Monitorul Oastei, 1920 Martie 15, No. 12
    I. D. No. 5.455 din 31 Decemvrie 1919, pp. 737 - 738:
    FERDINAND I
    Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al României,
    La toţi de faţă şi viitori sănătate:
    Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de răsboi sub No. 25.910 din 31 Decemvrie 1919,
     Am decretat şi decretăm:
    Art. I. – Conferim Ordinul Crucea „Regina Maria”, următoarelor persoane, astfel după cum urmează:
 
Ordinul ”Crucea Regina Maria” clasa I
     D-nei Meisner Elena[1], dela spitalul No. 267 din Iaşi, pentru zelul remarcabil şi devotamentul excepţional ce a depus în îngrijirea bolnavilor în tot timpul campaniei 1916 – 1917.
     D-rei Fuller Loïe[2], pentru munca neîntreruptă şi devotamentul nemărginit cu cari a lucrat la Paris în folosul României.

 

Ordinul ”Crucea Regina Maria” clasa II
 
     Locotenentului Koslinsky Alexandru[3], regimentul 2 artilerie, pentru dragostea şi devotamentul cu cari a îngrijit bolnavii de tifos exantematic din unitatea sa, contractând această boală, în iarna 1916 – 1917.
     D-lui Manissalian A., pentru munca deosebită depusă pentru întemeerea şi conducerea spitalului Comunităţii Armene.
   D-nei Manissalian Marieta, pentru munca deosebită depusă pentru întemeerea şi conducerea spitalului Comunităţii Armene.
      D-nei Mitilineu Marta, pentru zelul şi devotamentul deosebit cu care a îngrijit bolnavii la spitalul 110 (seminarul catolic) pe timpul ocupaţiunii.
      D-nei Butoianu Sofia[4], infermieră-voluntară, dela spitalul de evacuare chirurgical No. 3 pentru devotamentul şi zelul excepţional ce a depus în îngrijirea răniţilor cu ocazia ofensivei din Iulie 1917.
       D-nei Lecca G. Irena, pentru devotamentul desfăşurat în îngrijirea săracilor din comuna Tarcău, judeţul Neamţu.
     D-nei Bacaloglu Lilly, pentru zelul şi devotamentul cu care a organizat şi condus orfelinatul de la Stănileşti, judeţul Fălciu, în 1917.
     Art. II. - Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de răsboi este însărcinat cu executarea decretului de faţă.
      Dat în Bucureşti, la 31 Decembrie 1919.
              Loïe Fuller
 
[1] Elena Meissner (1867 – 1940).
[2] Loïe Fuller, născută Marie Louise Fuller (1862 -1928) dansatoare şi actriţă americană care a revoluţionat baletul din epoca ei; prietenă şi confidentă a reginei Maria a României; a susţinut cauza României jucând un rol important în aducerea Crucei Roşii Americane în România şi a susţinut în mod neoficial la Conferinţa de pace de la Paris, datorită relaţiei ei cu Frank Lyon Polk (1871 – 1943), subsecretar de Stat (1 iulie 1919 – 14 februarie 1920), calitate în care a condus delegația americană la Conferința de pace de la Paris după reîntoarcea președintelui Wilson și a secretarului de Stat, Robert Lansing, în Statele Unite, în octombrie 1919. Vezi pe larg în Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, Editura Albatros, București, 1996, pag. 381, însemnare din ziua de 6 decembrie 1919.
[3] Alexandru Koslinski (1893 – 1976) viitor general. Apud Tudor-Radu Tiron, De la Independenţă la Reîntregire. Decoraţiile conferite în temeiul Decretului Regal Nr. 3870 din 27 octombrie 1939, în Cercetări numismatice, XXIII – XXIV, Bucureşti, 2017 – 2018, pp. 91 – 122. Despre generaţiile successive de ofiţeri ai familiei Koslinski vezi Niculae Koslinski, Familia Koslinski în România, în Arhiva Genealogică 3 (8), nr. 3 - 4, 1996 pp. 161 – 166.
[4] Sofia Butoianu mai fusese decorată cu Ordinul Crucea Regina Maria clasa III prin Înalt Decret No. 1.631 din 30 Decemvrie 1917, publicat în Monitorul Oastei No. 9 din 13 Ianuarie 1918, pag. 117.

Bucureşti, 30 decembrie 1919
       Direcţiunea generală a Căilor Ferate Române
      Direcţiunea I regională Bucureşti
      Serviciul de mişcare
      Domnule Ministru,
   Conform ordinului dv. verbal am onoare a expune mai jos situaţiunea parcului de vagoane de la începutul războiului până astăzi.
      În anul 1916 se găseau în toată ţara 24.335 vagoane proprietate C. F. R. şi proprietatea societăţilor din ţară.
     Cu ocazia evacuării în Moldova am putut avea acolo 15.195 vagoane, iar dincoace de Siret au rămas 9.140 vagoane. În afară de acest parc de vagoane C.F.R. am mai avut în Moldova şi din ce am mai adus noi din Muntenia un total de 8.295 [vagoane] germane, austriece şi ungare, deci se găseau în Moldova un total de 23.490 vagoane.
      Acest parc a suferit în Moldova următoarele schimbări:
          a) s-au dat ruşilor împrumut 2499 vagoane din vagoanele C.F.R.
         b) 8.295 vagoane germane, austriece şi ungare s-au înapoiat căilor ferate proprietare prin Mărăşeşti, Burdujeni şi Galaţi, în urma convenţiunilor tratatului de pace.
        c) iar 802 vagoane C. F. R. s-au dat germanilor care ameninţau că întrerup traficul între Moldova şi Muntenia dacă nu le dăm vagoane din Moldova pentru efectuarea transporturilor necesare populaţiunii din teritoriul ocupat.
      Din cifrele date mai sus rezultă că la părăsirea de către germani a teritoriului ocupat ar fi trebuit să se găsească în acest teritoriu:
          9140 vagoane lăsate de noi în 1916.
          8295 vagoane înapoiate de noi din Moldova c.f. germane.
          802 vagoane CFR date ca împrumut pentru nevoile ţării.
          Total: 18.237 vagoane
       La reluarea liniilor de către noi din teritoriul fost ocupat s-au găsit următoarele vagoane:
           Vagoane clase -300, vagoane marfă -2250
           Vagoane Kz.- 300
      Aceste cifre sunt aproximative neputându-se face până acum o scontare serioasă din lipsă de mijloace.
      În privinţa locomotivelor situaţiunea este următoarea:
     Înainte de război posedam 1.063 locomotive, din acestea au rămas la evacuare 201 locomotive şi s-au mai trimes din Moldova 45 pentru reparat, total 246 rămase în stăpânirea germanilor.
      La reluarea liniilor de către noi s-au găsit 285 maşini, din care în bună stare numai 42 maşini pentru trenuri şi 15 pentru manevre, iar restul parte defecte şi parte arse de germani.
       Director General
       Director Serviciului Mişcare
       Şef Birou Mişcare
       D-sale dlui ministru al lucrărilor publice [Mihai Popovici]

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, noiembrie 1919 – ianuarie 1920, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. V, doc. nr. 824, pp. 390 – 391.)

"29 Decembrie 1919
      În şedinţa de astăzi, Adunarea Naţională a tuturor Românilor, Camera şi Senatul, fiecare separat, într’o atmosferă de înaltă solemnitate, într’un entuziasm religios şi măreţ, cum nu s’a mai văzut până acum, au votat cele trei legi care consfinţesc în faţa neamului, a umanităţii şi a istoriei, UNIREA completă şi eternă a tuturor ţărilor locuite de români cu Patria-mamă, sub un singur sceptru, sub un singur Rege şi sub un singur Dumnezeu. Măreţia celui mai mare ceas istoric din viaţa politică a neamului românesc s’a scoborât în sufletul tuturor celor de faţă, deputaţi, senatori şi public, cu o pătrundere aşa de covârşitoare încât feţele s-au transfigurat, ochii au lăcrimat şi o fericire dumnezeiască a înstăpânit pe toţi, tineri şi bătrâni. În toţi cei cari au votat şi cei cari erau de faţă, s’a scoborât bucuria strămoşilor, cari au murit cu gândul la acest ceas, precum şi dumnezeiasca mulţumire a vitejilor căzuţi pe câmpul de luptă pentru mântuirea şi întregirea neamului nostru. Cei vii şi cei morţi au proclamat dintr’un singur suflet UNIREA pe vecie a tuturor Românilor: morţii spunând că pentru acest ceas şi’au dat viaţa, iar viii jurând că pentru acest ceas vor trăi şi în viitor. În acest mod s’a împlinit visul de veacuri al atâtor eroi şi mucenici, s’au izbândit năzuinţele strămoşilor şi părinţilor prin consfinţirea solemnă şi statornică a legii eterne, şi s’au răscumpărat temeinic şi trainic nenumăratele jertfe şi râuri de sânge cari în curgerea a zece veacuri au adăpat cu viaţă fără de sfârşit ideea măreaţă şi sfântă, astăzi pentru veci triumfătoare.
       Marile acte politice dela Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia şi’au primit astăzi consfiinţirea dela voinţa întregului neam românesc, reprezentat în primul Parlament al tuturor Românilor. Unirea tuturor Românilor a fost votată în această zi istorică de întreg neamul nostru cu aceiaşi unitate înălţătoare şi spontaneitate mult grăitoare, cu care a fost votată Unirea celor trei frumoase şi bogate provincii româneşti. Asemeni celor trei domniţe din poveste, care după pribegii amare şi încercări grele ale iubirii şi credinţii lor, îşi primesc răsplata trecând prin faţa tronului împărătesc şi unde li se încununează frunţile cu steme nepieritoare, tot aşa şi ţările surori, ale căror suflete uriaşe au plutit astăzi în atmosfera luminată a Parlamentului Român, primind pe rând harul Unirii celei de o fiinţă şi hrisovul trainic al logodnei istorice în veşnicie pentru a forma o singură ţară, una şi nespărţită în vecii vecilor!
       Cele şasesprezece milioane de Români, care trăiesc între Tisa şi Mare, Dunăre şi Nistru, vor fi unite în cugete, în simţiri, în năzuinţe şi hotărâre, formând un singur bloc de granit, neclintit în drumul vijeliilor şi în vârtejul ameninţător. Voinţa de veacuri a neamului românesc s’a prefăcut în lege fundamentală înscrisă în noua Constituţie a României Mari. Jerfele gigantice aduse de neamul nostru în cursul istoriei sunt răsplătite. Din Istoria Românilor se poate învăţa că în lume trebuie să învingă legea desăvârşirii individuale, sociale şi naţionale, şi că numai popoarele cari trăiesc luptând pentru un ideal nu trăiesc zadarnic pe acest pământ... De azi înainte o epocă nouă se deschide în istoria noastră şi vrednicia noastră se va arăta după cum vom şti apăra şi consolida marele act votat astăzi cu atâta unanimitate. În faţa acestui act sfânt ieşit din cea mai firească trebuinţă vitală a neamului românesc, ni se impune la toţi o mare datorie şi o adâncă hotărâre. Fiecare Român să facă în intimitatea taincă a sufletului său, votul solemn al jertfei întregii lui fiinţe, a tuturor energiilor lui pentru viitorul acestei frumoase Patrii, unită şi nespărţită. Să-i dea toată iubirea lui, toată însufleţirea şi tot avântul de care este capabil, prin încordarea tuturor puterilor sădite de Providenţă în fiinţa lui. Printr’o muncă nesfârşită şi cu socoteală, printr’o muncă conştientă şi rodnică să facă toţi Românii, uniţi în urmărirea aceluiaşi ideal, din scumpa noastră ţară cu graniţe mari, o cetate neînvinsă a culturii, a progresului, a liniştii sociale şi a fericirii omeneşti. Să trăiască România Mare!”

(Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Cluj 1926, vol. 2, pp. 341 -342.)

      Conferinţa de Pace
      Preşedintele
      Paris, 22 decembrie 1919
   
  Domnule Preşedinte,
 
       Conform deciziei luate de către Consiliul Suprem al Puterilor Aliate şi Asociate la data de 18 ale lunii, am onoarea a vă face cunoscut că frontiera României cu Galiţia Orientală, în Bucovina, de la Nistru până la vechea frontieră între Ungaria şi Galiţia a fost fixată după cum urmează:
      O linie care părăseşte talvegul Nistrului până la un punct situat aproximativ la 2 km în aval de Zalescyki[1].
De acolo spre sud-vest către punctul de întâlnire al liniei administrative dintre Galiţia şi Bucovina, cu limita dintre districtele Horodenka[2] şi Snyatyn, la aproximativ 11 km sud-est de Horodenka; o linie de demarcaţie pe terenul care trece prin cotele 317, 312 şi 239.
     De acolo spre sud-vest, vechea limită administrativă dintre Galiţia şi Bucovina până la punctul ei de întâlnire cu vechea frontieră dintre Ungaria şi Galiţia.
    Adoptând acest traseu, Consiliul Suprem a menţinut Bucovina – pe care o recunoaşte ca românească – în integritatea teritoriului său istoric, în afara unei neînsemnate rectificări, pe care a considerat-o necesară pentru a nu tăia legătura de cale ferată dintre oraşele galiţiene Horodenka şi Zalescyki[3].
       Vă rog să primiţi, domnule Preşedinte, asigurarea înaltei mele consideraţii.
       Semnat: Georges Clemenceau
(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, noiembrie 1919 – ianuarie 1920, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. V, doc. nr. 822, pp. 380 – 381.)

Nicolae Iorga prezintă parlamentarilor din provinciile alipite mănăstirile Radu Vodă şi Cotroceni, prilej cu care sunt invitaţi să discute şi cu regina Maria.

« 21 Decembre 1919
      Conduc la Radu-Vodă şi la Cotroceni un număr de parlamentari, mai ales Bucovineni, Ardeleni, Basarabeni şi dintre naţionalităţi. Saşii admiră frumoasele sculpturi şi lucrurile turnate în metal.
 
          

      Biserica mănăstirii Radu Vodă
 








 


    Catapeteasma mănăstirii Cotroceni expusă astăzi la Muzeul Național de Artă al României.
   







 
 


     Regina ne pofteşte la ceaiu şi are prilej să vorbească fiecăruia. Îi semnalez pe aceia cari au mai multă influenţă politică sau de cari regalitatea trebuie să se apropie mai mult. Reprezintantul Slovacilor repetă cererea ca ai săi să nu fie părăsiţi în mânile Ungurilor.
     Între cei de faţă este Arhimandritul Filaret Mustea[4], trecut de optzeci de ani. Fusese ales episcop, dar Ungurii nu l-au întărit.
      În drum episcopul Cristea[5] şi Nicolae Ivan[6] se plâng că Uniţii acaparaseră în Ardeal totul.
      Episcopul Miron Cristea (în centrul imaginii) ascultând, împreună cu ceilalți participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918, Declarația de Unire citită de episcopul Iuliu Hossu (1885 – 1970)


 




    Nicolae Ivan
     Seara o conferinţă a mea la feministe în sala Senatului. Asistă şi Regina, care îmi spune că vrea să încurajeze mişcarea, deşi nu e pentru exagerări. 
      (Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pp. 295 – 296)
 

    Regina Maria despre întâlnirea ei cu delegaţia parlamentară condusă de Nicolae Iorga, preşedintele Camerei Deputaţilor.
    “Duminică 21 decembrie 1919, Cotroceni
 


 
     Iorga a devenit preşedintele Camerei şi tratează Parlamentul ca o şcoală, foarte amuzant. Ocazional, vine pe la mine cu oameni aşa de comici şi, de asemenea, îmi dă impresia că ar fi învăţătorul meu.
     Nicolae Iorga
     Iorga este acum preşedintele Camerei şi niciodată un preşedinte nu s-a luat atât de în serios ca el ; el constituie, într-adevăr amuzamentul şi disperarea fiecăruia. Pentru cei care au umor el constituie o sursă inepuizabilă de amuzament, dar pentru acei care vor ordine şi să se facă o activitate serioasă dans la Chambre, metodele lui deranjează enorm. El tratează întreaga Cameră ca o vastă clasă de elevi şi cred că sunt acolo scene mai bune decât orice piesă de teatru.
     Astăzi a strâns o adunătură de neimaginat de oameni, i-a condus în camera mea cea mare aurie, ca şi cum ar fi fost o stranie menajerie, el fiind directorul. Apoi, tot timpul, el consideră că trebuie să fiu biciuită ca să-mi fac datoria, pe care, probabil, nu am înţeles-o. A fost exasperant, dar înţelegerea mea pentru comic a salvat situaţia.
După cină m-am dus la o întrunire feministă la care a vorbit Iorga.   [1] Astăzi Zalișcikî (în ucraineană Заліщики) este un sat în comuna Peredmistea din raionul Buceaci, regiunea Ternopil, Ucraina, situat pe malul de nord al Nistrului, într-un cot pe care îl face râul, la 40 km nord de Cernăuţi.
[2] Astăzi Horodenka (în ucraineană Городенка) este un sat în comuna Studenîțea din raionul Korostîșiv, regiunea Jîtomîr, Ucraina. Localitatea face parte din regiunea istorică Volânia, iar după tratatul de pace de la Riga, din 18 martie 1921, care a pus capăt războiului dintre Polonia şi Rusia Sovietică, a revenit celei din urmă.
[3] Distanţa între aceste localităţi este circa 11 km.
[4] Senator de Caransebeş.
[5] Miron Cristea (1868 – 1939), cleric şi teolog român ortodox din Transilvania, episcop al Caransebeşului (1909 - 1919) va fi ales la 31 decembrie 1919 Mitropolit primat al României şi la 4 februarie 1925 a fost desemnat ca primul Patriarh al României, funcţie pe care o va păstra până la moarte. Înalt Regent (20 iulie 1927 - 8 iunie 1930) preşedinte al Consiliului de miniştri 10 februarie 1938 – 6 martie 1939).
[6] Nicolae Ivan (1855 -1936) cleric român ortodox din Transilvania, din 1892 protopop de Alba Iulia, vicepreşedinte al Comitetului Central al Partidului Naţional Român din Transilvania (1906-1918). Va fi ales primul episcop al Clujului la 4 decembrie 1921, funcţie pe care o va păstra până la moarte.

    Bucarest, 17 Décembre 1919
    Le Chargé d’affaires de France en Roumanie à Son Excellence Monsieur le Ministre des Affaires Etrangères
   M. Vaida-Voevod a pu enfin lire hier la déclaration du Gouvernement devant la Chambre. J’ai assisté à la séance, au cours de laquelle cette Assemblée a gardé une bonne tenue dont elle n’avait pas donné l’exemple les jours précédents. Votre Excellence trouvera ci-joint la traduction de la déclaration du Cabinet Vaida. Son chef avait dû surseoir à la lecture de la déclaration en raison de son état de santé et surtout à cause des exigences du Général Averesco. Depuis quatre jours le chef de la Ligue du Peuple qui détenait le portefeuille de l’Intérieur avait virtuellement démissionné mais sa retraite demeurait subordonnée à l’engagement qu’il voulait faire prendre par le Gouvernement de consommer la démobilisation, d’abolir la censure, de mettre fin à l’Etat de siège, et de procéder dans un certain délai à la dissolution de la Chambre. En réalité l’ex commandant d’armée ne se souciait pas d’engager son avenir en se compromettant avec un groupe qui, s’il a courageusement assumé la charge de liquider une situation délicate à l’extérieur et à l’intérieur, n’est nullement assuré du lendemain. Les Transylvains pour retenir le chef de la Ligue du Peuple lui ont fait proposer par l’un des leurs M. Goga, Ministre de l’Instruction publique, une fusion entre son parti et le Bloc transylvain qui eut déterminé la formation d’un groupement considérable auquel la majorité eut été assurée. Mais le Général Averesco a été mis en garde contre ce projet dont la réalisation l’eut privé de sa situation unique de tribun indépendant et maitre de l’heure. D’autre part, Vaida-Voevod à tort ou à raison a refusé de se démunir des moyens de Gouvernement que lui a légués le parti libéral: armée, état de siège, censure. La déclaration qu’il a lue ne mentionne même pas les deux derniers; quant au premier elle se borne à indiquer que la démobilisation est commencée. De plus, le Président du Conseil déclare formellement que "cette Assemblée  nationale a le mandat de réviser la constitution de l’ancien Royaume de façon que la nouvelle constitution corresponde au nouvel état de choses". Cette déclaration exclut toute idée de dissolution prochaine, comme d’ailleurs l’ampleur du programme tracé à l’Assemblée. Le Général Averesco a donc maintenu sa démission et il ne figurait pas hier dans la tribune ministérielle. Une grande partie de l’Assemblée était visiblement inconsciente de ce fait et les principaux passages de la déclaration ont été soulignés par des applaudissements unanimes, abstraction faite bien entendu du parti libéral qui est resté figé dans une expectative méprisante.
     M. Bratiano a succédé au Président du Conseil pour faire l’historique de son Gouvernement. Bien que médiocre orateur il a visiblement intéressé l’auditoire en retraçant toute la période de la guerre. Cette partie de son exposé ne comportait aucune allusion à la situation actuelle, aucune justification de son attitude récente ni aucune attaque contre la politique de conciliation et d’entente avec les Alliés inaugurée par ses successeurs. C’est aujourd’hui que l’ex Président du Conseil s’est réservé d’aborder ce chapitre délicat et personnel. La dernière phrase de son discours d’hier indique dans lequel état d’esprit il sera traité. "Avec tous ces mérites, a-t-il dit, je me suis présenté devant la Conférence, convaincu que le fidèle qui a le plus souffert est celui qui doit être le mieux récompensé dans le ciel. Je vous dirai dans la séance de demain comment s’est ouvert devant le Chrétien le paradis sur lequel il avait compté."
     Je reçois à l’instant un compte rendu sommaire de la séance qui vient de prendre fin. M. Bratiano a occupé la tribune pendant plusieurs heures sans apporter autre chose que les plaintes accoutumées. Le débat sur la politique extérieure continuera demain par un discours de M. Couza, le nationaliste qui s’est opposé avec tant de virulence à la signature du traité. Quelques autres orateurs sont inscrits, M. Marghiloman devant venir en dernier lieu. Bien qu’avec une Chambre aussi ignorante il soit prudent de prévoir toutes les surprises, j’espère que la question gouvernementale ne se posera pas sur la politique extérieure et que la ratification des traités couronnera tous ces débats. C’est sur la discussion des questions intérieures portées au programme de M. Vaida-Voevod que le sort du Cabinet se jouera probablement. Sa méconnaissance des sentiments qui animent les Assemblées et l’absence de toute discipline dans celle qu’il prétend dominer ne permettent guère d’augurer une vie durable au Gouvernement. Les libéraux, ramassés sur eux-mêmes, possédant encore entre leurs mains, en partie, grâce à une complicité royale qui ne fait pas de doute, des éléments de force de premier ordre comme l’armée et la police, sont sinon en mesure de reprendre le pouvoir à brève échéance, du moins capables de rendre son exercice impossible à leurs successeurs.
Henri Cambon

 (S.A.N.I.C., Fond Microfilme Franţa, inv. 1494, rola 180, c. 771-773)

      Sinaia, 6 decembrie 1919
     O zi mai puţin frumoasă, zăpadă şi umezeală, dar nu este frig. Am petrecut dimineaţa uitându-mă prin hârtii cu Denize[1] şi stabilind probleme delicate.
    Am primit o scrisoare substanțială de la Loïe Fuller[2]. Fusese foarte bolnavă, dar în pat încă a lucrat pentru mine și țara mea cu o energie eroică. Marea ei dorință fusese să fi venit la Paris și să vorbesc direct cu Polk[3].

 

 

    Frank Polk (1871 – 1943)

    Reușise să-l facă pe acest om important să vină la patul ei de suferință și l-a câștigat ca prieten pentru mine. Vai, călătoriile în Grecia, plecările neprevăzute, mi-a fost aproape imposibil, mai ales că abia mă întorsesem; în plus, fiind plecată aproape două luni din țară nu mai eram la curent cu ceea ce făcuse guvernul meu, nici suficient informată în problemele fierbinți. Și totuși îmi părea foarte rău că nu am putut răspunde chemării lui Loïe. Ea nu m-ar fi chemat dacă nu ar fi fost sigură că aș fi putut să ajut. Am o încredere oarbă în Loïe, dificultatea este de a-i face pe ceilalți să aibă aceeași încredere.

 





     Loïe Fuller
 
     Ziarele au început să-l atace pe Boyle[4], şi anume Adevărul, datorită amestecului său în afacerea lui Carol[5]. Era de aşteptat să se întâmple şi o regret. Partida lui Zizi caută, desigur, să câştige indiferent cât de murdare sunt mijloacele.
      Am petrecut mult timp cu Elena Perticari[6] care are nevoie de afecţiunea mea în acest moment. Am făcut o plimbare lungă, am luat ceaiul şi am citit Ilenei[7]. Este adorabilă.
 
[Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, ediție Vasile Arimia, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pag. 381.]
 
 

---

[1] Gaetan Denize, profesor de franceză al copiilor mai mici al cuplului Ferdinand şi Maria, ulterior secretar particular al reginei Maria până la moartea sa în 1929.
[2] Loïe Fuller, născută Marie Louise Fuller (1862 -1928) dansatoare şi actriţă americană care a revoluţionat baletul din epoca ei; prietenă şi confidentă a reginei Maria a României.
[3] Frank Lyon Polk (1871 – 1943), avocat și diplomat american, consilier la Departamentul de Stat - ministerul de externe – (16 septembrie 1915 – 30 iunie 1919), subsecretar de Stat (1 iulie 1919 – 14 februarie 1920), calitate în care a condus delegația americană la Conferința de pace de la Paris după reîntoarcea președintelui Wilson și a secretarului de Stat, Robert Lansing, în Statele Unite. Îi va succeda lui Lansing în funcția de secretar de Stat (14 februarie - 12 martie 1920).
[4] Joseph Whiteside Boyle (1867-1923). Ofiţer canadian însărcinat cu diferite misiuni speciale în sprijinul guvernului României (de exemplu, tratativele cu bolşevicii de la Odessa din februarie 1918, eliberarea unor ostateci de la Odessa în aprilie 1918) pentru care a fost decorat cu Ordinul „Steaua României” cu spade în gradul de Mare-Ofiţer prin Înaltul Decret No. 1.368 din 5 Iunie 1918, publicat în Monitorul Oastei, 2 Iulie 1918, No. 117, pp. 1925 – 1926: „pentru curajul excepţional şi pentru devotamentul remarcabil cu care a apărat cauza românilor aflaţi la Odesa, scăpând din primejdia morţei un mare număr dintre ei. (1918)”
[5] Colonelul Boyle încerca să-l convingă pe principele moştenitor Carol să renunţe la căsătoria încheiată cu Zizi Lambrino (1898 – 1953) la Odessa la 31 august 1918. Copilul lor urma să se nască în ianuarie 1920.
[6] Elena Perticari, fiica doctorului Carol Davila, era văduva generalului Ion Perticari (1852 – 1919), artilerist de mare renume în epocă şi guvernator militar al principelui moştenitor Carol (1909 – 1913); generalul decedase la 27 noiembrie 1919.
[7] Principesa Ileana (1909 – 1991) fiica regelui Ferdinand și a reginei Maria, se va căsători la 26 iulie 1931, la Sinaia, cu principele Anton de Habsburg cu care a avut șase copii, dintre care trei trăiesc și astăzi. Stabilită în Statele Unite, principesa a divorțat de soțul ei și după un alt mariaj încheiat tot prin divorț, s-a călugărit sub numele de maica Alexandra. A vizitat România în 1990.

      Nu s-a primit încă un răspuns clar la ultimatumul Aliaţilor, dar dl Maniu a arătat că el este pregătit să accepte principiul drepturilor minorităţilor, însă nu poate garanta că partidul lui va face acelaşi lucru. S-a propus să se înlocuiască [termenul] clauzele minorităţilor cu drepturile minorităţilor. Consiliul Suprem a luat în considerare şi modificările sugerate, iar aceste modificări includ:
      1) omiterea în preambul a unei referiri la Tratatul de la Berlin[1];
      2) omiterea a două articole privind pe evrei;
      3) includerea în preambul a unei recunoaşteri a legii din 22 mai [1919] privind emanciparea evreilor.
     La 30 noiembrie Consilul Suprem a reexaminat raportul Comitetului pentru noile state ca şi schimbările care să fie făcute în Tratatul cu România pentru protecţia minorităţilor.
      1) Comitetul a recomandat suprimarea pasajelor 2 şi 3 din preambul;
      2) toate delegaţiile, cu excepţia celei a Statelor Unite, au recomandat suprimarea referirii la Tratatul de la Berlin;
      3) toate delegaţiile, cu excepţia celei a Statelor Unite, au recomandat suprimarea celor două articole referitoare la evrei.
     S-a hotărât să se amâne decizia în această chestiune până când guvernul român va da un răspuns la ultimatumul Aliaţilor şi să se facă concesii numai dacă România va promite solemn că va semna şi ea tratatul.

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, noiembrie 1919 – ianuarie 1920, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. V, doc. nr. 809, pag. 309)

 [1] Tratat de pace elaborat în cadrul Congresului de pace de la Berlin 13 iunie - 13 iulie 1878 care reglementa situaţia politică din Balcani după încheierea războiului ruso-turc din anii 1877 – 1878 şi în care independenţa României era recunoscută cu condiţia acordării de drepturi politice pentru minoritatea evreiască din România.

        Paris, 3 Décembre 1919
        Représentant français Bucarest
 
    Prenant en considération la situation politique en Roumanie et voulant donner une dernière preuve de sa modération (si cela doit éviter une rupture que le Conseil Suprême n’a été amené à envisager que par l’attitude dilatoire persistante du Gouvernement roumain malgré tous les efforts des Alliés), la Conférence de la Paix consent le dernier délai demandé par son représentant à Bucarest. Un délai de six jours, partant du mardi 2 décembre à 6 heures et expirant lundi 8 décembre à 6 heures du soir est accordé pour obtenir la réponse de la Roumanie à la note des Puissances alliées et associées. Cette réponse doit être faite au doyen des Ministres alliés à Bucarest à la date ainsi arrêtée. M. Antonesco part ce soir même pour la Roumanie afin de faire connaitre au Roi et au Gouvernement la décision absolue du Conseil Suprême de rompre avec la Roumanie si une réponse favorable et sans réserve n’est pas donnée dans le délai indiqué. Le Conseil Suprême autorise les Ministres alliés à porter d’extrême urgence cette décision à la connaissance du Gouvernement roumain sans attendre les instructions spéciales de chaque Gouvernement.
        Clémenceau
 
       Note
      Le Conseil Suprême a eu à examiner de nouveau la question des relations entre les Alliés et la Roumanie, qui se sont trouvé compromises par les abus commis par l’armée roumaine en Hongrie, et les difficultés opposées depuis de longs mois par le Gouvernement roumain à toutes les demandes de la Conférence de la Paix relatives au respect des engagements généraux qui lient les Alliés entre eux. Le point de départ de cette situation a été le refus de la Roumanie de signer le Traité avec l’Autriche et le Traité de garantie des droits des minorités impliqué par la première signature. D’autre part, depuis le début du mois d’août, c’est-à-dire depuis le moment où les troupes roumaines ont occupé Budapest, le Conseil Suprême n’a pas cessé de demander au Gouvernement roumain de prendre en Hongrie une attitude conciliable avec les principes communs des Alliés. Avec une patience inlassable, inspirée par le respect que les Alliés ont les uns pour les autres et par l’espérance que le Gouvernement roumain finirait par se rendre compte qu’il ne peut impunément se dérober aux engagements réciproques des Alliés, la Conférence s’est efforcée de maintenir les liens qui unissent les Alliés à la Roumanie et d’obtenir que cette Puissance défère aux décisions du Conseil Suprême : le 4, le 5, le 6, le 7, le 14, le 23, le 25 août, le 5 septembre, le 12 octobre, le 3 et le 7 novembre, des demandes pressantes ont été adressées à cet effet au Gouvernement de Bucarest. Pour montrer l’importance qu’elle attachait à obtenir la réponse de la Roumanie, la Conférence a même chargé un délègue spécial, Sir George Clerk, de se rendre à Bucarest.
      Tant d’efforts patients n’ont abouti qu’à une réponse conciliante dans les mots, mais négative dans le faits: sur les trois questions posées: acceptation des frontières fixées par le Conseil Suprême, signature du Traité de Paix avec l’Autriche et du Traité des minorités, règlement de la situation en Hongrie, le Gouvernement roumain a ajourné les deux premières et formulé une série de réserves aboutissant au refus des satisfactions demandées pour la troisième. En présence d’une telle attitude, le Conseil Suprême c’est décidé, le 15 novembre dernier, à faire un dernier appel à la sagesse du Gouvernement et du peuple roumains, en lui laissant la responsabilité des conséquences graves qui résulteraient d’un refus ou d’une réponse toujours dilatoire. Un terme de huit jours avait été fixé pour recevoir la réponse roumaine. Tenant compte du retard singulier de transmission de ce télégramme à Bucarest, la Conférence a admis que le point de départ du délai fixé serait le jour où son télégramme a été en fait notifié au Gouvernement roumain, c’est-à-dire le lundi 24 novembre. L’échéance de ce délai dernier arrivait le 2 décembre à midi. La réponse roumaine n’a pas été celle que pouvait attendre le Conseil Suprême. Faisant état de la démission du Ministère et de la réunion toute récente du nouveau Parlement, elle se bornait à demander un nouveau délai pour que le Gouvernement qui sera constitué puisse prendre ces responsabilités d’accord avec le Roi et le Parlement. Si le Conseil Suprême s’en était tenu à sa notification formelle, il aurait dû, en présence de la réponse suspensive venue de Bucarest, rompre les relations avec la Roumanie, puisque, malgré d’incessantes demandes, elle n’a rien consenti depuis de longs mois. Toutefois, désireux de témoigner d’une manière incontestable sa modération et de manifester l’extrême regret qu’il aurait à voir la Roumanie se séparer des Alliés, le Conseil Suprême a décidé d’accorder un nouveau et dernier délai de six jours à la Roumanie. Le délai partira du mardi 2 décembre et expirera le lundi 8 décembre. Il espère qu’une attitude si bienveillante sera appréciée à sa valeur à Bucarest par le nouveau Gouvernement dont la décision témoignera définitivement de l’orientation politique de la Roumanie et de son respect ou de son dédain pour les décisions de la Conférence de la Paix.

 [S.A.N.I.C., Microfilme Anglia, inv. 1928, rola 448, c. 396-399]

 

20  Noiembrie 1919
       La ora 12 am deschis primul nostru parlament pentru România Mare și Unită. A fost un moment solemn, dar totuși, inima mă durea. Toți românii noștri nu erau uniți așa cum ar trebui să fie, lumea după război nu se arătase la înălțimea eroismului desfășurat în timpul giganticului efort de a câștiga. Am câștigat, dar omenirea a rămas mică, sordidă, lacomă și egoistă. Se minează unul pe altul, sunt invidioși și egoiști, lacomi și meschini în scopurile lor. Puțini, foarte puțini, se ridică deasupra mocirlei, cu idealuri curate și dorințe spre bine. Aceasta m-a făcut tristă în această zi care ar fi trebuit să fie de glorie și de satisfacție.
      Soarele strălucea deasupra noastră, ne-am dus împreună, Nando și cu mine, la inaugurare; de obicei regina nu deschide parlamentul cu regele, dar de data aceasta am făcut-o, fiecare considerând că acesta era dreptul meu firesc și sunt de acord cu ei; desigur, sunt și eu unul din făuritorii României Mari, de acesta sunt conștientă cu mândrie.
Ni s-a făcut o primire extraordinară, chiar mai presus de ce ne așteptam, pentru că fusese o opoziție împotriva regelui și, desigur, sarcina lui nu fusese ușoară, mai ales pentru el. Eram foarte încântată că am fost cu atât de mult entuziasm primiți. Nu pot spune că nu-mi plac exteriorizările, manifestările de apreciere public, simt căldura inimilor care mă îmbrățișează, ceea ce contează pentru mine, dar aceasta nu era atât de necesară pentru încurajarea mea, cât pentru rege, care fusese atacat, criticat, supărat, rău înțeles; aceasta a însemnat enorm pentru el. Mi s-a încălzit inima de bucurie când am văzut cum a fost primit și a constituit o evident satisfacție pentru el. Opoziția, Take Ionescu și Averescu, au refuzat să participe la alegeri, acum sunt furioși, pentru că din nou se află surghiuniți într-un colț, incapabili să participe la destinele țării lor. Desigur, recunosc colosala greșeală pe care au făcut-o, dar vor să arunce toată vina asupra regelui şi nu pot; caută să-l convingă pe rege să dizolve parlamentul recent ales, încercând să-l declare ilegal, şi, deoarece nu-şi pot atinge scopurile, sunt furioşi şi au devenit duşmani aprigi. Regret profund această stare de lucruri. Înainte de a pleca, am făcut tot ce am putut să încerc să-i pun de accord, am vorbit cu fiecare pe rând şi i-am asigurat de totala bunăvoinţă a regelui. Alegerile au fost amânate destul de mult, aşa că au putut fi complet liberi, cum s-au abţinut, acum este greşeala lor, dar nu vor să accepte consecinţele, ci vor să arunce toată vina asupra regelui. Regele a citit mesajul cu o voce clară, fără să ezite, şi a fost, după cum am dorit să fie, calm şi demn, fără niciun semn exterior de nervozitate. Eu, desigur, ca femeie înţeleaptă, am căutat să arăt cât mai bine, dar nu sunt sigură că am reuşit, vărsând câteva lacrimi amare dimineaţa, şi trebuie să spun că, în timp ce întâlneam cu acest nou parlament venit din toate părţile ţări mele noi şi mărite, în timp ce o mândrie cu totul justificată se ridica în mine pentru tot ce s-a realizat sub domnia noastră, s-a iscat o durere aprigă în inima mea pentru că omul care a construit acest eveniment împreună cu noi[1] nu era acolo, în spatele nostru, astăzi, să se bucure de rezultat. Aşa este viaţa şi, destul de curios, întotdeauna am spus, în timpurile de necaz, efort şi nenorocire oricum, nu mă pot imagina în clipa victoriei, deşi îmi dau cu totul seama de mine în clipa nenorocirii. Cu toate că sunt o natură optimistă, niciodată n-am crezut în dulceaţa victoriei şi ea nu este cu totul dulce. Atâtea gânduri mi s-au îngrămădit în minte, atâtea păreri personale asupra lucrurilor, dar nu am timp să le scriu pe toate.”

(Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, ediție Vasile Arimia, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 363 - 364.)

        Deschiderea Adunării Naționale, acest nume tinde a se impune. Sala Ateneului abia încape marele număr al parlamentarilor. Episcopii ardeleni sunt în primul rang. Masca lui Marghiloman e lângă trufia lui Ion Brătianu. Al. Constantinescu paradează, sfidând. Goga pare că vrea să arate cât de mult dispune de Maniu, așezat, în dosul naționaliștilor, între Ardelenii lui.
         Regele intră, hotărât. ÎI intovărășește Regina, Prințul Carol lipsește și se observă aceasta. Mesagiul, care e clar și uneori cald, place și e mult aplaudat. Se aclamă Franța mai ales. S'a evitat prejudecarea chestiei ”iscălirii”[2], lăsându-se totul în sama Camerelor, dar se insistă asupra dreptului nostru. Niciun strigăt împotrivă. Diplomații străini sunt vădit impresionați.
 Discursul Regelui Ferdinand I la inaugurarea primului Parlament (Foto: Biblioteca Centrală Universitară, Iași)
         După-amiaza, Stroescu[3] e ales președinte de vârstă și cetește un discurs de o perfectă concepție (la Senat s’a ales Mitropolitul Repta[4]). La venirea mea Ardelenii aplaudă îndelung.
Seara, negocieri cu țerăniștii, pentru o acțiune parlamentară comună, pe baza unui program. Căutăm a-i convinge în chestia ”demobilizarii generale”, pe care o cer. Se vor continua discuțiile. Se va încerca a se smulge lui Averescu o declarație care să-1 fixeze.”
(Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a., pp. 268 – 269)
”20 Nov. 1919
 

       

 
       Mitropolitul Moldovei Pimen Georgescu (1853 – 1934)
        Astăzi s’a îndeplinit un mare act istoric. Primul Parlament al României întregite s’a întrunit la București, după ce mai întâiu s’a oficiat la Mitropolie Te Deum, la care Î.P.S. Mitropolit al Moldovei[5]  a cetit următoarea rugăciune:
Dumnezeule Atotputernice, Împărate al cerului și al Pământului, care cu negrăita ta bunătate ai ocrotit neamul nostru, ca să faci din el un popor ales și bine plăcut Ție. Prin ce cuvinte alese îți vom aduce Prinos de recunoștință, căci după nesfârșite dureri și mari suferințe, ni-a fost dat ca în vremea de acum, cu ochii noștri să vedem împlinindu-se dorința de veacuri a strămoșilor noștri. Prin Legea Ta cea sfântă, în care au trăit și au adormit părinții noștri, ne-am deprins a crede cu tărie în Tine și a nădăjdui că dreptatea Ta va veni cândva peste neamul nostru, știind că Tu ești drept și prin brațul Tău cel puternic, faci dreptate aleșilor Tăi. Această credință nu a lipsit niciodată și ea a îmbărbătat la luptă, contra dușmanilor, pe vitejii neamului nostru, în toate timpurile și în toate locurile, dar mai ales la Călugăreni, la Baia, La răsboieni, la Plevna, și în timpul din urmă, în marele răsboiu, cu ajutorul tău, prin lupte sângeroase purtate asupra dușmanilor, la Oituz, Mărăști și Mărășești, în vremea Domniei glorioase a Măritului nostru Rege Ferdinand I, a desrobit pământul strămoșesc și a unit într’un Stat pe toți frații ai căror aleși adunați aici alcătusc astăzi – pentru prima oară – Marele Sfat al Țării. Pentru toate aceste binefaceri ce ai revărsat asupra noastră, cu smerenie îți mulțumim, rugându-te să binecuvântezi întregirea neamului nostru pentru vecinicie , avându-l sub sfânta Ta pază și conducându-l pe calea luminii celei plăcute Ție. Senatorilor și Deputaților dă-le dragoste desăvârșită către Țară și Tron, ca așa călăuziți  și însuflețiți de dreptatea Ta, să fie organe destoinice, slujind cu vrednicie și cu credință interesele obștești ale poporului. În această zi, așteptată de veacuri, adu-ți aminte Doamne și de marii noștri Voevozi și de toți cari s’au jertfit, luptând pentru apărarea Legii și Credinții strămoșești. Și pe noi ne învrednicește să ne ridicăm sufletele la înălțimea cuvenită, slăvindu-Te că ne-ai dăruit aceste vremuri mari și strălucite pe cari le vedem și le trăim, înlăturând de la noi toate uneltirile vrăjmășești și patima ce area, care întunecă sufletele și le depărtează de la lumina adevărului. Pe bătrâni și invalizi, pe văduve și pe orfanii de războiu îi mângâie și-i ocrotește, iar pe scumpa noastră oștire o întărește cu vitejie. Pe poporul român îl împodobește cu binecuvântările Tale cele sfinte și câmpiile fă-le să fie totdeauna roditoare și pline de îmbelșugare în România Mare. Amin!
        Marea sală a Ateneului Român era ticsită de aleșii națiunii și aspectul vastei incinte era impunător. În loji se aflau toți demnitarii statului, corpul diplomatic și reprezentanții tuturor autorităților. Reprezentanții țărănimei din vechiul Regat și din provinciile alipite purtau costume pitorești și dădeau sălii o înfățișare nouă. Deputații și senatorii, în grupuri-grupuri, convorbesc și așteaptă clipa emoționantă a cetirii Mesagiului Regal. Pe fețele tuturor este întipărită cea mai vie mulțumire sufletească, acea mare bucurie patriotică pe care o dă măreția clipei de înălțare a Ţării. Înalţi prelaţi ai diferitelor provincii sunt înconjuraţi cu respect şi dragoste deosebită. Pe scenă ia loc Casa civilă şi militară a M.S. Regelui, membrii Consiliului Dirigent al Ardealului, membrii guvernului şi miniştrii provinciilor alipite. La ora 12 M.S. Regele intră în Sala de şedinţă în aplauzele, aclamaţiile şi ovaţiile entuziaste şi prelungite ale întregii asistenţe, şi, suindu-se pe Tron, ceteşte cu voce tare şi emoţionantă următorul Mesagiu:
          ”Domnilor Deputați, Domnilor Senatori,
 
         În aceste clipe înălțătoare pentru neamul românesc, sunt mândru aflându-Mă în mijlocul domniilor voastre, în mijlocul reprezentaților din vechiul Regat, Basarabia, Bucovina, Ardeal, Maramureș, Crișana și Banat, unite pentru vecie în Statul român și din tot sufletul vă urez tuturor: Bine ați venit. Gândul nostru cel dintâi trebuie să fie la acei cari prin truda, prin vitejia și prin jertfele lor, au luptat pentru întregirea neamului. Amintirea lor va rămânea vecinic scumpă tuturor românilor. Sfântă, mai presus de toate, vom păstra pe a celor cari și’au jertfit viața și puterile de muncă. De aceștia și de urmașii lor Statul va avea o deosebită grije. Credința noastră nestrămutată în virtuțile poporului și ostașului român și’a găsit răsplata prin înfăptuirea idealului național. Această credință nu M’a părăsit niciodată, nici în momentele de restriște, nici în vremea încercărilor sufletești cele mai grele. Mai caldă ca oricând este dragostea Mea pentru oștire, pe care recunoscător și mândru o împărtășesc cu țara întreagă. Acum nouă ne revine înalta datorie de a pune așezământul viitor al patriei pe temeiuri solide, astfel ca poporul român să rămână neclintit santinela civilizației latine la răsăritul Europei. Astăzi, mai mult ca oricând se cere unirea sacră a tuturor Românilor iubitori de țară pentru deslegarea problemelor interne și externe, cari ne stau în față. De aceea fac un apel călduros la toți să pună toată inima și toată râvna pentru desvoltarea și întărirea așezământului României Mari, dovedind astfel că jertfele de pe câmpul de luptă nu au fost în zadar.
 
        Domnilor Deputați, Domnilor Senatori,
 
       Cu adâncă mulțumire sufletească constat că alegerile s’au făcut în toate ţinuturile României Mari în liniştea şi ordinea cea mai deplină, cu toate că aceste alegeri au avut loc în mijlocul preocupărilor celor mai grave înlăuntru şi în afară. Poporul Român care a dat strălucită dovadă de bărbăţia cu care este gata să apere ţara ca ostaş, a dovedit şi înţelepciunea străbună, cu care este hotărât să păzească ordinea şi legalitatea înlăuntru, ca cetăţean. Sunt convins că această pildă dată de popor va fi urmată de toţi bărbaţii politici fără deosebire de partide şi păreri, în împrejurările mari şi grele prin care trecem şi că, unindu-se laolată, vor avea grijă numai de interesele Patriei.
 
       Domnilor Deputaţi, Domnilor Senatori,
 
     Am intrat în răsboiul mondial, cel mai mare şi cel mai aprig care s’a pomenit în istoria lumii, pentru că aşa cerea menirea noastră, datoria noastră şi dreptatea cauzei noastre. Alături de glorioşii ei Aliaţi, România este astăzi printre învingătorii lumii. Ne-am înfăţişat înaintea Conferinţei de pace cu conştiinţa datoriei împlinite şi a dreptăţii revendicărilor noastre, a căror înfăptuire fusese recunoscută ca legitimă de Aliaţii noştri. Complexitatea problemelor, diversitatea intereselor, împrejurărilor grele ale lucrărilor şi dorinţa de a pune cât mai curând capăt stării anormale din toată lumea, au făcut ca conferinţa să nu poată împlini toate interesele vitale ale tuturor Aliaţilor mici şi mari. Ne aflăm noi înşine astăzi în faţa unor probleme cari cer toată grija noastră, dar cari, cu bunăvoinţă, sunt convins că vor găsi deslegarea dorită. Hotărârea noastră nestrămutată este de a sta nedespărţiţi de Aliaţii noştri cu cari împreună am sângerat pentru triumful dreptăţii în lume, şi în acest scop vom face totul pentru a-i convinge că interesele noastre vitale sunt în acord cu marile interese ale propăşirii pacinice în Orientul Europei. Guvernul meu n’a prejudecat deslegarea acestor chestiuni. Ele se prezintă întregi deliberărilor Domniilor voastre.
 
       Domnilor Deputaţi, Domnilor Senatori,
 
     Prin măsurile înţelepte, ce veţi chibzui, veţi asigura, odată cu poziţiunea României Mari în raporturile ei internaţionale, şi interesele noastre dinlăuntru. Sunteţi chemaţi să desăvârşiţi organizaţia constituţională care trebuie să se întindă pe tot cuprinsul României întregite, ţinând seama de însemnate cerinţe, menite să asigure viitorul poporului român şi marele său rol în aceste părţi ale Europei. Pronia Cerească să binecuvânteze lucrările Domniilor voastre!
        Trăiască România pururea Mare!
        Sesiunea ordinară a Corpurilor legiuitoare este deschisă.”
        Mesajul a fost ascultat de către reprezentanţii cu cea mai încordată atenţiune şi a fost adeseori şi cu însufleţire aplaudat, mai ales în părţile în cari se vorbeşte de vitejia soldatului român, de realizarea integrală a idealului naţional şi de nedreptatea care ni s’a făcut de către Conferinţa de pace, iar ultimele cuvinte au fost acoperite de urări şi ovaţiuni prelungite.
    În acest mod s’a întrunit astăzi, în Capitala României Mari, Adunarea naţională obştească a neamului românesc întreg unit şi nedespărţit. Această întrunire este cu adevărat un act istoric a cărui însemnătate întrece putinţa scriitorului de a-i arăta întreagă măreţia. Suntem prea aproape de semnificaţia lui uriaşă pentru a cuprinde întreagă perspectiva. Ceea ce putem simţi este că în ziua acesta de 20 Noiembrie 1919 se încheagă aievea visul secular, pregătit şi hrănit de seria lungă a generaţiilor trecute, ţinta supremă către care s’au îndreptat luptele trupeşti şi sufleteşti ale neamului nostru aşezat de providenţă la gurile Dunării. Parlamentul care s’a întrunit astăzi este prima manifestaţie politică a întreg neamului românesc, chemat de soartă ca să-şi croiască o nouă cale în lume. Suntem siguri că el va asigura poporului român acele condiţiuni nouă de traiu care să-i permită nu numai o dezvoltare potrivită cu înaltele-i însuşiri etnice, ci să-i asigure menirea civilizatoare pe care istoria i-a hărăzit-o în această parte a Europei. În cartea istoriei noastre o mare pagină se scrie. Este apoteoza zilei în care se deschide Adunarea României Mari!”

 [1] Barbu Ştirbei fusese silit ca din considerente politice să renunţe la demnitatea de administrator al Domeniilor Coroanei regale şi fusese înlocuit cu generalul în rezervă Ernest Ballif (1875 – 1945).
[2] Este vorba de faptul că România nu a participat la semnarea tratatului de pace cu Austria care fusese semnat la 10 septembrie, la Saint Germain, și a celui cu Bulgaria care urma să fie semnat la 27 noiembrie, la Neuilly sur Seine.
[3] Vasile V. Stroescu (1845 – 1926), om politic român din Basarabia,  cărturar de frunte, susținător al învățământului școlar, filantrop, membru de onoare al Academiei Române în 1910, promotor al culturii naționale românești. A fost specialist în drept, dar îl preocupa și istoria, literatura, științele agricole. A moștenit de la părinți mai multe moșii, cu suprafața totală de 25.000 ha, și apoi mari cirezi de vite, herghelii de cai, turme de oi, numeroase conacuri. Toate aceste averi le-a pus în serviciul țării, în folosul țărănimii „pe care a iubit-o, a îndrumat-o și a jutat-o” (Eugen Holban). Pământurile le-a dat în arendă țăranilor și a făcut donație cooperativelor agricole și forestiere. Grandioasa sumă de bani, obținută din vânzarea imobilelor, a fost transferată fondurilor caritabile pentru construcția de școli, biserici și spitale în toate provinciile românești - dar mai ales în Ardeal, unde școlile confesionale românești erau amenințate de maghiarizare - pentru sprijinirea instituțiilor culturale, pentru tipărirea cărților, pentru asigurarea cu burse a tineretului studios. Ctitor al bisericilor din Șofrîncani, Zăicani, Trinca, Pociumbăuți, fondator al spitalelor din Trinca și Brătușeni, donator în sprijinul bisericilor, spitalelor și școlilor din Trinca, Stolniceni, Brînzeni ș.a.  În cuvântarea sa de la 20 noiembrie 1919 V. Stroescu a spus: „aceea ce nici în vis n-am putut vedea s-a înfăptuit în realitate, adică Unirea tuturor provinciilor românești într-un singur stat. Poporul român însuși este creatorul acestui important act istoric, care în lupta pentru neam și țară a arătat cea mai mare bravură, a suferit cele mai mari, chiar și supraumane suferințe”.
[4] Mitropolitul Vladimir de Repta (1842 – 1926) mitropolit român, membru de onoare al Academiei Române în 1919. A fost deputat în Dieta Bucovinei și în Camera Imperială din Viena, precum și senator de drept (reprezentant al Mitropoliei Bucovinei) în primul parlament al României Mari (noiembrie 1919-1920). A fost membru sprijinitor al Societății Academice Junimea și al Societății Meseriașilor Români din Cernăuți. în palatal Mitporpoliei din Cernăuți s-a ținut Congresul General al Bucovinei de la 28 noiembrie 1918 care a hotărât unirea Bucovinei cu România.
[5] Pimen (Petru) Georgescu (1853 – 1934,) a fost un ierarh român, mitropolit al Moldovei (1909 – 1934), membru de onoare al Academiei Române (1918).
 

        Vlahuță[1] s'a stins. Îl aflu foarte schimbat, în odăița goală a casei modeste din Strada Visarion, unde, venit din Câmpina cu totul sfărâmat, și-a petrecut ultimele zile. Pare, așa liniștit cum este, tânăr, cu frumosul, bogatul păr negru pe care cei șaizeci de ani abia îl stropiseră cu albul vârstei.
 

        Alexandru Vlahuță
 
       Ginerele lui, profesorul Ștefănescu, îmi spune că Vlahuță și-a primit sfârșitul firesc cu seninătatea unui sfânt. Vorbia de moartea care se apropie cu calmul celor vechi, afirmând cu tărie că n'are de ce se mustre și nu se teme de dânsa. A cerut să nu fie înștiințat nimeni despre starea lui, nici chiar cealalta fiică, soția tânărului Grigorescu; deși de repetate ori a voit să mă vadă, n'am fost chemat nici eu și voiu păstra adâncă părere de rău că n'am putut auzi nimic din ultimele lui dorinți.
    Dimineața, a cerut lui Ștefănescu să spună tare: Caeterum censeo Carthaginem esse delendam, a murmurat: povera bestia și, ironic, a observat că el, care visa să-și facă o casă, trebuie să o înceapă cu subsolul.  Apoi a închis ochii, și pneumonia 1-a înnăbușit.
         Lasă ca înmormântarea să-i fie de tot simplă și ca toate hârtiile să i se ardă; am recomandat energic să se treacă peste această hotărâre, în acord cu extrema grijă pe care o punea în scrisul lui.
(Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a., pp. 267 – 268)
 

---

[1] Alexandru Vlahuță (1858 – 1919) nuvelist, poet și jurnalist român cel mai cunoscut pentru România pitorească, lucrare scrisă în 1901 la îndemnul ministrului Învățământului, Spiru Haret, care voia o carte care să-i facă pe copii să îndrăgească geografia României. Rezultatul a fost un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară” (Dumitru Micu). Împreună cu George Coșbuc (1858 – 1918) a editat Sămănătorul o revistă literară săptămânală, care a apărut între anii 1901 și 1910. A jucat un rol important în viața literară a vremii și a constituit catalizatorul pentru înființarea curentului ideologic și literar care i-a purtat numele - Sămănătorismul. Acest curent, promovat de colaboratorii revistei și teoretizat de Nicolae Iorga, susținea, în special prin intermediul paginilor revistei, valorile naționale tradiționale și folclorice, necesitatea culturalizării țărănimii, etc. „Sămănătorul a publicat numeroase texte folclorice, documente istorice, pagini inedite din opera lui Mihai Eminescu, precum și comentarii privind clasicii literaturii române, traduceri din literatura universală, etc. Locuința sa de la Dragoslaveni a fost transformată în casă memorial la 31 octombrie 1926.

      Pentru noi Românii, oraşul Cluj are o deosebită importanţă, tot aşa de mare ca şi aceea pe care Ungurii i-au dat’o. Ei au voit să facă din acest oraş care se află în mijlocul Românimei din Regatul lor, un focar de cultură ungurească, prin ajutorul căreia să cucerească sufletele româneşti, răpindu-le încetul cu încetul limba şi cu ea naţionalitatea. Pentru aceasta Ungurii s’au pus pe creare de Şcoli de Stat, de tot soiul şi pretutindenea, dar mai ales aici în Cluj, în inima românismului, au căutat să facă un mare şi puternic centru cultural, din care să se răspândească cu profuziune curente mari şi continue de desnaţionalizare.
  
