrier à son Gouvernement. Il exprime, comme moi, que la première condition d’une collaboration nécessaire en vue de  l’établissement d’un état de choses satisfaisant à Budapesth, serait le rappel des délègues américain et anglais, y compris l’Amiral Troubridge qui les inspire. Il est évident que cette mesure, pour être acceptable, devrait être générale et s’appliquer aussi aux délègues roumains. Elle aurait l’avantage de mettre fin à la situation regrettable où se trouve le Général Graziani, qui n’ayant pas, malgré tous les précédents, la Présidence de la Commission, se trouve réduit à un rôle indigne de son rang, de ses services et de sa valeur. Ce serait semble-t-il pour la Conférence le meilleur moyen de masquer une évolution, si elle le juge possible.
      Cette mesure améliorerait la situation, mais ne la réglerait pas. La crise hongroise exige des décisions immédiates qui ne peuvent émaner d’un organisme inter-allié condamné par essence à l’alternative de l’inertie ou du conflit. Ce serait le cas d’appliquer l’axiome que si délibérer est le fait de plusieurs, agir est le fait d’un seul. Pour réparer les fautes du passé et assurer l’avenir, conformément aux intérêts de l’Entente, il faudrait que la Conférence fût représentée à Budapesth par un mandataire unique, muni de pouvoirs très étendus lui permettant de parler haut et clair, et surtout d’agir vite.
     Il n’y a plus de temps à perdre, car l’approche de l’hiver pose un problème angoissant. Il y a actuellement à Budapesth une population ouvrière de 300.000 personnes qui est menacée de manquer de vivres et de combustible. De là un danger de crise du ravitaillement trop grave pour ne pas entrainer une crise sociale. Le dénouement de la crise politique ne procurera pas par enchantement pain et charbon. Mais il permettra de mettre en œuvre tous les moyens de s’en procurer, en les coordonnant. En ce moment la crise politique réagit sur la situation économique de la façon la plus fâcheuse. D’une part, la mésentente entre les autorités diverses exclut une collaboration nécessaire et, d’autre part, l’incertitude de l’avenir entretient un malaise déprimant et paralyse toutes les  initiatives.
      A Budapesth plusieurs personnalités m’ont demandé pourquoi la Conférence, après avoir arrêté un programme précis, n’en confirait pas l’exécution à un Haut-Commissaire unique, selon le précédent de la mission de M. Jonnart à Athènes. Il est vrai que la Conférence a déclaré à plusieurs reprises qu’elle  n’interviendrait pas dans les affaires intérieures de la Hongrie. J’ignore si cette formule est utile pour rassurer l’opinion dans les Pays alliés. Elle ne trompe personne et fait sourire tout le monde à Budapesth, comme à Bucarest, où les intrigues des agents alliés sont notoires et où on constate que tout en formulant cette déclaration, la Conférence est intervenu au moins deux fois dans les affaires de Hongrie, la première fois pour se prononcer contre le Gouvernement de l’Archiduc Joseph, et la seconde fois pour le soutenir, sous les auspices du Cabinet Friedrich en invitant les troupes roumaines à lui constituer une police apte à les remplacer. D’ailleurs la responsabilité des décisions à prendre pourrait, en certains cas, être laissée au commandement roumain, sauf à les concerter préalablement avec lui.
      A Budapesth, l’opinion accueillerait avec faveur la désignation d’un haut commissaire tel que M. Jonnart dont le nom a été prononcé devant moi, ou tout autre personnage de premier rang. On s’étonne que la France qui est la seule Puissance dont les intérêts en Hongrie s’identifiant complément avec les intérêts supérieurs de l’ordre et de la paix, mais aussi la Puissance pour laquelle ces intérêts sont autrement graves que pour toute autre, y soit de beaucoup la plus effacée et semble indifférente à une partie où se joue l’avenir de l’Europe centrale.
      Je n’ignore pas que l’unité du front diplomatique est moins difficile à réaliser en temps de guerre qu’en temps de paix et que le succès de la mission de M. Jonnart à Athènes n’est pas une raison décisive de s’inspirer de cet exemple à Budapesth. Il serait bien désirable cependant que, dans le cas où l’accord s’établirait sur les principes d’une politique, l’unité de commandement tout au moins tactique fut impossible là, où, comme à Budapesth, une opération rapide et vigoureuse s’impose. Je ne me dissimule pas qu’en dehors de l’optique locale, la seule qui me soit permise, une pareille procédure, la plus efficace cependant, doit paraitre absurde. Je me bornerai à exprimer le vœu que par cette voie ou par toute autre, la Conférence aborde la crise hongroise dans un autre esprit, afin de la résoudre avant qu’il ne soit trop tard. Il lui suffirait pour y arriver de montrer à Budapesth, à l’égard de nos pires ennemis, qui sont les meilleurs amis de ceux dont elle suit jusqu’ici les avis, un peu de cette énergie et de cette persévérance qu’elle a si largement déployées contre nos alliés les Roumains.
Saint-Aulaire
 
(SANIC, Fond Microfilme Franța, inv. 1990, rola 170, cadre 544-559)
 
 
4 octombrie 1919, București, Raportul Ministrului Franţei, contele de Saint-Aulaire,   referitor la călătoria întreprinsă în Transilvania. Se menţionează atitudinea extrem de prietenoasă faţă de Franţa a românilor transilvăneni şi se apreciază că menţinerea influenţei franceze în România va depinde în viitor de cultivarea acestei simpatii. Se propun măsuri de ordin economic şi cultural, precum şi deschiderea unui consulat la Cluj.
 
       Bucarest, 4 Octobre 1919. Le Ministre de France en Roumanie à Son Excellence Monsieur le Ministre des Affaires Etrangères
 
      J’ai profité de mon voyage à Buda-Pesth pour visiter, lors de mon retour à Bucarest, les principales villes de Transylvanie. Faute de temps ou pour éviter des manifestations qui, en raison de l’état toujours délicat des affaires roumains, risquaient de me mettre dans l’embarras, j’avais jusqu’ici décliné les invitations pressantes du Conseil dirigeant de Transylvanie. Mais, il ne m’était plus possible de m’y dérober, sans grave dommage pour nos intérêts, alors que tous les autres représentants de l’Entente ont déjà parcouru la Transylvanie, sans d’ailleurs y être invités, et que des missions économiques anglais et américaines s’y livrent à des tentatives d’accaparement qu’il importait de surveiller et, si possible, de déjouer.
      Afin de ne pas m’exposer à entendre des revendications, au moins inutiles, j’ai, malgré l’insistance du Conseil dirigeant transylvain, supprimé de l’itinéraire proposé la ville de Temesvar où je n’aurais pu me soustraire à des protestations contre le partage du Banat. A cet égard, d’ailleurs, les autorités et les populations transylvaines ont fait preuve de tact. Aucune des innombrables harangues qui m’ont été adressées n’a mentionné le Banat. Mais elles réclamaient souvent l’union dans la patrie roumaine "de tous les frères de race qui parlent la même langue". Cette formule est l’expression maxima du nationalisme roumain, car elle vise les populations roumaines du Timok et celles de la rive gauche du Dniester. Dans les écoles et dans les mairies, j’ai eu sous les yeux de nombreuses cartes de la "Dacie historique", dont je n’avais jamais vu un seul exemplaire dans l’ancienne Roumanie, qui s’étendent bien au delà du Danube, de la Theiss et du Dniester. Les instituteurs les commentent en enseignant que si les Roumains ont été refoulés sur la périphérie de leur ancien domaine, où ne s’y trouvent plus qu’en minorité, c’est à la suite de colonisations organisées contre eux et qui, disent-ils, ne peuvent créer des droits en faveur de leurs oppresseurs. Ce trait suffit à montrer que la Transylvanie est le foyer le plus ardent du nationalisme roumain qui, sous l’influence de la culture germanique, y invoque la doctrine des droits historiques.
       C’est la première fois que le représentant de la France traversait la Transylvanie. Il y a été reçu partout, sauf, bien entendu, dans les villes où la majorité de la population est magyare ou allemande, avec un enthousiasme unanime et spontané dont je n’ai jamais a vu d’exemple. Ainsi, dans les Pays de protectorat français, au Maroc, notamment, tout l’effort de l’administration combiné avec le loyalisme et la docilité des populations indigènes est impuissant à organiser en l’honneur du représentant du gouvernement français des manifestations comparables avec celles dont j’ai été l’objet. Je ne mentionnerai pas toutes les réceptions qui avaient, à un degré quelconque, un caractère officiel, y compris celles qui m’ont été faites par des milliers de paysans accourus de très loin pour acclamer la France. Mais je noterai, comme particulièrement touchant et significatif le fait que, dans tous les villages traversés par mon automobile, la population m’accueillait spontanément avec la même chaleur et que sur tout le parcours, tous les paysans, sans distinction d’âge ni de sexe, quittaient leur travail dans les champs pour venir sur le bord de la route saluer l’uniforme de l’officier français qui m’accompagnait. J’imagine qu’un pareil culte pour la France ne se manifeste chez aucun autre peuple sauf, peut-être, dans le Liban, lorsque nos Consuls Généraux s’y rendaient officiellement. La raison en est que les Transylvains, comme les Libanais, à la suite de l’expédition de 1860, voient dans la France la nation libératrice, non comme une abstraction lointaine, mais comme une réalité vivante et présente. Ils n’ont pas été libérés seulement, comme d’autres peuples, les Polonais et les Tchèques par exemple, par nos victoires sur le front occidental. Ils l’ont été aussi localement, par des troupes françaises qui ont cantonné dans le pays et fraternisé avec les habitants, comme les troupes roumaines elles-mêmes. C’est un cas unique dans l’histoire de la guerre, car la population serbe à eu l’impression d’être libérée par l’armée serbe.
      D’ailleurs, la proclamation de l’indépendance de la Transylvanie et de son union à la Roumanie a coïncidé avec l’entrée des troupes de l’armée française du Danube en Roumanie. J’avais alors envoyé en Transylvanie un grand nombre d’agents avec mission de faire tout ce qui dépendrait d’eux pour associer étroitement ces deux événements dans le sentiment populaire, et donner à tout le pays l’impression durable que cet acte solennel de son histoire s’est accompli sous l’égide de la France.
    Depuis, c’est encore grâce à la France et sur l’intervention du Général Berthelot que la Transylvanie a été intégralement et effectivement libérée par la suppression de la ligne de démarcation arbitraire de l’armistice conclu avec la Hongrie, lequel maintenait une grande partie de la région sous la domination magyare qui, ainsi encouragées par les Alliées, s’y livrait aux pires atrocités en représailles de la proclamation de l’indépendance. La population transylvaine était plus que toute autre préparée à être reconnaissante par ses affinités de race et par les traditions qui ont entretenu chez elle la conscience nationale. C’est ainsi que les instituteurs et les prêtres qui ont été, de tout temps, les guides de cette conscience, y avaient fait, de longue date, pénétrer le sentiment que la France est le soldat de la Liberté dans le monde et que le Français est le chef de la grande famille latine. Enfin, l’attachement de la Transylvanie pour la France libératrice est d’autant plus profond qu’elle était, de beaucoup, la nationalité la plus opprimé dans toute l’Autriche-Hongrie. La domination autrichienne était en effet bien légère, par comparaison avec la domination hongroise qui pesait de tout son poids sur les Transylvains dont le pays faisait partie intégrante de la Hongrie, alors que la Croatie jouissait, en fait, d’une indépendance complète. Tout concourt donc à rendre très puissants les liens de reconnaissance qui s’ajoutent à ceux de la race pour unir fortement la Transylvanie à la France.
Mes observations personnelles m’ont confirmé dans l’idée, d’ailleurs générale ici, que la Transylvanie étant l’élément le plus pur, le plus fort et le plus homogène de la Grande Roumanie, est appelée à y jouer bientôt le rôle dirigeant. Le maintien et le développement de notre prépondérance dans la nouvelle Roumanie dépend donc, en grande partie, de ce que nous ferons pour cultiver les ardentes sympathies de la Transylvanie. Je ne doute pas que si nous y apportons la méthode et la persévérance nécessaire, nous n’y trouvions la meilleure base pour nous assurer la direction intellectuelle et morale de la Grande Roumanie, ainsi que la prépondérance politique et économique. Il y a donc là pour nous un capital moral d’une valeur inestimable et dont la solidité vient d’être éprouvée par la crise des rapports de la Roumanie et des Alliés. C’est ainsi que l’attitude de la Conférence dans l’affaire de Hongrie ne l’a nullement entamée. Les dirigeants, éclairés par la presse parisienne, s’en prennent aux Etats-Unis, tout en déplorant que la France soit désarmée contre ce que tout le monde ici appelle le chantage de la "Standard Oil". Quant aux paysans que la domination magyare a rendus très méfiants, ils croient que les notes adressées au Gouvernement roumain par la Conférence sont des faux allemands fabriqués pour brouiller la Roumanie avec la France. Nous ne devons donc rien négliger pour consolider et développer notre influence en Transylvanie.
      1 Au point de vue universitaire, il y a lieu de choisir avec le plus grand soin et d’envoyer le plus tôt possible les professeurs qui nous ont été demandés pour l’Université de Cluj. J’ai visité cet établissement et j’ai été étonné de son importance. Par son installation matérielle, par la richesse de sa bibliothèque, de ses laboratoires, de ses collections scientifiques, etc, cette université l’emporte sur la plupart de nos universités de province et peut être comparée aux mieux organisées d’entre elles, celles de Nancy ou de Grenoble par exemple. Les Hongrois avaient décidé d’en faire une citadelle de magyarisation, et pour y réussir,  n’avaient épargné aucun sacrifice. Les clefs de cette citadelle sont aujourd'hui offertes par les Transylvains qui s’en sont emparés, mais qui ne disposent pas du personnel nécessaire pour en faire un foyer de culture latine. Cette position maitresse doit donner à nos professeurs le moyen non seulement de s’emparer de la direction intellectuelle de la nouvelle génération, mais encore de faire rayonner, par les sciences appliquées et l’enseignement technique, notre influence dans tous les domaines de la vie économique.
        2 Au point de vue économique immédiat, il importe de déjouer les tentatives d’accaparement des Américains et des Anglais dont les missions inondent la Transylvanie. Le Conseil dirigeant, assailli de leurs demandes de concession, les éludent en alléguant que son pouvoir est transitoire et que seul le Gouvernement de la Grande Roumanie, issu des élections prochaines, aura le droit d’engager l’avenir du Pays dans le domaine économique. Cependant, le Conseil dirigeant de Transylvanie craint que ce moyen dilatoire qui, d’ailleurs, ne s’applique pas à toutes les demandes de nos rivaux, ne permette pas de prémunir longtemps le Pays contre leur mainmise économique, si la France semble s’en désintéresser. Le Conseil dirigeant a donc insisté auprès de moi en vue de la création d’un Consulat de France, où ils espèrent trouver un point d’appui contre les sollicitations ou les exigences anglo-américaines, et la formation de groupements français assez puissants pour concurrencer les autres (D.P. du 19 Juillet no. 137). Je me réfère sur ce point à ma correspondance antérieure sur l’organisation de notre action économique en Roumanie. Je signale de nouveau la nécessité, rappelée dans la dépêche de M. Henri Cambon du 23 Août no. 155, d’élargir les bases de la "Société de l’Europe Orientale" et de l’adapter aux exigences de notre action économique en Roumanie, si elle aspire toujours à en être l’organe essentiel.
        Evincés jusqu’ici du coté des concessions, les anglo-américains se rebattent sur l’achat en masse des titres des entreprises allemandes ou magyares en Transylvanie. Sans doute, ils se heurtent dans cette voie à un décret-loi qui interdit ces opérations et qui, afin d’en permettre le contrôle, prescrit l’estampillage des titres des Sociétés ennemies sous peine d’annulation. Mais, en l’espèce, les agents anglais et américains achètent surtout les titres détenus par les Hongrois et les Allemands appelés, en vertu de l’annexion de la Transylvanie, à devenir sujets roumains. Il est vrai que cette qualité ne leur sera légalement attribuée qu’après la ratification du traité à conclure avec la Hongrie. Mais, en fait, il sera difficile au Gouvernement roumain de tenir pour non avenu des ventes de titres essentiels par ses nouveau sujets à ses anciens alliés. En outre, par surcroit de précaution, les agents anglais et américains se bornent souvent à prendre des options qu’ils réaliseront le jour où la prohibition qui atteint seulement les ventes fermes sera levée. Les détenteurs de ces titres sont portés à s’en défaire parce qu’ils redoutent, non sans quelque raison, la nationalisation de beaucoup d’industries transylvaines sous l’empire de la doctrine étatiste qui domine la politique économique du parti libéral. Je me propose d’attirer l’attention du Gouvernement roumain sur ce point en lui signalant l’intérêt qu’il aurait à rassurer les détenteurs de titres afin de leur enlever la principale raison qu’ils ont en ce moment de les vendre à des étrangers, ce qui est le plus sûr moyen de dénationaliser les entreprises elles-mêmes. Dans la mesure où les porteurs de titres ont d’autres raisons de s’en défaire, ils les vendraient aussi volontiers et même plus volontiers à des Français qu’à des Anglais ou des Américains. Les minorités hongroise et allemande de Transylvanie, ou elles ne sont nullement persécutées, ont, surtout depuis l’occupation de Buda-Pesth par l’armée roumaine, pris leur parti de l’annexion à la Roumanie et comme, imprégnés de la discipline germanique, elles sont pleines de respect pour l’autorité, elles suivraient tout naturellement les préférences que celle-ci ne cache pas en notre faveur.
      3 Au point de vue politique, il importe de suivre, et même de diriger discrètement, l’évolution de la Transylvanie puisqu’elle sera un des principaux facteurs de celle de la Roumanie, si même elle ne doit pas la dominer entièrement. D’après la nouvelle loi électorale, la Transylvanie est appelée à donner 205 députés contre 240 pour l’ancien royaume. Mais si, comme on le prévoit, une partie des 26 députés de Bukovine et des 96 députés de Bessarabie se rallient au bloc transylvain, celui-ci disposera de la majorité dans le futur Parlement. Le fait que, lors de la dernière crise ministérielle, M. Maniu, Président du Conseil dirigeant transylvain avait d’abord été chargé de constituer le Ministère, donne la mesure de l’importance déjà prise par les Transylvains dans la vie politique roumaine. Le Conseil dirigeant transylvain a décidé de soustraire entièrement les élections transylvaines aux influences des partis de l’ancien Royaume. Il a opposé son veto à toute candidature des Roumains de Valachie ou de Moldavie, en raison non de cette origine, mais de leurs attaches avec les anciens partis. Ce particularisme électoral, qui n’en est pas un, car il n’est qu’une forme de nationalisme, cessera, déclare le Conseil dirigeant, lorsque se seront constitués des formations politiques plus larges où les éléments transylvains pourront entrer. En attendant, la représentation transylvaine qui se composera à peu près exclusivement d’ardents nationalistes, tirera sa force moins de son importance numérique que de son homogénéité.
      Ce rapide aperçu suffit à démontrer la nécessité pour nous de créer, en Transylvanie, le moment venu, c’est-à-dire lorsque l’annexion de cette province à la Roumanie aura été légalisée, un Consulat fortement organisé, ainsi que M. Henri Cambon en a fait déjà la proposition dans sa dépêche no. 137 du 29 Juillet. En attendant, il est indispensable que le plus qualifié des professeurs français destiné à l’Université de Cluj soit le correspondant officieux de la Légation dans les conditions spécifiés par moi.
      Au milieu des luttes d’influence qui se livrent actuellement en ce Pays, et en présence de circonstances qui nous y donnent un avantage marqué, nous ne devons rien négliger pour affermir définitivement, en l’étendant à la Transylvanie, notre prépondérance dans la Grande Roumanie. Elle nous ouvre, au double point de vue politique et économique, des possibilités telles que, aux yeux de tous ceux qui ont été, comme moi, à même de les mesurer et de le préparer, elles avaient être pour la France un des gains les plus sûrs et les plus précieux de sa victoire.
 
Saint-Aulaire
(S.A.N.I.C., Fond Microfilme Franţa, inv. 1494, rola 184, cadre 643-648)
 

 
 
 
3 octombrie 1919, Articolul: Isprăvile electorilor liberali în Capitală. Cum sunt adunaţi alegătorii. – Succesul propagandei d-lui Jean Tehaş Florescu[1]. – Întruniri brătieniste în şcolile publice.
 
       Campania electorală a partidului liberal continuă în ţară şi în Capitală. Liberalii ghicesc pericolul şi încearcă toate mijloace pentru a salva ce se mai poate.
În special în Bucureşti comitetul central electoral al liberalilor desfăşoară o activitate febrilă şi nu se dă înapoi să uzeze de toate mijloacele în acelaşi scop: ca lista în frunte cu simpaticul şi popularul Vintilă Brătianu[2] să nu cadă în mod ruşinos.
         Se ştie ce făceau marii electori liberali : Emil Petrescu[3], Cesar Pascu Ionescu, Ionescu Brăila şi ceilalţi, ca să popularizeze întrunirile micului parlament de la clubul liberal unde în fiecare săptămână se ţineau şedinţele în care se exercita verbiajul d-lui Duca[4] sau argumentaţia dulceagă a d-lui Mârzescu[5].
Marii edili împărţeau bonuri de zahăr, de alimente, de lemne în special celor cari îşi luau angajamentul să populeze sala clubului din Piaţa Sărindar.
      Acum acelaşi sistem se aplică în mahalale pentru ca lumea să se adune şi să asculte pe marele orator Jean Florescu, înconjurat de un grup de valoroşi candidaţi, cari îşi ţin întrunirile sub paza poliţienească şi militară.
Strângerea cetăţenilor se face spre a li se arăta programul partidului tutror cointeresaţilor şi a arunca insulte şi calomnii la adresa d-lui general Averescu.
     Este interesant însă de văzut ce atitudine au candidaţii de pe foaia brătienistă şi agenţii lor faţă de marghilomanişti pe care „Viitorul” nu i-a mai scos până acum amici ai lui Mackensen, şi din duşmani ai idealului naţional.
         Candidaţii liberali şi agenţii lor fac acum agenţilor politicei nemţeşti o vie propagandă arătându-i ca « opoziţie » a partidului liberal. Liberalii speră să îi apropie pe amicii d-lui Marghiloman, oferindu-le câteva locuri la Bucureşti.
D-nii Jean Th. Florescu, Vintilă Brătianu, Emil Dan, ejusdem farinae [aceeaşi făină][6], sunt pur şi simplu ridicoli. Ei cred că pot « oferi » locuri în parlament celor din jurul d-lui Marghiloman, pe când alegătorii, în imensa lor majoritate, nu vor strica niciun vot şi nici pentru edilii deochiaţi şi incapabili ai omului de bumbac care e Emil Petrescu, nici pentru agenţii politicei nemţeşti cari mai au tristul curagiu să mai prezinte liste.
       Alegătorii, adunaţi prin percepţii şi prin subcomisarii prea zeloşi ameninţaţi de urgia administrativă, sunt adunaţi pe culor şi siliţi să asculte toate palavrele liberalilor şi toate gogoşile grupului de candidaţi brătienişti în frunte cu iubitul personagiu Vintilă Brătianu.
         Dar nu rareori alegătorii se urcă şi ei la tribună şi atunci când auditoriul aclamă furtunos pe generalul Averescu, candidaţii liberali se strecoară unul câte unul în căutarea altei săli unde îşi reîncep propaganda.
          Iar în alte cazuri, se ivesc chiar conflicte, în care popularii brătienişti sunt puşi pe goană de mulţimea indignată.
Căci bucureştenii nu uită nici ei cine i-a spoliat şi i-a înfometat de la reîntoarcerea armatei din Moldova şi nu înţeleg să dea măcar o speranţă celor cari i-a făcut să sufere de foame şi de frig, sub primariatul celebru al vânătorului de sitari Emil Petrescu.
         Dar în ridicolul în care se îneacă sforţările disperate ale celor mai urâţi şi mai detestaţi candidaţi, cei de pe lista liberalilor, în acest ridicol e şi o parte de abuz scandalos.
      Aceste şedinţe electorale în care se insultă oameni de seamă şi în care atâţia incapabili încearcă zadarnic să recruteze aderenţi pentru politica brătiniestă, se ţin în şcolile primare.
      Localurile de şcoli, ajung astfel nişte simple încăperi unde mişună agenţii culorilor, ca în anticamerele atâtor trepăduşi liberali.
      Cine dă aceste autorizaţii electorilor liberali. Cu ce drept uzează d. Vintilă Brătianu de şcolile publice în folosul politicei sale de procopsire a partizanilor şi de jaf în averea Statului ?
 
[Îndreptarea, An II, nr. 251 Vineri, 3 Octombrie 1919]
 
 

[1] Ioan Th. Florescu (1871 – 1950) om politic şi diplomat, deputat conservator (1905), se angajează în rândurile Partidului Conservator- Democrat (1908), ulterior trece la liberali. Ales vicepreşedintele Adunării Deputaţilor de la Iaşi (1917 – 1917). Pleacă apoi la Paris unde face parte din Consiliul Naţional pentru Unitatea Românilor. Va fi ministru al Justiţiei în guvernarea condusă de Ion I.C. Brătianu (19 ianuarie 1922 – 30 octombrie 1923), ministru plenipotenţiar la Madrid (1935 – 1937). După preluarea puterii de către comuniști, a fost arestat în anul 1949. A murit în timpul detenției la penitenciarul Jilava, în anul 1950.
[2] Vintilă Brătianu (1867 – 1930) fratele lui Ion I.C. Brătianu, om politic şi economist liberal, ministru de Război (1917), de Finanţe (1922 – 1926) ; după moartea fratelui său la 24 noiembrie 1927 a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri (1927 – 1928) şi al PNL (1927 – 1930).
[3] Emil Petrescu (1858 – 1938), jurist şi om politic liberal, primar al Bucureştiului (martie 1914 – noiembrie 1916, noiembrie – decembrie 1918).
[4] I.G. Duca (1879 – 1933) om politic, membru marcant al Partidului Naţional Liberal, ministru în guvernările liberale din anii 1914 – 1928. Preşedinte al PNL din 1930, preşedinte al Consiliul de miniştri la 14 noiembrie 1933, a fost asasinat de un comandou legionar pe peronul gării din Sinaia la 29 decembrie 1933.
[5] George G. Mârzescu (1877 – 1926), om politic liberal şi jurnalist, primar al oraşului Iaşi la începutul războiul de întregire, ministru în guvernările liberale din anii 1916 – 1926. Memorialist.
[6]  Expresie peiorativă semnificând oameni de aceeași teapă
 
 
2 octombrie 1919, Relatări ale ziarelor din Budapesta despre modul cum armata română s-a implicat în aprovizionarea populației civile din capitala maghiară.
 
Din ziarul Déli Expresz din 2 X 1919
Mulțumire din partea populației capitalei către
Comandamentul militar român
       Ereky Károly, ministrul aprovizionării, a dat azi următoarea publicație: pentru asigurarea capitalei cu cartofii necesari, am luat legătura cu Comandamentul militar român, unde, precum arată rezultatul am întâlnit amabilitatea și sprijinul cel mai mare.
       Comandamentul român a asigurat transportarea celor 10.000 vagoane de cartofi, care cantitate acopră aproape în întregime necesitățile Budapestei.
     Afară de aceasta Comandamentul român ne pune la dispoziție și mijloacele tehnice pentru transport, adică vagoanele și locomotivele necesare și ne stă în ajutor și la distribuirea cartofilor.
        Populația capitalei este adânc recunoscătoare Comandamentului român pentru această nouă amabilitate.
        O primă parte din cantitățile mai sus amintite, de 50 de vagoane de cartofi din Sabolcs, a sosit azi la Budapesta.          Porția pe cap de locuitor am stabilit-o la 2 kg, pe un tichet.
Din ziarul Nemzeti Újság din 2 octombrie 1919
        Sub titlul Întorsătura senzațională în problema alimentării se scrie:
        (...)
      Comandamentul militar român în ceasurile cele mai critice cu o râvnă ce merită toată lauda și cu un umanism nobil, s-a grăbit să vină în ajutorul capitalei. Despre acțiunea românilor, viceprimarul capitalei, Folkusházy Lajos, a făcut următoarea declarație:
      Capitala continuă discuțiile cu Comandamentul român pentru a preda și transporta pentru capitală o cantitate mai mare de grâu de dincolo de Tisa. Aceste discuții în ultimele zile, în urma amabilității române față de capitală, s-au extins și asupra altor alimente, precum și asupra combustibilului, întrucât Comandamentul român a oferit nu numai grâul, dar permite și ne ajută pentru a cumpăra tot felul de alimente pe care le vor crede necesare conducătorii capitalei pentru aprovizionarea populației din Budapesta și ne-a asigurat și favoarea aceea că a desemnat pentru aprovizionarea capitalei și teritorii de dincolo de Tisa. (...)

[Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. IV, doc. nr. 733 și 734, pp. 458 - 459 (texte în maghiară şi în română]
  

 
 
1 octombrie 1919, Articolul lui Ștefan Meitani[1] „Două concepții economice” în care discută măsurile ce ar putea fi adoptate de pentru redresarea economică a țării. Se pronunță pentru renunțarea la politica„ prin noi înșine”
 
      Ne găsim în fața a două concepții economice pentru refacerea țărei și pentru organizarea economică a întregei Românii.
      O concepție mai strâmtă este aceea care nu înțelegfe a se folosi de ajutorul străin, dar care rezumând totul în cuvintele prea mândre: ”prin noi înșine”, ține țara pe loc de aproape patru decenii. Când zic pe loc, nu este o exagerare, căci progresele ce le-am făcut sunt minime.
       N-avem în țară marile capitaluri fără de care progresul industriilor nu este posibil. Lăsând la o parte un șovinism rău înțeles și care nu e la locul lui, trebue să mai recunoaștem că n-avem nici spiritul de inițiativă, n-avem spiritul negoțului, n-avem mai presus de toate, spiritul de stăruință și dorul de muncă neobosită și fără răgaz, condițiuni indispensabile pentru reușita oricărei întreprinderi economice.
      Cu toate acestea nu putem să stăm pe loc căci țara păgubește [suferă] mult din felul acesta de a proceda. Voesc să dau aici un singur exemplu de rezultatele acestui șovinism nepotrivit: anume, situația industriei noastre petrolifere. Această industrie ar fi luat un avânt neasămănat mai mare dacă aveam la îndemână pentru organizarea ei, capitalurile lor foarte mari ce ea le necesită și experiența îndelungată a celor ce au căpătat-o prin propriile lor sacrificii.
     Acum vreo cincisprezece ani societatea americană Standard Oil a făcut oarecari propuneri. Nu zic că trebuiau admise în totul, dar nici nu trebuiau respinse[2]. Era locul și cred, putința, de a se ajunge la o inteligentă, rațională și rodnică conlucrare între elementul străin și cel românesc. Dacă s-ar fi ajuns la o înțelegere, industria noastră petroliferă ar fi luat fără nici o îndoială un avânt extraordinar, iar astăzi am putea satisface trebuințele întregului Orient.
     Se știe că una din principalele condițiuni de desvoltare a industriilor este aceea de a avea un debușeu destul de apropiat și cu capacitate de consumație continuă. Ori, România prin situațiunea sa atât de defavorabilă din alte puncte de vedere, are o pozițiune excepțională în ce privește înlesnirea de desfacere a produselor sale. Ce s-a făcut în această privință până acum? Nimic. Am pierdut un timp prețios. Dar numai e timp de pierdut.
Una din concepții așadar, e aceea de care am vorbit mai sus; după normele ei a fost condusă până azi întreaga viață economică a României; dar rezultatele nu sunt strălucite.
      Există a doua concepție. Este aceea, care recurgând la ajutorul străinilor, nu înțelege pentru aceasta a da țara pe mâna lor. Ea este urmată de toate popoarele lipsite de o întinsă desvoltare economică, dar dornice de a o dobândi cât mai repede și are în sprijinul ei o străveche tradițiune istorică. Un vecin al nostru, de o nemăsurată ambițiune și veșnic în mișcare, altfel inspirat decât noi urmează această concepție. Voesc să vorbesc de Serbia: să luăm seama ca nu cumva folosindu-se de vechea experiență a altora și cu ajutorul lor bănesc, să nu voiască a încerca să joace într-o zi în Orient rolul ce trebue să ne revină nouă.
     Față de activitatea vecinilor noștri, inactivitatea noastră ne inspiră o mare grijă. Ne învăluim în superbia noastră și orbiți de formule ca totdeauna, ne îmbătăm de cuvinte, ne înșelăm pe noi înșine și înfățișăm defectul nostru național, lipsa de orice inițiativă, sub aparențe patriotice. Desigur, prin noi înșine e o vorbă frumoasă, de care trebue totdeauna să ținem seamă. Dar să ne înțelegem.
      Oare numai noi, de când lumea e lume, ne-am găsit în situațiunea de azi? Ca să nu ne urcăm mai departe decât la străbunii noștri romani - și n-a existat vreodată un popor mai naționalist decât acesta – dânșii nu s-au dat în lături de a trage la ei când au avut trebuință pe străinii ce trebuiau să îi ajute în desvoltarea lor, fie intelectuală, fie economică. Cine nu știe câte înlesniri au făcut Romanii Grecilor, spre a-i atrage pe aceștia la ei și a învăța de la dânșii ce nu știau. S-au desnaționalizat Romanii din această cauză sau au fost robiți Grecilor?
     Toate popoarele au învățat unele printr-altele și unele cu ajutorul altora, cel mai prielnic mod de desvoltare economică. Pentru a nu cita aci decât un singur exemplu, voi reaminti ce a făcut Franța, care pentru desvoltarea industriei sale nu s-a sfiit timp de mai multe veacuri, începând cu veacul al XV-lea și până în ajunul marii revoluțiuni, să cheme laea industriași străini, muncitori străini, dându-le tot felul de foloase. Acțiunea lui Colbert[3], marele ministru francez, de un patriotism atât de fierbinte, este clasică în aecastă privință. E atât de bine cunoscută activitatea lui în această direcție și sunt numeroase hrisoavele în care găsim toate înlesnirile ce se făceau străinilor pentru a-i atrage și a-i hotărî să se așeze în Franța. Da, în Franța atât de șovinistă. Da, în Franța, cu marea ei industrie de azi, cu industria ei națională de azi.
     Aceasta însemnează că formula prin noi înșine este rău înțeleasă de acei ce o tot pun înainte; în înțelesul ce voește a i se da, e lipsită de înțeles. O țară fără capitaluri, fără spirit de inițiativă, fără oarecari cunoștințe și însușiri, forțamente trebue să ia și să învețe ce nu are și ce nu știe de la cei ce au și știu. Aceasta nu înseamnă că-ți robești țara străinilor, nici că o dai pe mâna lor.
    Toți voim dezvoltarea economică a țărei, dar altceva e de a-ți da seama de un adevăr și altceva de a ajunge la înfăptuirea lui. Cu vorba prin noi înșine ținem țara în amorțire, alții ne vor lua înainte. Niciodată și nicăieri străinii, care au ajutat cu capitalurile și munca lor dezvoltarea economică a unei țări, n-au ajuns să pue stăpânire pe acea țară. Dimpotrivă, cu vremea, geniul țărei în care emigraseră i-a atras cu totul și au sfârșit prin a se contopi cu dânsa, iar capitalurile și-au uitat cu totul originea lor străină, servind numai interesele naționale.
Acei ce spun contrariul, nu cunosc istoria economică și comit o adevărată erezie economică.
       Afară numai dacă am putea bănui că urmăresc alte scopuri.
 
