Nicolae Iorga

 Crima de Stat s’a făcut[1]. I. Brătianu a deschis şedinţa Camerei cu o declaraţie în numele ordinii. Apoi Maniu a criticat venirea la putere a Guvernului, fără a-i refuza sprijinul. Iunian[2] ceteşte declaraţia noastră. Liberalii ne întreabă ce e Federaţia[3] şi, la sfârşit, strigă: Autorul! Marghiloman, foarte rău primit, se târăşte înaintea generalului ca şi cei patruzeci şi ceva de independenţi (cu averescani cu tot) ai lui Bălănescu[4]. Desgustător se închină, prin Iorgu Toma[5], Bucovinenii. Pe când Basarabenii, a căror declaraţie o ceteşte Buzdugan[6], sunt de o perfectă loialitate. La întrebarea liberalilor: câţi sunt, de pe băncile lor se strigă: toţi! Unul din ei, Holban, mi-a cerut părerea azi dimineaţă, şi i-am dat formula că prezenţa în Ministeriu a lui Inculeţ[7] e o simplă oportunitate administrativă şi că ei nu pot fi decât cu partidul care înţelege să aplice şi în Vechiul Regat principiile legii agrare basarabene. Cuza vorbeşte în numele partidului naţionalist-democrat.
       Mihalache[8] face o admirabilă şarjă contra Guvernului, combătând pe general cu propriile lui declaraţii. I se face scandal şi Simionovici[9] îi invită la moderaţie. Lupu[10] aduce înainte şi sentimentele lui Averescu faţă de Rege, aşa cum ele rezultă din notele lui.
Generalul, care râde, dispare un moment ca să revie cu decretul de dizolvare pe care îl precedă cu câteva cuvinte şterse.
Camera aplaudă şi cântă Deşteaptă-te Române. Strig: sinistră farsă. Goga[11], bătând în pupitru: asta am vrut-o!
                                                                                                                              (Nicolae Iorga, Memorii, f.a. vol. 2, pag. 375)

      În şedinţa de azi a Parlamentului, d. general Averescu a cetit programul guvernului. În prima parte guvernul declară că va supune corpurilor legiuitoare ratificarea tratatului de pace. Apoi în ce priveşte reforma constituţională se va modifica întreagă Constituţia[1], punându-se de acord cu noile cerinţe ale României întregite. Cu privire la reforma agrară se va face imediata împroprietărire a ţărănimii în loturi individuale de câte cel puţin 5 hectare[2]; se vor fixa mijloacele prin cari Statul să ajute pe ţărani la plata pământului; se vor lua de asemenea dispoziţiuni de ordin economic general ca să se asigure neapărat cultivarea întregei suprafeţe a pământului expropriat. În politica externă guvernul va duce aceeaşi politică ca în timpul războiului, adecă alături de Aliaţi. Va asigura armonizarea intereselor antagoniste ale diferitelor clase sociale, menită să asigure dezvoltarea normală şi economică a Statului. Politica financiară va consta în aceea că toate impozitele prezente vor fi mărite potrivit cu situaţia de astăzi, iar pentru a consolida România întregită se vor crea noi impozite necesare acestei consolidări[3]. Reforma administrativă va avea în vedere descentralizarea cea mai largă, inamovibilitatea tuturor funcţionarilor şi scoaterea lor prin dispoziţii severe de sub influinţele politice. Pentru înlesnirea sarcinei noului guvern se vor crea încă 5 ministere; al muncii, tezaurului, comunicaţiei şi sănătăţii publice”.  
25 Martie 1920
     Averescu s’a prezentat la Cameră şi şi-a cetit programul. Cuminte, cam vag, dar liniştitor în forma lui generală. Sala ticsită. S’a putut judeca până la ce punct prietenii lui Iorga sunt copii în materie de politică. În mijlocul expunerei sale, Averescu şi-a întrerupt cetirea pentru a ataca violent presa ţăranistă şi mai ales un articol al lui Mihalache[4]. După terminarea citirii nimeni nu a mişcat, nici Iorga, care era faţă, nici ministrul vizat: n’au fost desbateri. Simionovici[5], care prezida, după ce a întrebat zadarnic dacă nimeni nu dorea cuvântul, foarte liniştit a ridicat şedinţa.  «25 Mart 1920
      Averescu îşi ceteşte, cu priviri piezişe, expozeul. Liberalii aplaudă de-şi rup palmele. La aplausele lor se unesc ale lui Cuza şi Zelea. Uneori se întrerupe de pc băncile Federaţiei şi de pe ale Basarabenilor.
       Prezidează Teofil Simionovici. Şi-a dat toate silinţile de pe lume pentru a fi prezintat generalului.
Afară chiriaşii[6] aclamă pe miniştrii.   
 

---

[1] Guvernul condus de Averescu nu a modificat în niciun fel Constituţia, acest lucru se va face în martie 1923, în vremea guvernării liberale conduse de Ion I.C. Brătianu (19 ianuarie 1922 – 27 martie 1926)
[2] În realitate suprafaţa va fi mai mică de 4 hectare, iar adoptarea legislaţiei respective a fost anevoioasă: în august 1920 a fost adoptată legea islazurilor comunale (păşuni pentru hrana vitelor), pe baza căreia s-au constituit islazuri în toate comunele din România. Suprafaţa expropriată pentru asemenea islazuri nu intra în cele două milioane de hectare prevăzute la revizuirea Constituţiei din 1917. Abia la 17 iulie 1921 va fi votată legea pentru reforma agrară în Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea, iar la 30 iulie legea pentru reforma agrară în Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina. Apreciind că situaţia la sate devenise tensionată guvernul a decis să treacă la împărţirea pământului expropriat către ţărani, chiar înainte de adoptarea legii. Prima acţiune de acest fel se va desfăşura în comuna Gurbăneşti, judeţul Ilfov, la 22 septembrie 1920, în prezenţa generalului Al. Averescu şi a celorlalţi membri ai guvernului.
[3] Reforma financiară va fi iniţiată de Nicolae Titulescu.
[4] Ion Mihalache (1882 – 1963) a fost învățător, președinte al uniunii Învățătorilor din România, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul pentru eroismul arătat în Războiul de Întregire, om politic, ministru în mai multe guverne, fondator și președinte al Partidului Țărănesc, vicepreședinte și apoi președinte (21 noiembrie 1933 - 23 noiembrie 1937) al Partidului Național-Țărănesc. Voluntar în campania de eliberare a Basarabiei iulie- august 1941. Arestat de autoritățile comuniste în urma înscenării de la Tămădău, condamnat la închisoare pe viață, a decedat la 5 februarie 1963 în penitenciarul de la Râmnicu Sărat.
[5] Teofil Simionovici (1864 – 1935) jurist şi om politic român din Bucovina, militant pentru unirea cu România. Primar al Cernăuţilor (1919 – 1920) deputat în primul Parlament al României întregite, a deţinut funcţia de vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. Cumnat cu Dimitrie Onciul.
[6] Aşa îi numeşte Nicolae Iorga pe cei care manifestau pentru schimbarea legii chiriilor. Note dr. Sorin Cristescu.

Gheorghi Vasilievici Cicerin

- Săptămâna[1] a fost liniștită. Ardelenii și-au și schimbat fața. Maniu s'a întâlnit cu Averescu și majoritatea grupului a trecut de partea guvernului, care este sigur de a avea o majoritate. Chestia disolvării[2] nu este încă tranșată.
     - Din scrisori primite dela Barbu Catargi, dela Paris, anterioare căderei guvernului, deci sincere, rezultă că guvernul Averescu era negociat și admis la Paris. În acest concurs se vede puțină ostilitate în contra lui Vaida[3], pe care Parisul îl acuză că s-ar fi dat prea mult de partea Londrei. - Din negocierile provocate de Cicerin[4] reese că noi am fi accedat prea repede sugestiunilor lui Lloyd George[5].


 

  În aceasta privință este o mare divergință între Anglia și Franța, care rămâne contra bolșevicilor. Italia susține politica englezească, și cum Nitti[6] merge mai departe și cere și reconcilierea cu Germania, se înțelege nemulțumirea Parisului.

Francesco Saverio Nitti

 Se pare – din citirea ziarului ”Le Temps” – că recunoașterea de către Lloyd George a stării de lucru[ri] din Basarabia este punctual pe care s’a apăsat mai mult pe lângă Vaida.

David Lloyd George

  - Lovitura de Stat din Berlin este lichidată. Guvernul revoluționar al lui von Kapp și al generalului Luttwitz[7] s'a retras, după ce a negociat cu guvernul Ebert[8]-Bauer[9].

Iar guvernul Ebert a primit o remaniere ministerială, alegeri noui și principiul ca președintele să fie ales de popor[10]. Se crede că aceasta este o îndrumare spre restaurațiune; se vorbește de ducele de Braunschweig, ginerele lui Wilhelm[11]. O telegramă anunță că s'ar fi dat ordin Înaltei Curți din Lipsca[12] să instruiască în contra lui Kapp, Luttwitz, von Iagow ; dar probabil că este o înscenare.
        - Am primit vizita contelui Francisc Kinsky[13]; botezat în cehoslovac, el a venit cu o misiune din Cehoslovacia pentru a aduna argumente în contra reformei agrare, așa cum se vrea să se facă în Cehoslovacia. Șease luni după revoluție, Statul a luat tot pământul, lăsând proprietarilor o întindere de 150-300 ha. Acum că vor avea loc alegerile în Aprilie, s'a făcut o lege nouă pentru a se da acest pământ țăranilor; dar cum nu s'au regulat îndemnizările, legea este inaplicabilă. Proprietarii s'au organizat; au comitete, misiuni în străinătate; într-un cuvânt se apără, nu ca la noi! Contele Kinsky spune că corupția este îngrozitoare la ei; jaf în toate; s'au perindat 12 ministere; s'a întreit numărul funcționarilor, s'a cheltuit peste un miliard pe lună numai pentru import de alimente; culturi aproape nu mai există, și cum țăranii nu cultivă sfeclă, exportarea zaharului o să înceteze. Legea agrară este pur electorală; exact ca la noi!”

(Alexandru Marghiloman, Note Politice, București, 1927, vol. 5, pp. 32 – 34)

 [1] Cele șapte zile care trecusă de la instaurarea guvernului condus de Al. Averescu.
[2] Se referă la dizolvarea Parlamentului care va avea loc la 26 martie 1920.
[3] Alexandru Vaida-Voievod, (1872 - 1950), om politic român din Transilvania, medic, publicist, unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc. Președinte al Consiliului de Miniștri (1 decembrie 1919 – 13 martie 1920) din nou premier în anii 1932 și 1933. Din 1946 regimul comunist i-a fixat arest la domiciliu la Sibiu, situație în care a rămas până la sfârșitul vieții.
[4] Gheorghi Vasilievici Cicerin (1872 – 7 iulie 1936) a fost un revoluționar marxist și politician sovietic. A ocupat funcția de ministru de externe (Comisar al poporului) al Rusiei Sovietice și Uniunii Sovietice în perioada 9 aprilie 1918 – 21 iulie 1930.
[5] David Lloyd George (1863 – 1945) a fost un om politic britanic, prim-ministru al Marii Britanii în Primul Război Mondial (6 decembrie 1916 – 19 octombrie 1922), ultimul lider liberal care a deţinut această funcţie.
[6] Francesco Saverio Nitti (1868 – 1953) om politic radical italian și economist, prim ministru al Italiei (23 iunie 1919 – 15 iunie 1920).
[7] Puciul lui Wolfgang Kapp și Walther von Lüttwitz a fost o încercare a elementelor conservatoare de a răsturna prin forța armelor Republica de la Weimar. A eșuat după 100 de ore (13 - 17 martie 1920) grație grevei generale a muncitorilor organizată de guvernul Bauer care a reușit să se refugieze la Stuttgart. Wolfgang Kapp (1858 – 1922) fusese un funcționar administrativ, iar Walther von Lüttwitz (1859 – 1942) fusese general de cavalerie, jucase un rol major în reprimarea revoltei comuniste a spartakiștilor în ianuarie 1919 și fusese destituit din armată pentru insubordonare de către ministrul de Război, Gustav Noske, la 11 martie 1920. A jucat rolul principal în puciul de la 13 – 17 martie 1920.
[8] Friedrich Ebert (1871 - 1925) om politic social-democrat german, a preluat funcția de cancelar la 9 noiembrie 1918 de la fostul cancelar, prințul Max von Baden, iar la 11 februarie 1919 a fost ales președinte al Germaniei de către Adunarea Constituantă de la Weimar; la alegeri generale pentru această funcție nu s-a ajuns decât după moartea sa, survenită la 28 februarie 1925 din cauza unei crize de apendicită neoperată la timp.
[9] Gustav Bauer (1870 – 1944) om politic social-democrat german, cancelar al Germaniei (21 iunie 1919 – 26 martie 1920). I s-a impus demisia în urma negocierilor președintelui Fr. Ebert cu puciștii Kapp și von Lüttwitz. Ulterior ministru de Finanțe până în 1922 a fost implicat în scandaluri de corupție. A încetat din viață la 16 septembrie 1944 din cauze naturale.
[10] Conform prevederilor Constituției promulgate la Weimar, la 11 august 1919. În iunie 1920 vor avea loc doar alegeri parlamentare. La alegeri prezidențiale se va ajunge abia în aprilie 1925, alesul poporului german (la al doilea tur de scrutin) fiind feldmareșalul în retragere Paul von Hindenburg (1847 – 1934), fost șef al Marelui Stat Major al Armatei germane (29 august 1916 – 25 iunie 1919). Șapte ani Hindenburg avea să fie reales în noiembrie 1932.
[11] Împăratul Wilhelm al II-lea (n. 1859) ultimul împărat german (14 iunie 1888 – 9 noiembrie 1918) trăia în exil în Olanda.
[12] Înalta Curte de Justiție de la Leipzig fusese mandată să judece și marii criminali de război germani după Marele Război, ceea ce nu s-a întâmplat.
[13] Corect: Rudolf Ferdinand Fürst Kinsky von Wchinitz und Tettau (1859 – 1930), mare moșier din Austro-Ungaria, cu multe moșii pe teritoriul Cehoslovaciei, cunoscut pentru pasiunea sa pentru caii de curse. Nemulțumit de modul în care s-a făcut reforma agrară din Cehoslovacia și-a vândut moșiile chiar în anul 1920 și s-a stabilit la Lysa, în centrul Cehiei, unde a și murit. Note dr. Sorin Cristescu.
 

   
   
      Am onoarea a vă adresa mai jos din partea dlui Lloyd George, copia unui memorandum al delegației române din data de 4 martie 1920[2], cerând să se opereze o ușoară modificare textului articolului 181 din tratatul de Pace cu Ungaria și a vă face cunoscut că Consiliul ambasadorilor și al miniștrilor afacerilor străine a hotărât la 18 martie următoarele:
     Comitetul de redactare să pregătească un nou text al articolului urmând sugestiile delegației române.
        Sunt însărcinat de a ruga comitetul de redactare să binevoiască a lua toate măsurile în acest sens.

 

Paris, 4 martie 1920

 
    Delegația română la Conferința de Pace are onoarea a cere Consiliului Suprem al Aliaților să binevoiască a aduce alineatului 5, din art. 181, partea a IX-a – clauze financiare - a Tratatului de Pace cu Ungaria, o mică modificare care răspunde mai bine situației actuale.
       Articolul 181, alineatul 5, se citește în felul următor:
       Dispozițiile precedente se vor aplica operațiunilor militare effectuate după 3 noiembrie 1918, fără consimțământul principalelor Puteri Aliate și Asociate și fără a fi fost prevăzute de convențiile de armistițiu din 3 și 13 noiembrie 1918[3], în măsura în care Comisia de reparații va socoti necesar, și aceasta din urmă va avea puteri depline de a hotărî asupra tuturor problemelor cu privire mai ales etc…
      În măsura în care acest alineat se referă la operațiunile armatei române în Ungaria, delegația română amintește că această din urmă țară a refuzat să execute clauzele armistițiului din noiembrie 1918, privitoare la demobilizarea, la dezarmarea armatelor sale și la menținerea a șase divizii cu efective egale celor din timp de pace.
        În aprilie [corect: martie] 1919, când Conferința de Pace a făcut cunoscută guvernului Károlyi noua linie de demarcație, fixată la 26 februarie 1919[4], și a cerut retragerea trupelor ungare ce se găseau dincolo de această linie, guvernul Károlyi, în loc să se supună acestei hotărâri, a cedat puterea comunistului Béla Kun, în speranța că, tulburând pacea europeană și cu ajutorul bolșevicilor, să poată scuti Ungaria de condițiile de pace care urmau a fi prescrise de Conferința de Pace.
       Armatele lui Béla Kun au atacat imediat forțele românești din Transilvania, în aprilie 1919, în timp ce telegramele de la Budapesta și Petrograd [corect: Moscova] stabileau înțelegerea cu bolșevicii ruși, care porneau ofensiva contra României în același timp, pe Nistru și în Galiția.
      Forțele românești, fiind atacate, au respins armatele ungare până la Tisa și guvernul român a cerut demobilizarea și dezarmarea armatei ungare, adică executarea clauzelor armistițiului din noiembrie.
Béla Kun, în loc să se conformeze acestor clauze, decretează mobilizarea generală, forțează pe reprezentanții Marilor Puteri de la Budapesta să părăsească orașul, iar după ce i-a atacat pe cehoslovaci, în mai 1919, refuză din nou să se supună ordinului de demobilizare și de dezarmare, pe care i-l dă Consiliul Suprem, și la 20 iulie 1919 atacă pentru a doua oară trupele române cu peste 100.000 de oameni bine înarmați.
      După 15 zile de lupte grele și mari pierderi (peste cinci mii de morți și răniți) forțele românești au reușit să respingă armatele ungare și să înainteze până la Budapesta, spre a dezarma armata ungară, care constituia un pericol permanent pentru România.
    Acestea sunt operațiunile efectuate de armata română în Ungaria. Ele au fost determinate de neexecutarea de către Ungaria a clauzelor armistițiului din noiembrie 1918 și de atacurile ungare împotriva României.
     Delegația română apreciază că nu ar fi echitabil ca aceste operațiuni să fie considerate ca fiind efectuate fără consimțământul Marilor Puteri Aliate și Asociate; art. 181, în forma sa actuală dând ungurilor ocazia ca în problemele care îi privesc să beneficieze de ambiguitatea ce pare a rezulta din acest articol, ceea ce ar cauza un grav prejudiciu României bazate pe dreptate și echitate.
       În consecință delegația română cere Consiliului Suprem să binevoiască a modifica alineatul 5 din art. 181 în felul următor:
     Dispozițiile precedente se vor aplica operațiunilor militare effectuate după 3 noiembrie 1918, în măsura în care Comisia va judeca necesar și aceasta din urmă va avea, în ce privește operațiunile, puteri depline de a hotârî asupra tuturor problemelor cu privire mai ales etc…[5]
     Această nouă redactare lasă problema rechizițiilor făcute în Ungaria de armata română la aprecierea Comisiei de reparații, așa cum a hotărât deja Conferința.
      Delegația română la Conferința de Pace.

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, februarie 1920 – decembrie 1920, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. VI, doc. nr. 881, pp. 84 – 85, și doc. 875, pp. 74 - 75)[1] Maurice Pascal Alers Hankey, 1^st Baron Hankey (1877 – 1963), om politic și diplomat britanic, inițial ofițer de artilerie marină (1895 – 1912) apoi secretar în Comitetul Național de Apărare, iar din decembrie 1916 a fost numit de către noul prim-ministru Lloyd George secretar al Cabinetului de Război; din 1919 funcția sa fost aceea de secretar al Cabinetului pe care Hankey a deținut-o până în 1938, pe parcursul guvernărilor premierilor Bonar Law, Stanley Baldwin, Ramsay MacDonald și Neville Chamberlain. În noiembrie 1914 a aprobat ideea maiorului Ernest Swinton (1868 – 1951) de construire a unor vehicule blindate care să se deplaseze pe teren, numite ulterior tancuri.

[2] Prezentat mai jos.
[3] Armistițiul încheiat de Austro-Ungaria cu Puterile Aliate și Asociate la Villa Giusti din Padova, la 3 noiembrie 1918, și cel încheiat de Ungaria cu Puterile Aliate și Asociate, la Belgrad, la 13 noiembrie 1918.
[4] În urma persecuțiilor sângeroase la care a fost supusă populația românească din Transilvania în zonele controlate de armata și autoritățile ungare.
[5] Formulare introdusă ca atare în textul Tratatului de Pace cu Ungaria care va fi semnat la 4 iunie 1920, la Trianon. Note dr. Sorin Cristescu.

       Chem pe Denize[1]. Îi arăt ce primejdie prepară pentru Coroană disolvarea Parlamentului. Cel nou, ori al lui Averescu, ori al nostru, ar lua garanții contra Regelui. Impopularitatea Coroanei crește. Poate măcar impune lui Averescu un armistițiu politic fără prezintarea de legi esențiale. Situația s'ar lămuri apoi până la toamnă.
       Denize asigură că Regina n'are niciun amestec. Știrbei[2] e oprit de zăpadă la Buftea. Boyle[3] a avut un atac de apoplexie și e bolnav. Intriga a fost susținută de o doamnă de onoare, care-și are candidatul între noii miniștri. Acest ministru se poartă la Palat ca stăpân[4], pe când Mocioni se îngrijește de modificări în parc și un altul întreabă cum se lasă cărțile de vizită la doamnele de onoare și la aghiotanți...
     Mi se arată că Averescu lichidează Cartierul, din dușmănie față de Prezan[5], care pleacă în străinătate.
      Întrunirea majorităților. Vorbesc frumos mai mulți săteni. Fac pe Mihalache[6] să vorbească de zvonurile că aș fi făcut declarații anti-dinastice. Adaug că pe toți, afară de câinele de pe scările tronului[7] i-am văzut făcând anti-dinasticism. Pe mine nimeni; dar dinasticismul mieu se arată când Coroana are nevoie, nu când eu am nevoie de dânsa. Și amintesc că i-am spus într'un ceas greu Moștenitorului: Eu sărut buzele când sunt amare; când sunt dulci, le sarută toată lumea.
     Se aclamă din nou Federația. Cineva o cere imediat. Recomand să se aștepte până Dumincă. Am zăbovit prea mult cu unirea adevăratei democrații din Vechiul Regat, care ea trebuia să fie sâmburele. A venit însă momentul. Organizația provincială a fraților noștri să n-o stricăm, dacă ei o mai cred utilă. Când se va desface, cei buni vor veni la noi, fiindcă fără democrație nu se poate însăși ideia națională, pe care se sprijină[8]; cei răi vor merge la adversarii noștri.
        Viitoarea ședință, la Clubul țerănist.
        Maniu a oprit pe Răducanu[9] de a veni la banchet, spuind că nu mai e nimeni. A declarat ca s'a retras definitiv din prezidenția Comitetului Executiv al blocului[10] și că a scris în acest sens, ceia ce n'a făcut.
        Se prinde [de către poliție] socialistul Bujor[11], aghiotantul lui Racovschi[12]. Liberalii caută sa amestece pe d-rul Lupu[13] în afacerea lui.

(Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a., pp. 367 - 369)

[1] Gaetan Denize (1872 – 14 mai 1930), inițial preceptor de limba franceză al principelui Nicolae, din 1916 secretar personal al reginei Maria, a jucat un rol major în construirea domeniului reginei de la Balcic și al capelei Stella Maris, așa cum o dovedește cenotaful pus de regină în peretele terasei de la baza bisericii.
[2] Barbu Știrbei (1872 – 1946) mare moșier, cumnat cu Ion I.C. Brătianu, administrator al Domeniilor Coroanei Regale (din 1913) apropiat al familiei regale, considerat principalul sfătuitor al regelui Ferdinand. Va fi prim-ministru vreme de două săptămâni în iunie 1927. Negociator al României în tratativele purtate cu Aliații la Cairo în vara lui 1944. Membru al delegației României care a semnat Convenția de Armistițiu de la Moscova, la 12 septembrie 1944.
[3] Joseph Whiteside Boyle (1867-1923). Ofiţer canadian însărcinat cu diferite misiuni speciale în sprijinul guvernului României (de exemplu, tratativele cu bolşevicii de la Odessa din februarie 1918, eliberarea unor ostateci de la Odessa în aprilie 1918) pentru care a fost decorat cu Ordinul „Steaua României” cu spade în gradul de Mare-Ofiţer prin Înaltul Decret No. 1.368 din 5 Iunie 1918, publicat în Monitorul Oastei, 2 Iulie 1918, No. 117, pp. 1925 – 1926: „pentru curajul excepţional şi pentru devotamentul remarcabil cu care a apărat cauza românilor aflaţi la Odesa, scăpând din primejdia morţei un mare număr dintre ei. (1918)”
[4] Probabil Dimitrie Greceanu care va intra în guvern la 13 iunie 1920 ca ministru al Lucrărilor Publice.
[5] Constantin Prezan (1861 – 1943) general român, figură emblematică a Războiului de Întregire, şef al Marelui Cartier General (5 decembrie 1916  - 1 aprilie 1918, 10 noiembrie 1918 – 20 martie 1920), mareşal al României (1930).
[6] Ion Mihalache (1882 – 1963) a fost învățător, președinte al uniunii Învățătorilor din România, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul pentru eroismul arătat în Războiul de Întregire, om politic, ministru în mai multe guverne, fondator și președinte al Partidului Țărănesc, vicepreședinte și apoi președinte (21 noiembrie 1933 - 23 noiembrie 1937) al Partidului Național-Țărănesc. Arestat de autoritățile comuniste în urma înscenării de la Tămădău, condamnat la închisoare pe viață, a încetat din viață la 5 februarie 1963 în penitenciarul de la Râmnicu Sărat.
[7] Referire la liderul conservator Alexandru Marghiloman (1864 – 1925). La 19 decembrie 1919, Nicolae Iorga a consemnat declarația că acesta își zice ”câinele de pe treptele Tronului”. Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, pag. 294.
[8] Una din multele afirmații admirabile ale lui Nicolae Iorga, dar, la 8 iunie 1930, cu prilejul proclamării de către Parlament al principelui Carol ca rege al României, sub numele de Carol al II-lea, același Nicolae Iorga a spus că ”Astăzi amurgul se lasă asupra vieții de partid” - afirmație consemnată la începutul capitolul de spre Restaurație din Enciclopedia României, vol. 1, 1938. (Vezi și Ioan Scurtu, Politică și viață cotidiană în România în secolul al XX-lea și începutul celui de-al XXI-lea, Editura Mica Valahie, București, 2011, pag. 139)
[9] Ion Răducanu (1884 – 1964) economist reputat în epocă, susținător al mișcării cooperatiste, și om politic român, ministru de Finanțe și de Lucrări Publice în anii 1930 – 1931, membru corespondent al Academiei Române în 1936.
[10] Blocul Parlamentar format la 25 noiembrie 1919 a fost o coaliție politică alcătuită din Partidul Național Român (Transilvania), Partidul Țărănesc (Vechiul Regat), Partidul Țărănesc din Basarabia, Partidul Democrat al Unirii (Bucovina), Partidul Naționalist-Democrat (condus de Nicolae Iorga) și gruparea independetă condusă de dr. Nicoale Lupu cu scopul de a forma o majoritate parlamentară pentru susținerea noului guvern. S-a autodizolvat la 12 martie 1920 odată cu demisia guvernului condus de Al. Vaida Voevod.
[11] Mihail Gheorghiu Bujor (1881 - 1974) a fost un avocat, jurnalist și militant socialist român. A fost o figură importantă a mișcării muncitorești române și a îmbrățișat cauza comunistă în timpul Primului Război Mondial, organizând detașamente românești înarmate în portul Odessa pentru a sprijini revoluția bolșevică și în speranța de a instiga la revoluție în Regatul României. Arestat la 16 martie 1920, Bujor a fost judecat și condamnat la moarte pentru înaltă trădare, dar la presiunile mișcării muncitorești sentința a fost comutată la închisoare pe viață. Ales deputat la alegerile din mai 1920, alegerea sa a fost invalidată de Camera Deputaților. Amnistiat în 1934, rearestat în 1937 deținut până la 23 august 1944, ales în Adunarea Națională din 1946 și ulterior, a deținut funcții neimportante în regimul comunist.
[12] Christian Rakovski (pe numele adevărat Krăstio Gheorghev Stancev, 1873, Kotel, Bulgaria – d. 11 septembrie 1941, Oriol, Rusia) a fost un militant socialist și apoi comunist bulgar, de profesie medic, stabilit în România și ulterior în Rusia, politician și diplomat sovietic. A activat ca socialist în Bulgaria, Elveția, Germania, Franța, Rusia și România, apoi în conducerea Cominternului. A deținut în trei rânduri - în noiembrie 1918, în ianuarie-decembrie 1919, și apoi între anii 1920 - 1923 funcția de prim-ministru al Ucrainei sovietice. S-a remarcat și ca jurnalist și eseist. În 1927 a fost expulzat de Franța unde funcționa ca ambasador al URSS la Paris, Rakovski a fost exclus din paridul bolșevic în 1928 și în final a căzut victimă „marii terori” staliniste.
[13] Nicolae Lupu (1876 – 1947) a fost un politician român, de profesie medic, activ în Partidul Țărănesc, la vremea respectivă ministru de Interne în guvernul condus de Alexandru Vaida-Voevod (27 decembrie 1919 – 12 martie 1920). Ulterior membru în conducerea Partidului Național-Țărănesc. S-a separat de PNȚ în două rânduri, constituind mai întâi în 1927 o aripă dizidentă de stânga, iar apoi în 1946 când a creat Partidul Țărănesc Democrat, formațiune care s-a coalizat cu Partidul Comunist din România. Note dr. Sorin Cristescu

 
      Procesul lui Caillaux[1], fost preşedinte de consiliu al Franţei, continuă să pasioneze întreaga opinie publică. După interogatorul acuzatului s’a început ascultarea martorilor. Între aceştia pentru noi românii este vrednic de amintit marele nostru pretin A. Briand[2] fost prim-ministru în 1916 – 17, care vorbind de situaţia mondială în 1917 [corect: 1916] a spus:
   
      În Franţa spiritele erau tari, încrezătoare în victorie, sforţările Aliaţilor încununate de succes pe toate fronturile afară de unul. Pe frontul francez: Verdun şi Somme. În Rusia ofensiva lui Brussilov. Campania din Mesopotamia. Victoria de pe Carso, cucerirea Goriziei[3], erau de natură să ne deie încredere şi să ne asigure că vom fi învingători. Un singur punct negru era în România, însă nu se va şti niciodată ce imens serviciu a adus cauzei aliaţilor această ţară eroică!
*
         Guvernul prezidat de d. Al. Vaida Voevod şi ad-interim de d. Ştefan Cicio Pop a demisionat şi în locul său a venit un altul compus astfel: Generalul Al. Averescu, preşedinte al consiliului şi ministru la interne; Duiliu Zamfirescu, la externe; C. Argetoianu, la finanţe; generalul G. Văleanu la lucrări publice; generalul I. Răşcanu, la războiu; Octavian Tăzlăuanu, la industrie şi comerţ; P.P. Negulescu, la culte şi instrucţie publică; Mateiu Cantacuzino, la justiţie; T. Cudalbu, la domenii şi agricultură; Gr. Trancu-Iaşi, la muncă şi ocrotiri sociale; Ant. Mocioni, V. Goldiş, Oct. Goga, miniştri ai Ardealului; I. Inculeţ al Basarabiei; I. Nistor al Bucovinei[4].
    Prezentându-se corpurilor legiuitoare, noul guvern a anunțat că M.S. Regele a aprobat că lucrările parlamentului să se amâne pentru 10 zile pentru ca în timpul acela să poată lua în primire departamentele respective, în prima ședință apoi guvernul își va expune programul.
     Această schimbare așa de repede de guvern a surprins pe toată lumea. Schimbarea aceasta s-a făcut de M.S. Regele, unul din factorii constituționali. Lumea românească așteaptă să vadă dacă și celălalt factor constituțional[5] voește să conlucreze cu noul guvern, ceea ce se va putea vedea numai după ce vor trece 10 zile. Popularitatea de care se bucură șeful guvernului îi înlesnește întru câtva sarcina grea ce și-a luat și este o garanție că și-o va putea împlini.”  
 
 [1] Joseph Caillaux (1863 – 1944) om politic radical francez, prim-ministru (27 iunie 1911 – 11 ianuarie 1912). Partizan al unei apropieri franco-germane a fost arestat la 14 ianuarie 1918 sub acuzație de înaltă trădare, iar în aprilie 1920 a fost găsit vinovat pentru ”ajutor involuntar acordat inamicului prin discursurile sale” și condamnat la trei ani de închisoare, pedeapsă practic deja executată. A fost amnistiat la 3 ianuarie 1925 după victoria electorală repurtată în 1924 de Cartelului de Stânga și și-a reluat activitatea politică fiind numit ministru de Finanțe. Se va retrage din activitate după armistițiul impus Franței de către Germania la 22 iunie 1940.
[2] Aristide Briand (1862 – 1932) om politic socialist francez, de unsprezece ori prim-ministru între anii 1909 – 1929. În timpul Marelui Război A. Briand a fost prim-ministru de la 29 octombrie 1915 la  17 martie 1917. Laureat al premiului Nobel pentru Pace în 1926 (împreună cu Gustav Stresemann).
[3] Este vorba de ce-a de a şasea bătălie de pe Isonzo (6 – 19 august 1916) în care oraşul Gorizia a fost cucerit la 9 august 1916, a fost ofensiva italiană cu cel mai mult succes de pe râul Isonzo în Marele Război.
[4] După câteva zile a fost numit şi C. Garoflid ministru fără portofoliu, care va prezida Comisiunea agrară de pe lângă ministeriu. (Nota autorului)
[5] Este vorba de Parlamentul României care va refuza să colaboreze cu noul guvern și va fi dizolvat la 26 martie 1920. Note dr. Sorin Cristescu

     Art. 1. - Pentru cauză de utilitate publică și națională se expropriază proprietățile imobiliare din cuprinsul Basarabiei, în condițiunile și măsura prevăzută de lege.
      Art. 2. - Exproprierea nu poate fi împiedicată de nici un fel de acte de orice natură, chiar când prin cuprinsul lor s-ar prevedea că proprietatea nu poate fi înstrăinată, cum ar fi: testamentele, donațiunile, sau orice acte de prohibițiune de înstrăinare și este declarată de plin drept din ziua votării acestei legi de către Sfatul Țării - 27 Noiembrie 1918.
    Din aceeași zi proprietățile ce sunt supuse exproprierii trec asupra statului, libere de orice obligațiuni sau orice sarcini de orice natură.
       Art. 3. – Din proprietățile expropriate se alcătuiește ”Fondul Imobiliar Basarabean al Statului.”
       Art. 4. – Se vor expropria în întregime:
    a) Proprietățile imobiliare (rurale, urbane) ce aparțin hăznelei (statului), udelurilor (Coroanei), băncii țărănești și mănăstirilor din străinătate;
       b) Proprietățile imobiliare rurale ale supușilor străini (legea general despre încetățenire);
     c) Pământurile ce aparțin zemstvelor, orașelor, comunităților urbane, în afară de acelea ce vor fi recunoscute ca neapărat trebuincioase, ori pentru buna așezare, ori trebuinți culturale și alte nevoi ale zemstvelor sau orașelor și comunităților urbane;
      d) Proprietățile rurale ce aparțin persoanelor juridice, fie publice, fie private, neprevăzute la alin. a și c. Se vor excepta numai cele ce aparțin comunelor sau asociațiilor și tovărășiilor țărănești, răzășești, care în întregime sunt scutite de expropriere.
      Art. 5. – Se vor expropria pământurile mănăstirilor locale, lăsându-se fiecărei mănăstiri câte 50 ha pământ cultivabil, viile și grădinile de pomi roditori.
    Art. 6. - Se vor expropria pământurile bisericilor, lăsându-se fiecărei biserici câte un lot întreg de fiecare membru al clerului (preot, diacon și dascăl).
   Art. 7. - Se vor expropria pământurile din proprietățile particulare, lăsându-se pentru fiecare proprietate 100 ha pământ cultivabil, viile, grădinile de pomi roditori și pepinierele existente până la 22 Decembrie 1918.
     Se va expropria și suta de ha precum și din proprietățile între 25 – 100 ha, tot ce trece peste 25 ha, în cazul când proprietarul a arendat proprietatea sat imp de cinci ani consecutivi în cursul anilor 1905 – 1916.
   Art. 8. – Trec în proprietatea statului pădurile, în afară de cele ce fac parte din proprietatea țărănească sau răzășească.
    Art. 9. - Trec în proprietatea statului apele, lacurile, bălțile și stuhăriile, în afară de cele ce aparțin obștilor sau comunelor.
    Art. 10. – Se expropriază, fără nici o restricție proprietățile embaticare[1], rurale, urbane precum și cele ce aparțin persoanelor fizice sau juridice și au fost date în arendă pentru așezări comunale, rurale sau urbane.
    Art. 11. – Subsolul terenurilor expropriate rămâne de drept proprietatea statului.
   Art. 12. - Întinderea proprietăților din punct de vedere al exproprierii se va socoti după starea lor juridică la 1 Martie 1917.
    Art. 13. – Moșiile ce aparțin în indiviziune la mai mulți proprietari, precum și moșiile ce aparțin unui singur proprietar, se vor considera ca o singură moșie sau proprietate.
   Art. 14. – Proprietarul are dreptul de a-și alege moșia și locul pentru porțiunea ce legea de față îi rezervă, însă într-o singură bucată și cu condiția ca această delimitare nici într-un caz să nu deprecieze pământul ce urmează a fi predat populației muncitoare.
  Art. 15. – Toți proprietarii atinși de expropriere sunt obligați, în termen de două luni de la promulgarea decretului-lege din 22 decembrie 1918, a înainta la organele respective o listă de proprietatea lor totală, arătând locul unde se află proprietățile sau moșiile lor, întinderea, starea juridică, planurile și alte materiale necesare. Cei ce nu vor îndeplini aceasta, nu vor avea deschisă nici o cale pentru orice fel de greșeli s-ar putea comite cu ocazia exproprierii.
   Art. 16. – În privința proprietăților ce aparțin udelurilor, haznelei, mănăstirilor din străinătate și Băncii țărănești, statul de drept înlocuiește pe proprietar.
   Art. 17. – Pământurile cultivabile nesupuse exproprierii, atât timp cât vor dura lucrările de reformă agrară, vor putea fi vândute numai ”Casei Noastre” și în aceleași condițiuni de prețuire și răscumpărare ca cele expropriate.

(Monitorul Oficial, nr. 258, 13 martie 1920, pp. 12831 – 12832.)

 [1] De la embatic:  Formă de arendare a unei proprietăți pe termen foarte lung, în intervalul căruia arendașul beneficia de toate drepturile de proprietate.  
 