       Cu mare răbdare şi multe sacrificii Ungurii au clădit o Universitate[1], vrednică de admirat, cu două Căminuri măreţe pentru întreţinerea studenţimei şi cu o minunată Bibliotecă. Mulţi Români s’au adăpat la acest isvor de cultură ungurească, dar, spre cinstea lor, mai toţi au păstrat în sufletul şi mintea lor numai disciplina învăţăturii, pe care au aplicat’o mai pe urmă sufletului şi scrisului românesc şi în acest mod s’a născut mişcarea de renaştere a limbei şi literaturii româneşti, care a dat naştere generaţiunilor cari au făurit România Mare.
Universitatea din Cluj, care era cea mai puternică şcoală a urii în contra tuturor celor de neam străin, s’a transformat astăzi într-un sanctuar în care răsună mândrul grai românesc din gura atâtor fruntaşi ai culturii şi ştiinţii române. Această universitate este de azi înainte focarul culturii româneşti pentru tot cuprinsul Ardealului şi al ţărilor ungurene locuite de Români, până la malurile Tisei[2]. La acest focar vor veni să se încălzească la razele Ştiinţii româneşti generaţiile tinere din aceste ţinuturi desrobite şi vor pleca de aci purtând în mintea şi sufletul lor bogăţia cuvântului românesc, răspândindu-l până în cele mai depărtate unghiuri ale ţării.
     Această universitate, chiar din primul an numără 1880 studenţi, adecă de două ori mai mulţi decât avea sub Unguri. Aceşti studenţi după naţionalitate se împart astfel : 1296 români, 278 Evrei, 229 Germani şi 77 Maghiari. După locul naşterii ei se împart astfel : 1305 din Transilvania, 315 din Banat, 101 din părţile Aradului, Bihorului şi Maramureşului, 84 din Vechiul Regat, 12 din Basarabia, 12 Bucovina (adecă 1829 din România întregită), 38 din Ungaria, 5 din Polonia, 2 din Rusia, 1 din Franţa, 1 din Elveţia, 1 din Austria, 1 din Ceho-Slovacia, 1 din Ucraina, şi 1 din Jugo-Slavia (Macedonia), adecă 57 din străinătate. Cei mai mulţi studenţi sunt înscrişi la drept : 938, la medicină : 721, la litere : 116 şi la ştiinţe : 105. Este vrednic de însemnat că au venit la universitatea de aci studenţi din Torontal[3], cari n-au voit să meargă la Belgrad, apoi un student din Ucraina şi, lucru de mirare 77 sunt studenţi unguri.
      Ca forţe didactice, universitatea din Cluj numără : la facultatea de drept, 11 profesori şi agregaţi ; la medicină, 17 profesori şi agregaţi, ajutaţi de 102 adjuncţi, asistenţi şi practicanţi ; la litere, 22 profesori, agregaţi şi conferenţiari, asistaţi de 20 şefi de lucrări, asistenţi conservatori de colecţii şi preparatori.
       Am avut fericirea să fiu de faţă la câteva lecţiuni de deschidere de la medicină ale profesorilor Dr. Iacobovici, Dr. Mihail, Dr. Minovici, iar la litere ale profesorilor Sextil Puşcariu, I. Paul, V. Pârvan, Bogdan-Duică, V. Bogrea şi I. Lupaş, cari au fost adevărate sărbători ale ştiinţii şi culturii româneşti. De altfel alegerea profesorilor a fost riguros făcută afară de puţine excepţiuni. Profesori cu reputaţie bună, la unii chiar mondială, au fost aduşi din vechiul Regat, precum şi o pleiadă de tineri distinşi, elemente de prima ordine, cari cu toţi vor contribui la strălucirea acestei înalte şcoale.
      Pe lângă universitate funcţionează două Căminuri, clădiri mari şi frumoase, cari adăpostesc 5 – 600 de studenţi, ca bursieri şi semibursieri, având toată întreţinerea, aşa că ei pot să-şi vadă serios de studiu. Localul universităţii este măreţ şi corespunde tuturor condiţiunilor technice, atât ca mobilier şi împărţire, cât şi în ceea ce priveşte dotaţiunile speciale ale fiecărei făcultăţi , laboratorii, biblioteci, colecţii, etc.
    O altă anexă importantă a universităţii este Biblioteca publică, al cărei local este unic în ţara noastră, atât ca construcţie, soliditate şi siguranţă contra incendiului, cât şi ca înlesnire pentru consultarea cărţilor şu revistelor, putând servi ca model pentru astfel de clădiri. Se zice că numai Biblioteca din Berlin o întrece. Biblioteca are aproape 500.000 de volume, cea mai mare parte nemţeşti şi ungureşti. Publicaţiunile istorice, cari ocupă un loc de frunte, sunt foarte mult şi cuprind lucruri interesante privitoare şi la trecutul nostru. Cărţi româneşti se găsesc foarte puţine, dar sperăm că de aici înainte se vor înmulţi atât prin donaţiuni, cât şi prin cumpărări.
   


    Zaharia Bârsan
 La facultatea de medicină sunt anexate spitalele numite Clinicele, cari constau în o sumedenie de clădiri sau pavilioane, toate în acelaşi loc ; admirabil organizate şi bogate în mijloace de învăţământ, aşa cum rar se vede chiar şi în alte ţări. Este o mare înlesnire pentru studentul în medicină care găseşte în acste clinic tot ce-i trebuie pentru a-şi însuşi toate cunoştinţele pentru ca să devină un bun medic fără a fi silit să iasă din incinta lor de la înscriere şi până la promovarea lui la gradul de doctor. Păcat nu ai că şi aci ca şi în celelate instituţiuni, din lipsă de personal inferior românesc să păstrayă încă tot aparatul administrativ străin şi duşmănos.
     In afară de universitate s’au mai deschis în Cluj în edificii monumentale două licee : unul pentru băieţi cu numele Gheorghe Bariţ şi altul de fete : Regina Maria, amândouă cu internate ; apoi un conservator, mai multe şcoale primare etc.
    În piaţa Ştefan cel Mare se înalţă mândru Teatru Naţional, clădire modernă, spaţioasă şi înzestrată cu cele mai perfecţionate mijloace de înscenare. Trupa este condusă de artistul poet Zahria Bârsan[4] şi se compune din elemente destul de bune. În curând vom avea şi Opera română.[5]
 

 

 

 
       Teatrul naţional din Cluj
       Pe o parte a acestei pieţi şi a pieţii Cuza-Vodă se află alte două clădiri monumentale: Palatul Justiţiei (Curtea de apel, Tribunalul şi Judecătoriile) şi Palatul financiar. În altă parte a oraşului, la începutul străzii Mănşturului se înalţă măreţ Palatul administrativ, prefectura judeţului Cojocna. Pe toate aceste monumentale clădiri se răsfaţă mândră Coroana României. Păcat că nu mai trăieşte contele Tisza Istvan[6], cel care a redactat ultimatul Serbiei, ca să mai vină o dată în acest Cluj, în care venea odinioară şi era primit şi sărbătorit ca cel mai mare Ungur, să-şi vadă roadele politicei sale ultraşoviniste ! »

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 330 – 332)

 [1] În anul 1870, Eötvös József (1813 – 1871), ministrul învățământului din Ungaria, a propus crearea la Cluj a unei universități cu predare în limbile maghiară, română și germană, idee agreată și de o parte a elitei românești. Eötvös între timp a murit și în 1872, Împăratul Franz Joseph al Austriei şi rege al Ungariei a legiferat înființarea Universității Regale de Științe exclusiv în limba maghiară, ceea ce a stârnit nemulțumirile românilor. În cadrul universității au fost înființate patru facultăți: Facultatea de Drept și Științe de Stat; Facultatea de Medicină; Facultatea de Filosofie, Litere și Istorie și Facultatea de Matematică și Științe Naturale. Pentru viitor se preconiza și înființarea unui institut pedagogic. Personalul administrativ al universității era ales din rândurile profesorilor. Aceștia alegeau anual decanii facultăților, dar și rectorul care provenea în fiecare an din cadrul unei alte facultăți. Deciziile importante se luau în cadrul consiliilor facultăților sau în Senat. Primii 34 de profesori ai universității au fost numiți și și-au depus jurământul la data de 19 octombrie 1872, în sala festivă a Liceului Regal Romano-Catolic. Din rândul profesorilor Facultății de Drept și Științe de Stat a fost ales primul rector al Universității în persoana lui Áron Berde. După depunerea jurământului, în 20 decembrie 1872, 258 de studenți au început cursurile. Numărul studenților avea să se dubleze după zece ani de funcționare. Din anul 1895 și fetele au avut dreptul să învețe la universitate. La 4 ianuarie 1881 Francisc Iosif a acceptat ca instituția să îi poarte numele, iar în anii 1887 și 1895 a efectuat două vizite la Cluj. Pe măsura dezvoltării vieții academice clujene, statul a dispus sume importante de bani alocate construcției diferitelor institute. Între anii 1893-1902 a fost ridicată clădirea centrală a universității, pe locul unde funcționase fostul colegiu iezuit. În anul 1902 a fost inaugurată clădirea nouă a universității. În anul 1903 au început demersurile pentru construirea unui imobil adecvat funcționării bibliotecii universitare. La 8 februarie 1909 sala de lectură era dată în folosință studenților urmând ca deschiderea oficială a noului edificiu să aibă loc în data de 18 mai 1909. Numele iniţial a fost Universitatea Daciei Superioare, iar din 1927 Universitatea Regele Ferdinand I, până în 1948.
[2] În anii Primului Război Mondial funcționarea universității a cunoscut reale dificultăți, un număr de 2.620 de profesori și studenți fiind înrolați în armată. În anul 1918 profesorii au refuzat să jure credință regelui Ferdinand I și s-au refugiat pentru trei semestre la Budapesta, iar în 1921 la Seghedin. La 12 mai 1919 a fost înființată universitatea românească, încetând predarea în limba maghiară. La 3 noiembrie 1919, prin Decret Regal, instituția maghiară a devenit în mod oficial românească. Au fost numiți noi profesori, mulți dintre aceștia fiind transferați de la alte univesități din țară. Colectivul de profesori maghiari a fost demis în totalitate, întrucât a refuzat să depună jurământul față de rege. Așadar, două instituții s-au pretins a fi succesoare de drept ale vechii Universități Regale Maghiare „Ferenc Jósef” din Cluj, anume Universitatea românească din Cluj și Universitatea din Szeged. Inaugurarea Universității va avea loc la 1 februarie 1920. La inaugurare a participat Regele Ferdinand şi multe personalități de seamă din România și din străinătate. Din anul Universitatea poartă 1959 numele bacteriologului român Victor Babeș (1854- 1926) și pe cel al matematicianului maghiar János Bolyai (1802 - 1860).
[3] Comitatul Torontal, cunoscut și ca Varmeghia Torontalului (în maghiară Torontál vármegye, în germană Komitat Torontal, în latină Comitatus Torntaliensis, în sârbă Торонтал, cu alfabetul latin: Torontal), a fost o unitate administrativă a Regatului Ungariei din secolul XV și până în 1920. În prezent, teritoriul acestuia se găsește în nordul Serbiei (mai exact în estul Voivodinei, cu excepția unei mici porțiuni de lângă Belgrad care face parte din Serbia Centrală), vestul României și sudul Ungariei. Capitala comitatului a fost orașul Becicherecu Mare (în maghiară Nagybecskerek, în germană Großbetschkerek, în sârbă Зрењанин, cu alfabetul latin: Zrenjanin).
[4] Zaharia Bârsan (1878 –1948,) a fost un celebru dramaturg român din Transilvania. A fost fondatorul Teatrului Național din Cluj și primul său director. Cea mai importantă lucrare a sa este poemul dramatic în trei acte, în versuri, „Trandafirii roșii” (1915)
[5] Opera Română din Cluj s-a întemeiat chiar la finele anului 1919.
[6] Contele István Tisza de Borosjenő și Szeged (1861 –1918) a fost un politician maghiar membru al Partidului Liberal și prim-ministru al Ungariei între anii 1903-1905 și 1913-1917. Evenimentele cele mai cunoscute legate de numele lui sunt Criza maghiară, intrarea Monarhiei Austro-Ungare în Primul Război Mondial în timpul celui de-al doilea mandat al său de prim-ministru al Ungariei și atentatul împotriva sa în data de 31 octombrie 1918 (chiar în prima zi a Revoluției Crizantemelor), care s-a soldat cu moartea sa.

       Le Conseil Suprême a pris connaissance de la réponse de la Roumanie, datée du 2 Novembre, et signée par le Général Vaitoianu. Il n’a pu que constater que cette Note ne donne aucune satisfaction aux Puissances Alliées et Associées. Ce fait compromet de la manière la plus sérieuse les relations de la Roumanie et des Alliées qui se voient contraints de demander au Gouvernement roumain une réponse définitive. Depuis le début du mois d’août, c’est-à-dire depuis le moment où les troupes roumaines ont occupé Budapest, la Conférence de la Paix n’a pas cessé de demander à la Roumanie de prendre en Hongrie une attitude conciliable avec les principes communs des Alliés et les engagements qui les lient entre eux. Avec une patiente inlassable, inspirée par le respect que les Alliés ont les uns pour les autres, et par l’espérance que le Gouvernement roumain finirait par se rendre compte qu’il ne peut impunément méconnaitre les principes et se dérober aux engagements réciproques des Alliés, la Conférence s’est efforcée de maintenir les liens qui unissent les Alliés à la Roumanie et d’obtenir que cette Puissance défère aux décisions du Conseil Suprême le 4 août, le 5 août, le 6 août, le 7 août, le 14 août, le 23 août, le 25 août, le 5 septembre, le 12 octobre, le 3 novembre, le 7 novembre. Des demandes pressantes ont été adressées à cet effet au Gouvernement de Bucarest. Pour montrer l’importance qu’elle attachait à obtenir la réponse de la Roumanie, la Conférence a même chargé un délégué spécial, Sir George Clerk de se rendre à Bucarest.
     Tant d’efforts patients n’ont abouti qu’à la réponse du 2 Novembre, conciliante dans les mots, mais négative dans les faits: sur les trois questions posées, acceptation des frontières fixées par le Conseil Suprême, signature du Traité de Paix avec l’Autriche et du Traité de Minorités, règlement de la situation en Hongrie, la Note ajourne les deux premières et ne répond qu’à la troisième. Sur cette question même, aucune des satisfactions demandées n’ont en réalité consentis. Le principe de l’abandon des réquisitions en Hongrie est bien admis, de même que l’institution d’un Commission Interalliée à Budapest pour appliquer ces principes, mais la Roumanie fait cette concession en n’acceptant ni que la Commission puisse faire décharger les marchandises accumulées dès maintenant dans les wagons hongrois sans avoir pu encore passer les ponts de vérification, ni qu’elle ait qualité pour recevoir les plaintes et mener l’enquête sur les abus commis par les autorités militaires roumaines. Le retrait des troupes roumaines n’est accepté que jusqu’à la Theiss, sans que la Roumanie défère à la décision des Puissances qui comporte l’évacuation de tout le territoire hongrois et le retrait derrière les frontières qu’elle a fixées définitivement, décision qui a été acceptée immédiatement par les autres Etats voisins, Tchèques et Serbes.
    En résumé, le Gouvernement roumain continue, depuis trois mois et demi, à négocier avec la Conférence de Puissance à Puissance, en ne tenant compte d’aucune autres droits ou intérêts que les siens propres et en refusant d’accepter les charges de la solidarité, tout se voulant bénéficier de ses avantages.
    La Conférence veut faire un dernier appel à la sagesse du Gouvernement et du peuple roumain, avant de prendre la grave résolution de rompre tout lien avec la Roumanie. Le droit qu’elle a d’être écoutée repose essentiellement sur le fait que c’est à la victoires des Alliés que la Roumanie doit le service inappréciable d’avoir reconstitué son unité nationale en doublant son territoire et sa population. Sans les sacrifices immenses consentis par eux, la Roumanie serait, à l’heure actuelle décimée, ruinée et asservie, sans espérance possible. La Roumanie est entrée dans la lutte pour sa libération à la fin de la deuxième année de guerre, en posant ses conditions; elle a fait, il est vrai, de grande sacrifices et subi de dures épreuves, mais elle a finalement consenti à traiter séparément avec l’ennemi et à subir sa loi; sa liberté et sa victoire, ainsi que son avenir, sont dus aux Alliés. Comment une pareille situation peut-elle être perdue de vue et si vite oubliée par les hommes politiques roumains ? Dans tous les cas, le Conseil Suprême ne peut attendre plus longtemps; il invite la Roumanie à prendre sans discussion, sans réserve, ni condition, les résolutions suivantes:
       1 Evacuer entièrement le territoire hongrois en se retirant en deçà des frontières définitives fixées par la Conférence.
    2 Accepter la constitution de la Commission Interalliée pour arrêter, contrôler et juger les réquisitions faites en Hongrie, depuis le début de l’occupation roumaine.
       3 Signer le Traité avec l’Autriche et le Traité des Minorités dans les conditions indiquées par la note du Conseil Suprême du 12 octobre.
      Le Conseil Suprême attendra pendant huit jours la réponse positive ou négative du Gouvernement roumain. Si cette réponse ne donne pas satisfaction au Conseil Suprême des Alliés, ceux-ci sont décidés à notifier à la Roumanie qu’elle s’est séparée d’eux. Ils l’inviteront à rappeler immédiatement ses délégués à la Conférence de la Paix et retireront leurs missions diplomatiques à Bucarest. En ce qui concerne les règlements de frontière à intervenir, la Roumanie se sera ainsi, par sa propre action, dépouillée de tout titre à l’appui des Puissances comme à la reconnaissance de ses droits par la Conférence. Ce serait avec le plus profond regret que le Conseil Suprême des Alliés se verrait contraint de rompre avec la Roumanie, mais il a conscience d’avoir poussé la patience jusqu’aux dernières limites.

 

 
PROCLAMAŢIE
      Armatele române se retrag. Budapesta va fi evacuată. Părăsind capitala Ungariei, România ţine să afirme că după ce a fost atacată pe Tisa, atac care a motivat acţiunea sa, ea nu a fost condusă decât de legitima apărare şi de necesităţi militare. Orice idee de persecuţie sau de revanşă i-a fost complet străină. Armata română s-a străduit să îndulcească cât mai mult cu putinţă regimul de ocupaţie pe timpul prezenţei trupelor române în Ungaria şi toate eforturile au fost făcute pentru a uşura viaţa populaţiei nefericite. Cu convingerea de a fi exercitat un drept al său şi de a fi îndeplinit o datorie de umanitate, armata română ţine să afirme din nou că ea a considerat întotdeauna că afacerile interne ale Ungariei aparţineau doar poporului ungar căruia ea îi urează restabilirea ordinii, evitându-se orice persecuţii politice, sociale sau religioase. Aceste condiţii sunt necesare unei guvernări durabile care să exprime voinţa poporului ungar, care va face posibilă uitarea trecutului şi va da pacea dorită de România şi de Aliaţii săi. Armata română mulţumeşte populaţiei capitalei pentru atitudinea corectă pe care a avut-o în timpul ocupaţiei.
       Comandantul trupelor române
       General Mărdărescu
       Înaltul comisar al guvernului
        Ministru Diamandy  
 
[1] Gheorghe Mărdărescu (1864 – 1939), general român, comandant al armatei de operațiuni din Ungaria, va fi ministru de Război în guvernarea condusă de Ion I.C. Brătianu (25 martie 1922 – 30 martie 1926). Avansat general de corp de armată în 1927.
[2] Constantin Diamandi scris şi Diamandy (1868 – 1931), diplomat român, ministru plenipotenţiar la Sofia (18 iunie 1909 – 1 noiembrie 1911), Roma (1 noiembrie 1911 – 1 octombrie 1913), şi St. Petersburg (1 octombrie 1913 – 13 ianuarie 1918), celebru pentru acordul Sazonov-Diamandi încheiat la 18 septembrie/1 octombrie 1914, apoi pentru arestarea sa la 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918 din ordinul lui Lenin, şi eliberat în uma protestului întregului corp diplomatic din Petrograd. Comisar al Guvernului Român la Budapesta (august - noiembrie 1919). Ulterior va fi ministru plenipotenţiar la Paris (10 decembrie 1924 – 10 iunie 1930), calitate în care va semna tratatul de alianţă al României cu Franţa, la 10 iunie 1926.

      Budapest, 10 Novembre 1919. Au Conseil Suprême, Conférence de la Paix, Paris
 
    Le Commandement roumain nous a soumis aujourd’hui un plan pour l’évacuation de la Hongrie jusqu’à la rivière Theiss. L’évacuation commencera le 13 Novembre et durera dix jours. Le représentant roumain a été prié de donner des détails sur la continuation du retrait vers la frontière, mais a répondu que les ordres pour l’évacuation au-delà de la Theiss n’avaient pas encore été reçus de Bucarest. Le plan roumain implique l’enlèvement de tous les ponts temporaires sur la Theiss. La Mission demandera que ces ponts soient conservés, y compris les ponts de bateaux, jusqu’à ce que la retraite vers la frontière soit achevée. A la demande des Roumains, des gardes alliées tiendront, le 14 au matin, les ponts du Danube et ceux qui réunissent Buda à Pest, jusqu’à ce que les Roumains aient évacué la ville. Une Commission Interalliée a été désignée pour contrôler le Gouvernement hongrois dans sa prise en charge des prisonniers de guerre détenus par les Roumains. La Mission recommande que les Roumains relâchent tous les prisonniers de guerre, auxquels on devra donner le choix entre la nationalité hongroise et la nationalité roumaine, sans tenir compte de leur résidence antérieure.
Mission Militaire Interalliée, Budapest
 
       Note verbale
      Le Gouvernement roumain est reconnaissant au Conseil Suprême pour les sentiments d’amitié et de confiance qu’il veut bien lui exprimer et qui répondent à la ferme volonté de la Roumanie de  maintenir et de développer ses relations d’alliance et d’intime collaboration. Il ne néglige rien afin de faire accorder en toute circonstance les intérêts de la Roumanie avec ceux que représente la Conférence. A cet effet, soucieux d’éviter des retards, qui, dans l’état actuel de la Hongrie, pourraient rendre la situation plus difficile, il s’empresse de répondre aux propositions de la Conférence relatives à l’institution et au fonctionnement des Commissions interalliées à Budapest. Il croit opportun de ne pas ajourner leur fonctionnement jusqu’à la solution des deux autres points qui ont fait l’objet de la dernière note au Conseil Suprême concernant les frontières roumano-hongroises et le  Traité avec l’Autriche sur lequel il croit de son devoir d’attirer de nouveau la bienveillante attention de la Conférence par un exposé du point de vue roumain qu’il aura l’honneur de lui faire parvenir par la suite.
      Le Gouvernement roumain est également heureux de voir que le Conseil Suprême, après avoir reçu et examiné le point de vue roumain présenté par Monsieur Bratiano, a constaté qu’il n’a pas actuellement de divergence de vue sur le principe général, conformément auquel on doit résoudre la question des réquisitions faites par l’armée roumaine en Hongrie. Quant à l’application de ces principes, la Roumanie accepte avec empressement la proposition du Conseil Suprême d’instituer une Commission interalliée à Budapest et est prête à désigner un représentant roumain dans cette Commission. Il accepte de même, quoique n’en voyant pas la nécessité, l’établissement sans retard, aux points de Szolnok et de Csongrad, d’organisations interalliées ayant pour but de pointer et de vérifier les lettres de voiture des trains traversant ces points à destination de la Roumanie. Mais il serait inopportun de donner à ces Commissions d’autres attributions que celles-ci et notamment de leur donner des plein-pouvoirs pour faire décharger les marchandises. En ce qui concerne la mauvaise application des instructions générales relatives aux réquisitions, le Gouvernement roumain regrette de voir que le Conseil Suprême a pu leur attribuer un caractère et une importance qui ne correspondent pas ni à l’esprit d’ordre, ni à la discipline de l’armée roumaine. Les cas isolé signalés au Commandement roumain seront l’objet d’enquêtes et les abus constatés seront réparés et punis. Toutefois, donner à la Sous-Commission des réparations qualité pour recevoir les plaintes pour réquisitions abusives, serait soumettre les autorités militaires roumaines à un traitement international, auquel les autres armées alliées d’occupation n’ont pas été astreintes. Ainsi, il est notoire que l’armée serbe s’est refusé d’admettre de pareilles mesures dans le Banat, lorsque le Commandement français en fit la proposition et les représentants de la Conférence n’ont pas cru devoir l’imposer au Gouvernement de Belgrade, malgré les nombreuses plaintes des intéressés.
      Le Gouvernement roumain partage entièrement le point de vue du Conseil Suprême relativement au caractère du Gouvernement hongrois et aux conditions qu'il doit remplir. Ayant déjà livré les fusils et les munitions destinés à la police et à la gendarmerie hongroise, les forces roumaines reçoivent l’ordre d’évacuer la Hongrie jusqu’à la Theiss. Elles n’ont ajourné cette opération jusqu’ici qu’à la demande des représentants alliés. Elles quitteront aussi le territoire compris entre la Theiss et les nouvelles frontières, dès que le Gouvernement hongrois sera en mesure de donner des garanties nécessaires pour la sécurité de celle-ci. A la suite de l’entente établie entre le Haut Commandement roumain et le représentant de la Conférence à Budapest, la retraite des troupes roumaines commencera le 10 Novembre prochain, avec une marge de trois jours en plus ou en moins, selon les nécessites du moment. La préoccupation du Gouvernement roumain est maintenant de se consacrer entièrement à l’œuvre de reconstitution des pays roumains pressurés et appauvris par les exactions sans nombre effectuées pendant leur occupation par les armées allemandes et austro-hongroises.
Général Vaitoianu, 2 Novembre 1919

5 Novembre 1919
       Încep a se ști ultimele rezultate de la alegeri. Naționaliștii miei[1] ar avea oarecare voturi la București, unde ne biruie însă lista negustorilor, a bogătașilor d-rului Gheorghian[2], lista evreiască, cu H. Sanielevici[3] și David Emanuel, la care se adaugă d-rul Lupu[4] și Cocea[5]. Liberalii au multe voturi, mai ales din mahalale. Nu-i lipsesc voturi nici lui Marghiloman, care a ajutat populația și a salvat armata. Simpatii multe merg către Radu Rosetti[6], către Costa-Foru[7], ba chiar către cutare escroc.
      La Ploiești, afară de oraș, care a votat cu liberalii, am merge foarte bine. Sătenii nu mai vor pe boieri. Dar se lasă ispitiți de socialiști, care îi atrag la clubul lor, supt cuvânt că și acolo se votează, și li iau buletinele.
      Și în Ilfov mulți săteni au votat clopotul lui Cocea, sate întregi: li s'a strecurat în urechi că e lista generalului.
      Maniu încearcă printr'un interview a-și îndulci comunicatul. Goldiș dă lămuriri foarte cuminți, în sensul care trebuie. Vaida, după ce a prestat jurământul la Sinaia, pleacă în Ardeal. Vorbește de necesitatea solidarității ardelene.
       Socialiștii vor să-și dea aerul că și burghezii i-au votat tot pe ai lor.
       O foaie din opoziție cere ca Regele să se retragă și să vie prințul Carol.
6 Novembre
 
     Rezultatul total al alegerilor e dezastros pentru liberali. Țăraniștii au luat aproape în întregime județele Argeș, Muscel, Dâmbovița, Vlașca (cu nationaliștii), Olt și Teleorman. La Dorohoiu am fi reușit noi. În județul Ilfov însă am avea voturi puține. La Galați se pare ca sunt ales. La Iași iese Cuza și preotul Țincoca[8]: se spune că și la Buzău ar fi ieșit Cuza. În Prahova stăm iarăși foarte bine.
 
7 Novembre
      E un mare succes pentru noi. Avem douazeci și șapte de deputați, țărăniștii cincizeci și cinci.
     Take Ionescu cere disolvarea Parlamentului, care și-a îndeplinit misiunea prin aceia că a dat proba negativă contra brătienismului. Liberalii, falsificând cifre, se prezintă ca patronii firești ai unei minoritați care-i întrece.
      Alegerile pentru Senat au început. Face impresie aici împărțirea buletinelor noastre de către copii.”

(Nicolae Iorga, Memorii, f.a. vol. 2, pag. 261 – 262).

 
 [1] Nicolae Iorga era din 1910 președinte, împreună cu A.C. Cuza, al Partidului Naționalist Democrat. După 1918 cei doi s-au despărțit.
[2] Octavian Gheorghian (1874 – 1929) medic român din Bucovina, militant pentru unirea Bucovinei cu patria mamă.
[3] Henric Sanielevici (1875 – 1951) a fost un jurnalist și critic literar român de origine evreiască amintit, de asemenea, pentru activitatea sa în antropologie, etnografie, sociologie și zoologie. Inițial, un militant socialist din cercul politico-filosofic a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, el a încorporat alte influențe și în 1905 și-a creat propria revistă de critică literară, Curentul Nou. Sanielevici și prietenul său Garabet Ibrăileanu au fost printre fondatorii „Poporanismului”, o mișcare țărănească și orientată spre stânga. Cu toate acestea, Sanielevici se desprinde curând atât de marxism, cât și de agrarianism, criticând literatura română tradiționalistă, și propovăduind neoclasicismul pentru oamenii muncii. Polemica puternică cu școala rivală a revistei Sămănătorul l-a izolat de alți poporaniști, pe care i-a denunțat în cele din urmă ca fiind „reacționari”.
[4] Nicolae Lupu (1876 – 1947) a fost un politician român, de profesie medic, activ în Partidul Țărănesc, apoi membru în conducerea Partidului Național-Țărănesc. S-a separat de PNȚ în două rânduri, constituind mai întâi în 1927 o aripă dizidentă de stânga, iar apoi în 1946 Partidul Țărănesc Democrat, formațiune care s-a coalizat cu Partidul Comunist din România.
[5] Nicolae D. Cocea (1880 – 1949), celebru jurnalist, avocat și militant socialist, ulterior communist.
[6] Radu Rosetti (1853 – 1926), om politic, istoric și genealogist român, celebru pentru lucrarea Pentru ce s-au răsculat țăranii (1907) și pentru memoriile sale Amintiri (1925 – 1927). A fost tatăl generalului Radu R. Rosetti (1877 – 1949).
[7] Constantin Gheorghe Costa-Foru (1856 - 1935), avocat, jurnalist și activist român pentru drepturile omului, adversar al antisemitismului. A participat la Războiul de Întregire ca voluntar cu gradul de colonel. Tatăl său, Gheorghe Costa-Foru (1820-1876), a fost un politician de succes, de două ori ministru, și primul rector al Universității din București.
[8] Ioan Țincoca (1875 – 1962) preot român, traducător, profesor și autor de manuale, inspector general al învățământului religios.

  Congresul „Ligei Poporului” Marea întrunire din Sala Eforiei
 Discursul d-lui P. P. Negulescu
  Petre P. Negulescu
 
      D-l P. P. Negulescu[1] spune: Abţinerea noastră de la alegeri ale cărui consecinţi şi modalităţi, le vom discuta astăzi, a fost primită de ţară cu o unanimă şi profundă părere de rău.
Privirile tutulor celor ce suferă și așteaptă mântuire sunt ațintite spre noi. Cu toată urgia stăpânirei am fi cucerit un mare număr de mandate dacă nu am fi avut chiar majoritatea. Cu atât mai neexplicabilă a fost deci atitudinea noastră de a nu lupta în alegeri.
     Nu voi recurge la considerații de tactică politică. Ne-am chibzuit bine, când ne-am hotărât. Și rezultatele se văd. Lumea politică de peste hotare a început să se miște și nu e exclus ca mișcarea ei să ne dea alegeri libere ca o primă garanție a viitorului. Abținerea a avut un scop mai înalt, de a trezi conștiința poporului, care nu a avut altă călăuză politică până acum decât onestitatea lui recunoscută.
       În fruntea noastră stă generalul Averescu.
      O voce: Să trăiască.
      D-l P.P. Negulescu: Să trăiască pentru ca d-l Brătianu să-și ispășească păcatele.
      O voce: La Ocnă.
      Voci: Exploziile de la Ciurea[2] ne-a sărăcit. La pușcărie.
      O voce: La primărie sunt șapte dulăi de ajutori de primari cari rod avuția.
       Mulțimea face o manifestație ostilă Brătienilor.
      D-l P. P. Negulescu continuă: am socotit că trebuie să ne abținem ca să nu ne facem complici la cea mai gravă călcare constituțională care s-a comis până acum în țara noastră.
Principiile noastre de Stat spun că numai guvernul trebuie să fie răspunzător. Suveranul planează intangibil de asupra oricărei răspunderi.
   Azi guvernul de generali nu are răspundere. Regele guvernează prin ordinele ce le dă. Primul ministru a și mărturisit că are mandat să facă alegeri cu cenzură și stare de asediu. Asta însemnează mandat din înalt ordin[3].
     Generalul Văitoianu când oferă bani partidului țărănesc ca să-l conrupă, lucrează din înalt ordin.
Din înalt ordin generalul Văitoianu înconjoară Capitala cu cordoane de trupe ca să oprească venirea iubiților noștri săteni. Dacă Regelui îi convine, țara nu poate admite această flagrantă călcare a celei mai elementare din principiile (sic!) noastre constituționale. Votul e cuvântul alegătorului. Votul trebue să fie dat libere (sic!)
      Prin însăși existența legilor excepționale Constituția e călcată flagrant. Starea de asediu și cenzura au fost aplicate după legea de la 1864. Dar în aceea lege se instituie starea de asediu care nu se poate declara decât în caz de pericol iminent pentru ordine apublică. Din acel moment puterea autorităței civile trece în seama autorităței militare.
      Oratorul arată cum se aplică articolele privitoare la starea de asediu și cenzură.
     Aceste dispoziții care îngrădesc drepturile cetățenești sunt formal interzise de Constituția noastră.
D. Ion Brătianu când a voit să decreteze cenzura și starea ed asediu, a alergat la legea din Decembrie 1864, lege care nu mai exista juridicește, deoarece art. 129 din Constituție spune că toate dispozițiile legilor, decretelor, regulamentelor nu fac parte din Constituție.[4]
     D. Brătianu a comis o flagrantă călcare a ei. Trăim sub regimul dictaturei, al cenzurei și stărei de asediu.
     Abținerea noastră de la alegeri are scopul de a întări conștiința cetățenească în masele adânci ale poporului. (aplauze călduroase)
      Legile la noi rămân literă moartă. Ele nu au eşit niciodată din conştiinţa permanentă a poporului, ci din voinţa capricioasă şi efemeră a guvernelor chemate la putere de favoarea regală.
     Până la decretele legi, Parlamentele votau legile. – Dar Parlamentele nu au reprezentat nici o dată poporul, ci guvernele care le creiau. Legile ieşeau din consideraţiile de partid ale miniştrilor iar nu din nevoile poporului.
      Neluînd nici o parte la facerea legilor, poporul nu s’a interesat de ele. Temelia adevărată a legilor e sprijinul milioanelor de conştiinţe care le-au voit şi le-au cerut, – legile engleze eşeau din însăşi conştiinţa poporului.
     De aceea Constituţionalismul nostru a rămas pe hârtie şi s’a transformat în despotismul oligarhic de astăzi. Poporul nostru a văzut în regimul constituţional o reformă însemnată, dar din nenorocire până acum puterea statului a venit de sus în jos iar nu de jos în sus cum era firesc (aplauze călduroase).
      Legile şi regulamentele sunt numai pe hârtie. Ipocrizia politică le-a făcut neaplicabile. Şi scopul lor a dat un faliment definitiv. (aplauze frenetice)
      Dar primejdiile la care ne expune sunt enorme şi dovada o avem în cele petrecute în ultimii ani.
    Azi să deschidem ochii. Să creem conştiinţa legalităţei. Trebuie să creem în popor convingerea drepturilor şi datoriilor sale. Acest popor va putea lucra spornic pentru progresul comun. (aplauze călduroase)
    Această sarcină o avem azi cu toţii. Striviţi sub apăsarea regimului capitulaţiilor şi al regimului străin, - înaintaşii noştri au luptat spre a ajunge la independenţă.
    Să le fim recunoscători. Dar ei nu au înţeles un stat fictiv. Clasele conducătoare nu au voit să facă educaţie politică poporului. Ele l’au exploatat politiceşte în chip neruşinat. Dezbinate în aparență, solidare în fond, scopul lor era să speculeze politicește, masa nepolitică. (Aplauze călduroase. Voci: Trăiască generalul Averescu)
    Exploatarea țărei a luat în ultimii ani proporții înspăimântătoare. Sus e bogăție, lux și aparență de civilizație, jos ignoranță, mizerie, sărăcie și boală, nemulțumire și ură.
   Aceste nemulțumiri trebuiesc canalizate ca să nu pornească pe drumul anarhiei. Statul nostru a rămas un cadru gol pe care trebue să îl umple o realitate vie, un popor conștient.Altfel ne mărim degeaba.
    Asupra noastră apasă o răspundere enormă. Neamul își întregește hotarele. Să fim recunoscători, împrejurărilor, cari au fost mai bune ca noi. (Aplauze) Dar de noi atârnă dacă această întregire va dura. Altfel ne va ajunge blestemul copiilor noștri că nu am văzut unde este primejdia. (sala aclamă furtunos pe dl P.P. Negulescu)

(„Îndreptarea”, An II, Nr. 276, Joi, 30 Octombrie 1919)

 
 [1] Petre P. Negulescu (1872 -1951) filosof și om politic român, membru titular al Academiei Române (1936). Publică, după mulți ani de muncă asiduă, în 1910, primul volum din lucrarea Filosofia Renașterii (volumul II va urma în 1914), considerată drept capodopera sa. În același an, prin pensionarea din învățământ a lui Titu Maiorescu, Negulescu se transferă la București, ocupând catedra fostului său profesor și mentor. În 1917 devine membru fondator și fruntaș al unei noi formațiuni politice: "Liga Poporului", devenită Partidul Poporului, sub conducerea generalului Al. Averescu, iar în 1919 este ales senator de Prahova. Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (martie 1920 – decembrie 1921 şi martie – iulie 1926). Preşedinte al Camerei Deputaţilor (iulie 1926 – iunie 1927), ultima demnitate politică din viaţa sa. Tot în 1926, publică lucrarea Partidele politice. În 1934 publică Geneza formelor culturii și în 1936 este ales membru titular al Academiei Române. În 1938 îi apare primul volum din vasta lucrare Destinul omenirii. Volumul IV apare în 1944. În 1940, autoritățile antonesciene îl pensionează, forțat, din învățământ (la 68 de ani). Odată cu el sunt pensionați și C. Rădulescu-Motru, Mihail Dragomirescu. În 1941 începe publicarea monumentalei lucrări Istoria filosofiei contemporane. Volumul IV apare în 1944, iar al cincilea, postum, în 1971. Bombardamentele asupra Bucureștiului din 1944 îi distrug casa și biblioteca. Se stinge din viață, la vârsta de 79 de ani, în aprilie 1951. Ultimii ani i-a trăit în sărăcie, uitat și ignorat de Academie.
 
[2] Catastrofa de la Ciurea este numele sub care a intrat în istorie cel mai grav accident feroviar din România, care a avut loc la 31 decembrie 1916/13 ianuarie 1917, în gara din localitatea Ciurea, la sud de Iași, pe calea ferată Bârlad - Iași. Bilanțul a fost de peste 1.000 morți, absența unei anchete oficiale nepermițând elucidarea cauzelor accidentului. Un convoi militar (trenul de etapă E-1) constituit dintr-o garnitură de 26 de vagoane părăsise orașul Galați, după ce Brăila fusese ocupată de trupele germane, și se deplasa spre Iași. Vagoanele erau neîncăpătoare pentru numărul mare de soldați, români și ruși, și de civili refugiați din teritoriile ocupate de armatele Puterilor Centrale, estimările ulterioare considerând că aproximativ 1.000 de pasageri călătoreau cu acest tren militar. Un mare număr de persoane călătoreau pe acoperișurile vagoanelor sau pe scări și între tampoanele de legătură. Porțiunea de cale ferată dintre Bârnova și Ciurea prezintă o pantă deosebit de importantă. În timpul coborârii pantei mecanicii primei locomotive au încercat să frâneze pentru a reduce viteza însă frânele de contrapresiune ale vagoanelor nu au funcționat. 23 dintre vagoane fiind echipate cu frâne de mână, ei au lansat semnale acustice către controlorii din vagoane pentru a le acționa însa, din cauza aglomerării, controlorii nu au putut ajunge la ele. Recepționând semnalele lansate de mecanicii locomotivei, angajații căilor ferate din stația Ciurea au activat un macaz astfel încât trenul să intre pe linia 2 și să se evite coliziunea cu vagoanele cu păcură care staționau pe linia 1. Din cauza vitezei foarte mari și unghiului mare de cotire doar locomotiva și încă un vagon au reușit să treacă pe linia 2; dintre celelalte vagoanele, cu excepția a doar două care au rămas pe linie, restul au deraiat. Se pare că cel puțin unul dintre vagoane s-a ciocnit de cisternele de combustibil declanșând o explozie și un incendiu enorm.
[3] Adică din ordinul regelui Ferdinand care în felul acesta devenea direct implicat în viața politică.
[4] Corect: Este vorba de Art. 130: ”Din ziua punerii în vigoare a Constituțiunei de față sunt abrogate toate dispozițiunile de legi, decrete și reglemente și alte acte contrarii cu cele așezate de ea.”

 




      Constantin Diamandy
      Înaltul Comisariat al Guvernului Român la Budapesta
      Nr. 249
      Dl Mișu, Ministru de externe, București
    În cursul întrevederii pe care am avut-o azi cu sir George Clerk[3], dânsul s-a referit la nota Conferinței relativă la o rectificare de frontieră în Ungaria pe care o cerusem, chestiunea minorităților, comisia de reparații și, în sfârșit, chestiunea evacuării teritoriului ungar de trupele noastre.







    George Russell Clerk (1934)
 
      Toate aceste puncte v-au fost comunicate prin nota Consiliului Suprem, al cărui text nu-l cunosc și pe care v-am rugat a mi-l trimite și mie.
    Sir George Clerk a adresat, la sosirea la Paris, un raport Consiliului Suprem, exprimând cu imparțialitate punctul nostru de vedere, precum și învinuirile care ne-au fost aduse; am înțeles că D-sa a criticat tendința care s-a arătat la Conferința Generalilor de a judeca România și a nu ține seamă de situațiunea ei de aliată și de necesitatea de a colabora cu dânsa.
      El mi-a spus că dorința Consiliului Suprem este ca trupele române să evacueze curând teritoriul ocupat și socoate, fără a face din aceasta o cerere expresă, că retragerea noastră din Budapesta s-ar putea efectua aproximativ peste 15 zile. El vede, ca și noi, că ne apropiem de iarnă, că greutățile de aprovizionare și încălzit agravează situațiunea, că o oarecare iritațiune și încordare există aici din cauza rechizițiilor noastre și în sfârșit, că incidentele care se ivesc atât cu ungurii cât și cu Aliații sunt semne care indică că din toate punctele de vedere evacuarea noastră ar fi nimerită.
     Făcând aluziune la oarecare incidente petrecute în absența mea și cu prilejul cărora generalii aliați prin nedibăcia lor au dat impresiunea unei situații încordate cu România, l-am rugat ca în declarațiile sale să insiste asupra faptului că retragerea trupelor române e făcută în perfect acord cu Aliații.
Sir George Clerk a revenit la propunerea pe care am comunicat-o la timp guvernului, de a se stabili podurile de trecere peste Tisa, comisiunii Interaliate, din care ar face parte și ofițerii delegați români, pentru  examina transporturile.
     Sir George Clerk are din partea Consiliului Suprem însărcinarea politică de a ajunge la înjghebarea unui guvern de coalițiune la Budapesta care, trimițând delegați la Paris, ar putea încheia pacea cu Aliații.
     În această ordine de idei, am avut impresiunea că de la Consiliul Suprem n-a primit indicațiunea de a colabora cu noi în această privință.
    Am crezut necesar să spun lui sir George Clerk că guvernul român nu tinde la niciun amestec în chestiunea internă sau a formei de stat a Ungariei, că în acord cu aliații noștri dorim și noi ordinea, un guvern stabil reprezentând garanțiile pentru relațiuni de bună vecinătate cu noi.
   Ca o părere personală i-am atras încă atențiunea, mai întâi că domnul Friedrich[4] stăruind în pretenția sa de a face parte din guvern, va fi o piedică pentru alcătuirea unui cabinet de coaliție; al doilea, ar produce o (nu prea) bună impresiune în România că în acel guvern de coaliție să nu figureze personalități cu tendințe cunoscute către o alianță cu iugoslavii, cum e cazul domnului Lacoszy (sic!) ; ceea ce în situațiunea cam încă nedestinsă cu sârbii, ar pricinui la noi oarecare bănuieli; adaug ca o simplă informațiune pentru dv că în urma convorbirilor avute aici cu reprezentanții italieni același punct de vedere va fi susținut și de dânșii.
    În rezumat chestiunea evacuării trupelor noastre este lămurită, Consiliul Suprem o cere și dacă nu s-ar ivi vreo altă obiecțiune, socot că peste aproximativ 15 zile evacuarea Budapestei ar putea să înceapă.
Diamandy  [1] Constantin Diamandi scris şi Diamandy (1868 – 1931), diplomat român, ministru plenipotenţiar la Sofia (18 iunie 1909 – 1 noiembrie 1911), Roma (1 noiembrie 1911 – 1 octombrie 1913), şi St. Petersburg (1 octombrie 1913 – 13 ianuarie 1918), celebru pentru acordul Sazonov-Diamandi încheiat la 18 septembrie/1 octombrie 1914, apoi pentru arestarea sa la 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918 din ordinul lui Lenin, şi eliberat în uma protestului întregului corp diplomatic din Petrograd. Comisar al Guvernului Român la Budapesta (august - noiembrie 1919). Ulterior va fi ministru plenipotenţiar la Paris (10 decembrie 1924 – 10 iunie 1930), calitate în care va semna tratatul de alianţă al României cu Franţa, la 10 iunie 1926.
[2] Nicolae Mișu (1858 – 1924) diplomat și om politic român, agent diplomatic la Sofia (14 februarie 1900 – octombrie 1908), ministru plenipotențiar la Viena (16 noiembrie 1908 - octombrie 1911), Constantinopol (9 octombrie 1911- decembrie 1912) și Londra (15 decembrie 1912 – 15 octombrie 1919). La Londra va fi succedat de Nicolae Titulescu la 28 martie 1922. Ministru al Afacerilor Străine în guvernul condus de generalul Artur Văitoianu (15 octombrie – 30 noiembrie 1919). Din decembrie 1919 i-a succedat lui Barbu Știrbei în funcția de administrator al Domeniilor Coroanei regale, apoi șef al Curții Regale, funcție pe care o va deține până la moartea sa, la 31 august 1924.
[3] Sir George Russell Clerk (1874 – 1951), diplomat britanic, fost secretar de ambasadă la Constantinopol în anii 1910 – 1914, secretar personal al ministrului de Externe Sir Arthur Balfour, trimis în misiune specială în Ungaria, ministru plenipotenţiar la Praga (1919 – 1926), ambasador la Ankara (1926 – 1933), ambasador la Paris (1934 – 1937).
[4] István Friedrich (1883 – 1951) om politic ungar, prim-ministru (7 august - 24 noiembrie 1919). A încercat să instaureze stabilitatea, dar lipsit de un suport politic eficicient a eșuat și nu a fost recunoscut nici de Puterile Aliate și nici de liderii de la București care se temeau de o restaurație a Habsburgilor la Budapesta.

       D. Ionel Brătianu
      Mi se întâmplă adeseori ca să văd în Îndreptarea publicându-se lucruri cari nu intrau în vederile mele și pe care le-aș fi oprit dacă aș fi putut avea cunoștință de ele înainte de publicare. Așa ceva se poate întâmpla chiar directorilor de ziare, cu atât mai mult șefilor de partid.
     Mi-am închipuit de aceea, că atacurile Viitorului sunt datorite unor prea zeloși acoliți, fără aprobarea directă și personală a d-lui Ionel Brătianu. Discursul de la Brăila al șefului partidului liberal m-a scos însă din această amăgire, și pot să mă consider de aceea în câștig.
      Mi-aduc aminte că cu ocaziunea altor atacuri nesăbuite, în 1913, tot ale Viitorului, am rugat pe dl I. Ghica, fostul prefect de Vlașca, să întrebe pe șeful său de partid: pentru ce motiv și în ce scop acele atacuri, căci pe atunci nu eram amestecat absolut deloc în politică. Dl Ghica mi-a adus rezultatul că d-l Brătianu nu avea nici o cunoștință de cele ce se scriau în Viitorul. Atunci am crezut. Astăzi îmi dau seama de ce greutate morală a fost răspunsul d-lui Brătianu.
     Citind reproducerea discursului de la Brăila oricine ar crede că toată pornirea d-lui Brătianu în contra mea se datorește descoperirei ce a făcut, acum în urmă, că aș fi complotat contra siguranței Statului și în contra intereselor neamului.
     S-ar părea că această pornire să aibă motive de dată recentă căci altfel cum s-ar explica faptul că în 1918 d-sa a fost acela care m-a indicat a-l urma la guvern.
     Nu dă cineva, când are intențiuni curate, frânele țărei pe mâinile unui om pe cere-l crezi capabil de sentimente ce-mi atribuie azi d-l Brătianu. S-ar deduce deci din aparențele date de d-l Brătianu că până la acea dată d-sa avea o bună idee de mine și că numai în urmă când a luat acum de curând cunoștință de intențiunile mele vinovate!
     Aceasta ar rezulta din discursul de la Brăila. În realitate lucrurile stau cu totul, dar cu totul altfel.
     Motivele sau mai bine zis acuzările aduse de d-l Brătianu nu sunt cauzele cari au dat motive pornirei d-sale, ci probe postume adunate și modelate cu măiestrie pentru ca să vie în sprijinul unei atitudini, care le-a precedat cu mult și cari își au o cu totul altă origină și o altă explicațiune.
     Istoria este veche și o voi schița în puține cuvinte.
    Se va vedea din cele ce urmează, că după ce a încercat să mă declaseze în 1909, după ce a reperat această încercare în 1913, după ce mi-a întins o cursă în 1918, în care trebuia să-și găsească sfârșitul cariera mea și militară și politică, văzând că totul este zadarnic și că rămân pe picioarele mele din ce în ce mai solid, s-a gândit să schimbe tactica. Dacă nu poate distruge cel puțin să mă micșoreze. A început atunci seria tuturor născocirilor, unele mai urâcioase decât altele. Generalul Averescu este un ambițios, este revoluționar, este republican, este antidinastic, voește să răstoarne pe regele și să-i ia locul (!!). A voit să vândă misiunile străine nemților, a ținut corespondență, peste liniile noastre, cu Mackensen și acum, în fine, a voit să trădeze neamul! Evident că toate aceste atentate de asasinat moral nu duc la nici un rezultat.
    Masa largă a neamului nu poate bănui sufletul generalului care a apărat cu cea mai nețărmurită îndărătnicie, palmă cu palmă, solul patriei, care a dat loviturile cele mai simțite dușmanului de la primul până la ultimul bubuit de tun!
    Miile de ofițeri și zecile, sutele de mii de soldați care au luptat sub ordinele mele, care au trăit unii zilnic în contact cu mine, știu prea bine ce atmosferă și ce spirit am ținut eu necontenit în armată pentru ca să găsească în sufletul cuiva cel mai mic răsunet asemenea invențiuni ridicole.
    Dar când se găsește cineva în așa mare strâmtoare ca dinastia Brătianu, și când este cineva atât de lipsit de scrupule ca șeful acestei dinastii, nu este de mirare a se vedea că se recurge la totul, până și la fapte care descalifică, și este firesc lucru ca paginile Viitorului să nu fie destul de încăpătoare pentru tot noroiul ce se voește a se arunca asupra acelei cantități politice neglijabile, care se numește ”Liga Poporului” și mai cu seamă asupra celui care se găsește în capul ei, nu prin drept de moștenire.
      Voi continua într’un număr viitor.
     [Îndreptarea, An II, Nr. 271, Bucureşti, Sâmbătă, 25 Octombrie 1919]
 
General Averescu
D-nul Ionel Brătianu
 
      Făceam parte, în 1908, din ministerul Sturdza, când într-una din zile veni la mine, la ministerul de război, d-l Brătianu, atunci ministru de interne. Motivul vizitei d-sale a fost a-mi cere să mut un colonel din Craiova și altul din Galați pentru că cel dintâiu era ginerile, iar cel de al doilea ruda unor adversari politici.
    Am refuzat hotărât să mut ofițerii numai pentru asemenea motive.
    D-l Brătianu, care mai avea o listă întreagă de cereri, a rupt’o, s’a înroșit și s’a sculat supărat.
  I-am spus: D-le Brătianu, te rog nu te supăra. Nu intră în vederile mele să mă călăuzesc în administrația mea decât de interese curat militare; dacă crezi că cu aceste vederi vă sunt în încurcătură, spuneți-mi și eu plec imediat, fără cea mai mică supărare. Mi-a răspuns textual: cu toții am venit, cu toții vom pleca, dar vom merge greu. Spunea astfel căci pe atunci șeful guvernului era Sturdza. Și-a schimbat însă părerea când i-a luat d-sa locul[1]. În orice caz aici este origina încordărei relațiunilor dintre noi.
   Plecând în concediu anul acela a luat d-sa interimatul ministerului meu. La întoarcerea mea am fost nevoit să anulez mai multe încurcături făcute de d-sa și în comandament și în administrațiune. Aceasta nu a putut desigur, decât să sporească încordarea dintre noi.
   S’a mai adăugat, în fine, și faptul că Regele Carol m’a întrebuințat în oarecari misiuni, cari desvăluiau unele vederi mai largi ale Regelui privitor la mine, cum au fost misiunile: în Turcia, în Austria, în Germania și în Rusia.
   Toate acestea au făcut pe d. Brătianu să vază în mine un începător îndrumat pe un teren foarte solid și deloc dispus a se încovoia înaintea d-sale, spre a intra în categoria acelora, cari se sculau în picioare când vorbia la telefon cu ”Șeful”.
    După mazilirea brutală a bătrânului Sturdza[2], am mers la noul președinte al consiliului și i-am arătat că din cauza nepotrivirei noastre de vederi ar fi mai bine să ies din guvern. Era în Ianuarie 1909. D-sa m’a rugat să rămân, căci mă bucur de toată încrederea d-sale.
    Ceva mai târziu, când am fost informat de cele ce se urzeau în parlament împotriva mea, am mers din nou la d-sa, era indispus, în casă și l’am rugat să-mi primească demisia.
    După ce am vorbit mult împreună, când a auzit că lăsând ministerul, dorința mea era să reintru la locul meu în armată, mi-a spus: eu credeam că aveai de gând să începi a face politică. Dacă este însă așa atunci te rog să rămâi la minister, să faci treabă bună ca până acum și eu voiu înlătura dificultățile ce ai. Se știe de toată lumea în ce mod onest a înlăturat d-sa dificultățile, nu mai târziu decât 20 de zile după întrevederea arătată mai sus![3] Este interesant a se ști motivele invocate, pentru ca să explice schimbarea d-sale de atitudine față de mine.
    Două zile după acea rușinoasă ședință a Camerei[4], mergând la d-sa, mi-a spus: trebue să știi că situația d-tale s’a schimbat din cauza aceasta, și mi-a arătat un număr din La Roumanie, cu articolul: Séance de décadence. Eram cu desăvârșire strein de acel articol. Apoi mi-a imputat că am primit pe Rusu-Abrudeanu[5] de la Adevărul. Este drept că după Cameră au venit la mine mai multe persoane între care și Rusu-Abrudeanu pe care-l vedeam însă pentru prima dată în viața mea.
    Nu ştiu dacă aceste motive erau destul de puternice pentru ca să justifice o lipsă de colegialitate de un aşa calibru, şi dacă nu erau mai degrabă pretexte pentru ca să acopere o hotărâre deja luată şi ale cărei adevărate motive nu le putea mărturisi.
    Regele Carol, când m’am prezentat pentru părăsirea ministerului, mi-a făgăduit în prezenţa prinţului moştenitor, că voi fi numit sau şef al marelui stat major sau inspector al cavaleriei.
    D-l Brătianu mi-a vorbit la telefon de această ultimă numire şi mi-a spus chiar să fac Decretul. Sub diferite pretexte numirea nu s’a făcut; am fost lăsat nelegal şase luni în disponibilitate, şi apoi trimes la T-Severin, comandant de divizie! Locul de şef de stat major a rămas vacant un an de zile.
    Cum îşi poate explica cineva acea înlăturare de la un post, pentru care eram singurul în armată indicat, atât prin studiile cât şi prin serviciile mele, căci eram pe atunci sigurul general cu studii de stat major şi cu serviciu efectiv în statul major în toate gradele, începând cu cel de locotenent?
     În 1913, în timpul campaniei din Bulgaria, mă găsiam încă la Plevna, ocupat exclusiv cu conducerea mişcărei trupelor, când s’a deschis o campanie violentă, în Viitorul, împotriva mea, campanie care a indignat şi pe mulţi liberali. Am fost şi atunci arătat ca un incapabil, un nedisciplinat, un ambiţios, etc, etc. Pentru care motiv? S’a descoperit oare şi atunci vreun document?
     Când era deja pregătită revenirea liberalilor, în acelaşi an, după terminarea campaniei, am fost consiliat de Regele Carol şi nu deconsiliat de prinţul moştenitor, de a lăsa marele stat major[6], pentru că, probabil, venind liberalii la guvern, d-l Brătianu mă va muta de acolo. Natural, am plecat de bună voe la corpul I de armată la Craiova. Întreb însă pentru care motiv a dat atunci d-l Brătianu a înţelege la locul de drept[7], că nu vrea să lucreze cu mine şi că trebuesc înlăturat de la un serviciu pe care-l cunoşteam, şi a preferat să aducă în locul meu pe generalul Zottu[8] a cărui nepregătire pentru statul major era cunoscută de toată lumea şi chiar de D-sa, căci la isbucnirea războiului l’a lăsat la partea sedentară. Erau oare şi atunci documente la mijloc?
    În fine, când s’a început actualul război, am fost înlăturat de la acel post[9] în favoarea unui ofiţer[10] care era încă începător în statul major şi care în orice caz, dacă se bucura de încrederea personală a d-lui Brătianu nu se bucura însă de aceea a trupelor şi nici de aceea a corpului ofiţeresc, încredere pe care D-l Brătianu ştia bine că eu o aveam peste orice închipuire.
    Toate aceste fapte, şi nu sunt singurele, nu dovedesc oare îndeajuns că procesul dintre noi este vechiu şi că descoperirile pe care pretinde a le fi făcut acum în urmă, nu sunt decât nişte jalnice explicaţiuni trase de păr, pentru a justifica o atitudine care-şi are origina în acea vizită a D-sale la ministerul de război, din 1908 şi care nu s’a dezminţit până azi un singur minut?
    Nu sunt oare svârcoliri zadarnice să acopere nemăsurata răspundere ce decurge din această metodică înlăturare a mea, căci nu va fi greu a se dovedi că ea a costat sute de mii de vieţi?!
     Recunosc de aceea că este legitimă această aversiune. Este o chestiune de adevărată legitimă apărare într’o luptă care, pentru D-sa, este, politiceşte vorbind, o luptă pe viaţă şi pe moarte.
    Tăria d-lui Brătianu nu a stat niciodată în propriile sale puteri, ci în faptul că luptele intestine din celelalte partide au ţinut într’o stare de constantă slăbiciune pe adversari.
    Poate privi oare d-sa acum cu indiferență, forța uriașă ce a eșit din frământările vremurilor și cari i se ridică în față cu atât mai amenințător cu cât în capul ei se găsește un om care cu tot potopul de calomnii aruncat de d-sa în Viitorul, stă solid împlântat în opinia publică sănătoasă?
    Desigur că nu. Realitatea îl pune față în față cu propria-i slăbiciune morală și de aceea se svârcolește din toate puterile mergând până la degradare.
   Personal nu voiu ataca niciodată pe d-l Brătianu. Să nu crează însă că nu va veni ziua în care activitatea Președintelui de consiliu nu va fi supusă celei mai riguroase destilări[11].
    Se va vedea atunci la lumina zilei mari care din noi doi trebuie să trăiască pentru a-și ispăși păcatele.    Se va vedea dacă păcatele trebuiesc căutate la: Câmpulung, Prahova, Oituz, Mărăști, etc., sau la Turtucaia!
    Omul nu interesează, căci se știe de toată lumea că dacă ar fi trebuit să-și deschidă drumul prin sine însuși, prin propria-i capacitate, prin propria-i muncă, desigur că nu ar fi acolo unde este astăzi.
     Și acum să termin cu o amintire.
     În ziua în care a fost proclamat d-l Brătianu în 1909 șef al partidului, a venit la mine după întrunirea de la club, un foarte credincios ostaș al partidului liberal, Profesorul din Bârlad Constantinescu-Râmniceanu. L-am întâmpinat cu aceste cuvinte: da bună alegere ați mai făcut; vă felicit.
     Cu o expresiune de adâncă dezolare în față mi-a răspuns: ce vrei, moaște!
    Ei bine, să știe d-l Brătianu că în fruntea Ligei Poporului nu se găsesc moaște, și ceea ce se clădește prin muncă proprie și cinstită, nu se dărâmă cu nimic și cu atât mai puțin cu calomnii.
General Averescu
 
 [1] La 27 decembrie 1908/9 ianuarie 1909 în fruntea guvernului și la 11/24 ianuarie 1909 în fruntea PNL, funcție pe care o va deține până la moarte, vezi Ion Mamina, Ion Bulei, Guverne şi guvernanţi 1866 – 1916, Editura Silex, Bucureşti, 1994, pag. 128.
[2] Dimitrie Alexandru Sturdza (1833 – 1914) celebru om politic, lider al Partidului Național Liberal (1892 – 1908) ministru în toate guvernările liberale, de mai multe ori președinte al Consiliului de miniștri în perioada 1895 – 1908. Nu poate fi vorba de o ”mazilire brutală” a acestuia în decembrie 1908, deoarece boala psihică de care suferea s-a agravat brusc și a necesitat internarea sa într-o clinică de specialitate din Paris. Există totuși un raport diplomatic austro-ungar din octombrie 1910 care susținea că D.A. Sturdza s-ar fi însănătoșit, dar acesta nu a mai jucat niciodată vreun rol politic și a murit la 8/21 octombrie 1914, la scurtă vreme după regele Carol I.
[3] Ion I.C. Brătianu și-a dat demisia la 4/17 martie 1909, dar a fost tot el numit de regele Carol I după nici o oră mai târziu cu formarea noului guvern, care s-a reconstituit cu aceeași miniștri, mai puțin Al. Averescu, vezi Ion Mamina, Ion Bulei, op. cit., pag. 130.
[4] În care liderul conservator Al. Marghiloman l-a acuzat pe Averescu de contracte oneroase de furnituri pentru armată şi în general de o proastă administraţie la ministerul de Război, afirmaţii susţinute apoi şi de preşedintele de Consiliu, Ion I.C. Brătianu; Averescu a răspuns că pierderile sunt neînsemnate şi nu se datorează lui, ci obiceiurilor ţării, vezi pe larg Ion Mamina, Ion Bulei, op. cit., pag. 130.
[5] Ion Rusu Abrudeanu (1870 – 1934) a fost publicist, om politic, deputat și senator român. A început activitatea publicistică în anii 1890-1891. A refuzat să se înroleze în armata austro-ungară și s-a refugiat în România. A colaborat la mai multe publicații, printre care "Timpul", "Conservatorul", "Adevărul" și "Dimineața". Între 1900-1914 și-a condus propria revistă, "România ilustrată", în paralel cu colaborarea la alte gazete. Înainte de anul 1916 a militat pentru intrarea României în Primul Război Mondial alături de Antanta. Pentru aceasta a fost declarat "persona non-grata" de către mareșalul german Mackensen după semnarea Păcii de la Buftea în anul 1918. După încheierea Primului Război Mondial a intrat în politică, devenind membru al Partidului Național Liberal. A fost ales deputat în anul 1920, iar între 1931-1932 a fost senator de Alba.
[6] Generalul Al. Averescu a fost şeful Marelui Stat Major de la 18 noiembrie 1911 la 2 decembrie 1913.
[7] Adică regelui Carol I.
[8] În realitate în locul lui Averescu, la 2 decembrie 1913, a fost numit generalul Constantin Christescu care a deţinut funcţia până la 1 aprilie 1914, şi în această zi a fost numit în funcţie, după ce o cu o zi înainte fusese trecut în rezervă, generalul Zottu care va conduce nominal – conducerea efectivă o avea generalul Dumitru Iliescu - până în ziua de 16/29 noiembrie 1916 când s-a sinucis la locuinţa sa din Bucureşti din strada Clemenţei nr. 2.
[9] De şef al Marelui Stat Major.
[10] Generalul Dumitru Iliescu (1865 – 1940) a primit inițial comanda nominală a Marelui Cartier Ceneral dar a fost destituit de Brătianu la 5/18 decembrie 1916 și înlocuit cu generalul Constantin Prezan.
[11] În sensul că va fi analizată fără menajamente. Numai că ziua de care vorbea Averescu nu a venit niciodată, deși generalul a fost în două rânduri președinte al Consiliului de miniștri.
[„Îndreptarea”, An II, Nr. 272, Bucureşti, Sâmbătă, 25 Octombrie, Luni 27 Octombrie 1919.]