[Îndreptarea, Anul II, nr. 249, Miercuri, 1 octombrie 1919]
 
 

[1] Ștefan Meitani (1866? - 1938) descendent al familiei celebrilor bancheri, jurist specialist în drept roman, cunoscut în epocă pentru lucrările sale și pentru discursul său antiliberal
[2] Despre modul cum au fost refuzate propunerile concernului american Standard Oil, și despre atitudinea antiamericană a regelui Carol I și a președintelui de Consiliu, D.A. Sturdza, vezi Sorin Cristescu, King Carol I, D.A. Sturdza and the American Diplomatic Mission in Romania (1902 -1905) în Acta Moldavie Meridionalis, Anuarul Muzeului Judeţean “Ştefan cel Mare” din Vaslui, XXXVIII, 2017, Editura Pim, Iaşi, 2017, pp. 173 -207 : « Nr. 9 Romanian Series, Legation  of the United States, Athens, April 13, 1903, To the Honorable John Hay, Secretary of State, Washington D.C. Sir: I have the honour to report that the Romanian Parliament has just approppriated the sum of 500.000 francs (lei) for preliminary work connected with the building of the Pipe Line from Campina, in the petroleum district, to Constanţa, the Roumanian Black Sea port, crossing the Danube by the celebrated railway bridge to Cernavoda. Confidential: The Departament is probably aware that it was the intention of the Standard Oil Company to build such a pipe line, had the negociation which took place about two years ago been succesful. At that time the „Standard” endeavoured to get control of the Government petroleum lands, and it is probable that its efforts would have met with succes had it not been for the opposition of the King himself. At that time His Majesty, in refering to Mr. Rockefeller, in conversation with the British Minister [John Kennedy] said there was only room for one King in Roumania and he was already there. At the time of the negociations referred to, Roumania was in financial difficulties, and the Government, the King himself especially, objected to the conclusion of any agreement which made be less advantgeously on account of these difficulties.”
[3] Jean-Baptiste Colbert (1619 – 1683), om politic francez, ministru de finanțe (1661 - 1683) sub domnia regelui Ludovic al XIV-lea, celebru pentru politicile economice de promovare a comerțului și manufacturilor.
 
 
 
30 septembrie 1919, Grigore Trancu-Iaşi[1] despre formarea guvernului de generali condus de generalul Văitoianu
 
      Am fost la Bucureşti. Combinaţia Manolescu-Râmniceanu[2] a eşuat. Fostul prim-preşedinte al Casaţiei s-a făcut de râs.
        A fost găsit de Stelian[3] în anticamera lui P. Constantinescu[4].Se pregătea să depună jurământul şi regele a revenit.
       După o aşteptare de două săptămâni[5] s-a dat ţării un guvern de generali sub preşedinţia lui Văitoianu. Nu se putea cineva mai mare. Mă cutremur când mă gândesc la nemulţumirea din toate straturile.
Alegerile se vor amâna. La 19 septembrie au retras candidaturile depuse. Eu n-am depus candidatura.Am telegrafiat Regelui. Să vedem ce atitudine va lua opoziţia.
       Introducerea Tratatului de la Paris este umilitoare pentru noi. Ni se pune în discuţie independenţa câştigată prin tratatul de la Berlin[6].
       Aştept să văd ce atitudine are opoziţia faţă de guvernul cazon.
    Când Coandă[7] a dizolvat parlamentul Marghiloman mi-am dat seama ce vrea să zică pintenii şi sabia în parlament[8].
      Guvernul acesta este un guvern  Brătianu în haine militare.
      Dumnezeu să ne păzească ţara ! 

(Grigore Trancu Iaşi, Ţara mea. Memorii 1916 – 1920, ediţie îngrijită de Fabian Anton, Editura Ararat, Bucureşti, 1998, pag. 138 – 139, note dr. Sorin Cristescu)
 
 

[1] Grigore Trancu-Iaşi (1873 – 1940), om politic român, iniţial liberal, apoi în mai 1917, la Iaşi, fondator al Partidului Muncii; gruparea pe care o conducea aderă în 1919 la Partidul Poporului condus de generalul Al. Averescu, Trancu-Iaşi devenind un membru marcant al acestui din urmă partid. Va fi ministru al Muncii şi Ocrotirii Sociale în guvernarea condusă de generalul Averescu (30 martie 1920 – 21 decembrie 1921) şi apoi ministru al Muncii, Cooperaţiei şi Asigurărilor Sociale în următoarea guvernare a lui Al. Averescu (30 martie 1926 – 4 iunie 1927). În 1934 se încadrează în Partidul Naţional Ţărănesc. Profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale, autor de lucrări în domeniul comercial şi financiar.
[2] Corneliu Manolescu-Râmniceanu (1851 – 1932), prim-preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie între anii 1917 – 1919.
[3] Toma Stelian (1860 – 1925), om politic liberal, ministru de Justiţie în guvernarea condusă de D.A. Sturdza şi Ion I.C. Brătianu (martie 1907 – decembrie 1910), celebru pentru atitudinea sa de frondă, a fost neagreat în PNL. A creat o dizidenţă liberală în anii neutralităţii în jurul ziarului Naţionalul, deschis antantofilă şi din nou în anii ’20. „Cel mai independent, poate, dintre oamenii politici români, supunându-se doar jugului principiilor pe care şi le-a impus.” (I. Dragu).
[4] Referire la Alexandru Constantinescu (1859 -1926) – poreclit Porcu – membru marcant al Partidului Naţional Liberal, fost ministru al Industriei şi Comerţului până la 12 septembrie 1919.
[5] De la demisia de la 12 septembrie a guvernului condus de Ion I.C. Brătianu.
[6] Este vorba de Tratatul de la Saint Germain-en-Laye cu Austria, semnat la 27 septembrie 1919, fără participarea României şi a Regatului Sârbo-Croato- Sloven. La Secţiunea IV, Art. 60 se spune: « România consimte la inserţiunea într-un Tractat cu Principale Puteri aliate şi asociate a unor dispoziţiuni pe cari aceste Puteri le vor socoti necesare pentru a ocroti în România interesele locuitorilor ce se deosibesc prin rasă, limbă sau religiune de majoritatea populaţiunii. România consimte de asemenea la inserţiunea într-un Tractat cu Principale Puteri aliate şi asociate a unor dispoziţiuni pe cari aceste Puteri le vor socoti necesare pentru a ocroti libertatea transitului şi a aplica un regim echitabil comerţului celorlalte naţiuni.” Vezi acest text în Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. IV, doc. nr. 711, pp. 310 – 311.
[7] Constantin Coandă (1856 – 1932) general şi om politic român, aghiotant al principelui moştenitor Ferdinand (1892 – 1899), preşedinte al Consiliului de Miniştri (24 oct. – 29 nov. 1918), va semna tratatele de pace cu Austria şi Bulgaria la Paris, la 9 decembrie 1919.
[8] Prin decretul regal de la 5/18 noiembrie 1918. Aprecierea autorului este lipsită de temei, deoarece guvernul Coandă era tot expresia voinţei lui Ion I. C. Brătianu ca şi guvernul condus de generalul Văitoianu.
 
 
28 septembrie 1919, București, Raportul Ministrului Marii Britanii la Bucureşti referitor la încetarea crizei guvernamentale (tentativa de constituire a unui guvern de coaliţie condus de Iuliu Maniu şi numirea guvernului Văitoianu).
 
       September 28th, 1919
       My Lord,
       I have the honour to report that after a kaleidoscopic series of events, a Ministry has at length been formed under the Presidency of General Vaitoiano, Minister of War in the Bratiano Government and a creature of Constantinesco. The latter has, in fact, stated to a large circle of admirers that he had had two candidates for the Premiership, a civilian, M. Rimniceano[1], and a soldier, General Vaitoiano. Upon the failure of the civilian to form a Government, he had imposed the soldier. This statement has naturally received considerable publicity and has aroused the fury of the Opposition. The account of recent events given by the various statesmen concerned differs considerably, but Mr. Take Jonescu’s version appears to me the most likely to be correct. According to this version, upon the failure of Mr. Rimniceano to form a cabinet, the King asked whether Mr. Take Jonescu was prepared to take office with General Averesco. Mr. Take Jonescu replied that they were not only ready but anxious to take office on the basis of the following program: 1-As regarded foreign policy: re-establishment of friendly relations with the Allies, with a view to the signature of the Peace Treaty, but with the hope of being able to obtain certain modifications of form and detail in the obnoxious clauses. 2 – As regarded internal policy, the raising of the state of siege, suppression of the censorship, and free elections.
       The King appeared to be not altogether in favour of Mr. Take Jonescu’s foreign policy and the latter, therefore, asked him whether he wished to break with the Allies. His Majesty replied that this was far from his intention, but he thought that the opposition were not sufficiently determined to stand up for Roumania’s rights. Mr. Take Jonescu said that those who thought that Roumania could obtain the suppression of the principle involved in the foreign “Minorities” clauses were living in a fool’s paradise. If it was a question of securing modifications he felt he could fairly claim to have more prospect of success in this direction than Mr. Bratiano and his party. The Conference knew him as a reasonable man and would, he felt sure, give his representations every consideration. The King appeared impressed by this but said he had thought that more might be obtained from the Conference by a firm attitude on the part of Roumania. Mr. Take Jonescu then went on to say that he and General Averesco would prefer to take office with Mr. Maniu and that the latter had last made two alternative proposals, these were: One. That a purely Transylvanian Ministry should be formed to carry through the elections in an entirely free manner. Two: That Maniu should form a Ministry with Take Jonescu and Averesco, provided that the two latter would put on paper the minimum with which they would rest content in the way of concessions from the Conference. Take Jonescu and Averesco would accept either of these proposals, preferably the latter.
      The King said that Mr. Maniu was awaiting an audience at the moment and suggested that he should receive him in the presence of Take Jonescu. The latter agreed and Maniu was sent for. On his arrival the King asked him whether he would form a Government. He replied that as a patriotic Roumanian he felt it his duty, in spite of strong personal objection to accept the responsibility, and would do so subject to the support of Take Jonescu and Averesco. Take Jonescu then officially notified Maniu that he and Averesco would accept office under him on the lines of his proposal 2 referred to above. Upon this Maniu said that he would agree to form a Government. Take Jonescu then took his leave, saying that His Majesty would no doubt have certain details to discuss with Maniu. The latter, upon the conclusion of his audience was under the impression that he would be sent for next morning to go over the list of ministers, and had all the portfolios assigned subject to the approval of His Majesty.
Meanwhile Bratiano had evidently got wind of the proposed coalition, and hastened off to the Palace. Immediately after his departure the King sent for General Vaitoiano and an hour or two later the announcement was made to the profound amazement of everyone, that the General had formed a Government. The next morning the new Ministry definitely entered on their functions. It is difficult to discover the explanation of the Kings’s action. In fact it seems so inexplicable that one inclines to the idea that it was due to terrorism by Bratiano. In confirmation of this, Take Jonescu informed me that from a sure source he had learned that Bratiano had terrified the King with stories of an imaginary Bolshevist conspiracy, of which he produced alleged proofs and persuaded him that what was needed to ward off the danger was a military Government.
       On the other hand, Colonel Boyle[2] informs me today that he dined with the King after the announcement of the Vaitoiano Ministry and found His Majesty very optimistic and extremely pleased with his solution of the political crisis. He told Colonel Boyle that the new Military Government was a splendid idea, as it was absolutely impartial and would insure the freedom of the elections, and thus satisfy the opposition. How the King could have said this about a Government under the leadership of General Vaitoiano it is difficult to understand. I would add that three or four days ago Colonel Boyle was sent to me by the King to hear what I thought of the political situation at the time. I told Colonel Boyle that the King was pursuing a most dangerous course, as he was playing into the hands of the Bratianists, and was exasperating the opposition to such a pitch that they were talking openly of revolution as they only resource left them. I added that I held to the opinion that a combination of Maniu, Take Jonescu and Averesco was the best solution and failing that a coalition between the two latter. Colonel Boyle tells me that he discussed all this with the King on Wednesday night, with the result that His Majesty sent for Take Jonescu and Maniu on Thursday morning, but stated to him that it had been impossible to affect an agreement between them, and that he had therefore been obliged to call to office his Ministry of Generals.
      I have etc., 
      Frank Rattigan
 
(SANIC, Fond Microfilme Anglia, inventar 1928, rola 449, cadre 230-233)
 
 

[1] Corneliu Manolescu-Râmniceanu, prim-preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie între anii 1917–1919.
[2] Joseph Whiteside Boyle (1867-1923). Ofiţer canadian însărcinat cu diferite misiuni special în sprijinul guvernului României (de exemplu, tratativele cu bolşevicii de la Odessa din februarie 1918, eliberarea unor ostateci de la Odessa în aprilie 1918).
 
 
28 septembrie 1919, Doctorul Vasile Bianu despre formarea noului guvern condus de generalul Arthur Văitoianu

28 septembrie 1919
       După o criză lungă și laborioasă, ieri s-a constituit noul guvern astfel: General Arthur Văitoianu, președinte al Consiliului și ministru de interne, N. Mișu la externe, generalul I. Popovici la domenii; generalul I. Popescu la industrie și comerț; generalul I. Rășcanu la răsboiu; Eman. Miclescu la justiție. Domnii Al. Vaida Voevod, Ștefan C. Pop, Vasile Goldiș, I. Nistor, I. Inculeț și D. Ciugureanu, miniștrii ai Ardealului, Bucovinei și Basarabiei. D. Ion Anghelescu a fost numit ministru la finanțe.
 
 
Guvernul Arthur Văitoianu la investire
 
       După depunerea jurământului noii miniștri s-au întrunit în Consiliu. La ieșirea din Consiliu, d. general Văitoianu a dat presei următorul comunicat:
        Însărcinat de M.S. Regele cu formarea guvernului, am primit această grea misiune ca o datorie către Țară și Coroană. Menirea noastră este ca menținând legăturile cele mai strânse cu Aliații, să asigurăm drepturile și demnitatea Statului. Înăuntru  acest guvern, străin de luptele politice, va prezida alegerile pentru Constituantă într-un spirit de libertate, de nepărtinire și de ordine, pentru ca rezultatul lor să exprime întreagă, liberă și nesilită voința țării.
        Din acest comunicat reiese în mod limpede hotărârea noului guvern de a menține strânse legăturile cu Aliații noștri, urmând astfel linia de conduită a politicei externe, care are asentimentul întregii suflări românești. Menținând aceste legături cu Aliații, noul guvern declară apoi că asigură drepturile și demnitatea Statului, ceea ce este iarăși o directivă de guvern, care intră în cadrul sentimentelor unanime ale Românilor, atât din vechiul Regat, cât și din țările alipite.
        A doua misiune a noului guvern este să prezideze alegerile, dând putință țării a arăta care este opiniunea dominantă a ei în chestiunea mare ce i se pune dacă trebuie să primească condițiunile adânc jignitoare drepturilor și suveranității ei ca stat liber, sau să nu accepte aceste condițiuni. Prezidarea alegerilor de către noul guvern, care este format în afară de cadrele partidelor politice este o garanție suficientă a libertății lor[1] și că noii aleși vor reprezenta și simțirile țării întregi.

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pag. 324)
 

[1] Autorul nu menționează însă faptul că administrația locală – primarii și prefecții – rămânea cea instaurată de guvernul ce fusese condus de Ion I.C. Brătianu.
 
 
 
 26 septembrie 1919, Budapesta,Telegrame ale Misiunii Militare Interaliate de la Budapesta, referitoare la atitudinea populaţiei faţă de armata română, la evacuarea materialului rulant, la solicitarea de către comandamentul român a unui număr de automobile, precum şi la un eventual conflict cu forţele Amiralului Horthy.
 
      Budapest, Septembre 26, 1919
      Commandement Roumain en Transylvanie, envoyé le 24 Septembre par radio à la Tour Eiffel
    150.000 ouvriers se sont assemblés la veille protestant contre le Gouvernement Friederich et exprimant leur gratitude pour la liberté politique dont ils ont joui pendant l’occupation roumaine. Ces réunions ont été permises et organisées par le Commandement roumain et le nombre de ceux qui ont assisté a été complètement exagéré. Le matériel roulant évacué  par les Roumains par Szolnok jusqu’au 24 Septembre á minuit et par Czongrad jusqu’au 23 á minuit se dénombre ainsi: trains 534, locomotives en service 657, wagons-salons 76, wagons-privés 189, wagons de Iere classe 250, secondes 253,  3e classes 838, locomotives n’étant pas sous pression 389, wagons de marchandises à freins 379, wagons box vides 1786, trucks vides 2256, wagons divers de grains, bestiaux etc. 3253, de munitions 1384, de canons 321, de transports militaires 261, autocars 221, aéroplanes 68, matériel de chemin de fer 1460, machines agricoles 763, matériel de guerre divers 1503, non visibles 5813, wagons-réservoirs de pétrole 2209. L’énumération ci-dessus ne comprend pas de trains de refugiés et de trains de marchandises vides évacués par Szolnok. Le Commandement roumain informe la Mission que depuis le 24 Septembre aucun matériel roulant ne sera plus utilisé en permanence en dehors de 15 locomotives.
        Mission Militaire Interalliée, Budapest
 
        Budapest, Septembre 26, 1919, Conseil Suprême Conférence de la Paix, Paris
       Au cours de sa réunion d’aujourd’hui, la Mission a reçu le rapport du Comité envoyé pour faire une enquête sur le danger d’une attaque éventuelle des Roumains par les Hongrois, et dont le sens est le suivant: "Le Comité est unanimement d’avis que l’armée de l’Amiral Horthy ne peut en aucun façon être une menace pour l’armée roumaine, et qu’i1 n’y a ni danger, ni possibilité d’une attaque sur l’armée roumaine. Le Commandement hongrois n’organise des unités que dans la mesure où il a été autorisé. Il peut maintenant réoccuper la Transdanubie pour maintenir l’ordre et, en huit jours, il aura terminé son  organisation." La Mission a remis ce matin une lettre au Commandant roumain, lui faisant part du point de vue du Comité et des conclusions conformes du rapport, et demandant une réponse pour le 28 Septembre, concernant la décision du commandant roumain, afin de la transmettre au Conseil Suprême. Les Roumains ont exigé 900 automobiles sur les 4500 restant encore aux Hongrois. Leur attention a été appelée sur les sérieuses conséquences qui résulteraient de l’exécution d’une telle exigence et il leur a été suggéré d’y renoncer. Les Serbes se sont plaints que les Roumains, bien qu’ils soient leurs alliés, ne les autorisent pas à se servir de la langue serbe par le téléphone et le télégraphe.
Mission Militaire Interalliée, Budapest
 
(SANIC, Fond Microfilme Anglia, inv. 1928, rola 447, caadre 512-513)
 
 
 19 septembrie 1919, Doctorul Vasile Bianu consemnează remiterea condițiilor de pace ale Puterilor Aliate și Asociate către delegația Bulgariei.
 
      Astăzi la orele 10 și jumătate a avut loc remiterea condițiunilor de pace ale Aliaților occidentali delegațiunii bulgare[1] la ministerul afacerilor străine din Paris. D. Clemenceau, care prezida ședința, a rostit următoarele cuvinte:
       Domnilor plenipotențiar bulgari, textul condițiunilor de pace ale Aliaților vă va fi remis; cu începere de azi veți avea pentru a vă prezenta în scris observațiunile, un termen de 25 de zile. Consiliul suprem, după examinarea observațiunilor prezentate în terminul fixat, va adresa un răspuns în scris delegațiunii bulgare indicându-i termenul în care va trebui să dea  răspunsul definitiv.
      Din acest tratat pe noi nu ne interesează decât frontierele Bulgariei, mai ales că într-un timp era vorba ca Marii noștri Aliați să ne ia Cadrilaterul și să-l dea inamicului învins. Frontiera de sud [a Bulgariei], după tratat, va fi linia munților Rhodope, lăsând Bulgariei o ieșire economică la Marea Egee, sub protecțiunea Ligii Națiunilor. Frontierele cu România rămân cum au fost fixate prin Tratatul din 1913 din București. Frontiera din partea Serbiei se modifică puțin în regiunea Strumiței în favoarea acesteia. Apoi prin Art. 127, Bulgaria se angajează să restituie toate obiectele luate sau sechestrate în teritoriul invadat al României, Greciei și Serbiei. Afară de acestea, va da României: 60 de tauri, 6000 vaci de lapte, 5.250 cai și iepe, 1050 catâri, 3400 boi de jug; berbeci și oi 15.000, iar ca despăgubire de răsboiu 1 miliard lei.”

 
 
Teritoriile cedate de Bulgaria Serbiei şi Greciei
 
Tratatul de pace de la Neuilly, ratificat de rege Boris al III-lea
al Bulgariei și de premierul Al. Stamboliiski la 15 februarie 1920
 
Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, vol. 2, Cluj 1926, pag. 321.
 

[1] Formată din prim-ministru și ministru de Externe Teodor Teodorov, ministru de Justiție Venelin Ganev, ministrul Comerțului, Industriei și Muncii Ianko Sakasov, diplomatul Mihail Safarov, și ministrul Lucrărilor Publice Aleksandar Stamboliiski, care va prelua funcția de prim-ministru la 14 octombrie 1919.
 
 
19 Septembrie 1919,Nicolae Iorga despre situația internă a Romniei și perspectivele de viitor
 
         După Goldiș, mâine se va rezolvi criza[1]. Îmi cere părerea, foarte speriat de clauzele tratatului[2], care ni-ar interzice și dreptul de a legifera independent. Îi explic ca datoria lor[3] este să ceară, arătând că altfel se duc la ei acasă, rezolvirea fără zăbavă a crizei în sensul unui Ministeriu care ar garanta libertatea alegerilor. Ei spun că Take Ionescu[4] și Averescu amenință cu revoluția, dacă nu se amână cu o luna alegerile.
      Nistor și-a format un partid democratic al Unirii. Arată același despreț pentru politicianism. Miniștrii din ținuturile alipite sunt solidari. Ei nu vor să fie exploatați și compromiși. Maniu[5] a plecat ostentativ.
      Colonelul Anderson[6], șeful Misiunii americane, mă vizitează. Iau ceaiul la el. E pentru înțelegerea Balcanilor. Constantinopolul i se pare capitala lor firească. E contra clauzelor de constrângere din tratat. Îi spun că nu mă tem de minorități, dacă vom ști să le prindem într'o viață economică și financiară puternică. Dacă nu vom ști s'o facem, nu merităm România Mare. Viitorul Românilor e în sufletul lor însuși. Ca om politic, nu admit teoria bucății de hârtie[7], dar ca istoric trebuie să recunosc că așa a fost totdeauna.

 
 
Henry Watkins Anderson (1870-1954)
 
 
Afiș de propagandă britanică din 1914 : « Peticul de hârtie » Înrolați-vă azi !
        Nu mă tem de cotropirea economică, pentru că sunt partizanul individualizării economice, într'o competință care-i revine, firește, a fiecărui popor.

(Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a. pp. 248 -249)
 
 

[1] Este vorba de criza politică provocată prin demisia guvernului condus de Ion I.C. Brătianu la 12 septembrie 1919 în urma refuzului liderului liberal de a semna în numele României tratatul de pace încheiat de Puterile aliate și asociate cu Austria, la Saint-Germain-en-Laye, la 10 septembrie.
[2] Tratatul de pace cu Austria semnat la Saint-Germain la 10 septembrie 1919 fără participarea României și a regatului Sârbo-Croato-Sloven.
[3] A liderilor Partidului Național Român din Transilvania condus de Iuliu Maniu.
[4] Take Ionescu (1858 - 1922) om politic român, lider al Partidului Conservator Democrat (din februarie 1908), ministru în guvernările conservatoare din anii premergători Marelui Război, vice prim-ministru al guvernului condus de Ion I. C. Brătianu (decembrie 1916 - ianuarie 1918) a plecat la Paris în martie 1918 cu un tren special pentru a susține interesele României, dar nu a ezitat să-l critice vehement pe Ion I.C. Brătianu. Va fi prim-ministru pentru scurtă vreme (17 decembrie 1921 – 17 ianuarie 1922).
[5] Iuliu Maniu (1837 –1953) a fost un om politic român, membru marcant al Partidului Național Român, deputat român de Transilvania în Dieta de la Budapesta, rol major în organizarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, președinte al Consilului Dirigent (decembrie 1918 - martie 1920), președinte al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947), de mai multe ori prim-ministru al României (noiembrie 1928- iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932 -ianuarie 1933), rol major în înlăturarea regelui Carol al II-lea în septembrie 1940, apoi în organizarea actului de la 23 august 1944, opozant al guvernului comunist, deținut politic din iulie 1947, decedat în închisoarea Sighet. A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Române.
[6] Henry Watkins Anderson (1870-1954), avocat american, liderul partidului republican din Statul Virginia. Șeful misiunii americane a Crucii Roșii în România (ianuarie 1917 – 10 septembrie 1919). În martie 1918 a plecat din România și a reușit să treacă prin Rusia cu trenul într-o călătorie dramatică. A fost logodit cu o scriitoare americană celebră în epocă, Ellen Glasgow (1873 – 1945), dar care a rupt logodna cu el când a aflat că el și Regina Maria își scriau zilnic și își făceau cadouri. În Însemnări zilnice, regina Maria consemnează faptul că și-a luat rămas bun de la Anderson la 10 septembrie 1919.
[7] Aluzie la celebra declarație a cancelarului german Theobald von Bethmann-Hollweg făcută în ziua de 4 august 1914 ambasadorului britanic, Sir Edward Goschen, care i-a prezentat declarația de război a Marii Britanii pentru că Germania a încălcat tratatul franco-austro-anglo-ruso-prusian de neutralitate al Belgiei din 19 aprilie 1839: ”Ne declarați război pentru un petic de hârtie!...” A doua zi toate marile cotidiene din capitalele Antantei aveau pe prima pagină titlul: „Pentru Germania tratatele internaționale sunt petice de hârtie!”
 
 
16 septembrie 1919, București, Telegramă a lui Sir George Clerk[1], adresată Conferinţei de Pace în legătură cu explicaţiile primite din partea lui Ion I.C. Brătianu în problema rechiziţiilor făcute de armata română în Ungaria.

 
George Russell Clerk (1934)
 
      Ceea ce urmează este textul explicaţiilor d-lui Brătianu relativ la rechiziţii.
      Guvernul român a avut întotdeauna grijă să nu suprime viaţa economică a Ungariei şi de la început a fixat la 30% din diversele articole, rechiziţii pe care armata era autorizată să le facă în teritoriul inamic. Aceste rechiziţii erau, în ceea ce priveşte instrucţiunile iniţiale, enunţate prin condiţiile armistiţiului pe care comandantul militar român voise să-l impună ungurilor.
    Mai târziu, după ce a luat cunoştinţă din ziare de nota din 23 august, guvernul român a publicat după cum urmează aceste condiţiuni:
          a) Guvernul român recunoaşte principiul că bunurile statelor inamice constituie o securitate comună pentru Puterile Aliate şi Asociate.
        b) El recunoaşte Comisia de Reparaţii ca reprezentant exclusiv, pentru verificarea, cu titlu de reparaţii, a bunurilor inamice, dar el cere să fie direct reprezentat în această comisie.
Materialul de război, precum şi acel de cale ferată şi alte materiale care au servit armatei [inamice] şi au fost luate cu arma în mână în urma unor lupte care au avut loc nu pot fi cuprinse în aceste bunuri.
             c) Activele ungare, relative la bunurile menţionate la art. D, paragraful 1, primite de România de la armistiţiul de la 3 noiembrie 1918, vor face obiectul atenţiei din partea guvernului român şi vor fi puse la dispoziţia Comisiei de Reparaţii.
      România nu va păstra dreptul de a dispune în deplină proprietate decât de acelea din aceste bunuri care pot să fie identificate ca [fiind] luate de la el de către inamic sau de acelea pentru care va putea stabili cu acte doveditoare, ca bonuri de rechiziţie emise de inamic în România că ele reprezintă obiectele similare cu cele luate în timpul ocupaţiei de către inamic; acestea de acord cu Comisia de Reparaţii.
           d) Orice noi expediţii de bunuri ungare în România, excepţie făcând cele menţionate la art. B, paragraful 2 şi la art. C, paragraful 2, vor înceta imediat numai dacă nu au avut acordul Conferinţei de Pace sau al reprezentanţilor ei.

[Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. IV, doc. nr. 722, pag. 444 (text în franceză şi în română]
 
 
 

[1] Sir George Russell Clerk (1874 – 1951), diplomat britanic, fost secretar de ambasadă la Constantinopol în anii 1910 – 1914, secretar personal al ministrului de Externe Sir Arthur Balfour, trimis în misiune specuială în Ungaria, ministru plenipotenţiar la Praga (1919 – 1926), ambasador la Ankara (1926 – 1933), ambasador la Paris (1934 – 1937).

 
 
14 septembrie 1919, Paris, Telegramă a ministrului plenipotențiar al României la Paris, Victor Antonescu[1], către președintele demisionar al Consiliului de Miniștri, Ion I.C. Brătianu în legătură cu întrevederea avută cu generalul francez Franchet d’Espérey[2], privind problema rechizițiilor din Ungaria și a retragerii armatei române din Budapesta.

 
 
Victor Antonescu - 1910
Președinte Consiliului – București
 
 
Ion I.C. Brătianu
 
        Am văzut ieri pe generalul Franchet d’Espérey. El consideră că tot materialul de război, căile ferate și celelalte pe care armata română le-a luat în timpul luptelor este captură de război și trebuie să fie considerat proprietatea României și nu fac parte din garanțiile Aliaților.