Nicolae Iorga

       Şt. C. Pop[1] e gata să-şi prezinte demisia, dar încă nu şi-a prezintat-o. Totuşi Regele mă chiamă, ca şi pe Bujor, înaintea lui. Sunt primit în altă odaie decât biblioteca. Regele soseşte după câteva minute de zăbavă. Are un aier de loialitate perfectă.
      Îmi spune: s’a întâmplat ce trebuia, dar nu cum voiam eu. Îi răspund că aceasta e calea, pentru prezintarea demisiilor, pe care am recomandat-o eu. Am aprobat gestul lui Mihalache[2] şi Lupu[3], pentru că Regele a uitat promisiunea de a primi pe cel d’intâiu. Regele socoate zilele, trebuie să recunoască adevărul. Am redactat şi preambulul proiectului de reformă agrară şi demisia ministrului de Agricultură[4]. Mai spun odată că n’aş putea niciodată să servesc pe Suveranul care tratează astfel pe miniştrii săi.
     Îl conjur cât mai e timp să facă Ministeriul de competenţe. Îi citez nume: de la liberali, Sasu, Banu, de la averescani Matei Cantacuzino; la Externe ar putea veni Mişu[5], deşi de o independenţă compromisă cu liberalii. Îi pun în vedere chiar un Ministeriu al şefilor vechii oligarhii, cari, dacă vor, n’au decât să-l aleagă pe Averescu, dar să nu primească puterea de la Rege acela care a captat buna credință a ţerii şi l-a insultat pe dânsul ! Îmi pare rău că nu mă lasă conştiinţa să urmez şi eu această cale, care e, se vede, singura pe care, şi nu pe aceia de a salva Dinastia în ceasuri grele, ajunge cineva la încrederea Maiestăţii Voastre.
      E în zadar. Îi arăt aspectul persoanelor pe care generalul le aduce cu sine[6]. Îi pun în vedere turburările pe care le poate aduce un regim de reacţiune.
        - Nu va fi reacţiune.
        - Cine garantează?... Maiestatea Voastră avea în faţă larga poartă către democraţie; a preferat să deschidă portiţa de la spate a reacţiunii ciocoieşti.
        Odată, ca Prinţ Moştenitor, mi-a vorbit de singurul om politic al trecutului: Mihail Kogălniceanu. Mergea atunci pe drumul lui. Azi Maiestatea Voastră aduce pe Barbu Catargiu[7].
        Se va vărsa sânge aici în două săptămâni. Sânge va stropi pietrele Palatului.
        - Nu va fi din vina miniştrilor miei.
        - Din cauza incapacităţii lor.
       Regele îmi strânge mâna; are lacrimi în ochi... Mă asigură că va şti să-şi domine miniştrii. Să dea Dumnezeu. Şi părăsesc odaia.
        - În cea de alături, ei[8] aşteaptă desigur. Regele dă din cap. Aşa e.
        Jos, de faţă cu Mişu, în ochii căruia scânteie satisfacţia, îi recomand lui Bujor să nu mai piardă vremea în zadar.
        Audienţa lui St. C. Pop a fost scurtă. A întrebat dacă se poate aştepta Vaida[9].
       - Nu, nu, nu, nu se poate. I-a prezintat atunci demisia. Apoi i-a înmânat Regelui telegrama prin care Vaida[10] mulţămia că se aşteaptă întoarcerea lui, după făgăduiala dată şi lui Vaida însuşi şi mie.
 

Generalul Alexandru Averescu

 
      La 2, Averescu a prestat jurământul. Aduce cu el pe Argetoianu (la Finanţe şi la Justiţie), pe P. P. Negulescu[11] (la Instrucţie), pe Duiliu Zamfirescu[12] (la Externe), pe Cudalbu (la Agricultură), pe Tăzlăuanu (la Comerţ), pe generalul Văleanu şi pe Inculeţ[13] şi Nistor[14]…
         Sunt grăbiţi să vie la Cameră. Îi anunţ că sunt gata a-i primi. Pretenţia lor era să intru având numai pe Inculeţ în loja ministerială. Refuz: înştiinţarea Secretariatului Consiliului de miniştri vorbeşte numai de preşedintele acestui Consiliu. În sfârşit, după o lungă zăbavă, intră toţi. Slabă impresie...
      La sosirea mea majoritatea aplaudă îndelung, nesfârşit. Averescu se face a zâmbi. Îi dau cuvântul. Ceteşte decretul de numire: câteva aplause la numele lui; multe la Răşcanu[15], întors la Războiu; două, trei la imposibilul Tăzlăuanu.
        Am demisia mea gata pentru a provoca un vot decisiv. Dar generalul ceteşte alt decret. Suntem prorogaţi pe zece zile, până la 25 ale lunii. Contra uzanţelor, el adauge câteva cuvinte de la el, în care promite cu un ton ameninţător să apere liniștea şi instituţiile politice şi sociale. Liberalii şi chiar unii Basarabeni, se pare, aplaudă.
        Anunţ viitoarea şedinţă pentru data arătată prin decretul de prorogare al Maiestăţii Sale.
       Imediat întrunirea majorităților în secția I-a. Declar că primesc manifestația pentru misiunea istorică a acestei Camere. Pomenesc pe toți cei trecuți din corabia care se îneacă în alta; noi suntem aceia cari murim supt steag. Aduc laude lui Vaida, împușcat pe la spate de ai lui, când se lupta cu dușmanii țerii, energiei și credinții lui St. C. Pop, care s'a istovit în luptă. Pomenesc de opera lui Lupu, care a păstrat ordinea fără să fi vărsat o picătură de sânge și să fi făcut să curgă o lacrimă, de Mihalache, speranța țerănimii. Mulți plâng, alții se îmbrățișează. Ne vom întâlni mâine la 6.

(Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a., pp. 362 – 364)

 [1] Ştefan Ciceo Pop (1865 – 1934) avocat și un om politic român, membru al Partidului Naţional Român și mai apoi vicepreședinte al Partidului Naţional Țărănesc, deputat român în Dieta de la Budapesta, participant activ la Marea Unire din 1918, Președinte al Consiliului Național Central Român, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deținând portofoliul apărării și al internelor. Ministru de Stat pentru Transilvania, în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 - 12 martie 1920) precum și ministru de externe (9 ianuarie – 13 martie 1920) în același guvern, Prim Ministru ad interim.
[2] Ion Mihalache (1882 – 1963) a fost învățător, președinte al uniunii Învățătorilor din România, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul pentru eroismul arătat în Războiul de Întregire, om politic, ministru în mai multe guverne, fondator și președinte al Partidului Țărănesc, vicepreședinte și apoi președinte (21 noiembrie 1933 - 23 noiembrie 1937) al Partidului Național-Țărănesc. Arestat de autoritățile comuniste în urma înscenării de la Tămădău, condamnat la închisoare pe viață, a încetat din viațî la 5 februarie 1963 în penitenciarul de la Râmnicu Sărat.
[3]  Nicolae Lupu (1876 – 1947) a fost un politician român, de profesie medic, activ în Partidul Țărănesc, la vremea respectivă ministru de Interne în guvernul condus de Alexandru Vaida-Voevod (27 decembrie 1919 – 12 martie 1920). Ulterior membru în conducerea Partidului Național-Țărănesc. S-a separat de PNȚ în două rânduri, constituind mai întâi în 1927 o aripă dizidentă de stânga, iar apoi în 1946 când a creat Partidul Țărănesc Democrat, formațiune care s-a coalizat cu Partidul Comunist din România.
[4] Ion Mihalache (1882 – 1963), la 16 decembrie 1919 fusese numit ministru al Agriculturii şi Domeniilor în locul lui Victor Bontescu.
[5] Nicolae Mișu (1858 – 1924) diplomat și om politic român, agent diplomatic la Sofia (14 februarie 1900 – octombrie 1908), ministru plenipotențiar la Viena (16 noiembrie 1908 - octombrie 1911), Constantinopol (9 octombrie 1911- decembrie 1912) și Londra (15 decembrie 1912 - octombrie 1921). La Londra va fi succedat de Nicolae Titulescu la 28 martie 1922. Din decembrie 1919 i-a succedat lui Barbu Știrbei în funcția de administrator al Domeniilor Coroanei regale, funcție pe care o va deține până la moartea sa, la 31 august 1924.
[6] Aluzie la personalităţile din linia a doua a vechiului partid conservator.
[7] Barbu Catargiu (1807 – 1862)  fost un jurnalist și om politic român, ministru și apoi prim-ministru al României din 15/27 februarie 1862, până în ziua asasinării sale, în condiții niciodată elucidate, la 8/20 iunie 1862, după un discurs aprig împotriva reformei agrare propusă de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Celebru apărător al drepturilor moșierimii. Exagerată ironia lui Nicolae Iorga care îl compară pe Al. Averescu cu Barbu Catargiu.
[8] Membri noului guvern condus de Al. Averescu
[9] Al. Vaida Voievod se afla în misiune diplomatică la Londra.
[10] Alexandru Vaida-Voievod, (1872 - 1950), om politic român din Transilvania, medic, publicist, unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc. Președinte al Consiliului de Miniștri (1 decembrie 1919 – 13 martie 1920) din nou premier în anii 1932 și 1933. Din 1946 regimul communist i-a fixat arest la domiciliu la Sibiu, situație în care a rămas până la sfârșitul vieții.
[11] Petre P. Negulescu (1872 -1951) filosof și om politic român, membru titular al Academiei Române (1936). Publică, după mulți ani de muncă asiduă, în 1910, primul volum din lucrarea Filosofia Renașterii (vol.II în 1914), considerată drept capodopera sa. În același an, prin pensionarea din învățământ a lui Titu Maiorescu, Negulescu se transferă la București, ocupând catedra fostului său profesor. În 1917 devine membru fondator și fruntaș al unei noi formațiuni politice: "Liga Poporului", devenită Partidul Poporului, sub conducerea generalului Al. Averescu, iar în 1919 este ales senator. Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (martie 1920 – decembrie 1921 şi martie – iulie 1926). Preşedinte al Camerei Deputaţilor (iulie 1926 – iunie 1927), ultima demnitate politică din viaţa sa.
[12] Duiliu Zamfirescu (1858 – 1922) a fost un scriitor şi diplomat român, membru titular și vicepreședinte al Academiei Române, suţinător al Ligii Poporului, Ministru al Afacerilor Străine în primele luni al guvernării lui Al. Averescu (13 martie – 13 iunie 1920).
[13] Ion Inculeţ (5 aprilie 1884 – 18 noiembrie 1940) om politic român, matematician, președintele Sfatului Țării al Republicii Democratice Moldovenești, ministru, membru titular (din 10 octombrie 1918) al Academiei Române. După Unire Ion Inculeț a fost ministru al Basarabiei,în guvernele din anii 1919 – 1920, ministru al Sănătății publice, (1927 – 1928) ministru de Interne, ministru al Comunicațiilor și vice-președinte al Consiliului de miniștri în guvernările conduse de I. Gh. Duca şi Gh. Tătărescu (1934-1937). A fost căsătorit cu principesa Roxana Cantacuzino. Fii săi au fost : Ion I. Inculeț (1911 – 2011), Doctor Honoris Causa al Universității Western Ontario (Canada), consultant al NASA, Membru de onoare al Academiei Române, director al Centrului de electrostatică aplicată al Universității Western Ontario, și fratele acestuia, George I. Inculeț.
[14] Ion Nistor (1876 – 1962) a fost un istoric și militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizare a Adunării Naționale de la Cernăuți, care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat „Actul Unirii”. Profesor la Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității din Cernăuți, profesor universitar la București, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaș al Partidului Național Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina (18 decembrie 1918 – 2 mai 1920), apoi, succesiv, ministru al Lucrărilor Publice, al Muncii și, în final, al Cultelor și Artelor (între anii 1922 – 1937, în guvernările liberale). Întemnițat de regimul comunist în celebra de tristă amintire închisoare de la Sighet (5/6 mai 1950 – iulie 1955).
[15] Ion Răşcanu (1874 – 1952) general român, comandant al Brigăzii 15 artilerie (1917 – 1918) şi apoi al Diviziei 1 vânători. Secretar general al Ministerului de Război 1 decembrie 1918 – 27 septembrie 1919, ministru de Război în guvernele conduse de generalul Artur Văitoianu, Al. Vaida Voevod şi Al. Averescu (27 septembrie 1919 – 13 decembrie 1921). Va fi primar al Capitalei în vremea guvernării lui Ion Antonescu (14 noiembrie 1942 – 23 august 1944). În mai 1950 a fost arestat şi întemniţat la Sighet, unde a încetat din viaţă. Note dr. Sorin Cristescu.
 

 
 8 martie 1920, Doctorul Vasile Bianu despre şedinţa Camerei Deputaţilor din 6 martie 1920 în care s-a dat citire telegramei de la Londra a lui Ion Pelivan ce a anunţat faptul recunoaşterii unirii Basarabiei cu România de către conferinţa Marilor Puteri de la Londra şi marea manifestaţie populară din Bucureşti, din 7 martie, în care s-a sărbătorit acest moment istoric.
 8 martie 1920




    În şedinţa de la 6 luna curentă, în Camera Deputaţilor, d. preşedinte Nicolae Iorga a cetit telegrama trimisă din Londra, guvernului şi parlamentului, de către delegatul basarabean de la Conferinţa păcii, d. Pelivan[1], cu privire la recunoaşterea alipirii pe vecie a Basarabiei la România[2].













                   Ion Pelivan


Camera a ascultat în picioare această telegramă aplaudând şi ovaţionând pe delegaţii noştri dela Conferinţa păcii, apoi d. preşedinte Iorga a rostit următorul discurs:
 
Această îmbucurătoare telegramă sună astfel:
Conferinţa de la Londra a recunoscut unirea Basarabiei cu Patria-mamă. Dreptatea cauzei noastre a triumfat, scuturându-se şi ultimele urme ale jugului rusesc. Basarabia îşi are de acum înainte liniştea necesară ca prin muncă încordată să-şi asigure dezvoltarea economică şi culturală şi să contribuie la prosperitatea întregului neam românesc. În aceste clipe de adevărată sărbătoare, cu inima plină de bucurie, felicit în persoana d-voastre Parlamentul României, urându-vă spor şi succes în greaua muncă de refacere a puterilor naţionale. Trăiască România Mare!
 Nicolae Iorga
 
Printr-o fericită împrejurare s’a întâmplat ca gândul recunoscător pe care îl trimitem ţărănimii noastre române din Basarabia, care nu s’a lăsat desnaţionalizată nici cu binele, nici cu răul; că gândul acesta pleacă tocmai în momentul când această adunare se pregăteşte să dea acestei ţărănimii pământul pe care l’a muncit şi care e al ei. (Ovaţiuni aplauze, strigăte de bravo, adunarea aplaudă în picioare).

Să ne întoarcem cu toţi recunoscători către acei bărbaţi, cari, ridicaţi din mijlocul acestui popor, crescuţi la şcoala grea a robiei şi suferinţii, au înfruntat toate prigonirile, şi din anii cei tineri, păstrând speranţele cari azi sunt încununate de isbândă, au muncit pentru deşteptarea sufletească şi binele material, pământesc, al neamului lor şi cari azi se întâmplă să fie în mijlocul nostru, ca acela care a stat în fruntea Basarabiei şi cari azi o vede revenind patriei (aplauze prelungite, îndelung repetate, strigăte de bravo) ori ca deputaţi ne-au adus din întreaga lor ţară, dela Soroca, dela Orheiu, dela Tighina până la Prutul blestemat ieri, şi dela Hotin până la Cetatea Albă şi Chilia, încredinţarea că Basarabia ne-a vrut întotdeauna, totdeauna ne-a iubit şi cu noi împreună vrea să rămâie (bravo, aplauze prelungite), ori cari, ca soli ai dreptului şi ai nădejdii noastre, au avut fericirea, fără pereche în viaţă, de-a anunţa alor săi, în mijlocul cărora a trăit zile de umilinţă şi robie, că a venit şi ziua răsplătitoare, şi răsplătirea nu va avea sfârşit, prin munca şi credinţa neamului nostru, în sfârşit izbânditoare asupra osândei îndurate o sută de ani. (Aplauze prelungite)

Domnilor, ceasul în care conştiinţa lumii civilizate, biruitoare împotriva barbariei cotropitoare de neamuri, recunoaşte dreptatea neamului nostru asupra ţinutului care, mai bine de o sută de ani, părăsit de Dumnezeu şi de oameni, a ştiut să-şi păstreze în masele adânci ale ţăranului muncitor şi cinstit întreaga noastră conştiinţă şi toate nădejdile noastre în viitor. Ceasul când dreptatea acestui neam se înfătuieşte în văzul lumii întregi, de pe urma jertfei întregului nostru neam, e desigur unul din ceasurile cele mari din istoria noastră naţională. (Aplauze prelungite, ovaţiuni)

Ferice de noi care ne-am învrednicit să vedem încununată munca şi răbdarea părinţilor noştri cari au fost; ferice de noi cari am cules roadele ostaşilor noştri căzuţi pentru întemeierea României Mari! (Aplauze, ovaţiuni prelungite)

D. Inculeţ[3], ministrul Basarabiei, a răspuns astfel:
                 Ion Inculeț


Domnilor Deputaţi,
Prea mare este bucuria şi cuvintele nu-mi ajung ca să exprim toate ce aş dori să vorbesc. Am început cu forţe slabe. Dar mi-am pus o idee clară şi această idee clară [susţinută] cu insistenţă, cu energie, cu iubire de neam, cu iubire de democraţie, ne-a dus la scopul care astăzi este încoronat. Trecutul nostru nu este prea lung: o sută de ani. Dar atât am suferit, dar atât de mare este bucuria de azi că parcă pe toate le-am uitat! Dumnezeu a fost bun pentru noi! Generaţiunea noastră tânără şi energică din Basarabia, generaţia din vechiul Regat, din Ardeal, din Bucovina a fost fericită să vadă înfăptuirea reală fiindcă acum întregirea hotarelor României Mari e recunoscută, e consfinţită – hotare care de mult trăiau în conştiinţa naţională. (Aplauze prelungite)

Şi domnilor, cum se împleteşte soarta unui neam! Noi din Basarabia am aşteptat ajutor mult, l’am aşteptat şi în fine, a venit în fiinţa soldatului român! (Aplauze prelungite)

Am aşteptat recunoaşterea – şi recunoaşterea a venit în timpul guvernării unui Guvern, în capul căruia se află un Ardelan. Fratele scapă pe un frate. (Aplauze). Şi parcă o minune, parcă o poveste, când vezi cum Dumnezeu – că altul nu poate fi - cum Dumnezeu împlineşte soarta unui neam. (Aplauze). Domnilor, cum am spus, a fost fericită generaţia noastră pentru că a văzut împlinirea şi a visului nostru naţional şi vedem azi şi împlinirea visului democrat; toate le-am văzut, toate le-am căpătat. Ce ne mai trebue? Ne mai trebue ca în momentul acesta să fim strânşi, unul cu altul. (Aplauze prelungite şi repetate). Trebue, domnilor, să lăsăm ambiţiunile de partid, căci când Dumnezeu a fost atât de mare pentru noi, când însuşi Dumnezeu ne-a arătat atâtea minuni, ne-a arătat calea, trebue şi noi să fim demni, cu toţii împreună, să ducem pe cărarea aceasta neamul la fericire şi propăşire, adecă, fiindcă le-a meritat şi pe una şi pe alta. (Aplauze prelungite) Noi, Basarabenii, multă teamă aveam în sufletul nostru, multe speranţe, dar erau şi multe insistenţe şi multă energie. Vedeam clar drumul pe care trebuia să mergem şi vedeţi că am isbutit. Să dea Dumnezeu să isbutească şi întreg neamul tot aşa de bine cum au isbutit Basarabenii. (Aplauze prelungite şi repetate).

În numele Adunării Deputaţilor, d. Iorga a trimis d-lui Pelivan următoarea telegramă:
Solului fericit al triumfului cauzei, care a fost încă din tinereţea-i de apostol al Basarabiei desrobite, Camera Deputaţilor profund mişcată, îi trimite omagiul său, expresiunea unei recunoştinţe supreme, pe care cuvântul omenesc nu-i în stare să-l exprime.

Acelaşi lucru s’a petrecut şi în Senat, în aceeaşi zi.

Ştirea aceasta a produs şi în Capitală un entuziasm de nedescris. Consiliul de miniştri a hotărât sărbătorirea recunoaşterii unirii Basarabiei în ţara întreaga. Telegrama d-lui Pelivan va fi afişată în toate comunele. Ieri, duminecă, 7 Mart, Capitala a fost îmbrăcată în haine de sărbătoare. Fericitul eveniment a fost adus la cunoştinţă cetăţenilor printr’un comunicat al guvernului, cuprinzând telegrama dlui Pelivan, lipit pe zidurile oraşului, iar afişe mari, din iniţiativa unui grup de deputaţi basarabeni, chemau poporul Capitalei la Statuia lui Mihai Viteazul. La ora 11 s’a oficiat un Te-Deum la Mitropolie în prezenţa membrilor guvernului şi a şefilor autorităţilor militare militare şi civile. După amiazi în Piaţa Teatrului Naţional s’a adunat un public imens, care, în frunte cu două muzici militare şi cu drapele naţionale şi interaliate, s’a îndreptat spre Statuia lui Mihai Viteazul, care era împodobită cu steguleţe şi cunune. Un cor de studenţi, însoţit de o fanfară militară, a intonat imnuri patriotice. În mijlocul entuziasmului general, ministrul de interne, Dr. N. Lupu[4], a luat cuvântul în numele guvernului şi a spus că Basarabia, care a fost atâtea decenii jertfită Ţarismului se întoarce astăzi definitiv la Patria-mamă. Ţăranii alături de preoţi au păstrat limba şi datinele româneşti şi ei vor rămânea pildă pentru viitorime. Vechia prejudecată populară că Prutul este singurul obstacol şi că este duşman poporului român se dovedeşte astăzi ca neîntemeiată. Prutul cu şerpuirea albiei lui când fura Moldovei Basarabia, când i-o înapoia. Azi Prutul se învoieşte la unirea pentru vecie a Basarabiei. Guvernul recunoscând meritele ţărnimii a depus în parlament un proiect de lege care acordă pământ ţăranilor basarabeni. Apoi ministrul aduce elogii armatei române care a trecut Prutul şi marelui ei căpitan, Ferdinand. Încheie cu urări pentru dinastie, armată şi România Mare în veci nedespărţită de Basarabia. După ministru a vorbit deputatul basarabean Busdugan[5], aducând laude ţărănimii; deputatul ţăran din Botoşani, David Ion Şerpeanu[6], şi doi studenţi basarabeni.
 
 
 
 De aici cortegiul s’a îndreptat spre Calea Victoriei, oprindu-se în Piaţa Carol I, în faţa Palatului Regal, unde au aclamat pe Suverani. Regele, Regina şi prinţesa Ileana au apărut pe balcon, mulţumind publicului, în sunetul Imnului regal. Seara, la ora 9, s’a făcut o retragere monstră cu torţe. La aceeaşi oră a avut loc şi un prânz de gală la Palat, la care au luat parte miniştrii, cardinalul francez Dubois[7], generalul Pétin[8], ataşat militar, şi ministrul Franţei, Henry Cambon[9], iar după prânz a fost o mare recepţie de peste 200 de invitaţi.
 












Mgr Dubois, arhiepiscop al Parisului, în 1920
 
În acest mod s’a sărbătorit acest mare eveniment, care pentru noi are o importanţă covârşitoare, căci el nu s’a putut înfăptui fără mari şi îngrijorătoare dificultăţi. După sfârşitul victorios al războiului, recunoaşterea alipirii Bucovinei şi a Ardealului a venit de la sine, căci dreptul nostru asupra acestor provincii era prevăzut în tratatul de pace [de alianţă] pe baza căruia România a pornit la luptă. Pentru Basarabia însă, marii noştri Aliaţi nu-şi luaseră nici o obligaţie şi din această cauză precum şi din alte multe consideraţiuni ridicate de protivnicii neamului nostru, lupta desfăşurată la Conferinţa de pace din Paris, de către delegaţii noştri a fost foarte mare fără ca atunci să se poată obţine consimţământul formal al bunilor noştri Aliaţi, cu privire la unirea Basarabiei cu România. D. Ion Pelivan, fruntaşul basarabean şi reprezentantul intereselor Basarabiei, a luptat din greu şi nu s’a liniştit până nu a obţinut rezultatul dorit în tratările de la Londra. Despre acţiunea primului nostru delegat la Conferinţa din Paris, d. Pelivan spune că:

D. Ion Brătianu a fost ascultat apoi şi-a expus în mod extraordinar de limpede şi cu o putere de argumente sdrobitoare drepturile noastre imprescribtibile asupra acestei vechi provincii moldoveneşti, care, în virtutea principiului sfânt de autodeterminaţiune, solemn proclamat de însăşi Conferinţa şi de revoluţia rusă, îşi arătase cu hotărâre, prin votul Sfatului Ţării din 27 Mart 1918, neclintita sa voinţă de a se realipi la Patria-mamă. În subsidiar, d. Brătianu a arătat că plebiscitul cerut de duşmanii noştri, [este] inadmisibil în drept deoarece Basarabia se pronunţase deja, era absolut imposibil chiar în fapt pentru mult timp încă, din cauza ameninţărilor continue ale bolşeviciilor asupra acestei provincii.

Cu atât mai mare mai mare este deci victoria obţinută de noi la Conferinţa de pace din Londra, căci este o adevărată victorie când ne gândim la acţiunea desfăşurată de o mulţime de elemente protivnice pentru a zădărnici ceea ce conştiinţa naţională înfăptuise. Am învins la Londra pentru că dreptatea era cu noi. Din clipa când în istoria ultimului veac, principiul naţionalităţilor începuse să-şi croiască drum binişor în contra principiilor imperialiste, din clipa aceea s’a pus şi problema României tuturor Românilor, din care nu putea lipsi vechia ţară românească dintre Prut şi Nistru. Astăzi Aliaţii noştri au consfinţit cu unanimitate alipirea Basarabiei, asupra căreia se pronunţaseră deja odată în mod cam nefavorabil pentru România.

Recunoaşterea alipirii Basarabiei la România a provocat la Chişinău un entuziasm de nedescris. S’au format cortegiuri cu muzică şi facle, rostindu-se discursuri însufleţite de către episcopul Gurie[10], generalul Popovici, de primarul oraşului, Cojocaru[11] şi la urmă s’a jucat Hora Unirii cu un entuziasm până la delir.
(Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj, 1926, vol 2, pp. 367 – 372)

[1] Ion Gheorghe Pelivan (1876 – 1954) militant de vază al mișcării de eliberare națională din Basarabia, jurist, om politic, publicist, apărător și promotor al limbii române, animator al vieții culturale. A fost Director general responsabil pentru afacerile străine (Ministru de Externe) în Republica Democratică Moldovenească în Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei. Ministru de Justiţie (1- 9 decembrie 1919), în guvernul condus de Al. Vaida-Voievod, a reprezentat România la Conferinţa de pace. Ministru plenipotenţiar la Riga (1930). Arestat de autorităţile comniste în mai 1950, a încetat din viaţă în închisoarea de la Sighet, la 25 ianuarie 1954.
[2] În Memoriile sale Nicolae Iorga a scris: « Pelivan anunţă că Aliaţi au recunoscut unirea Basarabiei cu România veche. Camera primeşte cu frenetică bucurie această veste. Inculeţ adaugă la cuvintele mele amintirile lui înduioşate. » (Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol 2, pag. 352, însemnare din 6 martie 1920)
[3] Ion Inculeţ (5 aprilie 1884 – 18 noiembrie 1940) om politic român, matematician, președintele Sfatului Țării al Republicii Democratice Moldovenești, ministru, membru titular (din 10 octombrie 1918) al Academiei Române. După Unire Ion Inculeț a fost ministru al Basarabiei,în guvernele din anii 1919 – 1920, ministru al Sănătății publice, (1927 – 1928) ministru de Interne, ministru al Comunicațiilor și vice-președinte al Consiliului de miniștri în guvernările conduse de I. Gh. Duca şi Gh. Tătărescu (1934-1937). A fost căsătorit cu principesa Roxana Cantacuzino. Fii săi au fost : Ion I. Inculeț (1911 – 2011), Doctor Honoris Causa al Universității Western Ontario (Canada), consultant al NASA, Membru de onoare al Academiei Române, director al Centrului de electrostatică aplicată al Universității Western Ontario, și fratele acestuia, George I. Inculeț.
[4] Nicolae Lupu (1876 – 1947) a fost un politician român, de profesie medic, activ în Partidul Țărănesc, la vremea respectivă ministru de Interne în guvernul condus de Alexandru Vaida-Voevod (27 decembrie 1919 – 12 martie 1920). Ulterior membru în conducerea Partidului Național-Țărănesc. S-a separat de PNȚ în două rânduri, constituind mai întâi în 1927 o aripă dizidentă de stânga, iar apoi în 1946 când a creat Partidul Țărănesc Democrat, formațiune care s-a coalizat cu Partidul Comunist din România.
[5] Ion Buzdugan, pe numele adevărat : Ivan Aleksandrovici Buzdâga (1887 – 1967) om politic român din Basarabia, poet, folclorist şi publicist, promotor al unirii Basarabiei cu România, deputat din 1919, secretar de stat la Industrie şi Comerţ (16 ianuarie – 12 mai 1932). Activitate prodigioasă de traducător al lui A. S. Puşkin şi S. A. Esenin şi a poeţilor simbolişti ruşi.
[6] David Ion Şerpeanu (1882 – 1963) primul deputat ţăran în Parlamentul României, în anul 1918.
[7] Louis-Ernest Dubois (1856 – 1929), prelat francez, arhiepiscop de Bourges (1909 – 1916), arhiepiscop de Rouen (1916 – 1920), cardinal din 4 decembrie 1916, rol activ în cursul Marelui Război, arhiepiscop al Parisului din 13 decembrie 1920 până la moarte.
[8] Victor Pétin (1872 – 1962) colonel ulterior general, şef de stat major al misiunii militare franceze, ataşat militar al Franţei în România.
[9] Henri Cambon (1876 – 1953) jurist, diplomat şi istoric francez, consilier de legaţie la Bucureşti, cunoscut pentru lucrările sale de istorie despre istoria Marocului şi Tunisului, despre viaţa lui Don Juan de Austria, învingătorul de la Lepanto (1571) şi despre viaţa diplomatului Paul Cambon (1843 – 1924). Afost girant la legaţiei Franţei până la sosirea noului ministru plenipotenţiar, Émile Daeschner (1863 – 1928), care își va prezenta scrisorile de acreditare la 18 aprilie 1920.
[10] Gurie Grosu (1877 – 1 noiembrie 1943) fost mitropolit român, primul titular al Mitropoliei Basarabiei după 100 de ani de ocupație rusă, hirotonit la Iaşi la 15 iulie 1918 Numele său de botez era Gheorghe, iar numele de Gurie l-a luat atunci când s-a călugărit. Promotor al românismului în Basarabia. În 1919 este numit arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului (cu titlul “de Bălți"); la 1 ianuarie 1920 locțiitor de arhiepiscop al Chișinăului și Hotinului, la 21 februarie 1920 ales titular (înscăunat în 1921), iar din 28 aprilie 1928 devine mitropolit al Basarabiei, păstorind până la 11 noiembrie 1936, când a fost pensionat în urma atitudinii sale intransigente manifestată faţă de regele Carol al II-lea.
[11] Teodor Cojocaru (născut Teodosie Cojocaru, 1879 - 23 ianuarie 1941, Chișinău) a fost un militar și om politic basarabean, ofițer în armata țaristă, membru al Sfatului Țării între 1917-1918, primar al Chișinăului între 1919-1920 și director general al Forțelor Armate ale Republicii Democratice Moldovenești în 1917. De asemenea Teodor Cojocaru a mai fost și deputat în Parlamentul Român pentru o scurtă perioadă între 1919-1920. La 13 august 1940 el a fost arestat de autoritățile sovietice, fiind acuzat abuziv de săvârșirea unor crime prevăzute de articolele 54-4, 54-13 și 54-11 ale Codului Penal al RSS Ucrainene. A decedat în închisoarea nr.1 din Chișinău. Note dr. Sorin Cristescu.

        Autorul articolului subliniază rolul avut de armata română în eliminarea guvernului bolşevic a lui Béla Kun[1], ajuns la putere ca mijloc de presiune a Ungariei, nemulţumită de condiţiile impuse de Conferinţa Păcii de la Paris.
Rândul Ungariei
5 martie 1920
 
            Acum că francezii au uşurat sarcina ce apăsa Turcia, iar britanicii au intervenit pentru termeni mai reali faţă de Germania, este corect ca italienii, la rândul lor, să ceară concesii pentru Ungaria. Chestiunea frontierelor ungare este pusă în faţa Consiliului Suprem, iar reprezentanţii italieni doresc să revizuiască frontierele Iugoslaviei, României şi Republicii Cehoslovace în favoarea ungurilor. Poate că aceasta nu înseamnă o tulburare atât de mare, ca recentele concesiuni faţă de turci, dar va crea condiţii în Europa Centrală chiar mai rele decât sunt în prezent, dacă propunerile italiene, pe care le aprobă reprezentanţii britanici, se realizează împotriva protestelor franceze.
            Ungaria a solicitat unele favoruri speciale tot timpul de la terminarea războiului. Pentru moment, ungurii au solicitat aceste favoruri fără să-şi dea osteneala să dea vreun motiv pentru ce ar trebui să fie ei preferaţi faţă de toate celelalte naţiuni ostile; dar când ei au găsit că Conferinţa de Pace are rezerve la teoria că ungurii au un drept indestructibil de a-şi menţine vechile lor frontiere şi pe cei 10 milioane de supuşi ce nu o doresc, au încercat o nouă tactică. Ungurii au ameninţat să-i aducă în ţară pe bolşevici dacă Conferinţa nu cedează. Conferinţa nu a cedat şi Ungaria a devenit bolşevică. Guvernarea lui Béla Kun nu a fost numai un curent în Ungaria, ci şi o primejdie pentru întreaga Europă  Centrală, unde agenţii  săi au făcut tot ce au putut ca să provoace sau să ajute intrigile bolşevice contra guvernelor existente.
            Guvernarea a luat sfârşit datorită românilor care erau cei mai direct ameninţaţi. A existat un război real între trupele lor şi armatele roşii ale lui Kun; iar românii s-au săturat până la urmă de teoria Conferinţei de Pace că în acest război ungurii trebuie să întreprindă toate campaniile. Românii l-au eliminat pe Béla Kun şi de atunci au fost copleşiţi de o campanie de calomnii în care simpatizanţi ai inamicului şi simpatizanţi radicali ai bolşevismului şi-au alăturat forţele. Datorită acestei denaturări, guvernele Aliate şi-au întors faţa de la România, care le făcuse acestora mari servicii pe când erau incapabile sau le era teamă s-o facă ele, şi au arătat bunăvoinţa faţă de Ungaria care le fusese ostilă în mod constant.
      Când românii au părăsit Budapesta, reacţionarii unguri s-au întors acolo. Regimul lor de teroare a fost mai rău decât al bolşevicilor[…].
 
 [1] Béla Kun (20 februarie 1886-29 august 1938) a fost un politician maghiar comunist de origine evreiască din partea tatălui, care a condus în anul 1919 revoluția bolșevică din Ungaria. A fost de profesie jurist, însă a activat și ca ziarist.

[S.A.N.I.C.,  Microfilme SUA, rola. 696, cadre. 452-453]

       Londres, 3 Mars 1920
       A Son Excellence Monsieur Vaida Voevod
       Excellence,
   J’ai l’honneur de vous informer, au nom de la Conférence de la Paix, que le Conseil Suprême a pris en considération aujourd’hui les demandes qui lui ont été adressées par Votre Excellence au sujet de la reconnaissance par la Conférence de l’union de la Bessarabie avec la Roumanie. Je saisis cette occasion pour rappeler à Votre Excellence que la décision de cette question par la Conférence de Paix avait été ajournée jusqu’à l’exécution par le Gouvernement roumain de l’évacuation de la Hongrie. Le Conseil Suprême a pris cependant note de l’assurance donnée par Votre Excellence le 26 Février que l’évacuation des troupes roumaines ne serait pas différée au-delà des dates fixées par la Mission interalliée envoyée sur les lieux. C’est pourquoi le Conseil en prenant ceci en considération a approuvé la formule ci-jointe de l’union de la Bessarabie avec la Roumanie. Cette reconnaissance ne peut cependant être incorporée dans la forme légale d’un traité jusqu’à l’évacuation complète de la Hongrie par les troupes roumaines. Dans cet ordre d’idées je m’en rapporte aussi à la question soulevée par le Gouvernement Roumain de la conclusion de la paix avec le Gouvernent des Soviets de Russie. En réponse à cette question le Conseil Suprême vous rappelle la déclaration contenue dans son communiqué 24 Février. Vous y remarquerez que le Conseil Suprême est d’avis qu’il ne peut accepter la responsabilité de conseiller à la Roumanie de continuer une guerre préjudiciable à ses intérêts. Il aurait pu encore moins conseiller à la Roumanie d’adopter une politique d’agression envers la Russie. Cependant si la Russie des Soviets attaquait la Roumanie dans ses frontières légitimes, les alliées lui prêteront tout le concours possible. La Conférence estime que la présente reconnaissance de l’union de la Bessarabie avec la Roumanie  éloignera le principal obstacle à toutes les négociations que le Gouvernement roumain estimerait convenables entre le Gouvernement de la Russie et la Roumanie.
J’ai l’honneur d’être l’obéissant serviteur de votre Excellence.

      Lloyd George
     (SANIC, Fond Vaida-Voevod, inv. 2107, Dosar 179, file 3-4)

 
      Déclaration du Conseil Suprême au sujet de la Bessarabie
     Les principales Puissances Alliées se sont trouvées jusqu’à présent dans l’impossibilité de prendre une décision définitive sur la question bessarabienne à la fois parce qu’elles l’aient considérée comme une partie de la question générale roumaine, dont les difficultés avec le précédent Gouvernement roumain ont empêché le règlement et  parce qu’elles avaient espéré qu’il eut été possible d’arriver a un accord amical entre la Roumanie et la Russie. Il semble aux principales Puissances Alliées qu’il n’y a plus de raison d’en différer plus longtemps le règlement. Le Gouvernement roumain a donné la preuve de son désir de résoudre dans l’intérêt de la Roumanie et de l’Europe en général les questions dont le résultat est en suspense et a soumis à la décision du Conseil Suprême la question du retrait de ses troupes de Hongrie, en se basant sur l’assurance des principales Puissances Alliées. En outre les Gouvernement alliées se rendent compte que la question bessarabienne ne pourrait rester plus longtemps indécise tant dans l’intérêt de la Roumanie que les pays voisins. Après avoir pleinement pris en considération tant les aspirations générales de la population de Bessarabie et le caractère moldave de cette région, au point de vue géographique et ethnographique, que les arguments historiques et économiques, les principales Puissances Alliées se prononcent pour ces raisons en faveur de la réunion de la Bessarabie avec la Roumanie, qui est aujourd’hui formellement proclamé par les représentants de la Bessarabie et désirent conclure un traité pour le reconnaitre aussitôt que les conditions mentionnées auront été remplies. Elles considèrent que les intérêts généraux et particuliers de la Bessarabie seront sauvegardés par cette réunion, plus particulièrement en ce qui concerne ses relations avec les pays voisins et que les droits des minorités seront garantis dans les mêmes termes que pour les minorités résidant dans les autres parties du royaume roumain. Les principales Puissances Alliées se réservent le droit de soumettre toutes difficultés futures, qui pourraient être soulevées par une de ces deux questions, à l’arbitrage de la Ligue de Nations.