Marea întrunire liberală din Brăila
Declaraţiile D-lui Ion I.C. Brătianu, şeful partidului naţional-liberal
Raporturile României cu Aliaţii. – Acţiunea partidelor din opoziţie
„Liga Poporului”. – Socialiştii agitatori şi adevăraţii muncitori.
(După note stenografice)
            Eri la orele 3 p.m. s’a ţinut la Brăila, în sala „Carpaţi” o mare întrunire publică convocată de organizaţia partidului naţional-liberal din localitate.
Au luat parte un mare număr de cetăţeni, pentru care vasta sală de întrunire a fost neîncăpătoare. În tot timpul a domnit o mare însufleţire.
La sosirea în sală a d-lui Ion I. C. Brătianu, şeful partidului naţional-liberal, asistenţa a izbucnit în urale cari au durat timp îndelungat.
            Deschizându-se întrunirea au vorbit întâi d-nii Ath. Popescu, I. Paraschivescu, Matei Sasu, Gh. Onofrie, Liviu Opran şi Leonte Moldovanu. Cuvântările acestor oratori le vom publica în numărul nostru de mâine.
            La urmă d-l ION I.C. BRĂTIANU, în mijlocul ovaţiunilor şi uralelor celor prezenţi a rostit următoarea cuvântare:
 
          Ion I.C. Brătianu
          Domnilor,
          Am fost învinuit  şi mi s’a atribuit răspunderi pe cari nu le am. Chiar, în împrejurările de faţă, adversarii noştri pretind că răspunderea guvernului actual o am tot eu. Nu este adevărat.
Guvernul actual a fost chemat de acel care avea cădere legală să-l cheme şi este compus din oameni întregi, care îşi duc propriile lor răspunderi de cari n’am eu să dau seama.
          Dar, d-lor, eu îmi simt o răspundere, acea dreaptă şi mare pe care o simt în orice împrejurare şi la fiecare oră şi această răspundere este faptul că eu, mai mult decât oricare altul AM ÎMPINS PE REGE, ŞI-AM ÎMPINS ŢARA LEGALĂ DE ERI, CA SĂ ÎNFĂPTUIASCĂ SUFRAGIUL UNIVERSAL şi să stabilească astfel pe o temelie nouă, viaţa politică a României.
        Această răspundere o simt întreagă: Răspund acelora ce va face sufragiul universal în faţa marilor, hotărâtoarelor şi fără de seamăn, probleme, pe cari el trebuie să le deslege astăzi. (Ovaţiuni prelungite).
       Această răspundere o împărtăşesc, desigur, cu milioane de Români; dar această împărţire nu scade cu nimic din ceea ce revine conştiinţei mele. O port însă cu bărbăţie fiindcă am credinţa neclintită că instrumentul politic al României de astăzi, că sufragiul universal, este demn de înalta misiune care i s’a încredinţat şi că în sufletul curat, în înţelepciunea mult încercată a poporului nostru, în iubirea lui de ţară, în bărbăţia de care chiar acum a dat aşa strălucite dovezi, stă chezăşia sigură a înfăptuirilor la cari trebuie să ajungem şi la cari vom ajunge. (Ovaţiuni furtunoase, prelungite).

Clipele mari prin cari trecem
       Stau mari în faţa noastră problemele pentru că de ele nu depinde o perioadă politică, ci depinde noul aşezământ istoric al neamului întreg. Astăzi se asigură situaţiunea României pentru un lung şir de veacuri, se îndrumează şi se organizează forţele ei interne şi chiar prin ele se aşează rostul ei internaţional.
     Greşelile noastre de acum, slăbiciunile noastre, le vor plăti lungi şiruri de generaţiuni. De aceea răspunderea pe care o simt eu, trebuie s’o simţiţi şi dv. fiecare, pentru că nu veţi plăti numai dv. greşelile pe care le-aţi făcut, ci şi fii fiilor dv., nepoţii şi strănepoţii lor. (Ovaţiuni furtunoase).
      Stă d-lor în însuşirile poporului nostru, în facultăţile şi situaţiunea ţărei noastre; stă în puterile de cari dispunem posibilitatea ca să facem din România un neîntrecut factor al civilizaţiei în aceste regiuni ale lumei. Nu numai pentru binele şi propăşirea poporului nostru, dar în interesul general al unei întregi regiuni a Europei, noi suntem datori, şi putem să facem din acest stat un reazim al civilizaţiei occidentale, un factor al acestei civilizaţii. Pentru că, într’adevăr aceasta este în puterile noastre şi pentru că aceasta este misiunea noastră, putem să fim siguri şi de interesul şi de de dragostea şi de respectul marilor noştri aliaţi. (Ovaţiuni prelungite).
 
Interesele noastre sunt şi interesele aliaţilor noştri
 
      Nu poate fi conflict fiindcă nu este dezacord între interesele noastre şi interesele lumei civilizate pe cari aliaţii cei mari trebui să le reprezinte. LUPTA NOASTRĂ NU ESTE LUPTA DE VRĂJMĂŞIE ÎN CONTRA LOR. Munca noastră tinde dimpotrivă a stabili fără jerfirea intereselor noastre, acordul lor cu interesele generale ale Europei. NOI CEREM CA ŢARA SĂ MANIFESTEZE CLAR CARI SUNT PUTINŢELE, CARI SUNT ASTĂZI DREPTURILE ROMÂNIEI PENTRU CA ELE, ÎN ACORD CU  DREPTURILE ŞI CU INTERESELE CELE MARI ALE EUROPEI ŞI ALE CIVILIZAŢIEI, SĂ-ŞI GĂSEASCĂ IZBÂNDA COMPLETĂ ŞI DESĂVÂRŞITĂ. (Ovaţiuni furtunoase şi prelungite).
     Dacă ar fi fost vreo îndoială de ce reprezintă România în dezvoltarea generală a lumei europene, această îndoială chiar în ochii celor mai puţin lămuriţi, ar fi dispărut în urma atitudinei noastre în faţa anarhiei şi în urma stăvilirei a bolşevismului din stânga şi din dreapta Regatului. Noi ca o stâncă am spart puhoiul care venea să distrugă civilizaţia Europei centrale şi, prin prezenţa noastră la Budapesta, am fost simbolul însuşi a ceea ce reprezintă România în posibilităţile unei dezvoltări paşnice şi de ordine a Europei orientale. (Aplauze furtunoase. Ovaţiuni prelungite).
    De aceea d-lor noi nu putem chema pe cetăţenii români la o luptă vrăjmaşe contra intereselor Europei; noi îi chemăm la apărarea drepturilor noastre, pentru ca Europa, ţinând seama de  dânsele, să putem face acordul complect întreacţiunea noastră şi a ei. Noi vrem o amiciţie trainică şi sinceră cu cei cari împreună ne-am vărsat sângele pentru cele mai nobile aspiraţiuni, o amiciţie întemeiată pe simpatie şi pe respectul reciproc. (Ovaţiuni prelungite şi îndelungate).
Egalitate pentru toţi locuitorii ţării
 
       În toate chestiunile, pe aceste temeiuri înţelegem să dezvoltăm relaţiunile noastre internaţionale. Suntem preocupaţi ca întreaga viaţă a României moderne să fie stabilită pe acele principii în baza cărora societăţile culte trebue să se desvolte. Noi vrem în Regatul român viaţă de libertăţi şi de egalitate, viaţă de cultură pentru toţi. NU NUMAI PENTRU TOATE CLASELE NEAMULUI NOSTRU, DAR PENTRU TOATE NEAMURILE PE CARI SOARTA ŞI VREMURILE LE-A URSIT SĂ CONLOCUIASCĂ CU NOI ÎN CUPRINSUL NOULUI REGAT. NOI VREM SĂ TRATĂM CA FRAŢI TOATE MINORITĂŢILE. Noi vrem ca şi ele să simtă că nicăieri nu se pot găsi mai bine decât în acest Regat şi în mijlocul acestui popor blând şi primitor, întrucât şi ele nu vor avea nimic mai scump, nici un alt stat mai iubit decât acest stat român şi întru cât şi ele nu-şi vor pune credinţa nicăieri aiurea decât în legile şi puterile statului român. (Ovaţiuni furtunoase şi prelungite).
       Noi nu confundăm minorităţile cu agenţii provocatori cari pretind că le reprezintă. Aceia, dacă vor să facă rău statului şi neamului nostru, prin bârfiri şi provocări, fac mult mai mult rău  însăşi acestor minorităţi, pentru că dacă noi avem nevoie, pentru paşnica desvoltare a statului, de linişte şi de amiciţie între cetăţenii săi, apoi nimeni mai mult decât minorităţile n’au nevoie de simpatia acelor cari în orice împrejurări vor reprezenta oricând voinţa hotărâtă a statului  şi neamului românesc. (Aplauze prelungite. Ovaţiuni furtunoase).
     D-lor, cu aceste vederi avem convingerea că nu ne despărţim de aliaţide cari voim să fim legaţi, şi că vom obţine, cum am zis adineaori, nu numai bunăvoinţa lor, care poate fi trecătoare, dar simpatia şi încredeera întemeiată pe respect şi pe conştiinţa că România reprezintă o forţă, nu numai forţa militară care a făcut admiraţia lumei întregi, dar forţa morală a unui popor care este demn de vitejia glorioşilor săi soldaţi. (Aplauze furtunoase. Ovaţiuni nesfârşite).
 
Vitejia ostaşului român
 
         Astăzi, când stăpâneşte Capitala Ungariei, oştirea noastră şi comandanţii ei au pus, desigur, în cea mai strălucită lumină, eroicele lor însuşiri. Dar pentru noi, cari am trăit zilele de ieri, oştirea noastră, şi împreună cu oştirea, poporul nostru întreg, în încercările tragice din Moldova, în zilele triste ale ocupaţiunei şi-a făcut proba cea mare a ??? sale morale (Aplauze furtunoase şi îndelung repetate. Ovaţiuni).
       Oştirea care a putut trei luni să îndure încercările de la Carpaţi până în Siret şi care, nu trecuse decât câteva luni şi era în stare să înceapă o nouă ofensivă şi să înscrie în istorie zilele strălucitoare de la Mărăşeşti, nu poate să aparţină unui popor care, în vremuri ca cele de astăzi, să nu ştie şi el să-şi îndeplinească datoriile ce ele îi impun. (Ovaţiuni prelungite).
 
Datoria întregului popor român
 
      Domnilor, aceste datorii, trebue să se îndeplinească întâiu prin vot la alegerile cari vin, fiincă cred în misiunea poporului nostru, în facultăţile sale de viaţă şi de putere, de aceia, cum v’am spus la începutul cuvântărei mele, privesc cu încredere rezultatele acestor alegeri.
     D-lor, privesc de asemenea cu încredere, atitudinea colegiului cel mare faţă de partidul naţional liberal şi încrederea mea isvorăşte dintr-o întreită sorginte.
Este conştiinţa că noi, în ziua de astăzi, reprezintăm, cauza cea mare a poprului român. Este conştiinţa că tradiţiunea partidului nostru este o putere al cărei caracter nu poate să nu fie recunoscut de acei cărora le cerem voturile. (Aplauze prelungite).
 
Opera partidului naţional-liberal
 
      D-lor, am fost acuzat adeseori că tac pea mult. Am tăcut mult, într’adevăr, pentru că credeam că, în împrejurările prin cari trecem, cuvintele puteau să strice. Dar am tăcut şi altădată, pentru că am crezut că, oricare ar fi măiestria vorbelor, nu este elocinţa cuvintelor care pentru omul înţelept să poată să întreacă elocinţa faptelor. (Aplauze furtunoase şi nesfârşite ovaţiuni).
     Am crezut că partidul acesta a lucrat destul pentru ca să nu fie nevoie de lungi expuneri pentru ca cetăţenii conştienţi să-i cunoască caracterul şi să ştie să judece între el şi între celelalte partide. Când un partid are în trecutul său şirul întreg de lupte pentru Unire, pentru Independenţă, pentru crearea Regatului şi organizarea lui; când acest partid are în trecutul său împroprietărirea ţăranilor, şcolile lui Haret, băncile populare; când el a înfăptuit noua împroprietărire şi sufragiul universal şi a prezidat la reîntregirea neamului, nu-mi este îngăduit să mă îndoesc de rezultat. (Aplause furtunoase. Ovaţiuni prelungite şi îndelung repetate).
     Omul înţelept, pentru a judeca ce făgădueşte, se întreabă întâi cine eşti. Am amintit, deci, cine suntem. Dacă citiţi programul nostru veţi vedea care este grija şi preocuparea noastră de astăzi. Acest program constituie a treia sorginte din care isvorăşte încrederea noastră. Preocuparea şi grija noastră de astăzi este ca o viaţă democratică puternică să poată asigura desvoltarea Statului întreg, ca munca folositoare sub toate formele ei, să poată să-şi aibă şi dreapta răsplată şi  dreapta ei înrâurire în conducerea intereselor generale; ca o cultură cât mai mare să se întindă în toate clasele, de la şcoala primară până la institutele universitare; ca în lumea internaţională, în viaţa frăţească dintre popoare, ROMÂNII SĂ FIE STĂPÂNI LA EI ÎN ŢARĂ, CA BOGĂŢIILE CE NI LE-A DAT DUMNEZEU SĂ NU LASE POPORUL NOSTRU SĂRAC ÎNTR’O ŢARĂ BOGATĂ: ca ceea ce poate Românul să muncească să fie al lui, iar acolo unde trebue să conlucrăm cu celelalte popoare, SĂ FIE COLABORARE, SĂ NU FIE ÎNSTRĂINARE. (Aplause furtunoase şi îndelung repetate. Ovaţiuni nesfârşite).
     D-lor, în acest program al organizărei noastre politice şi economice, un oraş ca Brăila merită o atenţiune specială din partea oricărui Român. Acest oraş al dvs este unul din plămânii esenţiali ai vieţii noastre economice. În starea lui se poate oglindi starea forţelor noastre economice. Dacă Brăila va fi prosperă aceasta va fi o dovadă că întreg statul nostru este prosper. Dacă, în momentele actuale sunt atâtea suferinţe aici, este pentru că n’am eşit încă din vremurile de lipsuri îndurate de ţară pentru a face războiul şi pentru a asigura rezultatele lui. Puteţi fi siguri că din partea oricărui om cunoscător al nevoilor generale, interesul pentru Brăila va fi viu şi neîntrerupt. Întru cât mă priveşte, d-lor, pe mine mă leagă de oraşul d-voastră, pe lângă acest interes şi o veche şi trainică amintire. Nu pot uita că în vremurile de luptă de altă dată, am avut încrederea d-voastră şi că am avut cinstea să reprezint acest oraş în Parlament.
     Cu aceste simţiminte am venit ca să cer din nou încrederea d-voastră. (Aplauze prelungite).
    D-lor, alegătorul, când este solicitat să-şi dea votul său, trebue să cunoască, să judece şi să compare pe acei care i-l cer.
Partidul naţional-liberal faţă de celelalte partide
 
      V’am spus ceea ce a făcut partidul liberal. V’am spus pentru ce vă cer votul. V’am spus pentru ce cred că acest partid are dreptul la încrederea d-voastră, iar d-v. veţi judeca, la rândul d-voastră, dacă numeroasele formaţiuni politice cari ne stau în faţă au dreptul să ceară încrederea d-voastră. Este, desigur una aci la Brăila al cărui trecut recent n’are nevoie de multe comentarii.
       V-aş pierde vremea cu ele. D-lor, în faţa noastră mai stau şi alte partide, cari se abţin de la alegeri.
    Sunt trei grupări. Este o grupare care până ieri se numea conservatoare, dar care astăzi şi-a schimbat numele. În general când un om sau o organizaţie ca să inspire mai multă încredere, crede că este mai bine să vie cu un nume necunoscut decât cu acel pe care l-a purtat în tot trecutul său, este oare acesta o probă că prin trecutul său merită această încredere? Dacă trecutul unui partid este astfel încât să merite încrederea, poate oare să-i fie lui însuşi ruşine de trecutul său şi de numele pe care l-a purtat? Aceiaşi oameni vin cu aceleaşi simţiminte şi cu acelaşi caracter, însă cu un nume nou.
Aceasta este destul d-lor, pentru ca judecata să fie făcută.
    Dar judecata este uşor de făcut şi după altă manifestare: nu numai acei cari altădată reprezentau partidul conservator, astăzi în abţinere, n’au încredere în ei înşişi, dar n’au încredere nici în acel cărora se adresează, pentru că dacă ar fi avut încredere nu se solidarizau nici cu demagogia „Ligii Poporului” nici cu acel partid socialist care, din nenorocire, nu este partid socialist, ci este partid anarhic.
 
Ce este „Liga Poporului”?
 
      Într’adevăr d-lor, Liga Poporului nu este decât o alcătuire de demagogie, la care s’au strâns oameni fără nicio convingere şi cu toate programele. ACEIAŞI OAMENI CARI ACUM 4 ANI DECLARAU  CĂ A DA ÎNCREDERE POPORULUI PRIN VOTUL UNIVERSAL ESTE O FAPTĂ NEFASTĂ ŞI CĂ A FACE EXPROPRIEREA PENTRU ÎMPROPRIETĂRIREA ŢĂRANILOR, ESTE O OPERĂ MIZERABILĂ, aceiaşi oameni zic azi că pământul trebuie dat gratuit şi că nu se dă destul[1], iar că sufragiul universal nu l’am propovăduit şi nu l’am înfăptuit noi, ci că ei sunt adevăraţii autori ai acestor reforme. D-lor aceastea ar fi fapte vinovate şi primejdioase, însă ceea ce este mai grav este că în capul acestei ligi se găseşte un om, adică generalul Averescu...
     O VOCE. - Să trăiască generalul Averescu.
     D. ION I. C. BRĂTIANU. – Da, d-lor să trăiască d-l general Averescu, pentru ca să aibă vreme să-şi ispăşească păcatele văzând cum îl judecă conştiinţa naţională. (Aplauze furtunoase şi îndelung repetate. Ovaţiuni nesfârşite).
    A spus d-l Leonte Moldoveanu că atunci când generalul Averescu primise misiunea SĂ NEGOCIEZE, IAR NU SĂ ÎNCHEIE PACEA,  eu am dat declarat că ştiam de scopul urmărit de general. Într’adevăr, ştiam acest scop, astfel cum l’a mărturisit generalul în adunarea Parlamentarilor. Nu fac, deci, nicio indiscreţie spunându-i că el declarase că nu va semna niciodată o pace care să slăbească puterea militară a României sau să ştirbească integritatea teritoriului său. Aceasta era înţelegerea pe care n’a ţinut-o faţă de membrii Parlamentului şi nici faţă de Cel care îi încredinţase guvernul. (Aplauze furtunoase şi îndelung repetate).
    Dar, d-lor, este altceva mai grav: un general care este pe front negociază formări de guvern, fără ştirea Regelui şi  fără ştirea guvernului, pentru a face pace separată cu inamicul. Acela d-lor, dacă n’a primit altă pedeapsă, trebuie să primească o vajnică osândă a conştiinţei naţionale. (Aplauze furtunoase şi nesfârşite).
    Vai de această ţară, d-lor dacă ceea ce a fost în sufletul generalului ar fi fost şi în sufletul modeştilor luptători cari au murit în şanţuri, ştiind că nici măcar numele lor nu vor fi pomenite şi că nu va şti nimeni unde le putrezeşte oasele, însufleţiţi numai de conştiinţa că pe acele moaşte nouă sfinte, să întemeiază clădirea neamului românesc reîntregit. DACĂ ACEŞTI MODEŞTI OBSCURI SOLDAŢI AR FI AVUT SUFLETUL GENERALULUI AVERESCU, NU ERA ASTĂZI OŞTIREA NOASTRĂ LA BUDAPESTA ŞI-AR FI FOST ORICUI RUŞINE DE NUMELE DE ROMÂN, ÎN LOC SĂ SE FĂLEASCĂ CA, PRIN GREUTĂŢI ŞI JERTFE DE SÂNGE, PRIN DURERI ŞI PRIN SUFERINŢE, ACEST POPOR ŞI-A FĂCUT DATORIA ÎN FAŢA LUMEI ŞI ÎN FAŢA GENERAŢIUNILOR VIITOARE, cărora le eram datori opera noastră de astăzi. (Aplauze furtunoase şi îndelung repetate. Ovaţiuni nesfârşite).
     D-lor, iată de ce nu cred că oameni de cinste, oamenii cu simţul patriotic şi oameni cu conştiinţa demnităţei de Român, pot să colaboreze cu înfăptuitorii unor asemenea acte de trădare naţională. (Aplauze prelungite. Ovaţiuni îndelung repetate).
     Cei cari cunosc aceste fapte, nu se pot mira că şi astăzi, ca şi altă dată, generalul Averescu a putut să facă pact cu reprezentanţii lui Racowsky. Când a semnat convenţiunea cu Rakowsky, erea acelaşi om care, înainte de a se frânge frontul de la Carpaţi, voia să facă pace separată la Bucureşti, iar când astăzi face cartel cu reprezentanţii lui Racowsky de la Bucureşti, cari ameninţă cu greva generală, este consecinţe [în concordanţă] dacă nu cu altceva, cu sentimentele sale de totdeauna sau, mai drept zis, cu lipsa de sentimente. (Aplauze furtunoase, îndelung prelungite. Ovaţiuni nesfârşite).
      Fiindcă au ştiut ce reprezintă în realitate şi fiindcă în mod negativ au şi ei conştiinţa de ce poate fi adevăratul sentiment al poporului român, n’au îndrăznit să se prezinte la alegeri. AU INVENTAT PRETEXTE. Au ameninţat şi au zis că dacă se va alege constituanta fără prezenţa lor o să fie catastrofă.
Abţinerea de la alegeri
 
     D-lor, vă aduceţi aminte că liberalii, după 30 de ani de aplicaţiune a constituţiei din 1884, au cerut ca ea să fie modificată, iar conservatorii, pentru a n’o schimba, au luptat în contra noastră până când au fărâmat pupitrele de la Senat[2]. Totuşi, Constituţia din 1884 fusese făcută de liberali cu abţinerea conservatorilor de la alegeri[3]. Ei au declarat atunci, cum declară şi acum că dacă se votează fără ei noua constituţie, ea nu are nicio putere. De fapt, ea a avut însă putere destulă, nu numai ca să ţină 30 de ani, dar s’o aplice rând pe rând guvernele tuturor partidelor după cum vă spuneam, ca la sfârşitul ei, noi s’o modificăm şi ei să nu vrea s’o schimbe. (Aplauze prelungite şi îndelung repetate).
Domnilor, această ţară are nevoie de libertate şi are nevoie de ordine.
      O operă de libertate trebue s-o asigure Parlamentul pe care dv. îl veţi alege şi care trebue să pună temelia nouă a organizărei noastre de stat. Ordinea, suntem datori s’o respectăm toţi. Lăsăm fiecăruia partea sa de răspundere. Alegătorii sunt datori ca, prin voturile lor conştiente să exprime voinţa lor reală. Astăzi, când sufragiul universal înlocuieşte colegiile restrânse de altădată, datoriile noastre, ale fiecăruia dintre noi, sunt mult mai mari, mult mai întinse ca altădată. Trebue ca fiecare dintre d-voastră să aveţi preocuparea constantă ca niciun cuget românesc să nu se rătăcească. (Aplauze prelungite şi îndelung repetate).
    V’am vorbit adineauri de nenorocita pornire de anarhie şi distrugere a acelora cari reprezintă pe aşa zişii socialişti internaţionali de la Bucureşti. Să nu confundaţi pe agenţii lor provocatori cu masa acelora pe cari îi înşeală. Datoria noastră este ca oriunde şi oricând să le arătăm că, lucrând astfel şi distrugând clădirea statului român, îşi distrug propria lor clădire, că îşi prăbuşesc pe capetele lor acoperişul casei în care ar trebui să se adăpostească şi că dacă n’ar avea destulă minte ca, prin raţionamentul pur, să-şi dea seama că, cu anarhia nu se poate sădi nimic, este în dreapta sau în stânga noastră exemplul nenorocit şi prezent a ceea ce  poate face anarhia în imperiile cele mari şi din statele cele mai semeţe. (Aplauze furtunoase. Ovaţiuni nesfârşite şi îndelung repetate).
    NU CONFUNDAŢI ÎN LUPTĂ PE ACEI RĂTĂCIŢI CU ACEI CARI ÎI RĂTĂCESC. În aspiraţiunile celor cari suferă, sunt părţi  foarte respectabile, de cari toţi trebue să ţină seamă; ele vor avea satisfacţiunea legitimă, pe căile  legale la care îi  invităm să meargă prin votul obştesc. (Aplauze prelungite şi îndelung repetate).
 
Spre o viață democratică
 
    Voim o viaţă democratică. Viaţa  democratică comportă cât mai multă dreptate pentru toţi, cât mai mult bun trai pentru toţi, cât mai dreaptă repartiţiune de câştiguri şi de înrâuriri. (Aplauze prelungite. Ovaţiuni furtunoase).
     Prin urmare, pe terenul votului obştesc toate curentele, toate apiraţiunile juste pot să-şi găsească satisfacţiune. Să nu lăsăm, însă, ca prin mijloace primejdioase, inconştienţii, crezând că lucrează pentru binele lor, să nu facă nenorocirea tuturor.
     La începutul cuvântărei mele v’am vorbit de răspunderea pe care o simt. ACEASTĂ RĂSPUNDERE O DUC CU CONŞTIINŢA CLARĂ CĂ ŞI ÎN ACŢIUNEA NOASTRĂ INTERNAŢIONALĂ VOM ŞTI SĂ ARĂTĂM ADEVĂRATA DREPTATE A CAUZEI NOASTRE ŞI SĂ ASIGURĂM MARILE INTERESE PE CARI LE REPREZINTĂ ROMÂNIA. Sunt convins că în lupta noastră internă vom şti să luminăm poporul nostru astfel ca, prin atitudinea lui, să asigure totdeodată isbânda noastră internă prin organizarea noului stat român. (Aplauze entuziaste şi îndelung repetate. Ovaţiuni furtunoase).
    În această luptă nu mă pot îndoi că va ţine să fie în frunte un oraş care reprezintă un element esenţial şi de seamă al vieţei româneşti.
   Cu aceste sentimente am venit în mijlocul d-voastră şi primirea d-v. m’a convins că nu m’am înşelat. (Aplauze furtunoase şi îndelung repetate. Ovaţiuni entuziaste şi nesfârşite).
[„Viitorul”, Marţi, 21 Octombrie 1919, pag. 3.]
 
 [1] Temele predilecte ale propagandei pe care se întemeia popularitatea generalului Alexandru Averescu ca lider al Ligii Poporului.
[2] Referire la tehnica obstrucţionistă a epocii care consta în trântirea cu zgomot a pupitrelor.
[3] În realitate conservatorii nu de la alegeri s-au abţinut, ci parlamentarii membri ai Opoziţiei Unite au demisionat din Parlament la 13/25 mai 1883, la trei zile după întrunirea Camerelor de revizuire a constituţiei, vezi Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, ediţie Stelian Neagoe, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pag. 139.

Anexa 283
 
         Înaltul Comisariat Român la Budapesta
         Nr. 240                                             
Budapesta, 20 octombrie 1919
Domnului Președinte al Comisiei militare interaliate – Budapesta
Domnule Președinte,
 
       Constantin Diamandi
       În mai multe rânduri Comandamentul român v-a adus la cunoștință dorința sa de a evacua trupele române de pe teritoriul ungar de dincolo de Tisa.
       În timpul ultimei mele șederi la București am primit la data de 15 octombrie instrucțiuni în acest sens despre a căror esență am onoarea să vă comunic.
   Guvernul român consideră de datoria sa să atragă atenția Conferinței asupra faptului că apropierea iernii face dificilă situația trupelor române la Budapesta și în teritoriul de dincolo de Tisa.
    De fapt trupele noastre vor fi silite să se hrănească și să se încălzească la fața locului, ceea ce va diminua cu atât mai mult disponibilul destul de restrâns pe care teritoriul ungar poate să-l furnizeze locuitorilor săi. Este deci de primă urgență ca trupe locale să înlocuiască soldații români și în acest scop organizarea jandarmeriei ungare va trebui să fie terminată fără întârziere, cu atât mai mult cu cât Comandamentul român a pus armele și munițiile necesare la dispoziția reprezentanților Conferinței de pace.
     În dorința sa foarte vie de a coopera cu Aliații la Budapesta ca și în altă parte, guvernul român ar fi fericit să ia, de comun acord, inițiativa retragerii trupelor și de a facilita astfel soluționarea problemei ungare, de o importanță capitală și pentru România. El va vedea deci cu satisfacție apropierea momentului când trupele române vor putea părăsi Budapesta – iar noi am fi fericiți de a vedea Conferința avizând pentru măsuri proprii care să facă posibilă retragerea trupelor române în cel mai scurt timp posibil.
    Dacă, în dorința de a vedea domnind înțelegerea și ordinea în Ungaria, Conferința este decisă, așa cum ne-a făcut cunoscut în mai multe rânduri, să ajute la instalarea la Budapesta a unui guvern de coaliție compus din toate partidele politice, guvernul român și-ar găsi în aceasta propriul său interes, fiind gata să colaboreze.
    Dar, cunoscând starea de disensiune de care dau dovadă oamenii politici unguri, în vederea unei soluții de înțelegere comună, guvernul român consideră de datoria sa să semnalează Conferinței că fără Consiliul și directivele Aliaților, Ungaria, abandonată sie înseși, nu va reuși să formeze un guvern care să nu fie expus atacurilor violente și amenințat în existența sa după plecarea trupelor române. Este cazul deci ca Conferința, de acord cu guvernul român, să avizeze măsurile potrivite pentru formarea unui guvern ungar care să prezinte garanții de stabilitate.
     Dacă înainte de retragerea trupelor sale, guvernul român ar putea ajuta Conferința la împlinirea acestei sarcini, ar face-o cu atât mai bucuros cu cât interesul lui îi dictează aceeași obligație.
   Delegația română la Conferința de pace de la Paris a primit instrucțiuni identice pentru a fi communicate Consiliului Suprem.
     Diamandy

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. IV, doc. nr. 759, pp. 515 – 516, text în română și franceză.)

 
 [1] Constantin Diamandi scris şi Diamandy (1868 – 1931), diplomat român, ministru plenipotenţiar la Sofia (18 iunie 1909 – 1 noiembrie 1911), Roma (1 noiembrie 1911 – 1 octombrie 1913), şi St. Petersburg (1 octombrie 1913 – 13 ianuarie 1918), celebru pentru acordul Sazonov-Diamandi încheiat la 18 septembrie/1 octombrie 1914, apoi pentru arestarea sa la 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918 din ordinul lui Lenin, şi eliberat în uma protestului întregului corp diplomatic din Petrograd. Comisar al Guvernului Român la Budapesta (august - noiembrie 1919). Ulterior va fi ministru plenipotenţiar la Paris (10 decembrie 1924 – 10 iunie 1930), calitate în care va semna tratatul de alianţă al României cu Franţa, la 10 iunie 1926.
 

       Alexandru Vaida-Voevod (1872 -1950)
 
      Astăzi se împlinește un an de când d. Alex. Vaida-Voevod, deputat, a declarat în parlamentul unguresc, în mod solemn și cu bărbăție, că Românii din cuprinsul Regatului Sfântului Ștefan se consideră ca națiune independentă.  Toată lumea știe ce a urmat după aceasta. Cu ocazia acestei aniversări, d. Iuliu Maniu a trimis d-lui Vaida-Voevod următoarea telegramă:







 
      Iuliu Maniu (1873 – 1953)
      La prima aniversare a zilei când comitetul central al partidului național român prin glasul tău cuminte și înflăcărat a declarat în parlamentul din Budapesta independența națiunii române din Transilvania și Ungaria, ca pe urmă să se decreteze pentru vecie Unitatea tuturor Românilor, cuprins de cea mai intimă recunoștință față de prevederea politică și hotărârea bărbătească cu care ai rostit cuvântul tuturor Românilor, țin să-ți arăt gratitudinea întreg neamului românesc față de tine, față de tovarășii tăi în parlamentul ungar și față de întreg comitetul central al partidului național român. În mijlocul muncii stăruitoare pe care și azi ca totdeauna necontenit o desfășuri pentru asigurarea drepturilor integrale ale întreg neamului românesc și al României Unite, rog primește asigurarea alipirii noastre frățești, a recunoștinții și încrederii desăvârșite a poporului românesc.
     Dr. Vasile Bianu a consemnat în jurnalul său fragmentele cele mai semnificative din celebrul discurs rostit de al. Vaida-Voevod în acea zi memorabilă de 18 octombrie 1918:
     Comitetul executiv al partidului național român din Transilvania și Ungaria la 12 Oct. stil nou anul curent a ținut o ședința în Oradea-Mare, sub președinția d-lui deputat Dr. Teodor Mihali, în care s'a adoptat cu unanimitate o declarațiune, prin care, față de situația creată de războiul mondial, națiunea română cere dreptul să hotărască în mod cu totul liber și fără nici o influență organizația ei de Stat și raporturile acestuia printre naționalitățile libere.
     Organizația națională a Românilor din Ungaria și Transilvania nu recunoaște nici parlamentului ungar, nici guvernului, nici unui alt factor străin dreptul de a reprezenta la Congresul general de pace interesele națiunii române. Afară de adunarea națională sau a organelor, pe care le va trimite aceasta, și afară de actualul comitet executive al partidului național român, nimeni nu poate fi îndreptățit să trateze sau să ia vreo hotărâre asupra chestiunii referitoare la situația politică a acestei națiuni.
   Aceasta declarațiune a provocat în parlamentul unguresc un sgomot enorm din partea tuturor deputaților maghiari, care a ținut mai mult timp. După ce s-a mai liniștit acel zgomot infernal, d. Vaida Voevod a mai declarat că toate acordurile și hotărârile care s'ar aduce fără aprobarea națiunii române prin reprezentanții ei, vor fi nule si neavenite. Alt zgomot uriaș, după care d. Vaida continuă astfel: După suferințe și lupte seculare, națiunea română din monarhia Austro-Ungară așteaptă și pretinde afirmarea dreptului său neînstrăinat și imprescriptibil la viață națională deplină.
     D. Vaida a mai declarat apoi, cu privire la cuvântarea contelui Stefan Tisza din ședința precedentă, că: Ori de câte ori Contele Tisza a rostit o cuvântare în Cameră de la anul 1910 încoace, după scurgerea unui timp de 48 de ore el ne-a amenințat că ne va zdrobi în bucățele.
    D. Weckerle  este un adversar politic plăcut, dar contele Tisza este și mai convenabil. Întotdeauna am fost pe deplin lămuriți asupra intențiunilor sale. D-sa a spus că am pregătit străinătatea cu un mare aparat în interesul cauzei noastre. În adevăr trebuie să recunoaștem că d-sa a făcut cauzei noastre cele mai bune servicii.
    În baza politicei lui Banffy și Apponyi, el și-a pus ca scop suprem zdrobirea naționalităților. Nu se poate închipui un serviciu mai mare făcut cauzei noastre decât cel pe care ni l'a făcut contele Tisza și dorim ca d-sa să fie ministru de Externe și ca d-sa să reprezinte Ungaria la Congresul de pace.
Cuvântarea sa de ieri ne-a făcut mai multe servicii decât am făcut noi prin o acțiune de zece ani. D. Vaida termină astfel: Monarhia austro-ungară întotdeauna a întârziat, acum nu mai au loc discuții lungi, ci trebuie să se acorde națiunilor nemaghiare dreptul de organizare. Aceasta este deja o afacere internațională, o afacere de onoare a umanității întregi. Fiți siguri, domnilor deputați, că națiunea română întreagă vorbește prin rostul meu și eu am dat expresie acelor dorințe și gânduri de cari sunt străbătute toate inimile românești. Zgomot mare de pe băncile ungurești, aplauze furtunoase de pe băncile naționalităților, iar deputatul slovac Ferdinand Iuriga a strigat românește: Să trăiească!

       Paris, 18 Octobre 1919. Ministère des Affaires Etrangères, pour Haut Commissaire Français Omsk
      Le Conseiller politique de la mission anglaise auprès du Général Denikine[1], arrivé récemment à Bucarest, a dit à M. Bratiano que le Général serait disposé, pour obtenir l’appui militaire du Gouvernement roumain contre les bolcheviks, à prendre l’engagement de respecter les décisions qui pourront être prises par la Conférence de la Paix dans la question de la Bessarabie. M. Bratiano a répondu que si Général Denikine prend officiellement cet engagement, le Gouvernement roumain l’aidera de tout son pouvoir. Il a répété ces paroles devant M. de Saint-Aulaire et a ajouté en présence du Ministre de Russie qu’en ce cas il considérerait le Général Denikine comme un allié et cesserait de fournir des armes à Petliura[2] dans le cas où ce dernier entrerait en conflit avec l’armée des volontaires. Le Ministre de Russie a alors conseillé au Général Denikine de prendre l’engagement demandé et fait ressortir les grands avantages matériels qu’il en retirerait. Malheureusement aux termes de sa réponse à Bucarest, le Général Denikine écarte “l’idée d’une discussion politique avec la Roumanie”. On n’a pu discerner si cette formule implique une fin de non recevoir ou seulement une déclaration d’incompétence, le Général Denikine estimant n’avoir pas les pouvoirs nécessaires, bien qu’il ait reçu de l’Amiral Koltchak[3] en ce qui concerne la Russie méridionale, une délégation en matière politique comme en matière militaire. Le Ministre de France à Bucarest a eu par M. Poklewski que ce dernier va s’efforcer de provoquer la déclaration en question de la part de l’Amiral Koltchak ou de la délégation russe à Paris. Il doit écrire à M. Sazonoff dans ce sens.  De mon coté j’ai fait connaitre officieusement à M. Maklakof[4] que le Gouvernement français considérerait comme habile de la part du Gouvernement de l’Amiral Koltchak de souscrire à la déclaration. Vous voudrez bien vous exprimer dans le même sens, au cas où l’Amiral vous entretiendrait de l’attitude qu’il adoptera vis-à-vis de la Roumanie.

S. Pichon
[S.A.N.I.C., Fond Microfilme Franţa, inv. 1495, rola 226, cadre 650-651]
 
 [1] Generalul Anton Ivanovici Denikin (1872-1947), comandantul armatei ruşilor albi care opera în Ucraina.
[2] Simon Petliura (1879-1926), conducătorul politic şi militar al ucrainenilor care se aflau în conflict atât cu ruşii albi, cât şi cu bolşevicii.
[3] Amiralul Alexandr Kolceak (1874-1920), şeful guvernului rus alb din Siberia. Provenea dintr-o familie de origine basarabeană.
[4] Vasili Alekseievici Maklakov (1869-1957), reprezentantul diplomatic la Paris al guvernului provizoriu al Rusiei, rămas în funcţie şi după preluarea puterii de către bolşevici.

  Cambon[1] vine la redacție și-mi anunță chemarea mea la Collège de France[2], făcând să reiasă importanța acestui gest[3].


   
Intrarea principală la Collège de France,
la nr 11, piața Marcelin Berthelot
 
   
 După-amiaza adunarea membrilor fundatori ai Universității Populare[4]. Din cauza directorului Tzigara-Samurcaș[5] se ivesc dificultăți. D-na Sabina Cantacuzino[6] îmi spune că sala a fost cerută de la Rege peste capul ”directorului”.
 

 Sabina Brătianu-Cantacuzino în tinerețe
       Totuși e vorba de sala Senatului[7]. Rectorul Athanasiu[8] vorbește de un ordin al poliției care împiedeca purtarea tricolorului și de un altul, din 1-iu Ianuar 1918, în care, mulțumindu-se po1ițiștilor că au fost ”loiali”, se adaugă că răsplata cea mai scumpă a fost recunoașterea acestui fapt și de către ocupanți.”  
 

---

[1] Henri Cambon, diplomat, secretar la legația Franței.
[2] Collège de France, situat în Piața Marcellin Berthelot, din Cartierul latin (Quartier latin) din Paris, (arondismentul V), este o mare instituție franceză de învățământ și cercetare, fondată în 1530 de către regale Francisc I sub numele de Collège Royal sub deviza Docet omnia (predă totul). Oferă cursuri (neurmate de diplomă) de un înalt nivel în discipline științifice, literare și artistice. Învățământul este gratuit și deschis oricui, fără înscriere, ceea ce face din Collège de France un loc aparte în viața intelectuală franceză. Numirea ca profesor la Collège de France este considerată ca o mare distincție în învățământul superior francez. Amplasamentul actual datează de pe vremea regelui Henric al II-lea (1547 – 1559).
[3] Acest lucru se va realiza mai târziu, în 1925, când Nicolae Iorga ne spune că a vorbit după Albert Einstein.
[4] Care fusese întemeiată la 1 iulie 1908 de Nicolae Iorga, la Vălenii de Munte, invitând profesori din toată țara să țină acolo cursuri în timpul vacanței de vară. A funcționat până în 1912 iar reluarea oficială a activității ei va avea loc la București, la 31 iulie 1921.
[5] Alexandru Țigara Samurcaș (1872 – 1952) istoric de artă, etnograf, muzeolog și jurnalist cultural român. Tzigara a fost membru al societății literare Junimea, deținând funcții la Școala Națională de Arte Plastice, la Universitatea din București și, în cele din urmă, la Universitatea din Cernăuți. În timpul tinereții, a fost secretar al regelui Carol I. Apropiat de familia regală, a lucrat și ca director al Fundației Universitare Carol I, unde a înființat o mare colecție de diapozitive pe sticlă. Tzigara a fost în 1906 fondator al "Muzeului Național", nucleul actualului Muzeu al Țăranului Român, însă a fost implicat și în amenajarea și păstrarea fondului de artă Theodor Aman. În vremea ocupației germane a acceptat funcția de prefect al Capitalei (decembrie 1916 - ianuarie 1918 și apoi aprilie – noiembrie 1918). Acuzat de germanofilie în următorii zece ani de Ioan Athanasiu, Nicolae Iorga și Stelian Popescu, nu a fost niciodată acuzat oficial. În 1923 a fost numit inspector general al muzeelor. A fost căsătorit cu verișoara lui Nicolae Iorga.
[6]. Sabina Cantacuzino (1863 – 23 august 1944) sora mai mare a fraților Brătianu, soția doctorului Constantin Cancacuzino. A absolvit liceul Sf. Sava cu examen de bacalaureat în anul 1885. A devenit cu timpul o mare colecționară de artă. În vremea Războiului de Reîntregire a condus Spitalul Militar nr. 108, a rămas la Buucrești sub ocupația germană și a suportat domiciliu forțat vreme de nouă luni, în 1917 la mânăstirea Pasărea. A patronat numeroase organizații caritabile. A organizat Muzeul ”Toma Stelian”. Celebră memorialistă: Din viața familiei Brătianu, două volume, publicate la Editura ”Universul” în anii 1933 – 1937.
[7] Sala de ședințe a Senatului se afla în palatul Universității, inaugurat în 1869.
[8] Ioan Athanasiu, medic veterinar, profesor de fiziologie generală și comparată, rectorul Universității din București (1915 – 1920). În conflictul său Al. Tzigara Samurcaș a intervenit zoologul Ioan Borcea, ministrul Cultelor și Instrucțiunii în primul guvern Vaida-Voevod (16 decembrie 1919 – 13 martie 1920), care a trimis o scrisoare lui Athanasiu, cerându-i să se abțină de la defăimarea lui Tzigara: "nimeni nu poate fi jignit în atribuțiile sale fără hotărâre legală", adăugând: "în aceste momente cu deosebire, este nevoie de a se întrona liniștea și armonia pentru bunul mers al Universității". Aceasta și alte înfrângeri morale l-au determinat pe Atanasiu să-și prezinte demisia.

      Telegramă. Comandamentul trupelor din Transilvania către Marele Cartier General.
      Am onoare a vă înainta copie după: a ) Adresa acestui Comandament N. 176 din 11 Octombrie către Ministerul de Război ungar; b) Adresa din 15 Octombrie a Comisiunii Militare Interaliate; c) Adresa acestui Comandament N. 197 din 15 Octombrie, şi vă rog să binevoiţi a ordona. Părerea subsemnatului este că faţă de această atitudine, să se răspundă cu retragerea neîntârziată a trupelor române.
     Comandantul trupelor din Transilvania, General Mărdărescu
 
     No. 195 din 15 X 1919. Copie No. 176, Budapesth le 11 Octobre 1919.  Au Ministère de la Guerre Hongrois
   Nous avons l’honneur de porter à votre connaissance, qu’une patrouille de 5 cavaliers roumains partie le 6 Octobre de Sekesfehervar, s’étant trompée de route, est entrée dans le village d’Aba, situé hors de la zone occupée par les troupes roumaines. En s’adressant au maire du village pour l’achat des fourrages et de bétail, elle a été obligée de revenir deux fois à la mairie et de partir sans rien emporter. A la sortie du village, la patrouille a été attaquée par des coups de fusil, tirés par une vingtaine d’hommes et de gendarmes. Deux hommes et un cheval ont disparu. Le même jour, environ 7 hommes du 7è Rég. de Chasseurs se sont présentés au Commandement de Sekesfehervar et ont rapporté s’étant trompés de train eux aussi avaient passé la ligne de démarcation sans le vouloir;  conduits au Commandement Hongrois de Siofok après qu’on leur ait pris leurs manteaux, argent, etc., ils furent renvoyés à Sekesfehervar. La même chose est passée du 5 au 7 Octobre dans la direction Banhida - Gyor, quand des hommes isolés passant la ligne de démarcation roumaine ont été maltraités et dévalisés par les gendarmes et les troupes hongroises, avec lesquelles ils ont pris contact sans le vouloir. Dès le 7 Octobre, le  Lt.Colonel Berthon, Président de la Sous-Commission Interalliée, chargée de la surveillance du mouvement des troupes à l’occasion de l’évacuation du territoire transdanubien, a porté le cas d’Aba à la connaissance du Commandement de Siofok. Jusqu’à présent aucun résultat ne nous est encore parvenu. Le Commandement Roumain, ayant en vue le retard de la réponse à l’intervention déjà faite, a décidé d’imposer une amende s’élevant  à la somme de 250.000 (deux cinquante mille couronnes) au ministère de la guerre hongrois. Cet argent est destiné au soutien des familles des victimes. Quant aux permissionnaires faits prisonniers qui seront encore détenus au-delà de la ligne de démarcation par les autorités hongroises après le 14 courant à midi, aussi bien que pour les deux victimes d’Aba, le ministère de la guerre hongrois sera soumis au payement de 500.000 (cinq cent mille) couronnes pour chaque homme. A cette occasion, le Commandement Roumain se voit obligé d’attirer l’attention du ministère de la guerre, que dans le cas où celui-ci ne se soumettrait pas aux obligations indiquées plus haut, des impôts seront immédiatement relevés sur les villes situés en arrière des troupes roumaines, en même temps que l’envoi du blé et d’aucun genre d’aliments pour la ville de Budapesth sera enrayé. D’autre part si on constatera de nouveau que les organes hongrois ne peuvent être maitrisés par leurs chefs, le Commandement Roumain a l’honneur de vous informer qu’il sera contraint de reprendre les opérations contre les troupes hongroises.
      P.O. Le Chef d'Etat-Major,  Général Panaitescu
 
     Copie de pe scrisoarea Misiunei Interaliate din 15 Octombrie 1919.
     1 Misiunea Militară Interaliată a aflat că Excelenţa Voastră a impus o pedeapsă de 250.000 coroane guvernului ungar ca indemnitate pentru omorârea unor soldaţi români care au venit prin patrulare în contact cu patrule din armata ungară din Trans-Danubia.
    2 Misiunea mai este informată că Excelenţa Voastră a ordonat că dacă nu va fi plătită amenda până la o dată fixă, se vor lua măsuri ca să opreasca alimentarea oraşului Buda-Pesta.
   3. Misiunea doreşte să atragă atenţiunea Excelenţei Voastre în primul rând, conform declaraţiei Şefului D-voastră de Stat-Major, patrulele române au trecut în mod ilegal pe zona neutră fixată între trupele române din Trans-Danubia şi armata naţională ungară şi că această acţiune a iritat în mod firesc trupele ungare.
    4. Al doilea, comitetul interaliat din care face parte şi un ofiţer român, a fost numit să suprevegheze ocuparea de armata ungară a teritoriului evacuat de trupele române şi acest comitet este de drept prima autoritate să înregistreze vina în cazul unor conflicte între cele două armate (forţe). Comitetul de care este vorba, sub preşedenţia Lt-Colonel Berthon, este ocupat actualmente în cercetarea afacerei de la Aba, şi aşteptând răspunsul lor, misiunea interaliată roagă pe Excelenţa Voastră să suspende în mod temporar ordinele privitoare la plata amenzii.
   5 Misiunea nu poate să privească în mod serios ameninţarea Excelenţei Voastre de a lăsa să moară de foame populaţia Budapestei în cazul când nu s-ar plăti amenda.
Gordon, Preşedintele zilei.
 
     Copie după scrisoarea Comandamentului No. 197 din 15 Octombrie 1919.
     À la Mission Militaire Interalliée.
    En accusant réception de votre lettre du 15 Octobre 1919 relative à l’amende imposée au Ministère de la guerre hongrois comme représailles à l’occasion de l’attitude que l’armée et la population hongroises ont eue vis-à-vis des soldats roumains, nous avons l’honneur de porter à votre connaissance que jamais nous n’avons eu d’arrêter les transports journaliers d’aliments pour Budapesth, dans le but d’affamer une ville innocente, ainsi qu’il résulte du texte des 2-ème et 5-ème alinéas de votre lettre déjà citée. Dans cette question, le Commandement a visé seulement de supprimer les 5000 wagons de blé et autres différents aliments, qu’on devait procurer de la rive gauche de la Theiss, d’après la promesse faite par la mairie de Budapesth, dans le but de satisfaire aux besoins de la ville, jusqu’à la prochaine récolte. Vu ce qui précède, ainsi que le retard que la réponse du Commandement de l’Armée hongroise au télégramme de la Sous-Commission présidée par le Colonel Berthon, expédiée de Sekesfehervar dès le 7 Octobre 1919, le Commandement Roumain a la conviction que la Mission Militaire Interalliée appréciera la justesse des mesures annoncées.
     Le Commandant des Troupes de Transylvanie, Général Mărdărescu

(SANIC, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, inv. 299, dosar 23-1919, file 23-24)

     No. 196 din 15 Octombrie 1919. M. M. Interaliate către Comand. Tr. Române.
     Evacuarea Ungariei.
     1 În baza prevederilor din paragraful 3 (b) din instrucţiunile Consiliului Suprem misiunea interaliată m-a însărcinat să aduc la cunoştinţa excelenţei voastre că este de dorit ca trupele române să înceapă evacuarea Ungariei şi să retragă fără întârziere din Buda-Pesta trupele pe o linie de cel puţin 50 Km. depărtare.
    2 Excelenţa Voastră îşi va aduce aminte că la una din şedinţele misiunii la care a luat parte Excelenţa Voastră s-a hotărât ca o divizie de infanterie şi o divizie de cavalerie va fi suficientă să stea la o depărtare de 30 Km. pentru a produce un efect moral asupra oraşului în cazul dacă ar fi vreun început de bolşevism sau altă nelinişte.
   3 Misiunea Interaliată roagă pe Excelenţa Voastră să-i comunice de urgenţă data la care va începe retragerea rugată.
R. J. G. Gordon, Preşedintele zilei

(SANIC, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, inv. 299, dosar 23-1919, fila 22-24)

 Iată bunăoară ce declarații a făcut ziarului Wiener Tageblatt, dl Ernest Garami[1], șeful socialiștilor unguri:
 

Ernö Garami (1876 – 1935)

      Întrebat dacă forța clasei muncitoare ungare ar fi scăzut în urma prăbușirii regimului bolșevist, dl Garami a răspuns că nu este adevărat. E drept că pe vremea dlui Friedrich[2], când nu exista nici presă, nici libertatea întrunirilor, era foarte ușor lucru să se emită asemenea păreri, deoarece muncitorii nu aveau niciun mijloc de a opune o dezmințire. În ultima săptămână însă, când grație permisiei Comandamentului român, muncitorii s-au putut întruni din nou, s-a văzut că forța lor este tot atât de mare ca și în trecut. Cu această ocazie, dl Garami a declarat textual că: Trupele române în Ungaria, respectă libertatea cu mai multă sfințenie chiar decât actualul guvern al dlui Friedrich.
Astăzi când apariția ziarelor ungurești a fost înlesnită de Comandamentul român, s-a văzut că cititorii ziarului Népszava [Vocea Poporului][3], organul central al Partidului Socialist, nu numai că n-a scăzut, dar ziarul nu dispune de hârtie suficientă pentru a-și putea mulțumi toți cititorii.
 







 
Faimosul poster publicat de Népszava în 1911
Mihály Bíró: „Muncitorul  cu ciocan”
 
     Forța Partidului Socialist adevărat a rămas aceeași. lucrul acesta s-a putut constata cu prilejul întrunirilor din împrejurimile capitalei precum și din numeroase adeziuni venite din provincie. Dintr-o singură parte a țării nu s-au putut primi vești. Cauza este însă că acolo sunt stăpâne trupele albe ale guvernului care s-au molipsit de la trupele roșii ale lui Bela Kun. În consecință, exercită asupra populațiunii o teroare albă[4] demnă de teroarea roșie a bolșevicilor.
     Ca să demonstreze lucrul acesta, dl Garami a declarat că populația transdanubiană unde se află trupele guvernului a trimis o delegație Comandamentului român de la Budapesta, rugându-l să trimită trupe românești și în aceste regiuni pentru a proteja populație contra teroarei albe a d-lui Friedrich.

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. IV, doc. nr. 751, pag. 507. Note dr. Sorin Cristescu)
 
 

---

[1] Ernö Garami (1876 – 1935) om politic, jurnalist și literat ungur, lider social-democrat, mecanic de profesie, ministru al Comerțului în guvernările conduse de Mihaly Karoly și Denes Berinkey (31 octombrie 1918 – 21 martie 1919). Guvernul condus de Gyula Peidl, i-a propus funcția de ministru de Justiție pe care Garami a refuzat-o și s-a exilat la Viena, ceea ce va face de mai multe ori până la sfârșitul vieții fiind urmărit pentru articolele sale de presă.
[2] István Friedrich (1883 – 1951) om politic ungar, prim-ministru (7 august 24 noiembrie 1919). A încercat să instaureze stabilitatea, dar lipsit de un suport politic eficicient a eșuat și nu a fost recunoscut nici de Puterile Aliate și nici de liderii de la București care se temeau de o restaurație a Habsburgilor la Budapesta.
[3] Ziar social-democrat întemeiat la 20 mai 1877, cotidian al cărui redactor-șef era din 1905 Ernö Garami. Continuă să apară și astăzi ca ziar independent.
[4] În sensul prigonirii forțelor de stânga, socialiste și bolșevice.