 
Louis Franchet d'Esperey
 
      Asupra celorlalte rechiziții românești în Ungaria, tot ceea ce reprezintă un echivalent al lucrurilor pe care Ungaria și Germania le-au jefuit în România trebuie să rămână proprietatea statului român, cu condiția de a fi evaluate, iar valoarea lor redusă din daunele de război atribuite României. Surplusul trebuie restituit Aliaților, pentru a se forma garanțiile comune.
      El sfătuiește România de a nu părăsi imediat Budapesta, căci lipsa de alimente se face deosebit de simțită și sunt lăsați acolo patru generali aliați fără arme, în mijlocul unei populații gata să se revolte.
      El se întreabă dacă este adevărat că românii se opun constituirii jandarmariei ungare și a armatei albe în număr de 20 de mii de oameni recrutați de câțiva ofițeri prin angajare voluntară ; dacă aceasta ar fi fost situația, noi am fi pe bună dreptate acuzați de a fi împiedicat restabilirea regimului de ordine în Ungaria.
    După general partidele politice ungare sunt prea împărțite pentru a putea forma un guvern serios, ele nu vor ajunge niciodată să se înțeleagă.
      Curentul monarhic domină Ungaria.
   Generalul a insistat pe lângă amiralul englez Troubridge[3] pentru ca Comisia Dunării să se compună din reprezentanți ai tuturor statelor riverane, România, Serbia, Boemia, deoarece în componența actuală ele nu sunt reprezentate.

 
 
Ernest Troubridge în 1911
Antonescu 187
(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. IV, doc. nr. 720, pag. 440 – 441.)
 
 

[1] Victor Antonescu (1871 – 1947), diplomat și om politic român, membru marcant al Partidului Național Liberal,ministru de Justiție (4 ianuarie 1914 – 11 decembrie 1916) apoi de Finanțe (11 decembrie 1916 – 10 iulie 1917). A fost trimis la Paris ca ministru plenipotențiar (10 octombrie 1917 – 25 martie 1918). După semnarea păcii de București a rămas la Paris ca simplu particular. Și-a reluat postul la 5 noiembrie 1918 și îl va păstra până la 20 decembrie 1919. În epoca interbelică va fi din nou ministru plenipotențiar la Paris (16 martie 1922 – 1 august 1924), ulterior ministru de Justiție (14 noiembrie 1933 – 1 februarie 1935), de Finanțe (1 februarie 1935 – 29 august 1936) și îi va succeda lui Nicolae Titulescu în funcția de ministru al Afacerilor Străine (29 august 1936 – 28 decembrie 1937).
[2] Generalul Franchet d’Espérey (1856 – 1942) general francez, comandant al corpului expediționar de la Salonic (Armatei de Orient) din iunie 1918. În martie-aprilie 1919 a redresat situația critică a trupelor franceze în urma ofensivei Armatei Roșii sovietice în sudul Ucrainei și a permis evacuarea în ordine a soldaților săi. Avansat mareșal la 19 februarie 1921, a primit și din partea regatului sârbo-croato-sloven gradul de voievod (mareșal).
 
[3] Sir Ernest Troubridge (1862 -1926) amiral britanic (1911), ofițer în flota Mediteranei de la Malta, comandată de ducele Alfred de Edinburgh, tatăl viitoarei regine Maria a României, atașat naval la Viena (1901), Madrid (1902), apoi la Tokyo, a asistat la Bătălia din golful Chemulpo (9 februarie 1904) și la luptele de la Port Arthur. Secretar Naval al Primului Lord al Amiralității – pe atunci Winston Churchill – apoi șeful marelui Stat Major naval. În 1913 a fost comandant al escadrei de crucișătoare din Mediterana, a ratat la începutul lui august 1914 urmărirea celor două nave germane Goeben și Breslau, motiv pentru care a fost judecat de Curtea Marțială, care însă l-a achitat. Din ianuarie 1915 comandantul misiunii navale britanice în Serbia, devenind în la finele anului consilierul personal al regentului Alexandru. În septembrie 1918, generalul Franchet d’Esperey l-a numit pe Troubridge comandat al navelor de pe Dunăre. A intrat în conflict cu Amiralitatea Britanică din cauza încercării de a susține din proprie inițiativă instaurarea guvernului lui Bela Kun. Președinte provizoriu al Comisiei Dunării în 1919, rechemat în 1920. Decorat cu ordinul ”Steaua României”.


 
 
 12-13 septembrie, București, Doctorul Vasile Bianu și contele de Saint-Aulaire, ministrul plenipotențiar al Franței la București, consemnează, respectiv anunță faptul că Președintele Consiliului de Miniștri, Ion I. C. Brătianu, a remis regelui demisia guvernului său, neacceptând clauzele impuse de Conferința de Pace în chestiunea minorităților naționale.
 
       
      D. Ion I. C. Brătianu, Președintele Consiliului de Miniștri, a prezentat azi M. S. Regelui demisiunea guvernului, al cărei text este următorul:

 

 
Ion I. C. Brătianu

       Sire,
       După victoria Aliaților Maiestatea Voastră a binevoit a mă însărcina cu formarea ministerului și a mă numi Prim Delegat al României la Conferința de Pace. Am primit de acord cu colegii mei, această înaltă și grea misiune, rugând pe Maiestatea Voastră să binevoiască a aproba ca să n-o îndeplinesc decât pe temeiul tratatului de alianță ce semnasem la 1916[1]. Consiliul Suprem al Marilor Puteri, care a înlocuit Conferința de Pace a Statelor aliate n-a ținut seamă de acest tratat și a hotărât să impună României condițiuni pe care ea nu le poate primi, deoarece sunt incompatibile cu demnitatea, neatârnarea și interesele sale politice și economice. Aceasta este convingerea unanimă a membrilor guvernului, atât a celor din vechiul regat, cât și a  celor ce reprezintă toate ținuturile unite. Tratatul nostru de alianță fiind astfel nesocotit, am onoare a ruga pe Maiestatea Voastră să binevoiască a primi demisiunea ministerului.
Demisiunea a fost primită M. S. Regele va aviza.”

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pag. 319)
București, 13 septembrie 1919

       Afacerile Externe
       În clar, Nr. 724

Telegramă la sosire
 
București, 13 septembrie 19
Primită prin curier la orele 17.40
 
       Dl. Brătianu a remis regelui demisia guvernului său cu care toți membrii s-au solidarizat. Hotărârea sa, mi-a spus el, se inspiră, în același timp, dintr-un motiv personal și dintr-un motiv național.
În primul rând, spune el, negociatorul și semnatarul tratatului din 1916, care a fost baza întregii sale politici, nu poate semna un tratat care implică anularea primului. În afară de aceasta, fiul omului de stat român care, acum 40 de ani[2] a obținut recunoașterea independenței României nu poate semna, nici chiar căutând să amelioreze prin negocieri, un tratat care, după sacrificiile făcute de România pentru cauza comună, limitează această independență.
     Din punct de vedere național, dl. Brătianu consideră că niciun guvern nu poate semna un asemenea tratat. El adaugă că, Conferința  a făcut tot ceea ce depindea de ea pentru a demonstra această imposibilitate prin atitudinea ei în problemele Ungariei. Astăzi, spune el, Statele Unite, pentru că noi le refuzăm petrolul nostru, obligă Conferința să ne umilească cu jigniri publice, protejând contra noastră pe unguri care sunt dușmani și fără ca niciun text oarecare să poată justifica această atitudine. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost să protejăm pe evrei, pe nemți sau bulgari, când România ar fi recunoscut acest drept de protecție într-un tratat solemn care, în fapt, ar fi plasat-o sub un regim capitular[3] consolidat.
    Așa cum am indicat, regele l-a însărcinat pe dl Maniu, președintele Consiliului Național Transilvănean, cu constituirea noului guvern. Dl Maniu nu a făcut încă cunoscut răspunsul său. Conform declarațiilor sale recente, el ar fi dispus să semneze tratatul în schimbul anumitor amendamente.
Saint-Aulaire

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. IV, doc. nr. 719, pag. 439 – 440.)
 
 

[1] Este vorba de convenția politică și cea militară încheiată în secret între România și puterile Antantei, la București, la 4/17 august 1916, în baza căreia România a intrat în război de partea acestor puteri la 14/27 august.
[2] În text ”50 de ani”.
[3] Aluzie la așa-numitul ”regim al capitulațiilor”, tratate politice încheiate între Țările Române și Poarta Otomană în Evul Mediu.
 
 
11 septembrie 1919, București, Telegramă adresată de președintele Consiliului de Miniștri, Ion I.C. Brătianu, înaltului comisar al guvernului român la Budapesta, C. Diamandy[1], în care relatează întrevederea avută cu generalul american Bandholz[2], privind situația armatei române în Ungaria și problema rechizițiilor

 
         Înaltul Comisariat Român la Budapesta
         Nr. 120
         Ministrul Diamandy, Budapesta


 
 
Constantin Diamandy
 
      Lungă conversație amicală cu generalul american Bandholz; mi-a mulțumit pentru frannchețea cu care i-am vorbit și m-a asigurat de dorința sa de a stabili acordul cu noi. În concluzie i-am spus că am decis să ne retragem trupele. El mi-a spus că ar fi periculos de a o face fără a fi organizat ordinea în Ungaria și mi-a propus un plan de lucru pentru a reuși. I-am răspuns că sinceritatea mă obligă să-i declar că dacă eram foarte dornici de colaborarea cu ei la această operă de interes general, noi trebuie să facem cooperarea noastră dependentă de asigurarea pe care ne-ar da-o noul guvern ungar de a renunța la orice revendicare în detrimentul nostru și de a stabili bune raporturi cu noi. El a recunoscut temeinicia cerințelor noastre și la remarca mea, că, odată hotărârea noastră de retragere luată, eu n-o voi mai putea revoca decât la cererea Aliaților, ca un serviciu pe care li-l fac, el m-a asigurat că va face propunerea la comisia din Pesta și la Conferință.

 



Harry Hill Bandholtz
portret realizat de pictorul Gyula Stetka (1920)
 
 


Statuia generalului Harry Hill Bandholtz în faţa ambasadei americane din Budapesta operă a sculptorului Ligeti Miklós (1936)
 
         În ce privește rechizițiile[3], el s-a plâns într-o manieră curtenitoare și prietenească că autoritățile noastre militare n-au fost destul de sincere față de el, că el cerea ca Comisia Aliaților să fie ținută la curent în detaliu asupra acestui material. I-am spus că după noi acest material ar trebui să fie considerat din trei categorii:
         1. Materialul armatei și materialul de cale ferată luat cu arma în mână de la inamic și pentru care credem că nu avem de dat nicio socoteală.
        2. Celălalt material recuperat ca o compensare a ce ne luase inamicul și pentru care eram gata să stabilim situația cu Aliații și,
         3. Orice altă rechiziție fusese deja oprită conform ordinelor pe care le-a primit armata.
       De altfel, i-am spus eu, vă voi comunica proiectul de răspuns la nota care nu ne-a sosit niciodată. Cel mai bun mijloc de ane înțelege asupra acestor chestiuni era de a face ca reprezentantul nostru să participe ca prieten și colaborator la lucrările de la Pesta. Generalul  mi-a promis tot concursul său pentru o înțelegere asupra tuturor chestiunilor și eu i-am mulțumit. În cursul conversației generalul mi-a spus: nu trebuie să credeți că toate dificultățile vin din partea Americii. Ea are, poate, jumătate din vină, dar cealaltă jumătate revine celorlalți.
Brătianu

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. IV, doc. nr. 717, pag. 435 – 436.)
 

[1] Constantin Diamandi scris şi Diamandy (1868 – 1931), diplomat român, ministru plenipotenţiar la St. Petersburg (1 octombrie 1913 – 31 decembrie 1917), celebru pentru acordul Sazonov-Diamandi de la 18 septembrie/1 octombrie 1914, apoi pentru arestarea sa la 31 decembrie 1917 din ordinul lui Lenin, şi eliberat în uma protestului întregului corp diplomatic din Petrograd. Comisar al Guvernului Român la Budapesta (august - noiembrie 1919).
[2] Harry Hill Bandholtz (1864 -1925), reprezentantul SUA în Misiunea militară inter-aliată de la Budapesta. A avut o atitudine ostilă faţă de armata română. Statuia lui se află în faţa Ambasadei SUA de la Budapesta.
[3] Făcute de armata română.

 
 
 
 10 septembrie 1919, Doctorul Vasile Bianu despre motivele care au determinat delegaţia românească şi sârbească la Conferinţa Păcii să nu semneze tratatul de pace cu Austria la 10 septembrie 1919.
 
        Azi dimineaţă s’a semnat la Saint-Germain pacea cu Austria de către delegaţii austriaci şi de către toţi delegaţii Aliaţi, afară de delegaţii români şi jugo-slavi. Românii, după ce Consiliul suprem le-a refuzat alternativa a semna tratatul cu rezerve, s’au hotărât să nu semneze deloc. Jugo-slavii n’au semnat din cauza articolului privitor la protecţiunea minorităţilor. Să vedem dacă Serbia va şti să se menţină în atitudinea aceasta de rezistenţă[1]. În tot cazul refuzul Serbiei de a semna pacea din cauza controlului minorităţilor trebuie să fie şi pentru cei mari o dovadă că sunt  nedreptăţi din acelea, pe care niciun fel de interes şi niciun fel de beneficiu nu le poate impune simţemântului unor popor care este gelos de independenţa lui. Aceasta a fost de la început politica României, care a protestat la Conferinţă pentru toţi cei mici, dar cei mici n’au voit însă să se înţeleagă de atunci, ceea ce ar fi putut opri din vreme atâtea nedreptăţi şi jigniri. Absenţa de la Saint-Germain a României şi a Serbiei confirmă dreptatea politicei româneşti de rezistenţă împotriva nedreptăţilor Consiliului Suprem, ale cărui hotărâri au provocat până şi refuzul Serbiei de-a semna pacea cu Austria. Poate că până în cele din urmă dreptatea îşi va face drumul ei împotriva tuturor hotărârilor cari să inspiră numai din satisfacerea unor anume interese materiale de ordin economic şi comercial. De altfel o telegramă din ultimul moment vesteşte că Consiliul suprem ar înclini [înclina] spre a da satisfacţie dezideratului înaintat de România. Dezideratul  despre care este vorba în această telegramă se referă probabil la memoriul-protest[2] depus de către delegaţia română odată cu  declaraţia care anunţă refuzarea României de a semna pacea.


(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 313 – 314).
 

 
Henry Watkins Anderson (1870-1954)
 
 
 

[1] Regatul sârbo-croato-sloven a semnat tratatul de la Saint-Germain la 5 decembrie 1919, deci cu cinci zile înaintea României, vezi Momir Stojkovici (editor), Balkanski ugovorni odnosi, vol. II (1919 – 1945), Sluzbeni list SRJ, Belgrade 1998, pp. 19 - 49.
[2] Document publicat în Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. IV, doc. nr. 709, pp. 146 – 156 (text în franceză şi în română)
 
 
8 septembrie 1919, Paris, Telegrama ministrului României la Paris, Victor Antonescu, adresată primului ministru, Ion I.C. Brătianu, referitoare la divergenţele dintre marile puteri asupra statutului Cadrilaterului.
 
       Paris, No. 166, 8 Septembre 1919
       Président Bratiano, Bucarest
     Berthelot m’a déclaré que, sur la question de la Dobrodjea, la proposition américaine consistant à obliger la Roumanie de céder à la Bulgarie une partie du Quadrilatère a été vivement combattue par M. Clémenceau sur deux principes: D’abord qu’un ne peut pas prendre un territoire à un allié, ensuite que la Bulgarie ne doit pas trouver dans le traité un agrandissement de territoire. Il a été soutenu sur cette question par M. Balfour. Berthelot m’a informé que si la Roumanie voulait d’elle-même céder une partie du Quadrilatère à la Bulgarie, la Conférence à cette occasion pourrait reconnaitre la Bessarabie à la Roumanie. Mais pour cela il ne faudrait pas que la Roumanie par son refus de signer le traité avec l’Autriche se mette elle-même en dehors de la politique des Alliés.
Victor Antonesco

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, inv. 3039, dosar 3-1918, fila 258)



 

 
Grigore Trancu-Iaşi[1] despre situaţia internă şi externă:
 
Sâmbătă, 6 septembrie 1919
       M-am întors de la Bucureşti. Acolo am avut o lungă întrevedere (o oră şi jumătate) cu domnul I. Flondor[2], care vrea să realizeze cu toate forţele opoziţiei din ţară o acţiune comună.
      Am avut o întrevedere cu C. Argetoianu[3] şi cu generalul Averescu. În cazul în care se procedează la alegeri fără ca cenzura să fie eradicată, şi n-a mai rămas decât o lună până la alegeri, opoziţia se va abţine şi va sabota alegerile. E cuvântul lui Argetoianu.
        Flondor, Averescu, Take Ionescu[4] au plecat la Sinaia. Astăzi, sau cel mai târziu luni sau marţi, se va lua o hotărâre.
        Fapt important e ultimatumul pe care ni-l trimit aliaţii – e publicat în Le Temps din 29 august[5].
În urma acestui ultimat guvernul nostru, în care aliaţii manifestă neîncredere, nu mai poate rămâne la cârmă[6].

(Grigore Trancu Iaşi, Ţara mea. Memorii 1916 – 1920, ediţie îngrijită de Fabian Anton, Editura Ararat, Bucureşti, 1998, pag. 137)

       Ziarul Le Temps din 29 august 1919 a publicat pe pagina 1 următorul comunicat:

LE CONSEIL SUPREME DES ALLIÉS ET LA ROUMANIE
 
       Le conseil suprême des alliés a décidé de publier le télégramme adressé, en date du 23 août, par le président de la Conférence de la paix, au gouvernement roumain à Bucarest. En voici le texte :
     La Conférence de la paix a reçu des indications dont il semble malheureusement impossible de contester la véracité, indiquant que les forces roumaines en Hongrie continuent systématiquement à enlever les biens hongrois.
Etant donné la correspondance échangée récemment entre la Conférence de la paix et le gouvernement roumain, il est difficile de comprendre une telle action de la part du gouvernement roumain, sauf dans l’hypothèse que le gouvernement roumain ignore les principes acceptés de la réparation.
        Le gouvernement roumain, en raison de sa participation dans les travaux de la Conférence de la paix et comme un des signataires du traité de paix avec l’Allemagne, ne devrait cependant pas ignorer le soin qu’ont apporté les puissances alliées et associées à établir un plan rationnel de réparation. Si le principe que le dédommagement pour les pertes subies avait dû dépendre seulement de facteurs tels que la proximité des biens ennemis ou du résultat d’une concurrence entre les Etats alliés pour se rendre maîtres de ces biens, des injustices flagrantes er des désaccords sérieux en auraient été le résultat inévitable. Aussi, le traité avec l’Allemagne dont la Roumanie est une partie contractante, a consacré certains principes fondamentaux des réparations, principalement les suivants :
        1° Tous les Etats sont solidaires, et dans ce but, leurs actifs sont mis en commun dans l’intérêt de toutes les puissances ;
        2° Une commission centrale de réparation, qui fonctionnera comme le représentant exclusif des puissances alliées, sera chargée de procéder au récolement et à la distribution à titre de réparation des actifs ennemies.
         L’action des forces roumaines, à laquelle il a été fait allusion plus haut, ne peut être considérée que comme un manquement à ce principe de solidarité, en ce sens qu’elle implique l’appropriation, par la Roumanie, et cela pour son usage personnel, des biens ennemis qui constituent en réalité le gage commun de tous les alliés. Les actes ci-dessus visés contreviennent également au principe agréé, que la commission des réparations doit agir comme le représentant exclusif des puissances alliées et associées, dans le récolement à titre de réparation des biens ennemis.
       A cet égard, l’attitude de la Roumanie n’est pas compatible avec celle d’un Etat qui a le désir et l’espoir de profiter des clauses de réparation des traités de paix conclus ou à conclure.
        Bien plus, le gouvernement de la Roumanie ne peut pas ignorer le fait que M. Antonesco, son plénipotentiaire à la Conférence de la paix, accepta à la date du 27 juin, et sous réserve de l’approbation de son gouvernement, le principe d’une contribution de la Roumanie dans les dépenses de libération des peuples et des territoires ennemis qu’elle acquérait, cette contribution étant compensée en en balançant le montant avec les premières réclamations de la Roumanie pour réparation.
        Le gouvernement roumain ne peut pas ignorer, non plus, qu’il a été stipulé à ce moment qu’aucun nouveau payement, au titre des réparations, ne pourra être fait tant que les autres Etats, à qui il est dû réparation, n’auront pas reçu leur part proportionnelle.
        C’est en se basant sur cet accord que les autres puissances alliées et associées ont consenti à ne pas se prévaloir de leurs droits d’imposer une échelle d’indemnité basée sur les ressources considérables que la Roumanie doit acquérir de l’ennemi.
     Les récents actes de la Roumanie, sauf rétractation de sa part, ne peuvent être considérés que comme le renoncement, par ce gouvernement, à l’accord du 27 juin ; ce renoncement redonnerait aux puissances alliées et associées leur entière liberté d’action, en ce qui concerne l’imposition d’une hypothèque pour réparations sur tous les territoires de l’ancienne monarchie austro-hongroise que le gouvernement de la Roumanie peut espérer recevoir.
      Les autres conséquences possibles de la ligne de conduite que la Roumanie paraît avoir adoptée sont si sérieuses et seraient un tel danger à la restauration équitable de l’Europe que les puissances alliées et associées se sentiraient contraintes, si la nécessité les y pousse, à adopter une ligne de conduite beaucoup plus ferme, afin que si le principe des réparations devait dégénérer en une appropriation individuelle et une concurrence entre les différentes puissances intéressées, il en résulterait certainement des injustices, il se créerait des appétits, et dans la confusion produite par ces actions désordonnées, ou bien l’ennemi « se déroberait », ou il serait impossible d’exiger de lui maximum de réparations. Néanmoins, les puissances alliées et associées ne peuvent pas croire que le gouvernement roumain voudrait créer un tel danger et les obliger à faire disparaître ce danger. En conséquence, la Conférence de la paix attend que le gouvernement roumain lui fournisse immédiatement, et sans équivoque, la déclaration suivante :
      1° Le gouvernement roumain reconnaît le principe que les biens des Etats ennemis constituent une sécurité commune pour toutes les puissances alliées et associées ;
     2° Il reconnaît la commission de réparations comme le représentant exclusif pour le récolement à titre de réparation, des biens ennemis ;
        3° Les actifs hongrois reçus par la Roumanie depuis l’armistice du 3 novembre 1918 feront l’objet, de la part du gouvernement roumain, d’une prise en charge détaillée et seront mis à la disposition de la commission des réparations ou de l’organe intérimaire que la Conférence de la paix pourrait désigner en attendant le statut définitif de cette commission. La Roumanie ne conservera le droit de disposer que des biens pouvant être identifiés actuellement comme anciennes propriétés roumaines qui avaient été prises par l’ennemi et ceci d’accord avec la commission des réparations ;
    4° Toutes nouvelles expéditions des biens hongrois en Roumanie cesseront immédiatement, à moins qu’elles n’aient l’accord de la Conférence de la paix ou de ses représentants ;
      5° Le gouvernement roumain ratifiera l’accord du 27 juin, signé par M. Antonesco et ci-dessus visé.
    La Conférence de la paix autorise les généraux alliés à Budapest à désigner des agents qui représenteront la Conférence de la paix dans toute la procédure pouvant être envisagée.

   [La délégation roumaine à Paris fait savoir qu’elle n’a pas reçu communication de cette note, envoyée directement à Bucarest. On sait d’autre part que la Conférence, n’ayant pas reçu de réponse à sa note du 23, a envoyé, par une seconde note, un rappel à Bucarest le 26.]
 
 

[1] Grigore Trancu-Iaşi (1873 – 1940), om politic român, iniţial liberal, apoi în mai 1917, la Iaşi fondator al Partidului Muncii; gruparea pe care o conducea aderă în 1919 la Partidului Poporului condus de generalul Al. Averescu, Trancu-Iaşi devenind un membru marcant al acestui din urmă partid. Va fi ministrul al Muncii şi Ocrotirii Sociale în guvernarea condusă de generalul Averescu (30 martie 1920 – 21 decembrie 1921) şi apoi ministru al Muncii, Cooperaţiei şi Asigurărilor Sociale în următoarea guvernare a lui Al. Averescu (30 martie 1926 – 4 iunie 1927). În 1934 se încadrează în Partidul Naţional Ţărănesc. Profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale, autor de lucrări în domeniul comercial şi financiar.
[2] Iancu, cavaler de Flondor (1865 -1924) om politic din Bucovina, a jucat un rol major în realizarea Unirii cu Bucovina la 15/28 noiembrie 1919. Iancu Flondor s-a retras din toate funcțiile politice deținute la 15 aprilie 1919 (când a demisionat din guvernul Ion I. C. Brătianu, în urma unui conflict cu Ion Nistor), dezamăgit de moravurile politice ce se instaurau. În concepția lui Iancu Flondor, integrarea Bucovinei trebuia să urmărească descentralizarea și crearea de autonomii provinciale. În schimb, Ion Nistor era adeptul unei centralizări de tip liberal francez, promovând ideea conducerii provinciei fără organe legislative și executive proprii. În locul lui Flondor a fost desemnat istoricul Ion Nistor. După spusele proprii, el a demisionat din guvernul României, "atunci când ar fi trebuit să facă jertfe de cinste", în fața "afacerilor veroase" pe care unii din colegii săi din guvern le făceau în defavoarea Bucovinei și bucovinenilor.
[3] Constantin Argetoianu (1871 – 1955) celebru om politic român, care şi-a început cariera în Liga Poporului a lui Al. Averescu, fiind ministru în guvernările generalului din 1918 şi 1920 – 1921, apoi în partidul Naţional Român (1925 – 1926), apoi în Partidul Naţional Liberal (1927 – 1930), va fi ministru de Finanţe în guvernul condus de Nicolae Iorga (aprilie 1931 – mai 1932), şi-a înfiinţat un partid propriu Uniunea Agrară în iunie 1932, susţinător al regimului de autoritate monarhică a regelui Carol al II-lea, prim-ministru (28 septembrie- 23 noiembrie 1939). Arestat de regimul comunist în noaptea de 5/6 mai 1950 a încetat din viaţă în închisoarea de la Sighet. Memorialist.
[4] Take Ionescu (1858 - 1922) om politic român, lider al Partidului Conservator Democrat (din februarie 1908), ministru în guvernările conservatoare din anii premergători Marelui Război, vice prim-ministru al guvernului condus de Ion I. C. Brătianu (decembrie 1916 - ianuarie 1918) a plecat la Paris în martie 1918 cu un tren special pentru a susține interesele României, dar nu a ezitat să-l critice vehement pe Ion I.C. Brătianu. Va fi prim-ministru pentru scurtă vreme (17 decembrie 1921 – 17 ianuarie 1922).
[5] Vezi mai jos textul publicat în ziarul Le Temps la 29 august 1919.
[6] Într-adevăr Ion I. C. Brătianu va prezenta demisia guvernului său la 12 septembrie 1919.


 
Budapesta, 3 septembrie 1919, Scrisoare a înaltului comisar al guvernului român la Budapesta, C. Diamandy[1], către preşedintele Consiliului de Miniştri al României, Ion I. C. Brătianu, despre relaţiile sale cu Comisia generalilor aliaţi; izolarea reprezentanţilor români, neluarea în seamă a semnalării că în Ungaria există materiale luate din România.



 
Constantin Diamandy
       Înaltul comisar al guvernului român la Budapesta
       Nr. 96 Confidenţial şi personal
       Domnule preşedinte
       Socot necesar a recapitula relaţiunile noastre cu Comisia Generalilor Aliaţi din Budapesta.
    Chiar de la prima şedinţă la care am fost convocat, delegatul american, dl general Bandholz[2], a luat o hotărâre cominatorie şi pornită contra noastră. Domnia sa a început prin a-mi spune printre altele că guvernul Statelor Unite ale Americii e foarte iritat contra României, dacă Budapesta va fi înfometată reprobarea şi blamul vor cădea în sarcina României şi că, în sfârşit, noi trebuie să ne supunem ordinelor ce ni se vor da. Am curmat scurt răspunzând la fiecare din insinuaţiunile Domniei sale şi am adăugat că dacă conferinţa va continua pe acest ton eu voi părăsi sala şedinţelor şi ele vor putea continua însă fără prezenţa delegatului român.

 
 


Harry Hill Bandholtz - tablou de Gyula Stetka (1920)
 

 

Statuia lui Bandholtz în faţa
ambasadei americane din Budapesta
 
      La şedinţele care au urmat, atmosfera a fost mai conciliantă. La data de 16 august ne-au prezentat instrucţiunile ce aveau, începând cu litera a: cesser toutes les requisitions etc... ce v-am comunicat. Am declarat atunci că voi transmite această comunicare guvernului român, aşteptând instrucţiunile sale.
      La data de 20 august am comunicat Conferinţei Generalilor Aliaţi că primisem instrucţiunile mele şi la data de 23 august am prezentat contrapropunerile mele după cuprinsul telegramei Domniei voastre.
      De la acea dată şi până astăzi delegaţii români n-au mai fost convocaţi la Conferinţa Generalilor Aliaţi deşi se ţin şedinţe zilnice. România, a cărui prezenţă la Budapesta se manifstă prin o armată de ocupaţiune ecomplet înlăturată de Conferinţa Generalilor; nici atunci când se primesc spre a-i asculta membrii guvernului ungar, nici atunci când se discută chestiuni atât de importante pentru noi, ca organizarea armatei ungureşti, noi nu suntem convocaţi. Conferinţa Generalilor s-a constituit într-un grup separat, izolându-ne şi lăsându-ne ca între noi şi ei să se ţese [ţeasă] o atmosferă întreagă de intrigi din partea ungurilor; astfel cu toate că semnalasem inconvenientul, solidaritatea Aliaţilor nu s-a manifestat, României i s-au cerut obligaţiuni, însă nu i s-au recunoscut drepturi. Raporturile noastre se mărginesc la note scrise pe un ton cominatoriu şi cu cerinţa de a prezenta în fiecare zi la ora 11 fix raprtul activităţii noastre.
       Comisiunea Generalilor Aliaţi a zădărnicit colaborarea cu noi, observând strict ordinele trimise de la Paris, ea n-a ţinut seama de realitatea lucrurilor. Opera lor de dislocaţiune nu putea duce decât la un rezultat negativ.
Pentru a nu cita decât un singur caz când am adus chiar în sala şedinţei noastre [exemple] de material sanitar răpit României şi care se găseşte în depozitele Ungariei şi am semnalat că la fabrica de muniţii Manfred Weiss[3] s-au găsit clopote de la bisericile româneşti aduse aici pentru a fi topite, aceste constatări n-au interesat Conferinţa Generalilor Aliaţi.
*
       Greşeala iniţială a Consilului Suprem şi a Conferinţei Generalilor Aliaţi din Budapesta e că a vrut să sfideze realitatea punându-se astfel pe o premiză echivocă care nu putea da decât rezultate echivoce. Teza noastră era că România a fost atacată de armatele lui Béla Kun, aceste armate au fost învinse, acţiunea militară ne-a adus la Budapesta, am impus un armistiţiu învinşilor. Rămânea ca într-un spirit conciliant, invocând solidaritatea tuturor în ce priveşte reparaţiunile ce datoreşte Ungaria, Aliaţii să reducă şi să atenueze condiţiunile armistiţiului nostru militar.
       Teza aliaţilor a fost că există un singur fapt, armistiţiul din noiembrie 1918, la care România de altfel n-a luat parte. Istoria Europei Centrale se opreşte la această dată. De atunci încolo toate evenimentele petrecute sunt inexistente. Acest păcat originar scrânteşte complet întreaga chestiune. Comisiunea Generalilor Aliaţi s-a mărginit a stabili un registru de plângeri şi învinuiri contra României. Ei n-au înţeles marele folos pentru Antanta de a avea în Europa Centrală o armată care punându-se de acord cu guvernul român, devenea singurul instrument de execuţie a [hotărârilor] Conferinţei. După plecarea noastră, motivată în mare parte de atitudinea Aliaţilor noştri, Ungaria va fi lăsată în situaţiunea îngrijorătoare şi haotică;  nici politica de asanare a ţării n-a fost luată [în considerare] de Conferinţa Generalilor.
       Şi acum apare şi mai clar datoria noastră de a ne fi asigurat cel puţin în parte dreptul nostru aici.
     Căci într-o asemena situaţiune cine garantază că prezenţa celor patru generali,  care erau mai mult musafirii noştri aici, va fi în măsură şi va avea puterea să facă acea distribuţiune de premii după merite, care ni se promite fără însă a ni se putea preciza nici data, nici posibilitatea acestei serbări.
      Constantin Diamandy
      Domniei Sale
      Domnului Ion I.C. Brătianu
       Preşedinte al Consiliului, ministru al Afacerilor Externe, etc.

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. IV, doc. nr. 706, pag. 142 – 145.)
 