       Londres, le 3 Mars 1920
      (SANIC, Fond Vaida-Voevod, inv. 2107, Dosar 180, file 3-4)

       Marele Cartier General
       Secţia informaţiilor
       M.C.G. Operaţii
       Intr. Nr. 15299 1. III. 1920
       Telegramă
       Comandamentul Trupelor din Transilvania
       Către Marele Cartier General
       Raport informativ Nr. 458 din 29. II. 1920
       a. Ştiri din zona comandamentului:
       1. Nimic nou de semnalat.
       Starea spiritelor: calmă.

       b. Ştiri de la Unguri prin colonelul Dumitrescu:
    1. Planul de evacuare al zonei militare fixat de acest comandament, pe care colonelul Dumitrescu[1] l-a prezentat Misiunii interaliate din Budapesta, a fost primit fără nicio obiecţiune. Stabilirea detaliilor a fost încredinţată comitetului de organizare al armatei, poliţiei şi jandarmeriei ungare reprezentate de colonelul Berthon din Misiunea Militară Franceză.
      2. La cererea făcută de colonelul Dumitrescu de a stabili de la început forţele armatei ungare care vor trece Tisa, dl general Graziani[2] a aprobat propunerea de a se întări numai jandarmeria în zona militară cu jandarmi din Ungaria. Dnii generali Gordon[3] şi Mombelli[4] ţinând seama de comunicarea amiralului Horthy[5] că nu contează prea mult pentru armata sa, s-a admis în principiu ca forţele ungare care trec Tisa să se limiteze la o singură divizie.
     3. După retragerea noastră comandamentul maghiar intenţionază a instala la Debreţin divizia colonelului Lehar cu unităţile dislocate (afară de un regiment care va rămâne la Miskolc) în partea de nord şi centru a zonei evacuate, iar în partea de sud va fi adus un regiment din divizia de honvezi.
     4. Ca efective colonelul Dumitrescu a putut constata că o companie n-are decât 80 de oameni, lucru ce s-a putut confirma și din vederea unui batalion, care era în marș spre Budapesta. Echipamentul se prezintă în general bun, iar tot batalionul avea căști.

  Intrarea trupelor lui Horthy în Budapesta 16 noiembrie 1919,
de observat soldaţii unguri echipaţi cu uniforme germane
 
      5. Pe tot parcursul de la Szolnok până la Budapesta, prin stații și în capitală chiar, este foarte multă jandarmerie și poliție: toată [în]armată, în Budapesta, afară de jandarmerie și poliție, mai există organizația Karhatalom care face patrulări prin oraș.
      6. Se dă ca sigură alegerea amiralului Horthy ca guvernator (regent) al Ungariei.
    7. Generalul Soos, fostul șef de stat major al lui Horthy, actualmente secretar general la Ministerul de Război ungar, este vizat ca viitor șef al departamentului Războiului; șef de stat major al amiralului Horthy este generalul Berzevics.
    8. O comisiune interaliată sub președinția colonelului italian Vignal, din care fac parte căpitanul englez Etkius [Atkins] și maiorul francez Michel, lucrează în Ungaria de vest (Sopron-Szombathely) în vederea de a informa Consiliul Suprem asupra situației locale și  spiritului [stării de spirit a] populației din regiune ce urmează a trece Austriei.
     9. Contele Appony[6], în expunerea verbală ce a făcut Consiliul Suprem a arătat necesitatea de a face un plebiscit în toate teritoriile dezlipite de Ungaria. Consiliul Suprem a ajuns la concluzia de a trimite comisiuni interaliate în Ungaria de vest. (pct.8)
   10. Numele comisarilor politici aflați la Budapesta: Italia – Cerutti, Anglia – Hohler[7], America – Gransmith, Polonia – contele Szembeck, Cehoslovacia – dr. Lejamec, Serbia – Bajic, Austria -Knobloch, Germania - contele Fürstenberg; Franța a trimis ca înalt comisar pe dl Doulcet[8], fost ministru la Cristiania[9] și care este așteptat dintr-o zi în alta.







                           Albert Apponyi       

       11. Misiunea Franceză pare a manifesta o bucurie vădită de stabilirea unor bune relații între România și Ungaria; după toate aparențele reiese că relațiile dintre Unguri și cehi sunt mult mai încordate ca cele dintre unguri și noi. Din convorbirile avute de colonelul Dumitrescu cu maiorul Hemtelot reiese că atât maiorul cât și generalul Mittlehauser[10] și toți cehii, în general nu văd necesar să aibă bune relațiuni cu ungurii.
     12. Ziarul săptămânal The World, care apare al Budapesta în limba engleză, în numărul său din 12 II1920 a publicat următoarele două note:
       a. Great Romania, Cluj, 6 februarie 1920. Beati Possidentes: România Mare este o țară foarte fericită pentru că ea posedă foarte mari depozite pline cu materii brute. Multele achiziții de origine ungară făcute de România ne fac să credem că ea este salvată și poate porni spre prosperitate. În Transilvania nici un fel de simptome de nemulțumiri nu se pot constata. Puțin secuii manifestă pentru anexarea lor la noua Ungarie, însă fără a face pentru acest lucru o propagandă pronunțată. Cu toate această situație înfloritoare, este păcat că oamenii de stat români nu se ocupă destul de chestiunile economice. Dl Vaida Voevod este un economist[11] eminent ale cărui discursuri au stârnit interes în parlamentul fostei monarhii ungare. El este omul ce trebuie azi României, mai ales când țara are nevoie de o îndrumare economică serioasă. În ceea ce privește pericolul bolșevic care amenință România trebuie ca ea să-și caute prieteni cu care să coopereze contra agitatorilor păcii internaționale. Într-un ziar român citim că România face constatarea că este înconjurată numai de dușmani. Această constatare, spune ziarul englez, nu este departe de adevăr, căci purtarea politică a Daciei este foarte egoistă și avantajoasă numai ei, de aceea trebuie făcute mari eforturi pentru a scăpa de această situație căci reacțiunea și răzbunarea întârzie foarte rar. România este un stat unde trebuie să se lucreze mult.
b. Short Objections: Armata română a evacuat Budapesta acum câteva luni; purtarea ei în Ungaria a fost generoasă și corectă și este păcat a se confunda actele sale cinstite cu câteva neînțelegeri locale. În privința rechizițiunilor ce s-au făcut, ele sunt mult inferioare față de cele făcute de unguri în România. Singurul care a păgubit de pe urma ocupației române este Manfred Weiss[12] care a pierdut aproximativ 500.000.000 coroane.  
    Suntem însă siguri că România rămâne credincioasă vechilor sale tradiții loiale și umane și va restaura consecințele rechizițiilor. Noi ne legăm cu dragoste de România și nu putem confunda atitudinea sa ca ocupantă [de] cu aceea a Ungariei[13].
        Din ordin Șef de Stat Major
        General Panaitescu
        Șef Birou informații
         Maior Drouhet[14]

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, februarie 1920 – decembrie 1920, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. VI, doc. nr. 867, pp. 56 – 58.)
 [1] Toma Dumitrescu (1877 – 1936) colonel (1917), ulterior general de brigadă (1923) general de divizie (1930) șef de stat major al trupelor române din Basarabia (1918), din noiembrie 1918 ofiţer de legătură pe lângă Comandamentul armatelor aliate de la Salonic, iar la 28 decembrie 1918, a reprezentat România la Conferinţa de pace de la Paris-Versailles ca expert militar. În 1921 a fost şef al misiunii române în comisiunea interaliată pentru delimitarea frontierei dintre România şi Ungaria,  delegat la conferinţa internaţională de la Geneva pentru dezarmare şi comerţul armelor (10 aprilie – 19 mai 1922) şi de la Lausanne (20 noiembrie 1922 – 24 iulie 1923), comandant al Școlii Superioare de Război (1 ianuarie 1926 – 5 iunie 1927).
[2] Jean César Graziani (1859 - 1932) general francez, din aprilie 1919 comandant al armatei franceze a Dunării, august 1919 – februarie 1920 șeful misiunii militare franceze din Ungaria și comandant al Corpului de Armată 1 în 1920. El și-a încheiat cariera ca membru în Consiliul Superior de Război în 1921 și comandant al Corpului de Armată 18. A fost trecut în rezervă în anul 1924, după 45 de ani de serviciu, în care a participat la 12 campanii.
[3] Corect : Reginald St. George Gorton (1866 – 1944), ofiţer de artilerie, general britanic, şeful misiunii militare britance în Ungaria (1919 – 1922) vezi a Historian in Peace and War, The Diaries of Harold Temperley, edited by T.C. Otte, Ashgate Publishing, 2014, nota 259.
[4] Ernesto Mombelli (1867 – 1932) general italian, comandant al Corpului de armată din Macedonia în iunie 1917, reprezentant al Italiei în Misiunea interaliată din Ungaria, decorat de preşedinte american Wilson, aghiotant al regelui Victor Emanuel între anii 1922 – 1926 guvernator al provinciei Cirenaica (Libia) 1924 – 1926.
[5] Miklós Horthy (1868 – 1957) a fost un amiral austro-ungar și regent al Ungariei de la 1 martie 1920 până la 15 octombrie 1944. A condus Ungaria în perioada interbelică și în timpul celui de al Doilea Război Mondial, instaurând un regim autoritar de dreapta. Același regim autoritar l-a exercitat și în Transilvania de Nord, ocupată în urma Dictatului de la Viena (30 august 1940). Sub conducerea regentului, guvernele de extremă dreaptă au promovat legi care persecutau evreii, dar nu a dus o politică de exterminare a acestora decât spre sfârșitul războiului, când a permis deportarea evreilor în lagărele naziste.
[6] Albert Apponyi, conte de Nagyappony, (1846 – 1933), om politic maghiar, ministru al învățământului în Regatul Ungariei (1906 -1910). Celebru prin legea care-i purta numele, prin care a abrogat legea XVIII din 1868 și a oprit funcționarea școlilor lipsite de o puternică bază materială pentru a interzice în felul acesta școlile confesionale, germane, române, slovace și sârbe. Din 15 iunie 1917 până în 8 mai 1918 a fost din nou ministru al învățământului. După  război a fost șeful delegației de pace a Ungariei la Conferința de Pace de la Paris.
[7] Sir Thomas Beaumont Hohler (1871 – 1946) diplomat britanic, șef al misiunii diplomatice britanice din Mexico City, implicat în interceptarea celebrei telegrame Zimmerman din 19 ianuarie 1917. În 1920 a fost înalt comisar al legației britanice din Budapesta unde a depus eforturi pentru a determina guvernul britanic să revizuiască condițiile tratatului de la Trianon în favoarea Ungariei, ulterior ministru plenipotențiar la Copenhaga (1928 – 1933)
[8] Jean Doulcet (1865 – 1928) diplomat francez, ministru plenipotențiar la St. Petersburg (1912 -1917, ambasadori fiind succesiv G. Louis, Th. Delcassé, și Maurice Paleologue), la Budapesta (noiembrie 1918 – aprilie 1919) și apoi la Oslo (aprilie 1919 – februarie 1920).
[9] Christiania, denumirea purtată de capitala Norvegiei între anii 1624 – 1924, azi Oslo.
[10] Eugène Désiré Antoine Mittelhausser (1873 – 1949) general francez; după încheierea Primului Război Mondial a fost șef de stat major al misiunii franceze în Cehoslovacia condusă de generalul Pellé, ulterior șef de stat major al armatei cehoslovace (1 ianuarie 1921 – 30 decembrie 1925).
[11] Al Vaida-Voevod era medic de profesie.
[12] Manfréd Weiss von Csepel (1857 -1922) celebru industriaș ungur de origine evreiască, întemeietorul primei fabricii de conserve (1882), apoi de cartușe (1889), înobilat în 1896. În 1911 a construit  marea întreprindere metalurgică Manfréd Weiss Stahl- und Metallwerke AG de pe insula dunăreană Csepel, În 1909 a proiectat un model de bucătărie de campanie, pe principul oalei sub presiune, care avea să fie folosit vreme de 80 de ani. În vremea Marelui Război avea 30.00 de angajați ; baron von Csepel în 1918. După război a ajuns la doar 400 de angajați, iar fabrica se spune că ar fi fost jefuită de armata română. Ulterior s-a profilat pe constubția de biciclete și motorete, iar în 1922 ajunsese din nou la 10.000 de angajați.
[13] De remarcat tonul ironic-ofensator la adresa României al textului.
[14] Drouhet Ed., maior la Secția de informații a Comandamentului trupelor din Transilvania, rudă, probabil frate, cu Charles Drouhet (n. Bârlad 1879 – d. 1940, la București) lingvist român de origine franceză cunoscut în epocă pentru numeroasele sale lucrări, decorat cu Ordinul Coroana României în anii 1911 și 1922 și cu Legiunea de Onoare în 1922.
 

Legaţia Belgiei                            Bucureşti, 28 februarie 1920
Nr. 203/ 84
Propunerile de pace ale Sovietelor
Domnule ministru,
 
       S-a interceptat aici un [mesaj] radio transmis de Cicerin[2], comisar al poporului pentru Afacerile Externe, preşedintelui Consiliului [de miniştri] al României, actualmente la Paris, prin care i se propune să încheie pace.
 

Gheorghi Vasilievici Cicerin
 
       Cicerin justifică necesitatea instituirii unor relaţii paşnice între România şi Rusia prin ultimele succese repurtate de armata Roşie. El adaugă că diferendul dintre cele două ţări poate fi rezolvat printr-o bună înţelegere şi roagă guvernul român să-i indice data şi locul unde s-ar putea întâlni reprezentanţii celor două ţări pentru a începe negocierile.
    Consiliul de miniştri s-a ocupat imediat de aceste demersuri ale Republicii Sovietelor şi a hotărât să aştepte apropiata întoarcere a dlui Vaida-Voievod pentru a lua o decizie în legătură cu această importantă problemă.
Camera Deputaţilor[3] s-a ocupat şi ea de cererea rusească. Un deputat a interpelat guvernul în legătură cu această propunere de pace şi s-a informat dacă guvernul intenţionează să-i trimită la Varşovia pe dnii Inculeţ şi Ciugureanu, miniştri fără portofoliu reprezentând Basarabia.
      Preşedintele interimar al Consiliului[4] a răspuns că România nu a trimis nicio delegaţie pentru a participa la Conferinţa de la Varşovia, dar că dl Florescu[5], ministrul regelui Ferdinand în Polonia, a primit dispoziţie să urmărească cu atenţie evenimentele. Apoi dl Ştefan Pop a sigurat Camera că guvernul este suficient de circumspect şi că el îşi va face pe deplin datoria, în fine, prim-ministrul a făcut apel la presă să nu se mai ocupe atât de aceste probleme.





Ștefan Cicio Pop
 
    Trebuie să ştiţi că dnii Inculeţ şi Ciugureanu sunt vechi bolşevici; ei au participat în Basarabia la Sovietele lui Lenin. Cel de-a doilea deputat a ţinut să declare atunci că fusese bolşevic pentru a făuri idealul naţional! Multă lume ştia că din Consiliul Coroanei făceau parte şi doi vechi membri ai Sovietelor lui Lenin, dar Parlamentul nu auzise încă o asemenea declaraţie. Camera nu a rămas impresionată de acest lucru şi şi-a continuat liniştită dezbaterile de pe ordinea de zi.
    Ştirea privind această propunere de pace a făcut impresie bună în ţară. Exista teama unui război cu ruşii, iar primele atacuri pe Nistru nu permiteau să se prevadă acest demers pacifist. Astfel, la această frontieră calmul este aproape restabilit; armata română acţionează în acea zonă mai ales pentru a împiedica năvala prea multor refugiaţi. De la expedierea raportului meu din ziua de 9 a acestei luni, nr. 71, pe Nistru nu a mai avut loc nicio acţiune de distrugere.
    Opinia publică manifestă acum o oarecare nelinişte: România ar trebui să aibă faţă de Rusia Sovietică aceeaşi atitudine ca şi marii săi Aliaţi, problema rusească fiind o problemă europeană.
    Dar care este politica Marilor Puteri ale Antantei faţă de Rusia? Se pune această întrebare şi se constată că problema rusească a rămas în suspensie.
     Polonia şi România, care trebuie să constituie o stavilă în calea valului crescând de anarhie care ameninţă să înece Europa, sunt acum singure, lăsate în seama propriilor puteri şi obligate să adopte hotărâri importante.
Este probabil, dacă nu chiar sigur, că Varşovia şi Bucureştiul se vor pune de acord şi vor adopta aceeaşi linie de conduită faţă de Rusia.
     Un şef de partid politic mi-a atras atenţia că România nu are, în principiu, nimic de împărţit cu regimul bolşevic; ea doreşte pacea şi condiţiile principale ar fi [următoarele]: recunoaşterea de către regimul bolşevic a drepturilor indiscutabile ale României asupra Basarabiei; restituirea tezaurului românesc de la Moscova; asigurări că bolşevici vor înceta orice activitate de propagandă în afara frontierelor Rusiei.
     Această ultimă condiţie mi se pare cel mai greu de realizat; ea este în contradicţie categorică cu programul lui Lenin et comp. care doresc să domine lumea.
     The Times[6] a scris pe bună dreptate comentând un discurs al dlui Randolph Churchill[7]: Bolşevismul nu este un program de politică rusească, ci de politică mondială; el trăieşte din propagandă...
Nu trebuie uitat deloc faimosul tratat de pace de la Brest Litovsk[8]; revoluția din Germania[9] a fost rezultatul acestor relaţii germano-ruse; imperiul german a fost înşelat în speranţele sale de a putea importa hrană din Rusia. Pe scurt, Germania imperială s-a pierdut tratând cu bolşevicii.
     Şi se pune întrebarea aici cu anxietate dacă popoarele Antantei nu vor împărtăşi soarta Germaniei. Dl Lloyd George[10] vrea să trateze cu bolşevismul, dar pentru a-l înăbuşi; Lenin şi Trotsky proclamă acelaşi principiu, dar în sens opus. Este o luptă nouă, dar cu mijloace paşnice. Cine va ieşi învingător din aceasta? Nu sunt profet, dar toată lumea ştie care este adversarul ce dispune de cele mai multe mijloace de luptă. Bolşevicii au complici sau partizani în toate ţările din lume... înseamnă să ne repetăm dacă spunem că propaganda lor este intensă în România.
Noi de aici nu ştim ce impresie a produs asupra marilor noştri Aliaţi propunerea de pace a lui Cicerin; din cauza grevei feroviarilor francezi, Simplon-Express-ul nu mai vine; suntem privaţi de scrisori şi ziare străine.
Primiţi...
[indescifrabil][11]
(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, februarie 1920 – decembrie 1920, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. VI, doc. nr. 866, pp. 55 – 56.)
 
 [1] Paul Hymans (1865 -1941) avocat şi om politic belgian, diplomat, ministru de Externe (1 ianuarie 1918 – 28 august 1920 şi 11 martie 1924 – 13 mai 1925)
[2] Gheorghi Vasilievici Cicerin (1872 – 7 iulie 1936) a fost un revoluționar marxist și politician sovietic. A ocupat funcția de ministru de externe (Comisar al poporului) al Rusiei Sovietice și Uniunii Sovietice în perioada 9 aprilie 1918 – 21 iulie 1930.
[3] Al cărei preşedinte era Nicolae Iorga, vezi însemnările sale pe această temă în Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a., pp. 345 – 346, însemnare din 26 februarie 1920.
[4] Ştefan Ciceo Pop (1865 – 1934) avocat și un om politic român, membru al Partidului Naţional Român și mai apoi vicepreședinte al Partidului Naţional Țărănesc, deputat român în Dieta de la Budapesta, participant activ la Marea Unire din 1918, Președinte al Consiliului Național Central Român, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deținând portofoliul apărării și al internelor. Ministru de Stat pentru Transilvania, în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 - 12 martie 1920) precum și ministru de externe (9 ianuarie – 13 martie 1920) în același guvern, Prim Ministru ad interim.
[5] Alexandru G. Florescu (1867 – 1925), diplomat, gazetar şi autor dramatic, ministru plenipotenţiar al României la Varşovia (1 iulie 1919 - 1 septembrie 1924)
[6] The Times este cel mai vechi ziar din Marea Britanie, înființat în anul 1785 de publicistul John Walter (1738 – 1812) sub numele de The Daily Universal Register. Ziarul este tipărit zilnic (mai puțin duminica) începând cu anul 1788. Cotidianul este completat de The Sunday Times, care este tipărit doar duminica. Între anii 1919 – 1922 ziarul a fost condus de celebrul journalist și istoric Henry Wickham Steed (1871 –1956).
[7] Corect: Winston Churchill (1874 – 1965); Randolph Churchill (1849 – 1895) fusese tatăl lui Winston Churchill.
[8] De fapt tratatele de pace încheiate la Brest Litovsk între Puterile Centrale și Republica Populară Ucrainiană, la 24 februarie 1918, și cel încheiat cu Rusia Sovietică la 3 martie 1918.
[9] Este vorba despre abolirea monarhiilor de pe teritoriul Germaniei în noiembrie 1918 și de confruntările dintre guvern și comuniști din lunile următoare.
[10] David Lloyd George (1863 – 1945) a fost un om politic britanic, prim-ministru al Marii Britanii în Primul Război Mondial (6 decembrie 1916 – 19 octombrie 1922), ultimul lider liberal care a deţinut această funcţie.
[11] Girantul legaţiei Belgiei la Bucureşti la vreme respectivă era baronul Albéric Fallon, care va fi numit minstru plenipotenţiar la 13 octombrie 1920. Note dr. Sorin Cristescu.

      Sunt chemat la patul lui Xenopol[1], care e în agonie. Cangrena pielei s’a unit cu o congestie generalizată. Nu mai recunoaşte de la amiază.
       Consiliu de miniştri, cu Prezan; asistă şi Maniu şi Bujor.
       Se discută oferta de pace făcută de Cicerin[2] lui Vaida. Prezan expune situaţia militară. I se pare că lupta fiind acolo, în Rusia, între Germani şi Englezi, şi aceştia [din urmă] fiind învinşi, bolşevicii caută înainte de toate să li deschidă un drum către Germania. Cu petliuriştii[3] au isprăvit; de-a lungul Nistrului caută să-i încunjure. Denichin[4], bolnav acum de tifos exantematic, e rupt în două; partea din oastea lui care se retrage în Cuban nu e primită acolo, cum nu e primită nici de Georgieni. Ea se va preda. La Odesa s’a prins o cantitate enormă de mijloace de războiu şi şaisprezece trenuri blindate. A făcut bună impresie că n’am primit pe denichinişti.
       Contra noastră erau trei divizii, una, în jos, a rămas, două au fost ridicate spre frontul polon, unde stau gata să lovească. Efectivul e normal, conducerea germană. Dar sunt multe boli: regimente întregi se topesc.
       Generalul e pentru pace: cu starea de spirit în armată şi în populaţie n’am putea rezista mult. Numai dacă acei cari vorbesc şi de diferendul teritorial ar cere Basarabia, am lupta - cât am putea.
       E vorba să se trimeată la Vaida Inculeţ, care o şi doreşte, pentru a trece apoi, prin Copenhaga, la bolşevici. Dar se crede mai bine să fie aici, la îndemână.
      În Vest Horthy[5] provoacă, deşi, când cere alimente, care acum i se refuză, face protestari de pace (a fost şi la Solnoc, cu declaraţii belicoase). Soldaţii se instruiesc pe rând. Muniţii au destule. E sigur că un atac rusesc ar pune în mişcare pe Unguri.
     Prezan n’ar crede că trupele ardelene pot fi întrebuinţate aşa de curând pe Nistru. Maniu asigura că da. Nistrul stă să se desgheţe, şi situaţia se îmbunătăţeşte prin aceasta.
    Florescu[6] de la Varşovia are mandat să ieie parte la discuţiile cu Sovietele ale reprezintanţilor ţinuturilor desfăcute din Rusia. Se ridică întrebarea cât putem să mergem alături cu Polonii. Ei cer vechiul Regat de la 1772. Dar noi nu voim decât dreptul nostru naţional.
    Pe urmă, foarte nervos, Prezan vorbeşte de scăderea prestigiului Cartierului şi se plânge în deosebi contra atacurilor de incorectitudine ce se aduc acestuia de către Cocea[7]. Vorbeşte de Guvernul care ar putea sa fie mâine.
 
  Amiralul Fatou[8], de la Budapesta, mă căutase la Cameră. Arată că un regim internaţional se va stabili pe Dunăre. Un regim internaţional, îi spun, poate împiedeca pe altul. Vorbeşte şi de taxele ce ar fi de plată pentru lucrările ce s’ar face pe tot cursul fluviului. Pune în vedere unirea Rinului cu Dunărea[9].



Amiralul Louis Fatou
 
      Ar fi, îi spun, o mare arteră medio-europeană. Afirm încă o dată că oamenii cu ochii deschişi, cari ştiu să-şi facă socotelile, nu se tem de concursul străinilor.

(Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a., pp. 345 – 346)
 
 

---

[1] Alexandru Dimitrie Xenopol (1847 – 27 februarie 1920) a fost un istoric, filosof, economist, pedagog, sociolog și scriitor român. Este autorul primei mari sinteze a istoriei românilor Istoria Românilor din Dacia Traiană, publicată între 1888 şi 1893, având șase volume și totalizând aproape 4000 de pagini. S-a distins și ca un filozof al istoriei de talie mondială, fiind considerat printre cei mai mari istorici români, alături de elevul său, Nicolae Iorga. A fost profesor de istorie la Universitatea din Iași și membru al Academiei Române.
[2] Gheorghi Vasilievich Cicerin (1872 – 7 iulie 1936) a fost un revoluționar marxist și politician sovietic. A ocupat funcția de ministru de externe (Comisar al poporului) al Rusiei Sovietice și Uniunii Sovietice în perioada 9 aprilie 1918 – 21 iulie 1930.
[3] Adepţii lui Simon Vasilovici Petliura (1879 – 1926) lider ucrainian, comandant suprem al armatei ucrainiene, răsturnat prin forță de guvernul marionetă instalat de germani în frunte cu hatmanul Skoropadski. Învins de bolșevici, a reușit să fugă din Ucraina, s-a stabilit la Paris, dar a fost asasinat acolo.
[4] Anton Ivanovici Denikin (1872 - 1947), general rus, în 1916 comandant al Corpului VIII de armată din România, apoi comandant al forțelor ruse de frontul de sud-vest care au participat la luptele din vara lui 1917, iar generalul a fost decorat cu Croix de Guerre a Franței și Ordinul Mihai Viteazul, clasa III-a al României. Arestat în urma tentativei de lovitură de stat a generalului Kornilov, a reușit să fugă după lovitura de stat bolșevică de la 25 octombrie/7 noiembrie 1917 și a organizat armata contrarevoluționară a voluntarilor cu care a întreprins mai multe campanii în războiul civil din Rusia. Când situația s-a degradat în defavoarea forțelor antibolșevice, în aprilie 1920, Denikin a reușit să fugă la Constantinopol și a ajuns să se stabilească în Franța în 1926 și din 1945 în Statele Unite, unde a și murit. Memorialist.
[5] Miklós Horthy (1868 – 1957) a fost un amiral austro-ungar și regent al Ungariei de la 1 martie 1920 până la 15 octombrie 1944. A condus Ungaria în perioada interbelică și în timpul celui de al Doilea Război Mondial, instaurând un regim autoritar de dreapta. Același regim autoritar l-a exercitat și în Transilvania de Nord, ocupată în urma Dictatului de la Viena (30 august 1940). Sub conducerea regentului, guvernele de extremă dreaptă au promovat legi care persecutau evreii, dar nu a dus o politică de exterminare a acestora decât spre sfârșitul războiului, când a permis deportarea evreilor în lagărele naziste.
[6] Alexandru G. Florescu (1867 – 1925), diplomat, gazetar şi autor dramatic, ministru plenipotenţiar al României la Varşovia (1 iulie 1919 - 1 septembrie 1924)
[7] Nicolae D. Cocea (1880 – 1948) jurnalist de orientare socialistă, celebru prin campaniile sale de presă împotriva abuzurilor autorităţilor.
[8] Louis Ernest Fatou (1867 – 1957) amiral francez, a condus cu succes aprovizionarea maritimă a Armatei de Orient.
[9] Lucrările de construcţie ale canalului Rin-Main-Dunăre au început abia în 1938, iar finalizarea lor s-a întins pe o durată de peste trei decenii (1960 – 1992) costând echivalentul a 2,3 miliarde euro. Lungimea totală: 171 km.

Marele Cartier General
Secţia operaţiilor
Telegramă
 
        Către Comandamentul Trupelor din Transilvania
        La Nr. 12374 din 24 februarie a.c.
      1. Prin nota Nr. 527 din 30 ianuarie ministrul prezident al guvernului ungar[1] aduce la cunoştinţa Misiunii militare interaliate că nu mai are nicio intenţiune agresivă, ci din contră doreşte să trăiască în bună armonie cu toţi vecinii.

 
    Károly Huszár în 1910
 
    În acelaşi timp arată că este surprins şi regretă că pe baza unor informaţiuni din presa străină care atribuie Ungariei intenţiuni agresive, guvernul român a luat hotărârea de a suprima aprovizionarea Budapestei prin cumpărături din România.
       2. Faţă de aceste declaraţiuni avem de răspuns că intenţiunile agresive ale guvernului ungar au reieşit în realitate din următoarele fapte:
      a. Declaraţia făcută de amiralul Horthy[2], de ministrul prezident Husar (care acum semnează cererea Nr. 527 către Misiunea militară interaliată) că la primăvară vor începe războiul împotriva cehilor şi românilor.
(Declaraţiuni făcute cu ocazia expunerii programului lor politic în timpul alegerilor pentru Cameră.)
    b. În scopul mai sus arătat ungurii departe de a menţine sub drapel numai cei 35.000 de oameni, conform hotărârii Conferinţei, fac zilnic recrutări voluntare şi chiar forţate.






 

      Martie 1920, Miklós Horthy şi Huszár Károly în Parlamentul de la Budapesta
 
       Arătarea celor 4 contingente chemate acum în urmă că au drept unic scop lăsarea la vatră a contingentelor vechi este o dispoziţiune cunoscută de toată lumea ca un mijloc deghizat de instruire a mai multor contingente, păstrându-se sub arme acelaşi efectiv.
       c. La Budapesta, sub auspiciile guvernului se găseşte o asociaţie pentru recucerirea provinciilor pierdute.
      Această asociaţie lucrează în ascuns împotriva tuturor aliaţilor şi pe faţă contra noastră şi a cehilor.
     d.  Alimentele procurate din România pentru rezolvarea crizei alimentare din Budapesta treceau la Viena drept compensaţii pentru armamentul şi muniţiunile primite de unguri de la austrieci; armament hotărât a fi întrebuinţat în contra noastră.
      3. Dacă la toate cele arătat mai sus se adaugă faptul, constatat în mod indiscutabil şi cu acte autentice, că amiralul Horthy şi statul său major, şi prin urmare întregul guvern ungar, au organizat în spatele trupelor noastre anumite focare prin care să propage revolta populaţiunii împotriva trupelor [române] nu mai poate rămâne nicio îndoială asupra intenţiunilor agresive ale guvernului ungar.
     Acestea – şi nu simple zvonuri din presa străină – sunt motivele adevărate care au determinat hotărârea a nu se mai permite Ungariei procurarea de alimente din ţara noastră.
    4. În consecinţă vă rog a aduce la cunoştinţa Misiunii militare interaliate din Budapesta argumentele arătate la capitolul 2 ca răspuns la nota Nr. 527 a guvernului ungar.  
[1] Guvernul condus de Károly Huszár de Sárvár (nume la naştere Károly Schorn, 1882–1941) prim ministru al Ungariei (24 noiembrie - 15 martie 1920). Şi-a dat demisia la scurtă vreme după alegerea de către parlament a lui lui Miklos Horthy ca regent al Ungariei, la 1 martie 1920.
[2] Miklós Horthy (1868 – 1957) a fost un amiral austro-ungar și regent al Ungariei de la 1 martie 1920 până la 15 octombrie 1944. A condus Ungaria în perioada interbelică și în timpul celui de al Doilea Război Mondial, instaurând un regim autoritar de dreapta. Același regim autoritar l-a exercitat și în Transilvania de Nord, ocupată în urma Dictatului de la Viena (30 august 1940). Sub conducerea regentului, guvernele de extremă dreaptă au promovat legi care persecutau evreii, dar nu a dus o politică de exterminare a acestora decât spre sfârșitul războiului, când a permis deportarea evreilor în lagărele naziste.
 

17 februarie 1920, Doctorul Vasile Bianu consemnează relatările presei despre negocierile diplomatice purtate de președintele de Consiliu, Al. Vaida-Voevod, la Londra.
 
”
      Primul nostru ministru, d. Al. Vaida Voevod[1] a plecat în ziua de 28 Ianuar din Paris la Londra, unde a petrecut mai multe zile, fiind primit cu toate onorurile care se cuvin înaltei sale pozițiuni într-un Stat amic și aliat.  
         Chiar a 2-a zi a fost prmit de Președintele Consiliului de miniștri, Lloyd George[2], cu care a luat apoi parte la un dejun dat de ministrul de externe[3].
 

Lordul Curzon, ca vicerege al Indiei
 
     S-au ținut toaste, imprimate de o notă cât se poate de simpatică din ambele părți, dintre cari nu pot să nu reproduc pe acel rostit de primul ministru englez, care sună astfel:
      Mă bucur mult că pot saluta în numele guvernului englez și al meu pe primul ministru al României întregite. România în trecut ne-a fost pretină și a reprezentat pentru noi un ajutor efectiv și sperăm că pe acest ajutor vom putea conta și în viitor. Mă bucur cu atât mai mult că pot saluta pe d. Vaida, care reprezintă o parte din oamenii, cari ne-au fost foarte scumpi. Știu că d-voastră sunteți unul din conducătorii transilvăneni care ați purtat în parlamentul ungar o splendidă luptă și ați știut să întrețineți spiritul eliberării Transilvaniei. Vă salut mai departe ca pe un reprezentant al libertății transilvănene, care libertate cred că o veți conduce și mai departe. Este o mare diferență de a întâlni pe un om personal și de a avea cu el întrevederi directe și intime, decât a-l întâlni câteodată la Conferința de pace, în parlament sau câteodată în cabinet. Eu am fost nerăbdător ca să văd stabilit odată o legătură mai strânsă între noi și România, și sper că vom putea conta și în viitor pe legătura asta intimă care ne va putea fi de mare ajutor în ce privește Ungaria și Rusia. Războiul a adus cu sine mari schimbări interne, dar sunt convins că dacă în trecut ar fi fost între persoanele de importanță un mai larg schimb de vederi, atunci războiul nu s-ar fi făcut, de aceea sunt foarte plăcut impresionat că d. Vaida ne-a făcut onoarea să vie în țara noastră. Știu că are o grea situație cu multe dificultăți, dar îl cunosc că e bine echipat și curagios și sper că va avea tot succesul dorit.
     În aceeași seară i s-a oferit un prânz de gală de guvernul englez sub prezidenția d-lui Harding[4], care a închinat pentru primul ministru al României, așa cum este astăzi.
 
 



Lord Hardinge of Penshurst
 
      D. Vaida Voevod a răspuns făcând elogii Angliei pentru rolul aproape decisiv ce l-a avut în răsboiul mondial și pronunțând cuvinte pline de încredere în viitorul țării românești al cărei ideal național s-a realizat:
     Suntem ferm hotărâți, a zis d-sa, să trimitem un mare număr de tineri români în țările apusene, pentru ca viitoarele generații de oameni politici, de oameni de știință, de comercianți, industriași și muncitori să vină acasă cu obiceiuri, cultură și mentalitate de națiune mare.
      A închinat apoi pentru familia regală, guvernul și poporul englez.
     La 30 Ianuar i s-a oferit un mare dejun de gală de 200 persoane la Primăria Londrei (Maison House[5]), fără discursuri, iar la ora 4 ½ p.m. d. Vaida Voevod a primit presa engleză la legația română[6] făcând o serie de declarațiuni cu privire la chestia minoritățilro etnice și confesionale de la noi, cari au fost primite cu deplină satisfacție.


 

       Mansion House
       După aceasta a avut o nouă întrevedere cu Lloyd George și Lordul Hardinge, iar seara mare prânz Carlton cu asistența arhiepiscopului de Canterbury, a doctorului Meyer, șeful confesiunii disidente anglicane și a doctorului Bovie Copland[7], episcop unitar [unitarian][8] etc. S-a discutat chestiunea minorităților confesionale, deoarece Ungurii, profitând de comuniunea lor confesională cu Englezii (reformați și unitari) ne-au calomniat pe această temă mai ales în presa engleză. Explicațiile date de primul nostru ministru au avut un succes mare, întrucât în urma lor arhiepiscopul de Canterbury a luat apărarea României în cuvinte foarte hotărâte. Toți șefii bisericelor au declarat că renunță la orice anchetă în chestiile confesionale din țara noastră.
        Sâmbătă 31 Ianuar, s-a dat un banchet de 50 de tacâmuri la legațiunea română în onoarea notabilităților engleze. D. Vaida a mulțumit pentru primirea călduroasă ce i s-a făcut la Londra, iar d. Bonar Law[9] a răspuns îndemnând la muncă și relevând bogățiile României cari vor ajuta-o să iasă la liman.

 

          Andrew Bonar Law
 
         Dar dacă primirile au fost cât se poate de strălucite, trebuie să constatăm cu durere că rezultatul practic al acestei vizite n-a fost la aceeași înălține. Împrumutul extern pe care d. prim ministru ar fi dorit să-l contracteze n-a izbutit din cauză că Englezii ne-au cerut ca garanție terenurile petrolifere și alte bogății. Bunii noștri Aliați au uitat cu totul semnătura lor de pe Tratatul nostru de Alianță din August 1916 precum și cunoscutele servicii pe care România le-a asdus cauzei comune, nedeosebindu-se întru nimic de Imperiul german care a considerat Tratatul de neutralitate al Belgiei ca un petec de hârtie[10]. Guvernul englez ca și cel american au voit și vreau cu orice preț să ne acapareze bogățiile și să ne subjuge economicește și fiindcă aceasta nu se poate, el ne sacrifică Jugo-Slaviei, prin împărțirea Banatului, și chiar Ungariei, în Capitala căreia vreau să stabilească reședința Comisiunii Dunărene[11], care înainte de răsboiu era la Galați, punând stăpânire asupra comerțului pe Dunăre și pe Strâmtori. Anglia intenționază să transforme Budapesta într-un centru al comerțului englez în Orient. Astfel se poate explica foarte bine politica engleză în Budapesta față de România, de a cărei acțiune militară se pare că vor profita alții în ultima instanță. Din toată acțiunea Angliei se poate deduce cu ușurință tendința ei de a ocupa în Europa rolul preponderent din punctul de vedere al influenței în așezarea păcii europene.”  
 [1] Alexandru Vaida-Voievod, (1872 - 1950), om politic român din Transilvania, medic, publicist, unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc. Președinte al Consiliului de Miniștri (1 decembrie 1919 – 13 martie 1920) din nou premier în anii 1932 și 1933. Din 1946 regimul communist i-a fixat arest la domiciliu la Sibiu, situație în care a rămas până la sfârșitul vieții.
[2] David Lloyd George (1863 – 1945) a fost un om politic britanic, prim-ministru al Marii Britanii în Primul Război Mondial (6 decembrie 1916 – 19 octombrie 1922), ultimul lider liberal care a deţinut această funcţie.
[3] George Nathaniel Curzon, 1^st Marquess Curzon of Kedleston,  (1859 -1925)  a fost om de stat britanic, membru marcant al Partidului Conservator, Vicerege al Indiei (1899 – 1905) și ministru de Externe (19 octombrie 1919 – 22 ianuarie 1924). Linia Curzon, care este actuala frontieră de est a Poloniei, a primit numele său.
[4] Corect: Charles Hardinge, 1^st Baron Hardinge of Penshurst (1858 -1944), om politic și diplomat britanic, vicerege și guvernator general al Indiei (1910 -1916), apoi subsecretar de Stat permanent la Ministerul de Externe, ulterior ambasador la Paris (noiembrie 1920 – decembrie 1922).
[5] Corect: Mansion House, reședința oficială a primarului Londrei (Lord Mayor of London), clădire construită între anii 1739-1752, în stilul palladian, de către arhitectul George Dance cel Bătrân (1695 – 1768).
[6] Sediul legației române se afla în 4 Cromwell Place, SW 7. La vremea respectivă ministru plenipotențiar era din decembrie 1912 Nicolae Mișu (1858 – 1924)
[7] Corect: William Copeland Bowie (1855 – 1936) episcop unitarian și autor de cărți teologice.
[8] Doctrina unitariană a apărut în contextul reformei protestante ca o critică la dogma trinitară (credința în Sfânta Treime). În prezent unitarienii sunt răspândiți în special în Ungaria, România, Scoția, Țările de Jos și Statele Unite ale Americii.
[9] Andrew Bonar Law (1858 – 1923) om politic conservator britanic, din 1911 lider al Partidului Conservator, la vremea respectivă Lord Privy Seal (Lordul păstrător al Sigiliului Privat) ulterior prim-ministru (23 octombrie 1922 – 20 mai 1923)
[10] Aluzie la celebra declarație a cancelarului german Bethmann Hollweg făcută în ziua de 4 august 1914 ambasadorului britanic, Sir Edward Goschen, care i-a prezentat declarația de război a Marii Britanii pentru că Germania a încălcat tratatul franco-austro-anglo-ruso-prusian de neutralitate al Belgiei din 19 aprilie 1839: ”Ne declarați război pentru un petic de hârtie!...” A doua zi toate marile cotidiene din capitale Antantei aveau pe prima pagină titlul: „Pentru Germania tratatele internaționale sunt petice de hârtie!”
[11] Ceea ce se va întâmpla abia în 1954.