  Afacerile Externe
       În clar Nr. 788
București, 11 octombrie 1919
primită prin curier la 18
     
     Am profitat de audiența mea de rămas bun pentru a-l informa pe rege asupra situației la Budapesta.
        Am considerat necesar a-l pune în gardă asupra unei evacuări premature a Ungariei.
    Într-adevăr, dl Brătianu[1] și dl Diamandi[2], (acesta din urmă) care sosește de la Budapesta, mi-au spus că ei așteaptă înainte de a lua o decizie în legătură cu această problemă, de a putea conferi cu dl Mișu[3], care este așteptat să neîntârziat de la Paris. Ei declară că dacă, după informațiile pe care le va aduce noul ministru de externe[4], Aliații sunt dispuși să colaboreze cu România în Ungaria, ocupația va fi menținută. Dacă din contră conferința va continua să-i dea ordine, de altfel contradictorii, fără a ține seama de interesele și de susceptibilitățile sale, ea (România) va pune capăt unei ocupații care pentru ea nu mai este decât o povară și o sursă de dificultăți.
      Regele, căruia i-am prezentat interesul superior care se atribuie României de a menține, înainte de toate, solidaritatea sa cu Aliații, mi-a răspuns în termeni foarte categorici, că în niciun caz România nu va retrage trupele sale din Ungaria decât în deplin acord cu ei. El a adăugat totodată, că dublul scop al României în Ungaria, respectiv dezarmarea țării și recuperarea unei părți a materialului de cale ferată, fiind atins, trupele române nu vor rămâne acolo decât pentru a apăra interesul general. El a exprimat dorința ca, ținând cont de identitatea acestui interes și a interesului României, Aliații să reacționeze imediat contra politicii nefaste urmate de unii din agenții lor locali la Budapesta.
În ceea ce privește semnarea tratatului cu Austria[5], regele a manifestat încrederea că după viitoarele alegeri, guvernul va ajunge să se pună de acord cu aliații asupra unei formule acceptabile de o parte și de alta[6].
     Am obținut de la rege să se folosească de autoritatea sa în sensul concilierii cu scopul de a ne pune mai bine în situația să apărăm cauza României. Guvernul freancez, i-am spus, se străduiește să vă susțină, mai ales în problemele fundamentale pentru dv, respective problemele teritoriale. Dar el nu poate să o facă decât până la un anumit punct în care atitudinea noastră ar risca de a ne crea dificultăți cu Aliații noștri și în care, de altfel, ea ar înceta în consecință, de a vă fi utilă. Trebuie să ne ajutați ca să vă ajutăm. Pentru acesta este esențial ca România să rămână pretutindeni și întotdeauna alături de Aliați, ceea ce ne permite ca, apărând-o, să apărăm o cauză comună în loc de a trezi neîncrederi și rezistențe, riscând a părea că ne inspirăm de interese particulare.
Dl. Lahovary[7], ministrul României la Roma, sosit recent la București, mi-a spus că dl Tittoni[8] i-a dat sfaturi asemănătoare.
Saint-Aulaire[9]

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. IV, doc. nr. 746, pp. 497 – 498 – text în franceză și română. Note dr. Sorin Cristescu)
 

---

[1] Ion I. C. Brătianu demisionase la 12 septembrie, iar la 27 septembrie se formase guvernul condus de generalul Arthur Văitoianu, dar se vede că tot el conducea...
[2] Constantin Diamandi scris şi Diamandy (1868 – 1931), diplomat român, ministru plenipotenţiar la Sofia (15 octombrie 1909) la Roma, la  St. Petersburg (1 octombrie 1913 – 31 decembrie 1917), celebru pentru acordul Sazonov-Diamandi de la 18 septembrie/1 octombrie 1914, apoi pentru arestarea sa la 31 decembrie 1917 din ordinul lui Lenin, şi eliberat în uma protestului întregului corp diplomatic din Petrograd. Comisar al Guvernului Român la Budapesta (august - noiembrie 1919).
[3] Nicolae Mișu (1858 – 1924) diplomat și om politic român, agent diplomatic la Sofia (14 februarie 1900 – octombrie 1908), ministru plenipotențiar la Viena (16 noiembrie 1908 - octombrie 1911), Constantinopol (9 octombrie 1911- decembrie 1912) și Londra (15 decembrie 1912 - octombrie 1921). La Londra va fi succedat de Nicolae Titulescu la 28 martie 1922. Din decembrie 1919 i-a succedat lui Barbu Știrbei în funcția de administrator al Domeniilor Coroanei regale, funcție pe care o va deține până la moartea sa, la 31 august 1924.
[4] Generalul Arthur Văitoianu a fost ad interim la Afacerile Externe până la 15 octombrie, când funcția a fost preluată de Nicolae Mișu.
[5] Semnare care avusese loc la Saint-Germain en Laye la 27 septembrie și la care România și Regatul Sârbo-Croato-Sloven nu participaseră.
[6] În urma ultimatumului primit de la Marile Puteri învingătoare în decembrie, România a semnat tratatul cu Austria și cel cu Bulgaria, la Paris, la 10 decembrie 1919 prin reprezentanții ei: generalul Constantin Coandă și diplomatul Victor Antonescu.
[7] Alexandru Emanuel Lahovary (1855 – 1950), diplomat român, ministru plenipotențiar la Roma (1 martie 1893 – 1 mai 1899), la Constantinopol (16 martie 1902 – 1 martie 1906), la Viena (1 martie 1906 – 1 octombrie 1908), la Paris (1 octombrie 1908 – 11 octombrie 1917) și în final din nou la Roma (2 decembrie 1917 – 1 februarie 1928).
[8] Tomasso Tittoni (1855 – 1931), diplomat și om politic italian, ministru de Externe în anii 1903 – 1909 și din nou în 1919 (23 iunie - 25 noiembrie) când a condus și delegația italiană la Conferința Păcii de la Paris.
[9] Charles de Beaupoil, conte de Saint Aulaire (1866 -1954), diplomat francez, ministru plenipotențiar în România (august 1916 – octombrie 1919). Succesorul său, Émile Daeschner (1863 – 1928), își va prezenta scrisorile de acreditare la 18 aprilie 1920, cf. Almanach de Gotha, 1921, pag. 1010.

 

 

 
Constantin Diamandy
   ”Se comunică din Budapesta: Ministrul plenipotențiar român, reprezentantul României la Budapesta, Diamandy[1], l-a primit pe colaboratorul ziarului Az Est.
     - Cum concepe Excelența voastră relațiile în viitor dintre Republica Ungară și Regatul român?, a întrebat ziaristul.
      - Eu sunt întru totul convins că de aceleași sentimente este pătruns și guvernul regal român, ca între Ungaria și România să se creeze cele mai bune, cele mai prietenești relații de vecinătate. Aceasta este în interesul ambelor țări, dar mai ales al Ungariei. Redresarea dv. economică nici nu se poate concepe altfel decât dacă din noul teritoriu al României, din Transilvania, veți primi materii prime. Gândiți-vă numai la lemne. Noi suntem dispuși să sprijinim Ungaria, să-i fim în toate de ajutor, dar desigur aceasta are un preț: depinde în ce măsură Ungaria își va îndeplini obligațiile ce-i revin și dacă va fi loială față de noi.
       - Cât va dura ocupația Budapestei, până când vor rămâne trupele române în Ungaria?
Ministrul Diamandy a preluat foarte vioi cuvântul:
       - În ceea ce mă privește, aș fi dorit de la început ca ocupația să fi durat cât mai puțin. Și acum sunt pentru retragere rapidă, deoarece istoria războaielor dovedește că imediat ce pericolul a trecut, populația țării ocupate abia așteaptă ca armata de ocupație să se retragă. Timpul ocupației române s-a lungit din cauză că trebuia să dezarmăm inamicul. Armata lui Kun Béla ne-a atacat, deci ocupația urmărește să preîntâmpine orice atac probabil mai târziu, și astfel trebuie să dezarmăm nu numai trupele dușmane, dar trebuie să facem imposibilă fabricarea armelor și munițiilor.
      Îmi este foarte clar faptul – a continuat ministrul Diamandy – că recunoștința populației marilor orașe, din țara ocupată, nu durează mult. Când am sosit am fost primiți cu bucurie, dar armata de ocupație trebuie hrănită, rechizițiile nu sunt populare, ca întotdeauna în asemenea cazuri, și acum populația consideră că ocupația e lungă și ar dori încetarea ei. Repet, eu personal aș fi dorit de la început ca ocupația să dureze numai un timp scurt, dar retragerea implică mari greutăți. Ni s-a atras atenția că armata română nu se poate retrage până când nu știm ce va rămâne în urma noastră, dacă nu se va produce imediat haos, ceea ce ar avea imfluență și asupra Austriei.
       - Excelență, ce este în Transilvania? a întrebat corespondentul.
     - Exemplul pe care dumneavoastră, ungurii, ni l-ați arătat secole de-a rândul în ce privește atitudinea față de naționalități ne este un învățământ peste măsură de suficient – a spus vioi Diamandy. Să nu credeți că vom cădea în aceeași greșeală. Politica românească față de minorități dorește să fie înțelegătoare, tolerantă, de atragere. Transilvania este a noastră, ungurii reprezintă câte o insulă în marele ocean al românilor, nu va fi greu să câștigăm populația maghiară de acolo în favoarea noastră, deoarece, repet, noi nu o vom trata cum ați făcut dumneavoastră cu românii.
       - Va fi autonomie maghiară? a intervenit ziaristul.
       - Nu am spus acest lucru. Vom promova politica de înțelegere și nu va fi motv pentru a se plânge.
     Nagyvaradi Friss Újság, (Oradea), 20, nr. 237, 9 octombrie 1919.

(Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. IV, doc. nr. 742, pp. 483 – 484)
 

---

[1] Constantin Diamandi scris şi Diamandy (1868 – 1931), diplomat român, ministru plenipotenţiar la St. Petersburg (1 octombrie 1913 – 31 decembrie 1917), celebru pentru acordul Sazonov-Diamandi de la 18 septembrie/1 octombrie 1914, apoi pentru arestarea sa la 31 decembrie 1917 din ordinul lui Lenin, şi eliberat în uma protestului întregului corp diplomatic din Petrograd. Comisar al Guvernului Român la Budapesta (august - noiembrie 1919).

 

Constantin Mille
Portret carte poştală din colecţia Bibliotecii Academiei Române.
 
        Opoziția se abține de la alegeri. În genere abținerea este o probă de slăbiciune. Acesta oare să fie cazul? Pe cât știm și pe cât vedem, frontul unic contra regimului brătienist este o putere contra căreia brătieniștii nu pot nimic face. În tot cazul popularitatea generalului Averescu este pretutindeni covârșitoare de la Dorohoiu la Mehedinți.
       Atunci de ce s-a retras opoziția de la alegeri? Pentru un punct de onoare și pentru a face act politic. Regele a făgăduit șefilor opoziției că alegerile se vor face în cea mai deplină libertate: fără cenzură și fără stare de asediu cu un guvern care să fie garanția că alegerile vor fi libere, că perioada electorală care va preceda alegerile, va dura cel puțin două luni.
       În loc de aceasta avem un guvern de generali, deci totul militarizat, un guvern de generali care sunt interpușii Dinastiei Brătianu. Starea de asediu de fapt a rămas, iar în ce privește cenzura – rigorile ei s-au înăsprit, căci din preventivă a devenit represivă[2] și Curtea Marțială amenință cu rigorile ei.
 
 


Guvernul Arthur Văitoianu la investire
 
       În aceste condiții și avându-se în vedere că perioada electorală propriu-zisă în loc de două luni s-a înjumătățit, opoziția a sfidat guvernul militar și autocrat, a răspuns cu altă sfidare: abținerea de la alegeri.[3]
      Cred că bine a făcut opoziția și eu însumi în diferite rânduri am sfătuit-o să facă acest lucru. Nu era posibil ca frontul unic anti-brătienist să nu reacționeze în fața acestei bătăi de joc, în fața unui guvern de generali, care este tot brătienist, care înrăiește regimul cenzurei și care face alegerile tot sub starea de asediu, căci de fapt ea tot subzistă.
*
       Care este situațiunea brătienismului, căci guvernul de azi nu știe ce să facă; el nu are nicio voință proprie? Credea să prostească lumea, dar vede că n-a prostit pe nimeni.
        Situația este cât se poate de lamentabilă. Riscă în Parlament să nu aibă pe niciunul din oamenii de valoare ai politicei românești și încă și mai mult, ca marele Parlament al României Mari să fie o adunătură mizerabilă, care să nu semene nici cu Parlamentul de la Iași al lui Mackensen. Pe lângă aceasta, nu credem ca fruntașii de peste munți și din Bucovina să primească această situațiune de a se întruni și discuta cu caracudele[4] și interpușii d-lui Brătianu, cu un Parlament de slugoi. Dânșii cred că vor găsi în Sfatul tuturor Românilor pe fruntașii tuturor partidelor cu cari să pună baza României Noui. Nu cred că acești fruntași cari azi cunosc pe d. Brătianu și-și dau seama de insuficiență și de firea familiei Brătianu, să primească a sta de vorbă numai cu acest neam și cu creaturile sale.
*
        Așa fiind abținerea de la vot nu este un semn de slăbiciune și pe lângă aceasta a avut și va avea probabil alt rezultat: guvernul se va vedea în imposibilitate de a prezida alegerile. A fost o încercare disperată a d-lui Brătianu ca să hotărască pe rege la acest act. El nu poate da niciun rezultat. Menținerea acestui guvern-paravan descoperă Coroana, fără a acoperi brătienismul. Scopul lui nu-l mai poate atinge. Trebue deci să dispară.
        Prin abținerea de la alegeri opoziția a făcut un act politic de cea mai mare importanță, căci nimeni nu-și va lua răspunderea ca viitorul Parlament să fie numai opera d-lui Brătianu, aceasta n-o poate tolera nici regele și aceasta – nu cred s-o tolereze românii din toate țările alipite României. Guvernul generalilor trebue să dispară, alegerile trebue să fie din nou amânate și făcute sub un guvern care să nu fie paravanul brătienismului – ci să dea absolută garanție tuturor că alegerile vor fi de astădată ceea ce trebue să fie, absolut libere.
       Acesta va fi rezultatul – credem noi – al abținerii opoziției.
Const. Mille
 
[Adeverul, An XXXII, No. 10918, Miercuri 8 Octombrie 1919]
 
 

---

[1] [1] Constantin Mille (1861 - 1927) jurnalist, nuvelist, poet, avocat și militant socialist român, precum și un activist marcant al mișcării pentru apărarea drepturilor omului. Considerat părintele jurnalisticii românești moderne. Din 1893 a început să colaboreze la ziarul Adeverul, pe care l-a cumpărat în 1895 de la fondatorul său, Al. Beldiman, iar după moartea acestuia, la 17/29 februarie 1898, ziarul a apărut fără celebrul său motto antimonarhic Să te ferești, Române, de cui străin în casă. (Vasile Alecsandri). Celebru apărător al victimelor represiunii de la marea răscoală a țăranilor din 1907; în anii neutralității a fost susținător fervent al participării României la război alături de puterile Antantei. Ziarul și-a încetat apariția în noiembrie 1916 și și-a reluat-o în ianuarie 1919 cu articole vehemente împotriva partidului liberal și a liderului său, pe care îl numea și în articole și mai ales în caricaturi ”Ionel al II-lea”.
 
[2] Noul președinte al Consiliului de miniștri, generalul Arthur Văitoianu, declarase presei, la 4 octombrie 1919, printre altele: Libertatea presei va fi represiv limitată, în sensul că se vor pedepsi atacurile la adresa dinastiei, a armatei ca instituție de Stat, a actualei forme de guvernământ monarhică constituțională, a aliaților, precum și îndemnurile la răscoală și dezordine. Aceste limitări sunt impuse de spiritul agitat al vremei, cât și de nevoia de a nu îngreuia prin atacuri de presă situația noastră față de aliați.
[3] Socialiștii au fost primii care au anunțat abținerea de la alegeri la începutul lui octombrie, iar alte partide, precum conservatorii lui Take Ionescu, și-au anunțat intenția de a proceda la fel, dar mai cu seamă Liga Poporului condusă de generalul Averescu, însă hotărârea oficială a celui din urmă fost anunțată la Congresul Ligii, ținut la București, la finele lunii octombrie 1919.
[4] Termen prin care erau desemnați - ca în articolele lui Caragiale de pildă - membri pasivi ai societății literare Junimea, cei care nu participau la însuflețitele dezbateri de acolo.

 Bucarest, 6 Octobre 1919. Le Ministre de France en Roumanie à Son Excellence le Ministre des Affaires Etrangères
 
    Ainsi que j’en ai informé Votre Excellence, je me suis rendu à Budapesth afin de conférer avec le Général Graziani, et de recueillir sur place des informations me permettant d’agir avec plus d’autorité auprès du Gouvernement roumain dans le sens de la conciliation. Après avoir passé trois jours seulement à Budapesth, je ne me flatte pas d’avoir découvert la Hongrie, ni le remède à apporter à la crise dont elle est le théâtre. Mais cette crise est aussi facile à comprendre que difficile à dénouer, compliquée au point où elle l’est maintenant, comme à plaisir, par la politiques des Alliés, ou plutôt par l’absence de politique des uns et par les politiques divergentes des autres. Rien, du moins, de plus aisé que d’en dégager les éléments essentiels, car tous les hommes de bon sens et de bonne foi que j’ai interrogés s’accordent à les définir dans les mêmes termes. Quant au remède, la difficulté n’est pas de l’indiquer, mais de l’appliquer, surtout si le traitement du malade continue à être confié aux hommes et soumis aux méthodes qui ont si bien réussi à aggraver son cas. J’examinerai successivement les difficultés soulevées à propos des réquisitions roumaines, puis les difficultés autrement sérieuses de la situation politique en Hongrie, enfin les solutions diverses qui sont proposées plus ou moins ouvertement pour le stabiliser, et mettre ainsi fin au régime actuel de dictature militaire roumaine, tempérée par l’anarchie inter-alliée et pat le chaos magyar.
       En ce qui concerne les réquisitions roumaines, le malentendu provient de ce que la Conférence a fait état de l’armistice signé le mois de Novembre dernier avec la Hongrie, tandis que la Roumanie ne l’a jamais reconnu et le considère comme, en tous cas, annulé par l’agression hongroise. Inutile de rappeler que cet armistice ne tenait aucun compte des droits et de intérêts de la Roumanie, car non seulement il ne prévoyait pas le désarmement de la Hongrie, mais encore il maintenait la domination de la Hongrie sur la plus grande partie de la Transylvanie, ou plutôt rétablissait cette domination, puisqu’il venait après la reconnaissance de l’autonomie complète de cette province par le Gouvernement de Budapesth. Le premier ressentiment des Roumains contre les Alliés est né de cet armistice, ou plutôt de l’esprit hostile envers eux et favorable aux Hongrois qui a présidé à son application. La seule excuse de cet armistice était, en réalité, de ne pas en être un. Ce terme impropre ne lui a, d’ailleurs, été appliqué qu’après sa conclusion. Il porte le titre de "Convention militaire avec la Hongrie". Négocié, sinon signé, avant l’armistice avec l’Allemagne, il n’avait d’autre objet que de garantir, par des ménagements envers les Hongrois, l’utilisation de leur territoire et des zones de sécurité pour la poursuite des troupes allemands. C’était donc un arrangement provisoire qui n’aurait pas dû survivre à sa raison d’être. Or, cet expédient est un dogme intangible qu’on a opposé longtemps aux Roumains pour leur interdire de secourir la partie de la Transylvanie qu’il livrait aux représailles féroces des Hongrois. En même temps, ceux-ci, toujours à l’abri de l’armistice, reconstituaient leur armée et se préparaient à attaquer la Roumanie. C’est pourquoi, lorsque  cette attaque s’est produite, les Roumains en ont rejeté non sans raison la responsabilité sur les Alliés qui, malgré les protestations et les avertissements du Gouvernement de Budapesth, ont permis à la Hongrie bolcheviste de s’armer matériellement, tout en l’encourageant moralement par des initiatives telles que la mission du Général Smuts.
      Maintenant que les troupes roumaines ont occupé Budapesth à la suite de l’agression des Hongrois, invoquer encore cet armistice, tant de fois violé par ces derniers, comme le font constamment les membres anglais et américain de la Commission des Généraux, est le plus sûr moyen d’aigrir la discussion et de rendre le Commandement et le Gouvernement roumains intraitables.  Au contraire, rien de plus facile que de s’entendre avec eux dès qu’on abandonne l’armistice évidemment périmé du mois de Novembre 1918, pour se placer sur le terrain solide des engagements conclus entre tous les Alliés. Le Gouvernement roumain n’a jamais songé à se soustraire à ces engagements en vertu desquels l’actif de l’ennemi constitue le gage commun des alliés et doit être reparti entre eux. Il admet donc sans aucune difficulté que cette répartition fasse état des réquisitions opérées en Hongrie. Il formule seulement deux réserves, l’une concernant les récupérations d’objets pillés en Roumanie, l’autre visant le butin fait par ses troupes au cours de leur offensive, et les réquisitions nécessaires à le leur entretien.
      Personne ne comprend ici comment cette attitude, identique à celle qui est observée par les Alliés sur la rive gauche du Rhin, peut justifier la crainte exprimée avec tant d’insistance, dans les notes de la Conférence, que la Roumanie ne se considère plus comme une alliée. Au contraire, dit-on, ce sont ces notes elles-mêmes qui semblent n’avoir d’autre but que de pousser la Roumanie à bout, et de l’obliger à rompre avec ses alliés. On les compare même à l’ultimatum adressé par l’Autriche-Hongrie à la Serbie en 1914, et la Conférence est accusée de chercher à la Roumanie une "querelle d’Allemand", avec cette circonstance aggravante qu’il s’agit d’une alliée, et qu’elle n’a encore assassiné aucun archiduc en Hongrie et, au contraire, qu’elle y a rendu aux Alliés un service éclatant qu’ils étaient incapables de se rendre à eux-mêmes. Elle ne réclame aucun salaire pour ce service, qui, pour elle, a son prix en lui-même, mais elle s’étonne et s’indigne de ne recevoir que des injures et des menaces. Le moins qu’on puisse dire c’est que, dans cette affaire des réquisitions roumaines en Hongrie, la Conférence semble avoir complètement oublié que les Roumains sont les Alliés, que les Hongrois sont les ennemis, que les troupes roumaines ne sont entrées sur le territoire hongrois que pour repousser une agression dont la responsabilité incombe en grande partie à la politique de l’Entente, que le butin fait par les Roumains ne représente qu’une faible partie de celui qui avait été fait chez eux par les Hongrois ou abandonné en Hongrie par les armées de Mackensen, enfin, que si les troupes roumaines n’avaient pas occupé la Hongrie, les Alliés qui ont le juste souci de réserver leur droit à un partage de l’actif, n’y auraient jamais rien trouvé à partager, car tout y aurait été détruit par le régime bolcheviste. Ce sont les Roumains seuls qui, malgré les Alliés, ont sauvé, dans la mesure où il pouvait encore être, ce gage commun. Cette discussion est devenue oiseuse si, comme on l’espère ici, elle est close par les déclarations que le Gouvernement roumain a formulées en réponse à la note dont Sir G. Clerk était porteur. En ce cas, la question serait maintenant réglée en principe.
    En fait, il est certain que les troupes roumaines ont commis beaucoup d’abus et beaucoup de maladresses en Hongrie. Mais, d’après les témoins impartiaux, elles n’en ont pas commis plus que n’en commettent toutes les armées du monde. Elles en ont plutôt commis moins, car, le Gouvernement roumain, dans un intérêt politique, et afin de désarmer autant que possible les préventions, leur avait donné une consigne de correction. Cette consigne a été observée comme elle ne l’aurait été sans doute nulle part ailleurs, l’esprit de discipline des troupes roumaines étant, de l’avis de tous les officiers étrangers, supérieur à celui de la plupart des autres armées. Le Général anglais de Candolle m’a affirmé que les troupes roumaines ont commis en Hongrie, c’est-à-dire chez l’ennemi héréditaire, beaucoup moins d’abus que les Américains n’en ont commis chez les Français leurs alliés. D’autre part, les officiers français qui ont été en contact avec les troupes anglaises en Turquie, déclarent qu’elles y commettent beaucoup plus d’exactions que les troupes roumaines en Hongrie.
      Mon séjour à Budapesth a été trop court pour me permettre de procéder à une enquête personnelle. Je noterai seulement qu’aucun abus ne m’a été signalé par les nationalistes hongrois que j’ai rencontré et qui ne sont pas suspects de partialité en faveur des Roumains. Les accusations de barbarie, transmis sans contrôle, à la charge des troupes roumaines, par les Généraux de Budapesth, et reproduites dans les notes de la Conférence, sont donc dépourvues de tout fondement. On ne peut s’en étonner quand on constate que, en dernière analyse, les missions anglaise et américaine ne sont renseignées que par des Juifs hongrois ou allemands qui, à ce double titre, sont les gens les plus haineux à l’égard de la Roumanie, et les plus disposés à ne reculer devant aucun moyen pour lui nuire. La mission américaine accueille d’autant plus volontiers les affirmations de pareils agents que, dans son Etat-Major, même parmi les officiers du grade de colonel, se trouvent plusieurs Juifs, plus ou moins américanisés, mais originaires de Budapesth. Quant à la mission anglaise qui partage avec la mission américaine la prépondérance dans la commission inter-alliée, et qui est même en voie de l’accaparer, elle est également à la merci des Juifs hongrois. Sauf dans des cas particulièrement graves et tout à fait exceptionnels, ces officiers alliés sont trop peux nombreux pour pouvoir faire des constatations par eux-mêmes.
      L’attitude de la mission anglaise est systématiquement hostile aux Roumains, comme celle de la mission américaine, mais pour d’autres raisons. J’ai déjà eu l’occasion d’indiquer qu’elle est dominée par l’Amiral Troubridge, président de la Commission inter-alliée du Danube, dominé lui-même par son chef d’Etat-Major, le Commandant Stade. Or, ce dernier est un aventurier très connu en Roumanie, dont il a été consul à Londres pendant plusieurs années. Pour remplir ces fonctions, généralement honorifiques, il recevait, à titre de frais de propagande économique, une somme de 125.000 francs par an. M. Bratiano, estimant que le Gouvernement roumain n’en avait pas pour son argent, a remplacé M. Stade. Ce dernier nourrit donc pour la Roumanie les sentiments d’un domestique congédié. Son rôle exorbitant et déplorable dans la Commission inter-allié du Danube a été signalé au Département de la Marine par notre Attaché naval. Le Chargé d’Affaires d’Angleterre qui considère comme scandaleuse l’importance prise par ce personnage, journaliste de profession et officier d’occasion, a demandé son rappel. De son coté, l’Attaché naval anglais insiste auprès de l’Amirauté pour que le port de l’uniforme lui soit interdit.
     Les missions anglais et américaine transmettent d’autant plus aisément des informations sans contrôle qu’elles sont elles-mêmes animées envers la Roumanie d’un parti-pris sans scrupule. Le Général Graziani m’a dit que ses collègues anglais et américain enregistrent et transmettent les plaintes des hongrois contre les autorités roumaines, en se contentant des déclarations des plaignants. C’est à grand peine que notre représentant, aidé par le Général italien, leur fait admettre la nécessité d’interroger aussi les autorités roumaines en vue d’enquêtes contradictoires. Le Général Graziani m’a communiqué une lettre officielle des délègues anglais et américain où il était dit que le fait, par le Commandement roumain, d’avoir censuré une note de la Commission, constituait une injure à son adresse et appelait une sanction. Il s’agissait d’une note basée sur les renseignements dont je viens d’indiquer la valeur et qui attribuait aux troupes roumaines un rôle odieux de nature à exciter contre elles la population hongroise. Le Commandant roumain, sans la critiquer en elle-même, en considérait, non sans raison, la publication comme contraire à l’ordre public et à la sécurité de ses troupes dont il est responsable.
    J’ai eu également sous les yeux des photographies de groupes d’enfants hongrois dont le visage portait les stigmates de la famine et de la maladie. Ces photographies avaient été prises par la mission américaine dans un but de propagande anti-roumaine. Mais elles l’avaient été prises le lendemain de l’entrée à Budapesth des troupes roumaines, et ne pouvaient être équitablement invoquées que contre le régime bolcheviste. A ce jour, les missions anglaise et américaine peuvent n’observer aucune règle et aucune mesure, puisque leur parti-pris est dépassé par la crédulité de la Conférence. C’est du moins ce qui parait ressortir de l’accueil fait à Paris aux renseignements concernant la réquisition par les Roumains, du matériel des hôpitaux d’enfants de Budapesth. Ces renseignements dont la note la plus "amicale" de la Conférence a fait état, ne peuvent émaner que de simples mystificateurs ou de membres de missions anglaise ou américaine qui les auraient transmis directement à Paris sans oser, à cause de leur énormité, les communiquer à la Commission inter-alliée qui en ignore la source. De même, contrairement aux allégations de la dernière note de la Conférence, il est tout à fait inexact que les troupes roumaines réduisent la Hongrie à la famine en la vidant de tous les vivres qu’elle contient. Tout d’abord, les troupes roumaines ont rétabli l’ordre, qui est la première condition du ravitaillement tandis que, sous le régime bolcheviste, les Hongrois comme les Russes mouraient de faim. Les officiers français qui avaient visité Budapesth au lendemain de l’entrée des troupes roumaines, et qui y sont revenus récemment, ont été frappés de la transformation des conditions d’existence dans la capitale hongroise. Sans doute, le ravitaillement y est toujours insuffisant, mais en raison de difficultés de transport dont les Roumains, ainsi que je l’indiquerai plus loin, ne sont pas seuls responsables.
    Dans le Pays, les vivres sont abondants, car, toujours contrairement aux allégations des notes de la Conférence, les réquisitions roumaines en céréales et en bétail sont limitées aux besoins des troupes. Or, même pratiquées très largement, elles peuvent alimenter six divisions soit environ 50 à 60.000 hommes sans épuiser le Pays. Le Gouvernement roumain affirme, et je n’ai recueilli aucune indication autorisée en sens contraire, que pas un sac de blé et pas une tête de bétail n’ont été transportés de l’autre coté de la Tisza. La Roumanie, qui ne dispose pas de moyens de transport suffisants pour sa propre récolte, n’avait pas la tentation de déménager la récolte hongroise, parce qu’elle n’en avait pas la possibilité. Je ne sais comment est organisé le contrôle des évacuations roumaines. Je suppose qu’il l’est dans les mêmes conditions que le contrôle des réquisitions du matériel sanitaire de Budapesth. Tout ce que je puis dire, c’est qu’en traversant, lors de mon voyage de retour, en plain jour, la Tisza sur le pont où théoriquement fonctionne le principal poste inter-alliée de contrôle, et où, tant à l’entrée qu’à la sortie, j’ai fait arrêter mon train, je n’ai aperçu à l’horizon aucun agent allié nu une trace quelconque d’un poste de surveillance, en dehors de l’abri des soldats roumains chargés de la garde du pont. J’en ai été d’autant plus frappé que l’horaire de mon train étant connu à Budapesth, les missions américaine et anglaise avaient eu le loisir d’improviser tout au moins un simulacre de contrôle. Ce qui est exact, c’est que le Gouvernement roumain n’a mis aucun empressement à déférer aux injonctions de la Conférence lorsqu’il a été invité à ne plus rien prendre ou reprendre en Hongrie. Mais il avoue, sans détour, ces "évacuations" ou ces "récupérations", parce qu’elles constituaient une nécessité vitale pour la Roumanie, et que c’était lui demander l’impossible que l’inviter à y renoncer.
     Le Gouvernement roumain pouvait sans difficulté réviser où même annuler l’armistice sévère et d’ailleurs inexécutable, faute de moyens de transport, qui avait été rédigé par le Commandement. Mais, après l’agression hongroise, l’opinion n’aurait permis à aucun Gouvernement de restituer le matériel de chemin de fer et le matériel agricole enlevés en Hongrie. Il ne faut pas perdre de vue que les évacuations ont été limitées à ces 2 articles, qu’elles ne représentent qu’une très faible partie de l’immense butin fait en Roumanie par l’ennemi pendant deux ans de l’occupation la plus brutale et enfin qu’elles sont très inférieures aux quantités laissées à la disposition de la Hongrie. Contre 840 locomotives enlevées par la Roumanie, la Hongrie conserve, pour une population deux fois moins nombreuse, environ trois mille locomotives. Si les transports y sont paralysés, ce n’est donc pas faute de matériel, mais par suite de la pénurie de charbon. Mais si la Hongrie manque de charbon, c’est parce que la seule mine qui lui restait, après son démembrement, a été occupée par les Tchéco-Slovaques qui, dit-on, refusent de l’évacuer. Comment demander sérieusement, dans ces conditions, à la Roumanie, de ne pas prendre ou de restituer un matériel, dont, en fait, la Hongrie n’a pas l’emploi, mais qui lui est indispensable à elle-même pour battre son blé, et, au lieu de la laisser pourrir sur place, le transporter dans les centres de consommation et dans les ports où les Pays de l’Entente, la France surtout, lui demandent de leur livrer ?
   En somme, les réquisitions roumaines en Hongrie n’ont en elle-même aucune importance. Elles n’y compromettent nullement le ravitaillement qui, par contre, y eut été impossible sans l’occupation roumaine. Elles sont même très modérées si on le compare aux besoins et surtout aux réquisitions naguère opérées par l’ennemi en Roumanie qui, elle, avait vraiment été vidée. Ce qui est grave, c’est l’attitude à laquelle la Conférence s’est laissé entrainer par des agents locaux sans scrupules. Les Roumains en sont et en resteront sincères. "Les Alliés, disent-ils, ont envers nous des procédés dignes de boches, avec cette différence que le boche était l’ennemi, que nous leur avions déclaré la guerre, malgré le traité qui nous liait à eux, pour lutter du coté de l’Entente". Ils se sentent maintenant dégagés de toute obligation envers elle, et n’ont plus à son égard que ressentiment et méfiance. Le seul lien moral qu’ils gardent avec elle, c’est leur attachement persistant pour la France. Après s’en être pris d’abord surtout à nous de toutes leurs déconvenues, parce que c’est de nous et de nous seuls qu’ils attendaient tout, ils commencent à comprendre que notre politique à leur égard peut, tout en restant fidèle à elle-même, être momentanément dominée par des considérations de politique générale, notamment par la nécessité de maintenir intact, en face de l’Allemagne, le bloc des grands alliés. Seulement la France perd en prestige ce qu’elle récupère en popularité. On la plaint de n’avoir pas plus de liberté de manœuvres, même dans des questions de politique continentale, où sa prépondérance ne devrait pas être contestée et on déplore de la voir livrée, selon l’expression courante ici, aux "apaches américaines" en Roumanie et au "apaches anglais" en Syrie.
     Le monopole, aujourd’hui plus exclusif que jamais, de la sympathie roumaine en faveur de la France, met dans une situation fort épineuse son représentant qui doit, sans décourager ce sentiment, ménager avant tout les susceptibilités des autres Pays de l’Entente. Il en résulte aussi pour la France elle-même une grave responsabilité. C’est, désormais, par la France seule que la Roumanie peut être maintenue dans l’alliance, comme elle y a été attirée, malgré sa défiance à l’égard de la Russie. Aujourd’hui, notre action doit être assez forte et vigilante pour que la Roumanie reste un facteur de stabilité en Orient et y devienne le principal foyer de notre rayonnement. Sinon des rancunes certainement durables à l’égard de l’Entente, prise dans son ensemble, et des appréhensions du coté du slavisme risqueraient de l’entrainer dans des voies dont elle semblait s’être détournée pour toujours avant que la Conférence ait adopté envers elle une attitude qui semble calculée, dit-on ici, pour l’y ramener.
Au point de vue plus immédiat, l’attitude de la Conférence dans les affaires de Hongrie fournit aux partisans de la non-signature du traité avec l’Autriche leur meilleur argument, et a beaucoup augmenté leur nombre. Auparavant, pour décider les Roumains à signer, malgré la répugnance que leur inspire la clause des minorités, la seule vraiment rédhibitoire à leur yeux, on leur insinuait: "Vous vous effrayez d’un fantôme; il s’agit pour vous d'accepter une obligation morale  plutôt que légale; le contrôle institué par le traité est théorique. En fait, les Puissances ne se mettront jamais d’accord pour l’exercer, et elles vous laisseront parfaitement tranquilles". Aujourd’hui, ils répondent: "Voyez ce qui se passe en Hongrie. C’est pour nous un avertissement salutaire qui doit ouvrir les yeux aux plus aveugles. L’Entente y intervient en faveur d’un ennemi, contre nous ses alliés, au moment où nous lui rendons un immense service, et cela, sous l’empire des intérêts mercantiles les plus inavouables. Et nos véritables amis sont impuissants à nous protéger contre cet odieux chantage. C’est un avant-goût de ce qui nous attend si nous signons le traité. Après un pareil précédent, que n’avons-nous pas à redouter demain, alors qu’il ne s’agirait plus pour l’Entente de protéger ses ennemis, mais d’intervenir à la suite d’une plainte quelconque, en faveur des minorités ethniques, soutenues elles-mêmes par des Etats étrangers qui ne seront plus les ennemis de l’Entente, qui feront même partie comme elle de la Société des Nations. Que sera-ce, alors que cette intervention ne sera pas arbitraire, comme aujourd’hui, mais basée sur un engagement que nous aurions souscrit dans traité solennel ? Les minorités deviendraient autant d’Etats privilégiées dans l’Etat, autant d’instruments de chantage entre les mains de ceux qui convoitent nos richesses, comme la Hongrie en est un aujourd’hui pour les Etats-Unis. Elles ne se fonderaient jamais, comme nous le souhaitons, dans la masse roumaine de la population, chercheraient leur point d’appui à l’extérieur, agiraient en forces centrifuges qui, tôt ou tard, dissocieraient le Pays et, en attendant, lui ôteraient toute indépendance politique et économique. Si des illusions subsistaient à cet égard, la Conférence se charge de les dissiper à Budapesth".
    L’attitude de la Conférence ne compromet pas seulement les relations de l’Entente avec la Roumanie. Elle compromet aussi la stabilisation de la Hongrie et de toute l’Europe centrale. Ce résultat, en effet, ne peut être atteint qu’avec le concours des troupes roumaines, les seules dont l’Entente dispose actuellement. Or, la Conférence ne néglige aucun moyen de dégouter les Roumains de nous prêter ce concours et de les amener à évacuer la Hongrie avant d’y avoir établir un état de choses pouvant donner les garanties nécessaires aux alliés et à eux-mêmes. Ce n’est pas sans peine que j’ai amené M. Bratiano à surseoir à l’évacuation, déjà décidée, de la Hongrie. Le Gouvernement et l’opinion, sans distinction de partis, la réclament. La Roumanie, dit-on, a occupé la Hongrie pour la désarmer et pour y reprendre le matériel de chemin de fer nécessaire à sa vie économique. Maintenant, les Hongrois n’ont plus d’armes et nous avons des locomotives. Il est absurde de nous demander de maintenir nos troupes en Hongrie pour consolider un Gouvernement constitué malgré nous et qui demain sera contre nous. Cette occupation n’a plus pour la Roumanie que des  inconvénients; elle est une charge pour son Trésor déjà si obéré; elle entrave la reprise de la vie économique; elle rend plus difficile dans l’avenir l’établissement de bons rapports avec la Hongrie, puisqu’elle sert de prétexte aux agents alliés pour l’exciter contre nous; enfin, elle devient impopulaire en Roumanie où l’opinion demande avec insistance la démobilisation. Nous ne pourrions, conclut-on, passer outre à ces inconvénients que si, au lieu de faire, aux ordres de l’Entente, les gendarmes pour le compte d’un régime qui est un danger pour elle et pour nous, nous étions appelés à collaborer en Hongrie avec nos alliés pour y sauvegarder efficacement nos intérêts communs.
      On manifeste de moins en moins d’espoir en cette collaboration. La politique de la Conférence en Hongrie n’a, dit-on, d’autre règle que l’hostilité envers la Roumanie. Seul, ce sentiment lui donne de l’unité à travers toutes ses incohérences. La Conférence, en effet, interdit à la Roumanie d’occuper Budapesth au moment où ses troupes y rentrent, puis l’invite à les retirer quand leur présence y est nécessaire pour désarmer une fois pour toutes les Hongrois. Mais, elle invite les Roumains à y rester, quand l’occupation n’est plus qu’une charge pour eux. La Conférence les accuse contre toute vraisemblance d’avoir favorisé l’avènement du Ministère Friedrich et déclare ce Gouvernement inacceptable. Mais, un mois après, quand il est avéré que ce Gouvernement est hostile aux Roumains et qu’ils n’en veulent pas, la Conférence le soutient contre eux, et par son télégramme du 15 Septembre les "invite de la manière la plus formelle" à donner toutes les facilités aux autorités hongroises, c’est-à-dire au Gouvernement Friedrich, pour la formation d’une armée pouvant lui permettre de maintenir l’ordre après le départ des troupes roumaines. Enfin, alors que la Roumanie a été brimée, en grande partie, à cause de son antisémitisme, l’Entente soutient le Ministère Friedrich, organisateur de pogroms contre les Roumains, devenus les protecteurs des Juifs en Hongrie. On en conclut qu’au sein de la Conférence ou, du moins, chez ses représentants les plus actives à Budapesth, les Américains et les Anglais, la haine du Roumain est encore plus forte que l'amour du Juif.
    Dans ces conditions, disent les Roumains, tant à Budapesth qu’à Bucarest, nous devons retirer nos troupes et laisser l’Entente se débrouiller ensuite comme elle pourra. "La Conférence, m’a dit M. Diamandy, a montré qu’elle est incapable de toute politique constructive en Hongrie. Elle n’y a d’autre programme que d’établir un registre de réclamations contre nous. Elle gardera ses réclamations, nous garderons nos locomotives, et nous partirons en lui laissant la responsabilité de ce qui suivra". Ce qui suivra, c’est n’est plus le bolchevisme, c’est la Terreur blanche. Seule, la présence des troupes roumaines oblige le Cabinet Friedrich à l’ajourner ou à l’atténuer. Dans les prisons de Budapesth il y a 10.000 détenus politiques qui ne peuvent être tous des meneurs bolchevistes. Le Gouvernement n’attend que le départ des troupes roumaines pour se livrer à des exécutions en masse. Dans les campagnes où il a le champ plus libre, il encourage un violent mouvement antisémite qui, sur certains points, s’est déjà traduit par des massacres. Il y a quelque temps, c'est-à-dire avant que les bolchevistes aient été désarmés et que le Cabinet Friedrich ait pu encore s’asseoir, le départ des troupes roumaines eût livré de nouveau la Hongrie et sans doute l’Europe centrale au bolchevisme. Il n’en est plus de même aujourd’hui. La Hongrie, Pays foncièrement  nationaliste et monarchiste n’est pas, comme la Russie, un terrain favorable au bolchevisme qui n’aurait jamais pu y conquérir le pouvoir. Il ne l’a gardé que parce que Karoly le lui a livré. Il serait incapable de le reconquérir, maintenant qu’une main ferme s’en est emparée. Sur les points où peuvent encore être cachés quelques uns  de leurs meneurs et de leurs dépôts d’armes, les bolchevistes essaieraient sans doute  de lutter. Mais ils seraient vite maitrisés et le Cabinet Friedrich exploiterait cette résistance pour justifier une répression sauvage contre tous ses adversaires, et faire à son profit des élections qui, même sans le concours traditionnel en Hongrie de la Gendarmerie, lui donneraient la majorité, car il représente les tendances de la plus grande partie du pays. Telle est l’opinion unanime à Budapesth. A cet égard, mon enquête personnelle a confirmé tous les renseignements concordants que j’avais recueillis déjà, notamment ceux du rapport ci-joint qui résume la situation à Budapesth jusqu’au 21 Septembre. Il faut donc renoncer à voir se former en Hongrie, par génération spontanée, après le départ des Roumains, un Gouvernement équidistant du bolchevisme et de l’absolutisme. Un pareil Gouvernement ne peut naitre et se consolider qu’avec l’appui d’une force extérieure.
      (…) Urmează o secţiune dedicată problemelor de politică internă a Ungariei.
 
     Il serait donc permis d’augurer favorablement des destinées d’une dynastie anglaise en Hongrie. Si, comme les gens qui connaissent le mieux la Hongrie actuelle s’accordant à le penser, la République ne peut y être acclimatée et si l’Angleterre dont les agents soutiennent clandestinement les Habsbourg n’a pas trop de pudeur démocratique pour offrir ouvertement un de ses Princes, un pareil choix apparaitrait comme la solution la moins mauvaise. Un prince anglais dans un pays comme la Hongrie, dont le patriotisme est si intransigeant, s’y nationaliserait assez rapidement pour ne pas assurer longtemps à son pays d’origine une prépondérance excessive. Il serait, en  tous cas, le plus sûr préservatif contre une récidive des Habsbourg. Le Comte Karoly est définitivement brûlé à Budapesth. Il y est conspué par tous les partis. Les socialistes le considèrent comme un mystificateur depuis qu’ils ont appris qu’il avait partagé ses terres aux paysans, après en avoir reçu le prix d’une banque hypothécaire. Quant à ses pairs, les magnats, ils le jugent avec la dernière sévérité. Les uns disent: "il serait lynché s’il revenait à Budapesth". Et, comme si cela n’était pas assez, un autre a ajouté: "Nous l’avons exclu du Club", mot qui ne peut être prononcée qu’a Budapesth, compris qu’a Londres, et qui suffit à expliquer l’amitié anglo-magyare, et à rassurer tout le monde quant à l’avenir d’une dynastie. Reste l’union personnelle avec le Roi de Roumanie. Celui-ci et son Gouvernement répudient nettement toute arrière-pensée en ce sens. Cette combinaison a peu de partisans en Hongrie où les réquisitions roumaines, démesurément grossies par certains agents alliés, ont enlevé aux Roumains la sympathie ou la reconnaissance qu’ils avaient d’abord acquise en délivrant le Pays du bolchevisme. En tous cas, l’opinion roumaine tout en souhaitant de bons rapports politiques et économiques avec la Hongrie, est hostile à l’union personnelle qui rencontrerait un obstacle sentimental dans la haine mutuelle des deux races et constituerait, en outre, pour la Roumanie, un danger à la fois politique et économique. Le danger politique serait double. Tout d’abord, l’union avec la Hongrie donnerait à la Transylvanie et aussi à la Hongrie elle-même, le sentiment que tout n’est pas fini entre elles, alors que l’intérêt évident de la Roumanie est de marquer nettement la coupure pour la rendre définitive. Puis, le ménage roumano-magyar fonctionnerait, comme le dualisme austro-hongrois, par un jeu de compromis auquel les Hongrois sont trop experts pour que les frais n’en soient pas faits le plus souvent par les Roumains. Ceux-ci disent: "Nous avons eu assez de mal pour nationaliser notre dynastie et lui enlever l’empreinte germanique, nous ne voulons pas la lui rendre en l’installant sur le trône de Hongrie."
      L’hégémonie magyare serait encore plus à redouter au point de vue économique. Sur  ce terrain, en effet, la Hongrie tout en possédant maintenant des richesses naturelles très inferieures à celles de la Roumanie, a sur cette dernière une avance considérable. Elle dispose d’une organisation bancaire et industrielle très forte qui lui permettrait de dominer la vie économique de la Roumanie. Le bon marché de la main d’œuvre et des matières premières en Hongrie y avait provoqué les initiatives non seulement des Juifs hongrois, mais aussi des Juifs d’Autriche et d’Allemagne qui avaient fait de Budapesth un centre financier et industriel formidable. C’est à ce centre que se rattachaient tous les fils de la vie économique de la Transylvanie, qui, en cas d’union personnelle de la Hongrie avec la Roumanie, se dégageait difficilement de ce réseau.
      Pour ces diverses raisons, les nationalistes roumains sont rebelles à l’idée d’un système roumano-magyar ou, du moins, voudraient l’ajourner jusqu’au moment où le développement de la Grande Roumanie y garantirait sa primauté dans l’ordre économique, comme dans l’ordre politique. Pour le moment, le Gouvernement roumain répudie toute intention d’alliance ou de paix séparée avec la Hongrie. D’après certains renseignements que je n’ai pu contrôler, quelques uns de ces agents travailleraient à une paix séparée qui comporterait la reconnaissance des revendications de la Roumanie sur le Banat. Une pareille tactique serait trop puérile pour être vraisemblable, car l’abandon du Banat à  la Roumanie ne conférerait aucun titre à cette Puissance, puisqu’il s’agit d’une province qui en aucun cas ne peut plus appartenir à la Hongrie, et dont le sort a définitivement été fixé par la Conférence. Ce qui est exact, et M. Bratiano ne s’en cache pas, c’est que la Roumanie désire obtenir de la Hongrie, mais d’accord avec l’Entente, une rectification de frontière qui lui laisserait l’embouchure du Maros.
     Nous devons nous préoccuper d’éviter entre la Roumanie et la Hongrie une intimité susceptible de se transformer en alliance avec ou sans l’accession de l’Italie. Une telle alliance serait forcement dirigée contre les Etats slaves et constituerait un danger pour la paix en Orient, si elle y précède tout autre groupement. Elle n’aurait plus ce caractère le jour où, au contraire, elle rentrerait dans un système préexistant, assez large et assez fort pour entrainer la Hongrie dans les voies de l’Entente, par exemple dans une fédération qui, pour suivre la ligne de moindre résistance, devrait unir d’abord la Roumanie et la Pologne, puis s’étendre à la Tchéco-Slovaquie et à la Yougo-Slavie. Pour orienter la Roumanie dans cette voie et l’y surveiller, il est nécessaire de rompre avec les méthodes actuelles, de lui inspirer confiance et de collaborer avec elle. Cette collaboration est actuellement impossible à Budapesth, tant en raison de l’incompatibilité de la politique de la Conférence et celle de la Roumanie, que de l’état des rapports entre les hommes chargés, de part et d’autre, de cette politique. Les Roumains préconisent à Budapesth un ministère de concentration, avec prédominance de l’élément démocratique, évidemment plus conforme aux intérêts et aux principes de l’Entente, mais contraire aux vues des agents anglais et américain. Ce ministère, il est vrai, serait moins conforme que la Cabinet Friedrich aux aspirations, violemment réactionnaires de la masse de la population. Mais ce qui lui manquerait, au début, de ce coté,  serait largement compensé par l’appui unanime et sincère de l’Entente, si elle est capable de se mettre d’accord avec elle-même pour le lui donner. Si l’effort nécessaire à cet effet n’est pas tenté, on aura, une fois de plus, pour ne pas avoir d’affaires aujourd’hui, préparé des catastrophes pour demain.
      J’ajoute que si un pareil accord ne semble pas irréalisable, on pourrait introduire dans le futur Cabinet quelques démocrates assez grands seigneurs pour le rendre acceptable par les agents du Président Wilson et de M. Lloyd Georges. On cite comme appartenant à cette spécialité le Conte Nicolas Banfy, le Conte Jules Karoly (qu’il ne faut pas confondre avec le Conte Michel Karoly), le Conte Adam Teleki, le Conte Craky-Elemer.
     J’ai fait tout ce qui dépendait de moi pour obtenir de M. Bratiano, en vue d’une détente, puis d’une entente, toutes les concessions compatibles avec les intérêts essentiels de la Roumanie. Je lui ai représenté l’inconvenance et l’imprudence d’une évacuation précipitée et il a consenti à y surseoir. Je l’ai aussi engagé à donner ou à renouveler au commandement roumain en Hongrie les instructions les plus strictes pour mettre fin ou réduire au minimum les abus individuels trop souvent commis par les officiers et qui donnent aux agents anglais et américains de trop fréquents prétextes d’aigrir leurs discussions avec les autorités roumaines. Je lui ai représenté aussi que le Commandement roumain serait bien inspiré en faisant preuve de quelque mansuétude toutes les fois que la sécurité des troupes n’est pas sérieusement en cause. Je m’inspirais en cela de démarches faites auprès de moi pendant mon séjour à Budapesth en vue de l’élargissement d’officiers supérieurs hongrois emprisonnés par le Commandement roumain pour avoir pris, à son insu, l’initiative d’organiser une force de police urbaine destinée à maintenir l’ordre après le départ des troupes roumaines. M. Bratiano m’a demandé si le commandement français tolérerait un fait pareil sur la rive gauche du Rhin. Je lui ai répondu que l’armée hongroise n’existait plus, et le commandement roumain n’étant en état d’hostilité qu’avec la commission inter-alliée des généraux, l’intérêt politique primait l’intérêt militaire et devait détourner les autorités roumaines d’une rigueur inutile envers des personnes auxquelles à tort ou à raison les agents anglais et américains s’intéressent vivement. Il s’est rendu à ce raisonnement et a fait donner, par le G.Q.G. roumain, l’ordre au Commandement de Budapesth de ne faire prononcer aucune condamnation à mort sans lui en référer, et de n’exécuter aucune des sentences qui auraient déjà été prononcées. Je l’ai engagé aussi à donner une preuve de bonne volonté, qui devrait être particulièrement sensible à M. Hoover, en prêtant tout le concours de la Roumanie pour le ravitaillement de la Hongrie ou même de l’Autriche dont la situation est encore plus critique. Il s’est montré disposé à envoyer dès à présent deux trains de farine à Vienne. D’autre part, il m’a suggéré le prélèvement, au profit de l’Autriche, d’une fraction à déterminer des céréales à livrer à la France, et a déclare qu’il en faciliterait le transport à Vienne, tout en laissant à notre politique, si nous le désirons, le bénéfice de ce secours.
      Je ne me flatte pas que ces menues attentions désarment les préventions des agents anglais et américains de Budapesth. Le Général Banholz qui avait paru animé de sentiments conciliants à Bucarest, est redevenu à Budapesth la proie de l’Amiral Troubridge et de la clique qui l’entoure. Ses rapports et ceux du Général anglais avec les autorités roumaines en sont à un point de tensions tel que le Général Graziani qui, dans un rôle singulièrement ingrat, fait preuve de beaucoup de bonne grâce, de tact et de sang-froid, craint qu’une rupture ne puisse être évitée. Si la Conférence doit s’obstiner dans la politique suivie jusqu’ici et désire pousser les Roumains à bout, au risque de laisser se développer à Budapesth une situation dangereuse pour l’Entente, les représentants anglais et américains sont aussi bien choisis que possible. Dans le cas contraire, elle devrait tenir compte du fait qu’avec des gens aussi butés et après les incidents pénibles qui ont envenimé les rapports personnels des délégués anglais et américains avec les représentants roumains, toute collaboration cordiale et sincère est impossible entre eux. Tel est aussi l’avis de Général Graziani, comme de mon collègue d’Angleterre qui vient de rentrer de Budapesth où il a fait les mêmes constatations comme moi. Il les communique par le même courrier à son Gouvernement. Il exprime, comme moi, que la première condition d’une collaboration nécessaire en vue de  l’établissement d’un état de choses satisfaisant à Budapesth, serait le rappel des délègues américain et anglais, y compris l’Amiral Troubridge qui les inspire. Il est évident que cette mesure, pour être acceptable, devrait être générale et s’appliquer aussi aux délègues roumains. Elle aurait l’avantage de mettre fin à la situation regrettable où se trouve le Général Graziani, qui n’ayant pas, malgré tous les précédents, la Présidence de la Commission, se trouve réduit à un rôle indigne de son rang, de ses services et de sa valeur. Ce serait semble-t-il pour la Conférence le meilleur moyen de masquer une évolution, si elle le juge possible.
      Cette mesure améliorerait la situation, mais ne la réglerait pas. La crise hongroise exige des décisions immédiates qui ne peuvent émaner d’un organisme inter-allié condamné par essence à l’alternative de l’inertie ou du conflit. Ce serait le cas d’appliquer l’axiome que si délibérer est le fait de plusieurs, agir est le fait d’un seul. Pour réparer les fautes du passé et assurer l’avenir, conformément aux intérêts de l’Entente, il faudrait que la Conférence fût représentée à Budapesth par un mandataire unique, muni de pouvoirs très étendus lui permettant de parler haut et clair, et surtout d’agir vite.
     Il n’y a plus de temps à perdre, car l’approche de l’hiver pose un problème angoissant. Il y a actuellement à Budapesth une population ouvrière de 300.000 personnes qui est menacée de manquer de vivres et de combustible. De là un danger de crise du ravitaillement trop grave pour ne pas entrainer une crise sociale. Le dénouement de la crise politique ne procurera pas par enchantement pain et charbon. Mais il permettra de mettre en œuvre tous les moyens de s’en procurer, en les coordonnant. En ce moment la crise politique réagit sur la situation économique de la façon la plus fâcheuse. D’une part, la mésentente entre les autorités diverses exclut une collaboration nécessaire et, d’autre part, l’incertitude de l’avenir entretient un malaise déprimant et paralyse toutes les  initiatives.
      A Budapesth plusieurs personnalités m’ont demandé pourquoi la Conférence, après avoir arrêté un programme précis, n’en confirait pas l’exécution à un Haut-Commissaire unique, selon le précédent de la mission de M. Jonnart à Athènes. Il est vrai que la Conférence a déclaré à plusieurs reprises qu’elle  n’interviendrait pas dans les affaires intérieures de la Hongrie. J’ignore si cette formule est utile pour rassurer l’opinion dans les Pays alliés. Elle ne trompe personne et fait sourire tout le monde à Budapesth, comme à Bucarest, où les intrigues des agents alliés sont notoires et où on constate que tout en formulant cette déclaration, la Conférence est intervenu au moins deux fois dans les affaires de Hongrie, la première fois pour se prononcer contre le Gouvernement de l’Archiduc Joseph, et la seconde fois pour le soutenir, sous les auspices du Cabinet Friedrich en invitant les troupes roumaines à lui constituer une police apte à les remplacer. D’ailleurs la responsabilité des décisions à prendre pourrait, en certains cas, être laissée au commandement roumain, sauf à les concerter préalablement avec lui.
      A Budapesth, l’opinion accueillerait avec faveur la désignation d’un haut commissaire tel que M. Jonnart dont le nom a été prononcé devant moi, ou tout autre personnage de premier rang. On s’étonne que la France qui est la seule Puissance dont les intérêts en Hongrie s’identifiant complément avec les intérêts supérieurs de l’ordre et de la paix, mais aussi la Puissance pour laquelle ces intérêts sont autrement graves que pour toute autre, y soit de beaucoup la plus effacée et semble indifférente à une partie où se joue l’avenir de l’Europe centrale.
      Je n’ignore pas que l’unité du front diplomatique est moins difficile à réaliser en temps de guerre qu’en temps de paix et que le succès de la mission de M. Jonnart à Athènes n’est pas une raison décisive de s’inspirer de cet exemple à Budapesth. Il serait bien désirable cependant que, dans le cas où l’accord s’établirait sur les principes d’une politique, l’unité de commandement tout au moins tactique fut impossible là, où, comme à Budapesth, une opération rapide et vigoureuse s’impose. Je ne me dissimule pas qu’en dehors de l’optique locale, la seule qui me soit permise, une pareille procédure, la plus efficace cependant, doit paraitre absurde. Je me bornerai à exprimer le vœu que par cette voie ou par toute autre, la Conférence aborde la crise hongroise dans un autre esprit, afin de la résoudre avant qu’il ne soit trop tard. Il lui suffirait pour y arriver de montrer à Budapesth, à l’égard de nos pires ennemis, qui sont les meilleurs amis de ceux dont elle suit jusqu’ici les avis, un peu de cette énergie et de cette persévérance qu’elle a si largement déployées contre nos alliés les Roumains.
Saint-Aulaire
(SANIC, Fond Microfilme Franța, inv. 1990, rola 170, cadre 544-559)

 Bucarest, 4 Octobre 1919. Le Ministre de France en Roumanie à Son Excellence Monsieur le Ministre des Affaires Etrangères
 