 

[1] Constantin Diamandi scris şi Diamandy (1868 – 1931), diplomat român, ministru plenipotenţiar la St. Petersburg (1 octombrie 1913 – 31 decembrie 1917), celebru pentru acordul Sazonov-Diamandi de la 18 septembrie/1 octombrie 1914, apoi pentru arestarea sa la 31 decembrie 1917 din ordinul lui Lenin, şi eliberat în uma protestului întregului corp diplomatic din Petrograd. Comisar al Guvernului Român la Budapesta (august - noiembrie 1919).
[2] Harry Hill Bandholtz (1864 -1925), reprezentantul SUA în Misiunea militară inter-aliată de la Budapesta. A avut o atitudine ostilă faţă de armata română. Statuia lui se află în faţa Ambasadei SUA de la Budapesta.
[3] Weiss Manfréd Acél- és Fémművek (Fabrica de metale și oțel Weiss Manfred) cea mai mare fabrică de mașini din Ungaria, întemeiată la finele secolului al XIX-lea pe insula Csepel din sudul Budapestei de către  baronul Manfréd Weiss de Csepel (1857 – 1922), un industriaș de origine evreiască, realizat în cursul Primului Război Mondial o gamă largă de produse de la avioane și muniții la motoare și autovehicule. A fost naționalizată în 1950 de către statul comunist ungar.
 
 2 septembrie 1919, Protestul delegației României la Conferinţa de Pace  față de stoparea aprovizionării României cu alimente şi materiale de război, decisă de Consiliul celor Patru
 
      Délégation roumaine à la Conférence de la Paix, Paris, 2 Septembre 1919
      Son Excellence, Monsieur G. Clémenceau, Président de la Conférence de la Paix et du Conseil Suprême
 
      Monsieur le Président,
   Le Ministère de la Guerre de la République Française Direction des Transports vient d’informer l’Attaché militaire roumain que tous transports d’approvisionnements et de matériel de guerre pour la Roumanie ont été arrêtés dans tous les pays Alliés d’ordre du Conseil Suprême de la Conférence de la Paix. Je me permets d’attirer votre attention toute particulière, Monsieur le Président, sur la gravité de cette mesure et les conséquences funestes qui pourraient en découler, si elle était maintenue, surtout en ce moment, quand, par sa situation, la Roumanie est obligé d’affronter le bolchévisme de plusieurs côtés, dans l’intérêt général. Etant donné la grande responsabilité et les préjudices matériels qui résulteraient du maintien de cette interdiction, j’ai l’honneur de faire appel à Votre Excellence avec prière de vouloir bien nous accorder votre puissant appui et d’intervenir auprès du Conseil Suprême pour que l’interdiction des transports militaires et d’approvisionnements pour la Roumanie soit révoquée le plus tôt possible et permettre ainsi à l’armée roumaine de pouvoir faire face avec succès au danger bolchevique qui est une menace permanente pour toute l’Europe civilisée. Je crois de mon devoir d’insister aussi sur les dommages matériels causés par la séquestration  du matériel appartenant au Gouvernement roumain et le danger des pertes et dégâts qui pourraient en résulter. Une partie de ce matériel se trouve à Arhangelsk et, s’il n’était pas transporté sans aucun délai, il risquerait de tomber entre les  mains des bolchéviques, ou bien d’être détruit par les autorités alliées. En ce qui concerne les dommages-intérêts eux-mêmes que la mesure d’interdiction implique, ils ne sauraient incomber d’aucune façon au Gouvernement roumain. Persuadé que Votre Excellence voudra bien dûment apprécier et appuyer de toute son autorité la demande, qu’au nom du Gouvernement roumain je me permets de lui adresser, je vous prie, Monsieur le Président, d’agréer l’assurance de ma plus haute et plus respectueuse considération.

N. Misu, Alex. Vaida Voevod

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franța, inv. 1990, rola 170, cadre 427-428)


 
 
1 septembrie 1919, Generalul Victor Petin, atașatul militar francez în România despre protestul prim-ministrului Ion I. C. Brătianu  contra atitudinii Consiliului celor Patru faţă de acţiunile armatei române în Ungaria (explicate prin interesele comerciale ale SUA) și necesitatea menţinerii ocupaţiei româneşti până la stabilizarea situaţiei.
 
      Bucarest, 1 Septembre 1919
    Le Général Petin, Attaché Militaire en Roumanie, à Monsieur le Ministre de la Guerre (E.M. A., 2e Bureau-Missions), Paris
 
      Situation politique. Entretien avec M. Bratiano
      La situation politique demeure inchangée. M. Bratiano parle toujours de quitter le pouvoir pour ne pas signer le Traité, mais il ne le quitte pas. Il affirme avoir derrière lui l’opinion publique tout entière, qu’indignent les exigences des Alliés relatives aux droits des minorités et aux conditions économiques, ainsi que leur ingratitude pour le service rendu en Hongrie par la Roumanie à la cause de l’ordre public européen. M. Bratiano m’a reçu ce matin à mon retour de Hongrie où j’étais allé voir les troupes roumaines en opérations. Dans un très long entretien il m’a résumé une fois de plus ce qu’il appelle “une ligne de conduite à l’égard de la France“.
      “Lorsque la victoire définitive a été gagnée sur l’Allemagne, l’avenir m’apparaissait très simple. Confiant dans le souvenir de l’assistance militaire apportée par la France, connaissant les liens de sympathie intellectuelle et de race qui nous unissent, sachant que mon pays était entré dans la guerre sur les instances de la France, fort de sa parole, je ne pensais pas qu’il put y avoir pour moi d’autre ligne politique que de nous appuyer sur elle, comme elle sur nous. Elle serait notre appui à la Conférence, comme nous serions son appui en Orient. Je ne vous rappellerai pas mes mécomptés ni ma surprise de voir discuter le Traité de 1916. C’est de passé d’avant-hier. Je ne vous parlerai pas davantage des conditions qu’en prétend nous imposer pour sauvegarder les droits des minorités. Elles nous mettent en tutelle et portent la plus grave atteinte à notre souveraineté. Elles ne tendent à rien moins qu’à créer au soin du pays une source intarissable de conflits au profit de citoyens, qui loin d’être de deuxième classe, vont être des citoyens “hors classe“. Ceci, c’est le passé d’hier.
      Arrivons de suite au présent. Voici que les Hongrois nous attaquent. Ceci est un fait. Nous les battons. Nous les poursuivons suivant les règles militaires et nous détruisons le régime communiste en Hongrie. Ceci était-il donc contraire aux vues de l’Entente ? Je ne puis le croire si je me rappelle les démarches officielles faites auprès de nous par le Maréchal Foch pour nous demander dans quelles conditions nous consentirions à venir marcher à vos cotés sur Budapest. Alors pourquoi cette attitude hostile ? Pourquoi ces Notes conçues en termes d’une violence sans précédent, pourquoi ces ultimatums à un Allié ? On nous a d’abord accusés de vouloir vider la Hongrie, renseignements faux. Nous avons émis la prétention, et je le maintiens, de récupérer immédiatement le matériel de chemins de fer et le matériel divers enlevés par l’ennemi, notamment par Mackensen au début de l’armistice, et que vous n’avions pas imposé, en temps opportun, à la Hongrie, de nous rendre. Pensez vous qu’il y ait un Gouvernement qui puisse braver une minute en Roumanie l’opinion publique en consentant à faire rentrer les armées roumaines en laissant là-bas les armes qui nous ont frappé et les locomotives qui nous ont été volées ? Vous savez, cependant, que les locomotives sont la base de notre existence, que sans elles nous ne pourrions pas repartir dans le pays nos belles récoltes, et à plus forte raison, faire bénéficier l’Europe d’un excédent de grains que vous serez obligés de faire venir à grands frais d’Amérique.
      En attendant, nous ravitaillons Budapest de toute notre conscience. Chacun peut sur place vérifier l’effort fait dans ce sens de l’armée d’occupation. Il n’y avait que le Gouvernement de l’Archiduc Joseph pour prétendre le contraire. Mais peut-on demander de la reconnaissance à ceux qu’on vient de battre la veille par les armes ? Le Gouvernement de l’Archiduc Joseph on a prétendu que c’est nous qui l’avions installé. On a même télégraphié “sous la protection d’une armée étrangère“. Quelle calomnie ! C’est précisément la neutralité politique de nos généraux qui a laissé se faite ce misérable coup de main. Le malheur est que Paris n’ait pas été renseigné plus exactement, qu’il ait été trompé par les ennemis de la Roumanie qui sont les Américains. Il y a longtemps que ceux-ci veulent se rendre maitres de notre pétrole, et il y a plus de trois mois qu’ils ne menaçaient à Paris de couper nos ravitaillements si nous ne cédions pas. Mais voici que l’abondance de nos récoltes rend désormais cette arme du ravitaillement inopérante dans leurs mains. L’occupation de Budapest se présente. Nous priver de locomotives c’est nous empêcher d’exploiter nos ressources en vivres. Il ne faut donc pas que nos locomotives rentrent en Roumanie. Ainsi s’explique la campagne de mensonges systématiques entreprise aussitôt à Budapest par les agents de M. Hoover[1]. Ils ont fil direct avec Paris. Ils sont sur place avant vos Généraux et ils en on profité. Le Général américain Bandholtz[2] est un inintelligent et un violent qui fait troubler tout le monde. Le plus pitoyable est que la France, qui a besoin de ménager l’Amérique, se laisse entrainer par elle. Le plus pénible pour nous est de trouver une signature française au bas du télégramme du Conseil des Quatre.
        Mon intention est de demeurer aux cotés de l’Entente plus que jamais, mais de ne pas céder sur ce qui me semble être un crime contre mon pays. Je veux une Hongrie inoffensive et des locomotives. Des armes et des munitions, je n’en ai guère besoin. Il parait que Paris veut me couper le ravitaillement en matériel de guerre ; je viens d’on ramasser rien qu’à l’Est de la Theiss, autant que j’en ai besoin. Laissez donc de coté les menaces et revenons au bon sens. Le bon sens est de causer entre amis que nous sommes.
        Je ne demande qu’à quitter la Hongrie. La Roumanie a besoin de détentes. Il serait nécessaire de démobiliser des classes. Une fois la Hongrie désarmée, nous ne désirons que nous en aller, si l’Entente le désire aussi. Mais peut-elle fonder aujourd’hui même un Gouvernement stable, fort, et qu’arriverait-il si nous lui faisions le mauvais tour de repasser demain matin la Theiss en laissant les quatre Généraux seuls à Budapest en face de la populace, sans police et sans armée ? Vous voyez bien qu’on a besoin de nous. Pourquoi alors ne pas nous parler comme à de bons amis ?
        Nous voici donc maintenant isolés en Europe et privés de notre meilleur amis. Pourquoi a-t-elle abandonnée sa politique traditionnelle ? Pourquoi à l’instar des Allemands a-t-elle pris l’habitude de parler si dur aux petits Etats qui constituaient cependant sa meilleure clientèle ? Tout en continuant à demeurer étroitement unie aux grands Alliés dont elle a besoin sur le Rhin, la France ne pouvait-elle garder son indépendance dans la question qui l’intéresse particulièrement, au premier rang desquelles, je tiens à le répéter, est la question roumaine, la France ayant en Roumanie des intérêts, du matériel et des droits moraux d’affection, qui plus qu’un autre, je tiens à proclamer. Je sais, d’ailleurs, que j’ai à mes cotés toute l’opinion française, dont votre presse est le reflet fidèle.”
       Tel est le résumé de ma conversation avec M. Bratiano. Je me suis borné à lui faire remarquer que puisque tels étaient les sentiments qui unissent les deux pays, il importe que lui ne laisse pas s’égarer l’opinion roumaine, qu’il ne pèse aux commentaires insidieux de la presse, et puisqu’il se plaisait à reporter sur d’autres que la France le poids de ses griefs, il n’était que juste que l’opinion sut à quoi s’en tenir. M. Bratiano m’a répondu que telles étaient ses pensées et le sens de ses efforts.
      Les partis d’opposition soutiennent que M. Bratiano n’est plus indiqué pour mener à bonne fin les affaires de Roumanie, sa personnalité n’est plus agréable à Paris, et que si les conditions faites à la Roumanie sont si mauvaises, c’est parce que c’est lui qui représente la Roumanie. Il faut donc un Cabinet National pour défendre les intérêts roumains et pour obtenir des conditions meilleures. Il est bon de noter que l’opposition se rencontre avec le parti libéral pour apprécier avec sévérité l’attitude des Alliés à l’égard de la Roumanie. L’opposition demande seulement à participer au pouvoir, c’est-à-dire à la défense des intérêts du pays. Elle proclame avec plus de netteté que M. Bratiano son indéfectible attachement à l’Entente, tandis que M. Bratiano s’est commis, pour se consolider, avec le parti Marghiloman.
     Je n’ai pas qualité pour m’étendre autrement que comme agent de renseignements sur des considérations politiques. Je voudrais cependant rappeler deux choses qu’il convient de ne pas perdre de vue: la sincérité et la profondeur des sentiments francophiles des masses roumaines; la valeur de l’armée roumaine, instrument de premier ordre, le seul qui soit actuellement sans fissure en Europe Orientale.
       Le Général Petin, Attaché Militaire

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franţa, inv. 1990, rola 170, cadre 416-421)
 
 
 

[1] Herbert Hoover (1874-1964), şeful organizaţiei American Relief Administration, care s-a ocupat de aprovizionarea teritoriilor cucerite de Antantă. Preşedinte al SUA între 1929 şi 1933.
[2] Harry Hill Bandholtz (1864-1925), reprezentantul SUA în Misiunea militară inter-aliată de la Budapesta. A avut o atitudine ostilă faţă de armata română. Statuia lui se află în faţa Ambasadei SUA de la Budapesta.
 
 
 30 august 1919, Budapesta, Raport al  generalului Victor  Pétin[1] asupra unei convorbiri purtate la Budapesta cu C. Diamandy despre modul în care sunt redactate notele Comisiei Militare Interaliate.

       Convorbire cu domnul Diamandy[2]
       …[3]
      Pe un ton amar, el s-a plans de la bun început de modul în care erau redactate notele Comisiei militare. A fost somat Comandamentul român să răspundă neapărat înainte de…[4] ultimul termen etc…
      Terminând, el mi-a spus aproape textual:
      Nu cunosc care au fost scopurile Comisiei. Dacă scopul principal este acela de a provoca necazuri românilor, ei pot fi felicitați căci au reușit să ne indigneze profund.
      Acum, dacă Comisia avea drept scop să lucreze la o reorganizare oarecare, ea n-a făcut nimic în acest sens, căci până în present nicio decizie n-a fost luată. În orice caz să se țină bine seama: când paharul va fi plin noi vom pleca și Antanta va fi răspunzătoare în fața lumii întregi de dezordinile și de masacrele care vor avea loc după plecarea noastră. Trebuie să priceapă bine că în urma noastră noi nu lăsăm pe nimeni pentru a menține ordinea.
     Eu știu bine că amiralul Troubridge[5] se face forte să transforme în cenușă cartierele muncitorești, bombardându-le cu monitoarele sale, dar aceasta nu este deloc o soluție.
     În orice caz, eu consider că fără a se ajunge la aceste mijloace extreme, noi menținem ordinea în toată Ungaria și că noi îi permitem să poată exista și să poată ulterior să se refacă. Aceasta merită din plin 100 de locomotive.
     I-am relatat relatat această conversație generalului Graziani[6] care mi-a spus că, într-adevăr, Comisia s-a angajat pe o cale greșită și că personal era extrem de nemulțumit de activitatea care se desfășura la Budapesta. El nu poată să impună maniera sa de a vedea [lucrurile] și, în ciuda sa, Comisia a devenit o comisie de anchetă reglementând probleme secundare, fără a aborda niciodată problemele vitale.

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. IV, doc. nr. 7009, pag. 135, note dr. Sorin Cristescu).
 

[1] Victor Pétin (1872 – 1962), colonel, ulterior general francez, a fost șeful de stat major al misiunii militare franceze conduse de generalul Berthelot. Atașat militar al Franței la București (1919 – 1920) Autorul lucrării La drame roumain 1916 – 1918.
[2] Constantin Diamandi scris şi Diamandy (1868 – 1931), diplomat român, ministru plenipotenţiar la St. Petersburg (1 octombrie 1913 – 31 decembrie 1917), celebru pentru acordul Sazonov-Diamandi de la 18 septembrie/1 octombrie 1914, apoi pentru arestarea sa la 31 decembrie 1917 din ordinul lui Lenin, şi eliberat în uma protestului întregului corp diplomatic din Petrograd. Comisar al Guvernului Român la Budapesta (august - noiembrie 1919).
[3] Puncte de suspensie în text.
[4] Puncte de suspensie în text.
[5] Sir Ernest Troubridge (1862 -1926) amiral britanic (1911), ofișer în flota Mediteranei de la Malta, atașat naval la Viena (1901), Madrid (1902), apoi la Tokyo, a asistat la Bătălia din golful Chemulpo (9 februarie 1904) și la luptele de la Port Arthur. Secretar Naval al Primului Lord al Amiralității – pe atunci Winston Churchill – apoi șeful marelui Stat Major naval. În 1913 a fost comandant al escadrei de crucișătoare din Mediterana, a ratat la începutul lui august 1914 urmărirea celor două nave germane Goeben și Breslau, motiv pentru care a fost judecat de Curtea Marțială, care însă l-a achitat. Din ianuarie 1915 comandantul misiunii navale britanice în Serbia, devenind în la finele anului consilierul personal al regentului Alexandru. În septembrie 1918, generalul Franchet d’Esperey l-a numit pe Troubridge comandat al navelor de pe Dunăre. A intrat în conflict cu Amiralitatea Britanică din cauza încercării de a susține din proprie inițiativă instaurarea guvernului lui Bela Kun. Președinte provizoriu al Comisiei Dunării în 1919, rechemat în 1920. Decorat cu ordinul ”Steaua României”.
[6] Jean César Graziani (1859 - 1932) a fost un general francez din Primul Război Mondial.  A servit la sfârșitul războiului în România, apoi a devenit comandant al Armatei de la Dunăre la 5 mai 1919, înlocuindu-l pe generalul Berhelot în România, șeful misiunii militare franceze din Ungaria și comandant al Corpului 1 de Armată în 1920. Și-a încheiat cariera ca membru în Consiliul Superior de Război în 1921 și comandant al Corpului 18 de Armată. A fost trecut în rezervă în anul 1924.
 

 28 august 1919, Doctorul Vasile Bianu rememorează dramatica zi de 15/28 August 1916.
 
        Astăzi în ziua Sfintei Mării, 15 August stilul vechiu, s’au împlinit trei ani de la decretarea mobilizării şi intrarea noastră în acţiune răsboinică, alăturea de Aliaţii noştri. Această dată are o importanţă care va rămânea pe vecie în cartea de aur a întreg neamului românesc. Ea s’a serbat de către toată suflarea românească din tot cuprinsul României Mari cu mult entuziasm şi întreaga presă română de pretutindenea, în special cea din Ardeal, Basarabia şi Bucovina, i-a consacrat coloane întregi, preamărind vitejia armatei române, care a trecut graniţele pentru desrobirea fraţilor subjugaţi. Aceştia abia acum au putut să-şi manifeste în mod liber şi la lumina zilei sentimentele înălţătoarelor clipe pe cari Românii de Regat le-au trăit la auzul goarnelor de mobilizare în în ziua Sfintei Mării din 1916.
       În acești trei ani românii au cunoscut amarul înfrângerii și beția triumfului; au suferit grozava împilare a unui dușman fără milă și au plătit-o cu un răsboiu cavaleresc, care le-a adus pacea în căminurile batjocorite. Românii au tras spada pentru o cauză dreaptă și spada lor nu s-a înroșit niciodată în sângele femeilor și a copiilor. Tunul românesc a răsturnat tranșeiele dușmane, fără să aprindă ruguri din orașele pacinice. Înfometați, Românii n-au omorât prizonierii prin foame; batjocuriți,  ei n-au batjocurit pe nimeni; ei au știut să lupte, au știut să moară, au știut să învingă. Nedreptatea sorții, care i-a aruncat legați în mâinile vrăjmașilor, i-a oțelit; suferințele umilinții i-au întărit și în corpurile uscate ale acelora cari n-au știut niciodată ce-i odihna, oțelul nervilor vibra sub sub loviturile destinului. Apoi a sosit reînvierea; regimentele au pornit din nou și au străbătut Carpații, lăsându-i astă dată mult în urma lor; un mare număr de morminte arată drumul spre Budapesta, după cum au arătat și drumul spre Mărășești. Să ne închinăm cu smerenie umbrelor, căci prin ele am reînviat, am gustat veselia triumfului și fericirea idealurilor împlinite. Cuvine-se ca lângă aceste cruci, sub care cei mai buni fii ai țării își dorm somnul vecinic, să jelim împreună cu părinții, văduvele și orfanii pe toți aceia cari le-au fost dragi. Jertfele au rodit, iar generațiile viitoare vor trăi în liniște și frăție. Dar rodul nu este încă copt și națiunea română trimite salutul său recunoscător acelora, cari  trecând peste primejdii, nesimțind oboseala și lupând zi cu zi, caută să întărească aceea ce a făurit strălucita jertfă a umbrelor. La Tisa, la Budapesta, întocmai ca la Nistru, soldații români stau strajă neclintită a civilizației oțelindu-i blândețea și curagiul, statornicia și credința. Victoria pășește înaintea steagurilor lor, iar gloria nepieritoare se întinde asupra poporului întreg. Să ne închinăm înaintea acestor ostași, să ne închinăm viteazului lor Căpitan, fiindcă ei nu luptă numai pentru libertatea unui neam, ci și pentru civilizația omenirii întregi!
     Părintele Ion Agârbiceanu[1] preamărește sfânta zi a răsboiului desrobirii în ziarul Patria din Sibiiu cu aceste cuvinte:


Ion Agârbiceanu în 1962

 
       Cum să te slăvim mărită zi, aniversară sfântă? Slăvind Patria-mamă și pe marii noștri frați, din vrednicia cărora te-ai zămislit. În zadar ar fi stăpânit ordinea etică în lume, dacă Dumnezeu n-ar fi avut cui să vorbească, dacă ar fi lipsit vrednicia neamului nostru liber, dacă n-am fi avut o Țară, care să ridice spada pentru desrobirea noastră, dacă n-ar fi fost sâmburele din care să răsară, mândru și puternic, steagul libertății tuturor Românilor! Şi de aceea, în această zi de aniversare sfântă aducem din adâncurile sufletului nostru prinos de recunoştinţă, de caldă închinare tutror acelora cari prin munca, voinţa cuminţenia şi sângele lor au creat şi susţinut România liberă, Voivodate, Principate şi Regat. Ne închinăm cu adâncă smerenie Voevozilor descălecători de Ţară, cari simţind primejduită libertatea aci, au pornit pe alte plaiuri în urma izbăvitoarei zeiţe; ne închinăm morţilor cari au căzut pe pragul independenţei voevodatelor româneşti; ne închinăm bătrânului strămoş Mircea, sfinţilor arhangheli Ştefan şi Mihail, din spada cărora a fulgerat lumina libertăţii până la noi; olteanului Tudor şi întâiului domn Cuza-Vodă şi sfetnicilor lui, cari au voit şi s’au jertfit pentru libertate aşi unirea principatelor; ne închinăm eroilor de la Plevna prin jertfa cărora s’a născut independenţa României; şi ne închinăm celor ce au căzut şi au biruit în răsboiul pentru întregirea neamului. Din jertfa şi voinţa tuturor s’a născut România, care ne-a isbăvit pe noi. Şi când îi slăvim pe ei, slăvim în rândul cel d’intâiu pe blândul şi nobilul ţăran român, pe fratele bun al pământului românesc. Din sângele acestor plugari şi păstori s’au ridicat toate figurile mari ale istoriei româneşti, şi prin braţele lor s’au săvârşit toate faptele mari din trecut şi prezent. Ei ne-au dat, în frunte cu M.S. Regele nostru, sfânta zi a cărei aniversare de a treia o prăznuim azi, din voinţa lor, pe întreg cuprinsul neamului românesc.
        Ziarul Glasul Bucovinei a publicat următorul articol:
       După mai bine de trei veacuri, ostaşul României repetă gestul vitejilor marelui Mihaiu Viteazul, trecând în ajunul zilei de Sfântă Măria Mare Carpaţii ca să libereze Ardealul îndurerat, leagănul neamului nostru, şi să rupă lanţurile Bucovinei înstrăinate, cuibul vechii Moldove a lui Ştefan cel Mare. Ziua aceea de 15/28 August 1916, a cărei aniversare de a treia oară o sărbătorim astăzi, e ziua în care s’a hotărât întregirea neamului românesc, strângerea lui sub o singură stăpânire românească. Şi numai astfel, strâns la un loc, - neamul nostru românesc putea să-şi îndeplinească menirea sa culturală şi politică, el, singurul stâlp latin al culturii şi al sufletului omenesc, aici, în sud-estul  Europei. Şi ziua aceea n’a fost zi de hotărâre uşoară, ci una din cele mai grele şi mai încurcate răspântii prin câte a trecut neamul românesc în viaţa sa de aproape două mii de ani. Slavă conducătorilor neamului românesc, căci au ales acel drum, slavă Măriei Sale Regelui Ferdinand, Domnul nostru, care n’a pregetat o clipă să-şi jertfească totul ce e al său şi să apuce pe drumul arătat, slavă Măriei Sale Reginei Maria, Doamna noastră, care a fost geniul cel bun al neamului nostru, cu ochii mereu îndreptaţi spre zarea singurului drum care avea să fericească neamul nostru  şi care merge munte, nu spre şes. Neobosită a îndemnat şi a sfătuit într’acolo.
        Cred interesant a reproduce şi părerile exprimate cu privire la această zi în  anul 1918, sub ocupaţie germană, de către unele ziare guvernamentale de atunci.  Iaşul, ziar marghilomanist sub direcţia nefericitului profesor universitar Ilie Bărbulescu din Iaşi, a scris: Dispari zi ce prin crimă ai căutat să râvneşti a lua rangul de sărbătoare naţională; foaia care ne va anunţa poposirea ta în cursul anului, o vom îmbrăca în negru ca să ne amintim vecinic de o culme ce într-un moment de nebunie am crezut că-i vom stăpâni.
Steagul, ziar marghilomanist din Bucureşti scrie: Ziua de 15/28 August a fost o  criminală ticăloşie. Cei ce au făcut’o să fie ceea ce au fost: eroii mişeliei.
        Apoi Renaşterea înstrăinaţilor Neniţescu[2] şi Virgil Arion[3] a scris că: Ziua aceasta a început smintita aventură în serviciul Antantei.
     Iar sub semnătura blestematului Petre Ciorăneanu[4], tot în acel ziar s’a scris: Antanta a preparat şi preparat dezastrul nostru: consecinţele acestui dezastru sunt definitive. Şi mai departe: România se prăbuşi părăsind de seara până dimineaţa, de bună voie, o politică quasi-seculară. (care a durat abia treizeci de ani!)
E de prisos cred să mai citez şi din celelalte reptile: Acţiunea românească, Tribuna şi mai ales Gazeta Bucureştilor, etc. Te miri cum de bunul Dumnezeu nu le-a împietrit mâna cu care aceşti trădători ai neamului şi reptile veninoase şi’au aşternut pe hârtie balele spurcate! Deschide-te odată pământule, înghite-i şi fă să dispară urmele lor pentru vecii vecilor!”

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 310 – 312).
 
 

[1] Ion Agârbiceanu (1882 – 1963) a fost un scriitor, jurnalist şi om politic român din Transilvania, adept al sămănătorismului, parlamentar, academician, canonic și protopop unit al Clujului. A fost tatăl fizicianului Ion I. Agârbiceanu (1907 – 1971). Membru corespondent al Academiei Române în 1919, apoi membru titular al aceleiași Academii în 1955, la Secția de științe istorice, știința limbii, literatură și artă. A primit Premiul național pentru proză în 1927, Ordinul Muncii, pentru merite deosebite „în domeniul creației literare”, în 1954, Ordinul Steaua Republicii clasa I în 1962, a fost sărbătorit oficial cu ocazia a 80 ani de viață. Celebru pentru nuvela Fefeleaga (1908).
[2] Dimitrie S. Neniţescu (1861 - 1930), om politic conservator, ministrul Industriei în vremea guvernului condus de Petre P. Carp; în vremea ocupaţiei germane a rămas la Bucureşti în guvernul de giranţi, cu consimţământului lui Ion I.C. Brătianu; a condus ziarul germanofil Renaşterea.
[3] Virgil Arion (1861 – 1942), om politic, preşedinte al Ligii pentru unitate aculturală a tuturor românilor, girant al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1917 – 1918). A fost fratele lui Constantin C. Arion (1855 – 1923) ministru de Externe în guvernul condus de Al. Marghiloman (martie – octombrie 1918).
[4] Petre Ciorăneanu (1870 – 1932) prefect de Prahova, ulterior, prefect al Poliţiei Capitalei în vremea ocupaţiei germane; în ultimi ani ai vieţii director al ziarului Dreptatea.
 
27 august 1919, Sinaia, Regina Maria despre perspectiva ca România să refuze semnarea tratatului de pace cu Austria.


Miercuri, 27 august 1919, Sinaia

     O vreme minunată, nu mai este foarte cald, m-am trezit însă cu inima grea, afacerea lui Carol[1] nu-mi dă pace. Oh! Cât îmi lipsește Barbu[2]. El nu prea îl avea la inimă pe Carol, îl condamna, dar încerca să-l salveze. Dar, în general am avut prea puțin ajutor în această afacere. Boyle fusese o comoară, dar, desigur, el nu avea misiune oficială, Văitoianu fusese loial, dar în general guvernul nostru a stat liniștit și nu a mișcat un deget. Deoarece se știe că întreaga afacere este un complot politic, ei ar fi putut să facă presiune asupra ei[3]. Mă simțeam îngrozitor de necăjită.
     L-am luat pe Ballif[4] în camera mea și am stat mult de vorbă. A fost la înălțime, am discutat și politică. Deoarece criza la care ne-am așteptat întotdeauna este foarte aproape acum, Nando va pleca la București vineri. Eu nu am niciun pretext să mă duc cu el, dar nu sunt încântată să-l las să plece singur. Se va afla într-o situație dificilă fiind pus în fața problemei de a semna sau a nu semna tratatul de pace cu Austria, pe care Conferința ni l-a impus, ca și cum am fi fost dușmani și nu prieteni și aliați. Atitudinea lor este foarte ofensatoare. Nu pot să înțeleg de ce sunt atât de neprietenoși cu noi. Boyle declară că aceasta se întâmplă deoarece ei simt că noi suntem puternici și că ar trebui să ne ia în calcul, iar aceasta nu le place Brătianu este de aceeași părere, dar se exprimă puțin diferit.
     L-am primit oficial pe noul ministru italian Franklin Martin[5]. În mod hotărât ne place. Este tânăr și înalt, dar are nasul exact ca Fasciotti[6], a fost mult timp în Anglia și vorbește excelent engleza. Acum vine din Mexic. Brătianu a participat și el la primire. Am discutat puțină politică.

 
Alberto Martin-Franklin

     La ceai Mignon[7], Ileana[8], Ioana, Ballif, Țațulina și Boyle, am mers cu mașina până la Stâna și după aceea ne-am întors pe jos.

(Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, ediție Vasile Arimia, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 277 – 278).
 

[1] Faptul că principele moștenitor Carol nu accepta să se despartă de Zizi Lambrino și dorea să renunțe la prerogativele monarhice.
[2] Barbu Știrbei (1872 – 1946) mare moșier, administrator al Domeniilor Coroanei Regale (din 1913) apropiat al familiei regale, considerat principalul sfătuitor al regelui Ferdinand. Va fi prim-ministru vreme de două săptămâni în iunie 1927. Negociator al României în tratativele purtate cu Aliații la Cairo în vara lui 1944. Membru al delegației României care a semnat Convenția de Armistițiu de la Moscova, la 12 septembrie 1944.
[3] Este vorba de Zizi Lambrino despre care la vremea respectivă se știa că va da naștere copilului principelui moștenitor Carol.
[4] Ernest Baliff (1975 – 1945) aghiotant al regelui Ferdinand, iar din 1916 până în 1919 aghiotant al reginei Maria. Din 1919 administrator al Domeniilor Coroanei Regale.
[5] Alberto Martin-Franklin (1876 – 1943) diplomat și om politic italian, ministru plenipotențiar la Ciudad de Mexico (1918 – 1919), la București (1919 – 1926), la Buenos Aires (1926 – 1929), la Varșovia (1929 – 1931), ulterior senator de drept al regatului italian.
[6] Carlo Fasciotti (1870 – 1958) diplomat și om politic italian, ministru plenipotențiar la București (1911 – 1919), la Madrid (1919 – 1922). După venirea la putere a lui Benito Mussolini a părăsit definitiv servicul diplomatic.
[7] Principesa Maria (1900 – 1961) fiica lui Ferdinand și a Mariei, se va căsători la 8 iunie 1922 cu regele Alexandru al Iugoslaviei.
[8] Principesa Ileana (1909 – 1991) fiica regelui Ferdinand și a reginei Maria, se va căsători la 26 iulie 1931, la Sinaia, cu principele Anton de Habsburg cu care a avut șase copii, dintre care trei trăiesc și astăzi. Stabilită în Statele Unite, principesa a divorțat de soțul ei și după un alt mariaj încheiat tot prin divorț, s-a călugărit sub numele de maica Alexandra. A vizitat România în 1990.