 
Nicolae Iorga
 
      Creşte continuu zvonul loviturii averescane. Agenţii de zăpăceală o anunţă pentru mâne, poimâne în culoarele Camerii. Alţii vorbesc de revoluţia care va izbucni la 20 Februar.
        Grevă la gaz şi la mori. Ziarele se unesc pentru a recomanda lock-out[1] faţă de lucrători.
Nistor e îngrijorat. I s'a cerut discret să vie la noul partid averescan; altfel va fi luat Flondor. E pentru o reacţiune energică.
      Întreb şi pe Maniu. El e pentru un consiliu al şefilor de grupuri. Îi arăt că n'ar fi de ajuns. Trebuie o sfătuire a tuturor membrilor blocului. Această sfătuire s'a fixat pe mâne.
     Maniu îmi spune că, alături cu zvonul despre alcătuirea unui guvern cu Averescu (cu P. P. Negulescu, Duiliu Zamfirescu, Argetoianu, Goga, la care s'ar adăugi doi transfugi liberali, Alexiu şi Atanasiu[2]) circulă acela despre înjghebarea unui guvern Iorga.
     Maniu e liniştit. Votul dat în comitetul ardelean contra lui în chestia modului de înlocuire a Consiliului Dirigent s'ar datori unor convingeri sincere şi unor nemulţumiri locale.
    Cum am venit în redingotă şi m'am retras apoi de la tribună, când se votau nişte mici proiecte financiare, se zvoneşte că am fost la Palat ca să mi se spuie că trebuie să ne retragem. Şi mai toţi cred....
      La Senat discurs agresiv al lui Duiliu Zamfirescu[3].
      Vaida scrie din Londra. Lloyd George[4] nu ia niciun angajament cu privire la Basarabia: e o chestie între noi şi Ruşi. Vaida speră ceva mai mult de la Millerand[5].
     După cererea lui Maniu am telegrafiat lui Vaida, care, pentru a se întoarce, cere rechemarea din partea mea, care ar trebui să-i spun că-l aşteptăm într’o săptămână, împrejurările fiind serioase.
     La Universitate Negulescu[6] mă presimte dacă aş vrea să stau de vorbă cu Averescu. I-am spus că prea ni sunt deosebite sistemele.
    Pe Nistru se adună Ruşii. Pangrati[7] ar şti de la Cartier că s'a cerut de la Comandamentul Basarabiei puteri depline.
     La Cameră se discută obiectiv, valuta. 

(Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f. a., pp. 335 - 337)

 [1] Lock-out - închidere a unei întreprinderi și concediere în masă a muncitorilor pe timp limitat, pentru a-i forța să accepte anumite condiții.
[2] Ion Atanasiu (1866 – 1940), om politic român, iniţial lider socialist, a făcut parte din aşanumiţii „generoşi” care au trecut în Partidul Naţional Liberal în 1899, prefect de Covurlui (1907). După 1918 se înscrie în Liga Poporului; deputat în 1919. În guvernul instaurat de Al. Averescu la 13 martie 1920 va fi secretar general al Ministerului de Interne (13 martie – 14 iunie 1920) şi apoi secretar de Stat pentru Refacere şi Aprovizionare (15 iunie 1920 – 13 decembrie 1921). Director al Băncii Naţionale (1928 – 1930) se va alătura lui Octavian Goga în anii următori.
[3] Duiliu Zamfirescu (1858 – 1922) a fost un scriitor şi diplomat român, membru titular și vicepreședinte al Academiei Române, suţinător al Ligii Poporului, Ministru al Afacerilor Străine în primele luni al guvernării lui Al. Averescu (13 martie – 13 iunie 1920).
[4] David Lloyd George (1863 – 1945) a fost un om politic britanic, prim-ministru al Marii Britanii în Primul Război Mondial (6 decembrie 1916 – 19 octombrie 1922), ultimul lider liberal care a deţinut această funcţie.
[5] Etienne Alexandre Millerand (1859 – 1943) a fost un politician socialist francez. A fost prim-ministrul Franței în perioada 20 ianuarie - 23 septembrie 1920 și apoi președinte între anii 1920 - 1924, urmându-i lui Paul Deschanel. Alexandre Millerand a fost avocat de profesie, socialist din convingere care a colaborat la legiferarea drepturilor muncitorești de odihnă prin stabilirea orelor de muncă.
[6] Petre P. Negulescu (1872 -1951) filosof și om politic român, membru titular al Academiei Române (1936). Publică, după mulți ani de muncă asiduă, în 1910, primul volum din lucrarea Filosofia Renașterii (vol.II în 1914), considerată drept capodopera sa. În același an, prin pensionarea din învățământ a lui Titu Maiorescu, Negulescu se transferă la București, ocupând catedra fostului său profesor. În 1917 devine membru fondator și fruntaș al unei noi formațiuni politice: "Liga Poporului", devenită Partidul Poporului, sub conducerea generalului Al. Averescu, iar în 1919 este ales senator. Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (martie 1920 – decembrie 1921 şi martie – iulie 1926). Preşedinte al Camerei Deputaţilor (iulie 1926 – iunie 1927), ultima demnitate politică din viaţa sa.
[7] Ermil Pangrati (1864 – 1931) a fost un inginer, matematician și profesor universitar român, ministru al lucrărilor publice în guvernul Titu Maiorescu (1912). Cu sprijinul lui Spiru Haret, s-a implicat în înființarea și funcționarea Școlii de Arhitectură, căreia avea să-i dedice o mare parte din activitate sa. În anul 1897, devine decan al Facultății de Arhitectură, iar ulterior, între 1911-1912 și 1923-1929 a fost rector al Universității din București.

Copy                                                                           Ministerul Armamentului de Război
D.B. 6/141                                                                                          Whitehall Place
                                                                                                            Londra SW.1
                                                                                                            11 februarie 1920
 
        Excelenţă,
       Am primit ordin din partea ministrului armamentului de război să vă aduc la cunoştinţă că a intrat în legătură cu reprezentanţii guvernului român, care doreşte să achiziţioneze surplusul de rezerve (de armament) de stat. Românii nu sunt în situaţia să facă plăţile în bani numerar în ceea ce priveşte cumpărăturile, dar se înţelege că guvernul Maiestăţii sale are anumite garanţii privitoare la restituirea aurului românesc, care a fost mutat de  la Bucureşti la Moscova când armatele duşmane au ocupat România şi s-a propus că surplusul de rezerve s-ar putea furniza în baza acestei garanţii.
     Ministrul îmi indică să mă interesez dacă guvernul Maiestăţii sale ştie despre garanţia de natura propusă şi dacă da, dacă lorzii împuterniciţi ai Ministerului Finanţelor ar fi pregătiţi să accepte vânzarea surplusului de rezerve, în parte, prin lichidarea garanţiei.
      Vă cer să aveţi amabilitatea unui răspuns urgent.
 
                                                                                                Al dvs.
                                                                                                Francis Tudsbury
Ministrul
Ministerul finanţelor
(S.A.N.I.C, fond Microfilme Anglia, r. 399, c. 233.)
 
[1] Francis Tudsbury, ministru britanic al armamentului de război

       Am plecat devreme la Giurgiu, unde am trimis deja o mare cantitate de haine pentru copii foarte săraci din acel oraş cu totul distrus. O zi foarte rece, dar eu am mers cu Cadillac-ul meu închis, care merge splendid. A fost o călătorie cu maşina foarte plăcută, doar Symki[1] şi cu mine şi un peisaj cu adevărat de iarnă. O întindere albă extraordinară, cerul alburiu, copacii şi tufişurile acoperite cu chiciură, şoseaua dreaptă - şi fiecare căruţă care mergea pe ea, fiecare ţăran care trecea prin zăpadă constituia un adevărat tablou. O parte a şoselei este foarte proastă şi denivelată, dar unele păţi sunt bune şi am mers ca-n zbor. Uneori am fost proiectate nu prea blând până în plafonul maşinii când apărea o denivelare...
      Mare bucurie la Giurgiu. Am îmbrăcat aproximativ 200 de copii, totul a fost organizat de Mary Diaconescu şi dr. Mamulea[2]. Am mâncat rapid ceea ce adusesem cu mine, am vizitat un orfelinat, o casă unde sunt invalizi. Ne-am întors cu bine acasă. Barbu[3] a venit la un ceas târziu, a rămas să bea o ceaşcă de supă cu mine. Este bine dispus.
     Cu energia lui inegalabilă Boyle[4] pregăteşte totul pentru călătoria lui Carol[5]. N-am mai văzut pe cineva care să fie atât de perfect în alcătuirea unui plan. El vede toate laturile problemei şi face totul imediat, aşa că nimic nu este uitat şi toate merg cum trebuie. E în tratative cu englezii în legătură cu un vapor, aranjează problema banilor, decide cine îl va însoţi, hotărăşte cum, când, fiecare amănunt – nimic nu este lăsat la voia întâmplării.”

(Regina Maria a României, Însemnări zilnice 1920, traducere Sanda Racoviceanu, Editura Historia, Bucureşti, 2006, pag. 50)
 

 [1] Simona (Symki) Lahovari (1881 – 1936), fiica liderului conseravtor Alexandru Lahovari (1841 – 1897) doamnă de onoare şi confidentă a principesei şi apoi a reginei Maria.
[2] Ioan Mamulea (1873 – 1940) din 1908 până la sfârşitul vieţii a fost medic al Curţii Regale, mai precis după accidentarea gravă a doctorului Iuliu Theodori (1834 – 1919) în ascensorul Castelului Peleş, la 5/18 octombrie 1918.
[3] Barbu Știrbei (1872 – 1946) mare moșier, administrator al Domeniilor Coroanei Regale (din 1913) apropiat al familiei regale, considerat principalul sfătuitor al regelui Ferdinand. Va fi prim-ministru vreme de două săptămâni în iunie 1927. Negociator al României în tratativele purtate cu Aliații la Cairo în vara lui 1944. Membru al delegației României care a semnat Convenția de Armistițiu de la Moscova, la 12 septembrie 1944.
[4] Joseph Whiteside Boyle (1867-1923). Ofiţer canadian însărcinat cu diferite misiuni speciale în sprijinul guvernului României (de exemplu, tratativele cu bolşevicii de la Odessa din februarie 1918, eliberarea unor ostateci de la Odessa în aprilie 1918) pentru care a fost decorat cu Ordinul „Corona României” prin Înaltul Decret No. 633 din 19 Martie 1918, publicat în Monitorul Oastei, 2 Aprilie 1918, No. 65, pag. 1167,  şi apoi cu Ordinul „Steaua României” cu spade în gradul de Mare-Ofiţer prin Înaltul Decret No. 1.368 din 5 Iunie 1918, publicat în Monitorul Oastei, 2 Iulie 1918, No. 117, pp. 1925 – 1926: „pentru curajul excepţional şi pentru devotamentul remarcabil cu care a apărat cauza românilor aflaţi la Odesa, scăpând din primejdia morţei un mare număr dintre ei. (1918)” În însemnările sale, regina Maria a consemnat faptul că Boyle se străduise în mod deosebit să-l convingă pe Carol să renunțe la Zizi Lambrino.
[5] Aceasta va fi călătoria în jurul pământului în care principele Carol va pleca în ziua de 20 februarie și va dura ”șapte luni și o zi” – titlul volumelor de însemnări publicate ulterior de generalul Constantin Găvănescul, unul din însoțitorii principelui. Ani de zile mai târziu, regina va susține în scrisorile ei confidențiale că a dorit această călătorie pentru fiul ei ca el să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat prerogativele la care el era dispus să renunțe pentru a rămâne căsătorit cu aleasa inimii sale. Note dr. Sorin Cristescu.
 

*

   Miron Cristea (1868 – 1939)
  ”În Monitorul Oficial s-a promulgat legea prin care ziua de 24 Ianuar stil vechiu (6 Februar stil nou[1]) va fi considerată ca Sărbătoare națională a unirii tuturor Românilor. Această zi, în anul acesta s-a serbat cu mare pompă în toate orașele și satele României Mari. Cu deosebire în București au avut loc mari serbări la Mitropolie, la Teatrul Național din partea Societății Tinerimea și la Academia Română. Seara: banchet mare la Iordache, reprezentație de gală la Teatrul Național și retragere cu torțe făcută de un mare număr de cetățeni și trupe pe Bulevardul Academiei și pe dinaintea Statuei lui Mihai Viteazul, unde s-au ținut câteva cuvântări înflăcărate, apoi pe Calea Victoriei pe dinaintea Cercului Militar. La orele 8 ½ M.S. Regina trecând înspre Teatrul Național a fost viu aclamată de către manifestanți[2].
       La Mitropolie serviciul divin a fost oficiat de Mitropolitul Primat Miron[3] împreună cu Mitropolitul Moldovei Pimen[4]. O companie cu drapel și muzică a ridicat din Parcul Carol drapelul lui Ștefan cel Mare[5] și l-a dus la Mitropolie.
 
 




      După slujba religioasă, ministrul de răsboiu, generalul Rășcanu[6], a predat Mitropolitului Primat acest drapel rostind următoarele cuvinte:
 


Steagul de luptă al lui Ştefan cel Mare, cu Sfântul Gheorghe pe tron
 
Înalt Prea Sfințite,
Cu adâncă emoțiune și nesfârșită pietate, încredințez I.P.S. Voastre acest odor sfânt, al mult slăvitului Domnitor și Mare Voevod Ștefan cel Mare și Sfânt, odor care a fost găsit la Sfântul Munte de Aliații noștri francezi de pe frontul Salonicului. Guvernul francez a avut bunăvoința a ni-l încredința; profit încă o dată și de această ocaziune solemnă ca și în numele guvernului să aduc prinosul de mulțumire și gratitudine guvernului francez pentru acest frumos gest. Încredințez I.P.S. Voastre sfântul odor, spre a fi păstrat în lăcașul Sfintei Mitropolii a tuturor Românilor și a fi purtat cu înălțătoare evlavie la toate procesiunile viitoare ce se vor face pentru pomenirea sufletelor eroilor căzuți pentru Patrie și Rege, în grelele lupte ale întregirii neamului, precum și pentru mărirea faptelor strălucite de arme. Fie ca generațiile viitoare, la vederea și atingerea acestei flamuri sfinte, să se inspire de faptele vitejești ale înaintașilor săi, să-și oțelească sufletele și să-și întărească caracterul și să-și mărească încrederea în neamul nostru – tărie de care și în viitor ca și în trecut se vor sdrobi toate stâncile oceanului. Încredințat I.P.S. Voastre în această zi mare și luminoasă, în ziua când sărbătorim Unirea tuturor românilor, fie ca Sfântul Odor să ne aducă roade și belșug, să fie pentru mărirea Țării și pentru sănătatea marelui nostru Rege, a iubitei noastre Regine și a întregii Dinastii, precum și pentru binele, norocul, belșugul și iubirea fiilor țării, întru muncă rodnică spre întărirea Patriei întregite.
 

Generalul Ion Rășcanu
        I.P.S. Mitropolitul a răspuns arătând că va păstra cu sfințenie drapelul lui Ștefan cel Mare, în paraclisul Sfintei Mitropolii, ca o comoară a neamului românesc, și sfătuind tinerimea ca să ia exemplu dela faptele mărețe ale strămoșilor noștri.
     Astfel s-a serbat Unirea cea mare a tuturor Românilor, cu tot fastul și pe tot cuprinsul țării. Unirea cea mică, înfăptuită acum 61 de ani, a fost începutul închegării neamului românesc sortit să se întregească pe deplin acum, pentru a trăi în veci în hotarele lui firești, între Nistru, Marea Neagră, Dunăre și Tisa. Venită de curând după marea sărbătoare culturală dela Cluj, serbarea de alaltăieri a avut un puternic răsunet în sufletele Românilor de pretutindeni. Intelectualii, studențimea și tinerimea studioasă, toate clasele muncitoare ale neamului nostru au luat parte cu mare însuflețire la sărbătoarea Unirii celei mari. În tot cuprinsul României Mari, în țara binecuvântată a Ardealului, în scumpul nostru Banat, care își stăpânește durerea de a fi fost rupt în două, în Bucovina plăieșilor lui Ștefan cel Mare, în bogata Basarabie, scăpată pentru vecie de jugul rusesc, precum și în vechiul Regat – preoții și dascălii au adunat poporul în mii de biserici și de bisericuțe, precum și în școli, și au sărbătorit cu mare însuflețire această clipă măreață, așteptată de mai multe veacuri, a înfrățirii și întregirii neamului românesc care a suferit și a nădăjduit cu neclintită credință în împlinirea visului său secular. Toată suflarea românească a dat frâu liber bucuriei de a fi rupt zăgazurile puse de nedreptățile unei istorii sbuciumate și de a vedea aievea înfăptuită unitatea, care singură poate da unui popor condițiunile de desvoltare, potrivit calităților sale etnice.” [1] Cu toate că la vremea respectivă a fost vorba de 24 ianuarie/5 februarie 1859.
[2] Cu acest prilej Nicolae Iorga a scris: ”Serbarea Unirii. Foarte emoționantă scena aducerii steagului lui Ștefan cel Mare. Lume puțină. Regina asistă la reprezentarea piesei mele Mihai Viteazul.” Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f. a., pag. 331, însemnare din 6 februarie 1920. Regina Maria a scris și ea la 6 februarie 1920: „Apoi, din păcate, o lungă reprezentaţie teatrală, Mihai Viteazul de Iorga, jucată incredibil de prost, deşi pusă în scenă cu anumită grijă.” (Regina Maria a României, Însemnări zilnice 1920, traducere Sanda Racoviceanu, Editura Historia, Bucureşti, 2006, pag. 59)
[3] Miron Cristea (20 iulie 1868 – 6 martie 1939), arhiereu, teolog şi om politic român ortodox din Transilvania, episcop de Caransebeş (1910 – 1919), a fost ales mitropolit primat al României la 31 decembrie 1919, iar intronizarea a avut loc a doua zi, la 1 ianuarie 1920. Va fi primul patriarh al României ales la 4 februarie 1925, apoi Înalt Regent (20 iulie 1927 - 8 iunie 1930), Preşedinte al Consiliului de Miniştri (10 februarie 1938 – 6 martie 1939).
[4] Pimen (Petru) Georgescu (1853 – 1934,) a fost un ierarh român, mitropolit al Moldovei (1909 – 1934), membru de onoare al Academiei Române (1918).
[5] În consemnările sale din ziua de 2/15 septembrie 1917, doctorul Vasile Bianu a scris: ”În Mânăstirea Zograful din Sfântul Munte Atos s'a găsit steagul lui Ștefan cel Mare, care prin mijlocirea și multa stăruință pe lângă șeful armatelor aliate a d-lui G. C. Ionescu, consul general al României la Salonic, a fost ridicat din mânăstire și dat nouă, scăpându-l dela o pieire sigură. Acest steag este pentru noi o rămășiță scumpă, mai ales în împrejurările actuale, deoarece ea ne vine dela Voevodul, care cu patru veacuri înainte, luptându-se contra acelorași dușmani de astăzi, Nemții, Ungurii și Turcii, a făcut să răsbată în lume gloria armelor române. Steagul acesta, după descripția dată de ziare, are mărimea de 1 metru și 23 cm pe 0,95 cm., și este de atlas roșu pe care se află brodat cu fir de aur și de argint chipul Sfântului Gheorghe, cu sabia în mână șezând pe tron și având sub picioare un balaur cu trei capete. Doi îngeri, unul dintr'o parte și altul din cealaltă parte, îi pun pe cap o coroană pe care se văd, astăzi, două rânduri de pietre prețioase de rând, probabil în locul celor veritabile pe care trebuia să le aiba coroana, și îi oferă unul scutul și celălalt spada, ca armă de luptă. Atlasul roșu, pe unde a rămas nebrodat prăpădindu-se, a fost înlocuit de Călugări prin catifea roșie grenat. Inscripția de pe câmpul liber, de pe partea dreaptă și stângă a capului a fost scrisă de un călugăr din mânăstirea Zograful cu litere cirilice în grecește: O Agios Georgios O Kapadokios (Sfântului Gheorghe Capadocianul). De jur împrejurul steagului se află cu litere cirilice, măiestru împletite și cusute cu fir de argint, în felul acelora care se văd pe mormintele Eroului și al Doamnei dela Putna, cu aceleași prescurtări și ligatura obicinuită, următoarea inscripție în limba slavonă și care tradusă în românește sună astfel: O rabdătorule de chinuri și purtătorule de biruință Mare Gheorghe, carele în nevoi și în nenorociri vii în grabă aparător și fierbinte ajutător, iar celor necăjiți bucurie negrăită ești, primește dela noi această rugăciune a smeritului rob Io Ștefan Voevod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, păzește nevătămat în acest veac și în cel viitor, cu rugăciunile celor ce te cinstesc, ca să te preamărească în veci, amin. Și s'a făcut în anul 7008 (1500), iar al Domniei lui anul al 43.” (Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 1, pp. 210 – 212)
[6] Ion Răşcanu (1874 – 1952) general român, comandant al Brigăzii 15 artilerie (1917 – 1918) şi apoi al Diviziei 1 vânători. Secretar general al Ministerului de Război 1 decembrie 1918 – 27 septembrie 1919, ministru de Război în guvernele conduse de generalul Artur Văitoianu, Al. Vaida Voevod şi Al. Averescu (27 septembrie 1919 – 13 decembrie 1921). Va fi primar al Capitalei în vremea guvernării lui Ion Antonescu (14 noiembrie 1942 – 23 august 1944). În mai 1950 a fost arestat şi întemniţat la Sighet, unde a încetat din viaţă.

      Afacerile Externe
       În clar
       No. 56
       Telegramă la sosire
       Bucureşti, 4 februarie 1920
       Primită prin curier pe 11, ora 11.15
     
Károly Huszár în 1910
Colegul meu englez mi-a adus la cunoştinţă instrucţiunile pe care le-a primit acum 8 zile referitoare la un demers de efectuat, de acord cu mine, pe lângă guvernul român pentru a grăbi evacuarea malului stâng al râului Tisa.
Eu n-am primit nicio instrucţiune similară şi în ciuda sugestiei interesate a colegului meu britanic, eu mă feresc de a o provoca din partea Excelenţei Voastre.
    Din luna august trecut, englezii au făcut eforturi în mod constant pentru a determina Franţa să împartă responsabilităţile politicii lor în Ungaria, a căror iniţiativă au avut-o doar ei şi ale cărei avantaje le-au avut singuri. Fără îndoială, dacă toate guvernele reprezentate în Consiliul Suprem ar fi păstrat atitudinea de neutralitate impecabilă datorită caracterului lor de executori ai deciziilor acestui Consiliu, s-ar putea înţelege inflexibilitatea noastră în legătură cu neexecutarea de către români a unora din aceste decizii, de exemplu evacuarea Tisei. Dar dacă se produce intervenţia engleză, ea nu are caracterul dezinteresat al unui act de înaltă justiţie internaţională. Ea constituie una din manifestările protecţiei pe care Anglia a acordat-o Ungariei pentru a face din aceasta centrul acţiunii sale în estul Europei.
      Cu concursul său a fost stabilit şi menţinut guvernul actual de la Budapesta[1] şi tendinţele acestuia din urmă dau prilej României să caute garanţii în viitor pentru graniţele sale occidentale.
 


Succesul politicii amiralului Troubridge[2] şi a lui Sir G. Clerk[3] la Budapesta nu i-a lăsat indiferenţi pe români: ei acoperă pe englezi de oprobiu, dar le cer, în acelaşi timp, concursul.  
        Situaţia dobândită de Anglia în Ungaria, pe Dunăre (cumpărarea societăţilor de navigaţie ungare şi austriece), la Constantinopol şi în Marea Neagră marchează un fel de încercuire a României. Aceasta a mizat imediat pe puterea care părea să fi câştigat lupta de influenţă în bazinul Dunării. Ea a acceptat misunea navală în ciuda tuturor avizelor tehnice; ea ar fi pe punctul de a supune parlamentului un proiect constând în numirea în fruntea misiunii engleze a colonelului Walton de la exploatarea reţelei de căi ferate şi de la întreţinerea materialului rulant; ea a încheiat, într-adevăr, la ora actuală comanda a 200 de locomotive engleze pentru suma de 400 milioane de lei, în ciuda ofertelor mai avantajoase ale lui Creusot etc...
       În aceste condiţii, eu cred că noi va trebui să facem eforturi pentru a părea în ochii României ca o contrapondere a acestei influenţe britanice excesive şi departe de a ne asocia măsurilor destinate să o dezvolte, să dăm românilor impresia că ei vor putea să găsească în noi punctul de sprijin necesar pentru a scăpa de o tutelă născândă. În ce priveşte Tisa, nu mi se pare că ar fi demn de o bună politică franceză de a suprima singurul punct de fricţiune între România şi Anglia, acţionând cum se crede aici în folosul Ungariei.
Henri Cambon[4]  [1] Guvernul condus de Károly Huszár de Sárvár (nume la naştere Károly Schorn, 1882–1941) prim ministru al Ungariei (24 noiembrie - 15 martie 1920). Şi-a dat demisia la scurtă vreme după alegerea de către parlament a lui lui Miklos Horthy ca regent al Ungariei, la 1 martie 1920.
[2] Sir Ernest Troubridge (1862 -1926) amiral britanic (1911), ofițer în flota Mediteranei de la Malta, comandată de ducele Alfred de Edinburgh, tatăl viitoarei regine Maria a României, atașat naval la Viena (1901), Madrid (1902), apoi la Tokyo, a asistat la Bătălia din golful Chemulpo (9 februarie 1904) și la luptele de la Port Arthur. Secretar Naval al Primului Lord al Amiralității – pe atunci Winston Churchill – apoi șeful marelui Stat Major naval. În 1913 a fost comandant al escadrei de crucișătoare din Mediterana, a ratat la începutul lui august 1914 urmărirea celor două celebre nave germane Goeben și Breslau, motiv pentru care a fost judecat de Curtea Marțială, care însă l-a achitat. Din ianuarie 1915 comandantul misiunii navale britanice în Serbia, devenind în la finele anului consilierul personal al regentului Alexandru. În septembrie 1918, generalul Franchet d’Esperey l-a numit pe Troubridge comandant al navelor de pe Dunăre. A intrat în conflict cu Amiralitatea Britanică din cauza încercării de a susține din proprie inițiativă instaurarea guvernului lui Bela Kun. Președinte provizoriu al Comisiei Dunării în 1919, rechemat în 1920. Decorat cu ordinul ”Steaua României”.
[3] Sir George Russell Clerk (1874 – 1951), diplomat britanic, fost secretar de ambasadă la Constantinopol în anii 1910 – 1914, secretar personal al ministrului de Externe Sir Arthur Balfour, trimis în misiune specială în Ungaria, ministru plenipotenţiar la Praga (1919 – 1926), ambasador la Ankara (1926 – 1933), ambasador la Paris (1934 – 1937).
[4] Henri Cambon (1876 – 1953) jurist, diplomat şi istoric francez, consilier de legaţie la Bucureşti, cunoscut pentru lucrările sale de istorie despre istoria Marocului şi Tunisului, despre viaţa lui Don Juan de Austria, învingătorul de la Lepanto (1571) şi despre viaţa diplomatului Paul Cambon (1843 – 1924). Note dr. Sorin Cristescu

      Evacuarea Ungariei de către români
      Lordul Derby[3] a citit în faţa Conferinţei o notă informând despre asigurările date la Londra de către dl. Vaida, în sensul că trupele române sunt gata să evacueze părţile ocupate din Ungaria, cu condiţia ca Aliaţii să ia imediat măsuri de a proteja pe locuitorii români din teritoriul evacuat. A rezultat că singura cale posibilă spre a realiza acest scop este de a detaşa ofiţeri aliaţi de la Misiunea militară interaliată din Budapesta şi de a-i trimite în principalele oraşe din regiunile evacuate, cum ar fi Debrețin sau Békéscaba. Aceste mici comisii vor putea fi instruite să preîntâmpine orice excese, atât din partea forţelor române în retragere, cât şi din partea armatei ungare în înaintare. Examinarea acesatei chestiuni a fost amânată până la luarea în consideraţie a puterilor Comisiei militare de la Budapesta.
 [1] Harold Nicholson, (21 Noiembrie 1886 – 1 Mai 1968) Diplomat britanic, scriitor, memorialist şi politician, membru al Partidului Laburist. A fost soţul scriitoarei Vita Sackville-West.
[2] Alexandru Vaida-Voievod, (27 februarie 1872, Olpret, azi Bobâlna - d.19 martie 1950, Sibiu), Mm politic, medic, publicist, unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc.

[3] Edward George Villiers Stanley, 17th Earl of Derby,  (4 Aprilie 1865 – 4 Februarie 1948), a fost  militar britanic, politician conservator, diplomat și proprietar de cai de curse. A fost de două ori secretar de stat pentru război precum și ambasador britanic în Franța.

 
(S.A.N.I.C., fond Microfilme Anglia, rola 562, f. 28).

3 Februarie 1920
         
       Luna Faur a început cu o mare sărbătoare. În ziua primă s’a făcut inaugurarea oficială a Universităţii din Cluj[1] şi depunerea jurământului profesorilor în faţa Suveranului şi a Familiei Regale.
       Sărbătorile au început din după amiaza zilei de 31 Ianuar şi s’au terminat în noaptea de 2 Februar. Aceste zile au fost unele din cele mai înălţătoare ale acestui mare şi frumos oraş, de azi înainte oraş românesc. Clujul, care în trecutul nostru a fost focarul celui mai năprasnic şovinism, sufocând spiritul românesc din tot cuprinsul Ardealului, a prăznuit cu mare alaiu şi pompă inaugurarea Universităţii Române, a celui mai sfânt altar al Culturii şi Ştiinţii Româneşti.
      Oraşul a avut o înfăţişare vrednică de măreţia acestor zile. Întreg Clujul a fost îmbrăcat în tricolorul românesc. Străzile, edificiile publice şi particulare erau împodobite în raport cu solemnitatea acestui mare eveniment. În partea dreaptă a Pieţei Unirii, lângă biserica de mai multe ori seculară, s’a ridicat o prea frumoasă tribună pentru familia regală şi de fiecare parte a ei câte o tribună pentru înalţii demnitari ai Statului şi pentru distinşii oaspeţi din străinătate şi din toată ţara. La Universitate s’au înălţat două columne monumentale şi Palatul ei a fost învăluit de o decoraţie pitorească şi mândră, de asemenea şi interiorul lui nu lasă nimic de dorit ca splendoare.
Sâmbătă, 31 Ianuar, la 9 ½ au sosit delegaţii studenţimii universitare din Iaşi, Cernăuţi şi Bucureşti, în număr de vreo 300, fiind salutaţi în mod cordial de către studenţii din Cluj.

     La orele 2 au sosit cu un tren special Principele Moştenitor cu întreaga sa suită, fiind salutat de autorităţi şi o mare de lume. Primarul oraşului[3] îl salută prin cuvinte calde spunându-i că întreg neamul românesc înconjură pe Alteţa Sa Regală cu o neţărmurită dragoste, de mult încă, de când nu era al nostru, şi că mamele noastre vorbeau întotdeauna cu drag de feciorul de Împărat care a trăit numai spre binele Românilor, îl salută acum întreagă suflarea românească ca pe cea mai scumpă speranţă a noastră în viitor.
       La ora 6 a sosit şi trenul mult aşteptat, muzica intonează imnul regal, iar mulţimea isbucneşte în strigăte furtunoase de ura, apoi apar figurile surâzătoare ale prea iubiţilor noştri Suverani, strigătele şi ovaţiunile se înteţesc şi entuziasmul ajunge la culme. Primarul Clujului rosteşte o însufleţită cuvântare de binevenire, la care Regele răspunde adânc emoţionat. Se fac prezentările, Maiestăţile dau mâna cu fiecare. Un reflector iluminează Calea Regelui Ferdinand şi îi dă un aspect măreţ oraşului înveşmântat în mândrul tricolor românesc. Convoiul împărătesc porneşte spre inima oraşului şi sărbătorile încep în toată strălucirea lor. Bătrânul Cluj n’a mai văzut atâta splendoare şi atâta lume românească!
Îmi este peste putinţă şi nici nu este locul aici ca să descriu tot ceea ce s’a petrecut, nici măcar ceea ce am văzut. Pentru ca cetitorul să-şi poată închipui ceea ce a putut să fie, voi schiţa în puţine cuvinte bogatul program. În prima zi, după sosirea Suveranilor, s’a dat un banchet de către primărie la Hotelul New York.  A doua zi, Duminică, 1 Faur, la ora 9 ½ inaugurarea festivă în Aula Universităţii sub prezidenţia M.S. Regelui în prezenţa Familiei Regale şi a delegaţilor străini şi români, discursul Suveranului, jurământul solemn al Profesorilor, discursul rectorului[4], discursul delegatului studenţimii, discursul ministrului Instrucţiunii[5], cetirea adreselor delegaţilor Universităţilor şi instituţiunilor culturale din străinătate[6] şi din ţară.

 
       Sextil Puşcariu
       La ora 2 p.m. banchet dat de Rectorul Universităţii în sala Prefecturii[7]. La ora 5 reprezentaţie de gală la Teatrul Naţional. La ora 8 retragere cu  torţe a studenţimii şi a armatei. La ora 9 seara, prânz dat invitaţilor de către Ministerul Instrucţiunii. Luni, a treia zi, dimineaţa până la ora 11 vizitarea Universităţii Bibliotecii, Clinicilor şi Institutelor Universitare. La ora 11, defilarea armatei în Piaţa Unirii  pe dinaintea Maiestăţilor Lor. La ora 1 banchet dat delegaţilor de resortul Cultelor, iar Suveranii vor lua masa la Comandamentul Corpului de Armată[8]. La ora 2 reprezentaţie populară la Teatrul Naţional. La ora 3 şedinţă festivă la Clubul studenţesc „Petru Maior”, în Aula Universităţii. La ora 5 plecarea Maiestăţilor, iar seara balul studenţimii în sala Teatrului de vară.
      Inaugurarea Universităţii româneşti a Daciei Superioare a depăşit cadrele unei solemnităţi naţionale, luând proporţiile unei sărbători de rasă: Sărbătoarea Latinităţii. Cultura română a fost încadrată în sufletul latin şi astfel nu numai că s’a şters pentru vecie pata turanică de pe fruntea fostei Universităţi ungureşti, dar s’a ridicat întreg Ardealul, cu tot cuprinsul lui, în concertul popoarelor latine, aşezându-l la locul unde avea dreptul ca să fie dela început. Voi reproduce aici numai minunatul discurs al M.S. Regelui. Acest discurs constituie o pagină de splendidă elocinţă, în care amintirea mucenicilor cari ne-au pregătit zilele de astăzi, pomenirea energiilor milenare ce ne-au păstrat aşa de stăruitor neamul în Transilvania, se ridică la înălţimi de o frumuseţe neîntrecută. Cuvântarea regelui nostru iubit iese din comun prin elogiul aşa de academic pe care Suveranul l’a adus culturii latine. În acest înţeles ca focar de latinism trebuie să lucreze Universitatea română din Ardeal, adecă pentru acea cultură care face din armonie, disciplină, claritate şi spirit de dreptate şi de lumină principii normative de conducere, şi bine a făcut Maiestatea Sa că a pus în lumină acest caracter latin pentru ca să se vadă câtă deosebire este între Clujul academic de azi şi între Clujul de ieri al Ungurilor. Clujul de astăzi nu va mai fi centrul unei acţiuni şoviniste ungureşti, ci miezul unei activităţi naţionale româneşti. Sfaturile adresate de Maiestatea Sa tinerimii universitare, căreia Augusta Familie i-a dăruit un ceas de neştearsă amintire, sunt îndreptarul însuşi al creşterii acestei tinerimi. [...]
      Cuvântarea prea iubitului nostru Suveran a făcut o adâncă impresiune asupra întregii asistenţe şi mulţi ochi au lăcrimat de bucurie şi fericire la auzul ei. Frumuseţea cuvântării a fost la înălţimea solemnităţii, căci inaugurarea Universităţii din Cluj are pentru întreg românismul o însemnătate deosebită; ea simbolizează consolidarea culturală a neamului nostru ca o urmare firească a operei de întregire pe care avântul militar şi conducătorii României au făptuit’o milităreşte şi politiceşte. Universitatea din Cluj, împreună cu Universităţile din Bucureşti, Iaşi şi Cernăuţi, vor forma un cadrilater cultural, înlăuntrul căruia se va putea propăşi activitatea intelectuală a României Mari. Ea va crea impulsiuni spre o nouă viaţă naţională, va stabili principiile generale ale culturii unui neam în toate direcţiunile, aruncând lumini în domeniul economic, financiar, juridic, pur ştiinţific şi technic. Ea va fi laboratorul în care se vor pregăti energiile intelectuale ale neamului nostru şi din care vor ieşi orientările generale ale culturii lui şi pentru aceasta Universitatea din Cluj reprezintă o afirmare a României Nouă pe terenul cultural.”