      J’ai profité de mon voyage à Buda-Pesth pour visiter, lors de mon retour à Bucarest, les principales villes de Transylvanie. Faute de temps ou pour éviter des manifestations qui, en raison de l’état toujours délicat des affaires roumains, risquaient de me mettre dans l’embarras, j’avais jusqu’ici décliné les invitations pressantes du Conseil dirigeant de Transylvanie. Mais, il ne m’était plus possible de m’y dérober, sans grave dommage pour nos intérêts, alors que tous les autres représentants de l’Entente ont déjà parcouru la Transylvanie, sans d’ailleurs y être invités, et que des missions économiques anglais et américaines s’y livrent à des tentatives d’accaparement qu’il importait de surveiller et, si possible, de déjouer.
      Afin de ne pas m’exposer à entendre des revendications, au moins inutiles, j’ai, malgré l’insistance du Conseil dirigeant transylvain, supprimé de l’itinéraire proposé la ville de Temesvar où je n’aurais pu me soustraire à des protestations contre le partage du Banat. A cet égard, d’ailleurs, les autorités et les populations transylvaines ont fait preuve de tact. Aucune des innombrables harangues qui m’ont été adressées n’a mentionné le Banat. Mais elles réclamaient souvent l’union dans la patrie roumaine "de tous les frères de race qui parlent la même langue". Cette formule est l’expression maxima du nationalisme roumain, car elle vise les populations roumaines du Timok et celles de la rive gauche du Dniester. Dans les écoles et dans les mairies, j’ai eu sous les yeux de nombreuses cartes de la "Dacie historique", dont je n’avais jamais vu un seul exemplaire dans l’ancienne Roumanie, qui s’étendent bien au delà du Danube, de la Theiss et du Dniester. Les instituteurs les commentent en enseignant que si les Roumains ont été refoulés sur la périphérie de leur ancien domaine, où ne s’y trouvent plus qu’en minorité, c’est à la suite de colonisations organisées contre eux et qui, disent-ils, ne peuvent créer des droits en faveur de leurs oppresseurs. Ce trait suffit à montrer que la Transylvanie est le foyer le plus ardent du nationalisme roumain qui, sous l’influence de la culture germanique, y invoque la doctrine des droits historiques.
       C’est la première fois que le représentant de la France traversait la Transylvanie. Il y a été reçu partout, sauf, bien entendu, dans les villes où la majorité de la population est magyare ou allemande, avec un enthousiasme unanime et spontané dont je n’ai jamais a vu d’exemple. Ainsi, dans les Pays de protectorat français, au Maroc, notamment, tout l’effort de l’administration combiné avec le loyalisme et la docilité des populations indigènes est impuissant à organiser en l’honneur du représentant du gouvernement français des manifestations comparables avec celles dont j’ai été l’objet. Je ne mentionnerai pas toutes les réceptions qui avaient, à un degré quelconque, un caractère officiel, y compris celles qui m’ont été faites par des milliers de paysans accourus de très loin pour acclamer la France. Mais je noterai, comme particulièrement touchant et significatif le fait que, dans tous les villages traversés par mon automobile, la population m’accueillait spontanément avec la même chaleur et que sur tout le parcours, tous les paysans, sans distinction d’âge ni de sexe, quittaient leur travail dans les champs pour venir sur le bord de la route saluer l’uniforme de l’officier français qui m’accompagnait. J’imagine qu’un pareil culte pour la France ne se manifeste chez aucun autre peuple sauf, peut-être, dans le Liban, lorsque nos Consuls Généraux s’y rendaient officiellement. La raison en est que les Transylvains, comme les Libanais, à la suite de l’expédition de 1860, voient dans la France la nation libératrice, non comme une abstraction lointaine, mais comme une réalité vivante et présente. Ils n’ont pas été libérés seulement, comme d’autres peuples, les Polonais et les Tchèques par exemple, par nos victoires sur le front occidental. Ils l’ont été aussi localement, par des troupes françaises qui ont cantonné dans le pays et fraternisé avec les habitants, comme les troupes roumaines elles-mêmes. C’est un cas unique dans l’histoire de la guerre, car la population serbe à eu l’impression d’être libérée par l’armée serbe.
      D’ailleurs, la proclamation de l’indépendance de la Transylvanie et de son union à la Roumanie a coïncidé avec l’entrée des troupes de l’armée française du Danube en Roumanie. J’avais alors envoyé en Transylvanie un grand nombre d’agents avec mission de faire tout ce qui dépendrait d’eux pour associer étroitement ces deux événements dans le sentiment populaire, et donner à tout le pays l’impression durable que cet acte solennel de son histoire s’est accompli sous l’égide de la France.
    Depuis, c’est encore grâce à la France et sur l’intervention du Général Berthelot que la Transylvanie a été intégralement et effectivement libérée par la suppression de la ligne de démarcation arbitraire de l’armistice conclu avec la Hongrie, lequel maintenait une grande partie de la région sous la domination magyare qui, ainsi encouragées par les Alliées, s’y livrait aux pires atrocités en représailles de la proclamation de l’indépendance. La population transylvaine était plus que toute autre préparée à être reconnaissante par ses affinités de race et par les traditions qui ont entretenu chez elle la conscience nationale. C’est ainsi que les instituteurs et les prêtres qui ont été, de tout temps, les guides de cette conscience, y avaient fait, de longue date, pénétrer le sentiment que la France est le soldat de la Liberté dans le monde et que le Français est le chef de la grande famille latine. Enfin, l’attachement de la Transylvanie pour la France libératrice est d’autant plus profond qu’elle était, de beaucoup, la nationalité la plus opprimé dans toute l’Autriche-Hongrie. La domination autrichienne était en effet bien légère, par comparaison avec la domination hongroise qui pesait de tout son poids sur les Transylvains dont le pays faisait partie intégrante de la Hongrie, alors que la Croatie jouissait, en fait, d’une indépendance complète. Tout concourt donc à rendre très puissants les liens de reconnaissance qui s’ajoutent à ceux de la race pour unir fortement la Transylvanie à la France.
Mes observations personnelles m’ont confirmé dans l’idée, d’ailleurs générale ici, que la Transylvanie étant l’élément le plus pur, le plus fort et le plus homogène de la Grande Roumanie, est appelée à y jouer bientôt le rôle dirigeant. Le maintien et le développement de notre prépondérance dans la nouvelle Roumanie dépend donc, en grande partie, de ce que nous ferons pour cultiver les ardentes sympathies de la Transylvanie. Je ne doute pas que si nous y apportons la méthode et la persévérance nécessaire, nous n’y trouvions la meilleure base pour nous assurer la direction intellectuelle et morale de la Grande Roumanie, ainsi que la prépondérance politique et économique. Il y a donc là pour nous un capital moral d’une valeur inestimable et dont la solidité vient d’être éprouvée par la crise des rapports de la Roumanie et des Alliés. C’est ainsi que l’attitude de la Conférence dans l’affaire de Hongrie ne l’a nullement entamée. Les dirigeants, éclairés par la presse parisienne, s’en prennent aux Etats-Unis, tout en déplorant que la France soit désarmée contre ce que tout le monde ici appelle le chantage de la "Standard Oil". Quant aux paysans que la domination magyare a rendus très méfiants, ils croient que les notes adressées au Gouvernement roumain par la Conférence sont des faux allemands fabriqués pour brouiller la Roumanie avec la France. Nous ne devons donc rien négliger pour consolider et développer notre influence en Transylvanie.
      1 Au point de vue universitaire, il y a lieu de choisir avec le plus grand soin et d’envoyer le plus tôt possible les professeurs qui nous ont été demandés pour l’Université de Cluj. J’ai visité cet établissement et j’ai été étonné de son importance. Par son installation matérielle, par la richesse de sa bibliothèque, de ses laboratoires, de ses collections scientifiques, etc, cette université l’emporte sur la plupart de nos universités de province et peut être comparée aux mieux organisées d’entre elles, celles de Nancy ou de Grenoble par exemple. Les Hongrois avaient décidé d’en faire une citadelle de magyarisation, et pour y réussir,  n’avaient épargné aucun sacrifice. Les clefs de cette citadelle sont aujourd'hui offertes par les Transylvains qui s’en sont emparés, mais qui ne disposent pas du personnel nécessaire pour en faire un foyer de culture latine. Cette position maitresse doit donner à nos professeurs le moyen non seulement de s’emparer de la direction intellectuelle de la nouvelle génération, mais encore de faire rayonner, par les sciences appliquées et l’enseignement technique, notre influence dans tous les domaines de la vie économique.
        2 Au point de vue économique immédiat, il importe de déjouer les tentatives d’accaparement des Américains et des Anglais dont les missions inondent la Transylvanie. Le Conseil dirigeant, assailli de leurs demandes de concession, les éludent en alléguant que son pouvoir est transitoire et que seul le Gouvernement de la Grande Roumanie, issu des élections prochaines, aura le droit d’engager l’avenir du Pays dans le domaine économique. Cependant, le Conseil dirigeant de Transylvanie craint que ce moyen dilatoire qui, d’ailleurs, ne s’applique pas à toutes les demandes de nos rivaux, ne permette pas de prémunir longtemps le Pays contre leur mainmise économique, si la France semble s’en désintéresser. Le Conseil dirigeant a donc insisté auprès de moi en vue de la création d’un Consulat de France, où ils espèrent trouver un point d’appui contre les sollicitations ou les exigences anglo-américaines, et la formation de groupements français assez puissants pour concurrencer les autres (D.P. du 19 Juillet no. 137). Je me réfère sur ce point à ma correspondance antérieure sur l’organisation de notre action économique en Roumanie. Je signale de nouveau la nécessité, rappelée dans la dépêche de M. Henri Cambon du 23 Août no. 155, d’élargir les bases de la "Société de l’Europe Orientale" et de l’adapter aux exigences de notre action économique en Roumanie, si elle aspire toujours à en être l’organe essentiel.
        Evincés jusqu’ici du coté des concessions, les anglo-américains se rebattent sur l’achat en masse des titres des entreprises allemandes ou magyares en Transylvanie. Sans doute, ils se heurtent dans cette voie à un décret-loi qui interdit ces opérations et qui, afin d’en permettre le contrôle, prescrit l’estampillage des titres des Sociétés ennemies sous peine d’annulation. Mais, en l’espèce, les agents anglais et américains achètent surtout les titres détenus par les Hongrois et les Allemands appelés, en vertu de l’annexion de la Transylvanie, à devenir sujets roumains. Il est vrai que cette qualité ne leur sera légalement attribuée qu’après la ratification du traité à conclure avec la Hongrie. Mais, en fait, il sera difficile au Gouvernement roumain de tenir pour non avenu des ventes de titres essentiels par ses nouveau sujets à ses anciens alliés. En outre, par surcroit de précaution, les agents anglais et américains se bornent souvent à prendre des options qu’ils réaliseront le jour où la prohibition qui atteint seulement les ventes fermes sera levée. Les détenteurs de ces titres sont portés à s’en défaire parce qu’ils redoutent, non sans quelque raison, la nationalisation de beaucoup d’industries transylvaines sous l’empire de la doctrine étatiste qui domine la politique économique du parti libéral. Je me propose d’attirer l’attention du Gouvernement roumain sur ce point en lui signalant l’intérêt qu’il aurait à rassurer les détenteurs de titres afin de leur enlever la principale raison qu’ils ont en ce moment de les vendre à des étrangers, ce qui est le plus sûr moyen de dénationaliser les entreprises elles-mêmes. Dans la mesure où les porteurs de titres ont d’autres raisons de s’en défaire, ils les vendraient aussi volontiers et même plus volontiers à des Français qu’à des Anglais ou des Américains. Les minorités hongroise et allemande de Transylvanie, ou elles ne sont nullement persécutées, ont, surtout depuis l’occupation de Buda-Pesth par l’armée roumaine, pris leur parti de l’annexion à la Roumanie et comme, imprégnés de la discipline germanique, elles sont pleines de respect pour l’autorité, elles suivraient tout naturellement les préférences que celle-ci ne cache pas en notre faveur.
      3 Au point de vue politique, il importe de suivre, et même de diriger discrètement, l’évolution de la Transylvanie puisqu’elle sera un des principaux facteurs de celle de la Roumanie, si même elle ne doit pas la dominer entièrement. D’après la nouvelle loi électorale, la Transylvanie est appelée à donner 205 députés contre 240 pour l’ancien royaume. Mais si, comme on le prévoit, une partie des 26 députés de Bukovine et des 96 députés de Bessarabie se rallient au bloc transylvain, celui-ci disposera de la majorité dans le futur Parlement. Le fait que, lors de la dernière crise ministérielle, M. Maniu, Président du Conseil dirigeant transylvain avait d’abord été chargé de constituer le Ministère, donne la mesure de l’importance déjà prise par les Transylvains dans la vie politique roumaine. Le Conseil dirigeant transylvain a décidé de soustraire entièrement les élections transylvaines aux influences des partis de l’ancien Royaume. Il a opposé son veto à toute candidature des Roumains de Valachie ou de Moldavie, en raison non de cette origine, mais de leurs attaches avec les anciens partis. Ce particularisme électoral, qui n’en est pas un, car il n’est qu’une forme de nationalisme, cessera, déclare le Conseil dirigeant, lorsque se seront constitués des formations politiques plus larges où les éléments transylvains pourront entrer. En attendant, la représentation transylvaine qui se composera à peu près exclusivement d’ardents nationalistes, tirera sa force moins de son importance numérique que de son homogénéité.
      Ce rapide aperçu suffit à démontrer la nécessité pour nous de créer, en Transylvanie, le moment venu, c’est-à-dire lorsque l’annexion de cette province à la Roumanie aura été légalisée, un Consulat fortement organisé, ainsi que M. Henri Cambon en a fait déjà la proposition dans sa dépêche no. 137 du 29 Juillet. En attendant, il est indispensable que le plus qualifié des professeurs français destiné à l’Université de Cluj soit le correspondant officieux de la Légation dans les conditions spécifiés par moi.
      Au milieu des luttes d’influence qui se livrent actuellement en ce Pays, et en présence de circonstances qui nous y donnent un avantage marqué, nous ne devons rien négliger pour affermir définitivement, en l’étendant à la Transylvanie, notre prépondérance dans la Grande Roumanie. Elle nous ouvre, au double point de vue politique et économique, des possibilités telles que, aux yeux de tous ceux qui ont été, comme moi, à même de les mesurer et de le préparer, elles avaient être pour la France un des gains les plus sûrs et les plus précieux de sa victoire.
 
Saint-Aulaire
(S.A.N.I.C., Fond Microfilme Franţa, inv. 1494, rola 184, cadre 643-648)

Campania electorală a partidului liberal continuă în ţară şi în Capitală. Liberalii ghicesc pericolul şi încearcă toate mijloace pentru a salva ce se mai poate.
În special în Bucureşti comitetul central electoral al liberalilor desfăşoară o activitate febrilă şi nu se dă înapoi să uzeze de toate mijloacele în acelaşi scop: ca lista în frunte cu simpaticul şi popularul Vintilă Brătianu[2] să nu cadă în mod ruşinos.
         Se ştie ce făceau marii electori liberali : Emil Petrescu[3], Cesar Pascu Ionescu, Ionescu Brăila şi ceilalţi, ca să popularizeze întrunirile micului parlament de la clubul liberal unde în fiecare săptămână se ţineau şedinţele în care se exercita verbiajul d-lui Duca[4] sau argumentaţia dulceagă a d-lui Mârzescu[5].
Marii edili împărţeau bonuri de zahăr, de alimente, de lemne în special celor cari îşi luau angajamentul să populeze sala clubului din Piaţa Sărindar.
      Acum acelaşi sistem se aplică în mahalale pentru ca lumea să se adune şi să asculte pe marele orator Jean Florescu, înconjurat de un grup de valoroşi candidaţi, cari îşi ţin întrunirile sub paza poliţienească şi militară.
Strângerea cetăţenilor se face spre a li se arăta programul partidului tutror cointeresaţilor şi a arunca insulte şi calomnii la adresa d-lui general Averescu.
     Este interesant însă de văzut ce atitudine au candidaţii de pe foaia brătienistă şi agenţii lor faţă de marghilomanişti pe care „Viitorul” nu i-a mai scos până acum amici ai lui Mackensen, şi din duşmani ai idealului naţional.
         Candidaţii liberali şi agenţii lor fac acum agenţilor politicei nemţeşti o vie propagandă arătându-i ca « opoziţie » a partidului liberal. Liberalii speră să îi apropie pe amicii d-lui Marghiloman, oferindu-le câteva locuri la Bucureşti.
D-nii Jean Th. Florescu, Vintilă Brătianu, Emil Dan, ejusdem farinae [aceeaşi făină][6], sunt pur şi simplu ridicoli. Ei cred că pot « oferi » locuri în parlament celor din jurul d-lui Marghiloman, pe când alegătorii, în imensa lor majoritate, nu vor strica niciun vot şi nici pentru edilii deochiaţi şi incapabili ai omului de bumbac care e Emil Petrescu, nici pentru agenţii politicei nemţeşti cari mai au tristul curagiu să mai prezinte liste.
       Alegătorii, adunaţi prin percepţii şi prin subcomisarii prea zeloşi ameninţaţi de urgia administrativă, sunt adunaţi pe culor şi siliţi să asculte toate palavrele liberalilor şi toate gogoşile grupului de candidaţi brătienişti în frunte cu iubitul personagiu Vintilă Brătianu.
         Dar nu rareori alegătorii se urcă şi ei la tribună şi atunci când auditoriul aclamă furtunos pe generalul Averescu, candidaţii liberali se strecoară unul câte unul în căutarea altei săli unde îşi reîncep propaganda.
          Iar în alte cazuri, se ivesc chiar conflicte, în care popularii brătienişti sunt puşi pe goană de mulţimea indignată.
Căci bucureştenii nu uită nici ei cine i-a spoliat şi i-a înfometat de la reîntoarcerea armatei din Moldova şi nu înţeleg să dea măcar o speranţă celor cari i-a făcut să sufere de foame şi de frig, sub primariatul celebru al vânătorului de sitari Emil Petrescu.
         Dar în ridicolul în care se îneacă sforţările disperate ale celor mai urâţi şi mai detestaţi candidaţi, cei de pe lista liberalilor, în acest ridicol e şi o parte de abuz scandalos.
      Aceste şedinţe electorale în care se insultă oameni de seamă şi în care atâţia incapabili încearcă zadarnic să recruteze aderenţi pentru politica brătiniestă, se ţin în şcolile primare.
      Localurile de şcoli, ajung astfel nişte simple încăperi unde mişună agenţii culorilor, ca în anticamerele atâtor trepăduşi liberali.
      Cine dă aceste autorizaţii electorilor liberali. Cu ce drept uzează d. Vintilă Brătianu de şcolile publice în folosul politicei sale de procopsire a partizanilor şi de jaf în averea Statului ?
 
[Îndreptarea, An II, nr. 251 Vineri, 3 Octombrie 1919]
 
 

---

[1] Ioan Th. Florescu (1871 – 1950) om politic şi diplomat, deputat conservator (1905), se angajează în rândurile Partidului Conservator- Democrat (1908), ulterior trece la liberali. Ales vicepreşedintele Adunării Deputaţilor de la Iaşi (1917 – 1917). Pleacă apoi la Paris unde face parte din Consiliul Naţional pentru Unitatea Românilor. Va fi ministru al Justiţiei în guvernarea condusă de Ion I.C. Brătianu (19 ianuarie 1922 – 30 octombrie 1923), ministru plenipotenţiar la Madrid (1935 – 1937). După preluarea puterii de către comuniști, a fost arestat în anul 1949. A murit în timpul detenției la penitenciarul Jilava, în anul 1950.
[2] Vintilă Brătianu (1867 – 1930) fratele lui Ion I.C. Brătianu, om politic şi economist liberal, ministru de Război (1917), de Finanţe (1922 – 1926) ; după moartea fratelui său la 24 noiembrie 1927 a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri (1927 – 1928) şi al PNL (1927 – 1930).
[3] Emil Petrescu (1858 – 1938), jurist şi om politic liberal, primar al Bucureştiului (martie 1914 – noiembrie 1916, noiembrie – decembrie 1918).
[4] I.G. Duca (1879 – 1933) om politic, membru marcant al Partidului Naţional Liberal, ministru în guvernările liberale din anii 1914 – 1928. Preşedinte al PNL din 1930, preşedinte al Consiliul de miniştri la 14 noiembrie 1933, a fost asasinat de un comandou legionar pe peronul gării din Sinaia la 29 decembrie 1933.
[5] George G. Mârzescu (1877 – 1926), om politic liberal şi jurnalist, primar al oraşului Iaşi la începutul războiul de întregire, ministru în guvernările liberale din anii 1916 – 1926. Memorialist.
[6]  Expresie peiorativă semnificând oameni de aceeași teapă

Din ziarul Déli Expresz din 2 X 1919
Mulțumire din partea populației capitalei către
Comandamentul militar român
       Ereky Károly, ministrul aprovizionării, a dat azi următoarea publicație: pentru asigurarea capitalei cu cartofii necesari, am luat legătura cu Comandamentul militar român, unde, precum arată rezultatul am întâlnit amabilitatea și sprijinul cel mai mare.
       Comandamentul român a asigurat transportarea celor 10.000 vagoane de cartofi, care cantitate acopră aproape în întregime necesitățile Budapestei.
     Afară de aceasta Comandamentul român ne pune la dispoziție și mijloacele tehnice pentru transport, adică vagoanele și locomotivele necesare și ne stă în ajutor și la distribuirea cartofilor.
        Populația capitalei este adânc recunoscătoare Comandamentului român pentru această nouă amabilitate.
        O primă parte din cantitățile mai sus amintite, de 50 de vagoane de cartofi din Sabolcs, a sosit azi la Budapesta.          Porția pe cap de locuitor am stabilit-o la 2 kg, pe un tichet.
Din ziarul Nemzeti Újság din 2 octombrie 1919
        Sub titlul Întorsătura senzațională în problema alimentării se scrie:
        (...)
      Comandamentul militar român în ceasurile cele mai critice cu o râvnă ce merită toată lauda și cu un umanism nobil, s-a grăbit să vină în ajutorul capitalei. Despre acțiunea românilor, viceprimarul capitalei, Folkusházy Lajos, a făcut următoarea declarație:
      Capitala continuă discuțiile cu Comandamentul român pentru a preda și transporta pentru capitală o cantitate mai mare de grâu de dincolo de Tisa. Aceste discuții în ultimele zile, în urma amabilității române față de capitală, s-au extins și asupra altor alimente, precum și asupra combustibilului, întrucât Comandamentul român a oferit nu numai grâul, dar permite și ne ajută pentru a cumpăra tot felul de alimente pe care le vor crede necesare conducătorii capitalei pentru aprovizionarea populației din Budapesta și ne-a asigurat și favoarea aceea că a desemnat pentru aprovizionarea capitalei și teritorii de dincolo de Tisa. (...)

[Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. IV, doc. nr. 733 și 734, pp. 458 - 459 (texte în maghiară şi în română]

  Ne găsim în fața a două concepții economice pentru refacerea țărei și pentru organizarea economică a întregei Românii.
      O concepție mai strâmtă este aceea care nu înțelegfe a se folosi de ajutorul străin, dar care rezumând totul în cuvintele prea mândre: ”prin noi înșine”, ține țara pe loc de aproape patru decenii. Când zic pe loc, nu este o exagerare, căci progresele ce le-am făcut sunt minime.
       N-avem în țară marile capitaluri fără de care progresul industriilor nu este posibil. Lăsând la o parte un șovinism rău înțeles și care nu e la locul lui, trebue să mai recunoaștem că n-avem nici spiritul de inițiativă, n-avem spiritul negoțului, n-avem mai presus de toate, spiritul de stăruință și dorul de muncă neobosită și fără răgaz, condițiuni indispensabile pentru reușita oricărei întreprinderi economice.
      Cu toate acestea nu putem să stăm pe loc căci țara păgubește [suferă] mult din felul acesta de a proceda. Voesc să dau aici un singur exemplu de rezultatele acestui șovinism nepotrivit: anume, situația industriei noastre petrolifere. Această industrie ar fi luat un avânt neasămănat mai mare dacă aveam la îndemână pentru organizarea ei, capitalurile lor foarte mari ce ea le necesită și experiența îndelungată a celor ce au căpătat-o prin propriile lor sacrificii.
     Acum vreo cincisprezece ani societatea americană Standard Oil a făcut oarecari propuneri. Nu zic că trebuiau admise în totul, dar nici nu trebuiau respinse[2]. Era locul și cred, putința, de a se ajunge la o inteligentă, rațională și rodnică conlucrare între elementul străin și cel românesc. Dacă s-ar fi ajuns la o înțelegere, industria noastră petroliferă ar fi luat fără nici o îndoială un avânt extraordinar, iar astăzi am putea satisface trebuințele întregului Orient.
     Se știe că una din principalele condițiuni de desvoltare a industriilor este aceea de a avea un debușeu destul de apropiat și cu capacitate de consumație continuă. Ori, România prin situațiunea sa atât de defavorabilă din alte puncte de vedere, are o pozițiune excepțională în ce privește înlesnirea de desfacere a produselor sale. Ce s-a făcut în această privință până acum? Nimic. Am pierdut un timp prețios. Dar numai e timp de pierdut.
Una din concepții așadar, e aceea de care am vorbit mai sus; după normele ei a fost condusă până azi întreaga viață economică a României; dar rezultatele nu sunt strălucite.
      Există a doua concepție. Este aceea, care recurgând la ajutorul străinilor, nu înțelege pentru aceasta a da țara pe mâna lor. Ea este urmată de toate popoarele lipsite de o întinsă desvoltare economică, dar dornice de a o dobândi cât mai repede și are în sprijinul ei o străveche tradițiune istorică. Un vecin al nostru, de o nemăsurată ambițiune și veșnic în mișcare, altfel inspirat decât noi urmează această concepție. Voesc să vorbesc de Serbia: să luăm seama ca nu cumva folosindu-se de vechea experiență a altora și cu ajutorul lor bănesc, să nu voiască a încerca să joace într-o zi în Orient rolul ce trebue să ne revină nouă.
     Față de activitatea vecinilor noștri, inactivitatea noastră ne inspiră o mare grijă. Ne învăluim în superbia noastră și orbiți de formule ca totdeauna, ne îmbătăm de cuvinte, ne înșelăm pe noi înșine și înfățișăm defectul nostru național, lipsa de orice inițiativă, sub aparențe patriotice. Desigur, prin noi înșine e o vorbă frumoasă, de care trebue totdeauna să ținem seamă. Dar să ne înțelegem.
      Oare numai noi, de când lumea e lume, ne-am găsit în situațiunea de azi? Ca să nu ne urcăm mai departe decât la străbunii noștri romani - și n-a existat vreodată un popor mai naționalist decât acesta – dânșii nu s-au dat în lături de a trage la ei când au avut trebuință pe străinii ce trebuiau să îi ajute în desvoltarea lor, fie intelectuală, fie economică. Cine nu știe câte înlesniri au făcut Romanii Grecilor, spre a-i atrage pe aceștia la ei și a învăța de la dânșii ce nu știau. S-au desnaționalizat Romanii din această cauză sau au fost robiți Grecilor?
     Toate popoarele au învățat unele printr-altele și unele cu ajutorul altora, cel mai prielnic mod de desvoltare economică. Pentru a nu cita aci decât un singur exemplu, voi reaminti ce a făcut Franța, care pentru desvoltarea industriei sale nu s-a sfiit timp de mai multe veacuri, începând cu veacul al XV-lea și până în ajunul marii revoluțiuni, să cheme laea industriași străini, muncitori străini, dându-le tot felul de foloase. Acțiunea lui Colbert[3], marele ministru francez, de un patriotism atât de fierbinte, este clasică în aecastă privință. E atât de bine cunoscută activitatea lui în această direcție și sunt numeroase hrisoavele în care găsim toate înlesnirile ce se făceau străinilor pentru a-i atrage și a-i hotărî să se așeze în Franța. Da, în Franța atât de șovinistă. Da, în Franța, cu marea ei industrie de azi, cu industria ei națională de azi.
     Aceasta însemnează că formula prin noi înșine este rău înțeleasă de acei ce o tot pun înainte; în înțelesul ce voește a i se da, e lipsită de înțeles. O țară fără capitaluri, fără spirit de inițiativă, fără oarecari cunoștințe și însușiri, forțamente trebue să ia și să învețe ce nu are și ce nu știe de la cei ce au și știu. Aceasta nu înseamnă că-ți robești țara străinilor, nici că o dai pe mâna lor.
    Toți voim dezvoltarea economică a țărei, dar altceva e de a-ți da seama de un adevăr și altceva de a ajunge la înfăptuirea lui. Cu vorba prin noi înșine ținem țara în amorțire, alții ne vor lua înainte. Niciodată și nicăieri străinii, care au ajutat cu capitalurile și munca lor dezvoltarea economică a unei țări, n-au ajuns să pue stăpânire pe acea țară. Dimpotrivă, cu vremea, geniul țărei în care emigraseră i-a atras cu totul și au sfârșit prin a se contopi cu dânsa, iar capitalurile și-au uitat cu totul originea lor străină, servind numai interesele naționale.
Acei ce spun contrariul, nu cunosc istoria economică și comit o adevărată erezie economică.
       Afară numai dacă am putea bănui că urmăresc alte scopuri.
 
[Îndreptarea, Anul II, nr. 249, Miercuri, 1 octombrie 1919]
 
 

---

[1] Ștefan Meitani (1866? - 1938) descendent al familiei celebrilor bancheri, jurist specialist în drept roman, cunoscut în epocă pentru lucrările sale și pentru discursul său antiliberal
[2] Despre modul cum au fost refuzate propunerile concernului american Standard Oil, și despre atitudinea antiamericană a regelui Carol I și a președintelui de Consiliu, D.A. Sturdza, vezi Sorin Cristescu, King Carol I, D.A. Sturdza and the American Diplomatic Mission in Romania (1902 -1905) în Acta Moldavie Meridionalis, Anuarul Muzeului Judeţean “Ştefan cel Mare” din Vaslui, XXXVIII, 2017, Editura Pim, Iaşi, 2017, pp. 173 -207 : « Nr. 9 Romanian Series, Legation  of the United States, Athens, April 13, 1903, To the Honorable John Hay, Secretary of State, Washington D.C. Sir: I have the honour to report that the Romanian Parliament has just approppriated the sum of 500.000 francs (lei) for preliminary work connected with the building of the Pipe Line from Campina, in the petroleum district, to Constanţa, the Roumanian Black Sea port, crossing the Danube by the celebrated railway bridge to Cernavoda. Confidential: The Departament is probably aware that it was the intention of the Standard Oil Company to build such a pipe line, had the negociation which took place about two years ago been succesful. At that time the „Standard” endeavoured to get control of the Government petroleum lands, and it is probable that its efforts would have met with succes had it not been for the opposition of the King himself. At that time His Majesty, in refering to Mr. Rockefeller, in conversation with the British Minister [John Kennedy] said there was only room for one King in Roumania and he was already there. At the time of the negociations referred to, Roumania was in financial difficulties, and the Government, the King himself especially, objected to the conclusion of any agreement which made be less advantgeously on account of these difficulties.”
[3] Jean-Baptiste Colbert (1619 – 1683), om politic francez, ministru de finanțe (1661 - 1683) sub domnia regelui Ludovic al XIV-lea, celebru pentru politicile economice de promovare a comerțului și manufacturilor.
 

Am fost la Bucureşti. Combinaţia Manolescu-Râmniceanu[2] a eşuat. Fostul prim-preşedinte al Casaţiei s-a făcut de râs.
        A fost găsit de Stelian[3] în anticamera lui P. Constantinescu[4].Se pregătea să depună jurământul şi regele a revenit.
       După o aşteptare de două săptămâni[5] s-a dat ţării un guvern de generali sub preşedinţia lui Văitoianu. Nu se putea cineva mai mare. Mă cutremur când mă gândesc la nemulţumirea din toate straturile.
Alegerile se vor amâna. La 19 septembrie au retras candidaturile depuse. Eu n-am depus candidatura.Am telegrafiat Regelui. Să vedem ce atitudine va lua opoziţia.
       Introducerea Tratatului de la Paris este umilitoare pentru noi. Ni se pune în discuţie independenţa câştigată prin tratatul de la Berlin[6].
       Aştept să văd ce atitudine are opoziţia faţă de guvernul cazon.
    Când Coandă[7] a dizolvat parlamentul Marghiloman mi-am dat seama ce vrea să zică pintenii şi sabia în parlament[8].
      Guvernul acesta este un guvern  Brătianu în haine militare.
      Dumnezeu să ne păzească ţara ! 

(Grigore Trancu Iaşi, Ţara mea. Memorii 1916 – 1920, ediţie îngrijită de Fabian Anton, Editura Ararat, Bucureşti, 1998, pag. 138 – 139, note dr. Sorin Cristescu)
 
 

---

[1] Grigore Trancu-Iaşi (1873 – 1940), om politic român, iniţial liberal, apoi în mai 1917, la Iaşi, fondator al Partidului Muncii; gruparea pe care o conducea aderă în 1919 la Partidul Poporului condus de generalul Al. Averescu, Trancu-Iaşi devenind un membru marcant al acestui din urmă partid. Va fi ministru al Muncii şi Ocrotirii Sociale în guvernarea condusă de generalul Averescu (30 martie 1920 – 21 decembrie 1921) şi apoi ministru al Muncii, Cooperaţiei şi Asigurărilor Sociale în următoarea guvernare a lui Al. Averescu (30 martie 1926 – 4 iunie 1927). În 1934 se încadrează în Partidul Naţional Ţărănesc. Profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale, autor de lucrări în domeniul comercial şi financiar.
[2] Corneliu Manolescu-Râmniceanu (1851 – 1932), prim-preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie între anii 1917 – 1919.
[3] Toma Stelian (1860 – 1925), om politic liberal, ministru de Justiţie în guvernarea condusă de D.A. Sturdza şi Ion I.C. Brătianu (martie 1907 – decembrie 1910), celebru pentru atitudinea sa de frondă, a fost neagreat în PNL. A creat o dizidenţă liberală în anii neutralităţii în jurul ziarului Naţionalul, deschis antantofilă şi din nou în anii ’20. „Cel mai independent, poate, dintre oamenii politici români, supunându-se doar jugului principiilor pe care şi le-a impus.” (I. Dragu).
[4] Referire la Alexandru Constantinescu (1859 -1926) – poreclit Porcu – membru marcant al Partidului Naţional Liberal, fost ministru al Industriei şi Comerţului până la 12 septembrie 1919.
[5] De la demisia de la 12 septembrie a guvernului condus de Ion I.C. Brătianu.
[6] Este vorba de Tratatul de la Saint Germain-en-Laye cu Austria, semnat la 27 septembrie 1919, fără participarea României şi a Regatului Sârbo-Croato- Sloven. La Secţiunea IV, Art. 60 se spune: « România consimte la inserţiunea într-un Tractat cu Principale Puteri aliate şi asociate a unor dispoziţiuni pe cari aceste Puteri le vor socoti necesare pentru a ocroti în România interesele locuitorilor ce se deosibesc prin rasă, limbă sau religiune de majoritatea populaţiunii. România consimte de asemenea la inserţiunea într-un Tractat cu Principale Puteri aliate şi asociate a unor dispoziţiuni pe cari aceste Puteri le vor socoti necesare pentru a ocroti libertatea transitului şi a aplica un regim echitabil comerţului celorlalte naţiuni.” Vezi acest text în Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. IV, doc. nr. 711, pp. 310 – 311.
[7] Constantin Coandă (1856 – 1932) general şi om politic român, aghiotant al principelui moştenitor Ferdinand (1892 – 1899), preşedinte al Consiliului de Miniştri (24 oct. – 29 nov. 1918), va semna tratatele de pace cu Austria şi Bulgaria la Paris, la 9 decembrie 1919.
[8] Prin decretul regal de la 5/18 noiembrie 1918. Aprecierea autorului este lipsită de temei, deoarece guvernul Coandă era tot expresia voinţei lui Ion I. C. Brătianu ca şi guvernul condus de generalul Văitoianu.

 September 28^th, 1919
       My Lord,
       I have the honour to report that after a kaleidoscopic series of events, a Ministry has at length been formed under the Presidency of General Vaitoiano, Minister of War in the Bratiano Government and a creature of Constantinesco. The latter has, in fact, stated to a large circle of admirers that he had had two candidates for the Premiership, a civilian, M. Rimniceano[1], and a soldier, General Vaitoiano. Upon the failure of the civilian to form a Government, he had imposed the soldier. This statement has naturally received considerable publicity and has aroused the fury of the Opposition. The account of recent events given by the various statesmen concerned differs considerably, but Mr. Take Jonescu’s version appears to me the most likely to be correct. According to this version, upon the failure of Mr. Rimniceano to form a cabinet, the King asked whether Mr. Take Jonescu was prepared to take office with General Averesco. Mr. Take Jonescu replied that they were not only ready but anxious to take office on the basis of the following program: 1-As regarded foreign policy: re-establishment of friendly relations with the Allies, with a view to the signature of the Peace Treaty, but with the hope of being able to obtain certain modifications of form and detail in the obnoxious clauses. 2 – As regarded internal policy, the raising of the state of siege, suppression of the censorship, and free elections.
       The King appeared to be not altogether in favour of Mr. Take Jonescu’s foreign policy and the latter, therefore, asked him whether he wished to break with the Allies. His Majesty replied that this was far from his intention, but he thought that the opposition were not sufficiently determined to stand up for Roumania’s rights. Mr. Take Jonescu said that those who thought that Roumania could obtain the suppression of the principle involved in the foreign “Minorities” clauses were living in a fool’s paradise. If it was a question of securing modifications he felt he could fairly claim to have more prospect of success in this direction than Mr. Bratiano and his party. The Conference knew him as a reasonable man and would, he felt sure, give his representations every consideration. The King appeared impressed by this but said he had thought that more might be obtained from the Conference by a firm attitude on the part of Roumania. Mr. Take Jonescu then went on to say that he and General Averesco would prefer to take office with Mr. Maniu and that the latter had last made two alternative proposals, these were: One. That a purely Transylvanian Ministry should be formed to carry through the elections in an entirely free manner. Two: That Maniu should form a Ministry with Take Jonescu and Averesco, provided that the two latter would put on paper the minimum with which they would rest content in the way of concessions from the Conference. Take Jonescu and Averesco would accept either of these proposals, preferably the latter.
      The King said that Mr. Maniu was awaiting an audience at the moment and suggested that he should receive him in the presence of Take Jonescu. The latter agreed and Maniu was sent for. On his arrival the King asked him whether he would form a Government. He replied that as a patriotic Roumanian he felt it his duty, in spite of strong personal objection to accept the responsibility, and would do so subject to the support of Take Jonescu and Averesco. Take Jonescu then officially notified Maniu that he and Averesco would accept office under him on the lines of his proposal 2 referred to above. Upon this Maniu said that he would agree to form a Government. Take Jonescu then took his leave, saying that His Majesty would no doubt have certain details to discuss with Maniu. The latter, upon the conclusion of his audience was under the impression that he would be sent for next morning to go over the list of ministers, and had all the portfolios assigned subject to the approval of His Majesty.
Meanwhile Bratiano had evidently got wind of the proposed coalition, and hastened off to the Palace. Immediately after his departure the King sent for General Vaitoiano and an hour or two later the announcement was made to the profound amazement of everyone, that the General had formed a Government. The next morning the new Ministry definitely entered on their functions. It is difficult to discover the explanation of the Kings’s action. In fact it seems so inexplicable that one inclines to the idea that it was due to terrorism by Bratiano. In confirmation of this, Take Jonescu informed me that from a sure source he had learned that Bratiano had terrified the King with stories of an imaginary Bolshevist conspiracy, of which he produced alleged proofs and persuaded him that what was needed to ward off the danger was a military Government.
       On the other hand, Colonel Boyle[2] informs me today that he dined with the King after the announcement of the Vaitoiano Ministry and found His Majesty very optimistic and extremely pleased with his solution of the political crisis. He told Colonel Boyle that the new Military Government was a splendid idea, as it was absolutely impartial and would insure the freedom of the elections, and thus satisfy the opposition. How the King could have said this about a Government under the leadership of General Vaitoiano it is difficult to understand. I would add that three or four days ago Colonel Boyle was sent to me by the King to hear what I thought of the political situation at the time. I told Colonel Boyle that the King was pursuing a most dangerous course, as he was playing into the hands of the Bratianists, and was exasperating the opposition to such a pitch that they were talking openly of revolution as they only resource left them. I added that I held to the opinion that a combination of Maniu, Take Jonescu and Averesco was the best solution and failing that a coalition between the two latter. Colonel Boyle tells me that he discussed all this with the King on Wednesday night, with the result that His Majesty sent for Take Jonescu and Maniu on Thursday morning, but stated to him that it had been impossible to affect an agreement between them, and that he had therefore been obliged to call to office his Ministry of Generals.
      I have etc., 
      Frank Rattigan
 
(SANIC, Fond Microfilme Anglia, inventar 1928, rola 449, cadre 230-233)
 
 

---

[1] Corneliu Manolescu-Râmniceanu, prim-preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie între anii 1917–1919.
[2] Joseph Whiteside Boyle (1867-1923). Ofiţer canadian însărcinat cu diferite misiuni special în sprijinul guvernului României (de exemplu, tratativele cu bolşevicii de la Odessa din februarie 1918, eliberarea unor ostateci de la Odessa în aprilie 1918).

După o criză lungă și laborioasă, ieri s-a constituit noul guvern astfel: General Arthur Văitoianu, președinte al Consiliului și ministru de interne, N. Mișu la externe, generalul I. Popovici la domenii; generalul I. Popescu la industrie și comerț; generalul I. Rășcanu la răsboiu; Eman. Miclescu la justiție. Domnii Al. Vaida Voevod, Ștefan C. Pop, Vasile Goldiș, I. Nistor, I. Inculeț și D. Ciugureanu, miniștrii ai Ardealului, Bucovinei și Basarabiei. D. Ion Anghelescu a fost numit ministru la finanțe.
 
 

Guvernul Arthur Văitoianu la investire
 
       După depunerea jurământului noii miniștri s-au întrunit în Consiliu. La ieșirea din Consiliu, d. general Văitoianu a dat presei următorul comunicat:
        Însărcinat de M.S. Regele cu formarea guvernului, am primit această grea misiune ca o datorie către Țară și Coroană. Menirea noastră este ca menținând legăturile cele mai strânse cu Aliații, să asigurăm drepturile și demnitatea Statului. Înăuntru  acest guvern, străin de luptele politice, va prezida alegerile pentru Constituantă într-un spirit de libertate, de nepărtinire și de ordine, pentru ca rezultatul lor să exprime întreagă, liberă și nesilită voința țării.
        Din acest comunicat reiese în mod limpede hotărârea noului guvern de a menține strânse legăturile cu Aliații noștri, urmând astfel linia de conduită a politicei externe, care are asentimentul întregii suflări românești. Menținând aceste legături cu Aliații, noul guvern declară apoi că asigură drepturile și demnitatea Statului, ceea ce este iarăși o directivă de guvern, care intră în cadrul sentimentelor unanime ale Românilor, atât din vechiul Regat, cât și din țările alipite.
        A doua misiune a noului guvern este să prezideze alegerile, dând putință țării a arăta care este opiniunea dominantă a ei în chestiunea mare ce i se pune dacă trebuie să primească condițiunile adânc jignitoare drepturilor și suveranității ei ca stat liber, sau să nu accepte aceste condițiuni. Prezidarea alegerilor de către noul guvern, care este format în afară de cadrele partidelor politice este o garanție suficientă a libertății lor[1] și că noii aleși vor reprezenta și simțirile țării întregi.

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pag. 324)
 

---

[1] Autorul nu menționează însă faptul că administrația locală – primarii și prefecții – rămânea cea instaurată de guvernul ce fusese condus de Ion I.C. Brătianu.
 

 Budapest, Septembre 26, 1919
      Commandement Roumain en Transylvanie, envoyé le 24 Septembre par radio à la Tour Eiffel
    150.000 ouvriers se sont assemblés la veille protestant contre le Gouvernement Friederich et exprimant leur gratitude pour la liberté politique dont ils ont joui pendant l’occupation roumaine. Ces réunions ont été permises et organisées par le Commandement roumain et le nombre de ceux qui ont assisté a été complètement exagéré. Le matériel roulant évacué  par les Roumains par Szolnok jusqu’au 24 Septembre á minuit et par Czongrad jusqu’au 23 á minuit se dénombre ainsi: trains 534, locomotives en service 657, wagons-salons 76, wagons-privés 189, wagons de Iere classe 250, secondes 253,  3^e classes 838, locomotives n’étant pas sous pression 389, wagons de marchandises à freins 379, wagons box vides 1786, trucks vides 2256, wagons divers de grains, bestiaux etc. 3253, de munitions 1384, de canons 321, de transports militaires 261, autocars 221, aéroplanes 68, matériel de chemin de fer 1460, machines agricoles 763, matériel de guerre divers 1503, non visibles 5813, wagons-réservoirs de pétrole 2209. L’énumération ci-dessus ne comprend pas de trains de refugiés et de trains de marchandises vides évacués par Szolnok. Le Commandement roumain informe la Mission que depuis le 24 Septembre aucun matériel roulant ne sera plus utilisé en permanence en dehors de 15 locomotives.
        Mission Militaire Interalliée, Budapest
 
        Budapest, Septembre 26, 1919, Conseil Suprême Conférence de la Paix, Paris
       Au cours de sa réunion d’aujourd’hui, la Mission a reçu le rapport du Comité envoyé pour faire une enquête sur le danger d’une attaque éventuelle des Roumains par les Hongrois, et dont le sens est le suivant: "Le Comité est unanimement d’avis que l’armée de l’Amiral Horthy ne peut en aucun façon être une menace pour l’armée roumaine, et qu’i1 n’y a ni danger, ni possibilité d’une attaque sur l’armée roumaine. Le Commandement hongrois n’organise des unités que dans la mesure où il a été autorisé. Il peut maintenant réoccuper la Transdanubie pour maintenir l’ordre et, en huit jours, il aura terminé son  organisation." La Mission a remis ce matin une lettre au Commandant roumain, lui faisant part du point de vue du Comité et des conclusions conformes du rapport, et demandant une réponse pour le 28 Septembre, concernant la décision du commandant roumain, afin de la transmettre au Conseil Suprême. Les Roumains ont exigé 900 automobiles sur les 4500 restant encore aux Hongrois. Leur attention a été appelée sur les sérieuses conséquences qui résulteraient de l’exécution d’une telle exigence et il leur a été suggéré d’y renoncer. Les Serbes se sont plaints que les Roumains, bien qu’ils soient leurs alliés, ne les autorisent pas à se servir de la langue serbe par le téléphone et le télégraphe.
Mission Militaire Interalliée, Budapest
 
(SANIC, Fond Microfilme Anglia, inv. 1928, rola 447, caadre 512-513)

    Astăzi la orele 10 și jumătate a avut loc remiterea condițiunilor de pace ale Aliaților occidentali delegațiunii bulgare[1] la ministerul afacerilor străine din Paris. D. Clemenceau, care prezida ședința, a rostit următoarele cuvinte:
       Domnilor plenipotențiar bulgari, textul condițiunilor de pace ale Aliaților vă va fi remis; cu începere de azi veți avea pentru a vă prezenta în scris observațiunile, un termen de 25 de zile. Consiliul suprem, după examinarea observațiunilor prezentate în terminul fixat, va adresa un răspuns în scris delegațiunii bulgare indicându-i termenul în care va trebui să dea  răspunsul definitiv.
   Din acest tratat pe noi nu ne interesează decât frontierele Bulgariei, mai ales că într-un timp era vorba ca Marii noștri Aliați să ne ia Cadrilaterul și să-l dea inamicului învins. Frontiera de sud [a Bulgariei], după tratat, va fi linia munților Rhodope, lăsând Bulgariei o ieșire economică la Marea Egee, sub protecțiunea Ligii Națiunilor. Frontierele cu România rămân cum au fost fixate prin Tratatul din 1913 din București. Frontiera din partea Serbiei se modifică puțin în regiunea Strumiței în favoarea acesteia. Apoi prin Art. 127, Bulgaria se angajează să restituie toate obiectele luate sau sechestrate în teritoriul invadat al României, Greciei și Serbiei. Afară de acestea, va da României: 60 de tauri, 6000 vaci de lapte, 5.250 cai și iepe, 1050 catâri, 3400 boi de jug; berbeci și oi 15.000, iar ca despăgubire de răsboiu 1 miliard lei.”


Teritoriile cedate de Bulgaria Serbiei şi Greciei
 



Tratatul de pace de la Neuilly, ratificat de rege Boris al III-lea
al Bulgariei și de premierul Al. Stamboliiski la 15 februarie 1920
 
Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, vol. 2, Cluj 1926, pag. 321.
 

---

[1] Formată din prim-ministru și ministru de Externe Teodor Teodorov, ministru de Justiție Venelin Ganev, ministrul Comerțului, Industriei și Muncii Ianko Sakasov, diplomatul Mihail Safarov, și ministrul Lucrărilor Publice Aleksandar Stamboliiski, care va prelua funcția de prim-ministru la 14 octombrie 1919.
 

 
După Goldiș, mâine se va rezolvi criza[1]. Îmi cere părerea, foarte speriat de clauzele tratatului[2], care ni-ar interzice și dreptul de a legifera independent. Îi explic ca datoria lor[3] este să ceară, arătând că altfel se duc la ei acasă, rezolvirea fără zăbavă a crizei în sensul unui Ministeriu care ar garanta libertatea alegerilor. Ei spun că Take Ionescu[4] și Averescu amenință cu revoluția, dacă nu se amână cu o luna alegerile.

       Nistor și-a format un partid democratic al Unirii. Arată același despreț pentru politicianism. Miniștrii din ținuturile alipite sunt solidari. Ei nu vor să fie exploatați și compromiși. Maniu[5] a plecat ostentativ.
      Colonelul Anderson[6], șeful Misiunii americane, mă vizitează. Iau ceaiul la el. E pentru înțelegerea Balcanilor. Constantinopolul i se pare capitala lor firească. E contra clauzelor de constrângere din tratat. Îi spun că nu mă tem de minorități, dacă vom ști să le prindem într'o viață economică și financiară puternică. Dacă nu vom ști s'o facem, nu merităm România Mare. Viitorul Românilor e în sufletul lor însuși. Ca om politic, nu admit teoria bucății de hârtie[7], dar ca istoric trebuie să recunosc că așa a fost totdeauna.

Henry Watkins Anderson (1870-1954)
 



 
Afiș de propagandă britanică din 1914 : « Peticul de hârtie » Înrolați-vă azi !
        Nu mă tem de cotropirea economică, pentru că sunt partizanul individualizării economice, într'o competință care-i revine, firește, a fiecărui popor.

(Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a. pp. 248 -249)
 
[1] Este vorba de criza politică provocată prin demisia guvernului condus de Ion I.C. Brătianu la 12 septembrie 1919 în urma refuzului liderului liberal de a semna în numele României tratatul de pace încheiat de Puterile aliate și asociate cu Austria, la Saint-Germain-en-Laye, la 10 septembrie.
[2] Tratatul de pace cu Austria semnat la Saint-Germain la 10 septembrie 1919 fără participarea României și a regatului Sârbo-Croato-Sloven.
[3] A liderilor Partidului Național Român din Transilvania condus de Iuliu Maniu.
[4] Take Ionescu (1858 - 1922) om politic român, lider al Partidului Conservator Democrat (din februarie 1908), ministru în guvernările conservatoare din anii premergători Marelui Război, vice prim-ministru al guvernului condus de Ion I. C. Brătianu (decembrie 1916 - ianuarie 1918) a plecat la Paris în martie 1918 cu un tren special pentru a susține interesele României, dar nu a ezitat să-l critice vehement pe Ion I.C. Brătianu. Va fi prim-ministru pentru scurtă vreme (17 decembrie 1921 – 17 ianuarie 1922).
[5] Iuliu Maniu (1837 –1953) a fost un om politic român, membru marcant al Partidului Național Român, deputat român de Transilvania în Dieta de la Budapesta, rol major în organizarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, președinte al Consilului Dirigent (decembrie 1918 - martie 1920), președinte al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947), de mai multe ori prim-ministru al României (noiembrie 1928- iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932 -ianuarie 1933), rol major în înlăturarea regelui Carol al II-lea în septembrie 1940, apoi în organizarea actului de la 23 august 1944, opozant al guvernului comunist, deținut politic din iulie 1947, decedat în închisoarea Sighet. A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Române.
[6] Henry Watkins Anderson (1870-1954), avocat american, liderul partidului republican din Statul Virginia. Șeful misiunii americane a Crucii Roșii în România (ianuarie 1917 – 10 septembrie 1919). În martie 1918 a plecat din România și a reușit să treacă prin Rusia cu trenul într-o călătorie dramatică. A fost logodit cu o scriitoare americană celebră în epocă, Ellen Glasgow (1873 – 1945), dar care a rupt logodna cu el când a aflat că el și Regina Maria își scriau zilnic și își făceau cadouri. În Însemnări zilnice, regina Maria consemnează faptul că și-a luat rămas bun de la Anderson la 10 septembrie 1919.
[7] Aluzie la celebra declarație a cancelarului german Theobald von Bethmann-Hollweg făcută în ziua de 4 august 1914 ambasadorului britanic, Sir Edward Goschen, care i-a prezentat declarația de război a Marii Britanii pentru că Germania a încălcat tratatul franco-austro-anglo-ruso-prusian de neutralitate al Belgiei din 19 aprilie 1839: ”Ne declarați război pentru un petic de hârtie!...” A doua zi toate marile cotidiene din capitalele Antantei aveau pe prima pagină titlul: „Pentru Germania tratatele internaționale sunt petice de hârtie!”

 

George Russell Clerk (1934)
 
      Ceea ce urmează este textul explicaţiilor d-lui Brătianu relativ la rechiziţii.
      Guvernul român a avut întotdeauna grijă să nu suprime viaţa economică a Ungariei şi de la început a fixat la 30% din diversele articole, rechiziţii pe care armata era autorizată să le facă în teritoriul inamic. Aceste rechiziţii erau, în ceea ce priveşte instrucţiunile iniţiale, enunţate prin condiţiile armistiţiului pe care comandantul militar român voise să-l impună ungurilor.
    Mai târziu, după ce a luat cunoştinţă din ziare de nota din 23 august, guvernul român a publicat după cum urmează aceste condiţiuni:
          a) Guvernul român recunoaşte principiul că bunurile statelor inamice constituie o securitate comună pentru Puterile Aliate şi Asociate.
        b) El recunoaşte Comisia de Reparaţii ca reprezentant exclusiv, pentru verificarea, cu titlu de reparaţii, a bunurilor inamice, dar el cere să fie direct reprezentat în această comisie.
Materialul de război, precum şi acel de cale ferată şi alte materiale care au servit armatei [inamice] şi au fost luate cu arma în mână în urma unor lupte care au avut loc nu pot fi cuprinse în aceste bunuri.
             c) Activele ungare, relative la bunurile menţionate la art. D, paragraful 1, primite de România de la armistiţiul de la 3 noiembrie 1918, vor face obiectul atenţiei din partea guvernului român şi vor fi puse la dispoziţia Comisiei de Reparaţii.
      România nu va păstra dreptul de a dispune în deplină proprietate decât de acelea din aceste bunuri care pot să fie identificate ca [fiind] luate de la el de către inamic sau de acelea pentru care va putea stabili cu acte doveditoare, ca bonuri de rechiziţie emise de inamic în România că ele reprezintă obiectele similare cu cele luate în timpul ocupaţiei de către inamic; acestea de acord cu Comisia de Reparaţii.
           d) Orice noi expediţii de bunuri ungare în România, excepţie făcând cele menţionate la art. B, paragraful 2 şi la art. C, paragraful 2, vor înceta imediat numai dacă nu au avut acordul Conferinţei de Pace sau al reprezentanţilor ei.

[Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. IV, doc. nr. 722, pag. 444 (text în franceză şi în română]
 

---

[1] Sir George Russell Clerk (1874 – 1951), diplomat britanic, fost secretar de ambasadă la Constantinopol în anii 1910 – 1914, secretar personal al ministrului de Externe Sir Arthur Balfour, trimis în misiune specuială în Ungaria, ministru plenipotenţiar la Praga (1919 – 1926), ambasador la Ankara (1926 – 1933), ambasador la Paris (1934 – 1937).

 

 

Victor Antonescu - 1910
Președinte Consiliului – București
 



 








   
        Am văzut ieri pe generalul Franchet d’Espérey. El consideră că tot materialul de război, căile ferate și celelalte
pe care armata română le-a luat în timpul luptelor este captură de război și trebuie să fie considerat proprietatea României și nu fac parte din garanțiile Aliaților.


Louis Franchet d'Esperey
 
      Asupra celorlalte rechiziții românești în Ungaria, tot ceea ce reprezintă un echivalent al lucrurilor pe care Ungaria și Germania le-au jefuit în România trebuie să rămână proprietatea statului român, cu condiția de a fi evaluate, iar valoarea lor redusă din daunele de război atribuite României. Surplusul trebuie restituit Aliaților, pentru a se forma garanțiile comune.
      El sfătuiește România de a nu părăsi imediat Budapesta, căci lipsa de alimente se face deosebit de simțită și sunt lăsați acolo patru generali aliați fără arme, în mijlocul unei populații gata să se revolte.
      El se întreabă dacă este adevărat că românii se opun constituirii jandarmariei ungare și a armatei albe în număr de 20 de mii de oameni recrutați de câțiva ofițeri prin angajare voluntară ; dacă aceasta ar fi fost situația, noi am fi pe bună dreptate acuzați de a fi împiedicat restabilirea regimului de ordine în Ungaria.
    După general partidele politice ungare sunt prea împărțite pentru a putea forma un guvern serios, ele nu vor ajunge niciodată să se înțeleagă.
      Curentul monarhic domină Ungaria.
   Generalul a insistat pe lângă amiralul englez Troubridge[3] pentru ca Comisia Dunării să se compună din reprezentanți ai tuturor statelor riverane, România, Serbia, Boemia, deoarece în componența actuală ele nu sunt reprezentate.
 
 

Ernest Troubridge în 1911
Antonescu 187
(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. IV, doc. nr. 720, pag. 440 – 441.)
 
 

---

[1] Victor Antonescu (1871 – 1947), diplomat și om politic român, membru marcant al Partidului Național Liberal,ministru de Justiție (4 ianuarie 1914 – 11 decembrie 1916) apoi de Finanțe (11 decembrie 1916 – 10 iulie 1917). A fost trimis la Paris ca ministru plenipotențiar (10 octombrie 1917 – 25 martie 1918). După semnarea păcii de București a rămas la Paris ca simplu particular. Și-a reluat postul la 5 noiembrie 1918 și îl va păstra până la 20 decembrie 1919. În epoca interbelică va fi din nou ministru plenipotențiar la Paris (16 martie 1922 – 1 august 1924), ulterior ministru de Justiție (14 noiembrie 1933 – 1 februarie 1935), de Finanțe (1 februarie 1935 – 29 august 1936) și îi va succeda lui Nicolae Titulescu în funcția de ministru al Afacerilor Străine (29 august 1936 – 28 decembrie 1937).
[2] Generalul Franchet d’Espérey (1856 – 1942) general francez, comandant al corpului expediționar de la Salonic (Armatei de Orient) din iunie 1918. În martie-aprilie 1919 a redresat situația critică a trupelor franceze în urma ofensivei Armatei Roșii sovietice în sudul Ucrainei și a permis evacuarea în ordine a soldaților săi. Avansat mareșal la 19 februarie 1921, a primit și din partea regatului sârbo-croato-sloven gradul de voievod (mareșal).
 