 




26 august 1919. Budapesta. Declarație a Liceului de stat din Budapesta, districtul VII, cu privire la comportamentul ireproșabil al Batalionului 1 din Regimentul 1 vânători.

Budapesta, sectorul VII, strada István
Direcțiunea Liceului de stat
Declarație,
            Direcțiunea Liceului de stat din Budapesta, sectorul VII, strada Istvan, declară că Batalionul 1 din Regimentul din Regimentul 1 român vânători, încartiruit începând din ziua de 10 a lunii curente , în sus-menționata clădire, a predat încăperile pe care le-a ocupat cu toate instalațiile, fără nici o lipsă, la data mai jos menționată.
            Cu această ocazie exprimăm dlor ofițeri mulțumiri pentru amabilitatea și complezența manifestată, iar trupei laude pentru comportamentul ireproșabil dovedit în timpul cât au staționat aici.
Budapesta, 26 august 1919
 
(Serviciul Arhivele Naționale Istorice Centrale (S.A.N.I.C), fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 3/1919, f.17.)
                                                                                                (indescifrabil)





25 august 1919, Vasile Bianu despre emulația tinerilor basarabeni față de înrolarea în armata română.

     Ziarele din Bucovina ne-au adus în zilele din urmă una din acele știri care înalță sufletele și arată o dată mai mult virtuțile cu care e înzestrat poporul românesc. La Cernăuți s-au făcut recrutări. Lucru obicinuit și normal până acum. Dar partea  interesantă constă în faptul că s-au prezentat la recrutare și acei tineri cari nu erau obligați să se prezinte, cerând cu stăruință ca să fie și ei înrolați, ca să nu rămână mai prejos decât camarazii lor. Este știut că țăranul nostru nu consideră de om întreg pe acela care n-a făcut armata. La aceasta se alătură și împrejurarea că acum pentru prima oară i-a fost dat Românului din Bucovina, Basarabia și Ardeal ca să slujească în propria lui armată națională, ceea ce pentru el este o deosebită mândrie. Ne putem închipui bucuria pe care flăcăii bucovineni vor fi resimțit-o văzându-se soldați români. Ei au mers cu inima deschisă și cu dragoste ca să-și îndeplinească sfânta datorie oriunde ar fi trimiși, căci în tot locul se vor duce să-și apere scumpa lor țară. Ei știu, după cum toți ostașii României Mari trebuie să știe, că în timpul de față au de îndeplinit mari datorii, cari trec peste cerințele particulare ale fiecăruia. Tinerii bucovineni n-au voit  să deie un exemplu, ci au vrut să arate că ei nu sunt mai prejos decât soldații din vechiul regat și că nu așteaptă decât să-și facă datoria acolo unde li se cere. Așa este și soldatul ardelean, cu aceleași sentimente mari, căci și el este pătruns de credința că în aceste clipe, disciplina și stăpânirea de sine ce și le va impune singur, vor da cele mai frumoase roade de cari se vor bucura urmașii noștri. Această nobilă satisfacție înalță sufletele și dovedește superioritatea spiritului de jertfă de care sunt animați toți ostașii României Mari și Tari, după cum așa de frumos a spus-o la Arad dl prim-ministru Brătianu.

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 309 – 310).
 




Nicolae Iorga despre situația internă și externă a României
« 25 August 1919

     Nistor[1] vine să mă ia de la București pentru a mă duce la Cernăuți.


Ion Nistor (1876 – 1962)

     Spune că la Cluj Ungurii nu vor sa dea case universitarilor români. E vorba să se scoată refugiații unguri pentru a se face loc.
     Nistor arată că Brătianu nu i-a anunțat nici criza[2], nici soluția ce o are în vedere. Se așteaptă încheierea păcii cu Austria (ziarele o strigau acuma seara) pentru a se pune lucrul în discuție.
     Nici el nu mai crede în rectitudinea și în sinceritatea șefului Guvernului.
     Mi se spune, după informații date de un marinar, că la Galați echipagiul unui vas se înțelesese să ucidă pe ofițeri, să bombardeze orașul, să coboare spre Giurgiu. În ultimul moment totul a fost descoperit: și legătura cu un regiment de cavalerie din Basarabia. Vinovații au fost împușcați[3].
     Sindicatele vor să ridice din nou lefurile la trei sute de lei pe săptămână. Industriașii s’au înțeles pentru lockout[4].
     La Cluj au făcut profesori pe Bogrea[5] și pe Ursu[6].


Vasile Bogrea (1881 – 1926)
 
     Îmi sosește volumul IV din Istoria Universală a lui Helmolt[7]. Directorul, Tille[8], a adaus supt numele mieu atacuri la adresa României. În prefață spune cine e continuatorul, dar pretinde că, după putință, mi s’a comunicat continuarea! Mă acuză că am trecut la dușmanii Germanilor, că i-am trădat.... »
(Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2 f. a., pp. 242 – 243)

[1] Ion Nistor (1876 – 1962) a fost un istoric și militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizare a Adunării Naționale de la Cernăuți, care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat „Actul Unirii”. Profesor la Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității din Cernăuți, profesor universitar la București, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaș al Partidului Național Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina (18 decembrie 1918 – 2 mai 1920), apoi, succesiv, ministru al Lucrărilor Publice, al Muncii și, în final, al Cultelor și Artelor (între anii 1922 – 1937, în guvernările liberale). Întemnițat de regimul comunist în celebra de tristă amintire închisoare de la Sighet (5/6 mai 1950 – iulie 1955).
[2] Adică decizia de a nu semna tratatul de pace cu Austria și de a se retrage de la guvernare, ceea ce se va întâmpla la 12 septembrie 1919.
[3] Informații asemănătoare oferă regina Maria la 16 august 1919: „S-au întâmplat lucruri dezagreabile la Galați, marinarii noștri făcuseră un complot, urmând exemplul bolșevicilor ruși, să omoare ofițerii și să pună stăpânire pe oraș. Planurile lor au fost dejucate de un soldat fidel.” Vezi Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, ediție Vasile Arimia, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 268 - 269.
[4] Lock-out: Închidere a unei întreprinderi și concedierea în masă a muncitorilor pe timp limitat pentru a-i foița pe muncitori să accepte anumite condiții (renunțarea la grevă, renunțarea la pretenția de mărire a salariilor sau acceptarea reducerii lor, limitarea drepturilor sindicale etc.)
[5] Vasile Bogrea (1881 – 1926) a fost un lingvist și filolog român, membru corespondent (din 1920) al Academiei Române. Profesor la Catedra de Limbi Clasice a Facultății de Litere și Filosofie a Universității din Cluj (începând din anul 1919). Împreună cu Sextil Pușcariu, a pus bazele Muzeului Limbii Române (1919) și a Societății Etnografice din Cluj (1923), devenind unul dintre colaboratorii activi ai acestora. La moartea sa, Nicolae Iorga i-a scris un necrolog elogios.
[6] Ioan Ursu (1875 – 1925)  a fost un istoric român din Transilvania, membru corespondent al al Academiei Române din 1910. Lucrări: Die Auswärtige Politik Des Woywoden Der Moldau Peter Rares (1923), Ștefan cel Mare (1925).
[7] Hans Ferdinand Helmolt (1865 – 1929), istoric german, cunoscut pentru lucrările sale de istorie contemporană, autor al unui tratat de istorie universală, Weltgeschichte, 9 volume, 1913 – 1922, în al cărei volum 4, intitulat Balkan-Halbinsel [Peninsula Balcanică], se trata și istoria României și la care contribuise și Nicolae Iorga. Helmolt a fost un contestatar vehement al ideii că Germania este vinovată de izbucnirea Războiului Mondial și al tratatului de pace de la Versailles.
[8] Arnim Tille (1870 – 1941) arhivist, bibliotecar și istoric german, specialist în genealogie.





Duminică, 24 august 1919, Sinaia


Regele Ferdinand I

Ziua de naștere a lui Nando, a împlinit 54 de ani. Dimineața devreme părea să plouă, dar s-a înseninat, devenind o zi minunată, deși mai rece decât fusese în ultimul timp. În casă a fost agitație pentru ziua de naștere, oameni care veneau și plecau, telegrame, ofițeri și în cele din urmă toți miniștri sau, oricum, o mare parte din ei la prânz. Am stat între Brătianu și Porcu[1]. Brătianu a fost bine dispus. A ținut un discurs frumos, amintindu-ne de ultima zi de naștere înainte de război[2] când regele a făcut marele sacrificiu și cum a fost binecuvântat de Dumnezeu acest sacrificiu și i-a permis să îndeplinească în întregime aspirațiile României.



Alexandru C.Constantinescu în perioada
mandatului de ministru de interne 1916-1918


În mijlocul atâtor bucurii, inima mea era îndurerată din cauza lui Carol, gândindu-mă că unul dintre copiii noștri a trebuit să se îndepărteze de noi. M-am gândit, de asemenea, la Barbu[3], pe care geloziile îl îndepărtaseră de noi și care fusese un susținător atât de credincios.
Spre seară a sosit colonelul Boyle care urmează să rămână câteva zile.”
(Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, ediție Vasile Arimia, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 275 – 276.)
   

[1] Porecla lui Alexandru C. Constantinescu (1859 – 1926), membru marcant al Partidului Național Liberal, de mai multe ori ministru în perioada anilor 1909 – 1926. Celebru pentru că atunci când a fost arestat pentru câteva zile în octombrie 1918, în urma dării în judecată a guvernului Ion I.C. Brătianu de către parlamentul lui Al. Marghiloman ar fi declarat, la închisoarea Văcărești, la întrebarea ce profesie are: „Fost și viitor ministru.”
[2] Referitor la acel moment – 24 august 1916 - există o telegramă a ambasadorului austro-ungar la Berlin, Gottfried von Hohenlohe- Schillingsfürst, către ministrul de Externe al Austro-Ungariei, contele Istvan Burian, din 27 august în care se spune așa: „Dl. Zimmermann [sub-secretar de Stat la Ministerul de Externe al Germaniei] mi-a spus că la 24 august împăratul Wilhelm al II-lea l-a felicitat foarte cordial pe regele Ferdinand cu prilejul zilei sale de naștere și la sfârșit a adăugat precizarea că speră cu toată încrederea că legăturile de rudenie dintre cele două dinastii nu vor permite chiar în aceste momente grele ca relațiile dintre cele două țări să fie în vreun fel periclitate. Regele Ferdinand a mulțumit foarte corect pentru felicitări, dar nu a făcut nicio referire la partea a doua a telegramei.” Din fericire pentru păstrarea secretului acțiunii României, telegrama lui Hohenlohe a ajuns la Viena la 28 august, deci după ce se primise declarația de război a României, vezi Sorin Cristescu, Misiunea Contelui Czernin în România 10 octombrie 1914 – 27 august 1916, Editura Militară, București, 2016, pp. 298 – 299.
[3] Barbu Știrbei (1872 – 1946) mare moșier, administrator al Domeniilor Coroanei Regale (din 1913) apropiat al familiei regale, considerat principalul sfătuitor al regelui Ferdinand. Va fi prim-ministru vreme de două săptămâni în iunie 1927. Negociator al României în tratativele purtate cu Aliații la Cairo în vara lui 1944. Membru al delegației României care a semnat Convenția de Armistițiu de la Moscova, la 12 septembrie 1944.
 



23 august 1919, Doctorul Vasile Bianu reproduce un articol apărut în ziarul belgian La Presse care elogiază atitudinea fermă a României la Conferința Păcii pentru că nu s-a supus necondiționat deciziilor Marilor  Puteri.
 
Ziarul La Presse din Bruxelles publică următorul articol interesant:

România era ca și Belgia o țară mică. Ca și Belgia ea a fost târâtă în formidabilul răsboiu al Puterilor mari. Ca și Belgia ea a fost învinsă, sdrobită, victim a tuturor ororilor unei invaziuni barbare. Tot ca și Belgia ea a luptat până la urmă. Armata ei, cramponată la ultimul petec de teritoriu național, n-a capitulat niciodată. Mai nefericită decât țara noastră, România a fost trădată și părăsită de marea sa aliată, Rusia, și silită să sufere umilința unei păci rușinoase. Dar, în fine, ea a cunoscut ca și Belgia, ceasul reînvierii, al revanșei și al victoriei. Armata română, care n-a putut fi nimicită nici de austro-germani, nici de bolșeviști, s-a aflat atunci din nou viguroasă și bine disciplinată în fața învingătorilor de ieri, puși pe fugă. Iar Aliații, credincioși României, s-au bucurat sincer de un triumf costisitor, e drept, dar definitiv. Veni și ceasul cu adevărat greu: acela al distribuirii recompenselor și pedepselor, ca și al împărțirii prăzii. Și din nou România și Belgia sunt tratate la fel, adică mai mult rău. Marile puteri declară scurt că sunt tutoarele și protectoarele micilor națiuni, că acestea n-au voit și că trebuie să primească fără cârtire soarta cele vor croi cei cinci stăpâni ai lumii. Din  acest moment paralela dintre România și Belgia încetează. Când cei cinci mari impuseră opera lor aprobării, mai mult sau mai puțin benevole, puterilor cu interese limitate, reprezentanții Belgiei se înclinară protestând, pe când aceia ai României protestară, dar nu se înclinară.


Ion I.C. Brătianu

Domnul Brătianu a părăsit Parisul și Versailles-ul preferând să renunțe la putere, decât să semneze un tratat pe care din motive binecuvântate (întemeiate) îl consideră ca nedrept pentru țara sa.  Virtualmente deci România se răsculase contra marilor puteri aliate. E drept că ea a dat dovadă de o mare prudență, evitând orice scandal și mărginindu-se la o rezistență pasivă și expectativă. Ungaria, vrăjmașa ei seculară, era răpusă, sfâșiată de războiul civil și redusă la o totală neputință. Drumul spre Budapesta era deschis armatei române, însă marile puteri veghiau, fiind hotărâte a impune statelor mici ca să respecte cu strictețe aceea ce ele numesc dreptate și care se confundă în chip admirabil cu interesele unora din ele. Cu toate acestea armata română înainta spre obiectivul ei, metodic, în salturi mici. La fiecare nouă etapă, înaltele puteri interveneau. Atunci armata română se opera, dar păstra terenul cucerit. În fine, într-un ultim salt, în vreme ce diplomații marilor puteri erau din nou surprinși și dezorientați din cauza evenimentelor, Românii pătrunseră în Capitala dușmană și se instalară acolo mai înainte ca Puterile tutelare să fi avut timp să se concentreze, să ia hotărâri și să dea ordine. Pentru toate acestea noi, Belgienii, trebuie să aclamăm România. Ea ne-a dat exemplul cel bun. Ea nu s-a lăsat și și-a ajuns scopul pentru că a îndrăznit. Dacă și noi am fi îndrăznit ne-am fi ajuns ținta. În lumea asta de pradă nu ajungi la nimic prin supunere și cumințenie. Desigur că diplomații români nu vor obține atâtea certificate de bună purtare, nici atâtea decorații ca ai noștri, dar România va avea toată Dobrogea, toată Bararabia, toată Transilvania și toată Bucovina. România va deveni o țară mare, care mâine nu va mai avea nevoie de nicio tutelă și va fi stăpână pe destinele sale. Ea va conta de aici înainte, iar în viitoarele congrese va putea să-și spună cuvântul și să nu mai fie tratată ca o rudă mai săracă, ca o cantitate neglijgeabilă. Totul în lumea asta este ca să nu te lași și să ști, la nevoie să reziști amicilor ca și inimicilor. Iată ce ne învață exemplul României. Să știm să ne folosim de el și să-l facem să-l înțeleagă și diplomații noștri.”
(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 307 – 308).



 
19 august 1919, Telegramă trimisă de Ion I.C. Brătianu, primul ministru, lui  Constantin Diamandy, comisarul guvernului român la Budapesta cu indicații în ce privește rechiziționările, stabilirea limitelor teritoriului ocupat de trupele române la vest de Tisa și capturile de război.
 
19 august 1919
Înaltul Comisariat Român la Budapesta nr. 28
 
Ministrul Diamandy[1], Budapesta

Constantin Diamandi

Răspuns la întrebările puse de generalul Mărdărescu[2].

Generalul Gheorghe Mărdărescu

În ce privește programul-chestionar pe care trebuie să-l dezbateți cu generalii aliați, mențineți-vă în linii mari la răspunsul meu la Conferința de Pace și la telegramele anterioare pe care vi le-am adresat.
Faceți în special să reiasă:
a) În afară de rechizițiile necesare pentru întreținerea armatei, România cere să i se recunoască rechiziționarea până la 30% din articolele existente pentru a atenua golurile pe care armatele arhiducelui și ale lui Mackensen le-au lăsat în teritoriile românești pe care le-au ocupat.
b) Dv. puteți indica limitele teritoriului ocupat de trupele noastre la vest de Tisa și vă veți abține de a le întinde prea mult.
c) Veți demonstra imposibilitatea de a restitui proprietarilor automobilele, caii și trăsurile altfel decât prin plata bonurilor de rechiziție; aceasta se va efectua, bineînțeles, în același timp cu plata bonurilor de rechiziții emise de către Puterile Centrale în România.
d) Căile ferate, poștele și telegrafele vor remise progresiv cu retragerea armatei române, pentru că nimeni nu-și va putea imagina o ocupație a teritoriului lăsând aceste instrumente la inamic.
e) Se vor reduce rechizițiile la localuri la minimum necesar, ca trupele să nu sufere de pe urma lipsei de locuințe, sau să fie obligate să se împrăștie prin cantonamente unde siguranța lor să poată fi pusă în joc.
f) Noi n-avem nicio îndoială că dreptul nostru asupra materialului rulant ne este recunoscut de Conferința de Pace, nu numai pentru că a servit inamicului în ofensiva sa contra noastră și i-a fost luat cu armele în mână, dar și pentru că el constuituie o slabă restituire din averea noastră. Până la această decizie a Conferinței ne este imposibil de a renunța la el și de a lăsa ungurilor un excedent, pe când România suferă atât de mult din cauza imposibilității căilor ferate de a funcționa. Veți reaminti că aceste nevoi ale României, arătate deja de mai mult de un an, n-au putut găsi o rezolvare din partea Aliaților și că – deși la un moment dat am întrezărit posibilitatea de a ni se reda 4000 de locomotive – ulterior au fost reduse la 100, iar din acestea, așteptate șase luni, nu ne-au parvenit cu cele mai mari dificultăți decât 40.
g) Comandamentul Român este gata să stabilească de acord cu Aliații condițiile de supraveghere a Budapestei, care vor ține cu siguranță seama de securitatea armatelor.
h)  Guvernul român, fără a putea fixa o dată, va supune Conferinței rechiziționările de toate felurile efectuate în timpul ocupației. Noi cerem însă ca ungurii să ne supună listele asupra tot ce au luat comandamentele austro-ungare de la noi și asupra materialului lăsat de armata lui Mackensen pe teritoriul ungar. Noi cerem, de asemenea, lista materialului luat și rechiziționat de sârbi în Banat. În această privință este foarte instructiv incidentul medicului general Vicol, care a găsit la Budapesta materialul Crucii Roșii române, pe care reprezentanții unguri au încercat mai întâi să-l treacă ca fiind de altă proveniență.
Într-o manieră generală veți reliefa că la Conferința de Pace s-a stabilit că nicio recuperare definitivă nu poate avea loc; dacă, admițând legitimitatea capturilor noastre de război, Conferința de Pace refuză totuși să le dea acestor recuperări caracterul definitiv, noi sperăm că ea va recunoaște după o matură chibzuință, temeiul lor (caracterul lor bine întemeiat); că este indispensabil pentru noi ca ea să-l admită până atunci și că, sub formă de gaj, ele sunt mai în siguranță în mâinile românilor decât dacă vor fi livrate inamicului de care au depins până acum și care le-a dat o astfel de întrebuințare.
Brătianu
(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. IV, doc. nr. 691, pp. 126 – 127).
 

[1] Constantin Diamandi scris și Diamandy (1868 – 1931), diplomat român, ministru plenipotențiar la St. Petersburg (1913 – 1917), celebru pentru acordul Sazonov Diamandi de la 1 octombrie 1914, apoi pentru arestarea sa la 31 decembrie 1917 din rodinul lui Lenin, și eliberat în uma protestului întregului corp diplomatic din Petrograd, comisar al Guvernului Român la Budapesta.
[2] Gheorghe Mărdărescu (1864 – 1939), general român, comandant al armatei de operațiuni din Ungaria, va fi ministru de Război în guvernarea condusă de Ion I.C. Brătianu (25 martie 1922 – 27 martie 1927).



 16 august 1919, Însemnările lui Nicolae Iorga despre situație internă și externă a României în condițiile problemelor ridicate de Conferința Păcii.
 
       Regele a plecat fără a rezolva criza[1].
       Nota Guvernului către Înțelegere e judecată conciliantă de presa apuseană, care, călduros, ne ține partea.
       Lăpedatu[2], întors de la Paris, laudă pe Brătianu, care-i pare - impersonal.

 



Istoricul Alexandru I. Lapedatu
 
     Chestia Basarabiei a fost amânată. Americanii sunt pentru noi. Ei ar dori însă, odată ce se cere ceva unuia din Aliați, să cedam și noi o parte din Cadrilater Bulgarilor. Ai noștri nu vor să audă. Vaida și Ardelenii sunt pentru cedare.
     Bucovina o avem toată, afară de un punct de Cale Ferată.
  Lăpedatu îmi povestia una din ale noastre. Ne trecuse prin minte să platim pe de Martonne[3], a cărui mărturie a fost decisivă în chestia Basarabiei. Din fericire, Lăpedatu a putut interveni la timp.


 



Emmanuel de Martonne
(1873 – 1955)

 
     Era vorba ca în fața Seghedinului sa avem, alături cu Sârbii, acces la Tisa. Noi am refuzat orice discuții.
   Hoover[4], adus în Europa în misiune politică, e cu totul neînțelegător și încurcă lucrurile.
     Grevă generală la Poștă. S'au refuzat și cele mai neapărate telegrame oficiale. Și nimeni nu caută pe întețitori.
    Lăpedatu îmi spunea că, în cursul grevei tramvaielor din Paris, burghezii s'au oferit a face serviciul. Liniile s'au reluat una după alta și rebelii sociali au trebuit să facă penitență.”

(Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a., pp. 239 – 240).
 
 

[1] Este vorba despre încercarea regelui Ferdinand de a constitui un guvern național, despre care Nicolae Iorga a scris în însemnarea anterioară: ” După consultarea cu toată lumea, inclusiv cu Marghiloman, Regele mă chiamă în audiență la 15 [august]. O zăbavă de automobil m-a împiedicat de a veni. Familia regală pleacă la 16 la Sinaia”
[2] Alexandru I. Lapedatu (1876 – 1950) a fost ministrul cultelor și artelor în șase guverne și ministru de stat al României în patru guverne, președinte al Senatului României, membru titular al Academiei Române, președintele acesteia și secretarul său general. În scrisoarea sa din 28 iunie 1918 adresată lui Ion I.C. Brătianu, președintele Partidului Național Liberal, Alexandru I. Lapedatu subliniază nevoia urgentă a unui document concis conținând poziția pe care trebuie să o adopte România în evoluțiile politice din viitorul apropiat cu privire la 1) situația geografică, etnică, socială, culturală și politică a românilor din Austro-Ungaria; 2) evoluția relațiilor între români și unguri; 3) desnaționalizarea practicată în Transilvania și Bucovina; ca și 4) necesitatea dezmembrării monarhiei austro-ungare ca premiză necesară pentru reconstrucția postbelică a unor state naționale. Recunoscîndu-i-se competența în materie, Alexandru I. Lapedatu a fost numit între 1919 și 1922 ca expert în delegația română la Conferința de pace de la Paris (1918); documentele pe care le-a redactat au fost supuse Conferinței și au fost utilizate de delegația română ca bază pentru negocieri. Arestat de guvernul comunist la 5 mai 1950, a murit în închisoarea de la Sighet la 30 august același an.
[3] Emmanuel de Martonne (1873 – 1955), geograf francez de reputație mondială, profesor la Universitatea din Lyon și apoi la Sorbonna (din 1909). Începând din 1897 a întreprins vaste cercetări în România, acordând o atenție special dezvoltării școlii geografice românești. A descoperit prezența formelor glaciare în munții Parâng și a publicat numeroase lucrări de sinteză privind evoluția geologică, tectonică și geomorfică a Carpaților. În 1918, este desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace de la Paris (1919-1920) în cadrul tratativelor de încheiere a păcii după Primul Război Mondial, fiind principalul autor al recomandărilor făcute, cu obiectivitate, guvernului francez, privind teritoriile ce urmau să fie recunoscute România și Poloniei prin tratatele de pace. El a călătorit pe teren și conform principiului viabilității frontierelor, a obținut extinderea frontierei Poloniei spre est și a României spre vest cu câțiva kilometri, pentru ca importante căi ferate (de exemplu Timișoara-Arad-Oradea-Satu Mare) să nu se întretaie de mai multe ori cu granița.   Opunându-se astfel delegaților americani și britanici, el a contribuit, în mod semnificativ, la desenarea granițelor din 1918-1921 (dintre care cele trasate între România, Serbia și Ungaria, mai sunt valabile și astăzi). Membru de onoare al Academiei Române (1919).
[4] Herbert Hoover (1874 – 1964) am politic american, viitor președinte al SUA (1929 -1933) conducea la vremea respectivă „Administrația Americană pentru Ajutor” (American Relief Administration - ARA), un organism însărcinat cu aprovizionarea statelor aflate într-o situație economică foarte dificilă. România a fost înscrisă în planurile americane de aprovizionare după 17 noiembrie 1918, în proiectul întocmit de Hoover și asistenții săi, România figura între statele „eliberate”, alături de Belgia, Polonia, Cehoslovacia, Serbia, Finlanda, etc. Această categorie cuprindea țări considerate a fi lipsite de mijloace financiare și de transport, cu frontiere instabile amenințate permanent de bolșevism și chiar „lipsite de experiență de guvernare.”
 
 
12-14 august 1919. Disensiunile intervenite în cadrul Misiunii Militare Interaliate în privința participării armatei române la regimul de ocupație (dreptul de a dispune de materialele capturate, ca o compensație pentru pierderile suferite în timpul ocupării României de către Puterile Centrale). Se evidențiază și măsurile luate pentru aprovizionarea populației Budapestei de către armata română.
 
         Budapest, 12 Août 1919, Conseil Suprême, Conférence de la Paix, Paris
       La Mission Militaire Interalliée a siégé toute la journée aujourd’hui. Elle a eu un entretien avec M. Constantin Diamandy, plénipotentiaire roumain à la Conférence de la Paix. M. Diamandy a déclaré qu’il était autorisé à traiter (transact business) avec la mission; on lui a communiqué copie en français d’une partie des instructions envoyées à la mission et on lui a demandé si son gouvernement s’y conformerait ou non. Il a répondu qu’il ne pouvait donner de réponse sans un entretien préalable avec le Général Mardarescu, que l’on attend d’un moment à l’autre et qui doit prendre le commandement des forces roumaines. Il a déclaré que  le gouvernement roumain était vivement froissé des informations parues dans la presse tendant à représenter que l’arrivée au pouvoir du gouvernement de l’Archiduc Joseph était dû en quelque manière à l’influence de la Roumanie. On lui a fait remarquer que la situation alimentaire était grave et qu’il s’ensuivrait la famine et des émeutes si on ne remédiait pas à cette situation.
      La Commission, tout en dégageant sa responsabilité pour la situation déplorable où se trouve actuellement Budapest, a suggéré que M. Diamandy prit des dispositions immédiates pour interdire de la part des Roumains la réquisition d’approvisionnements à l’intérieur d’une zone fixée autour de la ville de Budapest et pour que les Roumains ne procèdent plus à des enlèvements de matériel roulant. Il a déclaré qu’il étudierait la question sans délai, et est entré dans une grande colère quand on lui a donné à entendre que le gouvernement roumain pourrait être considéré comme responsable de la famine ou des souffrances de Budapest dans les circonstances actuelles. On lui a demandé de faire connaitre quelles étaient les parties des instructions reçues par la Commission que le gouvernement roumain pourrait accepter immédiatement. Il s’est mis de nouveau en colère, déclarant que la Roumanie n’était pas une nation vaincue, qu’elle devait collaborer avec les autres alliés, et que lui n’accepterait d’ordres de personne, sauf de son gouvernement. Il a fini par se calmer. La Mission a alors insisté sur l’urgence de la situation mais il n’a pas voulu s’engager quant à la date de sa réponse, mais il a déclaré qu’il conférerait avec le Général Mardarescu, et qu’il verrait la commission le lendemain 13 Août. On lui a demandé si au cours des journées précédentes le gouvernement roumain avait remis un autre ultimatum à la Hongrie. Il a répondu qu’en fait il était sûr que tel n’était pas le cas. Parce qu’un tel document lui aurait été remis tout naturellement et comme il convenait, à lui-même et qu’il ignorait l’existence d’un ultimatum.
       L’Archiduc a donné hier et aujourd’hui à la commission des détails sur une intrigue dont le but évident est de démoraliser son gouvernement. Il a déclaré qu’on a dicté aux trois officiers de liaison hongrois attachés au Q. G. de Holban un document émanant d’un certain Monsieur Ardeli[1], ancien Ambassadeur de Roumanie à l’époque du gouvernement de Tisza. Ce document entre autres contient les conditions suivantes: La frontière fixée par l’Entente en 1916 doit être acceptée. Le Banat est revendiqué par les Roumains. Bekescsaba doit appartenir à la Roumanie. La Roumanie a 600.000 hommes sous les armes. La puissance militaire de l’Entente est nulle et l’Entente se trouve aux prises avec des difficultés ouvrières. On offre divers avantages au cas où une union roumano-hongroise serait conclue contre le péril slave. Si ces conditions ne sont pas acceptées, des Roumains balaieront la Hongrie comme l’a fait Mackensen, et l’abandonneront à son sort. Ce document après avoir été signé par un des officiers de liaison mais non par Ardeli, a été remis au premier ministre. Aujourd’hui les trois officiers se sont de nouveau présentés au gouvernement et lui ont fait connaitre que si les conditions ne sont pas  immédiatement acceptées les Roumains quitteront le pays, en emmenant avec eux le gouvernement, dévasteront complètement le pays et fomenteront des troubles ouvrières. Ce qui précède constitue la version de l’Archiduc; il était très agité au cours de ces conversations et il a fait appel aux avis de la commission. Le premier ultimatum, comme il l’appelle, se trouve entre nos mains; il est signé d’un des officiers de liaison, lequel d’après l’archiduc est resté avec lui pendant tout le cours de la guerre. Cette intrigue est évidemment puérile, mais elle a réussi à effrayer le gouvernement. Nous avons dit à l’archiduc de n’y prêter aucune attention.
        Mission Militaire Interalliée

( S.A.N.I.C., Fond Microfilme Franța, inv. 1990, rola 170, cadre 338-340)
 
 
       Délégation roumaine à la Conférence de Paix (circa 13 august 1919)
      Réponse du Gouvernement roumain aux communications de la Conférence de Paix remises à Bucarest le 9 Août 1919
 
       Le Gouvernement a été surpris très péniblement par la communication qu’il a reçue de la part de la Conférence de Paix. Il n’a mérité ni les reproches, ni les accusations qu’elle contient. La Roumanie ne saurait braver une Conférence aux décisions de laquelle elle doit participer à la suite de sa coopération avec les Alliés dans l’œuvre de justice que la victoire des Alliés assure au monde ainsi que les revendications nationales que les Roumains ont formulées avec précision dès la première héure de leur entente avec les Alliés. La Roumanie n’a pas fait varier ses revendications territoriales avec les succès de ses armées, mais elle considère que ses nouveaux efforts militaires, qu’elle a été contrainte de faire, pour repousser l’offensive hongroise et les services que, par ses sacrifices, elle a rendu à la cause de la civilisation, lui donnent un nouveau titre pour réclamer son droit. Le Gouvernement roumain, à Budapest, comme ailleurs, entend travailler d’accord avec les représentants des Puissances Alliés. Le commandement militaire roumain a reçu des ordres dans le sens de collaborer avec les Missions militaires de Budapest, afin d’établir ensemble les mesures nécessaires pour faciliter la possibilité d’un Gouvernement hongrois, qui assure l’ordre dans le pays et garantisse la sécurité des relations de paix sur la frontière roumaine. Dans ce but même, le Gouvernement Royal a chargé son Haut-Commissaire, Monsieur Diamandy, de se rendre à Budapest, où, grâce à l’ordre établi par la victoire de l’armée roumaine, il pourra rencontrer les représentants des Puissances Alliées. La Roumanie est décidé d’agir d’accord avec la politique que la conférence pourra dorénavant fixer à l’égard de la Hongrie, à la suite du nouvel état de choses réalisé par l’intervention de l’armée roumaine. En ce qui concerne l’attitude du Gouvernement et du Commandement roumain vis-à-vis des décisions de la Conférence, touchant l’occupation de Budapest, on ne saurait ignorer que les troupes roumaines s’y trouvaient déjà lorsque la communication a été faite au Gouvernement Royal et que les quatre autres ne lui ont été présentées, simultanément, que le neuf Août dans l’après midi. Du reste, cette occupation, qui ne comporte pas l’effusion de sang que craint la Conférence, est indispensable si l’on veut faire cesser l’état de choses qui n’a troublé que trop longtemps le centre de l’Europe. Les événements antérieurs l’ont prouvé.
     Le Gouvernement roumain ne pouvait pas prévoir que la Conférence de Paix considérait encore comme existant l’armistice de Novembre 1918, après avoir reçu d’elle l’invitation de coopérer à une action militaire contre l’armée hongroise. Il le pouvait d’autant moins après avoir été l’objet d’une offensive générale de la part de cette armée. La Roumanie ne pouvait pas croire que, après des combats sanglants à la suite desquels l’armée roumaine a fait capituler toutes les forces organisées ennemies, elle n’aurait pas le droit de disposer du matériel de guerre dont celles-ci s’étaient servies pour l’attaquer, sans être gênées par la situation créée par l’armistice antérieur. Quant aux autres réquisitions elles n’ont été prévues que dans des proportions assurant, avec les besoins de la population, de larges disponibilités d’exportation et ne compromettant pas l’activité économique du pays. La Roumanie n’y a été obligée que par l’état d'épuisement total dans lequel l’ont laissée les invasions allemande, hongroise, et par le fait que c’est dans ces régions, aujourd’hui occupées par elle, qu’a été versée une grande partie du butin de guerre enlevé par les armées des Puissances Centrales. Il serait difficile de concevoir qu’on dénie à la Roumanie ce droit lorsque d’autres armées Alliées ont pu sans aucun obstacle de la part de la Conférence, vider et épuiser totalement des territoires occupés qui devaient, après la paix, revenir non à un ancien ennemi, mais à un Allié.
     Le Gouvernement roumain regrette que les Grandes Alliés aient pris en considération des accusations calomnieuses portées par un ennemi sans scrupules. Loin d’encourager le pillage, les troupes roumaines, par leur présence même, ont rétabli l’ordre et arrêté l’anarchie et la dévastation. La présence des représentants des Puissances Alliées même à Budapest est un témoignage de cet état de choses. Le Commandement roumain, dès les premiers jours, a fait prendre des mesures pour approvisionner la capitale hongroise qu’il avait trouvée complètement privée de provisions. Des lignes de chemin de fer n’on été interrompues que provisoirement dans l’intérêt strict de la sécurité militaire. Pour ce qui est des Gouvernements qui ont succédé à Bela Kun, ils n’ont été ni établis, ni remplacées ou arrêtés par les troupes roumaines. L’armée roumaine qui a prouvé, au milieu de toutes les épreuves qu’elle a eues à subir, le haut esprit qui l’anime et la discipline qui la gouverne, n’à jamais  perdu de vue les devoirs que l’humanité et la civilisation lui imposent. L’accueil que lui fait la population en est la preuve éclatante dans tous les territoires occupés. Si l’action militaire roumaine, grâce à la conduite des opérations et à la vaillance des troupes, s’est développée si rapidement, la Roumanie a conscience qu’elle a rendu un service éminent à l’œuvre de paix que la Conférence de la Paix poursuit.