---

[1] În anul 1870, Eötvös József (1813 – 1871), ministrul învățământului din Ungaria, a propus crearea la Cluj a unei universități cu predare în limbile maghiară, română și germană, idee agreată și de o parte a elitei românești. Eötvös între timp a murit și în 1872, Împăratul Franz Joseph al Austriei şi rege al Ungariei a legiferat înființarea Universității Regale de Științe exclusiv în limba maghiară, ceea ce a stârnit nemulțumirile românilor. În cadrul universității au fost înființate patru facultăți: Facultatea de Drept și Științe de Stat; Facultatea de Medicină; Facultatea de Filosofie, Litere și Istorie și Facultatea de Matematică și Științe Naturale. Pentru viitor se preconiza și înființarea unui institut pedagogic. Personalul administrativ al universității era ales din rândurile profesorilor. Aceștia alegeau anual decanii facultăților, dar și rectorul care provenea în fiecare an din cadrul unei alte facultăți. Deciziile importante se luau în cadrul consiliilor facultăților sau în Senat. Primii 34 de profesori ai universității au fost numiți și și-au depus jurământul la data de 19 octombrie 1872, în sala festivă a Liceului Regal Romano-Catolic. Din rândul profesorilor Facultății de Drept și Științe de Stat a fost ales primul rector al Universității în persoana lui Áron Berde. După depunerea jurământului, în 20 decembrie 1872, 258 de studenți au început cursurile. Numărul studenților avea să se dubleze după zece ani de funcționare. Din anul 1895 și fetele au avut dreptul să învețe la universitate. La 4 ianuarie 1881 Francisc Iosif a acceptat ca instituția să îi poarte numele, iar în anii 1887 și 1895 a efectuat două vizite la Cluj. Pe măsura dezvoltării vieții academice clujene, statul a dispus sume importante de bani alocate construcției diferitelor institute. Între anii 1893-1902 a fost ridicată clădirea centrală a universității, pe locul unde funcționase fostul colegiu iezuit. În anul 1902 a fost inaugurată clădirea nouă a universității. În anul 1903 au început demersurile pentru construirea unui imobil adecvat funcționării bibliotecii universitare. La 8 februarie 1909 sala de lectură era dată în folosință studenților, iar deschiderea oficială a noului edificiu a avut loc la 18 mai 1909. În anii Primului Război Mondial funcționarea universității a cunoscut reale dificultăți, un număr de 2.620 de profesori și studenți fiind înrolați în armată. În anul 1918 profesorii au refuzat să jure credință regelui Ferdinand I și s-au refugiat pentru trei semestre la Budapesta, iar în 1921 la Seghedin. La 12 mai 1919 a fost înființată universitatea românească, încetând predarea în limba maghiară. La 3 noiembrie 1919, prin Decret Regal, instituția maghiară a devenit în mod oficial românească. Au fost numiți noi profesori, mulți dintre aceștia fiind transferați de la alte univesități din țară. Colectivul de profesori maghiari a fost demis în totalitate, întrucât a refuzat să depună jurământul față de rege. Așadar, două instituții s-au pretins a fi succesoare de drept ale vechii Universități Regale Maghiare „Ferenc Jósef” din Cluj, anume Universitatea românească din Cluj și Universitatea din Szeged. Inaugurarea Universității va avea loc la 1 februarie 1920. Numele iniţial a fost Universitatea Daciei Superioare, iar din 1927 Universitatea Regele Ferdinand I, până în 1948. Din 1959 Universitatea poartă numele bacteriologului român Victor Babeș (1854 – 1927) și pe cel al matematicianului maghiar János Bolyai (1802 - 1860).
[2] Este chiar ţinuta reginei de la această ceremonie deoarece la 1 februarie 1920 aceasta a scris: „Am asortat-o cu o pălărie din acelaşi material auriu, care arăta ca o aureolă şi îmi stătea foarte bine, de asemenea aveam o mantie din acelaşi brocart auriu, cu un guler amplu de sobol, o toaletă de mare efect, fără să fie extravagantă.” (Regina Maria a României, Însemnări zilnice 1920, traducere Sanda Racoviceanu, Editura Historia, Bucureşti, 2006, pag. 50, însemnare din 1 februarie 1920.)
[3] Iulian Pop (1880 – 1923) avocat, a fost primul primar al municipiului Cluj după unirea Transilvaniei cu România în 1919, numit în această funcție la data 19 ianuarie 1919 de către Consiliul Dirigent al Transilvaniei. A deținut funcția de primar până la data de 13 aprilie 1923, când a demisionat. Pe durata mandatului său a fost inaugurată Universitatea Românească din Cluj, Dacia Superioară, s-a început introducerea gazului metan, a fost dezvelită Statuia Lupa Capitolina, a fost construit podul peste Someș din Piața Mihai Viteazul și au fost efectuate lucrări masive de refacere a străzilor și școlilor.
[4] Sextil Puşcariu (1877 – 1948) filolog și lingvist, istoric literar, pedagog, cronicar muzical și teatral, publicist și academician român. Lingvistul a scris peste 400 de lucrări de o mare valoare științifică, a inițiat și a coordonat Dicționarul limbii române (Dicționarul tezaur al Academiei) și Atlasul lingvistic român. A fondat și a condus revista Dacoromania și a întemeiat, în toamna anului 1919, Muzeul Limbii Române din Cluj. După 23 august 1944, presa comunistă l-a acuzat de activitate legionară şi i-a cerut arestarea. Sextil Pușcariu a refuzat să emigreze, deși familia regală îl invitase să facă parte din suita care urma să primească aprobarea de a părăsi țara împreună cu Regele Mihai și cu Regina Elena, în ianuarie 1948. Anchetat în mai multe rânduri de autoritățile comuniste pentru apartenența la Garda de Fier, Sextil Pușcariu moare la vârsta de 71 de ani, la 5 mai 1948, la Bran, fiind înmormântat la Brașov în data de 7 mai 1948.
[5] Ion Borcea (1879 – 1936), profesor universitar de biologie la Universitatea din Iaşi, membru corespondent al Academiei Române (5 iunie 1919), om politic, membru marcant al Partidului Ţărănesc, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii în guvernul condus de Al. Vaida-Voevod (16 decembrie 1919 – 13 martie 1920). Membru fondator al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (1935), a înfiinţat staţiunea zoologică marină de la Agigea. A încetat din viaţă în urma unei septicemii provocată de înţepătura unei vietăţi marine.
[6] Regina Maria a consemnat: „...au urmat cam 20 de discursuri ale celor care ne-au primit, printre care diplomaţi străini şi câţiva profesori francezi veniţi de la univesităţile din Franţa. Franklin Martin (ambasadorul italian) şi ataşatul spaniol au avut mare succes, pentru că au vorbit în română, Franklin Martin doar parţial, dar spaniolul în întregime şi cu succes de-a dreptul exploziv.” (Regina Maria a României, op. cit., pag. 51)
[7] Cu acest prilej Nicolae Iorga a consemnat: „La masă, Regele, foarte bucuros, îmi spune că s’a aranjat chestia Prinţului. De fapt aflu că într’o scrisoare către părintele său, el s’a supus voinţii lui. E înaintat colonel. A iscălit – ceea ce refuzase până acum – trăind greu din venitul moşiei sale – lista civilă.” Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a, pag. 330, însemnare din 1 februarie 1920.
[8] Corpul VI Armată (Cluj) s-a reînfiinţat în anul 1919 prin Decretul-Lege nr. 345/27 ianuarie/7 februarie 1919 şi Decizia Ministerială nr. 40/26.01.191934 şi practic a început să funcţioneze la 12 iulie 1919. Primul comandant a fost generalul de divizie Nicolae Petala (1869 – 1947). Avea în subordine Diviziile 16 Infanterie (Bistriţa), 17 Infanterie (Oradea), 20 Infanterie (Tg. Mureş) şi cercurile de recrutare: Beiuş, Bistriţa, Cluj, Odorhei, Tg. Mureş, Oradea, Satu Mare şi Sighetu Marmaţiei. Note dr. Sorin Cristescu

      
       Regele Ferdinand I al României
 
       Domnule Rector!
      Domnilor Profesori!
      Iubiţi Studenţi!
      Cu adâncă mulţumire sufletească am răspuns la invitaţia de  a asista la sărbătoarea de azi: am considerat ca o datorie plăcută pentru Regina şi Mine de a prezida la inaugurarea Universităţii române din Cluj, în ziua solemnă când un nou duh îşi face intrarea în aceste ziduri. Salut cu vie plăcere între oaspeţii noştri pe Savanţii reprezentanţi ai Universităţilor şi instituţiunilor ştiinţifice din ţările care prin prezenţa lor au vrut să arate dragostea frăţească ce o simt faţă de tânăra lor soră, aducându-i urări calde şi simpatia lor îmbărbătoare în viitor, dând astfel acestei serbări culturale un caracter de solemnitate deosebită. Un frumos obiceiu din vechime cerea celui ce avea să vorbească într-o ocazie solemnă să-şi înceapă cuvântul cu o binecuvântare: Sit orator antequam dictor.[1] Socotesc că rareori acest nobil sfat a fost mai potrivit ca în împrejurarea de faţă. Ca un curat prinos al inimilor noastre recunoscătoare, ridice-se dar duioasă şi smerită închinăciunea noastră către vestitorii, înainte urzitori şi făuritori ai acestei zile de glorie, către slăviţii şi din veac adormiţii mucenici ai neamului acestuia, ştiuţi şi neştiuţi, mari şi mărunţi, ca şi către acest nemuritor sobor de morţi ai războiului din urmă. Căci dacă bucuria de azi e numai a noastră, a celor rămaşi, meritul e al lor, al celor duşi, al tuturor: dela Mihaiu izbăvitorul dintr’un început, dela marii ostaţi ai gândului şi faptei româneşti de aici, străjeri neadormiţi ai limbii şi legii, până la cel din urmă cioban şi plugar sărac, care au păstrat cu îndărătnicie dacă patrimoniul naţional, toţi, dar absolut toţi, au partea lor în opera de azi, în strălucita minune a României Mari în hotarele Daciei Traiane, pe care nu le-a fost hotărât s’o vadă, dar care fără truda şi jertfa lor de fiecare clipă, n’ar fi fost cu putinţă. Când viteaza Mea armată s’a aruncat peste munte, ea a putut găsi astfel în energia poporaţiei şi în conştiinţa ei de neam, sprijinul necesar biruinţii, iar când pe urma oştirilor biruitoare au descălecat dascălii şi cărturarii Regatului Meu, ei au aflat nestinsă vatra de foc sacru, pe care Românimea ardeleană, vestală credincioasă, îl păstrează de veacuri. Cuvine-se dar cu adevărat, să-i unim pe toţi în această pioasă binecuvântare astăzi împreună cu vitejii care su sângele lor generos au scris şi pecetluit după datină Hrisovul stăpânirii noastre veşnice prin aceste mândre ţinuturi. Binecuvântat şi slăvit în veac numele lor. Rod al aceloraşi stăruinţi e şi Universitatea Română pe care o inaugurăm astăzi aici. Aici, în acest oraş mare, care, sub stăpânirea de ieri ajunsese centrul concepţiei maghiare în Ardeal, fosta Universitate ungurească întemeiată în bună parte şi cu banul românesc şi de formă cu cele mai dulci făgăduinţi de toleranţă – cursurile erau să fie paritetice – a devenit în curând focarul gândirii maghiare exclusiviste faţă de orice alt sentiment naţional. Nicăieri poate nu s’a simţit mai nemilos pumnul stăpânirii trecute pe sufletul Românimei ca în Clujul unguresc cu Universitatea lui. Dumnezeu însă n’a îngăduit ca această unealtă crudă să-şi vază scopul îndeplinit. Şi iată, prin voinţa acelor puteri misterioase, care pot fi întârziate, dar nu zădărnicite, se desface azi ca semn luminos al idealului nostru înfăptuit, templul senin al învăţăturii şi iubirei de Patrie, Universitatea românească a Clujului românesc. Ieri încă datoria către neamul românesc era desluşită, înfăptuirea unirei naţionale. Azi prin mărirea teritoriului şi prin înglobarea în Statul Român a unui însemnat număr de cetăţeni, care aparţinând altor neamuri, reclamă dreptul de a trăi pe pământul care i-a născut, problemele politice, sociale şi economice au crescut mult şi în aceeaşi măsură s’au înmulţit îndatoririle tuturor acelora care sunt chemaţi a juca un rol în viaţa Statului. Nu numai după forţa brută sau după numărul baionetelor, nici după întinderea teritoriului se măsură puterea unui Stat modern, ci mai cu seamă după gradul culturii sale intelectuale. Prin ştiinţă şi lumină putem numai întări prezentul şi pregăti temeliile uni viitor rodnic. Precum în ordinea vieţii materiale spiritul pune în mişcare materia, asemenea şi în ordinea vieţii sociale forţa unei naţiuni creşte prin impulsiunea desvoltării sale morale şi cine oare poate da această impulsiune mai eficace decât creerul unei naţiuni, Universitatea. Cuvântul Universitate: Omnium scientiarum universitas ne spune menirea ei. Îmbrăţişând tot domeniul gândirii, la ea ca la un izvor nesecat aleargă tinetetul studios ca să-şi potolească setea sa de lumină şi ştiinţă: şi cu cât ea se va ridica mai sus pe aripile luminoase ale cugetării, cu atât mai bogat, mai limpede şi mai binefăcător va curge acest izvor. Astfel apare în viaţa statului Universitatea în puterea rolului ei atât de înalt, atât de nobil, nu de a scoate un număr cât mai mare de titraţi, nu cantitatea, ci calitatea e factorul important de a forma generaţii de oameni de caracter, însufleţiţi de vederi largi, pătrunşi de iubire de patrie şi de dragoste de învăţătură şi de muncă, dornici de a-şi pune energia şi capitalul lor de ştiinţă în slujba acestei ţări. Am ferma convingere că tânăra Universitate română ai cărei naşi suntem azi, va şti să răspundă în viitor tuturor aşteptărilor Mele. Aşezată într’o ţară în care diferitele naţionalităţi au trăit fiecare viaţa ei proprie culturală şi intelectuală, în raport cu aspiraţiunile lor etnice şi cu puterile lor civilizatoare, ea are frumoasa menire de a deschide uşile ei tuturor acelora cari au dorinţa să se încălzească la razele luminii ei arzătoare, dovedind lumii întregi că în România întregită ştiinţa nu face deosebire cărui neam aparţine tânărul studios; cu aceeaşi dragoste îi va primi pe toţi sub aripile ei materne. Închinat adevărului pe căi de dreptate – singurele care conduc la concordie între diferitele semninţii la lumii – acest aşezământ de înaltă cultură va putea fi de folos neamului şi umanităţii, cinstindu-ne deopotrivă prin munca sa ştiinţifică. Dar ca un semn vădit al preţuirii şi iubirii Mele faţă de ea şi faţă de ţinutul care o adăposteşte am hotărât în aminirea acestei serbări a dărui un fond de 400 mii lei, a căror dobândă se va întrebuinţa pentru înfiinţarea pe lângă această Universitate a unui Institut pentru studiul istoriei române, atât de vitreg tratat sub stăpânirea trecută. Urările călduroase pentru un viitor strălucit şi pentru propăşirea pe calea adevăratei ştiinţe ce fac astăzi pentru noul aşezământ naţional de înaltă cultură le cuprind în cuvintele:
         Vivat, floreat, crescat alma mater clujensis ad scientiae honorem Patriaque salutem!

1 Februar 1920
(Cuvântări de Ferdinand I, Regele României, 1889 – 1922, București, 1922,  pp. 27 – 31).

 [1] Aceste cuvinte ale Sfântului Augustin se traduc astfel: Să fie rugător înainte de a fi orator.

  
  






  Rezultatul agitaţiunilor ungare
 Agitaţiile maghiarilor, ce continuă de la un timp fără răgaz şi încăpăţânarea lor de a se obişnui să privească realitatea în faţă, au avut darul să nemulţumească mult pe toate naţiunile vecine cu Ungaria şi să facă pe aliaţi să se întrebe dacă poporul ungar merită în adevăr bunăvoinţa cu care a fost tratat. E de ajuns să amintim intrigile şi comploturile organizate la noi, cum şi maşinaţiile agenţilor unguri în Jugoslavia, Austria şi Cehoslovacia, pentru a face să se înţeleagă atmosfera defavorabilă, ce şi-a creat Ungaria într-un moment când avea nevoie mai mult ca oricând de încrederea şi de bunăvoinţa generală.
    Rezultatul acestei atitudini, mai mult decât îndoielnic, este că Ungaria riscă nu numai să compromită bunele relaţii în care ar trebui să se găsească pe viitor cu vecinii săi, dar chiar să determine pe aceştia din urmă să ia măsuri riguroase pentru a-şi asigura o pace serios ameninţată. Din punctul acesta de vedere presa franceză se ocupă stăruitor de demersurile făcute până acuma de Austria, în persoana d-lui Renner[1], pentru a stabili un acord cu caracter de alianţă, cu Jugoslavia şi Cehoslovacia, în scopul de a se putea apăra la nevoie în contra agitaţiunilor maghiare. E lesne de înţeles cât de aprigă trebuie să fie propaganda ungară în Austria, dacă până şi aceasta, socoteşte că este nevoie să ia atât de energice măsuri pe viitor în contra aceleia care făcea podoaba statelor de sub coroana Sf. Ştefan. Încercările d-lui Renner au toate probabilităţile să ducă la un rezultat mulţumitor, deoarece atât sârbii cât şi cechoslovacii sunt dezgustaţi de lipsa de bună credinţă a conducătorilor de la Pesta, care nu voiesc să înţeleagă că este o crimă să cauţi să turburi o pace, ale căreia prime baze au fost puse cu atâta greutate. Lucrul acesta ar trebui să-l înţeleagă Ungaria şi conducătorii ei de astăzi.
      Din nefericire, în rândurile acelora care voiesc să conducă destinele Ungariei, se găsesc numeroşi bărbaţi politici care după ce au făcut nenorocirea Ungariei, ar fi putut să se dispenseze de a socoti drept o onoare să lucreze la reconstituirea ei. Dacă Ungaria, pentru a dovedi tendinţele sale imperialiste, trimite la conferinţa de pace pe un Apponyi[2], pentru ce atunci aceeaşi ţară nu ar chema s-o îndrumeze pe calea cea adevărată pe Carolyi[3], pe Wekerle[4] şi pe toţi ceilalţi oameni vechi ai Ungariei deasupra cărora pluteşte încă geniul cel rău al contelui Tisza[5]. Momentul este atât de grav pentru Ungaria, încât ar fi timpul ca poporul maghiar să-şi dea seamă de toate neajunsurile ce le poate aduce izolarea, pentru o naţiune învinsă şi dezorganizată, din cauza propriilor ei greşeli.
 











[1] Karl Renner (1870-1950), cancelar al Republicii Austria.
[2] Albert Apponyi (1846-1933). Ca ministru al educaţiei, a emis în 1907 o lege care a reprezentat apogeul politicii de maghiarizare.
[3] Mihály Károlyi (1875-1955), prim-ministru al Ungariei în perioada 31 octombrie 1918 – 11 ianuarie 1919.

[4] Sándor Wekerle (1848-1921), prim-ministru al Ungariei în perioada 20 august 1917 – 30 octombrie 1918.

[5] István Tisza (1861-1918), prim-ministru al Ungariei în perioadele 3 noiembrie 1903 – 18 iunie 1905 şi 10 iunie 1913 – 15 iunie 1917. Unul dintre cei mai importanţi promotori ai politicii de maghiarizare a românilor şi altor minorităţi din imperiu.

 

 

  Olga Sturdza

Răceala mea nu cedează. Ieri toată ziua a nins și a viscolit, dar fără ger mare. Astăzi peste tot e ud și excesiv de urât.
      L-am primit pe Aristide Blank[1], care a vizitat-o pe Zizi[2] și a încercat personal să o convingă că joacă un rol fără șanse. Ea era însă decisă să continue până la ultima suflare și dacă poate, să stoarcă de la victima ei fiecare strop de sânge. Am primit-o apoi pe Olga Sturdza[3] și pe doamna Mârzescu[4] care a venit la mine în legătură cu acțiunile de binefacere de la Iași.
       Doamna Mârzescu a fost adorabil de provincială în concepție și m-a amuzat copios în legătură cu unele lucruri pe care mi le-a spus. Cred că a lucrat bine și energic, ea este însă mai presus de orice un agent liberal, ceea ce chiar a spus, cu toată naivitatea[5], când a vorbit despre unii directori de spitale care nu și-au făcut datoria: cum puteam însă să-i denunț, ei fiind liberali? Am încercat să-i explic, pe un ton prietenos, că, liberal sau nu, un om este la fel de răspunzător dacă nu-și face datoria, așa cum ar spune-o Unchiul Joe[6]; ea pur și simplu a fost nedumerită!
     După prânz care a avut loc la ora fixată, întrucât suntem singuri, am încercat să termin ce-am încercat să scriu dar în zadar.  A venit Panaitescu[7] să-l vadă pe Denize[8] și a dorit foarte mult să-mi spună ceva despre un editor american, după care, desigur, am început să discutăm.
 





   

 Nicolae Iorga
 
     La ora 4 a venit Iorga la mine. Eu încercasem să-l conving că trebuie să-l țină pe Lupu[9] în frâu. L-am avertizat că dacă nu o face, probabil că regele nu va mai putea rezista la presiunea exercitată asupra lui și va accepta căderea guvernului. Am încercat să-i arăt cum poate incorecta atitudine a lui Lupu față de de probleme de ordine publică să afecteze chiar munca lui, a lui Iorga, și am adăugat ca să-l fac să se trezească la realitate: Doar nu vrei ca istoria să spună că Averescu a înfăptuit idealul național, în timp ce dumneata, marele naționalist, ai eșuat din cauza unui ministru de interne nelegiuit (Lupu a fost ales la recomandarea lui).




 

    Nicolae Lupu, caricatură a dramaturgului Victor Ion Popa
 
       El a încercat cu un aer superior, să mă convingă că văd numai gogorițe unde nu e nimic, dar eu i-am răspuns calmă că și țarul fusese avertizat de nenumărate ori și pentru că nu a ascultat, nu a crezut, nu a ținut ochii deschiși, s-a pomenit într-o zi în fața dezastrului, care a căzut ca un trăsnet asupra lui și l-a doborât și a dus la distrugerea marelui său imperiu. Am vrut de asemenea să-i demontez automulțumirea și să-l fac să-și dea seama că nu va fi vina regelui dacă nu va mai putea susține acest guvern – cum ar putea el să o facă dacă propriul său ministru de interne se bate pe burtă cu cei care au semnat articolele insultătoare la adresa regelui și a ordinii de stat. Nu știu în ce măsură am reușit să-i vorbesc omului din el, cât credit am avut în fața lui în ce privește buna mea credință, dar sunt convinsă că i-am spus deschis ce anume vreau ca el să înțeleagă. O asemenea crustă de vanitate acoperă ce este cu adevărat bun în el, încât întotdeauna îți trebuie timp ca să-i captezi atenția și să-l faci să spună limpede ce intenții are. O convorbire cu el este întotdeauna amicală, amuzantă, dar niciodată pe deplin satisfăcătoare[10].
      După Iorga a venit Mugur[11], un Mugur plin de speranță și de o minunată încredere disimulată. Mugur are ceva din fanatismul celui care vrea să trăiască să-și vadă idealul înfăptuit. El este mai degrabă un eclairé [un iluminat] și pare întotdeauna a-i fi greu să-și țină în frâu sentimentele care sunt pentru el o puternică tortură, gânduri care par a fi o povară și, în același timp o bucurie divină. Ți-l poți imagina pe Mugur dându-și viața pentru un lucru în care crede, chiar dacă acest lucru nu merită sacrificiul său. El se va duce la Carol și va încerca să-l convingă să accepte ideea unei lungi călătorii[12]. Mi-a adus și un articol scris în Dacia de Brătescu-Voinești[13], un articol foarte frumos. Așadar, dragul și bătrânul domn nu m-a decepționat. Am vorbit cu el de curând. Greva muncitorilor de la electrificare a continuat, așa că am stat pe întuneric până la 10 noaptea.[14]” [1] Aristide Blank (1883 –1960) celebru bancher român din epoca interbelică. Fiul lui Mauriciu Blank (1848 – 1929) de la care a moștenit banca Marmorosch Blank. În ianuarie 1920 a întemeiat o companie franco-română de transporturi aeriene, CFRNA (Compania franco-română de navigație aeriană) apoi CIDNA (compania internațională de navigație aeriană) - prima companie transcontinentală operativă din istoria aviației. În august 1920 avea să cumpere ziarul Adevărul, apoi și-a întemeiat propria editură Cultura Națională, promovând naționalismul românesc prin pana lui Nicolae Iorga și a lui Vasile Pârvan. A jucat un rol important în camarila prințului și apoi a regelui Carol al II-lea, dar nu a putut să împiedice falimentul băncii sale în 1931. În 1952 a fost arestat și condamnat de regimul comunist la 20 de ani de închisoare, dar a obținut în 1955 revizuirea verdictului, apoi eliberarea și emigrarea la Paris în 1958, unde a și murit la 1 ianuarie 1960.
[2] Zizi (Ioana) Lambrino (1898 – 1953), persoană apropiată familiei regale cu care principele Carol se căsătorise în secret, fugind la Odessa la finele lui august 1918. După ce multă vreme a susținut că nu renunță la această căsătorie și că dorește să renunțe la prerogativele de moștenitor al tronului, principele Carol și-a schimbat atitudinea, dar a recunoscut copilul lor, Mircea Carol Grigore Lambrino, care se născuse la 8 ianuarie 1920 (decedat la Londra în 2006).
[3] Olga Sturdza (1884 - 1971) a fost o sculptoriță română. Născută în familia Mavrocordat, ea era descendentă a domnitorilor fanarioți. Prințesa Olga Sturdza era fiica principelui Alexandru Mavrocordat și a Luciei Cantacuzino-Pașcanu. Ea a găzduit 150 de elevi la moșia din Păunești, iar în timpul Războiului de Întregire, în 1917, înființează Orfelinatul ”Principesa Olga M. Sturdza”, în conacul său de la Miroslava, care mai apoi, în anul 1936, devine Școala Agricolă. Ea a înființat in timpul Primului Război Mondial Societatea pentru Ocrotirea Orfanilor de Război, prin care a adăpostit 340.000 de copii. Olga Sturdzda a fost și un artist plastic talentat. În anul 1924, ea a donat municipiului Iași, Monumentul Unirii, care a fost inaugurat în mai 1927, în prezența Reginei Maria. Sovieticii au dărâmat monumentul în anul 1947. Acum, în Iași există o replică a lui, în fața Universității de Medicină. Deținută vreme de nouă luni în vremea regimului communist, i s-a permis să plece din România în 1957 și a murit în exil în Franța.
[4] Zoe Robescu, sora liderului liberal C.F. Robescu (vicepreședintele senatului în august 1916), din 1901 soția lui George Gh. Mârzescu (1876 – 1926), jurist de mare faimă și om politic, fiul lui Gh. Mârzescu (1834 – 1901) la fel ca și tatăl său a fost un membru marcant al Partidului Național Liberal, colaborator apropiat al lui Ion I.C. Brătianu, directorul ziarului Mișcarea, primar al Iașilor (27 aprilie 1914 – 14 decembrie 1916) ministru la diverse resorturi în toate guvernările liberale din anii 1916 – 1926.
[5] Aici naivă era Regina Maria, dacă într-adevăr nu ar fi știut ce înseamnă devotamentul față de un partid politic.
[6] Denumire pe care Regina Maria o folosește pentru Joseph Whiteside Boyle (1867-1923). Ofiţer canadian însărcinat cu diferite misiuni speciale în sprijinul guvernului României (de exemplu, tratativele cu bolşevicii de la Odessa din februarie 1918, eliberarea unor ostateci de la Odessa în aprilie 1918) pentru care a fost decorat cu Ordinul „Steaua României” cu spade în gradul de Mare-Ofiţer prin Înaltul Decret No. 1.368 din 5 Iunie 1918, publicat în Monitorul Oastei, 2 Iulie 1918, No. 117, pp. 1925 – 1926: „pentru curajul excepţional şi pentru devotamentul remarcabil cu care a apărat cauza românilor aflaţi la Odessa, scăpând din primejdia morţei un mare număr dintre ei. (1918)” Citind afirmația reginei te întrebi dacă până la apariția lui Boyle, în martie 1918, nimeni de la curtea regală nu mai susținuse ideea responsabilității individuale…
[7] Emil Panaitescu (1885 – 1958) istoric român, profesor de Istorie Antică la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Cluj, director al Institutului de Studii Clasice și al Muzeului de Arheologie din Cluj, fost elev al Școlii Române din Roma și director al acesteia între anii 1929-1940. În testamentele ei, regina Maria, i-a încredințat publicarea tuturor scrierilor ei.
[8] Gaetan Denize (1872 – 14 mai 1930) preceptor de limba franceză al principelui Nicolae, apoi secretar al regelui Ferdinand și în final secretar particular al reginei Maria, a jucat un rol major în edificarea domeniului reginei de la Balcic și al capelei Stella Maris, așa cum o dovedește cenotaful pus de regină în peretele terasei de la baza bisericii.
[9] Nicolae Lupu (1876 – 1947) a fost un politician român, de profesie medic, activ în Partidul Țărănesc, la vremea respectivă ministru de Interne în guvernul condus de Alexandru Vaida-Voevod (27 decembrie 1919 – 12 martie 1920). Ulterior membru în conducerea Partidului Național-Țărănesc. S-a separat de PNȚ în două rânduri, constituind mai întâi în 1927 o aripă dizidentă de stânga, iar apoi în 1946 când a creat Partidul Țărănesc Democrat, formațiune care s-a coalizat cu Partidul Comunist din România.
[10] Nicolae Iorga a consemnat și el discuția sa cu regina Maria: ”Audiență la Regina. M'a chemat pentru a-mi comunica aceia ce nu-mi spusese îndeajuns Regele. Purtarea lui Lupu așa cum o descrie Eduard Ghica, de la Siguranță, îi supără. Regina i-a și vorbit, deschis, ministrului că se poate să fim ghilotinați, dar nu trebuie să ni se ceară a ne înfațișa noi înșine pentru aceasta. Lupu avea lacrimile în ochi. Făgăduiesc să-i vorbesc și eu, dar îi arăt și tot binele care a ieșit din acțiunea energică a lui Lupu. După însemnările Regelui, Regina îmi spune că ar fi regretabil dacă idealul pe care sunt chemat a-l servi eu, l-ar servi Averescu. Răspund că, dacă ar face-o mai bine, cu atât mai bine. Și Regina recunoaște însă că n'ar fi așa. Vorbește de Brătianu, arogant, ascultându-se numai pe sine la audiență și uneori plimbându-se prin odaie. Take Ionescu are întrucâtva cavalerism: a venit să-i explice că… nu e republican. Rolul de purtător de ștafete pe care îl joacă Duca, e cunoscut Reginei. Caut pe Lupu. El mă asigură că sunt simple intrigi ale Siguranței. Își dă seama prea mult, de ce se poate și de ce nu se poate, acum, pentru ca să aibă altă politică decât a noastră, decât a mea.” Nicolae Iorga, Memorii, f.a. vol. 2, pp. 326 -327.
[11] Tânăr confident al principelui Carol.
[12] La 18 ianuarie 1920 regina Maria a consemnat: ”După cină a venit Boyle de la Constanța și ne-a informat cu privire la căile ferate. Am plănuit să-l trimitem pe Carol, cât mai repede posibil, într-o călătorie.” (Regina Maria, op. cit., pag. 34) Aceasta va fi călătoria în jurul pământului în care principele Carol va pleca în ziua de 20 februarie și va dura ”șapte luni și o zi” – titlul volumelor de însemnări publicate ulterior de generalul Constantin Găvănescul, unul din însoțitorii principelui. Ani de zile mai târziu, regina va susține în scrisorile ei confidențiale că a dorit această călătorie pentru ca fiul ei să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat prerogativele la care el era dispus să renunțe pentru a rămâne căsătorit cu aleasa inimii sale.
[13] Ioan Alexandru Brătescu-Voinești (1868 – 1946) a fost un prozator faimos pentru povestirile sale, scrise inițial pentru copiii săi. Membru al Academiei Române din 1918. În anul 1945 i s-a decernat Premiul Național pentru proză.  
[14] La 22 ianuarie 1920 Nicolae Iorga consemnase: ”Nouă grevă la Uzina de electricitate și gaz. Se cere sporirea salariilor cu 40% și despăgubiri începând din Septembre trecut.” (Nicolae Iorga op.cit., pag. 326) Note dr. Sorin Cristescu.

       Afacerile Externe
       În clar
       Nr. 25
       Duplicat bis
       Telegramă la sosire București, 11 ianuarie 1920
       Primită prin curier la 20 ianuarie
     


 Generalul Franchet d’Espérey[1] cerându-mi să insist pe lângă guvernul român în vederea obținerii deschiderii frontierei românești refugiaților ruși și trupelor lui Denikin[2], i-am făcut cunoscut rezultatul demersurilor mele prin următoarea telegramă (a se vedea telegrama anexată nr. 8-9-10 din 12 ianuarie)

    Anton Ivanovici Denikin
 
     După intenția pe care el mi-a exprimat-o, președintele Consiliului a reunit ieri pe toți reprezentanții aliați, inclusiv pe cei ai Poloniei și Greciei, care au numeroși compatrioți printre refugiații ce urmează a fi adăpostiți în România. El ne-a citit două note ale căror copii le trimit Excelenței Voastre prin curier (depeșa nr. 9) în care sunt enunțate condițiile puse de guvernul român la intrarea trupelor ruse pe teritoriul său.




 

       Alexandru Vaida-Voevod (1872 – 1950)
      Toți reprezentanții aliați consideră că aceste condiții sunt legitime și că sentimentele de umanitate sunt în acord cu interesele generale ale ordinii pentru a impune Antantei obligația de a le satisface. Colegii mei telegrafiază în acest sens guvernelor lor.
     Într-adevăr, din punct de vedere material, situația grea în care se află România o pune în imposibilitatea de a lua numai asupra sa transportul, instalarea și hrana refugiaților.Această sarcină trebuie, deci, să revină Antantei.
Pe de altă parte, din punct devedere moral, principiul intrării rușilor pe teritoriul românesc va fi greu de acceptat de către țară ca și de către Parlament și nu ar fi, în fapt, aplicat, dacă România nu primește din partea Antantei, în problema Basarabiei, asigurări mai precise decât cele care i-au fost date până în prezent.
      Dacă într-adevăr, drepturile României în Basarabia nu sunt garantate de către Aliați, ea nu va consimți niciodată să lase să pătrundă în țară, în special în Basarabia și în împrejurimi, un număr nedeterminat de ruși care nu-și ascund intenția lor de a relua această provincie de îndată ce vor avea mijloacele și a căror simplă prezență, datorată ospitalității pe care ar urma să o primească[3], ar reprezenta un risc în continuare pentru a fi invocată în vederea contestării caracterului românesc.
      În final, în stadiul actual al crizei pe care o străbate România din dublul punct de vedere, politic și economic, cel mai bun mijloc de a-i reda vigoarea necesară pentru a rezista bolșevismului și pentru a-l combate din afară este de a satisface pe cât posibil sentimentul său național și de a-i demonstra solicitudinea eficace a Aliaților.
     Colegii mei telegrafiază reprezentaților guvernelor lor la Constantinopol pentru a-i pune de acord în legătură cu primele măsuri care trebuie luate cu generalul Franchet d’Espérey pe care la rândul meu îl voi ține la curent privind stadiul problemei.
      În ceea ce privește concursul material necesar pentru a asigura întreținerea rușilor, numai colegul din Italia a avut rezerve, exprimându-și părerea că, în stadiul actual al opiniei publice din Italia, guvernul său nu ar putea, fără îndoială, să obțină credite pemntru a contribui la întreținerea trupelor lui Denikin.
Saint-Aulaire[4]  
 [1] Louis Franchet d’Espérey (1856 – 1942) general francez, ulterior mareșal (19 februarie 1921) numit în iunie 1918 la comanda Armatei din Orient, cu care a silit Bulgaria, Imperiul Otoman și Austro-Ungaria să ceară armistițiu. A condus nominal intervenția împotriva Ungariei și Rusiei bolșevice (la Odessa și în Crimeea), dar intervenția împotriva celei din urmă a eșuat din cauza precarității mijloacelor, a ostilității populației și a demoralizării trupelor franceze.
[2] Anton Ivanovici Denikin (1872 - 1947), general rus, în 1916 comandant al Corpului VIII de armată din România, apoi comandant al forțelor ruse de frontul de sud-vest care au participat la luptele din vara lui 1917, iar generalul a fost decorat cu Croix de Guerre a Franței și Ordinul Mihai Viteazul, clasa III-a al României. Arestat în urma tentativei de lovitură de stat a generalului Kornilov, a reușit să fugă după lovitura de stat bolșevică de la 25 octombrie/7 noiembrie 1917 și a organizat armata contrarevoluționară a voluntarilor cu care a întreprins mai multe campanii în războiul civil din Rusia. Când situația s-a degradat în defavoarea forțelor antibolșevice, în aprilie 1920, Denikin a reușit să fugă la Constantinopol și a ajuns să se stabilească în Franța în 1926 și din 1945 în Statele Unite, unde a și murit. Memorialist.
[3] Această ospitalitate nu avea să fie niciodată acordată pentru niciuna din forțele antibolșevice, fapt ce a fost subliniat încă de la primele întâlniri diplomatice ale reprezentanților României cu cei ai Uniunii Sovietice.
[4] A fost unul dintre ultimele rapoarte ale contelui de Saint-Aulaire (1866 – 1954) care a fost mutat de la postul său din București, dar nu la Varșovia, cum scrisese regina Maria la 11 ianuarie 1920: ”L-am primit pe Saint-Aulaire care, din păcate ne părăsește, plecând la Varșovia. El a fost un bun prieten al României și a fost alături de noi în toate momentele grele.”  (vezi Regina Maria, Însemnări zilnice 1920, Editura Historia, București, 2006, pag. 28, însemnare din 11 ianuarie 1920) iar audiența de rămas bun va avea loc la 27 ianuarie 1920 (vezi ibidem, pag. 46). Saint-Aulaire a fost trimis pentru scurtă vreme la Madrid și apoi la Londra, unde și-a prezentat scrisorile de acreditare la 20 noiembrie 1920 (vezi Almanach de Gotha, 1922, pag. 819). La București a fost înlocuit de Émile Daeschner (1863 – 1928) care și-a prezentat scrisorile de acreditare la 18 aprilie 1920. ”...l-am primit pe noul ambasador [de fapt ministru plenipotențiar] al Franței. Este înalt, subțire și cu o figură cam melancolică, de fapt nu pot avea încă o părere despre el. Ultimul său post a fost la Lisabona.” (Vezi Regina Maria, op. cit., pag. 120, însemnare din 18 aprilie 1920). Émile Daeschner va rămâne la București până în 1924. Note dr. Sorin Cristescu.
 

      St. C. Pop[1] îmi ceruse, din cauza serbărilor de la Cluj fixate pentru 1-iu Februar, să zăbovesc deschiderea Camerei. Îi spun că e imposibil fără a o consulta. El obiectează că Regele o poate proroga. Îi arat ce influență dezastruoasă ar produce. Ziarele de opoziție atribuie Regelui inițiativa propunerii de zăbavă și interpretarea în interesul lor.
     Boboteaza[2] a fost splendidă pe o vreme de primăvara. Noul Mitropolit[3] a oficiat superb. Regele, cam obosit la început, a căpătat repede o bună dispoziție. L-au aclamat îndelung la defilare.
 