[3] Sir Ernest Troubridge (1862 -1926) amiral britanic (1911), ofițer în flota Mediteranei de la Malta, comandată de ducele Alfred de Edinburgh, tatăl viitoarei regine Maria a României, atașat naval la Viena (1901), Madrid (1902), apoi la Tokyo, a asistat la Bătălia din golful Chemulpo (9 februarie 1904) și la luptele de la Port Arthur. Secretar Naval al Primului Lord al Amiralității – pe atunci Winston Churchill – apoi șeful marelui Stat Major naval. În 1913 a fost comandant al escadrei de crucișătoare din Mediterana, a ratat la începutul lui august 1914 urmărirea celor două nave germane Goeben și Breslau, motiv pentru care a fost judecat de Curtea Marțială, care însă l-a achitat. Din ianuarie 1915 comandantul misiunii navale britanice în Serbia, devenind în la finele anului consilierul personal al regentului Alexandru. În septembrie 1918, generalul Franchet d’Esperey l-a numit pe Troubridge comandat al navelor de pe Dunăre. A intrat în conflict cu Amiralitatea Britanică din cauza încercării de a susține din proprie inițiativă instaurarea guvernului lui Bela Kun. Președinte provizoriu al Comisiei Dunării în 1919, rechemat în 1920. Decorat cu ordinul ”Steaua României”.

D. Ion I. C. Brătianu, Președintele Consiliului de Miniștri, a prezentat azi M. S. Regelui demisiunea guvernului, al cărei text este următorul:
 

 
Ion I. C. Brătianu
       Sire,
       După victoria Aliaților Maiestatea Voastră a binevoit a mă însărcina cu formarea ministerului și a mă numi Prim Delegat al României la Conferința de Pace. Am primit de acord cu colegii mei, această înaltă și grea misiune, rugând pe Maiestatea Voastră să binevoiască a aproba ca să n-o îndeplinesc decât pe temeiul tratatului de alianță ce semnasem la 1916[1]. Consiliul Suprem al Marilor Puteri, care a înlocuit Conferința de Pace a Statelor aliate n-a ținut seamă de acest tratat și a hotărât să impună României condițiuni pe care ea nu le poate primi, deoarece sunt incompatibile cu demnitatea, neatârnarea și interesele sale politice și economice. Aceasta este convingerea unanimă a membrilor guvernului, atât a celor din vechiul regat, cât și a  celor ce reprezintă toate ținuturile unite. Tratatul nostru de alianță fiind astfel nesocotit, am onoare a ruga pe Maiestatea Voastră să binevoiască a primi demisiunea ministerului.
Demisiunea a fost primită M. S. Regele va aviza.”

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pag. 319)
București, 13 septembrie 1919
       Afacerile Externe
       În clar, Nr. 724
Telegramă la sosire
 
București, 13 septembrie 19
Primită prin curier la orele 17.40
 
       Dl. Brătianu a remis regelui demisia guvernului său cu care toți membrii s-au solidarizat. Hotărârea sa, mi-a spus el, se inspiră, în același timp, dintr-un motiv personal și dintr-un motiv național.
În primul rând, spune el, negociatorul și semnatarul tratatului din 1916, care a fost baza întregii sale politici, nu poate semna un tratat care implică anularea primului. În afară de aceasta, fiul omului de stat român care, acum 40 de ani[2] a obținut recunoașterea independenței României nu poate semna, nici chiar căutând să amelioreze prin negocieri, un tratat care, după sacrificiile făcute de România pentru cauza comună, limitează această independență.
     Din punct de vedere național, dl. Brătianu consideră că niciun guvern nu poate semna un asemenea tratat. El adaugă că, Conferința  a făcut tot ceea ce depindea de ea pentru a demonstra această imposibilitate prin atitudinea ei în problemele Ungariei. Astăzi, spune el, Statele Unite, pentru că noi le refuzăm petrolul nostru, obligă Conferința să ne umilească cu jigniri publice, protejând contra noastră pe unguri care sunt dușmani și fără ca niciun text oarecare să poată justifica această atitudine. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost să protejăm pe evrei, pe nemți sau bulgari, când România ar fi recunoscut acest drept de protecție într-un tratat solemn care, în fapt, ar fi plasat-o sub un regim capitular[3] consolidat.
    Așa cum am indicat, regele l-a însărcinat pe dl Maniu, președintele Consiliului Național Transilvănean, cu constituirea noului guvern. Dl Maniu nu a făcut încă cunoscut răspunsul său. Conform declarațiilor sale recente, el ar fi dispus să semneze tratatul în schimbul anumitor amendamente.
Saint-Aulaire

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. IV, doc. nr. 719, pag. 439 – 440.)
 
 

---

[1] Este vorba de convenția politică și cea militară încheiată în secret între România și puterile Antantei, la București, la 4/17 august 1916, în baza căreia România a intrat în război de partea acestor puteri la 14/27 august.
[2] În text ”50 de ani”.
[3] Aluzie la așa-numitul ”regim al capitulațiilor”, tratate politice încheiate între Țările Române și Poarta Otomană în Evul Mediu.

 Înaltul Comisariat Român la Budapesta
         Nr. 120
         Ministrul Diamandy, Budapesta


 

 
Constantin Diamandy
 
      Lungă conversație amicală cu generalul american Bandholz; mi-a mulțumit pentru frannchețea cu care i-am vorbit și m-a asigurat de dorința sa de a stabili acordul cu noi. În concluzie i-am spus că am decis să ne retragem trupele. El mi-a spus că ar fi periculos de a o face fără a fi organizat ordinea în Ungaria și mi-a propus un plan de lucru pentru a reuși. I-am răspuns că sinceritatea mă obligă să-i declar că dacă eram foarte dornici de colaborarea cu ei la această operă de interes general, noi trebuie să facem cooperarea noastră dependentă de asigurarea pe care ne-ar da-o noul guvern ungar de a renunța la orice revendicare în detrimentul nostru și de a stabili bune raporturi cu noi. El a recunoscut temeinicia cerințelor noastre și la remarca mea, că, odată hotărârea noastră de retragere luată, eu n-o voi mai putea revoca decât la cererea Aliaților, ca un serviciu pe care li-l fac, el m-a asigurat că va face propunerea la comisia din Pesta și la Conferință.


 
 








Statuia generalului Harry Hill Bandholtz în faţa ambasadei americane din Budapesta operă a sculptorului Ligeti Miklós (1936)
 
         În ce privește rechizițiile[3], el s-a plâns într-o manieră curtenitoare și prietenească că autoritățile noastre militare n-au fost destul de sincere față de el, că el cerea ca Comisia Aliaților să fie ținută la curent în detaliu asupra acestui material. I-am spus că după noi acest material ar trebui să fie considerat din trei categorii:
         1. Materialul armatei și materialul de cale ferată luat cu arma în mână de la inamic și pentru care credem că nu avem de dat nicio socoteală.
        2. Celălalt material recuperat ca o compensare a ce ne luase inamicul și pentru care eram gata să stabilim situația cu Aliații și,
         3. Orice altă rechiziție fusese deja oprită conform ordinelor pe care le-a primit armata.
       De altfel, i-am spus eu, vă voi comunica proiectul de răspuns la nota care nu ne-a sosit niciodată. Cel mai bun mijloc de ane înțelege asupra acestor chestiuni era de a face ca reprezentantul nostru să participe ca prieten și colaborator la lucrările de la Pesta. Generalul  mi-a promis tot concursul său pentru o înțelegere asupra tuturor chestiunilor și eu i-am mulțumit. În cursul conversației generalul mi-a spus: nu trebuie să credeți că toate dificultățile vin din partea Americii. Ea are, poate, jumătate din vină, dar cealaltă jumătate revine celorlalți.
Brătianu

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. IV, doc. nr. 717, pag. 435 – 436.)
 

---

[1] Constantin Diamandi scris şi Diamandy (1868 – 1931), diplomat român, ministru plenipotenţiar la St. Petersburg (1 octombrie 1913 – 31 decembrie 1917), celebru pentru acordul Sazonov-Diamandi de la 18 septembrie/1 octombrie 1914, apoi pentru arestarea sa la 31 decembrie 1917 din ordinul lui Lenin, şi eliberat în uma protestului întregului corp diplomatic din Petrograd. Comisar al Guvernului Român la Budapesta (august - noiembrie 1919).
[2] Harry Hill Bandholtz (1864 -1925), reprezentantul SUA în Misiunea militară inter-aliată de la Budapesta. A avut o atitudine ostilă faţă de armata română. Statuia lui se află în faţa Ambasadei SUA de la Budapesta.
[3] Făcute de armata română.

 Azi dimineaţă s’a semnat la Saint-Germain pacea cu Austria de către delegaţii austriaci şi de către toţi delegaţii Aliaţi, afară de delegaţii români şi jugo-slavi. Românii, după ce Consiliul suprem le-a refuzat alternativa a semna tratatul cu rezerve, s’au hotărât să nu semneze deloc. Jugo-slavii n’au semnat din cauza articolului privitor la protecţiunea minorităţilor. Să vedem dacă Serbia va şti să se menţină în atitudinea aceasta de rezistenţă[1]. În tot cazul refuzul Serbiei de a semna pacea din cauza controlului minorităţilor trebuie să fie şi pentru cei mari o dovadă că sunt  nedreptăţi din acelea, pe care niciun fel de interes şi niciun fel de beneficiu nu le poate impune simţemântului unor popor care este gelos de independenţa lui. Aceasta a fost de la început politica României, care a protestat la Conferinţă pentru toţi cei mici, dar cei mici n’au voit însă să se înţeleagă de atunci, ceea ce ar fi putut opri din vreme atâtea nedreptăţi şi jigniri. Absenţa de la Saint-Germain a României şi a Serbiei confirmă dreptatea politicei româneşti de rezistenţă împotriva nedreptăţilor Consiliului Suprem, ale cărui hotărâri au provocat până şi refuzul Serbiei de-a semna pacea cu Austria. Poate că până în cele din urmă dreptatea îşi va face drumul ei împotriva tuturor hotărârilor cari să inspiră numai din satisfacerea unor anume interese materiale de ordin economic şi comercial. De altfel o telegramă din ultimul moment vesteşte că Consiliul suprem ar înclini [înclina] spre a da satisfacţie dezideratului înaintat de România. Dezideratul  despre care este vorba în această telegramă se referă probabil la memoriul-protest[2] depus de către delegaţia română odată cu  declaraţia care anunţă refuzarea României de a semna pacea.

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 313 – 314).
Henry Watkins Anderson (1870-1954)
 
 
 

---

[1] Regatul sârbo-croato-sloven a semnat tratatul de la Saint-Germain la 5 decembrie 1919, deci cu cinci zile înaintea României, vezi Momir Stojkovici (editor), Balkanski ugovorni odnosi, vol. II (1919 – 1945), Sluzbeni list SRJ, Belgrade 1998, pp. 19 - 49.
[2] Document publicat în Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918. Documente interne şi externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, vol. IV, doc. nr. 709, pp. 146 – 156 (text în franceză şi în română)

Paris, No. 166, 8 Septembre 1919
       Président Bratiano, Bucarest
     Berthelot m’a déclaré que, sur la question de la Dobrodjea, la proposition américaine consistant à obliger la Roumanie de céder à la Bulgarie une partie du Quadrilatère a été vivement combattue par M. Clémenceau sur deux principes: D’abord qu’un ne peut pas prendre un territoire à un allié, ensuite que la Bulgarie ne doit pas trouver dans le traité un agrandissement de territoire. Il a été soutenu sur cette question par M. Balfour. Berthelot m’a informé que si la Roumanie voulait d’elle-même céder une partie du Quadrilatère à la Bulgarie, la Conférence à cette occasion pourrait reconnaitre la Bessarabie à la Roumanie. Mais pour cela il ne faudrait pas que la Roumanie par son refus de signer le traité avec l’Autriche se mette elle-même en dehors de la politique des Alliés.
Victor Antonesco

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, inv. 3039, dosar 3-1918, fila 258)

   M-am întors de la Bucureşti. Acolo am avut o lungă întrevedere (o oră şi jumătate) cu domnul I. Flondor[2], care vrea să realizeze cu toate forţele opoziţiei din ţară o acţiune comună.
      Am avut o întrevedere cu C. Argetoianu[3] şi cu generalul Averescu. În cazul în care se procedează la alegeri fără ca cenzura să fie eradicată, şi n-a mai rămas decât o lună până la alegeri, opoziţia se va abţine şi va sabota alegerile. E cuvântul lui Argetoianu.
        Flondor, Averescu, Take Ionescu[4] au plecat la Sinaia. Astăzi, sau cel mai târziu luni sau marţi, se va lua o hotărâre.
        Fapt important e ultimatumul pe care ni-l trimit aliaţii – e publicat în Le Temps din 29 august[5].
În urma acestui ultimat guvernul nostru, în care aliaţii manifestă neîncredere, nu mai poate rămâne la cârmă[6].

(Grigore Trancu Iaşi, Ţara mea. Memorii 1916 – 1920, ediţie îngrijită de Fabian Anton, Editura Ararat, Bucureşti, 1998, pag. 137)

       Ziarul Le Temps din 29 august 1919 a publicat pe pagina 1 următorul comunicat:
LE CONSEIL SUPREME DES ALLIÉS ET LA ROUMANIE
 
       Le conseil suprême des alliés a décidé de publier le télégramme adressé, en date du 23 août, par le président de la Conférence de la paix, au gouvernement roumain à Bucarest. En voici le texte :
     La Conférence de la paix a reçu des indications dont il semble malheureusement impossible de contester la véracité, indiquant que les forces roumaines en Hongrie continuent systématiquement à enlever les biens hongrois.
Etant donné la correspondance échangée récemment entre la Conférence de la paix et le gouvernement roumain, il est difficile de comprendre une telle action de la part du gouvernement roumain, sauf dans l’hypothèse que le gouvernement roumain ignore les principes acceptés de la réparation.
        Le gouvernement roumain, en raison de sa participation dans les travaux de la Conférence de la paix et comme un des signataires du traité de paix avec l’Allemagne, ne devrait cependant pas ignorer le soin qu’ont apporté les puissances alliées et associées à établir un plan rationnel de réparation. Si le principe que le dédommagement pour les pertes subies avait dû dépendre seulement de facteurs tels que la proximité des biens ennemis ou du résultat d’une concurrence entre les Etats alliés pour se rendre maîtres de ces biens, des injustices flagrantes er des désaccords sérieux en auraient été le résultat inévitable. Aussi, le traité avec l’Allemagne dont la Roumanie est une partie contractante, a consacré certains principes fondamentaux des réparations, principalement les suivants :
        1° Tous les Etats sont solidaires, et dans ce but, leurs actifs sont mis en commun dans l’intérêt de toutes les puissances ;
        2° Une commission centrale de réparation, qui fonctionnera comme le représentant exclusif des puissances alliées, sera chargée de procéder au récolement et à la distribution à titre de réparation des actifs ennemies.
         L’action des forces roumaines, à laquelle il a été fait allusion plus haut, ne peut être considérée que comme un manquement à ce principe de solidarité, en ce sens qu’elle implique l’appropriation, par la Roumanie, et cela pour son usage personnel, des biens ennemis qui constituent en réalité le gage commun de tous les alliés. Les actes ci-dessus visés contreviennent également au principe agréé, que la commission des réparations doit agir comme le représentant exclusif des puissances alliées et associées, dans le récolement à titre de réparation des biens ennemis.
       A cet égard, l’attitude de la Roumanie n’est pas compatible avec celle d’un Etat qui a le désir et l’espoir de profiter des clauses de réparation des traités de paix conclus ou à conclure.
        Bien plus, le gouvernement de la Roumanie ne peut pas ignorer le fait que M. Antonesco, son plénipotentiaire à la Conférence de la paix, accepta à la date du 27 juin, et sous réserve de l’approbation de son gouvernement, le principe d’une contribution de la Roumanie dans les dépenses de libération des peuples et des territoires ennemis qu’elle acquérait, cette contribution étant compensée en en balançant le montant avec les premières réclamations de la Roumanie pour réparation.
        Le gouvernement roumain ne peut pas ignorer, non plus, qu’il a été stipulé à ce moment qu’aucun nouveau payement, au titre des réparations, ne pourra être fait tant que les autres Etats, à qui il est dû réparation, n’auront pas reçu leur part proportionnelle.
        C’est en se basant sur cet accord que les autres puissances alliées et associées ont consenti à ne pas se prévaloir de leurs droits d’imposer une échelle d’indemnité basée sur les ressources considérables que la Roumanie doit acquérir de l’ennemi.
     Les récents actes de la Roumanie, sauf rétractation de sa part, ne peuvent être considérés que comme le renoncement, par ce gouvernement, à l’accord du 27 juin ; ce renoncement redonnerait aux puissances alliées et associées leur entière liberté d’action, en ce qui concerne l’imposition d’une hypothèque pour réparations sur tous les territoires de l’ancienne monarchie austro-hongroise que le gouvernement de la Roumanie peut espérer recevoir.
      Les autres conséquences possibles de la ligne de conduite que la Roumanie paraît avoir adoptée sont si sérieuses et seraient un tel danger à la restauration équitable de l’Europe que les puissances alliées et associées se sentiraient contraintes, si la nécessité les y pousse, à adopter une ligne de conduite beaucoup plus ferme, afin que si le principe des réparations devait dégénérer en une appropriation individuelle et une concurrence entre les différentes puissances intéressées, il en résulterait certainement des injustices, il se créerait des appétits, et dans la confusion produite par ces actions désordonnées, ou bien l’ennemi « se déroberait », ou il serait impossible d’exiger de lui maximum de réparations. Néanmoins, les puissances alliées et associées ne peuvent pas croire que le gouvernement roumain voudrait créer un tel danger et les obliger à faire disparaître ce danger. En conséquence, la Conférence de la paix attend que le gouvernement roumain lui fournisse immédiatement, et sans équivoque, la déclaration suivante :
      1° Le gouvernement roumain reconnaît le principe que les biens des Etats ennemis constituent une sécurité commune pour toutes les puissances alliées et associées ;
     2° Il reconnaît la commission de réparations comme le représentant exclusif pour le récolement à titre de réparation, des biens ennemis ;
        3° Les actifs hongrois reçus par la Roumanie depuis l’armistice du 3 novembre 1918 feront l’objet, de la part du gouvernement roumain, d’une prise en charge détaillée et seront mis à la disposition de la commission des réparations ou de l’organe intérimaire que la Conférence de la paix pourrait désigner en attendant le statut définitif de cette commission. La Roumanie ne conservera le droit de disposer que des biens pouvant être identifiés actuellement comme anciennes propriétés roumaines qui avaient été prises par l’ennemi et ceci d’accord avec la commission des réparations ;
    4° Toutes nouvelles expéditions des biens hongrois en Roumanie cesseront immédiatement, à moins qu’elles n’aient l’accord de la Conférence de la paix ou de ses représentants ;
      5° Le gouvernement roumain ratifiera l’accord du 27 juin, signé par M. Antonesco et ci-dessus visé.
    La Conférence de la paix autorise les généraux alliés à Budapest à désigner des agents qui représenteront la Conférence de la paix dans toute la procédure pouvant être envisagée.

   [La délégation roumaine à Paris fait savoir qu’elle n’a pas reçu communication de cette note, envoyée directement à Bucarest. On sait d’autre part que la Conférence, n’ayant pas reçu de réponse à sa note du 23, a envoyé, par une seconde note, un rappel à Bucarest le 26.]
 

---

[1] Grigore Trancu-Iaşi (1873 – 1940), om politic român, iniţial liberal, apoi în mai 1917, la Iaşi fondator al Partidului Muncii; gruparea pe care o conducea aderă în 1919 la Partidului Poporului condus de generalul Al. Averescu, Trancu-Iaşi devenind un membru marcant al acestui din urmă partid. Va fi ministrul al Muncii şi Ocrotirii Sociale în guvernarea condusă de generalul Averescu (30 martie 1920 – 21 decembrie 1921) şi apoi ministru al Muncii, Cooperaţiei şi Asigurărilor Sociale în următoarea guvernare a lui Al. Averescu (30 martie 1926 – 4 iunie 1927). În 1934 se încadrează în Partidul Naţional Ţărănesc. Profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale, autor de lucrări în domeniul comercial şi financiar.
[2] Iancu, cavaler de Flondor (1865 -1924) om politic din Bucovina, a jucat un rol major în realizarea Unirii cu Bucovina la 15/28 noiembrie 1919. Iancu Flondor s-a retras din toate funcțiile politice deținute la 15 aprilie 1919 (când a demisionat din guvernul Ion I. C. Brătianu, în urma unui conflict cu Ion Nistor), dezamăgit de moravurile politice ce se instaurau. În concepția lui Iancu Flondor, integrarea Bucovinei trebuia să urmărească descentralizarea și crearea de autonomii provinciale. În schimb, Ion Nistor era adeptul unei centralizări de tip liberal francez, promovând ideea conducerii provinciei fără organe legislative și executive proprii. În locul lui Flondor a fost desemnat istoricul Ion Nistor. După spusele proprii, el a demisionat din guvernul României, "atunci când ar fi trebuit să facă jertfe de cinste", în fața "afacerilor veroase" pe care unii din colegii săi din guvern le făceau în defavoarea Bucovinei și bucovinenilor.
[3] Constantin Argetoianu (1871 – 1955) celebru om politic român, care şi-a început cariera în Liga Poporului a lui Al. Averescu, fiind ministru în guvernările generalului din 1918 şi 1920 – 1921, apoi în partidul Naţional Român (1925 – 1926), apoi în Partidul Naţional Liberal (1927 – 1930), va fi ministru de Finanţe în guvernul condus de Nicolae Iorga (aprilie 1931 – mai 1932), şi-a înfiinţat un partid propriu Uniunea Agrară în iunie 1932, susţinător al regimului de autoritate monarhică a regelui Carol al II-lea, prim-ministru (28 septembrie- 23 noiembrie 1939). Arestat de regimul comunist în noaptea de 5/6 mai 1950 a încetat din viaţă în închisoarea de la Sighet. Memorialist.
[4] Take Ionescu (1858 - 1922) om politic român, lider al Partidului Conservator Democrat (din februarie 1908), ministru în guvernările conservatoare din anii premergători Marelui Război, vice prim-ministru al guvernului condus de Ion I. C. Brătianu (decembrie 1916 - ianuarie 1918) a plecat la Paris în martie 1918 cu un tren special pentru a susține interesele României, dar nu a ezitat să-l critice vehement pe Ion I.C. Brătianu. Va fi prim-ministru pentru scurtă vreme (17 decembrie 1921 – 17 ianuarie 1922).
[5] Vezi mai jos textul publicat în ziarul Le Temps la 29 august 1919.
[6] Într-adevăr Ion I. C. Brătianu va prezenta demisia guvernului său la 12 septembrie 1919.

 
Constantin Diamandy

       Înaltul comisar al guvernului român la Budapesta
       Nr. 96 Confidenţial şi personal
       Domnule preşedinte
       Socot necesar a recapitula relaţiunile noastre cu Comisia Generalilor Aliaţi din Budapesta.
    Chiar de la prima şedinţă la care am fost convocat, delegatul american, dl general Bandholz[2], a luat o hotărâre cominatorie şi pornită contra noastră. Domnia sa a început prin a-mi spune printre altele că guvernul Statelor Unite ale Americii e foarte iritat contra României, că dacă Budapesta va fi înfometată reprobarea şi blamul vor cădea în sarcina României şi că, în sfârşit, noi trebuie să ne supunem ordinelor ce ni se vor da. Am curmat scurt răspunzând la fiecare din insinuaţiunile Domniei sale şi am adăugat că dacă conferinţa va continua pe acest ton eu voi părăsi sala şedinţelor şi ele vor putea continua însă fără prezenţa delegatului român.
 
 




Harry Hill Bandholtz - tablou de Gyula Stetka (1920)
 











 

Statuia lui Bandholtz în faţa
ambasadei americane din Budapesta
 
      La şedinţele care au urmat, atmosfera a fost mai conciliantă. La data de 16 august ne-au prezentat instrucţiunile ce aveau, începând cu litera a: cesser toutes les requisitions etc... ce v-am comunicat. Am declarat atunci că voi transmite această comunicare guvernului român, aşteptând instrucţiunile sale.
      La data de 20 august am comunicat Conferinţei Generalilor Aliaţi că primisem instrucţiunile mele şi la data de 23 august am prezentat contrapropunerile mele după cuprinsul telegramei Domniei voastre.
      De la acea dată şi până astăzi delegaţii români n-au mai fost convocaţi la Conferinţa Generalilor Aliaţi deşi se ţin şedinţe zilnice. România, a cărui prezenţă la Budapesta se manifstă prin o armată de ocupaţiune ecomplet înlăturată de Conferinţa Generalilor; nici atunci când se primesc spre a-i asculta membrii guvernului ungar, nici atunci când se discută chestiuni atât de importante pentru noi, ca organizarea armatei ungureşti, noi nu suntem convocaţi. Conferinţa Generalilor s-a constituit într-un grup separat, izolându-ne şi lăsându-ne ca între noi şi ei să se ţese [ţeasă] o atmosferă întreagă de intrigi din partea ungurilor; astfel cu toate că semnalasem inconvenientul, solidaritatea Aliaţilor nu s-a manifestat, României i s-au cerut obligaţiuni, însă nu i s-au recunoscut drepturi. Raporturile noastre se mărginesc la note scrise pe un ton cominatoriu şi cu cerinţa de a prezenta în fiecare zi la ora 11 fix raprtul activităţii noastre.
       Comisiunea Generalilor Aliaţi a zădărnicit colaborarea cu noi, observând strict ordinele trimise de la Paris, ea n-a ţinut seama de realitatea lucrurilor. Opera lor de dislocaţiune nu putea duce decât la un rezultat negativ.
Pentru a nu cita decât un singur caz când am adus chiar în sala şedinţei noastre [exemple] de material sanitar răpit României şi care se găseşte în depozitele Ungariei şi am semnalat că la fabrica de muniţii Manfred Weiss[3] s-au găsit clopote de la bisericile româneşti aduse aici pentru a fi topite, aceste constatări n-au interesat Conferinţa Generalilor Aliaţi.
*
       Greşeala iniţială a Consilului Suprem şi a Conferinţei Generalilor Aliaţi din Budapesta e că a vrut să sfideze realitatea punându-se astfel pe o premiză echivocă care nu putea da decât rezultate echivoce. Teza noastră era că România a fost atacată de armatele lui Béla Kun, aceste armate au fost învinse, acţiunea militară ne-a adus la Budapesta, am impus un armistiţiu învinşilor. Rămânea ca într-un spirit conciliant, invocând solidaritatea tuturor în ce priveşte reparaţiunile ce datoreşte Ungaria, Aliaţii să reducă şi să atenueze condiţiunile armistiţiului nostru militar.
       Teza aliaţilor a fost că există un singur fapt, armistiţiul din noiembrie 1918, la care România de altfel n-a luat parte. Istoria Europei Centrale se opreşte la această dată. De atunci încolo toate evenimentele petrecute sunt inexistente. Acest păcat originar scrânteşte complet întreaga chestiune. Comisiunea Generalilor Aliaţi s-a mărginit a stabili un registru de plângeri şi învinuiri contra României. Ei n-au înţeles marele folos pentru Antanta de a avea în Europa Centrală o armată care punându-se de acord cu guvernul român, devenea singurul instrument de execuţie a [hotărârilor] Conferinţei. După plecarea noastră, motivată în mare parte de atitudinea Aliaţilor noştri, Ungaria va fi lăsată în situaţiunea îngrijorătoare şi haotică;  nici politica de asanare a ţării n-a fost luată [în considerare] de Conferinţa Generalilor.
       Şi acum apare şi mai clar datoria noastră de a ne fi asigurat cel puţin în parte dreptul nostru aici.
     Căci într-o asemena situaţiune cine garantază că prezenţa celor patru generali,  care erau mai mult musafirii noştri aici, va fi în măsură şi va avea puterea să facă acea distribuţiune de premii după merite, care ni se promite fără însă a ni se putea preciza nici data, nici posibilitatea acestei serbări.
      Constantin Diamandy
      Domniei Sale
      Domnului Ion I.C. Brătianu
       Preşedinte al Consiliului, ministru al Afacerilor Externe, etc.

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. IV, doc. nr. 706, pag. 142 – 145.)
 
 

---

[1] Constantin Diamandi scris şi Diamandy (1868 – 1931), diplomat român, ministru plenipotenţiar la St. Petersburg (1 octombrie 1913 – 31 decembrie 1917), celebru pentru acordul Sazonov-Diamandi de la 18 septembrie/1 octombrie 1914, apoi pentru arestarea sa la 31 decembrie 1917 din ordinul lui Lenin, şi eliberat în uma protestului întregului corp diplomatic din Petrograd. Comisar al Guvernului Român la Budapesta (august - noiembrie 1919).
[2] Harry Hill Bandholtz (1864 -1925), reprezentantul SUA în Misiunea militară inter-aliată de la Budapesta. A avut o atitudine ostilă faţă de armata română. Statuia lui se află în faţa Ambasadei SUA de la Budapesta.
[3] Weiss Manfréd Acél- és Fémművek (Fabrica de metale și oțel Weiss Manfred) cea mai mare fabrică de mașini din Ungaria, întemeiată la finele secolului al XIX-lea pe insula Csepel din sudul Budapestei de către  baronul Manfréd Weiss de Csepel (1857 – 1922), un industriaș de origine evreiască, realizat în cursul Primului Război Mondial o gamă largă de produse de la avioane și muniții la motoare și autovehicule. A fost naționalizată în 1950 de către statul comunist ungar.

Délégation roumaine à la Conférence de la Paix, Paris, 2 Septembre 1919
      Son Excellence, Monsieur G. Clémenceau, Président de la Conférence de la Paix et du Conseil Suprême
 
      Monsieur le Président,
   Le Ministère de la Guerre de la République Française Direction des Transports vient d’informer l’Attaché militaire roumain que tous transports d’approvisionnements et de matériel de guerre pour la Roumanie ont été arrêtés dans tous les pays Alliés d’ordre du Conseil Suprême de la Conférence de la Paix. Je me permets d’attirer votre attention toute particulière, Monsieur le Président, sur la gravité de cette mesure et les conséquences funestes qui pourraient en découler, si elle était maintenue, surtout en ce moment, quand, par sa situation, la Roumanie est obligé d’affronter le bolchévisme de plusieurs côtés, dans l’intérêt général. Etant donné la grande responsabilité et les préjudices matériels qui résulteraient du maintien de cette interdiction, j’ai l’honneur de faire appel à Votre Excellence avec prière de vouloir bien nous accorder votre puissant appui et d’intervenir auprès du Conseil Suprême pour que l’interdiction des transports militaires et d’approvisionnements pour la Roumanie soit révoquée le plus tôt possible et permettre ainsi à l’armée roumaine de pouvoir faire face avec succès au danger bolchevique qui est une menace permanente pour toute l’Europe civilisée. Je crois de mon devoir d’insister aussi sur les dommages matériels causés par la séquestration  du matériel appartenant au Gouvernement roumain et le danger des pertes et dégâts qui pourraient en résulter. Une partie de ce matériel se trouve à Arhangelsk et, s’il n’était pas transporté sans aucun délai, il risquerait de tomber entre les  mains des bolchéviques, ou bien d’être détruit par les autorités alliées. En ce qui concerne les dommages-intérêts eux-mêmes que la mesure d’interdiction implique, ils ne sauraient incomber d’aucune façon au Gouvernement roumain. Persuadé que Votre Excellence voudra bien dûment apprécier et appuyer de toute son autorité la demande, qu’au nom du Gouvernement roumain je me permets de lui adresser, je vous prie, Monsieur le Président, d’agréer l’assurance de ma plus haute et plus respectueuse considération.

N. Misu, Alex. Vaida Voevod

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franța, inv. 1990, rola 170, cadre 427-428)

   Bucarest, 1 Septembre 1919
    Le Général Petin, Attaché Militaire en Roumanie, à Monsieur le Ministre de la Guerre (E.M. A., 2e Bureau-Missions), Paris
 
      Situation politique. Entretien avec M. Bratiano
      La situation politique demeure inchangée. M. Bratiano parle toujours de quitter le pouvoir pour ne pas signer le Traité, mais il ne le quitte pas. Il affirme avoir derrière lui l’opinion publique tout entière, qu’indignent les exigences des Alliés relatives aux droits des minorités et aux conditions économiques, ainsi que leur ingratitude pour le service rendu en Hongrie par la Roumanie à la cause de l’ordre public européen. M. Bratiano m’a reçu ce matin à mon retour de Hongrie où j’étais allé voir les troupes roumaines en opérations. Dans un très long entretien il m’a résumé une fois de plus ce qu’il appelle “une ligne de conduite à l’égard de la France“.
      “Lorsque la victoire définitive a été gagnée sur l’Allemagne, l’avenir m’apparaissait très simple. Confiant dans le souvenir de l’assistance militaire apportée par la France, connaissant les liens de sympathie intellectuelle et de race qui nous unissent, sachant que mon pays était entré dans la guerre sur les instances de la France, fort de sa parole, je ne pensais pas qu’il put y avoir pour moi d’autre ligne politique que de nous appuyer sur elle, comme elle sur nous. Elle serait notre appui à la Conférence, comme nous serions son appui en Orient. Je ne vous rappellerai pas mes mécomptés ni ma surprise de voir discuter le Traité de 1916. C’est de passé d’avant-hier. Je ne vous parlerai pas davantage des conditions qu’en prétend nous imposer pour sauvegarder les droits des minorités. Elles nous mettent en tutelle et portent la plus grave atteinte à notre souveraineté. Elles ne tendent à rien moins qu’à créer au soin du pays une source intarissable de conflits au profit de citoyens, qui loin d’être de deuxième classe, vont être des citoyens “hors classe“. Ceci, c’est le passé d’hier.
      Arrivons de suite au présent. Voici que les Hongrois nous attaquent. Ceci est un fait. Nous les battons. Nous les poursuivons suivant les règles militaires et nous détruisons le régime communiste en Hongrie. Ceci était-il donc contraire aux vues de l’Entente ? Je ne puis le croire si je me rappelle les démarches officielles faites auprès de nous par le Maréchal Foch pour nous demander dans quelles conditions nous consentirions à venir marcher à vos cotés sur Budapest. Alors pourquoi cette attitude hostile ? Pourquoi ces Notes conçues en termes d’une violence sans précédent, pourquoi ces ultimatums à un Allié ? On nous a d’abord accusés de vouloir vider la Hongrie, renseignements faux. Nous avons émis la prétention, et je le maintiens, de récupérer immédiatement le matériel de chemins de fer et le matériel divers enlevés par l’ennemi, notamment par Mackensen au début de l’armistice, et que vous n’avions pas imposé, en temps opportun, à la Hongrie, de nous rendre. Pensez vous qu’il y ait un Gouvernement qui puisse braver une minute en Roumanie l’opinion publique en consentant à faire rentrer les armées roumaines en laissant là-bas les armes qui nous ont frappé et les locomotives qui nous ont été volées ? Vous savez, cependant, que les locomotives sont la base de notre existence, que sans elles nous ne pourrions pas repartir dans le pays nos belles récoltes, et à plus forte raison, faire bénéficier l’Europe d’un excédent de grains que vous serez obligés de faire venir à grands frais d’Amérique.
      En attendant, nous ravitaillons Budapest de toute notre conscience. Chacun peut sur place vérifier l’effort fait dans ce sens de l’armée d’occupation. Il n’y avait que le Gouvernement de l’Archiduc Joseph pour prétendre le contraire. Mais peut-on demander de la reconnaissance à ceux qu’on vient de battre la veille par les armes ? Le Gouvernement de l’Archiduc Joseph on a prétendu que c’est nous qui l’avions installé. On a même télégraphié “sous la protection d’une armée étrangère“. Quelle calomnie ! C’est précisément la neutralité politique de nos généraux qui a laissé se faite ce misérable coup de main. Le malheur est que Paris n’ait pas été renseigné plus exactement, qu’il ait été trompé par les ennemis de la Roumanie qui sont les Américains. Il y a longtemps que ceux-ci veulent se rendre maitres de notre pétrole, et il y a plus de trois mois qu’ils ne menaçaient à Paris de couper nos ravitaillements si nous ne cédions pas. Mais voici que l’abondance de nos récoltes rend désormais cette arme du ravitaillement inopérante dans leurs mains. L’occupation de Budapest se présente. Nous priver de locomotives c’est nous empêcher d’exploiter nos ressources en vivres. Il ne faut donc pas que nos locomotives rentrent en Roumanie. Ainsi s’explique la campagne de mensonges systématiques entreprise aussitôt à Budapest par les agents de M. Hoover[1]. Ils ont fil direct avec Paris. Ils sont sur place avant vos Généraux et ils en on profité. Le Général américain Bandholtz[2] est un inintelligent et un violent qui fait troubler tout le monde. Le plus pitoyable est que la France, qui a besoin de ménager l’Amérique, se laisse entrainer par elle. Le plus pénible pour nous est de trouver une signature française au bas du télégramme du Conseil des Quatre.
        Mon intention est de demeurer aux cotés de l’Entente plus que jamais, mais de ne pas céder sur ce qui me semble être un crime contre mon pays. Je veux une Hongrie inoffensive et des locomotives. Des armes et des munitions, je n’en ai guère besoin. Il parait que Paris veut me couper le ravitaillement en matériel de guerre ; je viens d’on ramasser rien qu’à l’Est de la Theiss, autant que j’en ai besoin. Laissez donc de coté les menaces et revenons au bon sens. Le bon sens est de causer entre amis que nous sommes.
        Je ne demande qu’à quitter la Hongrie. La Roumanie a besoin de détentes. Il serait nécessaire de démobiliser des classes. Une fois la Hongrie désarmée, nous ne désirons que nous en aller, si l’Entente le désire aussi. Mais peut-elle fonder aujourd’hui même un Gouvernement stable, fort, et qu’arriverait-il si nous lui faisions le mauvais tour de repasser demain matin la Theiss en laissant les quatre Généraux seuls à Budapest en face de la populace, sans police et sans armée ? Vous voyez bien qu’on a besoin de nous. Pourquoi alors ne pas nous parler comme à de bons amis ?
        Nous voici donc maintenant isolés en Europe et privés de notre meilleur amis. Pourquoi a-t-elle abandonnée sa politique traditionnelle ? Pourquoi à l’instar des Allemands a-t-elle pris l’habitude de parler si dur aux petits Etats qui constituaient cependant sa meilleure clientèle ? Tout en continuant à demeurer étroitement unie aux grands Alliés dont elle a besoin sur le Rhin, la France ne pouvait-elle garder son indépendance dans la question qui l’intéresse particulièrement, au premier rang desquelles, je tiens à le répéter, est la question roumaine, la France ayant en Roumanie des intérêts, du matériel et des droits moraux d’affection, qui plus qu’un autre, je tiens à proclamer. Je sais, d’ailleurs, que j’ai à mes cotés toute l’opinion française, dont votre presse est le reflet fidèle.”
       Tel est le résumé de ma conversation avec M. Bratiano. Je me suis borné à lui faire remarquer que puisque tels étaient les sentiments qui unissent les deux pays, il importe que lui ne laisse pas s’égarer l’opinion roumaine, qu’il ne pèse aux commentaires insidieux de la presse, et puisqu’il se plaisait à reporter sur d’autres que la France le poids de ses griefs, il n’était que juste que l’opinion sut à quoi s’en tenir. M. Bratiano m’a répondu que telles étaient ses pensées et le sens de ses efforts.
      Les partis d’opposition soutiennent que M. Bratiano n’est plus indiqué pour mener à bonne fin les affaires de Roumanie, sa personnalité n’est plus agréable à Paris, et que si les conditions faites à la Roumanie sont si mauvaises, c’est parce que c’est lui qui représente la Roumanie. Il faut donc un Cabinet National pour défendre les intérêts roumains et pour obtenir des conditions meilleures. Il est bon de noter que l’opposition se rencontre avec le parti libéral pour apprécier avec sévérité l’attitude des Alliés à l’égard de la Roumanie. L’opposition demande seulement à participer au pouvoir, c’est-à-dire à la défense des intérêts du pays. Elle proclame avec plus de netteté que M. Bratiano son indéfectible attachement à l’Entente, tandis que M. Bratiano s’est commis, pour se consolider, avec le parti Marghiloman.
     Je n’ai pas qualité pour m’étendre autrement que comme agent de renseignements sur des considérations politiques. Je voudrais cependant rappeler deux choses qu’il convient de ne pas perdre de vue: la sincérité et la profondeur des sentiments francophiles des masses roumaines; la valeur de l’armée roumaine, instrument de premier ordre, le seul qui soit actuellement sans fissure en Europe Orientale.
       Le Général Petin, Attaché Militaire

(Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franţa, inv. 1990, rola 170, cadre 416-421)

[1] Herbert Hoover (1874-1964), şeful organizaţiei American Relief Administration, care s-a ocupat de aprovizionarea teritoriilor cucerite de Antantă. Preşedinte al SUA între 1929 şi 1933.
[2] Harry Hill Bandholtz (1864-1925), reprezentantul SUA în Misiunea militară inter-aliată de la Budapesta. A avut o atitudine ostilă faţă de armata română. Statuia lui se află în faţa Ambasadei SUA de la Budapesta.

 Convorbire cu domnul Diamandy[2]
       …[3]
      Pe un ton amar, el s-a plans de la bun început de modul în care erau redactate notele Comisiei militare. A fost somat Comandamentul român să răspundă neapărat înainte de…[4] ultimul termen etc…
      Terminând, el mi-a spus aproape textual:
      Nu cunosc care au fost scopurile Comisiei. Dacă scopul principal este acela de a provoca necazuri românilor, ei pot fi felicitați căci au reușit să ne indigneze profund.
      Acum, dacă Comisia avea drept scop să lucreze la o reorganizare oarecare, ea n-a făcut nimic în acest sens, căci până în present nicio decizie n-a fost luată. În orice caz să se țină bine seama: când paharul va fi plin noi vom pleca și Antanta va fi răspunzătoare în fața lumii întregi de dezordinile și de masacrele care vor avea loc după plecarea noastră. Trebuie să priceapă bine că în urma noastră noi nu lăsăm pe nimeni pentru a menține ordinea.
     Eu știu bine că amiralul Troubridge[5] se face forte să transforme în cenușă cartierele muncitorești, bombardându-le cu monitoarele sale, dar aceasta nu este deloc o soluție.
     În orice caz, eu consider că fără a se ajunge la aceste mijloace extreme, noi menținem ordinea în toată Ungaria și că noi îi permitem să poată exista și să poată ulterior să se refacă. Aceasta merită din plin 100 de locomotive.
     I-am relatat relatat această conversație generalului Graziani[6] care mi-a spus că, într-adevăr, Comisia s-a angajat pe o cale greșită și că personal era extrem de nemulțumit de activitatea care se desfășura la Budapesta. El nu poată să impună maniera sa de a vedea [lucrurile] și, în ciuda sa, Comisia a devenit o comisie de anchetă reglementând probleme secundare, fără a aborda niciodată problemele vitale.

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. IV, doc. nr. 7009, pag. 135, note dr. Sorin Cristescu).
 

---

[1] Victor Pétin (1872 – 1962), colonel, ulterior general francez, a fost șeful de stat major al misiunii militare franceze conduse de generalul Berthelot. Atașat militar al Franței la București (1919 – 1920) Autorul lucrării La drame roumain 1916 – 1918.
[2] Constantin Diamandi scris şi Diamandy (1868 – 1931), diplomat român, ministru plenipotenţiar la St. Petersburg (1 octombrie 1913 – 31 decembrie 1917), celebru pentru acordul Sazonov-Diamandi de la 18 septembrie/1 octombrie 1914, apoi pentru arestarea sa la 31 decembrie 1917 din ordinul lui Lenin, şi eliberat în uma protestului întregului corp diplomatic din Petrograd. Comisar al Guvernului Român la Budapesta (august - noiembrie 1919).
[3] Puncte de suspensie în text.
[4] Puncte de suspensie în text.
[5] Sir Ernest Troubridge (1862 -1926) amiral britanic (1911), ofișer în flota Mediteranei de la Malta, atașat naval la Viena (1901), Madrid (1902), apoi la Tokyo, a asistat la Bătălia din golful Chemulpo (9 februarie 1904) și la luptele de la Port Arthur. Secretar Naval al Primului Lord al Amiralității – pe atunci Winston Churchill – apoi șeful marelui Stat Major naval. În 1913 a fost comandant al escadrei de crucișătoare din Mediterana, a ratat la începutul lui august 1914 urmărirea celor două nave germane Goeben și Breslau, motiv pentru care a fost judecat de Curtea Marțială, care însă l-a achitat. Din ianuarie 1915 comandantul misiunii navale britanice în Serbia, devenind în la finele anului consilierul personal al regentului Alexandru. În septembrie 1918, generalul Franchet d’Esperey l-a numit pe Troubridge comandat al navelor de pe Dunăre. A intrat în conflict cu Amiralitatea Britanică din cauza încercării de a susține din proprie inițiativă instaurarea guvernului lui Bela Kun. Președinte provizoriu al Comisiei Dunării în 1919, rechemat în 1920. Decorat cu ordinul ”Steaua României”.
[6] Jean César Graziani (1859 - 1932) a fost un general francez din Primul Război Mondial.  A servit la sfârșitul războiului în România, apoi a devenit comandant al Armatei de la Dunăre la 5 mai 1919, înlocuindu-l pe generalul Berhelot în România, șeful misiunii militare franceze din Ungaria și comandant al Corpului 1 de Armată în 1920. Și-a încheiat cariera ca membru în Consiliul Superior de Război în 1921 și comandant al Corpului 18 de Armată. A fost trecut în rezervă în anul 1924.
 

 Astăzi în ziua Sfintei Mării, 15 August stilul vechiu, s’au împlinit trei ani de la decretarea mobilizării şi intrarea noastră în acţiune răsboinică, alăturea de Aliaţii noştri. Această dată are o importanţă care va rămânea pe vecie în cartea de aur a întreg neamului românesc. Ea s’a serbat de către toată suflarea românească din tot cuprinsul României Mari cu mult entuziasm şi întreaga presă română de pretutindenea, în special cea din Ardeal, Basarabia şi Bucovina, i-a consacrat coloane întregi, preamărind vitejia armatei române, care a trecut graniţele pentru desrobirea fraţilor subjugaţi. Aceştia abia acum au putut să-şi manifeste în mod liber şi la lumina zilei sentimentele înălţătoarelor clipe pe cari Românii de Regat le-au trăit la auzul goarnelor de mobilizare în în ziua Sfintei Mării din 1916.
       În acești trei ani românii au cunoscut amarul înfrângerii și beția triumfului; au suferit grozava împilare a unui dușman fără milă și au plătit-o cu un răsboiu cavaleresc, care le-a adus pacea în căminurile batjocorite. Românii au tras spada pentru o cauză dreaptă și spada lor nu s-a înroșit niciodată în sângele femeilor și a copiilor. Tunul românesc a răsturnat tranșeiele dușmane, fără să aprindă ruguri din orașele pacinice. Înfometați, Românii n-au omorât prizonierii prin foame; batjocuriți,  ei n-au batjocurit pe nimeni; ei au știut să lupte, au știut să moară, au știut să învingă. Nedreptatea sorții, care i-a aruncat legați în mâinile vrăjmașilor, i-a oțelit; suferințele umilinții i-au întărit și în corpurile uscate ale acelora cari n-au știut niciodată ce-i odihna, oțelul nervilor vibra sub sub loviturile destinului. Apoi a sosit reînvierea; regimentele au pornit din nou și au străbătut Carpații, lăsându-i astă dată mult în urma lor; un mare număr de morminte arată drumul spre Budapesta, după cum au arătat și drumul spre Mărășești. Să ne închinăm cu smerenie umbrelor, căci prin ele am reînviat, am gustat veselia triumfului și fericirea idealurilor împlinite. Cuvine-se ca lângă aceste cruci, sub care cei mai buni fii ai țării își dorm somnul vecinic, să jelim împreună cu părinții, văduvele și orfanii pe toți aceia cari le-au fost dragi. Jertfele au rodit, iar generațiile viitoare vor trăi în liniște și frăție. Dar rodul nu este încă copt și națiunea română trimite salutul său recunoscător acelora, cari  trecând peste primejdii, nesimțind oboseala și lupând zi cu zi, caută să întărească aceea ce a făurit strălucita jertfă a umbrelor. La Tisa, la Budapesta, întocmai ca la Nistru, soldații români stau strajă neclintită a civilizației oțelindu-i blândețea și curagiul, statornicia și credința. Victoria pășește înaintea steagurilor lor, iar gloria nepieritoare se întinde asupra poporului întreg. Să ne închinăm înaintea acestor ostași, să ne închinăm viteazului lor Căpitan, fiindcă ei nu luptă numai pentru libertatea unui neam, ci și pentru civilizația omenirii întregi!
     Părintele Ion Agârbiceanu[1] preamărește sfânta zi a răsboiului desrobirii în ziarul Patria din Sibiiu cu aceste cuvinte:


Ion Agârbiceanu în 1962
 
       Cum să te slăvim mărită zi, aniversară sfântă? Slăvind Patria-mamă și pe marii noștri frați, din vrednicia cărora te-ai zămislit. În zadar ar fi stăpânit ordinea etică în lume, dacă Dumnezeu n-ar fi avut cui să vorbească, dacă ar fi lipsit vrednicia neamului nostru liber, dacă n-am fi avut o Țară, care să ridice spada pentru desrobirea noastră, dacă n-ar fi fost sâmburele din care să răsară, mândru și puternic, steagul libertății tuturor Românilor! Şi de aceea, în această zi de aniversare sfântă aducem din adâncurile sufletului nostru prinos de recunoştinţă, de caldă închinare tutror acelora cari prin munca, voinţa cuminţenia şi sângele lor au creat şi susţinut România liberă, Voivodate, Principate şi Regat. Ne închinăm cu adâncă smerenie Voevozilor descălecători de Ţară, cari simţind primejduită libertatea aci, au pornit pe alte plaiuri în urma izbăvitoarei zeiţe; ne închinăm morţilor cari au căzut pe pragul independenţei voevodatelor româneşti; ne închinăm bătrânului strămoş Mircea, sfinţilor arhangheli Ştefan şi Mihail, din spada cărora a fulgerat lumina libertăţii până la noi; olteanului Tudor şi întâiului domn Cuza-Vodă şi sfetnicilor lui, cari au voit şi s’au jertfit pentru libertate aşi unirea principatelor; ne închinăm eroilor de la Plevna prin jertfa cărora s’a născut independenţa României; şi ne închinăm celor ce au căzut şi au biruit în răsboiul pentru întregirea neamului. Din jertfa şi voinţa tuturor s’a născut România, care ne-a isbăvit pe noi. Şi când îi slăvim pe ei, slăvim în rândul cel d’intâiu pe blândul şi nobilul ţăran român, pe fratele bun al pământului românesc. Din sângele acestor plugari şi păstori s’au ridicat toate figurile mari ale istoriei româneşti, şi prin braţele lor s’au săvârşit toate faptele mari din trecut şi prezent. Ei ne-au dat, în frunte cu M.S. Regele nostru, sfânta zi a cărei aniversare de a treia o prăznuim azi, din voinţa lor, pe întreg cuprinsul neamului românesc.
        Ziarul Glasul Bucovinei a publicat următorul articol:
       După mai bine de trei veacuri, ostaşul României repetă gestul vitejilor marelui Mihaiu Viteazul, trecând în ajunul zilei de Sfântă Măria Mare Carpaţii ca să libereze Ardealul îndurerat, leagănul neamului nostru, şi să rupă lanţurile Bucovinei înstrăinate, cuibul vechii Moldove a lui Ştefan cel Mare. Ziua aceea de 15/28 August 1916, a cărei aniversare de a treia oară o sărbătorim astăzi, e ziua în care s’a hotărât întregirea neamului românesc, strângerea lui sub o singură stăpânire românească. Şi numai astfel, strâns la un loc, - neamul nostru românesc putea să-şi îndeplinească menirea sa culturală şi politică, el, singurul stâlp latin al culturii şi al sufletului omenesc, aici, în sud-estul  Europei. Şi ziua aceea n’a fost zi de hotărâre uşoară, ci una din cele mai grele şi mai încurcate răspântii prin câte a trecut neamul românesc în viaţa sa de aproape două mii de ani. Slavă conducătorilor neamului românesc, căci au ales acel drum, slavă Măriei Sale Regelui Ferdinand, Domnul nostru, care n’a pregetat o clipă să-şi jertfească totul ce e al său şi să apuce pe drumul arătat, slavă Măriei Sale Reginei Maria, Doamna noastră, care a fost geniul cel bun al neamului nostru, cu ochii mereu îndreptaţi spre zarea singurului drum care avea să fericească neamul nostru  şi care merge munte, nu spre şes. Neobosită a îndemnat şi a sfătuit într’acolo.
        Cred interesant a reproduce şi părerile exprimate cu privire la această zi în  anul 1918, sub ocupaţie germană, de către unele ziare guvernamentale de atunci.  Iaşul, ziar marghilomanist sub direcţia nefericitului profesor universitar Ilie Bărbulescu din Iaşi, a scris: Dispari zi ce prin crimă ai căutat să râvneşti a lua rangul de sărbătoare naţională; foaia care ne va anunţa poposirea ta în cursul anului, o vom îmbrăca în negru ca să ne amintim vecinic de o culme ce într-un moment de nebunie am crezut că-i vom stăpâni.
Steagul, ziar marghilomanist din Bucureşti scrie: Ziua de 15/28 August a fost o  criminală ticăloşie. Cei ce au făcut’o să fie ceea ce au fost: eroii mişeliei.
        Apoi Renaşterea înstrăinaţilor Neniţescu[2] şi Virgil Arion[3] a scris că: Ziua aceasta a început smintita aventură în serviciul Antantei.
     Iar sub semnătura blestematului Petre Ciorăneanu[4], tot în acel ziar s’a scris: Antanta a preparat şi preparat dezastrul nostru: consecinţele acestui dezastru sunt definitive. Şi mai departe: România se prăbuşi părăsind de seara până dimineaţa, de bună voie, o politică quasi-seculară. (care a durat abia treizeci de ani!)
E de prisos cred să mai citez şi din celelalte reptile: Acţiunea românească, Tribuna şi mai ales Gazeta Bucureştilor, etc. Te miri cum de bunul Dumnezeu nu le-a împietrit mâna cu care aceşti trădători ai neamului şi reptile veninoase şi’au aşternut pe hârtie balele spurcate! Deschide-te odată pământule, înghite-i şi fă să dispară urmele lor pentru vecii vecilor!”

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 310 – 312).
 
 

---

[1] Ion Agârbiceanu (1882 – 1963) a fost un scriitor, jurnalist şi om politic român din Transilvania, adept al sămănătorismului, parlamentar, academician, canonic și protopop unit al Clujului. A fost tatăl fizicianului Ion I. Agârbiceanu (1907 – 1971). Membru corespondent al Academiei Române în 1919, apoi membru titular al aceleiași Academii în 1955, la Secția de științe istorice, știința limbii, literatură și artă. A primit Premiul național pentru proză în 1927, Ordinul Muncii, pentru merite deosebite „în domeniul creației literare”, în 1954, Ordinul Steaua Republicii clasa I în 1962, a fost sărbătorit oficial cu ocazia a 80 ani de viață. Celebru pentru nuvela Fefeleaga (1908).
[2] Dimitrie S. Neniţescu (1861 - 1930), om politic conservator, ministrul Industriei în vremea guvernului condus de Petre P. Carp; în vremea ocupaţiei germane a rămas la Bucureşti în guvernul de giranţi, cu consimţământului lui Ion I.C. Brătianu; a condus ziarul germanofil Renaşterea.
[3] Virgil Arion (1861 – 1942), om politic, preşedinte al Ligii pentru unitate aculturală a tuturor românilor, girant al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1917 – 1918). A fost fratele lui Constantin C. Arion (1855 – 1923) ministru de Externe în guvernul condus de Al. Marghiloman (martie – octombrie 1918).
[4] Petre Ciorăneanu (1870 – 1932) prefect de Prahova, ulterior, prefect al Poliţiei Capitalei în vremea ocupaţiei germane; în ultimi ani ai vieţii director al ziarului Dreptatea.

 O vreme minunată, nu mai este foarte cald, m-am trezit însă cu inima grea, afacerea lui Carol[1] nu-mi dă pace. Oh! Cât îmi lipsește Barbu[2]. El nu prea îl avea la inimă pe Carol, îl condamna, dar încerca să-l salveze. Dar, în general am avut prea puțin ajutor în această afacere. Boyle fusese o comoară, dar, desigur, el nu avea misiune oficială, Văitoianu fusese loial, dar în general guvernul nostru a stat liniștit și nu a mișcat un deget. Deoarece se știe că întreaga afacere este un complot politic, ei ar fi putut să facă presiune asupra ei[3]. Mă simțeam îngrozitor de necăjită.
     L-am luat pe Ballif[4] în camera mea și am stat mult de vorbă. A fost la înălțime, am discutat și politică. Deoarece criza la care ne-am așteptat întotdeauna este foarte aproape acum, Nando va pleca la București vineri. Eu nu am niciun pretext să mă duc cu el, dar nu sunt încântată să-l las să plece singur. Se va afla într-o situație dificilă fiind pus în fața problemei de a semna sau a nu semna tratatul de pace cu Austria, pe care Conferința ni l-a impus, ca și cum am fi fost dușmani și nu prieteni și aliați. Atitudinea lor este foarte ofensatoare. Nu pot să înțeleg de ce sunt atât de neprietenoși cu noi. Boyle declară că aceasta se întâmplă deoarece ei simt că noi suntem puternici și că ar trebui să ne ia în calcul, iar aceasta nu le place Brătianu este de aceeași părere, dar se exprimă puțin diferit.
     L-am primit oficial pe noul ministru italian Franklin Martin[5]. În mod hotărât ne place. Este tânăr și înalt, dar are nasul exact ca Fasciotti[6], a fost mult timp în Anglia și vorbește excelent engleza. Acum vine din Mexic. Brătianu a participat și el la primire. Am discutat puțină politică.
 

Alberto Martin-Franklin
     La ceai Mignon[7], Ileana[8], Ioana, Ballif, Țațulina și Boyle, am mers cu mașina până la Stâna și după aceea ne-am întors pe jos.

(Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, ediție Vasile Arimia, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 277 – 278).
 