(ANIC, Fond Microfilme Franța, inv. 1990, rola 170, cadre 343-345)
 
 
       Télégramme au Gouvernement roumain adressé par l’intermédiaire du Chargé d’Affaires de France à Bucarest.           Communiqué à la Mission Militaire Inter-alliée de Budapest, 14 Août 1919
 
    La Conférence de la Paix, sans revenir sur un certain nombre de points qui appelleraient de sa part des rectifications, enregistre avec satisfaction la déclaration du Gouvernement roumain "qu’il est décidé à agir d’'accord avec la politique que la Conférence fixera à l’égard de la Hongrie". Elle interprète cette déclaration comme indiquant que la Roumanie, en sa qualité d’Etat participant à la Conférence de la Paix, a l’intention de se conformer à ses décisions communiquées par l’intermédiaire de la Mission Militaire déléguée à Budapest par le Conseil Suprême. Les directions envoyées à trois reprises par la Conférence à la Mission des Généraux Alliés et communiquées à Bucarest ont défini d’une manière détaillé et explicite la politique des Puissances Alliées à l’égard de la Hongrie dans la situation présente (désarmement des troupes hongroises, maintien de l’ordre avec le minimum de troupes étrangères, ravitaillement de la Hongrie, abstention de toute immixtion dans la politique intérieure sous réserve de la libre expression de la volonté nationale). Le Conseil Suprême insiste sur le fait qu’aucune reprise définitive de matériel de guerre, de chemins de fer, d’agriculture, ni de bétail etc., ne peut avoir lieu actuellement. Il appartient, conformément aux principes de la Conférence acceptés par tous les Etats Alliés et appliqués en particulier dans le Traité avec l’Allemagne, à la réunion des Puissances Alliés et Associés seule de déterminer des réparations à fournir par la Hongrie et la répartition entre les Etats intéressés. Ni l’armée roumaine, ni le Gouvernement roumain ne sont fondés à fixer eux-mêmes la part de la Roumanie, les avoirs hongroises de tout nature étant le gage commun des Puissances Alliés.
        S. Pichon

(ANIC, Fond Microfilme Franța, inv. 1990, rola 170, cadre 348-349)
 

[1] Ioan Erdely (1863-1930), membru al Partidului Național Român, a fost numit însărcinat cu afaceri al Consiliului Național Român la Budapesta, la 7 decembrie 1918.
 
 
10 august 1919, Budapesta, Proclamație a comandantului Comandamentului  Trupelor  din Transilvania, general Gheorghe Avramescu, adresată populației din capitala Ungariei
 
 

Generalul Gh. Mărdărescu pe terasa hotelului Gehlert din Budapesta
 
 

 

Trupele române intră în Budapesta la 4 august 1919

 
        Zvonuri tendențioase și rău voitoare au fost răspândite, cu scop de a insinua că Comandamentul militar, sau guvernul român ar fi contribuit într-un mod oarecare la aducerea la cârma statului ungar a guvernului actual[1]. Încă de la început Comandamentul trupelor din Transilvania a făcut cunoscut că autoritățile militare române nu au și nu vor avea niciun amestec în chestiunile lăuntrice ale Ungariei.
 


István Friedrich (1883 – 1951)

 
 

István Friedrich și câțiva din miniștrii săi în 1919
 
       Rolul armatei române nu este nici de a aduce, nici de a menține guverne în teritoriul altor state și nu a recunoscut până acum niciun guvern ungar
         Dorința României este ca o dată tranșate – de acord cu aliații ei – toate chestiunile care au rezultat din războiul actual, să reia relațiuni pașnice normale cu poporul vecin ungar, căruia îi cere numai o conduită leală și împlinirea strictă a angajamentelor luate.
        În aceste condiții, suntem dispuși a ajuta și a înlesni, pe cât mai mult, ameliorarea stării economice a poporului ungar.
        Comandamentul armatei române a luat cele mai energice măsuri pentru ca în cea mai scurtă vreme alimentarea orașului să devie normală. A luat încă măsuri pentru ca orice transport de alimente, destinat aprovizionării orașului, să fie efectuat imediat, în aceeași ordine de precădere cu transporturile militare.
        Comandamentul militar român a pus deja la dispoziția populației numai într-o singură zi, peste 70.000 rații de pâine de câte 400 gr. fiecare.
        In rezumat, face tot ce omenește este posibil pentru ca populația orașului să nu sufere.
Armatei române, care a întreprins acțiunea militară în urma provocațiunii armatei inamice de pe Tisa, îi este străin orice spirit de răzbunare. Ea dorește numai să vadă înfăptuită [instaurată] liniștea în Ungaria și pașnica dezvoltare a statului ungar, pe căile pe care le va alege însuși poporul.
     Ocupațiunea provizorie a armatei române nu împiedică ca viața politică să se manifeste, în conformitate cu ordonanțele date și în cadrul liniștit.
         Budapesta, în 10 august 1919
        Comandantul trupelor din Transilvania, general Mărdărescu[2]
         Înaltul comisar al guvernului român, ministru Diamandi

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. IV, doc. nr. 678, pp. 101 – 102).
 

[1] Este vorba despre guvernul condus de Istvan Friedrich (1883 – 1951) care a reușit să înlăture prin lovitura de stat de la 6 august guvernul condus vreme de cinci zile de Gyula Peidl (1873 – 1943). Conspiratorii au acționat cu știrea generalului Mărdărescu care a cerut ca acțiunea să nu producă haos și să se desfășoare rapid. Istvan Friedrich l-a proclamat imediat ca regent pe Arhiducele Joseph al Austriei (1872 – 1962) feldmareșal al armatei austro-ungare, care însă nu a fost acceptat de liderii Antantei și a abdicat la 23 august. Guvernul lui Istvan Friedrich a condus până la 24 noiembrie 1919 când a cedat puterea ministrului Apărării, Károly Huszár, în condițiile în care deja toată armata ungară asculta de fostul amiral Miklos Horthy. Acesta din urmă a preluat puterea la 15 martie 1920.
[2] Ziarul Românul din Arad nr. 83 din 10 august 1919 a adus vestea că: Trupele de ocupație ale aliaților care se găsesc la Budapesta și împrejurimi se află sub comnada supremă a generalului Mărdărescu.
 
 
 „Ziarul „Românul despre ocuparea Budapestei de către armata română” (4 august 1919)












 
 
 31 iulie 1919, Însemnările Reginei Maria despre trecerea trupelor române peste Tisa
 
Joi, 31 iulie 1919 Kis-Ujkattas [corect : Kiss-Uj-Szállás]
 
        Trenul nostru  s-a întâlnit cu cel al lui Nando la 8. M-am odihnit splendid peste noapte, un somn bun și lung și m-am trezit minunat de refăcută și gata de lucru. În ultimul timp mă simțeam sub condiția mea atât fizică cât și mentală.
       După un mic dejun luat devreme, am pornit să ajungem din urmă trupele care trec Tisa. Nando m-a luat în mașina lui, am stat lângă el. Șoselele erau bune și noi am zburat. Aici suntem chiar în Ungaria. După aproximativ o oră de ventre à terre[1] am ajuns într-un loc unde fusese construit peste Tisa un pod de vase. Am întâlnit nesfârșite coloane de trupe, pe drum am fost ovaționați cu urale frenetice și entuziaste, dar, totodată am fost acoperiți și de un praf maroniu. Am văzut de asemenea numeroase trupe trecând podul. M-am amuzat aruncând nenumărate pachete de țigări soldaților care treceau. Aceasta i-a umplut de bucurie. Oriunde merg, dau din plin țigări, din care am întotdeauna destule.
       În final am trecut Tisa pe un pod de vase la Tisza-Bö și ne-am dus pe un drum de șes într-un sătuc Kökelec [corect: Kötelek] unde am inspectat o altă divizie și am văzut cum arată o casă distrusă de bolșevici. Și aici am împărțit numeroase țigări, apoi am mers într-un sat îndepărtat, unde Moșoiu își are cartierul general. El ne-a dat o masă excelentă pe o verandă. Eu am avut chiar o cameră bună în care m-am putut spăla de praful gros maroniu cu care eram acoperiți. Ziua nu a fost insuportabil de călduroasă, dar stând în față lângă șofer ceasuri întregi, la un moment dat am simțit căldura motorului.
        Imediat după masă am pornit-o din nou să inspectăm o altă divizie și o altă trecere a Tisei pe un alt pod de vase  într-un loc numit Tisza Bura[2]. Aici am avut plăcerea să-mi văd regimentul [4 de roșiori]. Am sosit chiar în momentul în care podul era gata și regimentul meu urma să treacă primul. Desigur, ei au luat partea leului din proviziile mele. Soarele apusese deja, locul era o „luncă” (în original) mare, aproape de fluviu, foarte frumos, aerul se răcorise, erau mase de trupe, foarte pitoresc. Ei erau fericți să ne aibă în mijlocul lor. Ne-am urcat pe niște bușteni, deasupra locului pe unde treceau și i-am salutat și le-am aruncat pachete de țigări. Toți erau atât de plini de elan, se bucurau că trec Tisa să-i alunge pe bolșevici, ei doreau să ajungă la Budapesta. Am văzut mulți prieteni, sper că ei se vor întoarce, dar s-ar putea să mai fie încă lupte sângeroase. Domnul fie cu ei, toți par atât de tineri! Acum, ei au cai minunați. Nu a fost una din cele mai mici bucurii ale mele să contemplez toți acești cai frumoși. Sângele meu anglo-saxon a vibrat puternic la vederea lor.
        Ne-am înapoiat cu mare viteză și cu un sentiment de satisfacție, dar cu pielea foarte arsă de soare și cu ochii injectați. Ajungând la gară am descoperit că sosise Brătianu.
        Am fost neplăcut impresionați de un grup de tineri soldați  bolșevici, îmbrăcați la întâmplare – unii aproape elevi. Ei au fost prinși cu mâinile pline de sânge și mi s-a spus că vor fi împușcați la apusul soarelui. Aproape că mi s-a oprit inima...

(Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, ediție Vasile Arimia, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 253 – 254.)
 
 

[1] « Cu burta la pământ” expresie ce definește în limba franceză galopul întins al unui cal.
[2] Astăzi Tiszabura, localitate pe malul stâng al Tisei, la 24 km nord de Tiszabö, dacă se merge pe malul Tisei, la 17 km în linie dreaptă.
 
 18 iulie 1919, Regina Maria despre activitatea Comisiei Hoover în România.   
 
       Vineri, 18 iulie 1919
       O zi  întreagă de mers cu mașina. Am plecat devreme la Ploiești să inspectez cantinele Principele Mircea, pe care le-a deschis societatea noastră pentru copii, împreună cu americanii lui Hoover[1]. Aceștia sunt rivalii Crucii Roșii Americane. Trebuie să păstrez un echilibru stabil între aceste două misiuni, pentru că ambele îmi sunt folositoare, dar ele au tendința de a se antipatiza reciproc. Colonelul Amand, care este sufletul acestei organizații, face parte din ceea ce Anderson[2] numește înfiorându-se americanii neciopliți. El este plin de energie, cu maniere exact cum l-a înzestrat Natura, întreabă tot ceea ce vrea să știe și dă orice informație dorește să împărtășească. Nu-și dă seama dacă lumea se ofensează sau dacă el se bagă acolo unde nu-i fierbe oala, este însă plin de bunăvoință, de entuziasm și de adevărata inacceptare americană a oricăror greutăți, totul se poate și trebuie depistat și mers înainte, înainte! Să nu fii niciodată liniștit, să faci eforturi – fă și  vei reuși. Deși obositor, este un spirit care-mi place, mai ales într-o țară unde oamenilor, dimpotrivă, le place să ridice greutăți în calea cuiva și întotdeauna văd ce nu se poate face, în loc  de a vedea ce se poate face. Pentru Amand nu există nu se poate. Totuși, el este aproape copilăros de naiv și vine tot timpul cu întrebări, tulbură demnitatea singurătății mele ca să-mi smulgă decizii pe care eu,  fiind regină și, mai ales, fiind eu, nu le pot lua singură. Imposibil este un cuvânt pe care Amand nu-l cuunoaște. Lui i-ar place să-mi vâre în sân milioane americane și visează la o organizație în întreaga țară care să uimească lumea  de ce pot face românii cu ajutorul americanilor, dar aceasta trebuie să fie organizația lor românească, la care trebuie să adere toate sătucurile, la care trebuie să lucreze toți și să le placă să lucreze și să depășească dificultățile și să facă lucrurile repede și peste tot în același timp. Amand este o bucurie pentru mine, în ciuda dezaprobării de către Anderson a noilor sale procedee. Avem nevoie de oameni care să se implice, dar ei au în spate o enormă avuție, din care o parte se află în mâinile mele, ceea ce este o adevărată binecuvântare, noi însă nu avem nevoie numai de avuția lor, nouă ne trebuie spiritual lor de inițiativă, ei ne determină să facem eforturi. Românii mei nu sunt în mod natural înclinați spre efort, dar ei pot munci dacă sunt bine conduși. Amand are marea lui utilitate și eu, care mă pot înțelege cu multe feluri de firi omenești, pot, de asemenea, să mă înțeleg și cu Amand. În plus, Amand declară că nicăieri nu sunt femei atât de frumoase ca în România, ele nu pot fi întrecute niciunde - declară Amand și îți dai seama că ar vrea să spună mult mai multe.
       Am vorbit apoi de mașinile de care avem nevoie pentru organizația noastră, și Amand, în sensul acesta, cu creionul în mână, a scris repede, câte? Sunt suficiente o sută? Domnul Hoover va afla imediat! și zece minute mai târziu mi se arată o telegramă pentru Hoover, sunteți de acord cu aceasta? etc… etc… iar eu zâmbesc și-l încurajez, și-l aprob, și spun de trei ori ura pentru America, și Amand s-a simțit un băiat grozav; aceasta este o frumoasă și exactă descriere a lui Amand. Să adăugăm că el este înalt și zvelt, ofițer de infanterie, care poartă un fel de pălărie de cowboy și are dinți de aur în gură, ce pare a fi o particularitate americană. Este originar din Texas.
         Ei bine,toată ziua de ieri am vizitat cantine la Ploiești și în jurul Ploieștiului, unde sunt hrăniți mii și mii de copii. Ploieștiul mi-a făcut o primire entuziastă și aproape am fost îngropată în flori încât nu știam cum să stau. L-am avut cu mine pe Teribilul. Am mâncat la o mică mânăstire dincolo de Ploiești, unde nu fusesem niciodată și aceasta a produs o adâncă bucurie bătrânelor călugărițe. Nu pot fi două concepții de viață mai fundamental diferite decât cea a lui Amand și cea a călugărițelor! Mirarea lui că niște ființe omenești își pot irosi viețile nefăcând absolut nimic era impresionantă, oferindu-mi prilejul să-mi arăt humorul meu permanent viu. Un contrast extraordinar, călugărițele antediluviene și Amand, omul din Texas. Apreciez în mod deosebit aceste contraste nuanțate.
       Drumurile erau groaznice, a plouat toată ziua de ieri, dar temperatura a fost foarte plăcută. Prefectul și soția lui sunt amândoi drăguți și săritori. Toți țăranii au fost fericiți. Ne-am dus într-un parc foarte frumos, proprietatea doamnei Crețulescu; totul a fost foarte reușit, deși obositor, am ajuns acasă pe la 8 1/4 , foarte somnoroasă și zdruncinată (de mașină), dar în urma mea cu o zi activă, satisfăcătoare, o zi care a fost o sărbătoare pentru colonelul Amand, ofițer în armata americană, detașat la Comisia de alimentație a lui Hoover pentru România etc… etc…
Amand merge înainte…

(Maria Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 241 – 243)
 

[1] „Administrația Americană pentru Ajutor” (American Relief Administration - ARA), condusă de viitorul președinte al SUA, Herbert Hoover (1874 – 1964). Era vorba de un organism însărcinat cu aprovizionarea statelor aflate într-o situație economică foarte dificilă. România a fost înscrisă în planurile americane de aprovizionare după 17 noiembrie 1918, în proiectul întocmit de Hoover și asistenții săi, România figura între statele „eliberate”, alături de Belgia, Polonia, Cehoslovacia, Serbia, Finlanda, etc. această categorie cuprindea țări considerate a fi lipsite de mijloace financiare și de transport, cu frontiere instabile amenințate permanent de bolșevism și chiar „lipsite de experiență de guvernare.”
[2] Henry Watkins Anderson (1870-1954), avocet american, liderul partidului republican din Statul Virginia. Șeful misiunii americane a Crucii Roșii în România (ianuarie 1917 – martie 1919). A plecat din România și a reușit să treacă prin Rusia cu trenul într-o călătorie dramatică. A fost logodit cu o scriitoare americană celebră în epocă, Ellen Glasgow (1873 – 1945), dar care a rupt logodna cu el când a aflat că el și Regina Maria își scriau zilnic și își făceau cadouri.
 
 
 
16 iulie 1919, Telegrama adresată de generalul Constantin Prezan, șeful Marelui Cartier General mareșalului Ferdinand Foch prin care transmite acordul regelui Ferdinand de participare armatei române la  la restabilirea ordinii în Ungaria
 
16 iulie 1919

 


Constantin Prezan (1861 – 1943)

      Marele Cartier General
      Biroul Operațiunilor
      Nr. 2333
      Telegramă mareșalului Foch, Paris
      La nr. 3332
   1. Majestatea Sa Regele autorizează ca armata română să dea cel mai mare concurs posibil Aliaților pentru restabilirea ordinii în Europa Centrală și pentru garantarea păcii.
    2. Aceasta fiind, noi putem participa la operațiile contra Ungariei cu 7 divizii, dintre care 5 de infanterie și 2 de cavalerie. În afară de aceste forțe, noi am putea dispune de încă o divizie de infanterie în a doua linie.
Această divizie va fi lăsată pentru securitatea liniilor de comunicație la est de Tisa, în zona pur ungară din vecinătatea fluviului. Divizia nu va putea participa la operațiuni decât în caz de absolută nevoie și numai dacă situația frontului nostru de est va permite transportul în regiunea Tisei, această a 7-a divizie fiind acum unica noastră rezervă pe frontul de est.
     3. Trupele române pot începe operațiunile cel mai târziu în opt zile după luarea deciziilor definitive în acest sens.
    4. Stocul nostru de muniții fiind limitat, armata română se va găsi, din această cauză, într-o situație precară după sfârșitul operațiunilor contra Ungariei. Noi n-am putea deci face față unei operațiuni serioase și prelungite pe alte fronturi în cazul în care am fi atacați.
      Văzând această situație, cerem Aliaților să ne garanteze trimiterea munițiilor și materialelor pe care le-am comandat în Franța.
     5. Pentru orice eventualitate, este bine să se ia în considerare de asemenea cazul când, în timpul operațiunilor, se va simți necesitatea de a se recurge la alte mijloace pentru sfărâmarea rezistenței adversarului. În acest caz, noi nu vom avea alte resurse decât cele care ar fi disponibile la această dată de pe frontul nostru de est.
Or, în cazul când situația ar permite retragerea de pe acest front a uneia sau două divizii de infanterie, deplasarea lor pe Tisa nu s-ar putea efectua rapid din cauza lipsei de locomotive. Va fi deci absolut necesar să se pună la dispoziția noastră cel puțin o sută de locomotive care vor trebui expediate din Franța, în cazul când Iugoslavia nu ni le-ar putea împrumuta.
6. Condițiile de ordin militar în care noi înțelegem participarea trupelor noastre la această operațiune au fost expediate astăzi, 16 iulie, printr-un curier special, colonelului Dumitrescu, pentru a vi le comunica.

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. IV, doc. nr. 655, pag. 28).

 
 
14 Iulie 1919, Însemnările lui Radu R. Rosetti și N. Iorga despre ziua națională a Franței  

         La dejunul la popota Comandamentului francez sunt pus, la sfârșitul mesei, în situațiunea stângace de a face o cuvântare, pentru că generalul Zizi Cantacuzino[1], cel mai mare în grad dintre ofițerii români prezenți, refuză sub pretext că el ar spune numai prostii – asta a strigat în gura mare.
     În scurta cuvântare ce improvizez arăt că Franța ne-a ajutat mai ales în trei împrejurări: prin marea revoluție[2] care ne-a făcut prin rezonanța ei să ne emancipăm de sub tutela culturală grecească; în 1856 prin tratatul de la Paris, care ne-a scăpat de sub protectoratul rusesc și a îngăduit Unirea Principatelor[3] și în războiul ce s-a terminat acum.
          Sunt citat de generalul Graziani[4] la ordinea de zi a Armatei de Dunăre (ordin general nr. 60) și decorat cu Crucea de război.

(General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914 – 1919), ediție îngrijită, studiu introductiv și note, Maria Georgescu, Editura Modelism, București, 1997, p. 376)
          14 Iulie.
          Sărbătoarea națională a Francezilor.
          Orașul e pavoazat.
          La Legație, Brătianu vine magnific, așteptând să fie recunoscut și salutat.
       Dau lui Cambon cărți vechi românești traduse din limba franceza, care trebuie sa formeze un întâiu fond al nostru la Biblioteca Națională din Paris.
           Lapedatu[5] și Murgoci[6] sunt trimeși la Paris, unde-i chiama în chestia Basarabiei.


 
Istoricul Alexandru I. Lapedatu
 
          Ni s'a cerut formal să mergem asupra Pestei. Francezii ar da două divizii. Și cine alții?
         Soldații francezi au serbat pe 14 Iulie cu steaguri în vârf de prăjini, și cu toate haimanalele după ei au defilat pe Calea Griviței.

(Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a., pp. 228 – 229)
 

[1] Gheorghe (Zizi) Cantacuzino- Grănicerul (1869 -1937), general și om politic român de extremă dreaptă, președintele de onoare al Mișcării Legionare, celebru pentru vitejia din războiul de întregire, dar și pentru aventurile din tinerețe.
[2] Este vorba de Marea Revoluție Franceză (1789 – 1799)
[3] Merita adăugat că principele Carol I a primit domnia României unite la 10 mai 1866  în calitate de rudă de sânge a împăratului Napoleon al III-lea....
[4] Jean César Graziani (1859 - 1932) a fost un general francez din Primul Război Mondial.  A servit la sfârșitul războiului în România, apoi a devenit comandant al Armatei de la Dunăre la 5 mai 1919, înlocuindu-l pe generalul Berhelot în România, șeful misiunii militare franceze din Ungaria și comandant al Corpului 1 de Armată în 1920. Și-a încheiat cariera ca membru în Consiliul Superior de Război în 1921 și comandant al Corpului 18 de Armată. A fost trecut în rezervă în anul 1924.
[5] Alexandru I. Lapedatu (1876 – 1950) a fost ministrul cultelor și artelor în șase guverne și ministru de stat al României în patru guverne, președinte al Senatului României, membru titular al Academiei Române, președintele acesteia și secretarul său general. În scrisoarea sa din 28 iunie 1918 adresată lui Ion I.C. Brătianu, președintele Partidului Național Liberal, Alexandru I. Lapedatu subliniază nevoia urgentă a unui document concis conținând poziția pe care trebuie să o adopte România în evoluțiile politice din viitorul apropiat cu privire la 1) situația geografică, etnică, socială, culturală și politică a românilor din Austro-Ungaria; 2) evoluția relațiilor între români și unguri; 3) desnaționalizarea practicată în Transilvania și Bucovina; ca și 4) necesitatea dezmembrării monarhiei austro-ungare ca premiză necesară pentru reconstrucția postbelică a unor state naționale. Recunoscîndu-i-se competența în materie, Alexandru I. Lapedatu a fost numit între 1919 și 1922 ca expert în delegația română la Conferința de pace de la Paris (1918); documentele pe care le-a redactat au fost supuse Conferinței și au fost utilizate de delegația română ca bază pentru negocieri. Arestat de guvernul comunist la 5 mai 1950, a murit în închisoarea de la Sighet la 30 august același an.
[6] Gheorghe Munteanu-Murgoci (1872  – 1925), savant român de reputație mondială, geolog, mineralog și pedolog, care împreună cu Nicolae Iorga și Vasile Pârvan și-a înscris numele printre fondatorii Institutului de Studii Sud-Est Europene din București. A fost membru corespondent al Academiei Române.
 
12 iulie 1919, Notațiile lui N. Iorga în urma convorbirii cu Iuliu Maniu și Mihai Popovici pe marginea conduitei lui Ion I.C. Brătianu la Conferința de pace de la Paris
 
      Maniu vine la mine, cu Mihai Popovici[1]. E pentru Ministeriul de rezistență (deși se convinge că acest termen de provocație e nepotrivit și ar trebui evitat). Speră în posibilitatea de a se strânge toate forțele politice în vederea unor noi sforțări. Clauzele sunt neacceptabile: ni s-ar cere să plătim toată investitura Statului ungar în Ardeal, toată averea lui și chiar partea aferentă din datoria lui de războiu. Așa ceva nu se poate iscăli.

 
 
Iuliu Maniu (1873 – 1953)
 
 
Mihai Popovici (1879 – 1966)
      Brătianu se retrage: el nu iscălește. Take Ionescu e de părere că trebuie să iscălească... Brătianu[2].... - Și dacă Brătianu nu vrea? - N'are altă soluție.

 
 
Ion I.C. Brătianu (1864 – 1927)
     Îi spun că înainte de toate trebuie sa ni păstrăm locul lângă Aliați, că altfel rămânem în aier, că n-avem autoritatea morală pentru a ne menținea față de populațiile alogene, care, știind că nu mai avem mandatul și sprijinul Europei, se vor manifesta îngrijitor [îngrijorător] sau și amenințător, că, pentru a dovedi solidaritatea politică, ar ajunge o declarație a partidelor, cerută de Rege, că Ministeriul Național ar fi o imposibilitate și o inutilitate, că, în orice caz, o zăbavă s-ar putea căpăta, invocand lipsa momentană a Parlamentului, dar grăbind lucrările alegerilor și garantând absoluta lor libertate.
     Nu știu întrucât 1-am putut influența. Popovici e absolut în sensul lui Brătianu. Maniu vrea se plece, zilele acestea, înapoi în Ardeal, chiar de nu s-ar ajunge la un rezultat.

(Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a., pp. 227 – 228).
 
 
 
 

[1]Mihai Popovici (1879 – 1966) om politic român din Transilvania. A absolvit Dreptul la Budapesta și Filosofia la Viena. Membru al Partidului Național Român, militant pentru unireaTransilvaniei cu țara. În timpul Războiului de Întregire, între 1917 - 1918, a fost însărcinat cu organizarea corpului voluntarilor români în Moldova, mulți dintre ei adunați din rândul prizonierilor ardeleni din Rusia. De asemenea, a făcut parte din Comitetul Național al românilor emigranți din Austro-Ungaria, constituit la Odesa în 1918. Membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei la Departamentul Industriei și Comerțului, deputat în Parlamentul României întregite. În guvernul Blocului Parlamentar a ocupat portofoliile Ministerului Lucrărilor Publice și al Ministerului Finanțelor. Vicepreședinte al PNȚ (1926). A făcut parte dintoate guvernele țărăniste (8 guvernări), în special ca ministru al Finanțelor, dar și al Justiției, Internelor și al Lucrărilor Publice. Adept al lui Iuliu Maniu. Arestat în 1947 și acuzat de conspirație contra statului în afacereaTămădău. Deținut la Sighet pânăîn 1955.
[2]Iorga a consemnat la 8 iulie 1919 atitudinea fermă a lui Ion I.C. Brătianu în ”chestia Basarabiei: Brătianu, căruia, contra lui Balfour și Tardieu, Lansing [secretarul de Stat al Statelor Unite 1915 - 1920] voia să-i impuie plebiscitul, fie și de acum în câțiva ani și chiar cu prezența trupelor românești din provincie, a răspuns că Sfatul Țerii care a votat Unirea a fost o adunare revoluționară ca oricare alta, singura posibilă, și că a pune la îndoială hotărârile lui înseamnă a repune în discuție toată situația orientală așa cum ea rezultă din deciziuni analoge ale unor adunări cu aceiași legitimitate. A se recunoaște alipirea Basarabiei e cea mai slabă compensație pentru ce, până în ultimul moment, am avut să suferim de la Rusia veche. Plebiscitul nu-l poate admite nici mai târziu, căci ar fi o încurajare pentru neliniștea elementelor extreme, iar retragerea trupelor noastre ar echivala cu aruncarea în anarhie a nenorocitei țeri.” Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2 pag. 226.
 
10 iulie 1919, Considerațiile lui Vasile Bianu despre nedreptățile săvârșite la Conferința Păcii față de statele mici; primirea lui Ion I.C. Brătianu la Arad și hotărârile luate la București.