    Regele Ferdinand I al României
      Chiar în timpul ceremoniei s'a vorbit de alegerile episcopale din Ardeal. Vlad[4] e contra separatismului ca și Borcia[5], care a fost ieri la mine cu Bujor, și a clicilor: din Caransebeș (o spune la urechea Mitropolitului), din Sibiiu, etc. Se amestecă și Nazarie[6]: noi am avut Mitropolit ales de Ardeleni; să ni se plătească în aceiași monedă! Îi spun că asemenea atitudini pot duce la separarea Bisericii de Stat. - Mâne, spune Mitropolitul, ne adunăm la o sfătuire.
     Regele mă chiama la Cotroceni pentru ora cinci. Îl informez despre atitudinea Prințului. Îmi spune că la Bistrița n'a exercitat presiuni asupra lui, făcându-se a considera chestia ca terminată. Despre partea aceia e mulțămit.
    Nu-i place însă că Lupu[7], pe care l-a admis numai după recomandarea mea, cunoscându-mi sentimentele, frecventează pe Cocea[8] și ia parte la banchetele lui Mille[9], părând că-i aprobă politica. Să nu primim concesii asupra cărora să nu se mai poată reveni! Racovschi[10] știe ce face; scrisoarea lui Cristescu[11] către Bulgarul Tutcev e autentică; oamenii aceștia ne înșeală. La sate se face propagandă socialistă. În fruntea nemulțămiților stau invalizii de războiu, cari n'au fost, ca în Germania, împărțiți în invalizi deplini în sarcina Statului - și semi-invalizi - capabili de a lucra[12]. Ei nu vor funcții, prea puțin plătite, și nu înțeleg să facă un comerț onest. Mai simpatici sunt ofițerii, cari cer pământ, oferind a face ferme model. - Dar țeranii ce vor zice? - Este pământ destul!
    Regele stăruie să înfrânez pe Lupu (căruia îi și scriu, seara), căci Monarhia are un sens numai ca garanție de ordine.
     Vorbindu-i de ce am făcut în Ardeal cu Sașii, Regele aprobă. Lui Nistor[13] i-a spus: Să românizam pe fiecare în limba lui. Va face și adjutanți din provinciile reunite; dintre Sași, va lua pe Phleps[14] de la Bistrița.
 
     Artur Phleps
      Aici a vizitat și biserica luterană și pe cea calvină. Ungurilor li-a spus să-și scoată din minte că s'ar putea schimba situația de acum. Totuși în realitatea unei serioase organizări contra Românilor el crede.
     Îl rog să puie capăt conflictului pentru Biserica din Ardeal. La început era pentru unificare și zăbava alegerilor. Caut a-1 convinge în alt sens.
      Ardelenii nu par că ar putea să deie un bun guvern, dar recunoaște că nu se poate altfel. Vorbesc mult, și mai mult decât aceștia de aici. Sunt deprinși a lupta contra Statului, nu a consolida Statul. Vlad e dintre aceia cari nici nu pot convinge, nici nu ajung a domina. Explicațiile lui Vaida către [ziarul] Dacia în chestia Prințului ar fi prins mai bine în Germania decât la noi. Reforma agrară grăbește: trebuie pornită deocamdată aplicarea punctelor stabilite.
    Față de Take Ionescu[15] are aceiași repulsie: acuză pe Blank[16] că finanțează pe un om care prea ușor cedează asupra intereselor de viață ale țerii.
    Sever Dan[17] mă întreabă ce e de făcut cu candidaturile opoziției în Ardeal. Recomand o declarație de îngăduire a lor fără contra-candidați din condescendență și pentru a da reformelor un caracter național. Redactez însumi comunicatul, care ar fi să se iscălească de șefii partidelor din bloc.
      Rășcanu[18] îmi spusese dimineața că generalul Râmniceanu[19], când a fost rugat să întrebe pe Regele dacă steagul, adus de la Athos, al lui Ștefan-cel-Mare n'ar trebui introdus în binecuvântarea de Bobotează, a răspuns că Regele e cel mai mare Rege și steagurile de azi înseamnă mai mult decât cele de atunci. Era foarte afectat. Am aranjat să introducem steagul la serbarea de la 24 Ianuar.
 

   

    Steagul de luptă al lui Ştefan cel Mare, cu Sfântul Gheorghe pe tron
      Regele, întrebat, spune că n'a zis așa. Credea numai că steagul trebuie păstrat la Muzeu[20]. Nu pare a prinde măreția unei asemenea manifestații. Cu generalul Rășcanu vorbim și de monumentul eroilor care se proiectează. Propun să fie la Băneasa, în mijlocul unui parc, cu colonade în față și cu fântână la spate, având un cenotaf în mijlocul unei săli de conferințe; deasupra ar fi carul de triumf al Regelui ca Împărat roman.
     Averescu se roagă aproape să fie lăsat în Parlament. Spune că nu vrea să combată prea mult un Guvern din care a făcut parte. Nu se crede destul de tare pentru a da singur lupta. El consideră negocierile cu Partidul Național ca fiind în curs. Odată ce acesta devine regnicolar, el nu se poate alia decât cu Liga Poporului.  



[1] Ștefan Cicio-Pop (1865 -1934) a fost avocat și un om politic român, membru marcant al Partidului Național Român și mai apoi vicepreședinte al Partidului Național Țărănesc, deputat român în Dieta de la Budapesta, participant activ la Marea Unire din 1918, Președinte al Consiliului Național Central Român, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deținând portofoliul apărării și al internelor. Ministru de Stat pentru Transilvania, în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 - 12 martie 1920) precum și ministru de externe (9 ianuarie – 13 martie 1920) în același guvern, Președinte de Consiliu ad interim. În cursul guvernărilor Iuliu Maniu a deținut funcția de președinte al Adunării Deputaților (23 decembrie 1928-30 aprilie 1931 și 10 august 1932 -18 noiembrie 1933).
[2] În aprilie 1919, când s-a făcut trecerea de la stilul vechi la stilul nou, s-a convenit ca toate sărbătorile religioase să fie ținute pe stilul vechi, vezi de pildă în Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pag. 234, însemnarea din 14 aprilie 1919. Așadar ziua de 19 ianuarie 1920 era pe stilul vechi 6 ianuarie – Boboteaza. În următorii ani se va renunța la această diferență în privința sărbătorilor religioase, dar mai multă vreme sărbătorile naționale 24 Ianuarie și 10 Mai se vor aniversa pe 6 februarie, respectiv 23 mai, vezi aceste aniversări consemnate în Memoriile lui Nicolae Iorga.
[3] Miron Cristea (20 iulie 1868 – 6 martie 1939), arhiereu, teolog şi om politic român ortodox din Transilvania, episcop de Caransebeş (1910 – 1919), a fost ales mitropolit primat al României la 31 decembrie 1919, iar intronizarea a avut loc a doua zi, la 1 ianuarie 1920. Va fi primul patriarh al României ales la 4 februarie 1925, apoi Înalt Regent (20 iulie 1927 - 8 iunie 1930), Preşedinte al Consiliului de Miniştri (10 februarie 1938 – 6 martie 1939).
[4] Aurel Vlad (1875 - 1953) om politic român din Transilvania, membru marcant al Partidului Naţional Român, deputat în Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, vicepreşedinte al Consilului Dirigent şi titular al resortului de finanţe, ministru de Finanţe în guvernarea lui Al. Vaida-Voevod (1 decembrie 1919 – 23 februarie 1920). A fost arestat în mai 1950 şi întemniţat la Sighet, unde încetează din viaţă.
[5] Ion Borcea (1879 – 1936), profesor universitar de biologie la Universitatea din Iaşi, membru corespondent al Academiei Române (5 iunie 1919), om politic, membru marcant al Partidului Ţărănesc, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii în guvernul condus de Al. Vaida-Voevod (16 decembrie 1919 – 13 martie 1920). Membru fondator al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (1935), a înfiinţat staţiunea zoologică marină de la Agigea. A încetat din viaţă în urma unei septicemii provocată de înţepătura unei vietăţi marine.
[6] Constantin Nazarie (1865 – 1926) a fost un cleri ortodox cu rangul bisericesc de iconom stavrofor, scriitor al mai multor publicații cu caracter teologic, slujitor la biserica Stavropoleos din București, profesor la Seminarul Teologic din Roman, Seminarul Central din București și Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, protoiereu al preoților de armată în timpul Războiului pentru Întregire 1916-1919.
[7] Nicolae Lupu (1876 – 1947) a fost un politician român, de profesie medic, activ în Partidul Țărănesc, la vremea respectivă ministru de Interne în guvernul condus de Al. Vaida-Voevod (27 decembrie 1919 – 12 martie 1920). Ulterior membru în conducerea Partidului Național-Țărănesc. S-a separat de PNȚ în două rânduri, constituind mai întâi în 1927 o aripă dizidentă de stânga, iar apoi în 1946 Partidul Țărănesc Democrat, formațiune care s-a coalizat cu Partidul Comunist din România
[8] Nicolae D. Cocea (1880 – 1949), celebru jurnalist, avocat și militant socialist, ulterior comunist.
[9] Constantin Mille (1861 – 1927)  celebru jurnalist care s-a ilustrat în conducerea ziarului Adevărul din 1898 (după moartea fondatorului, Alexandru Beldiman), nuvelist, poet, avocat și militant socialist român, precum și un activist prominent pentru apărarea drepturilor omului, cunoscut pentru campania sa de presă în favoarea amnistierii țăranilor arestați la răscoala din 1907 și multe altele. În august 1920 va vinde ziarul Adevărul lui Aristide Blank.
[10] Cristian Rakovski (1873 - 1941)  militant socialist și apoi comunist de origine bulgară, de profesie medic, stabilit în România și apoi în Rusia, politician și diplomat sovietic. A activat ca socialist în Bulgaria, Elveția, Germania, Franța, Rusia și România, apoi în conducerea Cominternului. A deținut în trei rânduri - în noiembrie 1918, în ianuarie-decembrie 1919, și apoi între anii 1920 - 1923 funcția de prim-ministru al Ucrainei sovietice. Ambasador sovietic la Paris. Arestat în 1937, a fost executat la 11 septembrie 1941 în închisoarea de la Oriol împreună cu alte personalități comuniste ce fuseseră arestate din ordinul lui I.V. Stalin.
[11] Gheorghe Cristescu supranumit Plăpumarul (1882 – 1973) militant socialist și comunist român. A fost secretar general al Partidului Comunist din România (1921 - 1924) şi a fost printre fondatorii acestuia. Personajul Cristin din romanul Biroul de plasare al lui Panait Istrati (1933). S-a pronunțat împotriva tezelor lui Lenin referitoare la România, ceea ce a făcut ca în primii ani ai regimului comunist să fie întemnițat în lagărele de muncă forțată de la Canal (1950 – 1954). Reabilitat ulterior din ordinul lui Nicoale Ceaușescu.
[12] Ziarul Glasul Eroilor, organ independent pentru apărarea drepturilor invalizilor, orfanilor şi văduvelor de război, An I, 7 iunie 1930, nr. 5 - 6, aprecia după statisticile de Muzeul Militar că în urma războiul de Întregire ”au rămas 1400 ofiţeri şi plutonieri şi 72.312 grade inferioare invalizi, din care au murit până în prezent (1930) aproximativ 15%.”
[13] Ion I. Nistor (1876 - 1962) a fost un istoric și militant unionist român din Bucovina, membru al comitetului de organizare a Adunării Naționale de la Cernăuți, care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat „Actul Unirii”. Profesor la Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității din Cernăuți, profesor universitar la București, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaș al Partidului Național Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al lucrărilor publice, al muncii și, în final, al cultelor și artelor. Întemnițat de regimul comunist la Sighet (mai 1950 – iulie 1952).
[14] Artur Martin Phleps (n. Biertan, jud. Sibiu, 1881 - 1944) a fost ofițer în armata imperială și regală austro-ungară, apoi instructor la Academia Militară Regală a României. Aghiotant regal nu va fi niciodată. Ulterior a devenit comandant și reorganizator al trupelor de vânători de munte ale  României. După intrarea României în război de partea Germaniei naziste s-a transferat la Waffen SS, în 1943, unde a devenit comandantul Diviziei 7 Prinz Eugen. Dispărut în luptă la Șimand, lângă Arad, la 21 septembrie 1944.
[15] Take Ionescu (1858 - 1922) om politic român, lider al Partidului Conservator Democrat (din februarie 1908), ministru în guvernările conservatoare din anii premergători Marelui Război, vice prim-ministru al guvernului condus de Ion I. C. Brătianu (decembrie 1916 - ianuarie 1918) a plecat la Paris în martie 1918 cu un tren special pentru a susține interesele României, dar nu a ezitat să-l critice vehement pe Ion I.C. Brătianu. Va fi prim-ministru pentru scurtă vreme (17 decembrie 1921 – 17 ianuarie 1922).
[16] Aristide Blank (1883 –1960) celebru bancher român din epoca interbelică. Fiul lui Mauriciu Blank (1848 – 1929) de la care a moștenit banca Marmorosch Blank. În ianuarie 1920 a întemeiat o companie franco-română de transporturi aeriene, CFRNA (Compania franco-română de navigație aeriană) apoi CIDNA (compania internațională de navifgație aeriană) - prima companie transcontinentală operativă din istoria aviației. În august 1920 avea să cumpere ziarul Adevărul, apoi și-a întemeiat propria editură Cultura Națională, promovând naționalismul românesc prin pana lui Nicolae Iorga și a lui Vasile Pârvan. A jucat un rol important în camarila prințului și apoi a regelui Carol al II-lea, dar nu a putut să împiedice falimentul băncii sale în 1931. În 1952 a fost arestat și condamnat de regimul comunist la 20 de ani de închisoare, dar a obținut în 1955 revizuirea verdictului, apoi eliberarea și emigrarea la Paris în 1958, unde a și murit la 1 ianuarie 196o.
[17]  Sever Dan (1885 – 1961) jurist și om politic roman din Transilvania, în 1914 a fost numit secretar al Comitetului executiv al Partidului Național Român și conducător al ziarului Românul din Arad. În 1919 a fost desemnat delegat al consiliului Dirigent în ministerul de finanțe din București. Ulterior membru marcant al Partidului Național Țărănesc, a devenit secretar general al partidului, subsecretar la ministerul de finanțe (6 -20 iunie 1927), ministru al Sănătății și Ocrotirilor Sociale (10 noiembrie 1928 – 4 noiembrie 1929). Din februarie 1935 s-a încadrat în „Frontul Românesc”. Întemnițat de regimul communist la Sighet (mai 1950 – iulie 1955).
[18] Ion Răşcanu (1874 – 1952) general român, comandant al Brigăzii 15 artilerie (1917 – 1918) şi apoi al Diviziei 1 vânători. Secretar general al Ministerului de Război 1 decembrie 1918 – 27 septembrie 1919, ministru de Război în guvernele conduse de generalul Artur Văitoianu, Al. Vaida Voevod şi Al. Averescu (27 septembrie 1919 – 13 decembrie 1921). Va fi primar al Capitalei în vremea guvernării lui Ion Antonescu (14 noiembrie 1942 – 23 august 1944). În mai 1950 a fost arestat şi întemniţat la Sighet, unde a încetat din viaţă.
[19] Theodor Râmniceanu (1860 -1932), general care nu a participat direct la acțiunile de luptă din Războiul de Întregire, îndeplinind funcțiile de comandant al Corpului Grănicerilor și șef al Casei Militare Regale, începând cu data de 1/14 iunie 1918. Apoi ”General de Corp de Armată în activitate, adjutant onorific al M.S. Regelui” cf. Anuarul Armatei, 1921, pag. 1. Note dr. Sorin Cristescu.
[20] Acest steag este păstrat la Muzeul Naţional de Istorie, după ce între anii 1919 şi 1970 a fost expus la Muzeul Militar Naţional din București.

 

 
  Vasile Suciu
 Ieri, în ziua Sfântului Vasile[1], care a fost lumina Bisericii răsăritene, s’a făcut sfințirea și instalarea Mitropolitului, Dr. Vasile Suciu[2], în Blaj, ales ca arhiepiscop, încă din iarna anului 1918 de către Sinodul electoral. Astfel după doi ani de văduvie arhidieceza greco-catolică română de Alba Iulia și Făgăraș, și’a primit în fine pe mirele său, iar provincia mitropolitană unită cu Roma a Românilor din Transilvania pe capul său.
 
     Mitropolitul Vasile a fost hirotonit întru episcop de episcopii: Dr. Dumitru Radu[3] al Orăzii Mari, Dr. Valeriu Traian Frențiu[4] al Lugojului și Dr. Iuliu Hosu[5] al Gherlei, în Catedrala din Blaj[6], așa-zisa mânăstire, în care acum 150 de ani s’a slujit cea dintâiu liturghie.





 
    Catedrala Sfânta Treime din Blaj
        Solemnitatea, care în timpul robiei ungurești era numai o sărbătoare a clerului, o sărbătoare bisericească, care se desfășura în cadrele stricte prescrise de canoane și față fiind un reprezentant al guvernului din Budapesta, de obiceiu prefectul din Aiud, fie chiar și cocoșat, îmbrăcat în diszmagyar[7] - cu ocazia hirotonisirii noului Mitropolit, a luat proporțiile unei mari sărbători naționale. Și cu tot dreptul căci aceasta este prima sfințire de Mitropolit unit în România Mare, și toți factorii bisericești și politici a noului nostru Stat, au ținut să fie reprezentați. Însuși M.S. Regele, marele și bunul nostru Stăpânitor, a trimis ca reprezentant pe A.S. Principele Moștenitor Carol, strălucită odraslă a Dinastiei, care și’a luat pe veci locul cel dintâiu în inimile tuturor românilor. Guvernul Central a fost reprezentat prin d. ministru Ștefan C. Pop[8], iar Consiliul dirigent prin președintele său d. Dr. Iuliu Maniu și șefii de resort, V. Branisce[9], E. Hățăganu[10] și R. Boilă[11]; parlamentul român prin ilustrul președinte al Camerii, d. N. Iorga[12], precum și prin mai mulți senatori și deputați. Micul Blaj a fost în această zi mare de anul nou martorul unor sărbători cari nu se vor uita niciodată, fiind vizitat de un număr imens de români din toate părțile.
   După terminarea actului hirotonirii și a liturghiei noul Mitropolit, urcând amvonul din presbiteriu, în cuvinte calde și pline de adâncă emoțiune, aduce omagiile sale, ale clerului și ale Românilor Uniți M.S. Regelui, care a binevoit să fie reprezentat prin însuși Moștenitorul Tronului României Mari. Această înaltă onoare și considerație o primește cu adâncă mulțumire, ca o apreciere pe care Mărita Dinastie Română o aduce Bisericii noastre unite, operii culturale pe care a făcut’o în trecut, și cu o promisiune a sprijinului pe care biserica noastră îl va avea pe viitor din partea marii noastre Dinastii. I.P.S. Părinte spune mai departe niciodată nu s’ar fi putut gândi că la o festivitate din Catedrala Blajului să se coboare însuși Tronul Țării, când  în trecut Românii n’au fost învredniciți nici chiar prin prezența unui subsecretar de stat la astfel de prilejuri. Roagă pe A. S. Regală să ducă la treptele tronului omagiile sale și ale tuturor Românilor Uniți, mulțumirile și recunoștința lor cea mai adâncă precum și sentimentele lor de neclintită lealitate față de Augusta Familie Regală. În tot decursul vorbirii publicul asistent a ovaționat călduros Dinastia Română.
      Alteța Sa Regală, Prințul Carol, primit cu mari ovațiuni, cu nesfârșită dragoste și însuflețire de întreaga asistență, a răspuns printr’o strălucită cuvântare, care a fost cea mai înaltă și mai valoroasă apreciere ce i s’a adus vr’odată Bisericii Române Unite cu Roma. Nu mă pot opri de a o reproduce, atât este de clasică această minunată cuvântare:
Înalt Prea Sfinția Ta!
 
     Sunt fericit că am avut prilegiul de a asista, fiind delegatul M. S. Regelui, la această impunătoare solemnitate. Fără greș voi fi tălmaci pe lângă M.S. Regele a cuvintelor atât de simțite în numele credincioșilor de I.P. Sfinția Ta. Nu pot să mă gândesc la Blaj, cu atât mai mult nu pot veni în această localitate, fără a fi adânc mișcat. Serbarea de astăzi justifică și mai mult această emoție, de oarece este una din petrile ce împodobesc crucea așezată pe vârful clădirii, ridicată cu atâta trudă și dragoste de neam de către generațiile trecute. În numele M. S. Regelui Te salut astăzi în citadela culturii românești de peste munți, ca pe cel d’intâiu Mitropolit unit al României pe veci întregite. Înalt Prea Sfinției Tale i-a hărăzit Atotputernicul să întrupeze visul strămoșilor. În persoana Mitropolitului de astăzi, România salută cu venerație pe predecesorii lui și pe acei cari s’au luptat și s’au jertfit pentru neam. Primiți pe lângă scaunul mitropolitan și moștenirea celui mai puternic isvor de cultură românească. Când în 1700 s’a făcut Unirea sub Episcopul Atanasie[13] spre a ușura soarta nenorociților de Români, nimeni, cred, nici pretini, nici dușmanii mai ales, n’au întrezărit serviciile neprețuite ce le-a adus această Biserică cauzei românismului. În istoria Culturii Românești, Bisericii Unite și mai ales Mitropoliei din Blaj, îi revine cinstea de a fi aceea care a făurit pentru prima oară legătură intelectuală între Români și țările învățate ale Apusului. Numele episcopilor: Inocențiu Clain Micu[14], Petru Pavel Aron[15] și Ioan Bob[16] vor fi vecinic prea slăvite de către români, căci ei au fost întemeietorii și mijlocitorii renașterii culturii române. Grație lor, marii cercetători Samoil Clain[17], Gheorghe Șincai[18] și Petru Maior[19] au putut să redeștepte în sufletul neamului nostru credința sămănată pe vremuri de Miron Costin[20], că suntem o viță străbună, oțelită în lupte și cuceritoare a lumii, că suntem sânge de Roman. Tot de aci au pornit aceia cari au fost între primii cercetători cu deamănuntul al problemelor limbei, dela Blaj au plecat August Treboniu Laurian[21], Papiu Ilarian[22], Timoteiu Cipariu[23] și alții, cari au studiat semnul nemuririi neamului, a graiului strămoșesc, înaintea unirii politice de azi, au arătat lumii întregi că românii de peste tot sunt un singur neam, uniți printr-o putere mai presus de toate schingiuirile omenești, uniți prin puterea chiagului aceleiași limbi. Dar pe lângă toată această moștenire culturală, predecesorii v’au lăsat și toată munca lor națională și etnică ale cărei roade se văd strălucit astăzi. Biserica greco-catolică strâns unită cu cea greco-orientală a fost cetatea de nedărâmat prin care s’a păstrat nestânsă naționalitatea Românilor din Ardeal. Românii nu vor uita niciodată că aci în Blaj, se găsește lângă locul unde stăm acuma, Câmpia Libertății, pe care neuitatul Simion Bărnuț[24] a proclamat în 1848 ființa etnică a neamului românesc. Mare a fost munca acelor, înaintea amintirii, muncii și suferinții cărora ne închinăm cu adâncă evlavie.
     Iată ce s’a făcut până astăzi. Înalt Prea Sfinției Tale îi rămâne sarcina de a păstra și desvolta până în cele mai tainice colțuri ale sufletului poporului credincios, această bogată și sfântă moștenire. Alegerea I.P.S. Tale este pentru toți o chezășie. Activitatea de bun Român atât pe terenul național cât și pe cel cultural ne asigură. Elev al Blajului crescut în sufletul și credințele de aici, veți ști să duceți mai departe măreața operă a premergătorilor.”
Publicul a fost încântat și adânc impresionat, ca să nu zicem fermecat, de cuvântul cald și atât de românesc al Moștenitorului Tronului. Adânca înțelegere a trecutului nostru de care a dat dovadă Alteța Sa, a contribuit să crească în proporții epice însuflețirea și dragostea de care e împărtășită înalta sa persoană. Cuvântarea Alteței Sale Regale va fi gravată cu litere de aur pe tablă de marmoră și se va așeza în Mănăstirea Blajului ca să rămână un semn vecinic de cum a știut să aducă prinosul său mucenicilor idealului românesc, Acela care va fi odată al Doilea Domn Stăpânitor al tuturor Românilor!
    Academia Română a hotărât să prezinte M.S. Regelui o adresă omagială cu ocaziunea ratificării Unirii la Regat a Țărilor românești liberate de sub stăpânirea străină. Delegația compusă din d-nii I.C. Negruzzi[25], I. Brătescu-Voinești[26], D. Onciul[27] și St. Hepites[28], a prezentat ieri Suveranului următoarea frumoasă scrisoare:
Sire,
     Cu legile votate de Corpurile legiuitoare în memorabilele ședințe de la 29 Decembre 1919 și promulgate prin înaltele decrete regale din 31 Decembre, s’a desăvârșit Unirea tuturor Țărilor Surori în Regatul Român, sub binecuvântata Domnie a Maiestății Voastre ca primul Rege al tuturor Românilor din cuprinsul Daciei Traiane reunite. Academia Română, în urma deciziunii luate în  ședința sa din 2 Ianuar 1920, vine să prezinte prea respectuos Maiestății Voastre, augustului său Protector și Președinte de onoare, urările sale omagiale pentru acest mare act național, așteptat de veacuri de tot neamul românesc și adus la fericita îndeplinire prin viteaza sabie și luminata iubire de neam a Maiestății Voastre. Dela înființarea sa în anul 1866, an binecuvântat cu întemeierea augustei Dinastii a României, prin alegerea fericitului întru amintire Domn și Rege Carol I, Institutul nostru format de reprezentanţi al ştiinţei şi literaturii româneşti din toate Ţările locuite de Români, a cultivat şi întreţinut vie conştiinţa unităţii naţionale. În fiecare primăvară acest Institut de cultură naţională a tuturor Românilor întrunea, în sesiunea sa generală, pe fruntaşii intelectuali ai Românismului de pretutindeni, cari, întorcându-se, duceau cu ei acasă cuvântul înţelept, îndemnul înălţător al Suveranului şi Protectorului, cuvântul mângâietor de dragoste, nădejde şi credinţă, cuvântul însufleţitor de unire şi înălţare naţională ce se propovăduia de noi pentru Neamul întreg. Iată cuvântul s’a înfăptuit. Când se împlinea jumătate de veac de la întemeierea Dinastiei ca şi a Institutului nostru, Maiestatea Voastră a tras sabia pentru îndeplinirea unităţii naţionale, conducând poporul românesc la biruinţă şi mântuire. Binecuvântată fi-va deapururea marea cucerire românească ce aţi înscris, Sire, în istorie, în care glorificat veţi fi din veac în veac, ca întemeietor al României unite, restitutor Daciarum. Binecuvântată deapururea fi-va sublima dragoste de Ţară şi Neam a Maiestăţii Sale Reginei, a duioasei Mame a ostaşilor, care ca un Înger păzitor a veghiat la patul de suferinţă al răniţilor pentru patrie şi la grelele încercări ale ţării. Bogat roditoare să fie binecuvântatele fapte ce aţi împlinit, întru mărirea şi gloria Maiestăţilor Voastre, întru fericirea şi înflorirea patriei unite şi a neamului românesc întreg! Cu cel mai profund respect aducem Maiestăţii Voastre şi Maiestăţii Sale Reginei omagiile de recunoştinţă şi urările Academiei Române, şi Vă rugăm să binevoiţi a le primi ca prinos la cununa de dragoste şi mărire ce vă închină toate inimile româneşti.
      Să trăiţi Sire!
     Trăiască Maiestatea Sa Regina şi Augusta Dinastie!
     Trăiască şi înflorească România Unită!
     M. S. Regele a răspuns delegaţiunii următoarele:
    Sunt adânc mişcat de caldele şi frumoasele cuvinte şi urări ce-mi aduceţi din partea Academiei Române, cea mai înaltă Instituţiune de cultură românescă, aceea care de atâtea decenii, neîntrerupt şi fără preget, chemând la sânul ei elementele culturii româneşti, care trăiau sub stăpâniri străine, a întreţinut în inimele lor vecinic vie şi neşovăitoare scumpa şi sfânta speranţă că va sosi odată şi ziua împlinirii de întregire a neamului românesc. Azi, când acest ideal s’a înfăptuit, rolul Academiei Române nu a încetat: tot ei îi rămâne cea mai mare parte a sarcinii de a lucra la desăvârşirea, la consolidarea acestei întregiri a neamului prin unificarea culturii româneşti, prin înlăturarea diversităţilor de gândire, ce dominaţiunile străine au impus cu înlesnire. Nu mă îndoiesc că Academia Română îşi va îndeplini această misiune cu aceeaşi pricepere şi cu aceeaşi râvnă cu care a muncit pentru înfăptuirea celor de azi. Cât despre Mine, ştiţi ce iubire caldă port în inima mea Academiei Române. Vă încredinţez că îi voiu păstra şi în viitor întreaga mea iubire şi voiu face tot ce-Mi stă în putinţă pentru a o ajuta la greaua, însemnata şi preţioasa operă ce va avea de îndeplinit.”

(Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 346 - 351)

 [1] Nicolae Iorga a consemnat această ceremonie pentru ziua de 13 ianuarie stil nou, deci 31 decembrie stil vechi.
[2] Vasile Suciu (1873 - 1935) a fost al treisprezecelea întâistătător al Bisericii Române Unite cu Roma, arhiepiscop de Alba Iulia și Făgăraș între 1920 -1935, membru de onoare al Academiei Române.
[3] Demetriu Radu (1861 - 8 decembrie 1920) a fost între 1897-1903 episcop greco-catolic al Eparhiei de Lugoj, iar în perioada 1903 - 1920 episcop al Eparhiei de Oradea Mare. Nicolae Iorga a scris: ”Episcopul Radu, onorat de Papa cu același paliu roman ca și Mitropolitul, pentru a-l mangâia că nu i s'a dat lui demnitatea supremă și pentru a-l dezigna la o eventuală alegere, nu se mulțămește să apere Biserica unită de orice atac, dar o prezintă ca forma religioasă de viitor a românismului întreg. Teatral, el afirma că trebuie o singură Biserica, și aceia, cum zice în Crez, catolică și apostolică pentru Români e scutul latinității lor; cei din Ardeal o doriau la 1700 contra calvinismului (și Suciu a prezintat pe episcopii mai vechi ca fără calitate metropolitană și fără independență); noul Mitropolit e menit să fie Patriarhul Românilor. Unii din sală aplaudă, alții - și Maniu - găsesc această intervenție de rău gust. (Memorii, vol. 2, pp. 318 – 319)
[4] Valeriu Traian Frențiu (1875 – 1952) a fost un episcop român unit, arestat în 1948 de autoritățile comuniste și decedat la Penitenciarul Sighet.
A fost beatificat de papa Francisc în anul 2019. Este sărbătorit în Biserica Catolică la data 2 iunie.
[5] Iuliu Hossu (1885 - 1970) a fost episcop al Episcopiei greco-catolice de Cluj-Gherla, cardinal, senator de drept în Parlamentul României, membru de onoare (din 1945) al Academiei Române. Arestat și întemnițat de regimul communist între anii 1948 – 1955 și apoi cu domiciul forțat la mânăstirea Căldărușani până la sfârșitul vieții. A fost beatificat de papa Francisc în anul 2019. Este sărbătorit în Biserica Catolică la data 2 iunie.
[6] Catedrala Sfânta Treime din Blaj este un deosebit de valoros edificiu baroc din Transilvania, construit între anii 1741 și 1749 după planurile arhitecților vienezi Anton și Johann Martinelli. Aceștia au folosit ca sursă de inspirație Biserica Iezuiților din Cluj, prima biserică catolică ridicată în Transilvania după Reformă. Lăcașul de cult este catedrală arhiepiscopală majoră a Bisericii Române Unite cu Roma și monument istoric clasat în grupa „A”. Episcopul Ioan Inocențiu Micu Klein a încheiat pe 30 martie 1738 un contract cu Johann Martinelli, arhitectul curții imperiale din Viena, pentru realizarea catedralei, a școlilor și Mănăstirii Sfintei Treimi, pentru 61.000 de florini austrieci. În 1748 construcția a fost terminată, rămânând de executat finisajele. Catedrala a fost sfințită de episcopul Petru Pavel Aron, succesorul lui Micu Klein, în anul 1756. Construcția a fost extinsă în anul 1838, când i-au fost adăugate cele două turnuri monumentale. Alături de Academia Teologică domină piața centrală a municipiului Blaj. În fața catedralei, loc de atunci numit Câmpia Libertății, a avut loc marea adunare națională de la Blaj din 3/15 mai 1848. Proclamația adoptată la Blaj cerea împăratului Ferdinand I al Austriei desființarea iobăgiei, libertatea tiparului, înființarea unor instituții de învățământ în limba română ș.a..
[7] Costumul tradițional al nobililor maghiari.
[8] Ștefan Ciceo Pop (1864 – 1934)  avocat și un om politic român din Transilvania, membru marcant al Partidului Național Român, din 1926 vicepreședinte al Partidului Național Țărănesc; deputat român în Dieta de la Budapesta, participant activ la Marea Unire din 1918, Președinte al Consiliului Național Central Român, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deținând portofoliul apărării și al internelor. Ministru de Stat pentru Transilvania, în guvernul Al. Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 - 12 martie 1920) precum și ministru de externe (9 ianuarie – 13 martie 1920) în același guvern, Președinte de Consiliu ad interim. În cursul guvernărilor conduse de Iuliu Maniu a deținut funcția de președinte al Adunării Deputaților (23 decembrie 1928 - 30 aprilie 1931 și 10 august 1932 - 18 noiembrie 1933).
[9] Valeriu Braniște (1869 – 1928) a fost un publicist și om politic român, cu o remarcabilă activitate în slujba emancipării românilor, membru de onoare al Academiei Române (1919).  Între 1918-1920 a făcut parte din Consiliul Dirigent al Transilvaniei, cu sediul la Sibiu. A fost mai întâi (din 2 decembrie 1918) ministru fără portofoliu, iar din 1919 ministru al cultelor și instrucțiunii publice în cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, în locul lui Vasile Goldiș, după plecarea acestuia la București. În calitate de ministru înființează mai multe școli românești secundare în diverse orașe ardelene. Cel mai mare merit al său a fost înființarea Universității românești din Cluj la 31 ianuarie 1920. După dizolvarea Consiliului Dirigent pe 4 aprilie 1920, s-a întors la Lugoj.
[10] Emil Hațieganu (1878 – 1959) om politic, jurnalist și jurist român din Transilvania, membru marcant al Partidului Național Român și ulterior al Partidului Național-Țărănesc. A fost fratele medicului Iuliu Hațieganu (1885 -1959). A participat ca deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918. Membru de onoare al Academiei române (1945) Ministru în guvernările lui Iuliu Maniu. Arestat și întemnițat de autoritățile comuniste (1951 – 1955).
[11] Romulus Boilă (1881 – 1946) jurist și om politic roman din Transilvania,  membru marcant al Partidului Național Român, iar din 1926 al Partidului Național-Țărănesc, deputat, senator, profesor universitar la Facultatea de Drept a Universității din Cluj, autor de studii, broșuri și lucrări în domeniul dreptului, membru în diferite societăți, culturale și bancare. De asemenea, a participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918.
[12] Nicolae Iorga a consemnat discuția sa cu principele Carol: ”La plecare, o greșală de organizație face ca Prințul să aștepte vreun ceas la gară. Vorbim multă vreme; evit chestia care-l doare [chestiunea legată de renunțarea la căsnicia cu Zizi Lambrino]. Se arată foarte mulțămit de cum a trecut ziua.” (Vezi Memorii, vol. 2, pag. 319, însemnare din 13 ianuarie 1920)
[13] Atanasie Anghel (Athanasiu Angelu, născut la Bobâlna, Hunedoara, decedat la 19 august 1713, la Alba Iulia), mitropolit ortodox al Bălgradului (Alba Iulia), hirotonit episcop în ziua de 22 ianuarie 1698 de către mitropolitul Teodosie (cca. 1620 -1708), chiriarh al Mitropoliei Ungrovlahiei și de Patriarhul Dositei al Ierusalimului, aflat în exil. A vea să fi în scurtă vreme primul episcop român unit, oficial. Urmaș al vlădicului Teofil Seremi în scaunul Mitropoliei Bălgradului (Alba-Iuliei), mitropolitul Atanasie a continuat și desăvârșit eforturile predecesorului său de unire religioasă a românilor transilvăneni cu Biserica Romei,  el fiind intronizat oficial în funcţia de episcop unit printr-o ceremonie desfăşurată la Alba Iulia în 25 iunie 1701. Această instituţie bisericească a reprezentat încă de la înfiinţare un factor important în dezvoltarea culturii şi educaţiei române moderne, fiind considerată una dintre cele două biserici naţionale româneşti.
[14] Ioan Inocențiu Micu-Klein, pe numele laic Ioan Micu, (1692 - 1768) a fost episcop greco-catolic al Episcopiei române unite de Făgăraș. În anul 1737 a mutat sediul episcopal la Blaj, unde a ridicat Catedrala „Sfânta Treime” și mănăstirea cu același hram. Este considerat întemeietorul gândirii politice românești moderne.
[15] Petru Pavel Aron, (1709  - 1764) a fost episcop al Bisericii Române Unite cu Roma din Transilvania între anii 1752 -1764. În anul 1754 episcopul Petru Pavel Aron a deschis la Blaj prima școală elementară cu predare în limba română din toate timpurile („școala de obște”). Tot el a pus bazele Liceului din Blaj, inițial cu predare în latină și germană. În mediul rural a întemeiat 53 de școli românești; de asemenea, a înființat la Blaj tipografia diecezană.
[16] Ioan Bob (1739 - 1830) a fost întâistătător al Bisericii Române Unite cu Roma, între 1782 - 1830, adică episcop de Alba Iulia și Făgăraș, cu sediu la Blaj. La 30 martie 1792 a adresat împăratului Leopold al II-lea memoriul intitulat Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae. A ctitorit numeroase biserici greco-catolice, între care Biserica Bob din Cluj, Biserica Bob din Mediaș, Biserica Bob din Târgu Mureș. A intrat în conflict cu Gheorghe Șincai (1754 – 1816), pe care l-a acuzat de alcoolism și l-a demis din funcția de director școlar (13 septembrie 1794).
[17] Samuil Micu, supranumit și Klein sau Clain, pe numele laic Maniu Micu, (1745 -1806) a fost un teolog greco-catolic, istoric, filolog, lexicograf și filosof iluminist roman din Transilvania, reprezentant al Școlii Ardelene. A redactat o serie de lucrări cu caracter istoric și lingvistic, prin care urmărea să informeze pe învățații străini despre originea romană a poporului și a limbii române, despre continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii și, influențat de iluminism, a militat, în opera sa, pentru egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte națiuni din Transilvania, pentru înlăturarea iobăgiei, numărându-se în mod firesc printre autorii cunoscutului memoriu oficial numit Supplex Libellus Valachorum din 1791.
[18] Gheorghe Șincai (1754 –1816) istoric, filolog, traducător și scriitor român, reprezentant al Școlii Ardelene. În 1811 a încheiat lucrarea istorică, scrisă sub forma analelor, intitulată amplu: Hronica românilor și a mai multor neamuri în cât au fost ele amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările și faptele unora față de ale altora nu se pot scrie pre înțeles, din mai multe mii de autori, în cursul a treizeci și patru de ani culese. Lucrării i-a fost refuzată atunci publicarea – cu o rezoluție celebră: opus igne, auctor patibulo digne, opera este bună de foc și autorul de spânzurătoare - și a văzut lumina tiparului la Iași, în 1853, în alfabet chirilic de tranziție.
[19] Petru Maior (circa 1756 – 1821), istoric, filolog și scriitor român din Transilvania, protopop greco-catolic de Reghin, reprezentant de frunte al Școlii Ardelene, participând la redactarea celebrei declarații de emancipare a românilor transilvăneni, Supplex Libellus Valachorum. A publicat o serie de lucrări teologice, istorice, filologice, predici; a tradus și prelucrat lucrări cu caracter economic. În lucrările sale istorice a combătut opiniile celor care contestau romanitatea și continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii.
[20] Miron Costin (1633 – 1691) a fost un boier, diplomat, dregător și important cronicar moldovean. Autor al Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche vornicul – care continuă cronica lui Ureche din 1594 până în 1661 - și  De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor - lucrare neterminată, păstrată în 29 de copii manuscrise; ambele au fost publicate pentru prima dată de Mihail Kogălniceanu în 1852. Executat în decembrie 1691 din ordinul domnitorului Constantin Cantemir.
[21] August Treboniu Laurian pe numele adevărat Augustin Trifan (1810 – 1881) a fost un filolog, istoric, publicist și om politic, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Transilvania. A fost unul dintre membrii fondatori ai Academiei Române (2 iunie 1867), secretar general și președinte al Societății Academice Române și președinte al Secțiunii Literare (1867-1876). Din 1866 a fost profesorul de limba română al principelui Carol I.
[22] Alexandru Papiu-Ilarian (1827 – 1877) jurist, istoric, lingvist, ministru român din Transilvania, unul din principalii organizatori ai revoluției de la 1848, membru titular al Academiei Române din anul 1868.
[23] Timotei Cipariu (1805 – 1887)  erudit român transilvănean, revoluționar pașoptist, om politic din Transilvania, cleric greco-catolic, membru fondator al Academiei Române, primul vicepreședinte, apoi președintele Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA), lingvist, istoric, teolog, pedagog și orientalist, „părintele filologiei române”, poliglot (cunoștea circa 15 limbi). A fost unul dintre pionierii ziaristicii românești din Transilvania prin periodicele înființate și conduse de el.
[24] Simion Bărnuțiu (1808-1864) preot greco-catolic, om politic, istoric, filozof, și profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluției de la 1848 în Transilvania. În calitatea sa de profesor la Academia Mihăileană din Iași (1855 - 1860) și, apoi, la Universitatea din Iași (1860 - 1864), Bărnuțiu a format oameni cu o gândire nouă, oameni care, ulterior, au militat pentru reforme democratice, votul universal, exproprierea moșiilor boierești și a celor mănăstirești.
[25] Iacob Negruzzi (1842 – 1932) a fost cel de-al doilea fiu al lui Costache Negruzzi (1808 – 1868) și al Mariei Gane. A fost scriitor, dramaturg, critic literar, jurist, profesor, om politic junimist, președinte al Academiei Române. Ca membru al Partidul Conservator a fost de mai multe ori deputat ori senator de Iași, dar nu s-a remarcat în această calitate, memorabilă a fost doar intervenția sa din anul 1888 pentru acordarea unei pensii viagere poetului Mihai Eminescu. Membru titular (1881) al Academiei Române, a fost de mai multe ori vicepreședinte al acestei prestigioase instituții, de două ori conducând-o în calitate de președinte (25 mai 1910 - 25 mai 1913; 6 iunie 1923 - 12 iunie 1926) și secretar general (28 mai 1915 - 6 iunie 1925).
[26] Ioan Alexandru Brătescu-Voinești (1868 – 1946) a fost un prozator faimos pentru povestirile sale, scrise inițial pentru copiii săi. Membru al Academiei Române din 1918. În anul 1945 i s-a conferit Premiul Național pentru proză. Jurnalist după 1937, a îmbrățișat o atitudine profascistă, teoretizată în broșuri programatice: Huliganism (1938), Germanofobie (1940).
[27] Dimitrie Onciul (1856 – 1923) a fost un istoric român, membru titular al Academiei Române (1905). A fost profesor la Universitatea din București și director al Arhivelor Statului, a fost primul președinte al Comisiei consultative heraldice. A întemeiat școala critică în istoriografia românească. S-a ocupat de problema originii românilor, demonstrând argumentat formarea poporului român pe o arie întinsă de ambele părți ale Dunării și respingând teoria migrațiunii medievale a românilor din Peninsula Balcanică emisă de unii istorici austrieci.
[28] Ștefan C. Hepiteș (1851 – 1922) un fizician, inginer și meteorolog român, membru titular (din 1902) și vicepreședinte (1910 – 1913 și 1919 – 1921) al Academiei Române. Întemeietor al Institutul Meteorologic al României, pe care l-a organizat și condus între anii 1884 – 1908. Pe lângă crearea și dezvoltarea rețelei meteorologice naționale, la Institut au funcționat și alte servicii de utilitate funcțională măsuri și greutăți, determinarea orei exacte, seismologie și geomagnetism.