---

[1] Faptul că principele moștenitor Carol nu accepta să se despartă de Zizi Lambrino și dorea să renunțe la prerogativele monarhice.
[2] Barbu Știrbei (1872 – 1946) mare moșier, administrator al Domeniilor Coroanei Regale (din 1913) apropiat al familiei regale, considerat principalul sfătuitor al regelui Ferdinand. Va fi prim-ministru vreme de două săptămâni în iunie 1927. Negociator al României în tratativele purtate cu Aliații la Cairo în vara lui 1944. Membru al delegației României care a semnat Convenția de Armistițiu de la Moscova, la 12 septembrie 1944.
[3] Este vorba de Zizi Lambrino despre care la vremea respectivă se știa că va da naștere copilului principelui moștenitor Carol.
[4] Ernest Baliff (1975 – 1945) aghiotant al regelui Ferdinand, iar din 1916 până în 1919 aghiotant al reginei Maria. Din 1919 administrator al Domeniilor Coroanei Regale.
[5] Alberto Martin-Franklin (1876 – 1943) diplomat și om politic italian, ministru plenipotențiar la Ciudad de Mexico (1918 – 1919), la București (1919 – 1926), la Buenos Aires (1926 – 1929), la Varșovia (1929 – 1931), ulterior senator de drept al regatului italian.
[6] Carlo Fasciotti (1870 – 1958) diplomat și om politic italian, ministru plenipotențiar la București (1911 – 1919), la Madrid (1919 – 1922). După venirea la putere a lui Benito Mussolini a părăsit definitiv servicul diplomatic.
[7] Principesa Maria (1900 – 1961) fiica lui Ferdinand și a Mariei, se va căsători la 8 iunie 1922 cu regele Alexandru al Iugoslaviei.
[8] Principesa Ileana (1909 – 1991) fiica regelui Ferdinand și a reginei Maria, se va căsători la 26 iulie 1931, la Sinaia, cu principele Anton de Habsburg cu care a avut șase copii, dintre care trei trăiesc și astăzi. Stabilită în Statele Unite, principesa a divorțat de soțul ei și după un alt mariaj încheiat tot prin divorț, s-a călugărit sub numele de maica Alexandra. A vizitat România în 1990.

Budapesta, sectorul VII, strada István
Direcțiunea Liceului de stat
Declarație,
            Direcțiunea Liceului de stat din Budapesta, sectorul VII, strada Istvan, declară că Batalionul 1 din Regimentul din Regimentul 1 român vânători, încartiruit începând din ziua de 10 a lunii curente , în sus-menționata clădire, a predat încăperile pe care le-a ocupat cu toate instalațiile, fără nici o lipsă, la data mai jos menționată.
            Cu această ocazie exprimăm dlor ofițeri mulțumiri pentru amabilitatea și complezența manifestată, iar trupei laude pentru comportamentul ireproșabil dovedit în timpul cât au staționat aici.
Budapesta, 26 august 1919
 
(Serviciul Arhivele Naționale Istorice Centrale (S.A.N.I.C), fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 3/1919, f.17.)
                                                                                                (indescifrabil)

 

     Ziarele din Bucovina ne-au adus în zilele din urmă una din acele știri care înalță sufletele și arată o dată mai mult virtuțile cu care e înzestrat poporul românesc. La Cernăuți s-au făcut recrutări. Lucru obicinuit și normal până acum. Dar partea  interesantă constă în faptul că s-au prezentat la recrutare și acei tineri cari nu erau obligați să se prezinte, cerând cu stăruință ca să fie și ei înrolați, ca să nu rămână mai prejos decât camarazii lor. Este știut că țăranul nostru nu consideră de om întreg pe acela care n-a făcut armata. La aceasta se alătură și împrejurarea că acum pentru prima oară i-a fost dat Românului din Bucovina, Basarabia și Ardeal ca să slujească în propria lui armată națională, ceea ce pentru el este o deosebită mândrie. Ne putem închipui bucuria pe care flăcăii bucovineni vor fi resimțit-o văzându-se soldați români. Ei au mers cu inima deschisă și cu dragoste ca să-și îndeplinească sfânta datorie oriunde ar fi trimiși, căci în tot locul se vor duce să-și apere scumpa lor țară. Ei știu, după cum toți ostașii României Mari trebuie să știe, că în timpul de față au de îndeplinit mari datorii, cari trec peste cerințele particulare ale fiecăruia. Tinerii bucovineni n-au voit  să deie un exemplu, ci au vrut să arate că ei nu sunt mai prejos decât soldații din vechiul regat și că nu așteaptă decât să-și facă datoria acolo unde li se cere. Așa este și soldatul ardelean, cu aceleași sentimente mari, căci și el este pătruns de credința că în aceste clipe, disciplina și stăpânirea de sine ce și le va impune singur, vor da cele mai frumoase roade de cari se vor bucura urmașii noștri. Această nobilă satisfacție înalță sufletele și dovedește superioritatea spiritului de jertfă de care sunt animați toți ostașii României Mari și Tari, după cum așa de frumos a spus-o la Arad dl prim-ministru Brătianu.

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 309 – 310).
 


 

 

Nistor[1] vine să mă ia de la București pentru a mă duce la Cernăuți.


Ion Nistor (1876 – 1962)

     Spune că la Cluj Ungurii nu vor sa dea case universitarilor români. E vorba să se scoată refugiații unguri pentru a se face loc.
     Nistor arată că Brătianu nu i-a anunțat nici criza[2], nici soluția ce o are în vedere. Se așteaptă încheierea păcii cu Austria (ziarele o strigau acuma seara) pentru a se pune lucrul în discuție.
     Nici el nu mai crede în rectitudinea și în sinceritatea șefului Guvernului.
     Mi se spune, după informații date de un marinar, că la Galați echipagiul unui vas se înțelesese să ucidă pe ofițeri, să bombardeze orașul, să coboare spre Giurgiu. În ultimul moment totul a fost descoperit: și legătura cu un regiment de cavalerie din Basarabia. Vinovații au fost împușcați[3].
     Sindicatele vor să ridice din nou lefurile la trei sute de lei pe săptămână. Industriașii s’au înțeles pentru lockout[4].
     La Cluj au făcut profesori pe Bogrea[5] și pe Ursu[6].







Vasile Bogrea (1881 – 1926)
 
     Îmi sosește volumul IV din Istoria Universală a lui Helmolt[7]. Directorul, Tille[8], a adaus supt numele mieu atacuri la adresa României. În prefață spune cine e continuatorul, dar pretinde că, după putință, mi s’a comunicat continuarea! Mă acuză că am trecut la dușmanii Germanilor, că i-am trădat.... »
(Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2 f. a., pp. 242 – 243)

---

[1] Ion Nistor (1876 – 1962) a fost un istoric și militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizare a Adunării Naționale de la Cernăuți, care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat „Actul Unirii”. Profesor la Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității din Cernăuți, profesor universitar la București, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaș al Partidului Național Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina (18 decembrie 1918 – 2 mai 1920), apoi, succesiv, ministru al Lucrărilor Publice, al Muncii și, în final, al Cultelor și Artelor (între anii 1922 – 1937, în guvernările liberale). Întemnițat de regimul comunist în celebra de tristă amintire închisoare de la Sighet (5/6 mai 1950 – iulie 1955).
[2] Adică decizia de a nu semna tratatul de pace cu Austria și de a se retrage de la guvernare, ceea ce se va întâmpla la 12 septembrie 1919.
[3] Informații asemănătoare oferă regina Maria la 16 august 1919: „S-au întâmplat lucruri dezagreabile la Galați, marinarii noștri făcuseră un complot, urmând exemplul bolșevicilor ruși, să omoare ofițerii și să pună stăpânire pe oraș. Planurile lor au fost dejucate de un soldat fidel.” Vezi Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, ediție Vasile Arimia, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 268 - 269.
[4] Lock-out: Închidere a unei întreprinderi și concedierea în masă a muncitorilor pe timp limitat pentru a-i foița pe muncitori să accepte anumite condiții (renunțarea la grevă, renunțarea la pretenția de mărire a salariilor sau acceptarea reducerii lor, limitarea drepturilor sindicale etc.)
[5] Vasile Bogrea (1881 – 1926) a fost un lingvist și filolog român, membru corespondent (din 1920) al Academiei Române. Profesor la Catedra de Limbi Clasice a Facultății de Litere și Filosofie a Universității din Cluj (începând din anul 1919). Împreună cu Sextil Pușcariu, a pus bazele Muzeului Limbii Române (1919) și a Societății Etnografice din Cluj (1923), devenind unul dintre colaboratorii activi ai acestora. La moartea sa, Nicolae Iorga i-a scris un necrolog elogios.
[6] Ioan Ursu (1875 – 1925)  a fost un istoric român din Transilvania, membru corespondent al al Academiei Române din 1910. Lucrări: Die Auswärtige Politik Des Woywoden Der Moldau Peter Rares (1923), Ștefan cel Mare (1925).
[7] Hans Ferdinand Helmolt (1865 – 1929), istoric german, cunoscut pentru lucrările sale de istorie contemporană, autor al unui tratat de istorie universală, Weltgeschichte, 9 volume, 1913 – 1922, în al cărei volum 4, intitulat Balkan-Halbinsel [Peninsula Balcanică], se trata și istoria României și la care contribuise și Nicolae Iorga. Helmolt a fost un contestatar vehement al ideii că Germania este vinovată de izbucnirea Războiului Mondial și al tratatului de pace de la Versailles.
[8] Arnim Tille (1870 – 1941) arhivist, bibliotecar și istoric german, specialist în genealogie.

Regele Ferdinand I

Ziua de naștere a lui Nando, a împlinit 54 de ani. Dimineața devreme părea să plouă, dar s-a înseninat, devenind o zi minunată, deși mai rece decât fusese în ultimul timp. În casă a fost agitație pentru ziua de naștere, oameni care veneau și plecau, telegrame, ofițeri și în cele din urmă toți miniștri sau, oricum, o mare parte din ei la prânz. Am stat între Brătianu și Porcu[1]. Brătianu a fost bine dispus. A ținut un discurs frumos, amintindu-ne de ultima zi de naștere înainte de război[2] când regele a făcut marele sacrificiu și cum a fost binecuvântat de Dumnezeu acest sacrificiu și i-a permis să îndeplinească în întregime aspirațiile României.




























Alexandru C.Constantinescu în perioada
mandatului de ministru de interne 1916-1918

În mijlocul atâtor bucurii, inima mea era îndurerată din cauza lui Carol, gândindu-mă că unul dintre copiii noștri a trebuit să se îndepărteze de noi. M-am gândit, de asemenea, la Barbu[3], pe care geloziile îl îndepărtaseră de noi și care fusese un susținător atât de credincios.
Spre seară a sosit colonelul Boyle care urmează să rămână câteva zile.”
(Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, ediție Vasile Arimia, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 275 – 276.)
   

---

[1] Porecla lui Alexandru C. Constantinescu (1859 – 1926), membru marcant al Partidului Național Liberal, de mai multe ori ministru în perioada anilor 1909 – 1926. Celebru pentru că atunci când a fost arestat pentru câteva zile în octombrie 1918, în urma dării în judecată a guvernului Ion I.C. Brătianu de către parlamentul lui Al. Marghiloman ar fi declarat, la închisoarea Văcărești, la întrebarea ce profesie are: „Fost și viitor ministru.”
[2] Referitor la acel moment – 24 august 1916 - există o telegramă a ambasadorului austro-ungar la Berlin, Gottfried von Hohenlohe- Schillingsfürst, către ministrul de Externe al Austro-Ungariei, contele Istvan Burian, din 27 august în care se spune așa: „Dl. Zimmermann [sub-secretar de Stat la Ministerul de Externe al Germaniei] mi-a spus că la 24 august împăratul Wilhelm al II-lea l-a felicitat foarte cordial pe regele Ferdinand cu prilejul zilei sale de naștere și la sfârșit a adăugat precizarea că speră cu toată încrederea că legăturile de rudenie dintre cele două dinastii nu vor permite chiar în aceste momente grele ca relațiile dintre cele două țări să fie în vreun fel periclitate. Regele Ferdinand a mulțumit foarte corect pentru felicitări, dar nu a făcut nicio referire la partea a doua a telegramei.” Din fericire pentru păstrarea secretului acțiunii României, telegrama lui Hohenlohe a ajuns la Viena la 28 august, deci după ce se primise declarația de război a României, vezi Sorin Cristescu, Misiunea Contelui Czernin în România 10 octombrie 1914 – 27 august 1916, Editura Militară, București, 2016, pp. 298 – 299.
[3] Barbu Știrbei (1872 – 1946) mare moșier, administrator al Domeniilor Coroanei Regale (din 1913) apropiat al familiei regale, considerat principalul sfătuitor al regelui Ferdinand. Va fi prim-ministru vreme de două săptămâni în iunie 1927. Negociator al României în tratativele purtate cu Aliații la Cairo în vara lui 1944. Membru al delegației României care a semnat Convenția de Armistițiu de la Moscova, la 12 septembrie 1944.

Ziarul La Presse din Bruxelles publică următorul articol interesant:

România era ca și Belgia o țară mică. Ca și Belgia ea a fost târâtă în formidabilul răsboiu al Puterilor mari. Ca și Belgia ea a fost învinsă, sdrobită, victim a tuturor ororilor unei invaziuni barbare. Tot ca și Belgia ea a luptat până la urmă. Armata ei, cramponată la ultimul petec de teritoriu național, n-a capitulat niciodată. Mai nefericită decât țara noastră, România a fost trădată și părăsită de marea sa aliată, Rusia, și silită să sufere umilința unei păci rușinoase. Dar, în fine, ea a cunoscut ca și Belgia, ceasul reînvierii, al revanșei și al victoriei. Armata română, care n-a putut fi nimicită nici de austro-germani, nici de bolșeviști, s-a aflat atunci din nou viguroasă și bine disciplinată în fața învingătorilor de ieri, puși pe fugă. Iar Aliații, credincioși României, s-au bucurat sincer de un triumf costisitor, e drept, dar definitiv. Veni și ceasul cu adevărat greu: acela al distribuirii recompenselor și pedepselor, ca și al împărțirii prăzii. Și din nou România și Belgia sunt tratate la fel, adică mai mult rău. Marile puteri declară scurt că sunt tutoarele și protectoarele micilor națiuni, că acestea n-au voit și că trebuie să primească fără cârtire soarta cele vor croi cei cinci stăpâni ai lumii. Din  acest moment paralela dintre România și Belgia încetează. Când cei cinci mari impuseră opera lor aprobării, mai mult sau mai puțin benevole, puterilor cu interese limitate, reprezentanții Belgiei se înclinară protestând, pe când aceia ai României protestară, dar nu se înclinară.


Ion I.C. Brătianu

Domnul Brătianu a părăsit Parisul și Versailles-ul preferând să renunțe la putere, decât să semneze un tratat pe care din motive binecuvântate (întemeiate) îl consideră ca nedrept pentru țara sa.  Virtualmente deci România se răsculase contra marilor puteri aliate. E drept că ea a dat dovadă de o mare prudență, evitând orice scandal și mărginindu-se la o rezistență pasivă și expectativă. Ungaria, vrăjmașa ei seculară, era răpusă, sfâșiată de războiul civil și redusă la o totală neputință. Drumul spre Budapesta era deschis armatei române, însă marile puteri veghiau, fiind hotărâte a impune statelor mici ca să respecte cu strictețe aceea ce ele numesc dreptate și care se confundă în chip admirabil cu interesele unora din ele. Cu toate acestea armata română înainta spre obiectivul ei, metodic, în salturi mici. La fiecare nouă etapă, înaltele puteri interveneau. Atunci armata română se opera, dar păstra terenul cucerit. În fine, într-un ultim salt, în vreme ce diplomații marilor puteri erau din nou surprinși și dezorientați din cauza evenimentelor, Românii pătrunseră în Capitala dușmană și se instalară acolo mai înainte ca Puterile tutelare să fi avut timp să se concentreze, să ia hotărâri și să dea ordine. Pentru toate acestea noi, Belgienii, trebuie să aclamăm România. Ea ne-a dat exemplul cel bun. Ea nu s-a lăsat și și-a ajuns scopul pentru că a îndrăznit. Dacă și noi am fi îndrăznit ne-am fi ajuns ținta. În lumea asta de pradă nu ajungi la nimic prin supunere și cumințenie. Desigur că diplomații români nu vor obține atâtea certificate de bună purtare, nici atâtea decorații ca ai noștri, dar România va avea toată Dobrogea, toată Bararabia, toată Transilvania și toată Bucovina. România va deveni o țară mare, care mâine nu va mai avea nevoie de nicio tutelă și va fi stăpână pe destinele sale. Ea va conta de aici înainte, iar în viitoarele congrese va putea să-și spună cuvântul și să nu mai fie tratată ca o rudă mai săracă, ca o cantitate neglijgeabilă. Totul în lumea asta este ca să nu te lași și să ști, la nevoie să reziști amicilor ca și inimicilor. Iată ce ne învață exemplul României. Să știm să ne folosim de el și să-l facem să-l înțeleagă și diplomații noștri.”
(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 307 – 308).

19 august 1919
Înaltul Comisariat Român la Budapesta nr. 28
 
Ministrul Diamandy[1], Budapesta

Constantin Diamandi
















Răspuns la întrebările puse de generalul Mărdărescu[2].

Generalul Gheorghe Mărdărescu

În ce privește programul-chestionar pe care trebuie să-l dezbateți cu generalii aliați, mențineți-vă în linii mari la răspunsul meu la Conferința de Pace și la telegramele anterioare pe care vi le-am adresat.
Faceți în special să reiasă:
a) În afară de rechizițiile necesare pentru întreținerea armatei, România cere să i se recunoască rechiziționarea până la 30% din articolele existente pentru a atenua golurile pe care armatele arhiducelui și ale lui Mackensen le-au lăsat în teritoriile românești pe care le-au ocupat.
b) Dv. puteți indica limitele teritoriului ocupat de trupele noastre la vest de Tisa și vă veți abține de a le întinde prea mult.
c) Veți demonstra imposibilitatea de a restitui proprietarilor automobilele, caii și trăsurile altfel decât prin plata bonurilor de rechiziție; aceasta se va efectua, bineînțeles, în același timp cu plata bonurilor de rechiziții emise de către Puterile Centrale în România.
d) Căile ferate, poștele și telegrafele vor remise progresiv cu retragerea armatei române, pentru că nimeni nu-și va putea imagina o ocupație a teritoriului lăsând aceste instrumente la inamic.
e) Se vor reduce rechizițiile la localuri la minimum necesar, ca trupele să nu sufere de pe urma lipsei de locuințe, sau să fie obligate să se împrăștie prin cantonamente unde siguranța lor să poată fi pusă în joc.
f) Noi n-avem nicio îndoială că dreptul nostru asupra materialului rulant ne este recunoscut de Conferința de Pace, nu numai pentru că a servit inamicului în ofensiva sa contra noastră și i-a fost luat cu armele în mână, dar și pentru că el constuituie o slabă restituire din averea noastră. Până la această decizie a Conferinței ne este imposibil de a renunța la el și de a lăsa ungurilor un excedent, pe când România suferă atât de mult din cauza imposibilității căilor ferate de a funcționa. Veți reaminti că aceste nevoi ale României, arătate deja de mai mult de un an, n-au putut găsi o rezolvare din partea Aliaților și că – deși la un moment dat am întrezărit posibilitatea de a ni se reda 4000 de locomotive – ulterior au fost reduse la 100, iar din acestea, așteptate șase luni, nu ne-au parvenit cu cele mai mari dificultăți decât 40.
g) Comandamentul Român este gata să stabilească de acord cu Aliații condițiile de supraveghere a Budapestei, care vor ține cu siguranță seama de securitatea armatelor.
h)  Guvernul român, fără a putea fixa o dată, va supune Conferinței rechiziționările de toate felurile efectuate în timpul ocupației. Noi cerem însă ca ungurii să ne supună listele asupra tot ce au luat comandamentele austro-ungare de la noi și asupra materialului lăsat de armata lui Mackensen pe teritoriul ungar. Noi cerem, de asemenea, lista materialului luat și rechiziționat de sârbi în Banat. În această privință este foarte instructiv incidentul medicului general Vicol, care a găsit la Budapesta materialul Crucii Roșii române, pe care reprezentanții unguri au încercat mai întâi să-l treacă ca fiind de altă proveniență.
Într-o manieră generală veți reliefa că la Conferința de Pace s-a stabilit că nicio recuperare definitivă nu poate avea loc; dacă, admițând legitimitatea capturilor noastre de război, Conferința de Pace refuză totuși să le dea acestor recuperări caracterul definitiv, noi sperăm că ea va recunoaște după o matură chibzuință, temeiul lor (caracterul lor bine întemeiat); că este indispensabil pentru noi ca ea să-l admită până atunci și că, sub formă de gaj, ele sunt mai în siguranță în mâinile românilor decât dacă vor fi livrate inamicului de care au depins până acum și care le-a dat o astfel de întrebuințare.
Brătianu
(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. IV, doc. nr. 691, pp. 126 – 127).
 

---

[1] Constantin Diamandi scris și Diamandy (1868 – 1931), diplomat român, ministru plenipotențiar la St. Petersburg (1913 – 1917), celebru pentru acordul Sazonov Diamandi de la 1 octombrie 1914, apoi pentru arestarea sa la 31 decembrie 1917 din rodinul lui Lenin, și eliberat în uma protestului întregului corp diplomatic din Petrograd, comisar al Guvernului Român la Budapesta.
[2] Gheorghe Mărdărescu (1864 – 1939), general român, comandant al armatei de operațiuni din Ungaria, va fi ministru de Război în guvernarea condusă de Ion I.C. Brătianu (25 martie 1922 – 27 martie 1927).

 Regele a plecat fără a rezolva criza[1].
       Nota Guvernului către Înțelegere e judecată conciliantă de presa apuseană, care, călduros, ne ține partea.
       Lăpedatu[2], întors de la Paris, laudă pe Brătianu, care-i pare - impersonal.
 


Istoricul Alexandru I. Lapedatu
 
     Chestia Basarabiei a fost amânată. Americanii sunt pentru noi. Ei ar dori însă, odată ce se cere ceva unuia din Aliați, să cedam și noi o parte din Cadrilater Bulgarilor. Ai noștri nu vor să audă. Vaida și Ardelenii sunt pentru cedare.
     Bucovina o avem toată, afară de un punct de Cale Ferată.
  Lăpedatu îmi povestia una din ale noastre. Ne trecuse prin minte să platim pe de Martonne[3], a cărui mărturie a fost decisivă în chestia Basarabiei. Din fericire, Lăpedatu a putut interveni la timp.






 


Emmanuel de Martonne (1873 – 1955)
 
     Era vorba ca în fața Seghedinului sa avem, alături cu Sârbii, acces la Tisa. Noi am refuzat orice discuții.
   Hoover[4], adus în Europa în misiune politică, e cu totul neînțelegător și încurcă lucrurile.
     Grevă generală la Poștă. S'au refuzat și cele mai neapărate telegrame oficiale. Și nimeni nu caută pe întețitori.
    Lăpedatu îmi spunea că, în cursul grevei tramvaielor din Paris, burghezii s'au oferit a face serviciul. Liniile s'au reluat una după alta și rebelii sociali au trebuit să facă penitență.”

(Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a., pp. 239 – 240).
 
 

---

[1] Este vorba despre încercarea regelui Ferdinand de a constitui un guvern național, despre care Nicolae Iorga a scris în însemnarea anterioară: ” După consultarea cu toată lumea, inclusiv cu Marghiloman, Regele mă chiamă în audiență la 15 [august]. O zăbavă de automobil m-a împiedicat de a veni. Familia regală pleacă la 16 la Sinaia”
[2] Alexandru I. Lapedatu (1876 – 1950) a fost ministrul cultelor și artelor în șase guverne și ministru de stat al României în patru guverne, președinte al Senatului României, membru titular al Academiei Române, președintele acesteia și secretarul său general. În scrisoarea sa din 28 iunie 1918 adresată lui Ion I.C. Brătianu, președintele Partidului Național Liberal, Alexandru I. Lapedatu subliniază nevoia urgentă a unui document concis conținând poziția pe care trebuie să o adopte România în evoluțiile politice din viitorul apropiat cu privire la 1) situația geografică, etnică, socială, culturală și politică a românilor din Austro-Ungaria; 2) evoluția relațiilor între români și unguri; 3) desnaționalizarea practicată în Transilvania și Bucovina; ca și 4) necesitatea dezmembrării monarhiei austro-ungare ca premiză necesară pentru reconstrucția postbelică a unor state naționale. Recunoscîndu-i-se competența în materie, Alexandru I. Lapedatu a fost numit între 1919 și 1922 ca expert în delegația română la Conferința de pace de la Paris (1918); documentele pe care le-a redactat au fost supuse Conferinței și au fost utilizate de delegația română ca bază pentru negocieri. Arestat de guvernul comunist la 5 mai 1950, a murit în închisoarea de la Sighet la 30 august același an.
[3] Emmanuel de Martonne (1873 – 1955), geograf francez de reputație mondială, profesor la Universitatea din Lyon și apoi la Sorbonna (din 1909). Începând din 1897 a întreprins vaste cercetări în România, acordând o atenție special dezvoltării școlii geografice românești. A descoperit prezența formelor glaciare în munții Parâng și a publicat numeroase lucrări de sinteză privind evoluția geologică, tectonică și geomorfică a Carpaților. În 1918, este desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace de la Paris (1919-1920) în cadrul tratativelor de încheiere a păcii după Primul Război Mondial, fiind principalul autor al recomandărilor făcute, cu obiectivitate, guvernului francez, privind teritoriile ce urmau să fie recunoscute România și Poloniei prin tratatele de pace. El a călătorit pe teren și conform principiului viabilității frontierelor, a obținut extinderea frontierei Poloniei spre est și a României spre vest cu câțiva kilometri, pentru ca importante căi ferate (de exemplu Timișoara-Arad-Oradea-Satu Mare) să nu se întretaie de mai multe ori cu granița.   Opunându-se astfel delegaților americani și britanici, el a contribuit, în mod semnificativ, la desenarea granițelor din 1918-1921 (dintre care cele trasate între România, Serbia și Ungaria, mai sunt valabile și astăzi). Membru de onoare al Academiei Române (1919).
[4] Herbert Hoover (1874 – 1964) am politic american, viitor președinte al SUA (1929 -1933) conducea la vremea respectivă „Administrația Americană pentru Ajutor” (American Relief Administration - ARA), un organism însărcinat cu aprovizionarea statelor aflate într-o situație economică foarte dificilă. România a fost înscrisă în planurile americane de aprovizionare după 17 noiembrie 1918, în proiectul întocmit de Hoover și asistenții săi, România figura între statele „eliberate”, alături de Belgia, Polonia, Cehoslovacia, Serbia, Finlanda, etc. Această categorie cuprindea țări considerate a fi lipsite de mijloace financiare și de transport, cu frontiere instabile amenințate permanent de bolșevism și chiar „lipsite de experiență de guvernare.”

Budapest, 12 Août 1919, Conseil Suprême, Conférence de la Paix, Paris
       La Mission Militaire Interalliée a siégé toute la journée aujourd’hui. Elle a eu un entretien avec M. Constantin Diamandy, plénipotentiaire roumain à la Conférence de la Paix. M. Diamandy a déclaré qu’il était autorisé à traiter (transact business) avec la mission; on lui a communiqué copie en français d’une partie des instructions envoyées à la mission et on lui a demandé si son gouvernement s’y conformerait ou non. Il a répondu qu’il ne pouvait donner de réponse sans un entretien préalable avec le Général Mardarescu, que l’on attend d’un moment à l’autre et qui doit prendre le commandement des forces roumaines. Il a déclaré que  le gouvernement roumain était vivement froissé des informations parues dans la presse tendant à représenter que l’arrivée au pouvoir du gouvernement de l’Archiduc Joseph était dû en quelque manière à l’influence de la Roumanie. On lui a fait remarquer que la situation alimentaire était grave et qu’il s’ensuivrait la famine et des émeutes si on ne remédiait pas à cette situation.
      La Commission, tout en dégageant sa responsabilité pour la situation déplorable où se trouve actuellement Budapest, a suggéré que M. Diamandy prit des dispositions immédiates pour interdire de la part des Roumains la réquisition d’approvisionnements à l’intérieur d’une zone fixée autour de la ville de Budapest et pour que les Roumains ne procèdent plus à des enlèvements de matériel roulant. Il a déclaré qu’il étudierait la question sans délai, et est entré dans une grande colère quand on lui a donné à entendre que le gouvernement roumain pourrait être considéré comme responsable de la famine ou des souffrances de Budapest dans les circonstances actuelles. On lui a demandé de faire connaitre quelles étaient les parties des instructions reçues par la Commission que le gouvernement roumain pourrait accepter immédiatement. Il s’est mis de nouveau en colère, déclarant que la Roumanie n’était pas une nation vaincue, qu’elle devait collaborer avec les autres alliés, et que lui n’accepterait d’ordres de personne, sauf de son gouvernement. Il a fini par se calmer. La Mission a alors insisté sur l’urgence de la situation mais il n’a pas voulu s’engager quant à la date de sa réponse, mais il a déclaré qu’il conférerait avec le Général Mardarescu, et qu’il verrait la commission le lendemain 13 Août. On lui a demandé si au cours des journées précédentes le gouvernement roumain avait remis un autre ultimatum à la Hongrie. Il a répondu qu’en fait il était sûr que tel n’était pas le cas. Parce qu’un tel document lui aurait été remis tout naturellement et comme il convenait, à lui-même et qu’il ignorait l’existence d’un ultimatum.
       L’Archiduc a donné hier et aujourd’hui à la commission des détails sur une intrigue dont le but évident est de démoraliser son gouvernement. Il a déclaré qu’on a dicté aux trois officiers de liaison hongrois attachés au Q. G. de Holban un document émanant d’un certain Monsieur Ardeli[1], ancien Ambassadeur de Roumanie à l’époque du gouvernement de Tisza. Ce document entre autres contient les conditions suivantes: La frontière fixée par l’Entente en 1916 doit être acceptée. Le Banat est revendiqué par les Roumains. Bekescsaba doit appartenir à la Roumanie. La Roumanie a 600.000 hommes sous les armes. La puissance militaire de l’Entente est nulle et l’Entente se trouve aux prises avec des difficultés ouvrières. On offre divers avantages au cas où une union roumano-hongroise serait conclue contre le péril slave. Si ces conditions ne sont pas acceptées, des Roumains balaieront la Hongrie comme l’a fait Mackensen, et l’abandonneront à son sort. Ce document après avoir été signé par un des officiers de liaison mais non par Ardeli, a été remis au premier ministre. Aujourd’hui les trois officiers se sont de nouveau présentés au gouvernement et lui ont fait connaitre que si les conditions ne sont pas  immédiatement acceptées les Roumains quitteront le pays, en emmenant avec eux le gouvernement, dévasteront complètement le pays et fomenteront des troubles ouvrières. Ce qui précède constitue la version de l’Archiduc; il était très agité au cours de ces conversations et il a fait appel aux avis de la commission. Le premier ultimatum, comme il l’appelle, se trouve entre nos mains; il est signé d’un des officiers de liaison, lequel d’après l’archiduc est resté avec lui pendant tout le cours de la guerre. Cette intrigue est évidemment puérile, mais elle a réussi à effrayer le gouvernement. Nous avons dit à l’archiduc de n’y prêter aucune attention.
        Mission Militaire Interalliée

( S.A.N.I.C., Fond Microfilme Franța, inv. 1990, rola 170, cadre 338-340)
 
 
       Délégation roumaine à la Conférence de Paix (circa 13 august 1919)
      Réponse du Gouvernement roumain aux communications de la Conférence de Paix remises à Bucarest le 9 Août 1919
 
       Le Gouvernement a été surpris très péniblement par la communication qu’il a reçue de la part de la Conférence de Paix. Il n’a mérité ni les reproches, ni les accusations qu’elle contient. La Roumanie ne saurait braver une Conférence aux décisions de laquelle elle doit participer à la suite de sa coopération avec les Alliés dans l’œuvre de justice que la victoire des Alliés assure au monde ainsi que les revendications nationales que les Roumains ont formulées avec précision dès la première héure de leur entente avec les Alliés. La Roumanie n’a pas fait varier ses revendications territoriales avec les succès de ses armées, mais elle considère que ses nouveaux efforts militaires, qu’elle a été contrainte de faire, pour repousser l’offensive hongroise et les services que, par ses sacrifices, elle a rendu à la cause de la civilisation, lui donnent un nouveau titre pour réclamer son droit. Le Gouvernement roumain, à Budapest, comme ailleurs, entend travailler d’accord avec les représentants des Puissances Alliés. Le commandement militaire roumain a reçu des ordres dans le sens de collaborer avec les Missions militaires de Budapest, afin d’établir ensemble les mesures nécessaires pour faciliter la possibilité d’un Gouvernement hongrois, qui assure l’ordre dans le pays et garantisse la sécurité des relations de paix sur la frontière roumaine. Dans ce but même, le Gouvernement Royal a chargé son Haut-Commissaire, Monsieur Diamandy, de se rendre à Budapest, où, grâce à l’ordre établi par la victoire de l’armée roumaine, il pourra rencontrer les représentants des Puissances Alliées. La Roumanie est décidé d’agir d’accord avec la politique que la conférence pourra dorénavant fixer à l’égard de la Hongrie, à la suite du nouvel état de choses réalisé par l’intervention de l’armée roumaine. En ce qui concerne l’attitude du Gouvernement et du Commandement roumain vis-à-vis des décisions de la Conférence, touchant l’occupation de Budapest, on ne saurait ignorer que les troupes roumaines s’y trouvaient déjà lorsque la communication a été faite au Gouvernement Royal et que les quatre autres ne lui ont été présentées, simultanément, que le neuf Août dans l’après midi. Du reste, cette occupation, qui ne comporte pas l’effusion de sang que craint la Conférence, est indispensable si l’on veut faire cesser l’état de choses qui n’a troublé que trop longtemps le centre de l’Europe. Les événements antérieurs l’ont prouvé.
     Le Gouvernement roumain ne pouvait pas prévoir que la Conférence de Paix considérait encore comme existant l’armistice de Novembre 1918, après avoir reçu d’elle l’invitation de coopérer à une action militaire contre l’armée hongroise. Il le pouvait d’autant moins après avoir été l’objet d’une offensive générale de la part de cette armée. La Roumanie ne pouvait pas croire que, après des combats sanglants à la suite desquels l’armée roumaine a fait capituler toutes les forces organisées ennemies, elle n’aurait pas le droit de disposer du matériel de guerre dont celles-ci s’étaient servies pour l’attaquer, sans être gênées par la situation créée par l’armistice antérieur. Quant aux autres réquisitions elles n’ont été prévues que dans des proportions assurant, avec les besoins de la population, de larges disponibilités d’exportation et ne compromettant pas l’activité économique du pays. La Roumanie n’y a été obligée que par l’état d'épuisement total dans lequel l’ont laissée les invasions allemande, hongroise, et par le fait que c’est dans ces régions, aujourd’hui occupées par elle, qu’a été versée une grande partie du butin de guerre enlevé par les armées des Puissances Centrales. Il serait difficile de concevoir qu’on dénie à la Roumanie ce droit lorsque d’autres armées Alliées ont pu sans aucun obstacle de la part de la Conférence, vider et épuiser totalement des territoires occupés qui devaient, après la paix, revenir non à un ancien ennemi, mais à un Allié.
     Le Gouvernement roumain regrette que les Grandes Alliés aient pris en considération des accusations calomnieuses portées par un ennemi sans scrupules. Loin d’encourager le pillage, les troupes roumaines, par leur présence même, ont rétabli l’ordre et arrêté l’anarchie et la dévastation. La présence des représentants des Puissances Alliées même à Budapest est un témoignage de cet état de choses. Le Commandement roumain, dès les premiers jours, a fait prendre des mesures pour approvisionner la capitale hongroise qu’il avait trouvée complètement privée de provisions. Des lignes de chemin de fer n’on été interrompues que provisoirement dans l’intérêt strict de la sécurité militaire. Pour ce qui est des Gouvernements qui ont succédé à Bela Kun, ils n’ont été ni établis, ni remplacées ou arrêtés par les troupes roumaines. L’armée roumaine qui a prouvé, au milieu de toutes les épreuves qu’elle a eues à subir, le haut esprit qui l’anime et la discipline qui la gouverne, n’à jamais  perdu de vue les devoirs que l’humanité et la civilisation lui imposent. L’accueil que lui fait la population en est la preuve éclatante dans tous les territoires occupés. Si l’action militaire roumaine, grâce à la conduite des opérations et à la vaillance des troupes, s’est développée si rapidement, la Roumanie a conscience qu’elle a rendu un service éminent à l’œuvre de paix que la Conférence de la Paix poursuit.

(ANIC, Fond Microfilme Franța, inv. 1990, rola 170, cadre 343-345)
 
 
       Télégramme au Gouvernement roumain adressé par l’intermédiaire du Chargé d’Affaires de France à Bucarest.           Communiqué à la Mission Militaire Inter-alliée de Budapest, 14 Août 1919
 
    La Conférence de la Paix, sans revenir sur un certain nombre de points qui appelleraient de sa part des rectifications, enregistre avec satisfaction la déclaration du Gouvernement roumain "qu’il est décidé à agir d’'accord avec la politique que la Conférence fixera à l’égard de la Hongrie". Elle interprète cette déclaration comme indiquant que la Roumanie, en sa qualité d’Etat participant à la Conférence de la Paix, a l’intention de se conformer à ses décisions communiquées par l’intermédiaire de la Mission Militaire déléguée à Budapest par le Conseil Suprême. Les directions envoyées à trois reprises par la Conférence à la Mission des Généraux Alliés et communiquées à Bucarest ont défini d’une manière détaillé et explicite la politique des Puissances Alliées à l’égard de la Hongrie dans la situation présente (désarmement des troupes hongroises, maintien de l’ordre avec le minimum de troupes étrangères, ravitaillement de la Hongrie, abstention de toute immixtion dans la politique intérieure sous réserve de la libre expression de la volonté nationale). Le Conseil Suprême insiste sur le fait qu’aucune reprise définitive de matériel de guerre, de chemins de fer, d’agriculture, ni de bétail etc., ne peut avoir lieu actuellement. Il appartient, conformément aux principes de la Conférence acceptés par tous les Etats Alliés et appliqués en particulier dans le Traité avec l’Allemagne, à la réunion des Puissances Alliés et Associés seule de déterminer des réparations à fournir par la Hongrie et la répartition entre les Etats intéressés. Ni l’armée roumaine, ni le Gouvernement roumain ne sont fondés à fixer eux-mêmes la part de la Roumanie, les avoirs hongroises de tout nature étant le gage commun des Puissances Alliés.
        S. Pichon

(ANIC, Fond Microfilme Franța, inv. 1990, rola 170, cadre 348-349)
 

---

[1] Ioan Erdely (1863-1930), membru al Partidului Național Român, a fost numit însărcinat cu afaceri al Consiliului Național Român la Budapesta, la 7 decembrie 1918.

 

Generalul Gh. Mărdărescu pe terasa hotelului Gehlert din Budapesta
 
  












   
        Zvonuri tendențioase și rău voitoare au fost răspândite, cu scop de a insinua că Comandamentul militar, sau guvernul român ar fi contribuit într-un mod oarecare la aducerea la cârma statului ungar a guvernului actual[1]. Încă de la început Comandamentul trupelor din Transilvania a făcut cunoscut că autoritățile militare române nu au și nu vor avea niciun amestec în chestiunile lăuntrice ale Ungariei.
 

István Friedrich (1883 – 1951)
 
 




   
       Rolul armatei române nu este nici de a aduce, nici de a menține guverne în teritoriul altor state și nu a recunoscut până acum niciun guvern ungar
         Dorința României este ca o dată tranșate – de acord cu aliații ei – toate chestiunile care au rezultat din războiul actual, să reia relațiuni pașnice normale cu poporul vecin ungar, căruia îi cere numai o conduită leală și împlinirea strictă a angajamentelor luate.
        În aceste condiții, suntem dispuși a ajuta și a înlesni, pe cât mai mult, ameliorarea stării economice a poporului ungar.
        Comandamentul armatei române a luat cele mai energice măsuri pentru ca în cea mai scurtă vreme alimentarea orașului să devie normală. A luat încă măsuri pentru ca orice transport de alimente, destinat aprovizionării orașului, să fie efectuat imediat, în aceeași ordine de precădere cu transporturile militare.
        Comandamentul militar român a pus deja la dispoziția populației numai într-o singură zi, peste 70.000 rații de pâine de câte 400 gr. fiecare.
        In rezumat, face tot ce omenește este posibil pentru ca populația orașului să nu sufere.
Armatei române, care a întreprins acțiunea militară în urma provocațiunii armatei inamice de pe Tisa, îi este străin orice spirit de răzbunare. Ea dorește numai să vadă înfăptuită [instaurată] liniștea în Ungaria și pașnica dezvoltare a statului ungar, pe căile pe care le va alege însuși poporul.
     Ocupațiunea provizorie a armatei române nu împiedică ca viața politică să se manifeste, în conformitate cu ordonanțele date și în cadrul liniștit.
         Budapesta, în 10 august 1919
        Comandantul trupelor din Transilvania, general Mărdărescu[2]
         Înaltul comisar al guvernului român, ministru Diamandi

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. IV, doc. nr. 678, pp. 101 – 102).
 

---

[1] Este vorba despre guvernul condus de Istvan Friedrich (1883 – 1951) care a reușit să înlăture prin lovitura de stat de la 6 august guvernul condus vreme de cinci zile de Gyula Peidl (1873 – 1943). Conspiratorii au acționat cu știrea generalului Mărdărescu care a cerut ca acțiunea să nu producă haos și să se desfășoare rapid. Istvan Friedrich l-a proclamat imediat ca regent pe Arhiducele Joseph al Austriei (1872 – 1962) feldmareșal al armatei austro-ungare, care însă nu a fost acceptat de liderii Antantei și a abdicat la 23 august. Guvernul lui Istvan Friedrich a condus până la 24 noiembrie 1919 când a cedat puterea ministrului Apărării, Károly Huszár, în condițiile în care deja toată armata ungară asculta de fostul amiral Miklos Horthy. Acesta din urmă a preluat puterea la 15 martie 1920.
[2] Ziarul Românul din Arad nr. 83 din 10 august 1919 a adus vestea că: Trupele de ocupație ale aliaților care se găsesc la Budapesta și împrejurimi se află sub comnada supremă a generalului Mărdărescu.

 

 

   Trenul nostru  s-a întâlnit cu cel al lui Nando la 8. M-am odihnit splendid peste noapte, un somn bun și lung și m-am trezit minunat de refăcută și gata de lucru. În ultimul timp mă simțeam sub condiția mea atât fizică cât și mentală.
       După un mic dejun luat devreme, am pornit să ajungem din urmă trupele care trec Tisa. Nando m-a luat în mașina lui, am stat lângă el. Șoselele erau bune și noi am zburat. Aici suntem chiar în Ungaria. După aproximativ o oră de ventre à terre[1] am ajuns într-un loc unde fusese construit peste Tisa un pod de vase. Am întâlnit nesfârșite coloane de trupe, pe drum am fost ovaționați cu urale frenetice și entuziaste, dar, totodată am fost acoperiți și de un praf maroniu. Am văzut de asemenea numeroase trupe trecând podul. M-am amuzat aruncând nenumărate pachete de țigări soldaților care treceau. Aceasta i-a umplut de bucurie. Oriunde merg, dau din plin țigări, din care am întotdeauna destule.
       În final am trecut Tisa pe un pod de vase la Tisza-Bö și ne-am dus pe un drum de șes într-un sătuc Kökelec [corect: Kötelek] unde am inspectat o altă divizie și am văzut cum arată o casă distrusă de bolșevici. Și aici am împărțit numeroase țigări, apoi am mers într-un sat îndepărtat, unde Moșoiu își are cartierul general. El ne-a dat o masă excelentă pe o verandă. Eu am avut chiar o cameră bună în care m-am putut spăla de praful gros maroniu cu care eram acoperiți. Ziua nu a fost insuportabil de călduroasă, dar stând în față lângă șofer ceasuri întregi, la un moment dat am simțit căldura motorului.
        Imediat după masă am pornit-o din nou să inspectăm o altă divizie și o altă trecere a Tisei pe un alt pod de vase  într-un loc numit Tisza Bura[2]. Aici am avut plăcerea să-mi văd regimentul [4 de roșiori]. Am sosit chiar în momentul în care podul era gata și regimentul meu urma să treacă primul. Desigur, ei au luat partea leului din proviziile mele. Soarele apusese deja, locul era o „luncă” (în original) mare, aproape de fluviu, foarte frumos, aerul se răcorise, erau mase de trupe, foarte pitoresc. Ei erau fericți să ne aibă în mijlocul lor. Ne-am urcat pe niște bușteni, deasupra locului pe unde treceau și i-am salutat și le-am aruncat pachete de țigări. Toți erau atât de plini de elan, se bucurau că trec Tisa să-i alunge pe bolșevici, ei doreau să ajungă la Budapesta. Am văzut mulți prieteni, sper că ei se vor întoarce, dar s-ar putea să mai fie încă lupte sângeroase. Domnul fie cu ei, toți par atât de tineri! Acum, ei au cai minunați. Nu a fost una din cele mai mici bucurii ale mele să contemplez toți acești cai frumoși. Sângele meu anglo-saxon a vibrat puternic la vederea lor.
        Ne-am înapoiat cu mare viteză și cu un sentiment de satisfacție, dar cu pielea foarte arsă de soare și cu ochii injectați. Ajungând la gară am descoperit că sosise Brătianu.
        Am fost neplăcut impresionați de un grup de tineri soldați  bolșevici, îmbrăcați la întâmplare – unii aproape elevi. Ei au fost prinși cu mâinile pline de sânge și mi s-a spus că vor fi împușcați la apusul soarelui. Aproape că mi s-a oprit inima...

(Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, ediție Vasile Arimia, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 253 – 254.)
 
 

---

[1] « Cu burta la pământ” expresie ce definește în limba franceză galopul întins al unui cal.
[2] Astăzi Tiszabura, localitate pe malul stâng al Tisei, la 24 km nord de Tiszabö, dacă se merge pe malul Tisei, la 17 km în linie dreaptă.

Vineri, 18 iulie 1919
       O zi  întreagă de mers cu mașina. Am plecat devreme la Ploiești să inspectez cantinele Principele Mircea, pe care le-a deschis societatea noastră pentru copii, împreună cu americanii lui Hoover[1]. Aceștia sunt rivalii Crucii Roșii Americane. Trebuie să păstrez un echilibru stabil între aceste două misiuni, pentru că ambele îmi sunt folositoare, dar ele au tendința de a se antipatiza reciproc. Colonelul Amand, care este sufletul acestei organizații, face parte din ceea ce Anderson[2] numește înfiorându-se americanii neciopliți. El este plin de energie, cu maniere exact cum l-a înzestrat Natura, întreabă tot ceea ce vrea să știe și dă orice informație dorește să împărtășească. Nu-și dă seama dacă lumea se ofensează sau dacă el se bagă acolo unde nu-i fierbe oala, este însă plin de bunăvoință, de entuziasm și de adevărata inacceptare americană a oricăror greutăți, totul se poate și trebuie depistat și mers înainte, înainte! Să nu fii niciodată liniștit, să faci eforturi – fă și  vei reuși. Deși obositor, este un spirit care-mi place, mai ales într-o țară unde oamenilor, dimpotrivă, le place să ridice greutăți în calea cuiva și întotdeauna văd ce nu se poate face, în loc  de a vedea ce se poate face. Pentru Amand nu există nu se poate. Totuși, el este aproape copilăros de naiv și vine tot timpul cu întrebări, tulbură demnitatea singurătății mele ca să-mi smulgă decizii pe care eu,  fiind regină și, mai ales, fiind eu, nu le pot lua singură. Imposibil este un cuvânt pe care Amand nu-l cuunoaște. Lui i-ar place să-mi vâre în sân milioane americane și visează la o organizație în întreaga țară care să uimească lumea  de ce pot face românii cu ajutorul americanilor, dar aceasta trebuie să fie organizația lor românească, la care trebuie să adere toate sătucurile, la care trebuie să lucreze toți și să le placă să lucreze și să depășească dificultățile și să facă lucrurile repede și peste tot în același timp. Amand este o bucurie pentru mine, în ciuda dezaprobării de către Anderson a noilor sale procedee. Avem nevoie de oameni care să se implice, dar ei au în spate o enormă avuție, din care o parte se află în mâinile mele, ceea ce este o adevărată binecuvântare, noi însă nu avem nevoie numai de avuția lor, nouă ne trebuie spiritual lor de inițiativă, ei ne determină să facem eforturi. Românii mei nu sunt în mod natural înclinați spre efort, dar ei pot munci dacă sunt bine conduși. Amand are marea lui utilitate și eu, care mă pot înțelege cu multe feluri de firi omenești, pot, de asemenea, să mă înțeleg și cu Amand. În plus, Amand declară că nicăieri nu sunt femei atât de frumoase ca în România, ele nu pot fi întrecute niciunde - declară Amand și îți dai seama că ar vrea să spună mult mai multe.
       Am vorbit apoi de mașinile de care avem nevoie pentru organizația noastră, și Amand, în sensul acesta, cu creionul în mână, a scris repede, câte? Sunt suficiente o sută? Domnul Hoover va afla imediat! și zece minute mai târziu mi se arată o telegramă pentru Hoover, sunteți de acord cu aceasta? etc… etc… iar eu zâmbesc și-l încurajez, și-l aprob, și spun de trei ori ura pentru America, și Amand s-a simțit un băiat grozav; aceasta este o frumoasă și exactă descriere a lui Amand. Să adăugăm că el este înalt și zvelt, ofițer de infanterie, care poartă un fel de pălărie de cowboy și are dinți de aur în gură, ce pare a fi o particularitate americană. Este originar din Texas.
         Ei bine,toată ziua de ieri am vizitat cantine la Ploiești și în jurul Ploieștiului, unde sunt hrăniți mii și mii de copii. Ploieștiul mi-a făcut o primire entuziastă și aproape am fost îngropată în flori încât nu știam cum să stau. L-am avut cu mine pe Teribilul. Am mâncat la o mică mânăstire dincolo de Ploiești, unde nu fusesem niciodată și aceasta a produs o adâncă bucurie bătrânelor călugărițe. Nu pot fi două concepții de viață mai fundamental diferite decât cea a lui Amand și cea a călugărițelor! Mirarea lui că niște ființe omenești își pot irosi viețile nefăcând absolut nimic era impresionantă, oferindu-mi prilejul să-mi arăt humorul meu permanent viu. Un contrast extraordinar, călugărițele antediluviene și Amand, omul din Texas. Apreciez în mod deosebit aceste contraste nuanțate.
       Drumurile erau groaznice, a plouat toată ziua de ieri, dar temperatura a fost foarte plăcută. Prefectul și soția lui sunt amândoi drăguți și săritori. Toți țăranii au fost fericiți. Ne-am dus într-un parc foarte frumos, proprietatea doamnei Crețulescu; totul a fost foarte reușit, deși obositor, am ajuns acasă pe la 8 1/4 , foarte somnoroasă și zdruncinată (de mașină), dar în urma mea cu o zi activă, satisfăcătoare, o zi care a fost o sărbătoare pentru colonelul Amand, ofițer în armata americană, detașat la Comisia de alimentație a lui Hoover pentru România etc… etc…
Amand merge înainte…

(Maria Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 241 – 243)
 

---

[1] „Administrația Americană pentru Ajutor” (American Relief Administration - ARA), condusă de viitorul președinte al SUA, Herbert Hoover (1874 – 1964). Era vorba de un organism însărcinat cu aprovizionarea statelor aflate într-o situație economică foarte dificilă. România a fost înscrisă în planurile americane de aprovizionare după 17 noiembrie 1918, în proiectul întocmit de Hoover și asistenții săi, România figura între statele „eliberate”, alături de Belgia, Polonia, Cehoslovacia, Serbia, Finlanda, etc. această categorie cuprindea țări considerate a fi lipsite de mijloace financiare și de transport, cu frontiere instabile amenințate permanent de bolșevism și chiar „lipsite de experiență de guvernare.”
[2] Henry Watkins Anderson (1870-1954), avocet american, liderul partidului republican din Statul Virginia. Șeful misiunii americane a Crucii Roșii în România (ianuarie 1917 – martie 1919). A plecat din România și a reușit să treacă prin Rusia cu trenul într-o călătorie dramatică. A fost logodit cu o scriitoare americană celebră în epocă, Ellen Glasgow (1873 – 1945), dar care a rupt logodna cu el când a aflat că el și Regina Maria își scriau zilnic și își făceau cadouri.

16 iulie 1919
 


Constantin Prezan (1861 – 1943)
      Marele Cartier General
      Biroul Operațiunilor
      Nr. 2333
      Telegramă mareșalului Foch, Paris
      La nr. 3332
   1. Majestatea Sa Regele autorizează ca armata română să dea cel mai mare concurs posibil Aliaților pentru restabilirea ordinii în Europa Centrală și pentru garantarea păcii.
    2. Aceasta fiind, noi putem participa la operațiile contra Ungariei cu 7 divizii, dintre care 5 de infanterie și 2 de cavalerie. În afară de aceste forțe, noi am putea dispune de încă o divizie de infanterie în a doua linie.
Această divizie va fi lăsată pentru securitatea liniilor de comunicație la est de Tisa, în zona pur ungară din vecinătatea fluviului. Divizia nu va putea participa la operațiuni decât în caz de absolută nevoie și numai dacă situația frontului nostru de est va permite transportul în regiunea Tisei, această a 7-a divizie fiind acum unica noastră rezervă pe frontul de est.
     3. Trupele române pot începe operațiunile cel mai târziu în opt zile după luarea deciziilor definitive în acest sens.
    4. Stocul nostru de muniții fiind limitat, armata română se va găsi, din această cauză, într-o situație precară după sfârșitul operațiunilor contra Ungariei. Noi n-am putea deci face față unei operațiuni serioase și prelungite pe alte fronturi în cazul în care am fi atacați.
      Văzând această situație, cerem Aliaților să ne garanteze trimiterea munițiilor și materialelor pe care le-am comandat în Franța.
     5. Pentru orice eventualitate, este bine să se ia în considerare de asemenea cazul când, în timpul operațiunilor, se va simți necesitatea de a se recurge la alte mijloace pentru sfărâmarea rezistenței adversarului. În acest caz, noi nu vom avea alte resurse decât cele care ar fi disponibile la această dată de pe frontul nostru de est.
Or, în cazul când situația ar permite retragerea de pe acest front a uneia sau două divizii de infanterie, deplasarea lor pe Tisa nu s-ar putea efectua rapid din cauza lipsei de locomotive. Va fi deci absolut necesar să se pună la dispoziția noastră cel puțin o sută de locomotive care vor trebui expediate din Franța, în cazul când Iugoslavia nu ni le-ar putea împrumuta.
6. Condițiile de ordin militar în care noi înțelegem participarea trupelor noastre la această operațiune au fost expediate astăzi, 16 iulie, printr-un curier special, colonelului Dumitrescu, pentru a vi le comunica.

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. IV, doc. nr. 655, pag. 28).
 
 
14 Iulie 1919, Însemnările lui Radu R. Rosetti și N. Iorga despre ziua națională a Franței  
         La dejunul la popota Comandamentului francez sunt pus, la sfârșitul mesei, în situațiunea stângace de a face o cuvântare, pentru că generalul Zizi Cantacuzino[1], cel mai mare în grad dintre ofițerii români prezenți, refuză sub pretext că el ar spune numai prostii – asta a strigat în gura mare.
     În scurta cuvântare ce improvizez arăt că Franța ne-a ajutat mai ales în trei împrejurări: prin marea revoluție[2] care ne-a făcut prin rezonanța ei să ne emancipăm de sub tutela culturală grecească; în 1856 prin tratatul de la Paris, care ne-a scăpat de sub protectoratul rusesc și a îngăduit Unirea Principatelor[3] și în războiul ce s-a terminat acum.
          Sunt citat de generalul Graziani[4] la ordinea de zi a Armatei de Dunăre (ordin general nr. 60) și decorat cu Crucea de război.

(General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914 – 1919), ediție îngrijită, studiu introductiv și note, Maria Georgescu, Editura Modelism, București, 1997, p. 376)
          14 Iulie.
          Sărbătoarea națională a Francezilor.
          Orașul e pavoazat.
          La Legație, Brătianu vine magnific, așteptând să fie recunoscut și salutat.
       Dau lui Cambon cărți vechi românești traduse din limba franceza, care trebuie sa formeze un întâiu fond al nostru la Biblioteca Națională din Paris.
           Lapedatu[5] și Murgoci[6] sunt trimeși la Paris, unde-i chiama în chestia Basarabiei.

 

Istoricul Alexandru I. Lapedatu
 
          Ni s'a cerut formal să mergem asupra Pestei. Francezii ar da două divizii. Și cine alții?
         Soldații francezi au serbat pe 14 Iulie cu steaguri în vârf de prăjini, și cu toate haimanalele după ei au defilat pe Calea Griviței.

(Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a., pp. 228 – 229)
 

---

[1] Gheorghe (Zizi) Cantacuzino- Grănicerul (1869 -1937), general și om politic român de extremă dreaptă, președintele de onoare al Mișcării Legionare, celebru pentru vitejia din războiul de întregire, dar și pentru aventurile din tinerețe.
[2] Este vorba de Marea Revoluție Franceză (1789 – 1799)
[3] Merita adăugat că principele Carol I a primit domnia României unite la 10 mai 1866  în calitate de rudă de sânge a împăratului Napoleon al III-lea....
[4] Jean César Graziani (1859 - 1932) a fost un general francez din Primul Război Mondial.  A servit la sfârșitul războiului în România, apoi a devenit comandant al Armatei de la Dunăre la 5 mai 1919, înlocuindu-l pe generalul Berhelot în România, șeful misiunii militare franceze din Ungaria și comandant al Corpului 1 de Armată în 1920. Și-a încheiat cariera ca membru în Consiliul Superior de Război în 1921 și comandant al Corpului 18 de Armată. A fost trecut în rezervă în anul 1924.
[5] Alexandru I. Lapedatu (1876 – 1950) a fost ministrul cultelor și artelor în șase guverne și ministru de stat al României în patru guverne, președinte al Senatului României, membru titular al Academiei Române, președintele acesteia și secretarul său general. În scrisoarea sa din 28 iunie 1918 adresată lui Ion I.C. Brătianu, președintele Partidului Național Liberal, Alexandru I. Lapedatu subliniază nevoia urgentă a unui document concis conținând poziția pe care trebuie să o adopte România în evoluțiile politice din viitorul apropiat cu privire la 1) situația geografică, etnică, socială, culturală și politică a românilor din Austro-Ungaria; 2) evoluția relațiilor între români și unguri; 3) desnaționalizarea practicată în Transilvania și Bucovina; ca și 4) necesitatea dezmembrării monarhiei austro-ungare ca premiză necesară pentru reconstrucția postbelică a unor state naționale. Recunoscîndu-i-se competența în materie, Alexandru I. Lapedatu a fost numit între 1919 și 1922 ca expert în delegația română la Conferința de pace de la Paris (1918); documentele pe care le-a redactat au fost supuse Conferinței și au fost utilizate de delegația română ca bază pentru negocieri. Arestat de guvernul comunist la 5 mai 1950, a murit în închisoarea de la Sighet la 30 august același an.
[6] Gheorghe Munteanu-Murgoci (1872  – 1925), savant român de reputație mondială, geolog, mineralog și pedolog, care împreună cu Nicolae Iorga și Vasile Pârvan și-a înscris numele printre fondatorii Institutului de Studii Sud-Est Europene din București. A fost membru corespondent al Academiei Române.

Maniu vine la mine, cu Mihai Popovici[1]. E pentru Ministeriul de rezistență (deși se convinge că acest termen de provocație e nepotrivit și ar trebui evitat). Speră în posibilitatea de a se strânge toate forțele politice în vederea unor noi sforțări. Clauzele sunt neacceptabile: ni s-ar cere să plătim toată investitura Statului ungar în Ardeal, toată averea lui și chiar partea aferentă din datoria lui de războiu. Așa ceva nu se poate iscăli.
 