      Conferința de pace de la Paris, sau mai bine zis cei patru potentați ai lumii, caută să ne trateze mai mult ca pe niște dușmani, decât ca pe aliați. După ce au nesocotit cu totul tratatul nostru de alianță de la 4/17 August 1916, iscălit de Anglia, Franța, Italia și Rusia, cu privire la granița de apus, ciopârțindu-ne Banatul, acum vreau să știrbească și suveranitatea Statului român, pentru care națiunea noastră aluptat de veacuri ca s’o câștige și s’o păstreze. Cei mari vreau să impună prin tratat protecțiunea minorităților și aceasta sub controlul marilor puteri, formând astfel un Stat în Stat din fiecare naționalitate, pe câtă vreme România a acordat naționalităților minoritare: egală îndreptățire politică, culturală și confesională și aceasta fără controlul și presiuna nimănui. Apoi prin diferite clauze economice privitoare la drepturile de transit și politică vamală, tratatul de pace ne pune la discreția marilor puteri și în imposibilitatea de a crea o industrie națională și un comerț care să pună în valoare resursele economiei naționale. Prin clauze financiare tratatul de pace ne obligă să luăm partea noastră nu numai la datoriile monarhiei austro-ungare până în 1914, ci și la datoriile ei de răsboiu. Astfel la această mare Conferință a păcii universale glasul dreptății noastre a fost înăbușit și, pentru a satisface pe acei cu putere și influință mai mare, ni s’au luat sute de mii de Români, veseli că în sfârșit au fost scăpați din robia ungurească, ni s’au refuzat singurele hotare care să pot apăra, ni s’au impus sarcini și ni s’au cerut îndatoriri care calcă drepturile și întrec puterile noastre.
       Cine s’ar fi îndoit vr’odată de sinceritatea făgăduelilor Puterilor Mari, de lealitatea și cuvântul lor de onoare? Și mai cu seamă de a Statelor Unite din America. Toată lumea avea deplină încredere că Dreptatea va fi ocrotită de astă dată, dacă nu de toți, cel puțin de modernul apostol Wilson, care publicase acea faimoasă tablă de 14 porunci, pe cari trebuia să se întemeieze o nouă politică morală. Roadele păcii de la Versailles sunt: știrbirea Banatului, iluzia completă a despăgubirilor de răsboiu și celelalte condițiuni de robire tot așa de grele și de rușinoase ca și acele cari ni le-au impus vrăjmași iprin tratatul de la București. Toți și-au călcat în picioare făgăduelile iscălite și neiscălite, cu cari au înșelat o lume întreagă. Tratatul de la Versailles a fost înveluit de o grozavă țesătură de minciuni și nedreptăți. Prin această pace s’a dovedit mintea greoaie a lui Wilson și totala lui nepregătire pentru deslegarea problemei mondiale. În jurul acestei păci s’au petrecut lucruri cari ar putea da vedere și orbilor și fariseii politici n’au decât să-și plece ochii dacă ar mai avea un pic de rușine. Împăciuitorii lumii de la Paris, vestitul Consiliu suprem, a dat dovadă de nepregătire și lipsă de concepție politică, lipsă de plan și de idei și întregul tratat de pace este o urzeală de sofisme și interpretări iezuitice, cari i-au înveluit cu prefăcătorie limbagiul și substanța lui. Avea dar România pentru ce să meargă la Paris cu tratatul său de alianță din August 1916 în buzunar, mândră că și’a făcut cu prisosință datoria!

 
 
Ion I.C. Brătianu (1864 – 1927)

       Pentru toate aceste motive, d. Brătianu a plecat din Paris cu inima rănită ca să vină în țară și aci să arate Regelui și guvernului cum stă lucrul, examinând situația în toate amănuntele ei și să iee o hotărâre împreună cu miniștrii Ardealului, Basarabiei și Bucovinei. În seara zilei de 6 Iulie d-sa a sosit în București.În drumul său spre casă, în gara Arad, unde trenul s’a oprit mai bine de o oră, d. Brătianu a fost primit de un public foarte numeros în frunte cu episcopul Ioan[1] și prefectul Dr. Justin Marșieu[2]. La scoborârea sa din vagon a fost întâmpinat cu urale și strigăte de: Să trăiască făuritorul României Mari!
      Prefectul județului l-a întâmpinat cu următoarele cuvinte:
      Suntem fericiți, domnule prim-ministru, că ne-am putut vedea visul împlinit, operă la care d-voastră ați muncit din răsputeri. Bărbatul care a realizat acest măreț act este idolul nostru și recunoștința ce-i purtăm va fi vecinică. În calea spinoasă ce aveți de dus și de acum înainte pentru binele României, vă dorim succes și din adâncul inimii vă urăm ca năzuințele pentru care luptați să le aduceți la îndeplinire. Trăiască făuritorul României Mari!
      D. Brătianu a răspuns astfel:Sunt fericit astăzi de a călca în acest Arad pe pământ românesc. Avem datoria de a fi strâns uniți și de a ne apăra și în viitor și obligațiunile ce avem față de poporul nostru ne impune o muncă comună sinceră și strâns unită. Vă zic deci: Să trăiască România Mare care trebuie să fie o Românie tare!
    După întoarcerea în țară d. Brătianu a fost primit în audiență de Rege, căruia i-a prezentat raportul asupra situației României la Conferință. S’a ținut un consiliu de miniștri, în care d-sa a făcut o expunere amănunțită a situațiunii noastre externe în legătură cu lucrările de la Paris. Al 2-lea consiliu de miniștri a avut loc astăzi, la cari au a participat d-nii Iuliu Maniu, președintele Consiliului Dirigent din Ardeal, și I. Nistor, ministrul Bucovinei.
     După consiliu d. Brătianu fiind întrebat de ziariști le-a declarat că nu are ce să le spună fiindcă ei știu ce s’a petrecut, dar a adăugat că: lucrurile bune se fac cu răbdare și așteptare. D. Brătianu crede că politica de rezistență va avea un efect grabnic pentru obținerea unor modificări în tratat. D-nii Maniu și Ciugureanu au declarat că se solidarizează cu punctul de vedere al guvernului. De altfel toți miniștrii teritoriilor alipite, în urma consfătuirilor avute au constituit un bloc politic comun în ceea ce privește politica externă, declarându-se categoric pentru integritatea teritoriului românesc și în contra oricărei cesiuni.

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 280 – 282)
 

[1]Ioan Ignatie Papp (1848 – 1925), ierarh român din Transilvania, deputat în Marea Adunara Nașională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918; studii liceale la Beiuș și Teologia la Arad, pentru ca în perioada 1875-1876 săfuncționeze ca și profesor de cântare bisericească la Seminarul Local, de unde trece în serviciul central al Eparhiei. În 1879 este sfințit diacon, iarîn 1882 protodiacon, îndeplinind funcțiile de secretar și referent bisericesc pe lângă episcopul de atunci al Aradului, Ioan Mețianu. În 1899 întră în cinul monahal, primind rangul de protosinghel. Este ales episcop al Aradului în 30 ianuarie 1902, păstorind eparhia până la data morții
[2] Justin Marșieu (1879 – 1931) avocat, membru marcant al Partidului Național Român, deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, prefect al orașuluiși al județului Arad (1919 – 1920 și 1928 – 1931). O stradă din centrul municipiului Arad îi poartă numele. Nepotul său, colonelul Iustin Marșieu, a fost vreme de 23 de ani, până în 2016, comandantul subunității de pompieri din Arad.
 
*
8 iulie 1919, Praga,  Raport al generalului Pellé către președintele Consiliului de miniștri și ministru de război al Franței despre evacuarea teritoriului cehoslovac de către trupele ungare și starea lor de spirit.
Praga, 8 iulie 1919
 
      Anexa D
      Generalul Pellé[1]  către președintele Consiliu și ministru de război la Paris


 
 
Generalul Maurice Pellé în 1919, în uniforma de șef de stat major
al armatei cehoslovace.
 
       După cum am avut onoarea să vă raportez, trupele ungare  au plecat înainte de seara zilei de 4 iulie, termen fixat pentru teritoriul republicii Cehoslovace până la frontiera stabilită de radiograma președintelui Conferinței de Pace din 13 iunie. S-a delimitat o zonă neutră de 4 km, câte doi kilometri de o parte și de alta a frontierei.
       Oricare ar fi motivul exact care a impus această retragere a armatei ungare, ne temem că starea de liniștede după retragere nu va fi de durată.
        În ciuda dificultăților situației interne, guvernul ungar continuă să se înarmeze.
       În timpul recentei retrageri, numeroși ofițeri francezi, englezi, americani au intrat în legătură cu trupele ungare.         Ei au putut discuta cu funcționarii civili și militari de orice grad ai fostului regim care au slujit guvernul bolșevic, cu șefii mișcării bolșevice din Budapesta, cu oameni din popor, muncitori transformați în șefi de bandă sau în comandanți de regimente.
       Toți acești ofițeri mărturisesc același lucru, ei nu au întâlnit niciun ungur care să nu  pară hotărât să lupte până la capăt pentru a reda țării sale fostele frontiere, sau măcar pentru a recuceri Slovacia. Ungurii cu școală, mai ales ofițerii fostei armate, încercau să ofere acestor străini o imagine cât mai favorabilă despre disciplina și valoarea trupelor lor; se străduiau în același timp să le dovedească temeiul revendicărilor naționale. Bolșevicii, indiferent de grad, nu se arătau mai puțin fanatici naționaliști, singura diferență este că ei își afirmau cu mai multă brutalitate drepturile și nu se dădeau în lături de la niciun mijloc violent de maghiarizare.
       Poporul ungar are încredere în viitor.
      Peste câteva luni, armatele Antantei vor demobiliza și forțele militare ungare vor fi puse la punct; soarta Slovaciei va fi repede reglementată.
      Dar, așa cum am arătat în nota mea din 11 iunie, frontiera stabilită Cehoslovaciei de către Conferința de Pace oferă ungurilor toate avantajele strategice, ea este imposibil de apărat de către armata cehoslovacă, sau mai exact singurul mijloc de a o apăra ar fi să se înlăture dușmanul ar fi să se înlăture dușmanul și să se ia inițiativa operațiunilor. (subl. ns.)
      Situația ar deveni și mai supărătoare, iar ungurii, stăpâni ai Vienei, ar înconjura Slovacia Occidentală din trei părți.
     Dacă bolșevismul s-ar implanta și dezvolta în Ungaria prin mijlocirea toleranței de care s-a bucurat până în prezent din partea Antantei, el nu ar întârzia să acapareze Viena, de unde ar amenința Italia și Elveția sau se va alătura Bavariei.
       Dacă bolșevismul din Budapesta cedează locul unui guvern mai puțin dușman al ordinii sociale, dar la fel de mult dominat de curentul naționalist, războiul va isbucni din nou în Europa Centrală sub altă formă, dar tot împotriva intereselor noastre vitale.
     Azi ca și ieri, mi se pare absolut necesară, fără alt motiv, o intervenție militară a Antantei împotriva Ungariei, violarea (încălcarea) de către statul ungar a condițiilor dezarmării fixate de Convenția de armistițiu explică această intervenție. Efortul va fi mai mare mâine decât ar fi fost acum câteva săptămâni, și va fi și mai mare dacă va fi din nou amânat.

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. IV, doc. nr. 649, pag. 14).
 
 
 

[1] Maurice Pellé (1863 – 1924) general francez, comandant al misiunii militare franceze în Cehoslovacia, întemeitor și șef al Marelui Stat Major al armatei cehoslovace (februarie 1919 – ianuarie 1921).
 
 
7 iulie 1919, Însemnări ale reginei Maria despre vizita în ținutul Vrancea și oferirea de ajutoare locuitorilor
 
Luni, 7 iulie 1919, Focșani, Mărășești

         O zi ocupată, inspectarea cantinelor și împărțirea, împreună cu Crucea Roșie Americană, de haine și provizii la săraci. Am avut-o pe Alice cu mine, desigur, și Teribilul[1], apoi Anderson[2], Mills și Bachelor, ADC-ul[3] lui Anderson, un om foarte plăcut și distins, tânăr de tot, mare admirator al lui Simky[4], pe care o servește cu devotament. Bachelor este cu totul une trouvaille [o găselniță], el cochetează cu Alice, dar pe sărmana Alice a durut-o rău gâtul, cred că a suferit cumplit numai că nu a vrut să renunțe.

 
Henry Watkins Anderson (1870-1954)
 
       Am început cu două cantine din orașul Focșani, unde am fost primiți cu mare entuziasm. Aici americanii au lucrat trei luni, au hrănit mii și mii de oameni și au împărțit haine cu generozitate. Ei au fost ajutați de Crucea Roșie Română. Ei oferă din abundență o supă excelentă și o pâine minunată făcută în fiecare loc cu făina lor. Toți săracii mi-au adus flori, le-au aruncat la picioarele mele și mulți au îngenuncheat. Li se părea aproape un miracol să fiu din nou în mijlocul lor după lunga și groaznica ocupație germană.
      De la Focșani ne-am dus la ruinele de la Mărășești și acolo am avut o mare distribuire pentru săraci în grădina vilei ruinate a lui Negroponte. Tot drumul de la Focșani era plin cu superbe flori de câmp, ce acopereau până sus nesfârșitele tranșee printre care erau răspândite morminte solitare.
Am luat dejunul la Mărășești în tren, căldura era tot mai mare.
     După masă ne-am dus la Panciu, unde avea loc o mare distribuire, și aici totul este în ruină, iar oamenii îngrozitor de săraci.  De la Panciu, spre munți, la Vidra[5], un sat foarte frumos situat în Vrancea. Pe tot parcursul drumului, ruine și flori de câmp într-o extraordinară risipă, totul încă minunat de verde datorită ploilor numeroase din acest an. La Vidra am găsit pe prietenul Toos, care aranjase totul foarte bine, cu simț artistic. Aici oamenii poartă încă costume foarte bogate [împodobite] acum, din păcate, foarte jerpelite. Erau acolo două tinere americance devotate, care au muncit neobosit tot timpul în această regiune. Cu adevărat, admir un astfel de devotament dezinteresat, ele s-au atașat foarte mult de popor.
     În cele din urmă s-a mai răcorit, noi am suferit însă foarte mult pe parcurs din cauza căldurii. Ne-am înapoiat acasă pe alt drum – un drum foarte frumos la poalele dealurilor împădurite și cu multe podgorii. Spre sfârșit a început o ploaie torențială, care a fost foarte răcoritoare, dar care ne-a cam stricat primirea la Odobești și într-un alt loc sau două mai mici. Cei care au rămas în tren au avut de suportat o adevărată căldură de iad. Cina, împreună cu cei care fuseseră cu mine toată ziua. Anderson, umflându-se în pene, atât de mulțumit de activitatea depusă, de onoarea pe care le-am făcut-o, atât de încântat să fie cu mine două zile întregi...

(Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 232 – 234).
 
 
 
 
 

[1]Denumire folosită de regina Maria pentru generalul Ernest Baliff (1975 – 1945) aghiotant al regelui Ferdinand, iar din 1916 până în 1919 aghiotant al reginei Maria. Din 1919 administrator al Domeniilor Coroanei Regale.
[2]Henry Watkins Anderson (1870-1954), avocatamerican, liderul partidului republican din Statul Virginia. Șeful misiunii americane a Crucii Roșii în România (ianuarie 1917 – martie 1919). A plecat din România și a reușit să treacă prin Rusia cu trenul într-o călătorie dramatică. A fost logodit cu o scriitoare americană celebră în epocă, Ellen Glasgow (1873 – 1945), dar care a rupt logodna cu el când a aflat că el și Regina Maria își scriau zilnic și își făceau cadouri
[3] ADC: Aide de camp, aghiotant.
[4]Simona Lahovari, (1881 – 1936), fiica lui Alexandru N. Lahovari (1841 – 1897), vreme de 30 de ani doamnă de onoare și confidentă a reginei Maria.
[5]Comuna Vidra județul Vrancea, este o localiate situată la 36 km nord-vest de Focșani; școala și spitalul au fost ridicate la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar în 1936 se va ridica la intrarea dinspre Focșani monumentul eroilor vrânceni căzuți la datorie în Războiul de Întregire.
 
 6 iulie 1919, Arad, Interviu cu generalul Alexandru Averescu, președintele Ligii Poporului, publicat de ziarul „Românul”
 
 Interviu cu d. General Averescu.
 Președintele „Ligei Poporului” despre situația externă și frământările politice.

       În războiul pentru independență sergent, generalul de astăzi, despre ale cărui calități militare nu a început a se vorbi în lumea civilă decât în timpul războiului balcanic. Fost ministru de război, de scurtă durată într’un guvern liberal[1], a trebuit să plece în urma unei interpelări cu tâlc aranjată, pentru a exercita o comandă la Turnu-Severin, mi se pare[2].
      În răsboiul din 1916, figura generalului Averescu a început a se desemna tot mai bine, și în toate armatele, asupra tuturor luptătorilor plutea sufletul său. Numele lui flutura pe buzele tuturor și tot de la el să aștepta să realizeze irealizabilul. Și-a făcut mai mult, decât se putea face în împrejurările vitrege de atunci și a făcut ceia ce nu ar fi putut face nici cei mai străluciți mareșali.
     De aci, aceea popularitate după care n'a alergat și pe care n'o caută șefi de talia generalului Averescu. Nesfârșita dragoste ce pornea dela cel din urmă luptător, care în ceasuri de răgaz povestea o amintire venită de cine știe unde și nu se știe cum, prin acel telegraf popular, care-i una din tainele țăranului nostru, îmbărbăta și da curaj celui ce se îndoia. Acum era aci, acum aiurea, el era pretutindeni inspiratorul unei mici armate la număr, dar mare prin tăria morală și care da pildă. Un general, care știa să se coboare până în tranșeea de prima linie, să se strecoare neobservat prin zigzagurile șanțurilor de comunicație, să-și ceară iertare dela soldat dacă-1 atingea în trecere, să stea de vorbă cu el și abea după ce a plecat să afle omul că a vorbit cu ”generalul”. Căci generalul, se știe acum, era Averescu. Așa se explică marile succese dela Mărăști, de care nu rămăsesem nici mai prejos la Mărășești.
     Președinte de consiliu[3], cu menirea de a încheia pacea, a demisionat și tot odată a întrat în viața politică înființând Liga Poporului. Acum i se arăta recunoștință de foștii lui soldați. Liga, e o organizație în care generalul are o armată întreagă, toată armata. Ar putea să facă ce vrea cu ea. La un semn de chemare al său ar alerga cu toți și nici o putere nu ar putea să-i oprească. De-ar fi un demagog... Dar tocmai de aceia își impune o rezervă și o cumpătare în exprimare, o chibzuință a lucrurilor, care reține avînturi. Om politic, nu are manierele politice ale celui versat și de aceia își spune gândul în fraze scurte, precise ca un ordin de zi.
 
Situația externă.
Politica României în viitor. Chestiunea Banatului.
 
         - Ce credeți despre politica României în momentele actuale?
     - Politica noastră din trecut a avut orientare greșită. Ne găsim astăzi la o răspântie atât în ce privește politica externă cât și cea internă. O politică de izolare ar fi cea mai mare eroare. Trebue să ne găsim într'o constelațiune cu care să avem comunitate deplină de interese, ca să nu ne mai vedem într’un moment critic siliți a o părăsi și a apuca altă cale, adecă să facem o politică consecventă și conștientă, iar nu o politică de oportunitate momentană (sic!). Lucrul acesta îl consider cu atât de mai mare importanță, cu cât situația României Mari va avea altă însemnătate în viitor decât în trecut.
       Ce consecințe ar putea avea pentru țară o absența dela Conferință, în caz când nu am fi pe deplin satisfăcuți ?
       Mă doare ca român pentru orișice palmă din terenul revendicat de noi care nu ne-ar fi dată. Tot ca român cred că este o datorie pentru noi să punem în mișcare tot ce e cu putință pentru ca revendicările noastre să se realizeze în întregime. Dar tot ca roman și ca bun român, cred că e o supremă datorie, în special pentru oamenii de stat să cântărească bine și să prevadă ceeace este realizabil și ceeace nu este realizabil.
     Ar fi o greșală foarte mare față de interesele noastre, mai ales în aceste momente grave, când ni se pun atâtea probleme de dezlegat, dacă printr’un gest [calcul] greșit al elementelor reale ne-am aventura pe o cale care să ne ducă la prăpastie.

Situația internă.
- Politica de clasă. Situația față de Ardeal.-
 
        - Se spune că Liga Dvoastră, ar fi un partid de clasă...
       - În concepțiunea mea nu înțeleg nici partid de clase, nici partide regionale, ci partide cu elemente din întreaga tară și din toate clasele înfrățite în jurul ideilor de cari se vor călăuzi în activitatea lor politică.
       O politică de principii care să îmbrățișeze problemele României Mari în tot complexul lor, adică o politică de grupări în jurul principiilor, iar nu în jurul persoanelor.   Atunci ar trebui să se ia contact cu bărbații politici din teritoriile alipite.
     Cred că e nevoe ca toți bărbații politici din Ardeal să ia contact cu cei din țară, pentruca atunci când vor începe să se facă diferitele grupări să nu se găsească nepregătiți și unii și alții.
       De ce n'ar trebui să pornească gestul de aici ?
       - Ardelenii nu riscă nimic în acest pas pe care l'ar face, pe când bărbații politici din regat ar putea fi suspectați de a căuta să capteze partizani. Dvoastră sunteți uniți și formând un bloc unitar dați un exemplu, care ar fi fost bine să fie urmat aiurea.
      Nu văd momentul să venim în contact politic pentru că pun mult temei pe ardeleni în credința că vor exercita o influență salutară și am mari speranțe că vor face-o în opera de refacere a vieții noastre politice.
     Dar domnul general se interesa în deosebi asupra situațiunii, de aici, despre care la București nu se știau decât lucruri vagi. Și am văzut atunci multe din lipsurile ce trebuesc îndreptate.

 
Vasile Savel
[ROMÂNUL, Anul VIII, nr. 56 , Arad, Duminecă, 6 Iulie 1919]
 
 

[1] În guvernul condus de D.A. Sturdza instaurat la 12/25 martie 1907, când Averescu, avansat general abia cu un an în urmă, a ocupat funcția de ministru de Război la insistențele regelui Carol I, care i-a încredințat misunea înăbușirii rapide a marii răscoale țărănești, misiune de care Averescu s-a achitat ”admirabil” ordonând reprimarea sângeroasă a mii de țărani. Generalul a rămas în guvernul liberal până la 4/17 martie 1909, realizând reforma decisivă a armatei române în aprilie 1908. Laudele aduse acestei reforme - și mai ales criticile la adresa stării de lucruri de până atunci - erau cât pe ce să-l coste viața pe fiul primului ministru, maiorul Alexandru D.A. Sturdza, trădătorul din ianuarie 1917, care a fost provocat la duel cu sabia de către căpitanul Cătuneanu și rănit grav la gât. Așadar calitățile militare ale lui Averescu erau prea bine cunoscute cu mult înainte de războiul balcanic.
[2] Un conflict cu premierul de atunci Ion I. C. Brătianu care preluase conducerea guvernului la 27 decembrie 1908/9 ianuarie 1909 și a Partidului Național Liberal la 11/24 ianuarie 1909 în urma îmbolnăvirii psihice a lui D.A. Sturdza. Liberalii l-au învinuit pe Averescu pentru bunele sale relații cu Take Ionescu, în acel moment adversarul poitic cel mai periculos pentru P. N.L.
[3] Guvernarea condusă de generalul Averescu (29 ianuarie/11 februarie – 27 februarie/12 martie 1918) având ca misiune acceptarea păcii impusă de României de către Puterile Centrale în urma armistițiului încheiat de Rusia bolșevică la 2/15 decembrie 1917.
 
 
 3 iulie 1919, Radu R. Rosetti despre situația politică internă și externă a României
 
       Regina însărcinase pe A. Lavrillier să se ocupe de reproducerea portretelor în culori ale Regelui și ale Ei, portrete care urmau să fie cele oficiale și să fie distribuite tuturor autorităților, școlilor etc. La 5 iunie, Lavrillier îmi scrisese că a luat cuvenitele măsuri de execuție, dar scrisoarea a întârziat pe drum.
        Am azi audiența la Regină în această chestiune cu care mă însărcinase să mă ocup. Imi vorbește de situația internă, de greutatea ce o au Regele și Ea de a fi bine informați, de ura grozavă de acum contra lui Brătianu[1]. Ea ar fi de părere ca Regele să chemne toți oamenii politici și să le vorbească ferm (give them a sound talking) ceea ce poate face cu autoritatea ce are acum și va fi bine venit ; să le impună să alcătuiască un minister național. Aci o întrerup, zicându-i că la fel mi-a vorbit Ștef. Cicio –Pop[2]. Continuând, Ea spune că Averescu trebuie introdus în acest minister – deși alții nu sunt de această părere – dar că nu trebuie să i se încredințeze niciunul dintre următoarele ministere : Războiul, Externele sau Internele. Este absolut contra înaintării în minister a lui Vintilă Brătianu[3] pentru că prea xenofob.
        Greenly[4] a cărui misiune încetează, pleacă  la Paris și la Londra pentru a vedea ce se va face cu dânsul și a arăta că imensa majoritatea ungurilor nu vrea pe Béla Kun și că e criminal a se trata cu dânsul. Prin plecarea lui, cauza română pierde un colaborator deștept, care a priceput din primele zile ale venirii sale în România liniile generale ale problemei românești și a susținut cu lealitate și din toată inima atitudinea noastră.


 



Walter Howarth Greenly of Titley Court

 
       Personal mi-a arătat de la început o încredere desăvârșită și a fost de-a pururea un ascultător binevoitor, un sfătuitor plin de curaj în toate împrejurările și un adevărat prieten, căruia trebuie să-i păstrăm o recunoștință de plin. A fost foarte plăcut de a se lucra cu un ”gentleman” așa de desăvârșit.
       Pétin[5] vrea să facă un raport la Paris asupra chestiunii minorităților pusă în tratatul cu Austria ; o găsește justă în fond, dar nu în formă. Îi arăt, înfățișând obiecțiunile din memoriul lui Brătianu, de ce ne opunem acelor prescripțiuni.
       După părerea lui Vintilă Brătianu, Consiliul de Coroană se va pronunța contra semnării tratatului de pace cu Austria, pentru că liberalii, transilvănenii, bucovinenii și basarabenii sunt contra. Take Ionescu are greutăți cu partidul său asupra acestei chestiuni, iar Averescu nu va îndrăzni să zică altfel. Dacă în urma acestei hotărâri Antanta cedează, e firesc ca Brătianu să rămână la putere, iar dacă nu cedează e iarăși firesc ca Brătianu să fie în capul ministerului de rezistență, căci el o reprezintă.


 



Vintilă I.C. Brătianu (1867 – 1930)
           Mie-mi pare că Vintilă nu-și dă bine seama de ura ce e contra Brătienilor.

(General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914 – 1919), ediție îngrijită, studiu introductiv și note, Maria Georgescu, Editura Modelism, București, 1997, pp. 371 – 372)

 
[1] Îmi spune că-i pare rău că au fost aproape siliți de agitația opoziției să se despartă temporar de B. Știrbey. Că e greu mai ales în situația de azi, când Regele are nevoie a fi sfătuit, iar Ea nu e destul de bine informată spre a o face. Eu îi spun că, din toate punctele de vedere și al Regelui și al Ei și al lui Știrbey, e mai bine că s-a dus deocamdată. Spune că e păcat că ura contra lui Brătianu e așa de grozavă acum. (nota autorului)
[2] Ștefan Cicio-Pop (1865 -1934) a fost avocat și un om politic român, membru al PNR și mai apoi vicepreședinte al PNȚ deputat român în Dieta de la Budapesta, participant activ la Marea Unire din 1918, Președinte al Consiliului Național Central Român, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deținând portofoliul apărării și al internelor. Ministru de Stat pentru Transilvania, în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 - 12 martie 1920) precum și ministru de externe (9 ianuarie – 13 martie 1920) în același guvern, Prim Ministru ad interim. În cursul guvernărilor Iuliu Maniu a deținut funcția de președinte al Adunării Deputaților (23 decembrie 1928-30 aprilie 1931 și 10 august 1932-18 noiembrie 1933).
[3] Vintilă I.C. Brătianu (1867 – 1930), inginer și om politic, fratele lui Ion I.C. Brătianu. Ministru al munițiilor în vremea Războiului de Întregire, ministru de Finanțe (1922 – 1926). După moartea fratelui său la 24 noiembrie 1927 va prelua șefia guvernului, rămânând în funcție până în noiembrie 1928, când i-a succedat Iuliu Maniu, și șefia partidului pe care o va păstra până la moartea sa la 22 decembrie 1930.
[4] Walter Howarth Greenly (1875 – 1955), general britanic.
[5] Victor Pétin (1872 – 1962), colonel, ulterior general francez, a fost șeful de stat major al misiunii militare franceze conduse de generalul Berthelot. Autorul lucrării La drame roumain 1916 – 1918.
 
 
2 iulie 1919, Paris, Extras din răspunsul lui Ion C. Brătianu la radiograma prin care Georges Clemenceau cerea ca trupele române să se retragă de pe Tisa pe un alt aliniament, stabilit de Aliați.
 
         Delegația română la Conferința de Pace
         Domnule președinte
      Guvernul român îmi transmite că a primit prin radio telegrama prin care, în numele Consiliului celor patru, președintele Conferinței cere trupelor române să se retragă în spatele unei linii stabilite de acest Consiliu, de îndată ce trupele ungare vor fi evacuat teritoriul recunoscut Republicii Cehoslovace.
Președintele Consiliului de Miniștri al României, ministru al Afacerilor Străine și prim delegat la Conferința de Pace are onoarea de a reînnoi, în numele guvernului regal român, președintelui Conferinței declarațiile sale că România nu a avut niciodată intenția de a prelungi ocuparea regiunilor nerevendicate de ea peste durata strict impusă de securitatea ei și atâta timp cât trebuie luate în considerație amenințări cu agresiune militară.
       Numai această rațiune de securitate a obligat Comandamentul român să stabilească pe Tisa frontul defensiv contra guvernului de la Budapesta, care nu a încetat ostilitățile decât atunci când trupele lui în derută s-au aflat în imposibilitate materială și morală de a continua lupta. De atunci, profitând de câteva săptămâni de liniște, guvernul din Budapesta și-a reorganizat armata și a trecut cu succes la o ofensivă contra cehoslovacilor.
      Simultan cu declarația că este gata să se supună condițiilor impuse de Consiliul celor patru, guvernul lui Béla Kun a ordonat mobilizarea generală înainte chiar de a fi evacuat teritoriile cehoslovace și nu și-a ascuns, în declarații publice, intenția de a nu da nicio importanță frontierelor stabilite între state.
      Aceste măsuri și aceste declarații, precum și caracterul însuși al guvernului de la Budapesta, nu permit nicio iluzie în privința seriozității pe care ar prezenta-o angajamentele luate de el, dacă acestea nu sunt garantate prin măsuri care să asigure de o manieră eficace executarea condițiilor stabilite.
       În cazul abandonării puternicei linii defensive de pe Tisa, Înaltul Comandament Român nu vede altă securitate militară decât dezarmarea trupelor ungare înainte de retragerea trupelor române pe o linie care nu poate constitui în sine un front de apărare în cazul unei noi agresiuni. »

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. IV, doc. nr. 645, pag. 8 - 9).
 
 
 
 
 
29 Iunie 1919,  Însemnările lui Vasile Bianu despre semnarea tratatului de la Versailles

        Ieri, Sâmbătă, 28 Iunie, după masă la orele 3, în Galeria Oglinzilor de la Versailles, s-a semnat tratatul de pace între Puterile Aliate și Asociate și Germania. Ședința a fost foarte scurtă. La 3 și un sfert, d. Clemenceau, președintele, se ridică și zice:
 


Georges Clemenceau în 1904.

 
      Ședința este deschisă. Acordul s-a făcut între guvernele Puterilor Aliate și Asociate și guvernul german. Textul de trebuie să-l semnați e conform cu acela al exemplarelor cari au fost remise plenipotențiarilor germane. Semnăturile vor fi schimbate; ele constituie angajamentul irevocabil de a executa în mod leal și fidel și în întregimea lor termenii tratatului. Am onoare a invita pe domnii germani ca să vie să semneze.
 