       O vreme extraordinar de frumoasă, ca de primăvară, un soare strălucitor, fără vânt și cu mireasmă de primăvară în aerul înmiresmat. Întrucât tocmai a fost Anul Nou (pe stil vechi[1]), soarele mi s-a părut de bun augur, deși nu poți să nu te gândești că este prea frumos ca să dureze. Am avut un mare Te Deum oficial la Mitropolie, pentru prima dată cu Miron Cristea, și slujba a fost făcută în ordine și demnitate, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna. După aceea, la reședința mitropolitului, recepție și felicitări. Ne-am dus și ne-am întors cu alai... După ce ne-am înapoiat aici, am primit tradiționalele urări de Anul Nou de la personalul casei noastre…”

(Regina Maria a României, Însemnări zilnice 1920, traducere Sanda Racoviceanu, Editura Historia, Bucureşti, 2006, pag. 30.)

      Pe pragul unui nou an, gândul Meu se îndreaptă cu deosebită mulțumire spre iubita mea armată.
    Anul ce apune a împodobit cu noi lauri drapelele noastre pe cari le-ați putut duce departe peste hotarele Țării, înfigându-le peste zidurile Capitalei unui vecin rătăcit. Respingând un atac mișelesc ați făcut operă de ostași în luptă și operă civilizatoare ocrotind pe cei persecutați și ajutând pe cei nevoiași. Cu vie satisfacție puteți privi înapoi anul ce s-a scurs.
    Un nou an se deschide înaintea voastră. El vă aduce ca o sfântă datorie să stați de pază la hotarele Țării noastre întregite, uniți sub cutele aceluiași falnic steag cu frații din ținuturile câștigate prin vitejia voastră.
     Vă cer astăzi tuturor ostașilor să puneți toată râvna și toată credința ce ați jurat în îndeplinirea datoriilor voastre ostășești.
    Cu dragostea unui părinte care a împărtășit cu ostașii săi zilele rele ca și cele bune, vă urez din tot sufletul ani mulți și fericiți.
      București, 1/14 Ianuarie 1920

(Cuvântări de Ferdinand I, Regele României 1889 – 1922, București, 1922,  pag. 150)

 
 [1] În aprilie 1919, când s-a făcut trecerea de la stilul vechi la stilul nou, s-a convenit ca toate sărbătorile religioase să fie ținute pe stilul vechi (vezi de pildă Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, însemnarea din 14 aprilie 1919) Așadar ziua de 6 ianuarie 1920 era pe stilul vechi 24 decembrie 1919, ajunul Crăciunului, iar ziua de 7 ianuarie corespundea Crăciunului pe stil vechi 1919, iar Anul Nou în ziua de 14 ianuarie. În următorii ani se va renunța la această diferență în privința sărbătorilor religioase, dar mai multă vreme sărbătorile naționale 24 Ianuarie și 10 Mai se vor aniversa pe 6 februarie, respectiv 23 mai, vezi aceste aniversări consemnate în Memoriile lui Nicolae Iorga.

      Afacerile Externe
      În clar
      Nr. 8-9-10
      București, 12 ianuarie 1920
      Pentru Înaltul comisar al Franței la Constantinopol
      Pentru generalul Franchet d’Espérey[1]

     Am insistat pe lângă guvernul român pentru a-l determina să deschidă frontiera sa trupelor lui Denikin[2] și refugiaților din Odessa.
 
   Anton Ivanovici Denikin

         Președintele Consiliului[3] nu a răspuns la această cerere în mod definitiv că nu îi primește, dar ridică două obiecții:
        I. Din punct de vedere material, el nu are niciun mijloc de a asigura transportul, cazarea și întreținerea refugiaților din Odessa.
         Toate podurile de peste Nistru au fost distruse. Transportul ar trebui deci, să se facă cu vapoarele, pe care numai Aliații sunt în măsură să le furnizeze. Ar trebui, de asemenea, instalate barăci, să se trimită alimente și îmbrăcăminte. Guvernul român consideră că numai dv. ați putea avea mijloacele de a lua măsurile cele mai urgente. Guvernul român ar putea pune la dispoziție numai teritoriul său pe care l-ar repartiza refugiaților ruși fără îndoială în regiunea Tulcei, o zonă unde ei vor trebui supuși la o riguroasă supraveghere sanitară fiind semnalate cazuri de tifos și de pestă.
       II. Din punct de vedere politic, guvernul român încearcă întodeauna cea mai vie aversiune de a primi pe teritoriul său, mai ales în Basarabia sau în regiunea învecinată, un mare număr de refugiați ruși care, bolșevici sau naționaliști, îi sunt toți ostili și a căror propagandă poate să-l expună la un grav pericol. Cu toate acestea, el nu îi respinge dacă Aliații declară că în ziua în care Rusia va fi reconstituită aceștia [Aliații] le vor cere să recunoască drepturile României asupra Basarabiei.
           Guvernul român nu își subordonează decizia sa angajamentelor pe care le-ar lua Denikin care, spune el, nu mai există. Președintele Consiliului mi-a spus că va întocmi în legătură cu acest subiect o notă pe care o va dresa Antantei. Maximul ce s-ar putea obține ar fi ca guvernul român să nu aștepte un răspuns favorabil la această notă pentru a primi primii refugiați.
            Vă trimit aceste informații, foarte puțin precise încă, pentru a fi comunicate la Paris, cu scopul de a vă înlesni, dacă considerați posibil, să prevedeți încă de acum sprijinul material care s-ar putea da și de a putea semnala interesul care este, din punct de vedere militar, ca Aliații să ia fără răgaz în problema Basarabiei o atitudine de natură să liniștească guvernul român și de a-i face să dispară orice motiv serios de a nu acorda ospitalitate trupelor lui Denikin[4].   
[1] Louis Franchet d’Espérey (1856 – 1942) general francez, ulterior mareșal (19 februarie 1921) numit în iunie 1918 la comanda Armatei din Orient, cu care a silit Bulgaria, Imperiul Otoman și Austro-Ungaria să ceară armistițiu. A condus nominal intervenția împotriva Ungariei și Rusiei bolșevice (la Odessa și în Crimeea), dar intervenția împotriva celei din urmă a eșuat din cauza precarității mijloacelor, a ostilității populației și a demoralizării trupelor franceze.
[2] Anton Ivanovici Denikin (1872 - 1947), general rus, în 1916 comandant al Corpului VIII de armată din România, apoi comandant al forțelor ruse de frontul de sud-vest care au participat la luptele din vara lui 1917, iar generalul a fost decorat cu Croix de Guerre a Franței și Ordinul Mihai Viteazul, clasa III-a al României. Arestat în urma tentativei de lovitură de stat a generalului Kornilov, a reușit să fugă după lovitura de stat bolșevică de la 25 octombrie/7 noiembrie 1917 și a organizat armata contrarevoluționară a voluntarilor cu care a întreprins mai multe campanii în războiul civil din Rusia. Când situația s-a degradat în defavoarea forțelor antibolșevice, în aprilie 1920, Denikin a reușit să fugă la Constantinopol și a ajuns să se stabilească în Franța în 1926 și din 1945 în Statele Unite, unde a și murit. Memorialist.
[3] Alexandru Vaida-Voevod.
[4] Această ospitalitate nu avea să fie niciodată acordată pentru niciuna din forțele antibolșevice, fapt ce a fost subliniat încă de la primele întâlniri diplomatice ale reprezentanților României cu cei ai Uniunii Sovietice.
[5] A fost unul dintre ultimele rapoarte ale contelui de Saint-Aulaire (1866 – 1954) care a fost mutat de la postul său din București, dar nu la Varșovia, cum a scris regina Maria la 11 ianuarie 1920: ”L-am primit pe Saint-Aulaire care, din păcate ne părăsește, pelcând la Varșovia. El a fost un bun prieten al României și a fost alături de noi în toate momentele grele.”  (vezi Regina Maria, Însemnări zilnice 1920, Editura Historia, București, 2006, pag. 28, însemnare din 11 ianuarie 1920) iar audiența de rămas bun a avut loc la 27 ianuarie 1920 (vezi ibidem, pag. 46). Saint-Aulaire a fost trimis pentru scurtă vreme la Madrid și apoi la Londra, unde și-a prezentat scrisorile de acreditare la  20 noiembrie 1920 (vezi Almanach de Gotha, 1922, pag. 819). La București a fost înlocuit de Émile Daeschner (1863 – 1928) care și-a prezentat scrisorile de acreditare la 18 aprilie 1920. ”...l-am primit pe noul ambasador [de fapt ministru plenipotențiar] al Franței. Este înalt, subțire și cu o figură cam melancolică, de fapt nu pot avea încă o părere despre el. Ultimul său post a fost la Lisabona.” (Vezi Regina Maria, op. cit., pag. 120, însemnare din 18 aprilie 1920). Émile Daeschner va rămâne la București până în 1924. Note dr. Sorin Cristescu.

     


Ilarion Pușcariu

 Drum în Ardeal la Asociație[1]. La Sibiiu primire oficială. Găzduire în Rezidență, unde, lângă amintirea cea mare a lui Șaguna[2], - cărțile, mobilele lui, zac rămășițele recente ale lui Mangra[3]: însemnări din Mihai Viteazul al lui Bălcescu[4], mătaniile lui lăsate pe o masă. Bătrânul Ilarion Pușcariu[5], care înlocuiește pe Roșca[6], acesta compromis cu Mangra și invizibil, dă o masă intimă. E încă la optzeci de ani, foarte voinic. Ar părea că dorește de Mitropolie.
 



 
       




Nicolae Bălan

Alții îl vreau pe Bălan[7], care slujește Duminecă, 11, pentru întâia oara.







     

Adolf Schullerus

Papp[8], de la Arad, are simpatii. O deputăție de preoți, cu profesorul Crăciunescu[9] în frunte, îmi cer imperios respectarea prescripțiilor Statutului șagunian și alegerea fără zăbavă a Mitropolitului și a episcopilor.
     Puțină lume la Asociație. Dacă n'am fi noi și militarii, ea s'ar simți și mai mult. Lumea s'a risipit la funcții după afaceri. Țeranii lipsesc cu totul. Cu prilejul vizitei la Săliște îmi arătasem dorința ca minunatul cor de acolo să cânte, încadrând concertul de Luni al d-rei Voileanu. S'a refuzat: nu trebuia profanată, desigur, muzica savantă.
Sașii se arată foarte prevenitori. Bătrânul Dörr[10], prefectul, se exprimă curat românește. Schullerus[11], ginerele lui Teutsch[12], e mai deschis în criticile contra abuzurilor noului regim: citează pe un ofițer de jandarmerie care încercase să vămuiască ștampilarea coroanelor[13]; Căile Ferate merg mizerabil; mărfurile lipsesc îndeobște.
 


   



Hans Otto Roth

Hans Otto Roth[14], care vorbește la banchet Sâmbăta, face o foarte bună impresie. E șeful tinerilor. Îmi comunică reviste și ziare cu impresii ale lui din București și cu observații la criticile aduse programului german din România program pe care el l-a redactat.
    Îi opun că eu nu cred în teoriile despre Stat, care se schimbă prea des ca să fie admise, și că, mai la urma urmei, fiecare Stat se inspiră de la nevoile lui. Dacă aș fi Ungur, m'aș face a primi tot pentru ca apoi să nu dau nimic. Prefer să-i spun cinstit că e mai bine în anume chestii, ca aceia a unei delimitări teritoriale, să nu se facă experiența imposibilității, care vine apoi în defavorul cui a cerut-o. Și el admite că sunt numai puncte de plecare. Din partea mea îi spun că n'am nimic contra principiilor ca atare.
   



 
 Maniu îmi va spune, la Blaj[15], că am făcut rău vorbindu-le în nemțește. El [Maniu] îi ascultă în limba lor, dar le răspunde în limba lui. Se plânge și de intențiile Sașilor de a-și întinde drepturile: reclamau pentru ei, în gura Blajului, o moșie cumpărată pentru colonizări și pe care pentru a o scăpa de expropriere se și grăbiseră a o parcela.
    În general, este o atmosferă defavorabilă lor. Fiecare aduce înainte cazuri izolate. Poporul nu urmează pe șefii săi în acceptarea noii situații. Le obiectez că Statul nu poate face politica satelor, ci satul e dator să urmeze politica Statului.
    Impresionantă e și vizita la colecțiile lor [ale sașilor] din Sibiiu și aceia la harnicele sate din margini, Cisnădia și Cisnădioara. Păcat că n'am sosit la timp pentru a vedea costumele.
    O atitudine de neîncredere și ironie o aflu numai la actualul ”conte al Sașilor”. Mi se spune că se va duce și în loc va veni Dörr.
  La vizitarea bisericii și a Muzeului Brukenthal[16] mi se observă cu amărăciune că exproprierea ar face imposibilă menținerea moștenirii culturale săsești, așa de prețioasă.
              Muzeul Național Brukenthal
 
      Braniște[17] reprezintă Guvernul ardelean. Când se ridică un toast pentru acesta, el spune, cu humor, că acel care a avut acest curaj e mai tare și decât Omul cel mai tare din lume al lui Vlad Delamarina[18].
 
 Partenie Cosma
Administrația autonomă e de fapt invizibilă. Braniște vorbește o seară întreagă de planul său de a româniza mânăstirile de femei catolice și de a întemeia mânăstiri românești de femei.
   La discuția cu privire la statificarea [etatizarea, trecerea în patrimoniul statului a] școlii de fete a Asociației, Consiliul a fost înfățișat de raportor ca unul care ar fi impus desființarea ei. Braniște intervine, supărat, ca să arate că e vorba numai de confundarea cu gimnaziul de fete al Statului și că acesta, departe de a suprima școala, a făcut sacrificii pentru dânsa. Cumnatul lui Goga, Bucșan, crede și el ca în forma de acum partidul național ardelean nu mai poate merge. El e dispus a mă urma pe mine. Mulți din tineri au același punct de vedere.
    Viața culturală românească - afară de buna îngrijire a Muzeului Asociației - nici nu se simte aici. Singurul ziar e Telegraful Român[19], total decăzut.
    La înnoirea comitetului Asociației, tinerii manifestă violent pentru înlocuirea bătrânilor. Lista radical noua ridică protestări. Bătrânul Cosma[20] părăsește locul lui de lângă prezident și face o noua listă, fiecare nume fiind pus deosebit la vot.
 
 


 
 



Ivan[21], pe care Guvernul îl vrea episcop la Cluj, unde e dus, cade.
Nicolae Ivan
 






   
 
Dănilă Papp
 Un profesor bătrân se ridică împotriva candidaturii bătrânului general Florian, propuind pe Danilă Papp[22], eroul bucovinean, care se înfățișează ca un bun om de societate, pleșuv, zâmbitor, fără nimic corespunzător faimei lui romantice.
 Florian declară ca un singur glas de protestare îl face să nu mai primească. Trebuie intervenția mea pentru a-l împăca. Pe Papp îl cooptăm la Liga Culturală[23] din București.
   
 

---

[1] Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA) a fost înființată la Sibiu între 23 octombrie - 4 noiembrie 1861, având un rol însemnat în emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania. Prima conducere a organizației a fost girată de președintele episcopul Andrei Șaguna, vicepreședintele Timotei Cipariu și secretarul George Bariț.
[2] Andrei Șaguna (1808 – 1873) a fost un episcop ortodox al Transilvaniei (1847) apoi mitropolit (1864), militant pentru drepturile ortodocșilor și ale românilor din Transilvania, fondator al Gimnaziului Românesc din Brașov (1851), membru de onoare al Academiei Române. Canonizat la 29 octombrie 2011 la Sibiu.
[3] Vasile Mangra, născut Vincențiu Mangra, (1850 - 14 octombrie 1918) a fost un mitropolit român, istoric, membru titular al Academiei Române (1909). În ultima parte a vieții a devenit unul dintre oamenii de încredere ai guvernului ungar: a fost ales în 1910 deputat la Ceica, Bihor, cu program guvernamental; la 24 iulie/6 august 1916, a fost ales mitropolit al Ardealului (înscăunat în Oradea la 16/29 octombrie 1916). Din cauza atitudinii sale politice a fost scos din dipticele Bisericii Ortodoxe Române, iar perioada sa de păstorire la Sibiu declarată drept sedisvacanță.
[4] Nicolae Bălcescu (1819 – 1852) figură emblematică a revoluției de la 1848. Lucrarea sa fundamentală Românii supt Mihai-Voievod Viteazul (neterminată), apărută postum în 1861 – 1863 în Revista Română a lui Al. Odobescu și apoi în volum în 1877, a rămas opera de istorie cu cele mai multe reeditări din istoriografia română.
[5] Ilarion (Bucur) Pușcariu ( 1842 - 1922) a fost episcop, pedagog și istoric român, membru de onoare al Academiei Române (1916)
[6] Eusebiu Roșca (1856 – 1944), cleric ortodox din Transilvania, profesor și ulterior director al Institutului Teologic-Pedagogic din Sibiu, a reprezentat Episcopia Sibiului la Marea Adunare națională de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918; membru în comitetul central al Asociațiunii ASTRA.
[7] Nicolae Bălan (1882 - 1955), arhiereu ortodox din Transilvania, va fi ales mitropolit al Ardealului la 27 februarie 1920, funcție pe care o va deține până la moarte, la 6 august 1955, membru de onoare al Academiei Române (1920). În calitate de mitropolit, a contribuit substanțial la întocmirea Statutului de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, aprobat în anul 1925, și a apărat cu tărie autonomia Bisericii. Ctitor a numeroase așezăminte bisericești, după 1948 a susținut politica regimului comunist de suprimare a bisericii greco-catolice din Transilvania.
[8]  Ion Ignatie Papp (1848 – 1925) arhiereu român ortodox din Transilvania, episcop de Arad, funcţie pe care a deţinut-o de la 30 ianuarie 1902 până la moarte, deputat în Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918.
[9] Aurel Crăciunescu  (1877 – 1943), preot timișorean, profesor de teologie, istoric bisericesc, din 1918 protopop, consilier patriarhal (1929 – 1943), va fi secretar general în Ministrul Cultelor în vremea guvernării lui Nicolae Iorga (1931).
[10] Albert Dörr (1858 – 1932), lider politic sas, primar al Sibiului (1906 – 1918) cu o bogată activitate edilitară, ulterior prefect (1919 – 1922). Memorialist: Sibiul între două fronturi. Amintiri de război după însemnări de jurnal. (traducere din lb. germană de Liliana Popa, după textul ediției originale apărute la Sibiu în 1926), Editura Curs, Sibiu, 2019, 104 pag.
[11] Adolf Schullerus ( 1864 - 1928) a fost unul dintre cei mai renumiți intelectuali sași ai epocii sale, lingvist, istoric, etnolog, folclorist, scriitor și teolog. Între 1919 - 1926 a fost senator din partea Partidului German din România.
[12] Georg Daniel Teutsch a fost un episcop evanghelic sas din Transilvania în secolul al XIX-lea. Și-a desfășurat activitatea ca dascăl, teolog, istoric și om politic. A trăit între anii 1817 – 1893.
[13] Este vorba de operațiunea de ștampilare a bancnotelor austro-ungare care trebuiau retrase din circulație, prillej cu care s-au făcut nenumărate afaceri ilegale.
[14] Hans Otto Roth (1890 - 1953) a fost un om politic din România care a reprezentat comunitatea sașilor din Transilvania. A fost deputat între anii 1919-1938, iar din anul 1932 a condus, în calitate de lider, grupul parlamentar al Partidului German din România. Totodată Hans Otto Roth a slujit comunitatea etnicilor germani din România și în alte funcții importante, de exemplu cea de președinte al Casei Generale de Economii din Sibiu (Hermannstädter Allgemeine Sparkasse), de președinte al consiliului de administrație al Uzinei Electrice din Sibiu, precum și de prim-epitrop al Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană din România, adică cel mai înalt reprezentant laic al acestei comunități religioase. Convingerile politice ale lui Hans Otto Roth aveau o orientare creștin-liberală, ceea ce l-a plasat, la începutul anilor 1940, în opoziție față de conducerea nazistă a Grupului Etnic German din România. Roth a și fost exclus din această organizație etnică, care, în baza unui decret antonescian, avea statut de persoană juridică de drept public. De altfel, Hans Otto Roth refuzase, în septembrie 1940, și oferta lui Ion Antonescu de a prelua conducerea Ministerului Justiției sau a Ministerului Instrucțiunii, la alegere. A fost arestat de regimul comunist în 1952 și în scurtă vreme a încetat din viață la închisoarea Ghencea din București.
[15] Unde la 13 ianuarie Nicolae Iorga, Iuliu Maniu și principele Carol vor asista la slujba de înscăunare a mitropolitului Bisericii Române Unită cu Roma, Vasile Suciu (1873 – 1935).
[16] Celebru grup de muzee din Sibiu. Fondatorul acestui muzeu a fost Samuel von Brukenthal (1721 – 1803), guvernator habsburgic al Transilvaniei, între anii 1778 și 1787. El a început să achiziționeze primele opere, pentru colecția sa, din aproximativ anul 1754, de la Viena. Prin testament, Baronul Samuel von Brukenthal a dispus deschiderea Palatului ca muzeu public, gestul său înscriindu-l astfel în rândul marilor iluminiști ai veacului. Palatul a devenit în 1817 muzeu public, cunoscut ca Muzeul Brukenthal, una dintre primele instituții de acest gen din Europa. Muzeul are sediul principal în Palatul Brukenthal din Sibiu, pe o latură a Pieței Mari.
[17] Valeriu Braniște (1869 – 1928) a fost un publicist și om politic român, cu o remarcabilă activitate în slujba emancipării românilor, membru de onoare al Academiei Române (1919).  Între 1918-1920 a făcut parte din Consiliul Dirigent al Transilvaniei, cu sediul la Sibiu. A fost mai întâi (din 2 decembrie 1918) ministru fără portofoliu, iar din 1919 ministru al cultelor și instrucțiunii publice în cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, în locul lui Vasile Goldiș, după plecarea acestuia la București. În calitate de ministru înființează mai multe școli românești secundare în diverse orașe ardelene. Cel mai mare merit al său a fost înființarea Universității românești din Cluj la 31 ianuarie 1920. După dizolvarea Consiliului Dirigent pe 4 aprilie 1920, s-a întors la Lugoj.
[18] Victor Vlad Delamarina (1870 – 1896) a fost un marinar, militar, poet și scriitor român din Banat, acuarelist. În 1884 este dat afară de la gimnaziul din Lugoj, astfel că pleacă la mama sa la Bucureşti, care l-a înscris la Colegiul "Sfântul Sava". Victor dorea însă să devină militar şi se înscrie în anul 1885 la şcoala militară de la Craiova, iar în 1886 se mută la cea de la Iaşi. Încheind studiile la Iaşi, a trecut la şcoala militară din Bucureşti, iar din vara anului 1891 a urmat un stagiu pe bricul "Mircea", pentru a putea primi gradul de sublocotenent de marină. A făcut câteva drumuri în Meditarana ca militar, iar în 1895 este avansat la gradul de locotenent de marină. A murit bolnav de tuberculoză. S-a remarcat prin poeziile sale scrise în dialect bănățean, dintre care cea mai cunoscută și apreciată în epocă a fost poezia umoristică Ăl mai tare om din lume.
[19] Telgraful român a fost o gazetă bisăptămânală de informare socială și culturală care a apărut la Sibiu de la 3 ianuarie 1853.
[20] Partenie Cosma (1837 - 1923) a fost un om politic român din Transilvania, deputat în Dieta de la Budapesta, senator și director al Băncii „Albina” din Sibiu. După Marea Unire a fost ales senator în primul parlament al României Mari.
[21] Nicolae Ivan (1855 -1936) cleric român ortodox din Transilvania, din 1892 protopop de Alba Iulia, vicepreşedinte al Comitetului Central al Partidului Naţional Român din Transilvania (1906-1918). Va fi ales primul episcop al Clujului la 4 decembrie 1921, funcţie pe care o va păstra până la moarte.
[22] Dănilă Papp (1868  – 1950), bihorean de origine, a fost un general român, fost colonel în armata austro-ungară, celebru pentru participarea la luptele din Bucovina, la recucerirea orașului Cernăuți în februarie 1915. Din 1918 în serviciul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, ulterior încadrat cu gradul de general în armata română. A devenit guvernator în Ținutul Mureș în timpul regimului de autoritate monarhică al regelui Carol al II-lea, apoi ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun (15 iunie 1941 – 15 septembrie 1943).
[23] Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor a fost o organizație care milita pentru egalitate socială, politică și națională dar și pentru limba și cultura națională. A fost înființată la data de 15 septembrie 1890, la inițiativa unor studenți și personalități culturale întrunite la Universitatea din București. A purtat o bogată activitate politică pentru întărirea unității naționale a tuturor românilor din România și Transilvania. A emis primul Apel pentru apararea drepturilor românilor la data de 24 ianuarie 1891. Din 1914, devine Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor. Nicolae Iorga a preluat conducerea ei în 1919 și o va deține până la tragicul său sfârșit la 27 noiembrie 1940.

     Afacerile Externe
     În Clar
     Nr. 16
     Repetare
     Secret
 
Duplicat bis
Telegramă la sosire
Bucureşti, 7 ianuarie 1920
Primită prin curier la 15, ora 21
 
      Colegul meu din Statele Unite[1] cu care am întreţinut întotdeauna cele mai sigure relaţii şi pe care nu l-am văzut de multe luni, mi-a vorbit ieri foarte liber despre politica ţării sale faţă de România.
 
Charles Vopika
 
     El mi-a spus că în momentul când a fost invitat să-şi întrerupă concediul pentru a-şi relua postul, organizaţiile evreieşti şi capitaliştii din Statele Unite au exercitat asupra lui, cu complicitatea unei părţi a anturajului preşedintelui Wilson, o puternică presiune pentru a-l determina să devină instrumentul partidului lor cu condiţia de a provoca prin toate mijloacele o ruptură între Antantă şi România. Este, aşa se spune, singurul mijloc de a asigura dominaţia economică a Statelor Unite asupra României care, nemaifiind susţinută de alte puteri ale Antantei şi în special de către Franţa, ar fi tratată nu ca aliată, ci ca potrivnică şi ar putea fi astfel exploatată fără niciun menajament. Se propunea, îndeosebi, să se ceară petrolul, pădurile şi căile ferate drept garanţie a avansurilor de război acordate României şi pe care este actualmente în imposibilitate de a le rambursa.
     Colegul meu mi-a spus, de asemenea, că autorii acestui plan erau foarte porniţi împotriva mea şi au inspirat plângerea delegaţiei americane la Paris, al cărui obiect am fost eu.
       El a adăugat că găsind ecoul acestei plângeri în corespondenţa oficială a postului său a relevat-o declarând că eu am fost întotdeauna de acord cu el şi că, de altfel, pentru toţi cei care au fost ca el şi ca mine, la faţa locului, martori ai evenimentelor, nu există două moduri de a le judeca. Dl. Vopicka s-a străduit în mod activ, într-adevăr, să neutralizeze, în măsura posibilului, politica guvernului său şi să evite o ruptură între Antantă şi România.
      El mi-a povestit, în afară de aceasta, că în ajunul zilei în care această ruptură părea iminentă, delegaţii evreilor români, îngrijoraţi de protecţia cu care Consiliul Suprem i-a copleşit, au venit să-l roage să evite această ruptură care, spun ei, ar antrena imediat un masacru general al evreilor de către populaţia română, care îi face responsabili de politica Consiliului Suprem. Astfel rezultatul cel mai sigur al planului evreilor americani ar fi fost, în caz de succes, să provoace un pogrom general într-o ţară în care aşa ceva nu a avut loc niciodată până în prezent.
       Faptul că acest demers nu a avut loc decât pe lângă Legaţia Statelor Unite arată în mod clar că oamenii avertizaţi nu se înşeală asupra responsabilităţii politicii adoptate de Antantă faţă de România. Ea nu este din această cauză mai puţin exploatată în opinia maselor, cu înverşunare contra noastră, de către duşmanii noştri şi în mod special de către Aliaţii noştri[2].
        Saint-Aulaire

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, noiembrie 1919 – ianuarie 1920, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. V, doc. nr. 842, pp. 578 – 580.)
 

 [1] Charles J. Vopicka (1857 – 1935) diplomat american, ministru plenipotenţiar pentru România, Serbia şi Bulgaria (1913 – 1920). În memoriile sale intitulate Secretele Balcanilor. Șapte ani din viața unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere, note și postfață Al. A. Căpușan, Institutul European, Iași, 2012, la pp. 304 – 305, Vopicka relatează eforturile sale care au urmărit să-l convingă pe șeful delegației americane, Frank Polk (1871 -1943) să insereze în tartatul cu Austria formulările dorite de partea română și că în felul acesta ”primejdia unei rupturi între România și aliați a fost înlăturată, iar poporul român a fost extrem de mulțumit.” Charles J. Vopicka a fost succedat în funcție la București de către Peter Augustus Jay (1877 – 1933) care şi-a prezentat scrisorile de acreditare la 2 iulie 1921, vezi Almanach de Gotha, 1921, pag. 1033; mandatul său a durat până la 9 mai 1925.
[2] Adică de cercurile de influenţă economică din Statele Unite.

     
    Micul dejun devreme. La scurt timp după aceea a venit Carol, în uniformă şi cu toate decoraţiile pe ea, arătând extraordinar de bine, sincer bucuros să ne vadă pe toţi. Nu ne văzuserăm de cinci luni. Schimbarea în privinţa aspectului şi comportamentului său este incredibilă. Şi-a recăpătat râsul sănătos, râsul lui vesel şi fericit.
       Partea cu adevărat militară a șederii noastre va fi mâine[1], așa că ne-am dus cu mașina la el acasă, am vorbit îndelung, dar nu am abordat încă cel mai important lucru, care este mai bine să fie lăsat la sfârșit[2]. Au fost însă discuții prietenești, toți având multe de povestit, iar râsul lui Carol răzbătea vesel printre ele. Uitasem cu totul că are un asemenea râs sănătos. O latură a firii lui pe care mi-am amintit-o acum. Ceea ce este sigur este că el se bucură din plin de viața de aici și este în relații excelente cu toți, iar camarazii lui îl adoră. Ca să ne confirmăm reputația, i-am târât apoi pe toți la trei spitale despre care am auzit că era nevoie să fie inspectate și pentru care Carol m-a rugat să aduc câteva lucruri.
     După o mare masă militară, fără discursuri, la care au fost invitate doar câteva autorități civile, Carol și ofițerii săi au început să cânte în cor și, deși se ocupă de puțină vreme de așa ceva, ei cântă deosebit de bine și e cu adevărat emoționant să fii întâmpinat, când intri în încăpere, de imnul național cântat din răsputeri de toți ofițerii. Se vede că, într-adevăr, Carol face parte dintre ei și că în rândul lor domnește cel mai nobil spirit posibil. Are un colonel aghiotant cu adevărat bun, Rădescu[3], un tip excelent. Îmi place foarte mult și noul lui A.D.C [Aide de camp - aghiotant], Condiescu[4], care se străduiește să-l ajute să se vindece și, în final, să se salveze.
       Prânzul a fost, ca toate mesele militare, cam lung, dar foarte plăcut. După aceea, ne-am întors la trenul nostru ca să ne odihnim puțin și să iau diferitele daruri de Crăciun[5]. Am avut, de asemenea, timp să citesc și să mă întind puțin. La 6 ne-am dus la pomul de Crăciun al ofițerilor. Ofițerii au cântat în cor, împreună cu Carol, după care au fost schimbate diferite daruri modeste. Apoi s-au cântat tot felul de cântece românești tradiționale pentru Crăciun. Au venit să cânte țărani, studenți, soldați, elevi, totul potrivit obiceiurilor vechi. Și ca să o distreze pe Ileana, câțiva ofițeri au jucat mici pantomime în costume grotești. A urmat apoi dineul, pe care Carol l-a transformat cât mai mult posibil într-o masă tradițională de Crăciun. După aceea, așa cum eram așezați, s-a proiectat filmul militar cu trupele noastre în Ungaria. Am uitat să menționez că la dineu Carol a ținut o scurtă cuvântare pentru a ne saluta și Nando a răspuns spunând că este fericit să-și vadă fiul în fruntea unuia dintre cele mai bune regimente și că este sigur că și pe viitor regimentul va fi condus de el pentru onoarea și gloria lui și a lor[6].
      M-am trezit într-o zi splendid de senină, dar rece...
    La 10, ne-am dus la cazarmă. În curtea cea mare erau în careu toate trupele și recruții. Mai întâi am trecut în revistă trupa, lucru dificil, deoarece dezghețul de ieri s-a transformat în straturi neregulate de gheață alunecoasă. Carol era plin de importanță și exuberant, plăcându-i evident ceea ce face și fiind pe deplin capabil pentru aceasta. Întotdeauna aranjează bine lucrurile, cu migală în ceea ce privește ordinea și efectul lor, le conferă solemnitatea adecvată, ceea ce în România este în general greu de obținut, întrucât există o anumită lipsă de coordonare și o anumită delăsare pe care Carol nu le permite în ocaziile oficiale. El știe cum să-i facă pe alții să-i execute ordinele și să o facă cu plăcere. Are, de asemenea, acea mică nuanță de tinerească îngâmfare care, pe mine ca mamă, mă face întotdeauna să zâmbesc.
    Soarele era strălucitor și toți soldații arătau extraordinar de bine, curați și îngrijiți. Am avut o scurtă slujbă religioasă, preotul a vorbit bine și înduioșător, dar, să spun drept, totul m-a impresionat astăzi, fiind eu într-o ”dispoziție emoțională”. Atât de puternică era lumina, încât atunci când preotul a stropit cu aghiasmă fața de masă verde cu auriu, întinsă pe masa rudimentară, de scândură de brad, care servea drept altar, soarele a căzut pe picăturile de apă și le-a transformat în diamante scânteietoare, diamante mai strălucitoare decât toate acelea pe care le-am pierdut în Rusia[7]. N-am văzut niciodată ceva mai strălucitor sau mai frumos decât acele picături de agheasmă sărutate de soare. Un sfeșnic cu trei lumânări stătea pe masă – vântul a stins, jucăuș, una din ele, un mic semn de speranță. Eu l-am considerat de bon augure [un semn bun].
    Recruții au depus jurământul într-o ceremonie pe care întotdeauna am considerat-o inspirată și solemnă, după care a urmat o defilare[8]. Carol a rostit câteva cuvinte și apoi Nando. Totul s-a terminat cu urale puternice, după care ne-am dus la masă. Aceasta s-a ținut ca și ieri la popota ofițerilor.
 

                           Familia regală în anul 1920.
În stânga, în uniforma vânătorilor de munte, viitorul rege Carol al II-lea.
 