Semnarea tratatului de la Versailles

 
      Cum nu putea fi vorba de a să ceti tratatul care are mai mult de 400 de pagini, d. Clemenceau, în numele Conferinței, a adresat delegaților germani o scrisoare certificând că textul tratatului de pace supus spre a fi semnat de ei, este identic cu cel care le-a fost comunicat. Cei cinci plenipotențiari germani[1] se ridică, părăsesc locurile lor, se așează în fața măsuței de la mijloc și semnează pe rând tratatul, fără să se producă niciun incident, nicio protestare. După aceea diferitele delegațiuni ale Puterilor aliate și Asociate sunt chemate în ordinea fixată să iscălească. La 3 și 3 sferturi ceremonia s-a sfârșit.
     În acel moment încep a bubui primele lovituri de tun, vestind lumii că pacea s-a încheiat. D. Clemenceau se scoală zicând:
      Condițiunile păcii între Puterile Aliate și Asociate și imperiul german sunt un fapt împlinit.
      Ședința se ridică. Sâmbătă seara delegații germani au părăsit Parisul ducându-se la Berlin. În acea seară Parisul a fost în sărbătoare. Nouă retrageri militare cu torțe au parcurs principalele străzi și bulevarde.
Un schimb de telegrame s-a făcut între Împăratul Japoniei, Regele Angliei, Regele Italiei, Regele Spaniei[2], guvernele asociate și între Președintele Republicii franceze. Regele nostru a trimis d-lui Poincaré următoarea telegramă:
      În clipa când semnarea păcii cu Germania încunună sforțările popoarelor aliate și răsplătește jertfele suportate cu atâta eroism, este o trebuință a inimii mele ca să vă adresez, Domnule Președinte, felicitările noastre cele mai călduroase, precum și dorințele mele fierbinți ca o eră de prosperitate și de fericire să se deschidă nobilei națiuni franceze, soră și pretină a României.[3]
      Camera franceză a votat un credit de 14 milioane pentru celebrarea sărbătorilor Victoriei, cari vor avea loc în ziua de 14 Iulie. Programul va cuprinde o defilare de trupe în ținuta de campanie, având în frunte pe cei trei mareșali ai Franței: Joffre, Foch și Pétain.
     De când lumea e lume nicio pace n-a meritat să fie așa de sărbătorită ca această pace făcută de biruința dreptății. Când te gândești că la 21 Ianuar 1871, Parisul, după o rezistență dusă până la extrem, silit de foame și de frig, după niște suferințe mai presus de închipuirea omenească a ridicat pavilionul alb. Trimisul guvernului apărării naționale, Jules Favre, trecând avantposturile a fost dus cu escortă la Cartierul general al armatei germane, în fața lui Bismarck, așa zisul Cancelar de fier, și acesta cu mâna sprijinită pe masă, i-a dictat cele mai grele condițiuni: Strasburgul și Metzul, abandonări de provincii, părăsiri de cetăți, răscumpărări îngrozitoare, despăgubiri pentru armată etc. În zadar trimisul republicii franceze a încercat în numele umanității să apeleze la generozitatea învingătorului. Colosul cu cap de box[er] nu cunoștea mila. Ochii lui Jules Favre se umplură de lacrimi și după opt zile s-a dus la Versailles să iscălească tratatul de armistițiu, care însemna capitularea îngrozitoare.
 

 
 
Jules Favre și Otto von Bismarck, semnatarii armistițiului de la 28 ianuarie 1871

       La 2 Martie s’a semnat pacea[4], Franța era obligată să plătească cinci miliarde în aur și să sacrifice două provincii: Alsacia și Lorena, etc. Și acum, după o jumătate de veac, a învins dreptatea și s-a sfărâmat pumnul de fier; Franța a ieșit biruitoare și pe deplin răsbunată: Iată 49 de ani de când aștept această clipă, a exclamat bătrânul Clemenceau, președintele Conferinței de pace, în consiliul de miniștri când telefonul i-a adus Luni, 23 Iunie, știrea că Germania s-a supus, primind să semneze pacea. Întreagă Franța a îmbrăcat haina de sărbătoare și toți cei care o iubesc și o stimează serbează gloria ei, căci sărbătoarea aceasta a Franței este sărbătoarea dreptății, care pentru toate popoarele nu poate fi decât una și aceeași, egală pentru toți!
      În aceeași ordine de idei voi aminti o curioasă coincidență de date. La 7 Mai 1918, în sala istorică[5] a Palatului de la Cotroceni, acolo unde s-a hotărât războiul nostru pentru unitatea națională, s-a semnat în silă, sub amenințarea dușmanului îngâmfat, instrumentul de subjugare definitivă a întregului neam românesc. Împărăția Kaiserului atingea apogeul forței și se pregătea să dea cu armatele liberate din răsărit ultima lovitură Franței și să sfărâme astfel tot ce-i sta în cale. Abia trecură câteva luni și cea mai trufașe armată de pe pământ a trebuit să primească fără discuție capitularea dictată în pădurea dela Compiègne și după o așteptare chinuitoare, exact în aceeași zi, în ziua semnării tratatului de la București, la 7 Mai 1919, Germania a aflat sentința Areopagului de la Paris și a luat cunoștință de condițiunile tratatului ce-i mai îngăduia să trăiască. După triumful iluzoriu din anul 1918, aceeași zi de 7 Mai a anului viitor i-a desvelit partea tragică a unei politici nesocotite, sfârșită printr-un îngrozitor dezastru. Germania a stat consternată înaintea documentului diplomatic, întocmai cum stătuse și mica Românie în fața tratatului de la București. Ziua de 7 Mai i-a arătat Germaniei calea aceea lungă și grea a reparațiunilor juste și a ispășirii cuvenite, iar ziua de ieri, 28 Iunie, i-a statornicit regimul viitor, dând Franței victorioase cea mai meritată răsplată. De la 28 Iunie 1914, după atentatul încă nelămurit de la Sarajevo, a început a se pune la cale, sub autoritatea morală de la Potsdam, deslănțuirea groaznicului război de cucerire. Cinci ani mai târziu, în aceeași zi, 28 Iunie 1919, Germania semnează pacea de la Versailles, mărturisind completa ei neputință, fără nici cea mai mică demnitate. A semnat pacea în același palat, de unde a strălucit prestigiul incomparabil al unei Regalități fără seamăn în lume, de unde a radiat lumina nepieritoare a spiritului francez. Ceremonia, simplă și impunătoare, a avut loc în Sala Oglinzilor, în acea sală în care la 18 Ianuarie 1871, marea națiune greu rănită asista cu amărăciune la înălțarea orgolioasă a dușmanului neîmpăcat de la Rin.


 



Anton von Werner: Proclamarea imperiului german la 18 ianuarie 1871 în Sala Oglinzilor de la Versailles (ulei pe pânză, 1,67 m x 2,02 m, 1885)
 
      Acolo unde Regii și Prinții germani, sub impulsul lui Bismarck[6], au proclamat de Împărat al Germaniei pe Wilhelm I, acolo au pășit ieri niște simpli burghezi, smeriți, temători și resemnați, ca reprezentanți ai Germaniei democratizate, ca să iscălească tratatul impus de Franța.
     Guvernul român fiind înștiințat oficial încă de aseară că pacea între Aliați și Germania s-a semnat, astăzi s-a oficiat un Te Deum în Capitală și în toate orașele și satele României. În București s-a oficiat Te Deum-ul la Mitropolie în prezența iubiților noștri suverani, a tuturor miniștrilor și plenipotențiarilor țărilor aliate, membrilor misiunilor militare și numeroșilor ofițeri generali și superiori români. După serviciul divin, M.S. Regele a primit defilarea companiei de onoare a Vânătorilor de Munte. Seara, Capitala a fost splendid luminată și împodobită cu drapele române și aliate.
    Astfel s-a sfârșit cel mai sângeros războiu pe care îl cunoaște istoria; vinovații intră pe calea ispășirii, iar victimele agresiunii își înalță frunțile luminate de biruință și răsplată… Cu toate acestea, nici unii, nici alții nu sunt mulțumiți. Se înțelege de la sine că Germania nu poate să fie mulțumită, ea care a pornit și dus războiul cu scopul de a stăpâni lumea și care nici chiar acum n-a simțit îndeajuns genunchiul învingătorului și n-a putut fi redusă la supunerea oarbă, însoțiindu-și iscălitura pusă pe tratat cu amenințări și protestări și considerând în același timp și acest tratat un petic de hârtie[7]

 


Afiș de propagandă britanică din 1914 : « Peticul de hârtie » Înrolați-vă azi !

        Dar nici chiar Aliații nu sunt deopotrivă de mulțumiți de acest tratat de pace care este exclusiv opera celor Patru Mari. -Belgia este mâhnită că glasul ei a fost nebăgat în seamă și nici una din promisiunile ce i s-au făcut n-au fost împlinite pe deplin, deși suferințele, distrugerile și masacrele ei o îndreptățesc la cea mai deplină satisfacție. – România, care a dus războiul alături de aliații săi cu un spirit de abnegațiune și jertfă, care au făcut pe unii din marii purtători de cuvânt ai sufletelor occidentale să numească țara noastră paratonerul [paratrăznetul] tuturor loviturilor germane; România, care a îndurat toate durerile ocupațiunii vrăjmașe, ce i-a secătuit rezervele de viață, toate suferințele trădărilor rusești și și-a dus calvarul misiunii sale destul de nobil; România, cu tot martiriul ei n-a fost luată în seamă și a fost tratată ca o țară care nu merită decât rămășițele unui festin, precupețindu-i-se cu metrul teritoriile pe care le-a revendicat în virtutea unui tratat semnat tocmai de cei mari, cari au dictat pacea astăzi[8], iar în Comisiunea pentru fixarea despăgubirilor de război nici n-a fost primită. – Italia este iarăși adânc nemulțumită; ea care, deși reprezentată în Consiliul celor Patru, n-a putut avea vot egal, ceea ce a atras căderea ministerului Orlando. – Apoi chiar Franța, după unele ziare, n-a fost pe deplin mulțumită[9].”

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 276 – 279)
 
 
 
 

[1] În realitate la semnare nu au fost decât doi reprezentanți germani: Hermann Müller (1876 – 1931), ministrul de Externe, și dr. Johannes Bell (1868 – 1949), ministrul al Reich-ului pentru Afaceri Coloniale. Fiecare delegație a avut câte doi reprezentanți care au semnat. Din partea României au semnat Ion I.C. Brătianu și generalul Constantin Coandă, fost prim-ministru și aghiotant regal.
[2] Informație eronată: Spania nu a participat la război și firește nu a fost reprezentată la Conferința Păcii.
[3] Publicată și în Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. III, pag. 811).
[4] În realitate pacea s-a semnat la Frankfurt am Main, la 9 mai 1871.
[5] De fapt sala de muzică a Palatului Cotroceni.
[6] Reunirea prinților germani nu a fost posibilă decât la Versailles, unde se afla Cartierul General al Armatei germane, și unde prinții germani s-au reunit la ordinul primit în calitate de comandanți de unități militare și corpuri de armate. O ceremonie asemănătoare la Berlin nu ar fi fost cu putință deoarece niciun rege și niciun principe din Germania nu ar fi acceptat să vină ca să omagieze dinastia de Hohenzollern. Wilhelm I a fost proclamat împărat german și nu împărat al Germaniei pentru a nu leza prerogativele de suveranitate ale prinților și regilor pe teritoriile lor. Wilhelm I însuși nu a înțeles niciodată această subtilitate juridică, oricât a încercat Bismarck să i-o explice. Până cu câteva zile înainte de proclamarea imperiului, Sala Oglinzilor fusese folosită de germani ca lazaret.
[7] Aluzie la celebra declarație a cancelarului german Bethmann Hollweg făcută în ziua de 4 august 1914 ambasadorului britanic, Sir Edward Goschen, care i-a prezentat declarația de război a Marii Britanii pentru că Germania a încălcat tratatul franco-austro-anglo-ruso-prusian de neutralitate al Belgiei din 19 aprilie 1839: ”Ne declarați război pentru un petic de hârtie!...” A doua zi toate marile cotidiene din capitale Antantei aveau pe prima pagină titlul: „Pentru Germania tratatele internaționale sunt petice de hârtie!”
[8] Convenția politică semnată de România în secret cu reprezentanții puterilor Antantei la București, la 4/17 august 1916.
[9] Într-adevăr, Franța avea toate motivele să fie nemulțumită deoarece nu și-a atins principalul obiectiv: dezmembrarea Germaniei, care, cu toate condițiile grele impuse la pace, a rămas aceeași amenințare colosală. În aceași zi de 28 iunie 1919, Franța a semnat un tratat de alianță cu Marea Britanie și Statele Unite prin care se prevedea că în cazul unei noi agresiuni germane asupra Franței celelalte două mari puteri îi vor sări în ajutor și vor reface coaliția care a dus la victoria din noiembrie 1918. În martie 1920 însă, Senatul american a refuzat să ratifice tratatul din 28 iunie 1919, care, din acest motiv, a devenit caduc.
 
 
27 iunie 1919, Notații ale lui Radu R. Rosetti despre problematica preluării administrației Banatului și raporturile româno-maghiare.
 
“27 Iunie 1919

      Trenul nostru s-a întors la Arad, unde, într-o conferință cu generalul Tournadre[1] și cu J. Marșiu[2], se convine asupra detaliilor administrației – deocamdată franco-română – a Aradului. Aprobând această înțelegere, Franchet d’Espérey[3] dă ordine pentru ca să nu se mai întâmple incidente de natura celor ce au avut loc, incidente a căror vină o are în bună parte o are generalul Tournadre.
    Trenul ne duce apoi la Timișoara, unde Franchet d’Espérey se convinge de jafurile sârbești și telegrafiază constatările sale atât dlui de Fontenay[4], ministrul Franței la Belgrad, cerându-i a protesta, cât și lui Clemenceau. Cheamă pe colonelul Calafatovici[5] și-i spune că asemenea procedee trebuie să înceteze. Îi dă scrisori în acest sens pentru voivodul Misici[6] și-l face să convină la libera circulație a trenurilor pe liniile Lugoj-Gătaia-Reșița și Zsidovin (Jidovin)-Anina.
      Mergem mai departe la Lugoj unde suntem primiți cu cântece.
    Colonelul Betrix[7], comandantul trupelor franceze care se purtase așa de bine și atunci când generalul Farret[8], uitând că e ofițer francez, fusese acaparat cu totul de unguri, a văzut mereu foarte bine situațiunea, căci s-a considerat mereu ca un tampon între sârbi și noi. Se plânge amar de cei dintâi. Îmi spune că guvernul Iuliu Károlyi[9] e opera personală a generalului Goudrecourt[10] și o mare eroare, pentru că Károlyi nu este susținut de nimeni în Ungaria.
      În telegrama sa către Clemenceau, Franchet d’Espérey adaugă că este nevoie să se fixeze cât mai curând granița româno-sârbă și să se retragă trupele franceze din Banat, ca să nu mai aibă rolul odios de jandarmi.
     Seara îmi spune că până acum nu-și dăduse seama cât de românesc era Banatul. Firește dacă a ascultat numai sunetul sârbesc al clopotului! Dar, m-a chemat și mi-a spus că ar fi bine, dacă guvernul nostru s-ar învoi să predeie, după retragerea noastră de pe Tisa, teritoriul dintre Tisa și noua graniță guvernului Károlyi, care și-ar putea mări armata având acum un efectiv de 2000 de oameni (cifră exagerată). I-am răspuns că evident aveam tot interesul să existe în Ungaria un guvern tare și leal față de noi, dar că, după câte știu, guvernul Károlyi nu e nici tare, nici nu are intenția de a fi leal față de noi. A insistat să prezint chestiunea guvernului. A telegrafiat generalului de Lobit[11] să comunice lui Károlyi ca să modifice compunerea guvernului său așa cum a propus Maniu.”

(General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914 - 1919), ediție îngrijită, studiu introductiv, note, Maria Georgescu, Editura Modelism, București, 1997, pp. 368 – 369, note Sorin Cristescu).
 
 

[1] Charles Louis Joseph de Tournadre (1860 – 1930) general francez.
[2] Corect : Justin Marșieu (1879 – 1931) avocat, membru marcant al Partidului Național Român, deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, prefect al orașului și al județului Arad (1919 – 1920 și 1928 – 1931). O stradă din centrul municipiului Arad îi poartă numele. Nepotul său, colonelul Iustin Marșieu, a fost vreme de 23 de ani, până în 2016, comandantul subunității de pompieri din Arad.
[3] Generalul Franchet d’Espérey (1856 – 1942) general francez, comandant al corpului expediționar de la Salonic (Armatei de Orient) din iunie 1918. În martie-aprilie 1919 a redresat situația critică a trupelor franceze în urma ofensivei Armatei Roșii sovietice în sudul Ucrainei și a permis evacuarea în ordine a soldaților săi. Avansat mareșal la 19 februarie 1921, a primit și din partea regatului sârbo-croato-sloven gradul de voievod (mareșal).[4] Joseph de Fontenay, viconte (1864 - 1946), diplomat francez, ministru plenipotențiar în Serbia (1917 – 1921), ulterior a fost ambasador la Madrid (1923 – 1924) și apoi la Vatican (1928 – 1932).
[5] Care reprezentase Serbia la tratatul de pace de la București din 10 august 1913.
[6] Zivojin Misici (1855 – 1920) general sârb care a participat la toate războaiele purtate de Serbia între anii 1876 – 1918. Celebru pentru rolul decisiv pe care l-a avut în calitate de comandant al Armatei I sârbești în câștigarea sângeroasei bătălii de pe râul Kolubara (16 noiembrie - 16 decembrie 1914) în care a învins armatele austro-ungare comandate de generalii Oskar Potiorek și Liborius Ritter von Frank, iar la 15 decembrie a recucerit Belgradul (care căzuse în mâna austro-ungarilor la 1 decembrie 1914), faptă pentru care a fost avansat la gradul de voievod (mareșal al armatei sârbe) și a conferit Serbiei un prestigiu imens.
[7] Colonelul Bétrix era de fapt comandantul adjunct al zonei de ocupație franceză din Banat după transferarea generalului de Tournadre la Arad.
[8] Generalul Léon Gaston Jean-Baptiste Farret (1861 - 1928), a fost de la 15 iunie 1918 comandantul Diviziei a 11-a coloniale de infanterie franceză care la 27 ianuarie 1919 a ocupat orașele Lugoj și Caransebeș și apoi Timișoara, din 15 martie a fost numit comandant al zonei de ocupație franceză din Banat. Atitudinea sa promaghiară a determinat rechemarea sa în Franța la 15 aprilie, iar Divizia 11 colonială a fost desființată în aceeași zi.
[9] Gyula Károlyi (1871 – 1947), om politic ungar, văr cu Mihaly Károlyi, în perioada 5 mai - 12 iulie 1919 a condus guvernul contrarevoluționar ungar, întâi la Arad, apoi la Szeged, minstru de război fiind Miklos Horthy cu care s-a împrietenit. Avea să fie mai târziu prim-ministru (1931 – 1932).
[10] Corect: Henry de Gondrecourt (1867 – 1956) general francez.
[11] Paul de Lobit (1860 – 1938) general francez (din 1914), comandant al Corpului 17 de armată, apoi al armatei Aliate din Ungaria (martie – august 1919) și apoi al armatei de Dunăre (septembrie 1919 – ianuarie 1920) cf. An Historian in Peace and War. The Diaries of Harold Temperley (1879 – 1939), edited by T.G. Otte, University of Birmingham, 2013, nota 254.

 
 
24 iunie 1919, Însemnările reginei Maria după aflarea veștii că prințul Carol va avea un copil din căsătoria cu Zizi Lambrino

      O regină nu are dreptul să fie tristă – așa că mi-am reluat viața și am acordat audiențe și am ascultat plângeri, speranțe și dorințe, am ajutat în toate părțile, dar dincolo de acesta, inima îmi plângea de durere[1].
        A venit la mine o sărmană tânără care fusese oprimată de nemți și a cărei unică dorință era să mă vadă între patru ochi. Am primit un tânăr american care nu voia să plece din România fără să dea mâna cu regina pentru că ea este principala figură care ne interesează, a spus el. Sunteți deasupra tuturor, plec să lucrez în America, v-am văzut de departe la Sibiu, dar am vrut să vă vorbesc, să vă întâlnesc între patru ochi – era tânăr și foarte înalt și te privea drept în ochi. Am dat mâna cu el și a ieșit din viața mea.
     A venit madame Antonescu[2], am citit împreună câteva traduceri și am vorbit, ea și-a dat seama că inima în piept îmi era ca o piatră și m-a privit cu ochi mari ca ai unei păsări.
   De asemenea am lucrat cu Gorset, protejatul lui Iorga, și am avut o lungă întrevedere cu o domnișoară Rohe de la Crucea Roșie Americană.
      La dejun soții St. Aulaire[3], ei pleacă în Franța în vacanță.
      Spre seară m-am dus la Copăceni să iau cina cu Nando[4], Păunule[5] și fetele Robescu[6].
A fost plăcut, dar n-am răbdare să ascult, vorbăria fără rost mă enervează și mi-e greu să fi calmă, agreabilă, veselă. Tânjesc după tăcerile lungi, după sentimental unei simpatii relae, care nu încearcă, însă să se exprime în cuvinte. Ori de câte ori sufăr am oroare de cuvinte. Cerul  era plin de stele când ne-am întors acasă și eu mă gândeam la cei ce erau departe.”
(Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 222 – 223).
 

[1] La vestea că fiul ei, Carol, care plecase pe front cu o zi înainte, și Zizi Lambrino, vor avea un copil. ”Ea declară că este deja însărcinată în trei luni și că niciodată Carol nu va permite să se nască copilul lor ca un copil nelegitim.” Într-adevăr, fiul celor doi, Mircea Grigore Carol Lambrino (1920 - 2006) se va naște la 8 ianuarie 1920.
[2] Soția lui Victor Antonescu. Victor Antonescu (1871 – 1947), diplomat și om politic român, membru marcant al Partidului Național Liberal,ministru de Justiție (4 ianuarie 1914 – 11 decembrie 1916) apoi de Finanțe (11 decembrie 1916 – 10 iulie 1917). A fost trimis la Paris ca ministru plenipotențiar (10 octombrie 1917 – 25 martie 1918). După semnarea păcii de București a rămas la Paris ca simplu particular. Și-a reluat postul la 5 noiembrie 1918 și îl va păstra până la 20 decembrie 1919. În epoca interbelică va fi ministru plenipotențiar la Paris (16 martie 1922 – 1 august 1924), ulterior ministru de Justiție (14 noiembrie 1933 – 1 februarie 1935), de Finanțe (1 februarie 1935 – 29 august 1936) și îi va succeda lui Nicolae Titulescu în funcția de ministru al Afacerilor Străine (29 august 1936 – 28 decembrie 1937).
[3] Charles de Beaupoil, conte de Saint Aulaire (1866 -1954), diplomat francez, ministru plenipotențiar în România (1916 -1920).
[4] Regele Ferdinand.
[5] Fiica profesorului Vasile Păun (1840 – 1903) cel care l-a învățat românește pe principele Ferdinand începând din 1888.
[6] Fiicele generalului Robescu, aghiotant regal care va muri în septembrie 1919.
 
 
23 iunie 1919, Notă a lui Ion I.C. Brătianu adresată lui Georges Clemenceau,  primul ministru, lui  Louis- Lucien Klotz[1], ministru de finanțe și mareșalului Ferdinand Foch în chestiunea aurului românesc din Germania despre care nu există stipulații clare în clauzele financiare ale Armistițiului cu Germania.


 


Louis-Lucien Klotz (1868 -1930)
 
      Domnule,
      Am onoarea să atrag binevoitoarea dv. atenție asupra faptelor următoare:
      În clauzele financiare, articolul 19 al Convenției de armistițiu cu germanii, e stipulat că Germania e obligată  „să restituie aurul rusesc sau românesc luat de către germani sau remis lor.”
     Fără să am vreo confirmare oficială privitoare la acest lucru, cred că această clauză a convenției de armistițiu a fost executată de către germani. În ceea ce privește aurul român, aș vrea să vă dau următoarele informații rugându-vă să binevoiți a primi propunerile pe care am onoare să vi le fac.
    Nu pot să știu în mod precis cât aur s-a impus Germaniei să se restituie prin această clauză a convenției de către Puterile Aliate și Asociate. Din această cauză voi expune chestiunea în întregul său:
     Banca Națională a României, care este banca noastră de emisiune și care e o instituție privată, a fost obligată, din cauza împrejurărilor războiului să transporte în Rusia, conform cererii guvernului român, o cantitate de aur de 315.154.989 franci. Autoritățile rusești competente au dat chitanțe în regulă garantând siguranța acestui depozit, restituirea sa și transportul său în România. Depozitul mai este în afară de aceasta garantat și de Puterile Aliate.
    În afară de acest depozit din Rusia, Banca Națională înainte de declarația de război a României avea la Reichsbank din Berlin o importantă cantitate de aur care atingea cifra totală de 80.496.660 milioane de franci (acest depozit e format din mărci aur efectiv, coroane austriece aur efectiv, franci francezi aur efectiv). Acest aur[2] este de asemenea proprietatea zisei bănci.
Nu pot să știu dacă prin articolul 19 din Convenția de armistițiu s-a impus Germanie să restituie numai aurul de la Banca Națională, care se găsește în depozit în Germania, sau dacă i s-a impus în plus obligația de a restitui chiar o cantitate de aur care să reprezinte aurul Băncii Naționale din Rusia, dat fiind că acest aur e garantat de Puterile Aliate.
     În cazul când Puterile Aliate, pentru a asigura României restituirea aurului său care se află în Rusia, au cerut și au obținut de la Germania remiterea unei cantități da aur egale, vă rog domnule [...][3] să binevoiți a lua măsurile necesare, pentru ca această cantitate de aur să fie restituită Băncii Naționale a României, în același timp cu aurul acestei bănci care se găsește la Reichsbank și despre care am vorbit mai sus. În cazul când prin articolul 19 al Convenției de armistițiu s-a înțeles să se ceară Germaniei numai restituirea aurului pe care Banca Națională îl avea în depozit la Berlin, precum și aurul pe care în timpul ocupației germanii au putut să-l sustragă de la celelalte bănci sau de la particulari, vă rog domnule [...][4] să binevoiți a dispune ca acest aur să fie restituit Băncii Naționale a României.
    Banca Națională a României mi-a adresat o cerere, rugându-mă să intervin pe lângă dv. pentru restituirea aurului său. De îndată ce vom fi primit răspunsul dv. vom putea examina condițiile tehnice pentru a efectua această restituire.

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. III, doc. nr. 638, pag. 458).
 
 

[1] Louis Lucien Klotz (1868 – 1930) jurnalist și om politic francez, de trei ori ministru de finanțe în perioada anilor 1910 – 1920, ultima oară între 12 septembrie 1917 – 20 ianuarie 1920, celebru pentru declarațiile sale din presă  « L'Allemagne paiera ! ». [Germania o să plătească!] Clemenceau va spune despre el: ”Am trimis în strada Rivoli [sediul Ministerului de Finanțe] pe singurul evreu care n-avea habar de finanțe.” În iulie 1929 avea să condamnat la doi ani de închisoare pentru emitere de cecuri fără acoperire.
[2] Așadar aproape 27 de tone!
[3] Așa în text.
[4] Așa în text.
 
 
21 iunie 1919, Radu R. Rosetti despre situația internă și internațională a României

        Căderea guvernelor german[1] și italian[2] dă mult de vorbă tuturora. I.G. Duca[3] crede că prin căderea guvernului german este indicată voința (sau mai degrabă nevoia, cred eu) guvernului german de a semna tratatul de pace, ceea ce îl nemulțumește. Ferigo[4], care revine ca atașat militar italian, explică căderea guvernului din Roma ca o indicație cum că poporul italian este hotărât să nu cedeze lui Wilson[5].
      Generalul I. Rășcanu[6] îmi comunică din partea generalului Arthur Văitoianu ca să caut a obține de la generalul Franchet d’Esperéy[7] cedarea tunurilor grele, avioanelor etc. Tocmai primesc, după această convorbire răspunsul – din  18 iunie - al lui Franchet d’Esperéy la scrisoarea mea din 16 iunie, spunând că în chestiunea Aradului avem noi dreptate, dar că… Consiliul celor Patru… Vine (la București) și va merge la Arad. Nu poate ceda materialul memționat în scrisoarea mea; să-l cerem oficial lui Graziani[8].
      Generalul Prezan[9] îmi dă instrucțiuni ca să obțin de la Franchet d’Esperéy satisfacție pentru incidentele de la Arad (pentru care ni se dă o bogată documentație cum ni se dă și un întreg dosar cu privire la abuzurile săvârșite de sârbi în Banat, mai cu seamă cu prilejul evacuării părții din răsărit a lui) ca și administrația orașului pentru noi. În privința atitudinii noastre față de unguri trebuie să arăt că nu putem să ne retragem de pe Tisa cât timp ungurii nu sunt dezarmați și cât timp nu li se va impune ca nicio trupă de-a lor să nu treacă Tisa.
      Pétin[10] întors de la Chichinda Mare[11], unde e Cartierul general al armatei franceze din Ungaria (fosta Armată franceză din Orient), spune că trupele franceze de acolo sunt prea bune și sunt înzestrate cu un spirit excelent. Francezii de acolo, continuă el, sunt sârbofili, dar recunosc că sârbii sunt nesuferiți; ei nu sunt maghiarofili, dar sunt încântați de femeile maghiare; nu sunt românofobi, dar nu cunosc pe români și apoi românii sunt aceia care îi plictisesc acuma cu reclamațiile lor[12].
(General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914 - 1919), ediție îngrijită, studiu introductiv, note, Maria Georgescu, Editura Modelism, București, 1997, pp. 364 - 365)
 
 
 

[1] Guvernul condus de Philipp Scheidemann a demisionat la 20 iunie, cedând locul guvernului condus de Gustav Bauer care a acceptat să semneze tratatul impus Germaniei la 28 iunie 1919 de către Puterile Aliate și Asociate.
[2] Guvernul condus de Vittorio Orlando va demisiona la 23 iunie 1919 fiind succedat de guvernul condus Francesco Saverio Nitti.
[3] I.G. Duca (1879 – 30 decembrie 1933) om politic român, membru marcant al Partidului Național Liberal. A deținut funcțiile de ministru al Cultelor și Instrucțiunii (1914-1918), ministru al Agriculturii (1919-1920), ministru alAafacerilor Străine (1922-1926), ministru al afacerilor interne (1927-1928), și prim-ministru al României între 14 noiembrie și 30 decembrie 1933, asasinat de așa-numiții Nicadori pe peronul gării din Sinaia pentru că desființase Mișcarea Legionară înainte de alegerile din decembrie acel an.
[4] Luciano Ferigo (1870 – 1921), colonel, ulterior general italian, atașatul militar al Italiei la București (1914 – 1917 și 1919 – 1921).
[5] Woodrow Wilson (1856 - 1922) președinte al SUA (1912 -1916), reales în 1916, în cel de-al doilea termen al său (1917 - 1921) s-a concentrat asupra participării țării la Primul Război Mondial și a realizării unei păci drepte bazată pe Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, concretizat prin „Paisprezece puncte”. Acestea au fost însă aprig discutate la Conferința de Pace de la Paris din 1919. Astfel, Tratatul cu Germania de la Versailles, extrem de dur din cauza exigențelor Franței, excludea poporul german din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și din acest motiv a fost respins de Senatul SUA; în schimb, dispariția imperiului Austriac a fost oficializată prin tratatele de la Saint-Germain și de la Trianon, conform celui de-al 10-lea din cele 14 puncte. În aprilie 1919, W. Wilson a adresat un mesaj poporului italian prin care îi cerea să renunțe la revendicările stabilite prin tratate secrete (aluzie la pactul de la Londra din 26 aprilie 1915), ceea ce i-a determinat pe premierul italian Viitorio Orlando și ministrul de externe Sidney Sonino să părăsească Conferința de pace la 24 aprilie, dar cei doi au revenit după două săptămâni.
[6] Ion Rășcanu (1878 – 1952) general român. După război a avut și o carieră politică. În perioada Primului Război Mondial, a îndeplinit funcțiile de: șef al Secției Operații din Marele Cartier General, atașat pe lângă Statul Major General al Armatei Franceze, comandant al Brigăzii 15 Artilerie și comandant al Diviziei 1 Vânători. După război a îndeplinit funcțiile de secretar general al Ministerului de Război (1918-1919) și ministru de război în guvernul condus de generalul Arthur Văitoianu - (27 septembrie - 30 noiembrie 1919), guvernul condus de Al.Vaida Voevod - (1 decembrie 1919 - 12 martie 1920) și guvernul condus de generalul Al. Averescu - (13 martie 1920 - 16 decembrie 1921). A trecut în rezervă, prin demisie, în 1922. În cariera politică a îndeplinit funcțiile de: ministru pentru Basarabia și Bucovina (1927); comisar superior al guvernului în Basarabia și Bucovina (1931), ministru de stat (1931-1932), primar al orașului Vaslui (1938-1942), primar al municipiului București (octombrie 1942 - august 1944), prefect al județului Vaslui. A fost ales deputat în legislaturile 1920, 1926, 1928 și 1931 și senator în 1920 și 1930). Arestat de regimul communist la 5 mai 1950 a murit în închisoarea de la Sighet.
[7] Generalul Franchet d’Esperey (1856 – 1942) general francez, comandant al corpu