      Imediat după aceea am dat o raită cu mașina să vizităm cele cinci biserici din oraș care aparțin diferitelor confesiuni. Cea mai mare este biserica protestantă, mare și veche.
        Ne-am dus apoi într-un loc unde Carol organizase un exercițiu militar al trupelor sale, care s-au cățărat pe o coastă de deal abruptă, aproape inaccesibilă. Am urcat și noi până într-un anumit punct prin zăpada mare albă și frumoasă. Am uitat să menționez că aici s-a depus multă zăpadă. Ileana a fost încântată și a zburdat ca o căpriță, fiind extraordinar de emoționată, de agitată, de bucuroasă și punând atât de multe întrebări încât renunțai să încerci să-i mai răspunzi. De acolo am fost duși pe un câmp, în altă parte a orașului, unde ni s-au arătat câteva tunuri mici capturate de la inamic, folosite pentru lupta în tranșee. Zgomotul a speriat-o atât de mult pe Dana [cățelușa reginei], încât a fugit înapoi spre oraș, și, pentru un timp, s-a pierdut cu totul.
       După aceea, înapoi la cazarmă, unde ni s-a oferit un spectacol de exerciții fizice pe care Carol le-a introdus cu mare succes în programul regimentului său. Tot felul de jocuri și sporturi, iar soldații, este foarte clar, le îndrăgesc. Exercițiul fizic îi face robuști, sprinteni, le dă o idee de fair-play, de emoție, de ambiție și de onoare pentru regimnentul lor – rezultate excelente. Este lucrul care l-a interesat și l-a bucurat atât de mult pe Boyle[9], încât a obținut ca un ofițer canadiano-englez să fie împrumutat din armata canadiană ca să înceapă acest gen de pregătire în regimentele noastre. Era, desigur, un exercițiu fizic excelent și o inovație splendidă și utilă, totul fiindu-i datorat lui Carol. Nu i-am văzut niciodată pe soldații români să arate atât de puternici sau de siguri de ei sau atât de conștienți de propria lor individualitate. Totul s-a terminat cu un meci de fotbal al ofițerilor, la care a participat și Carol. Nu am putut pricepe cum de-au reușit să joace pe stratul acela de gheață.
       La apusul soarelui ne-am adunat cu toții într-un hangar enorm, unde fusese instalat un mare pom de Crăciun. Lumânărelele din pom erau singura lumină, o imagine frumoasă cu toți soldații în uniforme kaki. În semiobscuritate am împărțit nenumărate daruri, ca într-un fel de vis, știind că ora pe care o rezervasem convorbirii cu Carol se apropia. Toate evenimentele zilei se concentrau spre acea oră care trebuia să vină.[...] În cele din urmă ne-am întors la trenul nostru și am început să-mi adun toate puterile pentru momentul greu care se apropia. Totul depindea de acel moment. Ce va aduce el? [...] Și minutele, grele, se scurgeau. Am auzit sosind o mașină... Carol era acolo...
     Am făcut semiobscuritate în compartimentul meu, luminile puternice sunt de nesuportat într-un asemenea moment. Aproape timid, a apărut Nando, întrebând dacă poate să stea și el; i-am spus că ar fi foarte bine dacă ar fi și el acolo. L-am așezat pe Carol pe sofa, alături de mine, și am trecut direct la obiect. I-am spus că Mugur ne-a informat că el (Carol) e pregătit pentru marele sacrificiu pe care noi și țara sa îl așteptăm de la el, și foarte ferm el a răspuns că este pregătit. A fost foarte natural, deloc tragic, doar buza îi tremura puțin și ochii îi străluceau de lacrimi nevăzute – s-a comportat însă bărbătește, înfruntând ceea ce i-a adus, în cele din urmă, clipa – renunțarea la o pasiune nebunească și distructivă, de care s-a agățat cu un fel de încăpățânare oarbă. Acum, dintr-o dată, se deschidea un nou orizont în fața lui, simțeai că, prin durerea sa, era un om care îndepărtase de la el un coșmar îngrozitor, niște lanțuri grele care-i încătușaseră inima, mintea și spiritul. Am spus că ne vom uni forțele ca să-i ușurăm situația, dar că trebuie să insistăm asupra unui singur lucru: o sinceritate deplină din partea lui; că el nu mai trebuie să utilizeze mijloace incorecte, că mai presus de orice trebuie să fim uniți în aceste vremuri atât de pline de neliniște. El mi-a promis că-l va folosi pe Mugur drept mesager, că-l alesese pe Mugur să se ducă să o vadă (pe Zizi) și să o convingă să fie de acord cu acest sacrificiu, și că doar mai târziu, după ce Mugur va fi obținut de la ea sacrificiul cerut, atunci el și cu Mugur vor avea împreună o întrevedere cu ea. Era evident că el [Carol] nu mai avea nici cea mai mică dorință să vină la București.
      A fost cea mai calmă întrevedere posibilă, foarte caldă și lucidă. Nando a vorbit puțin, lăsându-mă pe mine să fiu purtătorul de cuvânt, întărind însă unele din argumentele mele – care cu greu ar putea fi, totuși, numite argumente. Totul a fost atât de ciudat de firesc, și cu toate acestea mă simțeam ca într-un vis. Chinul a fost atât de mare, încât acum trăiam o încetare subită a durerii fizice violente. Este un lucru pe care nu-l pot, de fapt, descrie. Ne-am ținut strâns de mână, ceea ce a fost singurul semn exterior de emoție. El a fost de acord să-i scrie o scrisoare lui Iorga, ca răspuns la demonstrația din parlament din ziua precedentă, o scrisoare pe care Iorga să o facă publică. I-am spus că trebuie să aibă deplină încredere în noi, fiind absolut necesar, în interesul țării, să fim perfect uniți și onești unul față de celălalt, fără manevre ascunse, întrucât eu și tatăl său suntem absolut gata să-l ajutăm în orice fel, trebuind doar să aibă totală încredere în noi și mai ales să nu ne dea pe mâna falșilor prieteni, care profită de numele său ca să-l distrugă și să pună în pericol dinastia.
     Am văzut pe sărmana față a lui Nando, o ușurare nerostită pentru întorsătura pe care au luat-o lucrurile. Am adăugat câteva cuvinte calde, spunându-i băiatului că-i înțeleg toată suferința lui și tot ceea ce va mai avea de suferit, dar că atunci când va scăpa de tot acest necaz va fi un om mai bun, chiar dacă mai trist, pentru că a eșuat și a fost atât de greu încercat, că noi îl vom iubi și mai mult pentru că și-a învins pasiunea în interesul țării pe care cu adevărat a iubit-o atât de puternic întotdeauna.
     Apoi i-am aplecat chipul onest și mai degrabă patetic, de băiat mare, spre mine și l-am sărutat tandru, tatăl său a făcut la fel și apoi am trecut în compartimentul lui Nando, după care ne-am dus la Ileana și n-a mai existat nicio reținere. Am cinat în tren cu unii dintre ofițerii săi, cu prefectul, primarul, generalul, care este transilvănean, și cu oamenii noștri. Când mi-am făcut apariția, toți m-au privit îngrijorați, dar, după zâmbetul meu, au înțeles că eram mulțumită. Dineul a fost foarte plăcut și animat, dar răceala mea atinsese punctul culminant – mersul prin frig toată ziua nu fusese tocmai tratamentul bun pentru ea.
     Trenul nostru a plecat la 10. Ne-am luat un afectuos și plin de speranță rămas bun de la Carol, promițând să-l trimitem pe Mugur la el cât mai curând posibil.
      Când am pornit, vânătorii de munte erau aliniați de-a lungul liniei ferate, cu torțe, și ne ovaționau.
     M-am culcat cu sufletul plin de o adâncă gratitudine și cu inima mai ușoară decât o avusesem vreodată în ultima vreme. Știu că necazurile nu s-au terminat, dar suntem pe drumul cel bun și, dacă nu se fac greșeli grave, înseamnă că am câștigat lupta cea mare. Cu umilință și ardoare îi mulțumesc lui Dumnezeu[10].

(Regina Maria a României, Însemnări zilnice 1920, traducere Sanda Racoviceanu, Editura Historia, Bucureşti, 2006, p. 18 – 24)

 
 [1] Depunerea jurământului militar de către recruții Regimentului de Vânători de munte.
[2] În Însemnări zilnice 1920, pp. 16 -17, regina Maria a consemnat la 4 ianuarie faptul că principele Carol renunțase la căsnicia cu Zizi Lambrino: ”Apoi în final, Mugur [prieten și confident al lui Carol] cu prima veste cu adevărat bună. El declară că l-a contactat pe Carol și că a obținut de la Carol promisiunea că o să-și sacrifice dragostea pentru țară, dacă Mugur o poate convinge pe fată să facă același lucru.  A fost o veste atât de bună, încât abia îndrăznim s-o acceptăm. O să-l luăm însă mâine pe Mugur cu noi [la Bistrița], și el are de gând să-l preseze pe Carol să-și țină promisiunea….La un dineu – el l-a îndemnat pe Carol să ofere ofițerilor și soțiilor lor un dineu oficial la care să fie respectate cele mai regale tradiții – Mugur a ținut un discurs în care compara sacrificiul pe care Carol era gata să-l facă pentru țara sa cu sacrificiul meșterului Manole, care și-a zidit soția la temelia bisericii sale pentru că aceasta nu s-ar fi înălțat dacă meșterul zidar nu ar fi renunțat la tot ce-i era mai scump. Și, în fața tuturor oaspeților adunați acolo, Mugur a mai declarat că acum principele moștenitor era gata să-și sacrifice dragostea ca să construiască România Mare, care va fi de neclintit, pentru că el este gata să renunțe la tot ce-i este mai scump pentru a continua marea operă a tatălui său. Carol a făcut față încercării și nu a protestat! Da, pentru prima dată am speranță, am speranță, dar este atât de neobișnuit pentru mine să-mi deschid sufletul spre vreo bucurie, încât aproape mă tem și nu am curaj… M-am dus la culcare cu inima fremătând de gratitudine, dar neîndrăznind să cred că este posibil să fiu la aproape de capătul conflictului care mi-a întunecat viața mai mult de un an. Ah! Doamne! Fii milostiv și fă ca noi să câștigăm!” Aceeași renunțare a principelui Carol consemnată de Nicolae Iorga în Memoriile sale, vol. 2, pag 312, tot în ziua de 4 ianuarie, unde se precizează că principele a oferit o declarație asemănătoare și Președintelui de Consiliu, Al. Vaida-Voevod. Cei doi s-au întâlnit cu Ferdinand și Maria la Brașov, la 5 ianuarie, ”foarte satisfăcuți și cu speranța că el își va face datoria, de fapt erau aproape complet convinși că o va face. Și asta a fost o altă veste bună și inima îmi tresălta în piept, deși nu mai îndrăznesc să mă bucur cu adevărat.” Vezi Maria, Regina României, op. cit., pag. 16.
[3] Nicolae Rădescu (1874 – 1953) ofițer de cavalerie, participant la al Doilea Război Balcanic și la Războiul de întregire unde a fost decorat cu Ordinul ”Mihai Viteazul” clasa a III-a (prin Înalt Decret din 10 ianuarie 1917), avansat lt. colonel (1 aprilie 1917) apoi colonel (1 aprilie 1919), aghiotant al principelui Carol, apoi, de la 25 mai 1920, aghiotant al Reginei Maria în locullui Ballif (cf. Maria Regina României, op.cit., pag. 162, care îl va numi ”Taciturnul”). În 1926 a fost trimis atașat militar la Londra, iar la întoarcere, la 25 martie 1928 a fost avansat general de brigadă, ulterior comandant al Diviziei 1 cavalerie. În 1933 a demisionat din armată devenind un membru marcant al Partidului Poporului. În cel de-al Doilea Război Mondial avea să fie întemnițat în lagărul de la Târgu Jiu (22 octombrie 1941 – 29 septembrie 1942) pentru memorii adresate lui Ion Antonescu în care dezaproba trecerea armatei române peste Nistru și pentru o scrisoare ofensatoare adresată ministrului plenipotențiar german Manfred von Killinger după discursul pe care acesta îl rostise la sala Aro la 4 octombrie 1941. După 23 august 1944 a fost numit șef al Marelui Stat Major la 11 septembrie – după demisia generalului Gheorghe Mihail - iar la 6 decembrie 1944 regele Mihai l-a numit președinte al Consiliului de Miniștri, la sugestia lui Iuliu Maniu. Numirea sa a declanșat ofensiva de demonstrații politice violente și sângeroase a Partidului Comunist, sprijinit de sovietici, și, în final, N. Rădescu a demisionat la 28 februarie 1945. A reușit să fugă din țară cu ajutorul britanicilor și a murit în exil la New York, la 16 mai 1953. În anul 2000 rămășițele sale au fost reînhumate la cimitirul Bellu din Bcuurești.
[4] Nicolae M. Condiescu (1880 – 1939) colonel, ulterior general, aghiotant al principelului Carol, pe care îl va însoți în excursia sa în jurul lumii (2 februarie – 1 octombrie 1920). Pentru activitatea sa literară a fost ales membru de onoare al Academiei Române în anul 1938. Este confundat adesea cu generalul Nicolae Condeescu (1876 – 1936) cel care a fost ministru de Război în mai multe guvernări (14 aprilie 1930 – 17 aprilie 1931).
[5] În aprilie 1919 când s-a făcut trecerea de la stilul vechi la stilul nou, s-a convenit ca toate sărbătorile religioase să fie ținute pe stilul vechi (vezi de pildă Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, însemnarea din 14 aprilie 1919) Așadar ziua de 6 ianuarie 1920 era pe stilul vechi 24 decembrie 1919, ajunul Crăciunului, iar ziua de 7 ianuarie corespundea Crăciunului pe stil vechi 1919. În următorii ani se va renunța la această diferență în privința sărbătorilor religioase, dar mai multă vreme sărbătorile naționale 24 Ianuarie și 10 Mai se vor aniversa pe 6 februarie, respectiv 23 mai, vezi aceste aniversări consemnate în Memoriile lui Nicolae Iorga.
[6] Cuvântare reprodusă în Cuvântări de Ferdinand I, Regele României 1889 – 1922, București, 1922,  pp. 148 – 149.
[7] Bijuteriile reginei Maria, adunate cu tot felul de probleme de-a lungul a 24 de ani de căsnicie, în valoare de șapte milioane de lei aur (la 3 lei și 10 bani gramul de aur) au fost trimise la Moscova în decembrie 1916 împreună cu tezaurul Băncii Naționale și alte valori și niciodată recuperate. La revenirea la București la 1 decembrie 1918, la recepția oficială oferită de Casa Regală, regina Maria consemnase cu amărăciune că ”sunt singura doamnă din toate cele prezente care nu are nicio bijuterie.” Vezi Însemnări zilnice 1919, Editura Albatros, București 1996, pag. 18.
[8] Vezi ceremonia descrisă de un martor ocular, Vasile Scârneci, Viața și moartea în linia întâi. Jurnal și însemnări de război 1916 – 1920, 1941 -1943, Editura Militară, București, 2013, pag. 92 și urm.
[9] Joseph Whiteside Boyle (1867-1923). Ofiţer canadian însărcinat cu diferite misiuni speciale în sprijinul guvernului României (de exemplu, tratativele cu bolşevicii de la Odessa din februarie 1918, eliberarea unor ostateci de la Odessa în aprilie 1918) pentru care a fost decorat cu Ordinul „Steaua României” cu spade în gradul de Mare-Ofiţer prin Înaltul Decret No. 1.368 din 5 Iunie 1918, publicat în Monitorul Oastei, 2 Iulie 1918, No. 117, pp. 1925 – 1926: „pentru curajul excepţional şi pentru devotamentul remarcabil cu care a apărat cauza românilor aflaţi la Odesa, scăpând din primejdia morţei un mare număr dintre ei. (1918)” În însemnările sale, regina Maria a consemnat faptul că Boyle se străduise să-l convingă pe Carol să renunțe că Zizi Lambrino, iar prietenii acesteia porniseră o campanie de presă împotriva canadianului în ziarul Adevărul. Vezi Maria, Regina României, op. cit. pp. 15 -17)
[10] A doua zi, 8 ianuarie, regina Maria a scris: ”Zizi a născut un băiat în această dimineață. Lupta cu ea va fi pe viață și pe moarte.” Vezi ibidem, pag. 25.

     
 
Din suflet mulțumesc pentru frumoasele cuvinte cu cari am fost întâmpinat sub tradiționalul Pom de Crăciun de către ofițerii regimentului Vânătorilor-de-munte prin Comandantul lor.
 
         Când v-am trimis să purtați drapelul regimentului peste Tisa, am dorit să arătați unui dușman rătăcit, care nu mai respecta nici legi, nici ordine, nici societate și nici familie, ce va să zică vitejia ostașului român, ce va să zică adevărata onoare ostășească. Am sperat ca vânătorii de munte, în frunte cu comandantul lor, vor avea din nou prilejul să-și arate calitățile pe cari le cunoaștem din luptele de la Coșna și Cireșoaia. Nu i-a fost dat însă să aibă acest noroc. Totuși regimentul și-a făcut bine datoria. Aceasta o știu și o afirm cu convingere.
       Încă de la formarea regimentului am avut o deosebită încredere în bravii vânători de munte și ca o dovadă a acestei mari încrederi Le-am dăruit ca comandant al lor pe fiul Meu[1].
       Sunt sigur că pilda dată de El ca instructor și comandant va rămâne pentru totdeauna în regiment[2], și-Ți urez din toată inima să continui a sta în fruntea bravilor tăi ofițeri și soldați, pentru binele și propășirea regimentului.
        Să trăiască scumpa noastră armată!  


[1] Înaltul Decret No. 1.134 din 2 Octomvrie 1917 publicat în Monitorul Oastei din 1917, Octomvrie 7, No. 116, pag. 2227, arăta că: ”Alteța Sa Regală Principele Moștenitor se înaintează pe ziua de 1 Septemvrie 1917, la gradul de locotenent-colonel în regimentul 1 vânători.” Înaltul Decret No. 1.135 din 2 Octomvrie 1917 publicat în ibidem, pag. 2228, arăta că: ”Dorind a arăta iubitului Nostru Fiu Alteța Sa Regală Principele Moștenitor via Noastră recunoștință pentru interesul neobosit ce a pus pentru înființarea unui corp special instruit pentru lupta la munte și solicitudinea deosebită ce a dovedit la alcătuirea acestui corp am hotărât: Alteța Sa Regală Principele Moștenitor se numește Cap al regimentului Vânători de Munte”. La pag. 2229 se află Înalt ordin de zi No. 43: Pentru a da un semn al mulțumirei Mele Regală regimentului Vânători de Munte pentru modul deosebit cum acest corp de trupă s’a purtat în fața inamicului în luptele de lângă Târgu- Ocna, am numit pe Alteța Sa Regală Principele Moștenitor Cap al acestui regiment. Sunt convins că regimentul va ști în toate împrejurările să se arate demn de această distincțiune. Regimentul va adresa Înaltului Său Cap raportul trimestrial. Dat la Marele Nostru Cartier General , în 3 Octomvrie 1917. FERDINAND.
[2] Din fruntea acestui regiment, principele moștenitor Carol a plecat în secret la finele lunii august 1918 ca să se căsătorească, tot în secret, la Odessa, cu aleasa inimii sale, Zizi (Ioana) Lambrino (1898 – 1953), declanșând prima parte a ”crizei dinastice”. Fiul lor, Mircea Carol Grigore Lambrino, se va naște câteva zile mai târziu după cuvântarea regelui Ferdinand, la 8 ianuarie 1920, la București (decedat la 27 ianuarie 2006, la Londra). Principelui Carol nu i s-a permis să fie alături de soția sa în acel moment. (Note dr. Sorin Cristescu)

        Afacerile Străine
        În clar
        Nr. 6
Duplicat bis
Telegramă la sosire, Bucureşti 4 ianuarie 1920
primită prin curier în 13, ora 21
         Repetare
       Regele Ferdinand mi-a vorbit ieri despre stadiul raporturilor dintre România şi Antantă. El mi-a declarat că a simţit o adevărată uşurare de când s-au aplanat, în sfârşit, dificultăţile privitoare la semnarea Tratatului cu Austria.
El atribuie în special acţiunii guvernului francez modificările care au permis României să subscrie la textul acestui tratat. El nu neglijează deloc faptul că acţiunea personală a preşedintelui Consiliului s-a exercitat în special în favoarea României în problemele Basarabiei şi Cadrilaterului.
       În ceea ce priveşte replierea trupelor române dincoace de frontiera fixată de Conferinţă, regele recunoaşte că în prezent nu poate expune România niciunui pericol militar din partea Ungariei. Într-adevăr, este evident că trupele ungare nu sunt în stadiul de a ataca din nou România. Şi, de altfel conform tuturor informaţiilor sosite la Bucureşti, imperialismul ungar, în ziua în care va avea din nou posibilitatea să devină agresiv, o va face, nu faţă de România, ci faţă de Cehoslovacia. Dar regele se preocupă de pericolul economic la care neaşteptata retragere a armatei sale expune ţara, substituind liniei de netrecut a Tisei o graniţă practic imposibil de apărat faţă de invazia monedei austro-ungare atrasă în Transilvania de un curs care, din motive politice analoage celor din care ne-am inspirat în Alsacia şi Lorena în privinţa mărcii, este foarte ridicat faţă de valoarea sa reală.Slăbirea fără precedent a monedei române este în mare parte atribuită acestei cauze.
       În sfârşit, regele este îngrijorat de proiectele de sechestru engleze pe Dunăre. Anglia, spune el, pentru a-şi masca completa stăpânire asupra mărilor, urmăreşte o stăpânire fluvială sub masca internaţionalizării. De aceea ea se străduieşte să facă din Ungaria un regat englez şi din Budapesta capitala Dunării engleze. Regele a adăugat că România nu poate, numai cu mijloacele sale, să contracareze acest imperialism fluvial care, spune el, este fără îndoială aprobat de celelalte Puteri ale Antantei, pentru că ele s-au alăturat politicii urmate de Anglia la Budapesta, în scopul de a-i pregăti calea.
    Această exprimare mi s-a părut să urmărească un dublu scop: să invoce discret sprijinul nostru împotriva sechestrului englez pe Dunăre şi să prevină guvernul român faţă de orice incriminări din partea noastră dacă cedează la presiunea exercitată de către englezi, pentru a-i impune o misiune navală destinată să completeze acest sechestru.
Saint-Aulaire
 

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, noiembrie 1919 – ianuarie 1920, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. V, doc. nr. 841, pp. 576 – 578.)

      Scumpi elevi,
 
       Am ținut să viu între voi pentru a fi de față la marele pas ce faceți azi în viața voastră militară, când legându-vă cu jurământ de Țară și Tron v-ați închinat pe viață Patriei și Regelui vostru.
     Vouă, tinerilor elevi, cari sunteți meniți să fiți în viitor conducătorii ostașului român, jurământul ce-ați depus astăzi vă impune datorii deosebite. Vă impune pe lângă datoria care este patrimoniul sacru al fiecărui ostaș, adică credință, supunere față de legi și executare oarbă a poruncilor ce veți primi dela autoritățile superioare, vă impune zic, și îndatorirea de a vă pregăti cu toată râvna și cu tot sufletul la misiunea ce cu toții doriți a împlini, vă impune să vă formați caracterul de bun român și bun creștin, căci numai cu aceste calități veți putea fi pilda subordonaților voștri.
     Fiți în timpul șederii voastre în școală exemplu viu de ascultare atât de importantă în vremurile de azi, când respectul autorității se slăbește și când materialismul caută să învingă toate legile creștine. Pregătiți-vă bine împotriva tuturor acelor ispite. Oțeliți-vă caracterul prin supunere și cultivați iubirea camaraderească între voi ca niște adevărați frați de sânge, pentru a putea deveni sfătuitori ai ostașilor români. Siliți-vă să întregiți calitățile lor moștenite dela strămoși și pe cari le-au dovedit în mod atât de strălucit, încât a produs admirația tuturor acelora cari i-au văzut în luptă; luați pildă dela ei, urmați-i și dați-vă osteneala ca să le semănați și ca caracter și ca putere de muncă.
     Atunci vom putea fi siguri că ne putem bizui pe brațul și caracterul vostru, iar după îndeplinirea celor doi ani de școală să ieșiți cu convingerea în sufletul vostru că veți intra în această familie glorioasă ce constituie corpul ofițeresc, cu toată pregătirea necesară pentru a putea împlini rolul vostru cu cinste și cu bine.
Acestea sunt urările ce vă fac astăzi, și acum să strigăm din tot sufletul:
      ”Să trăiască iubita noastră armată”.

(Cuvântări de Ferdinand I, Regele României 1889 – 1922, București, 1922,  pp. 146 – 147)

      Înalt Prea Sfințiți Părinți,
     Zice în Sfânta Scriptură: ”Cei ce seamănă cu lacrămi, cu bucurie vor secera; mari lucruri a făcut Domnul cu noi”.
Și într-adevăr mare e ziua aceasta în care frații de-o credință și de-o limbă, după veacuri de tristă și nedreaptă despărțire, își pot întinde mâinile spre vecinică unire duhovnicească.
 
      Înalt Prea Sfințite Părinte,
     Înalt Prea Sfinția Ta fiind ridicat la cea mai înaltă treaptă a Sfintei Biserici autocefale române, cu vie mulțumire Ți-am înmânat după vechile datine toiagul archiepiscopal ca să oblăduiești cu dragoste turma ce ți-a fost încredințată.
      Această veche Mitropolie a Țării Românești, sub ocrotirea căreia se aflau și bine credincioșii fii de peste munți în timpurile marilor Domni munteni, își cheamă din mijlocul fraților împilați până acum sub mână străină, pe purtătorul cârjei sale mitropolitane.
      Te poți mândri, Înalt Prea Sfințite Părinte, de a fi urmașul atâtor mitropoliți evlavioși cari au fost podoaba acestui scaun archiepiscopal. Bărbați ca Grigorie, sub a cărui Vlădicie s-au tălmăcit cele 12 minee[1] și mai cu deosebire Antim[2], care păstoria în fericitele vremuri ale lui Constantin Basarab Brâncoveanu, încălzind pe fiii lor sufletești cu cuvântul și învățătura evanghelicească, au dat Mitropoliei din București un renume care strălucia și peste hotarele țării.
     Chemat în scaunul mitropolitan, Înalt Prea Sfinția Ta, ai părăsit o eparhie dragă inimii Tale, al cărei conducător sufletesc ai fost în timpuri grele de lupte naționale, dar și în clipele cele mai înălțătoare ale neamului. Urcându-Te pe scaunul archiepiscopal al Ungro-Vlahiei, ai frumoasa menire de-a înfăptui politica religioasă a lui Mihai Viteazul, care prin înființarea Mitropoliei ortodoxe dela Alba-Iulia țintia să apropie și să unească bisericește toate țările românești.
      De atunci până în zilele mărețe ale unirii, ce Atotputernicul ne-a dăruit să le trăim, clerul de peste munți în timpul luptelor grele și suferințelor de martiri a știut să păstreze, alăturea cu sfânta candelă a credinței strămoșești, flacăra nestinsă a vieți și simțirii naționale. Aceasta dă alegerii întâiului Mitropolit Primat al României întregite o deosebită semnificație.
Sunt încredințat că chemarea Înalt Prea Sfinției Tale va adduce roade fericite pentru organizarea temeinică și unitară a Bisericii române, prtecum și pentru întărirea credinții, izvorul nesecat al faptelor bune și al înălțării sufletești.
Din tot sufletul îți urez o lungă și rodnică activitate arhipastorală.
 
        Înalt Prea Sfințite Părinte,
      În urma mărețului act al realipirii frumoasei Bucovine la patria mamă și în puterea vechuilor datine, cu mare dragoste și cu deosebită mulțumire am întărit Înalt Prea Sfinției Tale purtarea cârjei mitropolitane a Bucovinei.
Vei privi aceasta ca un semn vădit de recunoaștere a deosebitei râvne ce ai desfășurat în buna conducere pastorală a turmei încredințată Ție. Frumoasele monumente religioase ce se ridică la Suceava, Rădăuți, Putna, ca o vie mărturie a evlaviei vrednicilor Voevozi ai Moldovei, ne amintesc asemenea că credința la un popor este singura temelie trainică pe care se poate rezema viitorul său, căci destinele popoarelor sunt în mâna A Tot Putintelui.
     Cu mare nerăbdare aștept să pot veni și eu în Bucovina, spre a mă închina la aceste Sfinte Ctitorii și a înveseli sufletul meu în bogățiile și comorile de artă religioasă din toate mânăstirile Bucovinei. Grija ce ai purtat de păstrarea lor a găsit un răsunet de vie recunoștință în inimile credincioșilor.
     Din tot sufletul urez Înalt Prea Sfinției Tale încă mulți ani de fericită arhi-păstorie.
     Prea Sfințite Părinte,
    În urma unirii ținuturilor de peste munți cu patria mumă și în puterea vechilor datine, cu cu deosebită bucurie Ți-am dat întărirea cuvenită pentru păstorirea poporului orthodox din Eparhia Aradului.
    Cunosc grelele lupte ale acestei Episcopii dela marginea românismului, cea mai expusă la bătaia valurilor străine și aduc în ziua aceasta prinosul nostru de recunoștință pentru vrednici luptători ai Bisericii române, precum și mărturisirea sentimentelor noastre de dragoste pentru scumpii voștri poporeni de pe malurile Mureșului și ale Crișului, îndemnându-i ca și pe viitor să-și păstreze aceeași credință, limba și legea strămoșească.
 
    Înalți Prea Sfințiți Părinți,
   Mergeți și întorceți-vă acum la scaunele voastre episcopalle și urmați a apropia cât mai mult de biserică sufletele credincioșilor, propovăduind în aceste vremuri de grele încercări morale, tuturor treptelor sociale iubirea aproapelui, buna înțelegere și pacea obștească. Întăriți în inimi frica de Dumnezeu, ferirea de nedreptate și fapte rele, respectul ocârmuitorilor către ocârmuiți și al acestor din urmă către autoritate. Numai prin păstrarea și întărirea unor asemenea sentimente putem avea o țară bine întemeiată cu o propășire sigură în timp de pace și o puternică pregătire pentru orice vreme grea.
    Vă mulțiumesc din adâncul sufletului pentru bunele urări ce Ne-ați adus Reginei, Mie și Familiei Mele.

(Cuvântări de Ferdinand I, Regele României 1889 – 1922, București, 1922,  pp. 53 – 57)

 
[1] Ferdinand se referă la mitropolitul Grigorie al II-lea de la Colțea al Ungrovlahiei (1760 - 1787), dar tălmăcitori ai mineielor sunt considerați episcopii de Râmnic Chesarie (1773 – 1780) care a tipărit mineiele lunilor octombrie și martie în anii 1776 – 1779, și Filaret (1780 - 1792) cel care a încheiat tălmăcirea mineielor în 1780, cf. www.istorielocală.ro Episcopia Râmnicului - mare ”centru de cultură și spiritualitatea românească”, Marți, 28 August 2012, ora 14.35. La fel arhimandrit Policarp Chițulescu, Mineiele de la Râmnic (1776 -1780), în www.tipăriturivechi.ro.
[2] Antim Ivireanul (n. circa 1640 - 1650, Iviria Gruzia — d. 1716, asasinat în Bulgaria) a fost un autor, tipograf, gravor, teolog, episcop și mitropolit român de origine georgiană. Mitropolit al Ungrovlahiei (1708 - 1716) autor al unor celebre Didahii, ce reprezintă o colecție de predici folosite la Marile Sărbători de peste an, Antim Ivireanul a fost o personalitate culturală remarcabilă a literaturii române vechi. A fost cel care a înființat prima bibliotecă publică în Bucureștiul de astăzi, în secolul XVIII. Fiind un apărător energic al drepturilor Bisericii ortodoxe și a poporului român, dar mai ales din pricina atitudinii sale fățiș antiotomane, în toamna anului 1716, la cererea primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, a fost înlăturat din scaun, închis, caterisit de patriarhul ecumenic și condamnat la exil pe viață în mănăstirea "Sfânta Ecaterina" din Muntele Sinai. În drum spre locul exilului, a fost ucis de ostașii turci și trupul aruncat undeva în râul Marița sau în Tungea, dincolo de Adrianopol. Abia după 250 de ani, în 1966, Patriarhia Ecumenică a ridicat această nedreaptă caterisire și a fost reabilitat. Antim Ivireanul a fost proslăvit ca sfânt (canonizat) de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române în 1992 (prin actul sinodal din 20 iunie, proclamarea oficială a canonizării având loc la 21 iunie 1992). Este prăznuit în fiecare an la 27 septembrie.

     



Miron Cristea

  1 Ianuarie 1920 
      Investirea episcopilor la Palat. Regele ţine o cuvântare foarte frumoasă şi bine sprijinită pe fapte. Mitropolitul Primat[1] e demn, şi se înfăţişează deosebit de frumos în costumul lui cu Sf. Constantin şi Elena cusuţi pe mătasa roşie.
 


 

   



 Episcopul de Arad[2] ceteşte cu greu un discurs mereu îndreptat; spune că aleargă cu picioare vesele către Rege pentru că el şi ai lui au dorit de mult un Suveran de limba şi de legea lor[3].
 



     

 

 

 Vladimir de Repta
  Între ei doi, Repta[4], foarte bătrân, tremurând, spune în câteva cuvinte şoptite respectul lui către Rege.

   La Mitropolie slujba instalării. Arhiereul Ciosu[5] ţine o cuvântare ascultată în dezordine. În Palatul metropolitan cutează a vorbi întâiu Chiricescu[6], care grăieşte din Scripturi. Borcia[7] face o bună impresie cu un discurs îngrijit redactat, pe care îl ceteşte.
 




 

Ioan Borcea
 
    Adaug câteva cuvinte despre datoria culturală a Bisericii şi despre drepturile ei, pe care trebuie să şi le reia. Preoţimea se oferă pentru colaborare. Şi aici ca şi în biserică noul Mitropolit găseşte cuvinte potrivite. Dar, necunoscând omul, încredinţează lui Chiricescu creşterea clerului de mâine.
    Vaida îmi arată în ce stadiu se găseşte conflictul dintre Vlad[8] şi Marele Cartier. Şi el crede că acesta împiedecă orice bună administraţie în Ardeal. Nu se poate tolera ce s'a facut contra unui ministru. Mai curând demisionează. Îmi cere să intervin personal la Prezan[9].








Aurel Vlad
 
    La 5, merg la acesta. Întrebuinţez toate mijloacele de persuaziune pentru a face să se aducă scrisoarea de scuze a colonelului Antonescu[10] ori să facă el această declaraţie, ca şef al Cartierului, prin care s'ar regreta incidentul. Abia capăt o scrisoare în care dezaprobă că Antonescu a luat asupră-şi o datorie de protestare care-i revenia lui însuşi ; adaugă că-l va chema telegrafic fără să spuie că-l va sili să retracteze.






 
 
     



Constantin Prezan
      Seara, la Consiliul de miniştri, Vaida nu se mulţumeşte cu scrisoarea, Vlad izbucneşte în manifestaţii mânioase. Generalul Răşcanu[11], care a fost atins şi el prin unele cuvinte, ia asupra lui să împace lucrul, provocând declaraţia, necesară, a lui Antonescu[12].
      Ce griji pe o astfel de vreme! »  

---

[1] Miron Cristea (20 iulie 1868 – 6 martie 1939), arhiereu, teolog şi om politic român ortodox din Transilvania, episcop de Caransebeş (1910 – 1919), a fost ales mitropolit primat al României la 31 decembrie 1919, iar intronizarea a avut loc a doua zi, la 1 ianuarie 1920. Va fi primul patriarh al României ales la 4 februarie 1925, apoi Înalt Regent (20 iulie 1927 - 8 iunie 1930), Preşedinte al Consiliului de Miniştri (10 februarie 1938 – 6 martie 1939).
[2] Ion Ignatie Papp (1848 – 1925) arhiereu român ortodox din Transilvania, episcop de Arad, funcţie pe care a deţinut-o de la 30 ianuarie 1902 până la moarte, deputat în Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918.
[3] Subliniere ironică a lui Nicolae Iorga pentru că regele Ferdinand era german de origine şi catolic fervent.
[4] Vladimir Vasile de Repta (1842 - 1926) a fost un mitropolit român, membru de onoare al Academiei Române. A fost deputat în Dieta Bucovinei și în Camera Imperială din Viena, precum și senator de drept (reprezentant al Mitropoliei Bucovinei) în primul parlament al României Mari (noiembrie 1919 -1920).
[5] Platon Ciosu (1867 – 1934) preot la catedrala episcopală din Curtea de Argeş (1900 - 1918), protopop al judeţului Argeş (1903 - 1908), arhiereu-vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei (1918 - 1934, hirotonit la 30 septembrie 1918), locotenent de mitropolit primat în tot cursul anului 1919, locotenent de episcop al Dunării de Jos (ianuarie 1922 - martie 1923 şi aprilie - iunie 1924).
[6] Constantin Chricescu (1863 – 1929), teolog român, prof. univ. dr. de Patrologie  și  Istoria  dogmelor  la  Facultatea  de Teologie  din  București  (1894 - 1928)
[7] Ion Borcea (1879 – 1936), profesor universitar de biologie la Universitatea din Iaşi, membru corespondent al Academiei Române (5 iunie 1919), om politic, membru marcant al Partidului Ţărănesc, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii în guvernul condus de Al. Vaida-Voevod (16 decembrie 1919 – 13 martie 1920). Membru fondator al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (1935), a înfiinţat staţiunea zoologică marină de la Agigea. A încetat din viaţă în urma unei septicemii provocată de înţepătura unei vietăţi marine.
[8] Aurel Vlad (1875 - 1953) om politic român din Transilvania, membru marcant al Partidului Naţional Român, deputat în Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, vicepreşedinte al Consilului Dirigent şi titular al resortului de finanţe, ministru de Finanţe în guvernarea lui Al. Vaida-Voevod (1 decembrie 1919 – 23 februarie 1920). A fost arestat în mai 1950 şi întemniţat la Sighet, unde încetează din viaţă.
[9] Constantin Prezan (1861 – 1943) general român, figură emblematică a Războiului de Întregire, şef al Marelui Cartier General (5 decembrie 1916  - 1 aprilie 1918, 10 noiembrie 1918 – 20 martie 1920), mareşal al României (1930).
[10] Ion Antonescu (1882 – 1946) la vremea respectivă lt. colonel, şef al biroului de operaţii din Marele Cartier General, va fi ministru de război decembrie 1937 – martie 1938 şi preşedinte al Consiliului de Miniştri (4 septembrie 1940 – 23 august 1944, mareşal al României (21 august 1941), judecat, condamnat la moarte şi executat la 1 iunie 1946. La 31 decembrie 1919 regele Ferdinand semnase Înaltul Decret No. 5454 prin care se conferea Ordinul Militar ”Mihai Viteazul” clasa III ”Locotenentului-colonel Antonescu Ioan, dela marele cartier general, pentru concursul eficace dat pe câmpul de luptă înaltului comandament, în calitate de șef al biuroului operațiunilor al marelui cartier general în timpul ofensivei din 1919, care s-a terminat cu intrarea glorioasă a armatelor române în Buda-Pesta.” Publicat și în Monitorul Oastei No. 12 din 15 Martie 1920.
[11] Ion Răşcanu (1874 – 1952) general român, comandant al Brigăzii 15 artilerie (1917 – 1918) şi apoi al Diviziei 1 vânători. Secretar general al Ministerului de Război 1 decembrie 1918 – 27 septembrie 1919, ministru de Război în guvernele conduse de generalul Artur Văitoianu, Al. Vaida Voevod şi Al. Averescu (27 septembrie 1919 – 13 decembrie 1921). Va fi primar al Capitalei în vremea guvernării lui Ion Antonescu (14 noiembrie 1942 – 23 august 1944). În mai 1950 a fost arestat şi întemniţat la Sighet, unde a încetat din viaţă.
[12] La 3 ianuarie 1920 Nicolae Iorga a scris: „Lucrul s-a aranjat. Antonescu a satisfăcut în scris pretenţiile lui Vlad care pleacă acasă mulţămit.” Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a. pag. 310.