 
Iuliu Maniu (1873 – 1953)
 



 
 
Ion I.C. Brătianu (1864 – 1927)
     Îi spun că înainte de toate trebuie sa ni păstrăm locul lângă Aliați, că altfel rămânem în aier, că n-avem autoritatea morală pentru a ne menținea față de populațiile alogene, care, știind că nu mai avem mandatul și sprijinul Europei, se vor manifesta îngrijitor [îngrijorător] sau și amenințător, că, pentru a dovedi solidaritatea politică, ar ajunge o declarație a partidelor, cerută de Rege, că Ministeriul Național ar fi o imposibilitate și o inutilitate, că, în orice caz, o zăbavă s-ar putea căpăta, invocand lipsa momentană a Parlamentului, dar grăbind lucrările alegerilor și garantând absoluta lor libertate.
     Nu știu întrucât 1-am putut influența. Popovici e absolut în sensul lui Brătianu. Maniu vrea se plece, zilele acestea, înapoi în Ardeal, chiar de nu s-ar ajunge la un rezultat.

(Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a., pp. 227 – 228).
 
 
 
 

---

[1]Mihai Popovici (1879 – 1966) om politic român din Transilvania. A absolvit Dreptul la Budapesta și Filosofia la Viena. Membru al Partidului Național Român, militant pentru unireaTransilvaniei cu țara. În timpul Războiului de Întregire, între 1917 - 1918, a fost însărcinat cu organizarea corpului voluntarilor români în Moldova, mulți dintre ei adunați din rândul prizonierilor ardeleni din Rusia. De asemenea, a făcut parte din Comitetul Național al românilor emigranți din Austro-Ungaria, constituit la Odesa în 1918. Membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei la Departamentul Industriei și Comerțului, deputat în Parlamentul României întregite. În guvernul Blocului Parlamentar a ocupat portofoliile Ministerului Lucrărilor Publice și al Ministerului Finanțelor. Vicepreședinte al PNȚ (1926). A făcut parte dintoate guvernele țărăniste (8 guvernări), în special ca ministru al Finanțelor, dar și al Justiției, Internelor și al Lucrărilor Publice. Adept al lui Iuliu Maniu. Arestat în 1947 și acuzat de conspirație contra statului în afacereaTămădău. Deținut la Sighet pânăîn 1955.
[2]Iorga a consemnat la 8 iulie 1919 atitudinea fermă a lui Ion I.C. Brătianu în ”chestia Basarabiei: Brătianu, căruia, contra lui Balfour și Tardieu, Lansing [secretarul de Stat al Statelor Unite 1915 - 1920] voia să-i impuie plebiscitul, fie și de acum în câțiva ani și chiar cu prezența trupelor românești din provincie, a răspuns că Sfatul Țerii care a votat Unirea a fost o adunare revoluționară ca oricare alta, singura posibilă, și că a pune la îndoială hotărârile lui înseamnă a repune în discuție toată situația orientală așa cum ea rezultă din deciziuni analoge ale unor adunări cu aceiași legitimitate. A se recunoaște alipirea Basarabiei e cea mai slabă compensație pentru ce, până în ultimul moment, am avut să suferim de la Rusia veche. Plebiscitul nu-l poate admite nici mai târziu, căci ar fi o încurajare pentru neliniștea elementelor extreme, iar retragerea trupelor noastre ar echivala cu aruncarea în anarhie a nenorocitei țeri.” Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2 pag. 226.

Conferința de pace de la Paris, sau mai bine zis cei patru potentați ai lumii, caută să ne trateze mai mult ca pe niște dușmani, decât ca pe aliați. După ce au nesocotit cu totul tratatul nostru de alianță de la 4/17 August 1916, iscălit de Anglia, Franța, Italia și Rusia, cu privire la granița de apus, ciopârțindu-ne Banatul, acum vreau să știrbească și suveranitatea Statului român, pentru care națiunea noastră aluptat de veacuri ca s’o câștige și s’o păstreze. Cei mari vreau să impună prin tratat protecțiunea minorităților și aceasta sub controlul marilor puteri, formând astfel un Stat în Stat din fiecare naționalitate, pe câtă vreme România a acordat naționalităților minoritare: egală îndreptățire politică, culturală și confesională și aceasta fără controlul și presiuna nimănui. Apoi prin diferite clauze economice privitoare la drepturile de transit și politică vamală, tratatul de pace ne pune la discreția marilor puteri și în imposibilitatea de a crea o industrie națională și un comerț care să pună în valoare resursele economiei naționale. Prin clauze financiare tratatul de pace ne obligă să luăm partea noastră nu numai la datoriile monarhiei austro-ungare până în 1914, ci și la datoriile ei de răsboiu. Astfel la această mare Conferință a păcii universale glasul dreptății noastre a fost înăbușit și, pentru a satisface pe acei cu putere și influință mai mare, ni s’au luat sute de mii de Români, veseli că în sfârșit au fost scăpați din robia ungurească, ni s’au refuzat singurele hotare care să pot apăra, ni s’au impus sarcini și ni s’au cerut îndatoriri care calcă drepturile și întrec puterile noastre.
       Cine s’ar fi îndoit vr’odată de sinceritatea făgăduelilor Puterilor Mari, de lealitatea și cuvântul lor de onoare? Și mai cu seamă de a Statelor Unite din America. Toată lumea avea deplină încredere că Dreptatea va fi ocrotită de astă dată, dacă nu de toți, cel puțin de modernul apostol Wilson, care publicase acea faimoasă tablă de 14 porunci, pe cari trebuia să se întemeieze o nouă politică morală. Roadele păcii de la Versailles sunt: știrbirea Banatului, iluzia completă a despăgubirilor de răsboiu și celelalte condițiuni de robire tot așa de grele și de rușinoase ca și acele cari ni le-au impus vrăjmași iprin tratatul de la București. Toți și-au călcat în picioare făgăduelile iscălite și neiscălite, cu cari au înșelat o lume întreagă. Tratatul de la Versailles a fost înveluit de o grozavă țesătură de minciuni și nedreptăți. Prin această pace s’a dovedit mintea greoaie a lui Wilson și totala lui nepregătire pentru deslegarea problemei mondiale. În jurul acestei păci s’au petrecut lucruri cari ar putea da vedere și orbilor și fariseii politici n’au decât să-și plece ochii dacă ar mai avea un pic de rușine. Împăciuitorii lumii de la Paris, vestitul Consiliu suprem, a dat dovadă de nepregătire și lipsă de concepție politică, lipsă de plan și de idei și întregul tratat de pace este o urzeală de sofisme și interpretări iezuitice, cari i-au înveluit cu prefăcătorie limbagiul și substanța lui. Avea dar România pentru ce să meargă la Paris cu tratatul său de alianță din August 1916 în buzunar, mândră că și’a făcut cu prisosință datoria!
 

 
Ion I.C. Brătianu (1864 – 1927)
       Pentru toate aceste motive, d. Brătianu a plecat din Paris cu inima rănită ca să vină în țară și aci să arate Regelui și guvernului cum stă lucrul, examinând situația în toate amănuntele ei și să iee o hotărâre împreună cu miniștrii Ardealului, Basarabiei și Bucovinei. În seara zilei de 6 Iulie d-sa a sosit în București.În drumul său spre casă, în gara Arad, unde trenul s’a oprit mai bine de o oră, d. Brătianu a fost primit de un public foarte numeros în frunte cu episcopul Ioan[1] și prefectul Dr. Justin Marșieu[2]. La scoborârea sa din vagon a fost întâmpinat cu urale și strigăte de: Să trăiască făuritorul României Mari!
      Prefectul județului l-a întâmpinat cu următoarele cuvinte:
      Suntem fericiți, domnule prim-ministru, că ne-am putut vedea visul împlinit, operă la care d-voastră ați muncit din răsputeri. Bărbatul care a realizat acest măreț act este idolul nostru și recunoștința ce-i purtăm va fi vecinică. În calea spinoasă ce aveți de dus și de acum înainte pentru binele României, vă dorim succes și din adâncul inimii vă urăm ca năzuințele pentru care luptați să le aduceți la îndeplinire. Trăiască făuritorul României Mari!
      D. Brătianu a răspuns astfel:Sunt fericit astăzi de a călca în acest Arad pe pământ românesc. Avem datoria de a fi strâns uniți și de a ne apăra și în viitor și obligațiunile ce avem față de poporul nostru ne impune o muncă comună sinceră și strâns unită. Vă zic deci: Să trăiască România Mare care trebuie să fie o Românie tare!
    După întoarcerea în țară d. Brătianu a fost primit în audiență de Rege, căruia i-a prezentat raportul asupra situației României la Conferință. S’a ținut un consiliu de miniștri, în care d-sa a făcut o expunere amănunțită a situațiunii noastre externe în legătură cu lucrările de la Paris. Al 2-lea consiliu de miniștri a avut loc astăzi, la cari au a participat d-nii Iuliu Maniu, președintele Consiliului Dirigent din Ardeal, și I. Nistor, ministrul Bucovinei.
     După consiliu d. Brătianu fiind întrebat de ziariști le-a declarat că nu are ce să le spună fiindcă ei știu ce s’a petrecut, dar a adăugat că: lucrurile bune se fac cu răbdare și așteptare. D. Brătianu crede că politica de rezistență va avea un efect grabnic pentru obținerea unor modificări în tratat. D-nii Maniu și Ciugureanu au declarat că se solidarizează cu punctul de vedere al guvernului. De altfel toți miniștrii teritoriilor alipite, în urma consfătuirilor avute au constituit un bloc politic comun în ceea ce privește politica externă, declarându-se categoric pentru integritatea teritoriului românesc și în contra oricărei cesiuni.

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 280 – 282)
 

---

[1]Ioan Ignatie Papp (1848 – 1925), ierarh român din Transilvania, deputat în Marea Adunara Nașională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918; studii liceale la Beiuș și Teologia la Arad, pentru ca în perioada 1875-1876 săfuncționeze ca și profesor de cântare bisericească la Seminarul Local, de unde trece în serviciul central al Eparhiei. În 1879 este sfințit diacon, iarîn 1882 protodiacon, îndeplinind funcțiile de secretar și referent bisericesc pe lângă episcopul de atunci al Aradului, Ioan Mețianu. În 1899 întră în cinul monahal, primind rangul de protosinghel. Este ales episcop al Aradului în 30 ianuarie 1902, păstorind eparhia până la data morții
[2] Justin Marșieu (1879 – 1931) avocat, membru marcant al Partidului Național Român, deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, prefect al orașuluiși al județului Arad (1919 – 1920 și 1928 – 1931). O stradă din centrul municipiului Arad îi poartă numele. Nepotul său, colonelul Iustin Marșieu, a fost vreme de 23 de ani, până în 2016, comandantul subunității de pompieri din Arad.

Anexa D
      Generalul Pellé[1]  către președintele Consiliu și ministru de război la Paris

 

 
Generalul Maurice Pellé în 1919, în uniforma de șef de stat major
al armatei cehoslovace.
 
       După cum am avut onoarea să vă raportez, trupele ungare  au plecat înainte de seara zilei de 4 iulie, termen fixat pentru teritoriul republicii Cehoslovace până la frontiera stabilită de radiograma președintelui Conferinței de Pace din 13 iunie. S-a delimitat o zonă neutră de 4 km, câte doi kilometri de o parte și de alta a frontierei.
       Oricare ar fi motivul exact care a impus această retragere a armatei ungare, ne temem că starea de liniștede după retragere nu va fi de durată.
        În ciuda dificultăților situației interne, guvernul ungar continuă să se înarmeze.
       În timpul recentei retrageri, numeroși ofițeri francezi, englezi, americani au intrat în legătură cu trupele ungare.         Ei au putut discuta cu funcționarii civili și militari de orice grad ai fostului regim care au slujit guvernul bolșevic, cu șefii mișcării bolșevice din Budapesta, cu oameni din popor, muncitori transformați în șefi de bandă sau în comandanți de regimente.
       Toți acești ofițeri mărturisesc același lucru, ei nu au întâlnit niciun ungur care să nu  pară hotărât să lupte până la capăt pentru a reda țării sale fostele frontiere, sau măcar pentru a recuceri Slovacia. Ungurii cu școală, mai ales ofițerii fostei armate, încercau să ofere acestor străini o imagine cât mai favorabilă despre disciplina și valoarea trupelor lor; se străduiau în același timp să le dovedească temeiul revendicărilor naționale. Bolșevicii, indiferent de grad, nu se arătau mai puțin fanatici naționaliști, singura diferență este că ei își afirmau cu mai multă brutalitate drepturile și nu se dădeau în lături de la niciun mijloc violent de maghiarizare.
       Poporul ungar are încredere în viitor.
      Peste câteva luni, armatele Antantei vor demobiliza și forțele militare ungare vor fi puse la punct; soarta Slovaciei va fi repede reglementată.
      Dar, așa cum am arătat în nota mea din 11 iunie, frontiera stabilită Cehoslovaciei de către Conferința de Pace oferă ungurilor toate avantajele strategice, ea este imposibil de apărat de către armata cehoslovacă, sau mai exact singurul mijloc de a o apăra ar fi să se înlăture dușmanul ar fi să se înlăture dușmanul și să se ia inițiativa operațiunilor. (subl. ns.)
      Situația ar deveni și mai supărătoare, iar ungurii, stăpâni ai Vienei, ar înconjura Slovacia Occidentală din trei părți.
     Dacă bolșevismul s-ar implanta și dezvolta în Ungaria prin mijlocirea toleranței de care s-a bucurat până în prezent din partea Antantei, el nu ar întârzia să acapareze Viena, de unde ar amenința Italia și Elveția sau se va alătura Bavariei.
       Dacă bolșevismul din Budapesta cedează locul unui guvern mai puțin dușman al ordinii sociale, dar la fel de mult dominat de curentul naționalist, războiul va isbucni din nou în Europa Centrală sub altă formă, dar tot împotriva intereselor noastre vitale.
     Azi ca și ieri, mi se pare absolut necesară, fără alt motiv, o intervenție militară a Antantei împotriva Ungariei, violarea (încălcarea) de către statul ungar a condițiilor dezarmării fixate de Convenția de armistițiu explică această intervenție. Efortul va fi mai mare mâine decât ar fi fost acum câteva săptămâni, și va fi și mai mare dacă va fi din nou amânat.

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. IV, doc. nr. 649, pag. 14).
 
 
 

---

[1] Maurice Pellé (1863 – 1924) general francez, comandant al misiunii militare franceze în Cehoslovacia, întemeitor și șef al Marelui Stat Major al armatei cehoslovace (februarie 1919 – ianuarie 1921).

 

Luni, 7 iulie 1919, Focșani, Mărășești
         O zi ocupată, inspectarea cantinelor și împărțirea, împreună cu Crucea Roșie Americană, de haine și provizii la săraci. Am avut-o pe Alice cu mine, desigur, și Teribilul[1], apoi Anderson[2], Mills și Bachelor, ADC-ul[3] lui Anderson, un om foarte plăcut și distins, tânăr de tot, mare admirator al lui Simky[4], pe care o servește cu devotament. Bachelor este cu totul une trouvaille [o găselniță], el cochetează cu Alice, dar pe sărmana Alice a durut-o rău gâtul, cred că a suferit cumplit numai că nu a vrut să renunțe.

 

Henry Watkins Anderson (1870-1954)
 
       Am început cu două cantine din orașul Focșani, unde am fost primiți cu mare entuziasm. Aici americanii au lucrat trei luni, au hrănit mii și mii de oameni și au împărțit haine cu generozitate. Ei au fost ajutați de Crucea Roșie Română. Ei oferă din abundență o supă excelentă și o pâine minunată făcută în fiecare loc cu făina lor. Toți săracii mi-au adus flori, le-au aruncat la picioarele mele și mulți au îngenuncheat. Li se părea aproape un miracol să fiu din nou în mijlocul lor după lunga și groaznica ocupație germană.
      De la Focșani ne-am dus la ruinele de la Mărășești și acolo am avut o mare distribuire pentru săraci în grădina vilei ruinate a lui Negroponte. Tot drumul de la Focșani era plin cu superbe flori de câmp, ce acopereau până sus nesfârșitele tranșee printre care erau răspândite morminte solitare.
Am luat dejunul la Mărășești în tren, căldura era tot mai mare.
     După masă ne-am dus la Panciu, unde avea loc o mare distribuire, și aici totul este în ruină, iar oamenii îngrozitor de săraci.  De la Panciu, spre munți, la Vidra[5], un sat foarte frumos situat în Vrancea. Pe tot parcursul drumului, ruine și flori de câmp într-o extraordinară risipă, totul încă minunat de verde datorită ploilor numeroase din acest an. La Vidra am găsit pe prietenul Toos, care aranjase totul foarte bine, cu simț artistic. Aici oamenii poartă încă costume foarte bogate [împodobite] acum, din păcate, foarte jerpelite. Erau acolo două tinere americance devotate, care au muncit neobosit tot timpul în această regiune. Cu adevărat, admir un astfel de devotament dezinteresat, ele s-au atașat foarte mult de popor.
     În cele din urmă s-a mai răcorit, noi am suferit însă foarte mult pe parcurs din cauza căldurii. Ne-am înapoiat acasă pe alt drum – un drum foarte frumos la poalele dealurilor împădurite și cu multe podgorii. Spre sfârșit a început o ploaie torențială, care a fost foarte răcoritoare, dar care ne-a cam stricat primirea la Odobești și într-un alt loc sau două mai mici. Cei care au rămas în tren au avut de suportat o adevărată căldură de iad. Cina, împreună cu cei care fuseseră cu mine toată ziua. Anderson, umflându-se în pene, atât de mulțumit de activitatea depusă, de onoarea pe care le-am făcut-o, atât de încântat să fie cu mine două zile întregi...

(Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 232 – 234).
 
 
 
 
 

---

[1]Denumire folosită de regina Maria pentru generalul Ernest Baliff (1975 – 1945) aghiotant al regelui Ferdinand, iar din 1916 până în 1919 aghiotant al reginei Maria. Din 1919 administrator al Domeniilor Coroanei Regale.
[2]Henry Watkins Anderson (1870-1954), avocatamerican, liderul partidului republican din Statul Virginia. Șeful misiunii americane a Crucii Roșii în România (ianuarie 1917 – martie 1919). A plecat din România și a reușit să treacă prin Rusia cu trenul într-o călătorie dramatică. A fost logodit cu o scriitoare americană celebră în epocă, Ellen Glasgow (1873 – 1945), dar care a rupt logodna cu el când a aflat că el și Regina Maria își scriau zilnic și își făceau cadouri
[3] ADC: Aide de camp, aghiotant.
[4]Simona Lahovari, (1881 – 1936), fiica lui Alexandru N. Lahovari (1841 – 1897), vreme de 30 de ani doamnă de onoare și confidentă a reginei Maria.
[5]Comuna Vidra județul Vrancea, este o localiate situată la 36 km nord-vest de Focșani; școala și spitalul au fost ridicate la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar în 1936 se va ridica la intrarea dinspre Focșani monumentul eroilor vrânceni căzuți la datorie în Războiul de Întregire.

Interviu cu d. General Averescu.
 Președintele „Ligei Poporului” despre situația externă și frământările politice.
       În războiul pentru independență sergent, generalul de astăzi, despre ale cărui calități militare nu a început a se vorbi în lumea civilă decât în timpul războiului balcanic. Fost ministru de război, de scurtă durată într’un guvern liberal[1], a trebuit să plece în urma unei interpelări cu tâlc aranjată, pentru a exercita o comandă la Turnu-Severin, mi se pare[2].
      În răsboiul din 1916, figura generalului Averescu a început a se desemna tot mai bine, și în toate armatele, asupra tuturor luptătorilor plutea sufletul său. Numele lui flutura pe buzele tuturor și tot de la el să aștepta să realizeze irealizabilul. Și-a făcut mai mult, decât se putea face în împrejurările vitrege de atunci și a făcut ceia ce nu ar fi putut face nici cei mai străluciți mareșali.
     De aci, aceea popularitate după care n'a alergat și pe care n'o caută șefi de talia generalului Averescu. Nesfârșita dragoste ce pornea dela cel din urmă luptător, care în ceasuri de răgaz povestea o amintire venită de cine știe unde și nu se știe cum, prin acel telegraf popular, care-i una din tainele țăranului nostru, îmbărbăta și da curaj celui ce se îndoia. Acum era aci, acum aiurea, el era pretutindeni inspiratorul unei mici armate la număr, dar mare prin tăria morală și care da pildă. Un general, care știa să se coboare până în tranșeea de prima linie, să se strecoare neobservat prin zigzagurile șanțurilor de comunicație, să-și ceară iertare dela soldat dacă-1 atingea în trecere, să stea de vorbă cu el și abea după ce a plecat să afle omul că a vorbit cu ”generalul”. Căci generalul, se știe acum, era Averescu. Așa se explică marile succese dela Mărăști, de care nu rămăsesem nici mai prejos la Mărășești.
     Președinte de consiliu[3], cu menirea de a încheia pacea, a demisionat și tot odată a întrat în viața politică înființând Liga Poporului. Acum i se arăta recunoștință de foștii lui soldați. Liga, e o organizație în care generalul are o armată întreagă, toată armata. Ar putea să facă ce vrea cu ea. La un semn de chemare al său ar alerga cu toți și nici o putere nu ar putea să-i oprească. De-ar fi un demagog... Dar tocmai de aceia își impune o rezervă și o cumpătare în exprimare, o chibzuință a lucrurilor, care reține avînturi. Om politic, nu are manierele politice ale celui versat și de aceia își spune gândul în fraze scurte, precise ca un ordin de zi.
 
Situația externă.
Politica României în viitor. Chestiunea Banatului.
 
         - Ce credeți despre politica României în momentele actuale?
     - Politica noastră din trecut a avut orientare greșită. Ne găsim astăzi la o răspântie atât în ce privește politica externă cât și cea internă. O politică de izolare ar fi cea mai mare eroare. Trebue să ne găsim într'o constelațiune cu care să avem comunitate deplină de interese, ca să nu ne mai vedem într’un moment critic siliți a o părăsi și a apuca altă cale, adecă să facem o politică consecventă și conștientă, iar nu o politică de oportunitate momentană (sic!). Lucrul acesta îl consider cu atât de mai mare importanță, cu cât situația României Mari va avea altă însemnătate în viitor decât în trecut.
       Ce consecințe ar putea avea pentru țară o absența dela Conferință, în caz când nu am fi pe deplin satisfăcuți ?
       Mă doare ca român pentru orișice palmă din terenul revendicat de noi care nu ne-ar fi dată. Tot ca român cred că este o datorie pentru noi să punem în mișcare tot ce e cu putință pentru ca revendicările noastre să se realizeze în întregime. Dar tot ca roman și ca bun român, cred că e o supremă datorie, în special pentru oamenii de stat să cântărească bine și să prevadă ceeace este realizabil și ceeace nu este realizabil.
     Ar fi o greșală foarte mare față de interesele noastre, mai ales în aceste momente grave, când ni se pun atâtea probleme de dezlegat, dacă printr’un gest [calcul] greșit al elementelor reale ne-am aventura pe o cale care să ne ducă la prăpastie.
Situația internă.
- Politica de clasă. Situația față de Ardeal.-
 
        - Se spune că Liga Dvoastră, ar fi un partid de clasă...
       - În concepțiunea mea nu înțeleg nici partid de clase, nici partide regionale, ci partide cu elemente din întreaga tară și din toate clasele înfrățite în jurul ideilor de cari se vor călăuzi în activitatea lor politică.
       O politică de principii care să îmbrățișeze problemele României Mari în tot complexul lor, adică o politică de grupări în jurul principiilor, iar nu în jurul persoanelor.   Atunci ar trebui să se ia contact cu bărbații politici din teritoriile alipite.
     Cred că e nevoe ca toți bărbații politici din Ardeal să ia contact cu cei din țară, pentruca atunci când vor începe să se facă diferitele grupări să nu se găsească nepregătiți și unii și alții.
       De ce n'ar trebui să pornească gestul de aici ?
       - Ardelenii nu riscă nimic în acest pas pe care l'ar face, pe când bărbații politici din regat ar putea fi suspectați de a căuta să capteze partizani. Dvoastră sunteți uniți și formând un bloc unitar dați un exemplu, care ar fi fost bine să fie urmat aiurea.
      Nu văd momentul să venim în contact politic pentru că pun mult temei pe ardeleni în credința că vor exercita o influență salutară și am mari speranțe că vor face-o în opera de refacere a vieții noastre politice.
     Dar domnul general se interesa în deosebi asupra situațiunii, de aici, despre care la București nu se știau decât lucruri vagi. Și am văzut atunci multe din lipsurile ce trebuesc îndreptate.
 
Vasile Savel
[ROMÂNUL, Anul VIII, nr. 56 , Arad, Duminecă, 6 Iulie 1919]
 
 

---

[1] În guvernul condus de D.A. Sturdza instaurat la 12/25 martie 1907, când Averescu, avansat general abia cu un an în urmă, a ocupat funcția de ministru de Război la insistențele regelui Carol I, care i-a încredințat misunea înăbușirii rapide a marii răscoale țărănești, misiune de care Averescu s-a achitat ”admirabil” ordonând reprimarea sângeroasă a mii de țărani. Generalul a rămas în guvernul liberal până la 4/17 martie 1909, realizând reforma decisivă a armatei române în aprilie 1908. Laudele aduse acestei reforme - și mai ales criticile la adresa stării de lucruri de până atunci - erau cât pe ce să-l coste viața pe fiul primului ministru, maiorul Alexandru D.A. Sturdza, trădătorul din ianuarie 1917, care a fost provocat la duel cu sabia de către căpitanul Cătuneanu și rănit grav la gât. Așadar calitățile militare ale lui Averescu erau prea bine cunoscute cu mult înainte de războiul balcanic.
[2] Un conflict cu premierul de atunci Ion I. C. Brătianu care preluase conducerea guvernului la 27 decembrie 1908/9 ianuarie 1909 și a Partidului Național Liberal la 11/24 ianuarie 1909 în urma îmbolnăvirii psihice a lui D.A. Sturdza. Liberalii l-au învinuit pe Averescu pentru bunele sale relații cu Take Ionescu, în acel moment adversarul poitic cel mai periculos pentru P. N.L.
[3] Guvernarea condusă de generalul Averescu (29 ianuarie/11 februarie – 27 februarie/12 martie 1918) având ca misiune acceptarea păcii impusă de României de către Puterile Centrale în urma armistițiului încheiat de Rusia bolșevică la 2/15 decembrie 1917.

 Regina însărcinase pe A. Lavrillier să se ocupe de reproducerea portretelor în culori ale Regelui și ale Ei, portrete care urmau să fie cele oficiale și să fie distribuite tuturor autorităților, școlilor etc. La 5 iunie, Lavrillier îmi scrisese că a luat cuvenitele măsuri de execuție, dar scrisoarea a întârziat pe drum.
        Am azi audiența la Regină în această chestiune cu care mă însărcinase să mă ocup. Imi vorbește de situația internă, de greutatea ce o au Regele și Ea de a fi bine informați, de ura grozavă de acum contra lui Brătianu[1]. Ea ar fi de părere ca Regele să chemne toți oamenii politici și să le vorbească ferm (give them a sound talking) ceea ce poate face cu autoritatea ce are acum și va fi bine venit ; să le impună să alcătuiască un minister național. Aci o întrerup, zicându-i că la fel mi-a vorbit Ștef. Cicio –Pop[2]. Continuând, Ea spune că Averescu trebuie introdus în acest minister – deși alții nu sunt de această părere – dar că nu trebuie să i se încredințeze niciunul dintre următoarele ministere : Războiul, Externele sau Internele. Este absolut contra înaintării în minister a lui Vintilă Brătianu[3] pentru că prea xenofob.
        Greenly[4] a cărui misiune încetează, pleacă  la Paris și la Londra pentru a vedea ce se va face cu dânsul și a arăta că imensa majoritatea ungurilor nu vrea pe Béla Kun și că e criminal a se trata cu dânsul. Prin plecarea lui, cauza română pierde un colaborator deștept, care a priceput din primele zile ale venirii sale în România liniile generale ale problemei românești și a susținut cu lealitate și din toată inima atitudinea noastră.

 


Walter Howarth Greenly of Titley Court
 
       Personal mi-a arătat de la început o încredere desăvârșită și a fost de-a pururea un ascultător binevoitor, un sfătuitor plin de curaj în toate împrejurările și un adevărat prieten, căruia trebuie să-i păstrăm o recunoștință de plin. A fost foarte plăcut de a se lucra cu un ”gentleman” așa de desăvârșit.
       Pétin[5] vrea să facă un raport la Paris asupra chestiunii minorităților pusă în tratatul cu Austria ; o găsește justă în fond, dar nu în formă. Îi arăt, înfățișând obiecțiunile din memoriul lui Brătianu, de ce ne opunem acelor prescripțiuni.
       După părerea lui Vintilă Brătianu, Consiliul de Coroană se va pronunța contra semnării tratatului de pace cu Austria, pentru că liberalii, transilvănenii, bucovinenii și basarabenii sunt contra. Take Ionescu are greutăți cu partidul său asupra acestei chestiuni, iar Averescu nu va îndrăzni să zică altfel. Dacă în urma acestei hotărâri Antanta cedează, e firesc ca Brătianu să rămână la putere, iar dacă nu cedează e iarăși firesc ca Brătianu să fie în capul ministerului de rezistență, căci el o reprezintă.

 



Vintilă I.C. Brătianu (1867 – 1930)
           Mie-mi pare că Vintilă nu-și dă bine seama de ura ce e contra Brătienilor.

(General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914 – 1919), ediție îngrijită, studiu introductiv și note, Maria Georgescu, Editura Modelism, București, 1997, pp. 371 – 372)

 
[1] Îmi spune că-i pare rău că au fost aproape siliți de agitația opoziției să se despartă temporar de B. Știrbey. Că e greu mai ales în situația de azi, când Regele are nevoie a fi sfătuit, iar Ea nu e destul de bine informată spre a o face. Eu îi spun că, din toate punctele de vedere și al Regelui și al Ei și al lui Știrbey, e mai bine că s-a dus deocamdată. Spune că e păcat că ura contra lui Brătianu e așa de grozavă acum. (nota autorului)
[2] Ștefan Cicio-Pop (1865 -1934) a fost avocat și un om politic român, membru al PNR și mai apoi vicepreședinte al PNȚ deputat român în Dieta de la Budapesta, participant activ la Marea Unire din 1918, Președinte al Consiliului Național Central Român, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deținând portofoliul apărării și al internelor. Ministru de Stat pentru Transilvania, în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 - 12 martie 1920) precum și ministru de externe (9 ianuarie – 13 martie 1920) în același guvern, Prim Ministru ad interim. În cursul guvernărilor Iuliu Maniu a deținut funcția de președinte al Adunării Deputaților (23 decembrie 1928-30 aprilie 1931 și 10 august 1932-18 noiembrie 1933).
[3] Vintilă I.C. Brătianu (1867 – 1930), inginer și om politic, fratele lui Ion I.C. Brătianu. Ministru al munițiilor în vremea Războiului de Întregire, ministru de Finanțe (1922 – 1926). După moartea fratelui său la 24 noiembrie 1927 va prelua șefia guvernului, rămânând în funcție până în noiembrie 1928, când i-a succedat Iuliu Maniu, și șefia partidului pe care o va păstra până la moartea sa la 22 decembrie 1930.
[4] Walter Howarth Greenly (1875 – 1955), general britanic.
[5] Victor Pétin (1872 – 1962), colonel, ulterior general francez, a fost șeful de stat major al misiunii militare franceze conduse de generalul Berthelot. Autorul lucrării La drame roumain 1916 – 1918.

Delegația română la Conferința de Pace
         Domnule președinte
      Guvernul român îmi transmite că a primit prin radio telegrama prin care, în numele Consiliului celor patru, președintele Conferinței cere trupelor române să se retragă în spatele unei linii stabilite de acest Consiliu, de îndată ce trupele ungare vor fi evacuat teritoriul recunoscut Republicii Cehoslovace.
Președintele Consiliului de Miniștri al României, ministru al Afacerilor Străine și prim delegat la Conferința de Pace are onoarea de a reînnoi, în numele guvernului regal român, președintelui Conferinței declarațiile sale că România nu a avut niciodată intenția de a prelungi ocuparea regiunilor nerevendicate de ea peste durata strict impusă de securitatea ei și atâta timp cât trebuie luate în considerație amenințări cu agresiune militară.
       Numai această rațiune de securitate a obligat Comandamentul român să stabilească pe Tisa frontul defensiv contra guvernului de la Budapesta, care nu a încetat ostilitățile decât atunci când trupele lui în derută s-au aflat în imposibilitate materială și morală de a continua lupta. De atunci, profitând de câteva săptămâni de liniște, guvernul din Budapesta și-a reorganizat armata și a trecut cu succes la o ofensivă contra cehoslovacilor.
      Simultan cu declarația că este gata să se supună condițiilor impuse de Consiliul celor patru, guvernul lui Béla Kun a ordonat mobilizarea generală înainte chiar de a fi evacuat teritoriile cehoslovace și nu și-a ascuns, în declarații publice, intenția de a nu da nicio importanță frontierelor stabilite între state.
      Aceste măsuri și aceste declarații, precum și caracterul însuși al guvernului de la Budapesta, nu permit nicio iluzie în privința seriozității pe care ar prezenta-o angajamentele luate de el, dacă acestea nu sunt garantate prin măsuri care să asigure de o manieră eficace executarea condițiilor stabilite.
       În cazul abandonării puternicei linii defensive de pe Tisa, Înaltul Comandament Român nu vede altă securitate militară decât dezarmarea trupelor ungare înainte de retragerea trupelor române pe o linie care nu poate constitui în sine un front de apărare în cazul unei noi agresiuni. »

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, iulie 1919 – octombrie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. IV, doc. nr. 645, pag. 8 - 9). 

 Ieri, Sâmbătă, 28 Iunie, după masă la orele 3, în Galeria Oglinzilor de la Versailles, s-a semnat tratatul de pace între Puterile Aliate și Asociate și Germania. Ședința a fost foarte scurtă. La 3 și un sfert, d. Clemenceau, președintele, se ridică și zice:
 


Georges Clemenceau în 1904.
 
      Ședința este deschisă. Acordul s-a făcut între guvernele Puterilor Aliate și Asociate și guvernul german. Textul de trebuie să-l semnați e conform cu acela al exemplarelor cari au fost remise plenipotențiarilor germane. Semnăturile vor fi schimbate; ele constituie angajamentul irevocabil de a executa în mod leal și fidel și în întregimea lor termenii tratatului. Am onoare a invita pe domnii germani ca să vie să semneze.
 










Semnarea tratatului de la Versailles
 
      Cum nu putea fi vorba de a să ceti tratatul care are mai mult de 400 de pagini, d. Clemenceau, în numele Conferinței, a adresat delegaților germani o scrisoare certificând că textul tratatului de pace supus spre a fi semnat de ei, este identic cu cel care le-a fost comunicat. Cei cinci plenipotențiari germani[1] se ridică, părăsesc locurile lor, se așează în fața măsuței de la mijloc și semnează pe rând tratatul, fără să se producă niciun incident, nicio protestare. După aceea diferitele delegațiuni ale Puterilor aliate și Asociate sunt chemate în ordinea fixată să iscălească. La 3 și 3 sferturi ceremonia s-a sfârșit.
     În acel moment încep a bubui primele lovituri de tun, vestind lumii că pacea s-a încheiat. D. Clemenceau se scoală zicând:
      Condițiunile păcii între Puterile Aliate și Asociate și imperiul german sunt un fapt împlinit.
      Ședința se ridică. Sâmbătă seara delegații germani au părăsit Parisul ducându-se la Berlin. În acea seară Parisul a fost în sărbătoare. Nouă retrageri militare cu torțe au parcurs principalele străzi și bulevarde.
Un schimb de telegrame s-a făcut între Împăratul Japoniei, Regele Angliei, Regele Italiei, Regele Spaniei[2], guvernele asociate și între Președintele Republicii franceze. Regele nostru a trimis d-lui Poincaré următoarea telegramă:
      În clipa când semnarea păcii cu Germania încunună sforțările popoarelor aliate și răsplătește jertfele suportate cu atâta eroism, este o trebuință a inimii mele ca să vă adresez, Domnule Președinte, felicitările noastre cele mai călduroase, precum și dorințele mele fierbinți ca o eră de prosperitate și de fericire să se deschidă nobilei națiuni franceze, soră și pretină a României.[3]
      Camera franceză a votat un credit de 14 milioane pentru celebrarea sărbătorilor Victoriei, cari vor avea loc în ziua de 14 Iulie. Programul va cuprinde o defilare de trupe în ținuta de campanie, având în frunte pe cei trei mareșali ai Franței: Joffre, Foch și Pétain.
     De când lumea e lume nicio pace n-a meritat să fie așa de sărbătorită ca această pace făcută de biruința dreptății. Când te gândești că la 21 Ianuar 1871, Parisul, după o rezistență dusă până la extrem, silit de foame și de frig, după niște suferințe mai presus de închipuirea omenească a ridicat pavilionul alb. Trimisul guvernului apărării naționale, Jules Favre, trecând avantposturile a fost dus cu escortă la Cartierul general al armatei germane, în fața lui Bismarck, așa zisul Cancelar de fier, și acesta cu mâna sprijinită pe masă, i-a dictat cele mai grele condițiuni: Strasburgul și Metzul, abandonări de provincii, părăsiri de cetăți, răscumpărări îngrozitoare, despăgubiri pentru armată etc. În zadar trimisul republicii franceze a încercat în numele umanității să apeleze la generozitatea învingătorului. Colosul cu cap de box[er] nu cunoștea mila. Ochii lui Jules Favre se umplură de lacrimi și după opt zile s-a dus la Versailles să iscălească tratatul de armistițiu, care însemna capitularea îngrozitoare.
 

 
Jules Favre și Otto von Bismarck, semnatarii armistițiului de la 28 ianuarie 1871

       La 2 Martie s’a semnat pacea[4], Franța era obligată să plătească cinci miliarde în aur și să sacrifice două provincii: Alsacia și Lorena, etc. Și acum, după o jumătate de veac, a învins dreptatea și s-a sfărâmat pumnul de fier; Franța a ieșit biruitoare și pe deplin răsbunată: Iată 49 de ani de când aștept această clipă, a exclamat bătrânul Clemenceau, președintele Conferinței de pace, în consiliul de miniștri când telefonul i-a adus Luni, 23 Iunie, știrea că Germania s-a supus, primind să semneze pacea. Întreagă Franța a îmbrăcat haina de sărbătoare și toți cei care o iubesc și o stimează serbează gloria ei, căci sărbătoarea aceasta a Franței este sărbătoarea dreptății, care pentru toate popoarele nu poate fi decât una și aceeași, egală pentru toți!
      În aceeași ordine de idei voi aminti o curioasă coincidență de date. La 7 Mai 1918, în sala istorică[5] a Palatului de la Cotroceni, acolo unde s-a hotărât războiul nostru pentru unitatea națională, s-a semnat în silă, sub amenințarea dușmanului îngâmfat, instrumentul de subjugare definitivă a întregului neam românesc. Împărăția Kaiserului atingea apogeul forței și se pregătea să dea cu armatele liberate din răsărit ultima lovitură Franței și să sfărâme astfel tot ce-i sta în cale. Abia trecură câteva luni și cea mai trufașe armată de pe pământ a trebuit să primească fără discuție capitularea dictată în pădurea dela Compiègne și după o așteptare chinuitoare, exact în aceeași zi, în ziua semnării tratatului de la București, la 7 Mai 1919, Germania a aflat sentința Areopagului de la Paris și a luat cunoștință de condițiunile tratatului ce-i mai îngăduia să trăiască. După triumful iluzoriu din anul 1918, aceeași zi de 7 Mai a anului viitor i-a desvelit partea tragică a unei politici nesocotite, sfârșită printr-un îngrozitor dezastru. Germania a stat consternată înaintea documentului diplomatic, întocmai cum stătuse și mica Românie în fața tratatului de la București. Ziua de 7 Mai i-a arătat Germaniei calea aceea lungă și grea a reparațiunilor juste și a ispășirii cuvenite, iar ziua de ieri, 28 Iunie, i-a statornicit regimul viitor, dând Franței victorioase cea mai meritată răsplată. De la 28 Iunie 1914, după atentatul încă nelămurit de la Sarajevo, a început a se pune la cale, sub autoritatea morală de la Potsdam, deslănțuirea groaznicului război de cucerire. Cinci ani mai târziu, în aceeași zi, 28 Iunie 1919, Germania semnează pacea de la Versailles, mărturisind completa ei neputință, fără nici cea mai mică demnitate. A semnat pacea în același palat, de unde a strălucit prestigiul incomparabil al unei Regalități fără seamăn în lume, de unde a radiat lumina nepieritoare a spiritului francez. Ceremonia, simplă și impunătoare, a avut loc în Sala Oglinzilor, în acea sală în care la 18 Ianuarie 1871, marea națiune greu rănită asista cu amărăciune la înălțarea orgolioasă a dușmanului neîmpăcat de la Rin.

 


Anton von Werner: Proclamarea imperiului german la 18 ianuarie 1871 în Sala Oglinzilor de la Versailles (ulei pe pânză, 1,67 m x 2,02 m, 1885)
 
      Acolo unde Regii și Prinții germani, sub impulsul lui Bismarck[6], au proclamat de Împărat al Germaniei pe Wilhelm I, acolo au pășit ieri niște simpli burghezi, smeriți, temători și resemnați, ca reprezentanți ai Germaniei democratizate, ca să iscălească tratatul impus de Franța.
     Guvernul român fiind înștiințat oficial încă de aseară că pacea între Aliați și Germania s-a semnat, astăzi s-a oficiat un Te Deum în Capitală și în toate orașele și satele României. În București s-a oficiat Te Deum-ul la Mitropolie în prezența iubiților noștri suverani, a tuturor miniștrilor și plenipotențiarilor țărilor aliate, membrilor misiunilor militare și numeroșilor ofițeri generali și superiori români. După serviciul divin, M.S. Regele a primit defilarea companiei de onoare a Vânătorilor de Munte. Seara, Capitala a fost splendid luminată și împodobită cu drapele române și aliate.
    Astfel s-a sfârșit cel mai sângeros războiu pe care îl cunoaște istoria; vinovații intră pe calea ispășirii, iar victimele agresiunii își înalță frunțile luminate de biruință și răsplată… Cu toate acestea, nici unii, nici alții nu sunt mulțumiți. Se înțelege de la sine că Germania nu poate să fie mulțumită, ea care a pornit și dus războiul cu scopul de a stăpâni lumea și care nici chiar acum n-a simțit îndeajuns genunchiul învingătorului și n-a putut fi redusă la supunerea oarbă, însoțiindu-și iscălitura pusă pe tratat cu amenințări și protestări și considerând în același timp și acest tratat un petic de hârtie[7]…
 


Afiș de propagandă britanică din 1914 : « Peticul de hârtie » Înrolați-vă azi !
        Dar nici chiar Aliații nu sunt deopotrivă de mulțumiți de acest tratat de pace care este exclusiv opera celor Patru Mari. -Belgia este mâhnită că glasul ei a fost nebăgat în seamă și nici una din promisiunile ce i s-au făcut n-au fost împlinite pe deplin, deși suferințele, distrugerile și masacrele ei o îndreptățesc la cea mai deplină satisfacție. – România, care a dus războiul alături de aliații săi cu un spirit de abnegațiune și jertfă, care au făcut pe unii din marii purtători de cuvânt ai sufletelor occidentale să numească țara noastră paratonerul [paratrăznetul] tuturor loviturilor germane; România, care a îndurat toate durerile ocupațiunii vrăjmașe, ce i-a secătuit rezervele de viață, toate suferințele trădărilor rusești și și-a dus calvarul misiunii sale destul de nobil; România, cu tot martiriul ei n-a fost luată în seamă și a fost tratată ca o țară care nu merită decât rămășițele unui festin, precupețindu-i-se cu metrul teritoriile pe care le-a revendicat în virtutea unui tratat semnat tocmai de cei mari, cari au dictat pacea astăzi[8], iar în Comisiunea pentru fixarea despăgubirilor de război nici n-a fost primită. – Italia este iarăși adânc nemulțumită; ea care, deși reprezentată în Consiliul celor Patru, n-a putut avea vot egal, ceea ce a atras căderea ministerului Orlando. – Apoi chiar Franța, după unele ziare, n-a fost pe deplin mulțumită[9].”

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 276 – 279)
 
 
 
 

---

[1] În realitate la semnare nu au fost decât doi reprezentanți germani: Hermann Müller (1876 – 1931), ministrul de Externe, și dr. Johannes Bell (1868 – 1949), ministrul al Reich-ului pentru Afaceri Coloniale. Fiecare delegație a avut câte doi reprezentanți care au semnat. Din partea României au semnat Ion I.C. Brătianu și generalul Constantin Coandă, fost prim-ministru și aghiotant regal.
[2] Informație eronată: Spania nu a participat la război și firește nu a fost reprezentată la Conferința Păcii.
[3] Publicată și în Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. III, pag. 811).
[4] În realitate pacea s-a semnat la Frankfurt am Main, la 9 mai 1871.
[5] De fapt sala de muzică a Palatului Cotroceni.
[6] Reunirea prinților germani nu a fost posibilă decât la Versailles, unde se afla Cartierul General al Armatei germane, și unde prinții germani s-au reunit la ordinul primit în calitate de comandanți de unități militare și corpuri de armate. O ceremonie asemănătoare la Berlin nu ar fi fost cu putință deoarece niciun rege și niciun principe din Germania nu ar fi acceptat să vină ca să omagieze dinastia de Hohenzollern. Wilhelm I a fost proclamat împărat german și nu împărat al Germaniei pentru a nu leza prerogativele de suveranitate ale prinților și regilor pe teritoriile lor. Wilhelm I însuși nu a înțeles niciodată această subtilitate juridică, oricât a încercat Bismarck să i-o explice. Până cu câteva zile înainte de proclamarea imperiului, Sala Oglinzilor fusese folosită de germani ca lazaret.
[7] Aluzie la celebra declarație a cancelarului german Bethmann Hollweg făcută în ziua de 4 august 1914 ambasadorului britanic, Sir Edward Goschen, care i-a prezentat declarația de război a Marii Britanii pentru că Germania a încălcat tratatul franco-austro-anglo-ruso-prusian de neutralitate al Belgiei din 19 aprilie 1839: ”Ne declarați război pentru un petic de hârtie!...” A doua zi toate marile cotidiene din capitale Antantei aveau pe prima pagină titlul: „Pentru Germania tratatele internaționale sunt petice de hârtie!”
[8] Convenția politică semnată de România în secret cu reprezentanții puterilor Antantei la București, la 4/17 august 1916.
[9] Într-adevăr, Franța avea toate motivele să fie nemulțumită deoarece nu și-a atins principalul obiectiv: dezmembrarea Germaniei, care, cu toate condițiile grele impuse la pace, a rămas aceeași amenințare colosală. În aceași zi de 28 iunie 1919, Franța a semnat un tratat de alianță cu Marea Britanie și Statele Unite prin care se prevedea că în cazul unei noi agresiuni germane asupra Franței celelalte două mari puteri îi vor sări în ajutor și vor reface coaliția care a dus la victoria din noiembrie 1918. În martie 1920 însă, Senatul american a refuzat să ratifice tratatul din 28 iunie 1919, care, din acest motiv, a devenit caduc.
 

 Trenul nostru s-a întors la Arad, unde, într-o conferință cu generalul Tournadre[1] și cu J. Marșiu[2], se convine asupra detaliilor administrației – deocamdată franco-română – a Aradului. Aprobând această înțelegere, Franchet d’Espérey[3] dă ordine pentru ca să nu se mai întâmple incidente de natura celor ce au avut loc, incidente a căror vină o are în bună parte o are generalul Tournadre.
    Trenul ne duce apoi la Timișoara, unde Franchet d’Espérey se convinge de jafurile sârbești și telegrafiază constatările sale atât dlui de Fontenay[4], ministrul Franței la Belgrad, cerându-i a protesta, cât și lui Clemenceau. Cheamă pe colonelul Calafatovici[5] și-i spune că asemenea procedee trebuie să înceteze. Îi dă scrisori în acest sens pentru voivodul Misici[6] și-l face să convină la libera circulație a trenurilor pe liniile Lugoj-Gătaia-Reșița și Zsidovin (Jidovin)-Anina.
      Mergem mai departe la Lugoj unde suntem primiți cu cântece.
    Colonelul Betrix[7], comandantul trupelor franceze care se purtase așa de bine și atunci când generalul Farret[8], uitând că e ofițer francez, fusese acaparat cu totul de unguri, a văzut mereu foarte bine situațiunea, căci s-a considerat mereu ca un tampon între sârbi și noi. Se plânge amar de cei dintâi. Îmi spune că guvernul Iuliu Károlyi[9] e opera personală a generalului Goudrecourt[10] și o mare eroare, pentru că Károlyi nu este susținut de nimeni în Ungaria.
      În telegrama sa către Clemenceau, Franchet d’Espérey adaugă că este nevoie să se fixeze cât mai curând granița româno-sârbă și să se retragă trupele franceze din Banat, ca să nu mai aibă rolul odios de jandarmi.
     Seara îmi spune că până acum nu-și dăduse seama cât de românesc era Banatul. Firește dacă a ascultat numai sunetul sârbesc al clopotului! Dar, m-a chemat și mi-a spus că ar fi bine, dacă guvernul nostru s-ar învoi să predeie, după retragerea noastră de pe Tisa, teritoriul dintre Tisa și noua graniță guvernului Károlyi, care și-ar putea mări armata având acum un efectiv de 2000 de oameni (cifră exagerată). I-am răspuns că evident aveam tot interesul să existe în Ungaria un guvern tare și leal față de noi, dar că, după câte știu, guvernul Károlyi nu e nici tare, nici nu are intenția de a fi leal față de noi. A insistat să prezint chestiunea guvernului. A telegrafiat generalului de Lobit[11] să comunice lui Károlyi ca să modifice compunerea guvernului său așa cum a propus Maniu.”

(General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914 - 1919), ediție îngrijită, studiu introductiv, note, Maria Georgescu, Editura Modelism, București, 1997, pp. 368 – 369, note Sorin Cristescu).
 
 

---

[1] Charles Louis Joseph de Tournadre (1860 – 1930) general francez.
[2] Corect : Justin Marșieu (1879 – 1931) avocat, membru marcant al Partidului Național Român, deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, prefect al orașului și al județului Arad (1919 – 1920 și 1928 – 1931). O stradă din centrul municipiului Arad îi poartă numele. Nepotul său, colonelul Iustin Marșieu, a fost vreme de 23 de ani, până în 2016, comandantul subunității de pompieri din Arad.
[3] Generalul Franchet d’Espérey (1856 – 1942) general francez, comandant al corpului expediționar de la Salonic (Armatei de Orient) din iunie 1918. În martie-aprilie 1919 a redresat situația critică a trupelor franceze în urma ofensivei Armatei Roșii sovietice în sudul Ucrainei și a permis evacuarea în ordine a soldaților săi. Avansat mareșal la 19 februarie 1921, a primit și din partea regatului sârbo-croato-sloven gradul de voievod (mareșal).[4] Joseph de Fontenay, viconte (1864 - 1946), diplomat francez, ministru plenipotențiar în Serbia (1917 – 1921), ulterior a fost ambasador la Madrid (1923 – 1924) și apoi la Vatican (1928 – 1932).
[5] Care reprezentase Serbia la tratatul de pace de la București din 10 august 1913.
[6] Zivojin Misici (1855 – 1920) general sârb care a participat la toate războaiele purtate de Serbia între anii 1876 – 1918. Celebru pentru rolul decisiv pe care l-a avut în calitate de comandant al Armatei I sârbești în câștigarea sângeroasei bătălii de pe râul Kolubara (16 noiembrie - 16 decembrie 1914) în care a învins armatele austro-ungare comandate de generalii Oskar Potiorek și Liborius Ritter von Frank, iar la 15 decembrie a recucerit Belgradul (care căzuse în mâna austro-ungarilor la 1 decembrie 1914), faptă pentru care a fost avansat la gradul de voievod (mareșal al armatei sârbe) și a conferit Serbiei un prestigiu imens.
[7] Colonelul Bétrix era de fapt comandantul adjunct al zonei de ocupație franceză din Banat după transferarea generalului de Tournadre la Arad.
[8] Generalul Léon Gaston Jean-Baptiste Farret (1861 - 1928), a fost de la 15 iunie 1918 comandantul Diviziei a 11-a coloniale de infanterie franceză care la 27 ianuarie 1919 a ocupat orașele Lugoj și Caransebeș și apoi Timișoara, din 15 martie a fost numit comandant al zonei de ocupație franceză din Banat. Atitudinea sa promaghiară a determinat rechemarea sa în Franța la 15 aprilie, iar Divizia 11 colonială a fost desființată în aceeași zi.
[9] Gyula Károlyi (1871 – 1947), om politic ungar, văr cu Mihaly Károlyi, în perioada 5 mai - 12 iulie 1919 a condus guvernul contrarevoluționar ungar, întâi la Arad, apoi la Szeged, minstru de război fiind Miklos Horthy cu care s-a împrietenit. Avea să fie mai târziu prim-ministru (1931 – 1932).
[10] Corect: Henry de Gondrecourt (1867 – 1956) general francez.
[11] Paul de Lobit (1860 – 1938) general francez (din 1914), comandant al Corpului 17 de armată, apoi al armatei Aliate din Ungaria (martie – august 1919) și apoi al armatei de Dunăre (septembrie 1919 – ianuarie 1920) cf. An Historian in Peace and War. The Diaries of Harold Temperley (1879 – 1939), edited by T.G. Otte, University of Birmingham, 2013, nota 254.

 O regină nu are dreptul să fie tristă – așa că mi-am reluat viața și am acordat audiențe și am ascultat plângeri, speranțe și dorințe, am ajutat în toate părțile, dar dincolo de acesta, inima îmi plângea de durere[1].
        A venit la mine o sărmană tânără care fusese oprimată de nemți și a cărei unică dorință era să mă vadă între patru ochi. Am primit un tânăr american care nu voia să plece din România fără să dea mâna cu regina pentru că ea este principala figură care ne interesează, a spus el. Sunteți deasupra tuturor, plec să lucrez în America, v-am văzut de departe la Sibiu, dar am vrut să vă vorbesc, să vă întâlnesc între patru ochi – era tânăr și foarte înalt și te privea drept în ochi. Am dat mâna cu el și a ieșit din viața mea.
     A venit madame Antonescu[2], am citit împreună câteva traduceri și am vorbit, ea și-a dat seama că inima în piept îmi era ca o piatră și m-a privit cu ochi mari ca ai unei păsări.
   De asemenea am lucrat cu Gorset, protejatul lui Iorga, și am avut o lungă întrevedere cu o domnișoară Rohe de la Crucea Roșie Americană.
      La dejun soții St. Aulaire[3], ei pleacă în Franța în vacanță.
      Spre seară m-am dus la Copăceni să iau cina cu Nando[4], Păunule[5] și fetele Robescu[6].
A fost plăcut, dar n-am răbdare să ascult, vorbăria fără rost mă enervează și mi-e greu să fi calmă, agreabilă, veselă. Tânjesc după tăcerile lungi, după sentimental unei simpatii relae, care nu încearcă, însă să se exprime în cuvinte. Ori de câte ori sufăr am oroare de cuvinte. Cerul  era plin de stele când ne-am întors acasă și eu mă gândeam la cei ce erau departe.”
(Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 222 – 223).
 

---

[1] La vestea că fiul ei, Carol, care plecase pe front cu o zi înainte, și Zizi Lambrino, vor avea un copil. ”Ea declară că este deja însărcinată în trei luni și că niciodată Carol nu va permite să se nască copilul lor ca un copil nelegitim.” Într-adevăr, fiul celor doi, Mircea Grigore Carol Lambrino (1920 - 2006) se va naște la 8 ianuarie 1920.
[2] Soția lui Victor Antonescu. Victor Antonescu (1871 – 1947), diplomat și om politic român, membru marcant al Partidului Național Liberal,ministru de Justiție (4 ianuarie 1914 – 11 decembrie 1916) apoi de Finanțe (11 decembrie 1916 – 10 iulie 1917). A fost trimis la Paris ca ministru plenipotențiar (10 octombrie 1917 – 25 martie 1918). După semnarea păcii de București a rămas la Paris ca simplu particular. Și-a reluat postul la 5 noiembrie 1918 și îl va păstra până la 20 decembrie 1919. În epoca interbelică va fi ministru plenipotențiar la Paris (16 martie 1922 – 1 august 1924), ulterior ministru de Justiție (14 noiembrie 1933 – 1 februarie 1935), de Finanțe (1 februarie 1935 – 29 august 1936) și îi va succeda lui Nicolae Titulescu în funcția de ministru al Afacerilor Străine (29 august 1936 – 28 decembrie 1937).
[3] Charles de Beaupoil, conte de Saint Aulaire (1866 -1954), diplomat francez, ministru plenipotențiar în România (1916 -1920).
[4] Regele Ferdinand.
[5] Fiica profesorului Vasile Păun (1840 – 1903) cel care l-a învățat românește pe principele Ferdinand începând din 1888.
[6] Fiicele generalului Robescu, aghiotant regal care va muri în septembrie 1919.

 


Louis-Lucien Klotz (1868 -1930)
 
      Domnule,
      Am onoarea să atrag binevoitoarea dv. atenție asupra faptelor următoare:
      În clauzele financiare, articolul 19 al Convenției de armistițiu cu germanii, e stipulat că Germania e obligată  „să restituie aurul rusesc sau românesc luat de către germani sau remis lor.”
     Fără să am vreo confirmare oficială privitoare la acest lucru, cred că această clauză a convenției de armistițiu a fost executată de către germani. În ceea ce privește aurul român, aș vrea să vă dau următoarele informații rugându-vă să binevoiți a primi propunerile pe care am onoare să vi le fac.
    Nu pot să știu în mod precis cât aur s-a impus Germaniei să se restituie prin această clauză a convenției de către Puterile Aliate și Asociate. Din această cauză voi expune chestiunea în întregul său:
     Banca Națională a României, care este banca noastră de emisiune și care e o instituție privată, a fost obligată, din cauza împrejurărilor războiului să transporte în Rusia, conform cererii guvernului român, o cantitate de aur de 315.154.989 franci. Autoritățile rusești competente au dat chitanțe în regulă garantând siguranța acestui depozit, restituirea sa și transportul său în România. Depozitul mai este în afară de aceasta garantat și de Puterile Aliate.
    În afară de acest depozit din Rusia, Banca Națională înainte de declarația de război a României avea la Reichsbank din Berlin o importantă cantitate de aur care atingea cifra totală de 80.496.660 milioane de franci (acest depozit e format din mărci aur efectiv, coroane austriece aur efectiv, franci francezi aur efectiv). Acest aur[2] este de asemenea proprietatea zisei bănci.
Nu pot să știu dacă prin articolul 19 din Convenția de armistițiu s-a impus Germanie să restituie numai aurul de la Banca Națională, care se găsește în depozit în Germania, sau dacă i s-a impus în plus obligația de a restitui chiar o cantitate de aur care să reprezinte aurul Băncii Naționale din Rusia, dat fiind că acest aur e garantat de Puterile Aliate.
     În cazul când Puterile Aliate, pentru a asigura României restituirea aurului său care se află în Rusia, au cerut și au obținut de la Germania remiterea unei cantități da aur egale, vă rog domnule [...][3] să binevoiți a lua măsurile necesare, pentru ca această cantitate de aur să fie restituită Băncii Naționale a României, în același timp cu aurul acestei bănci care se găsește la Reichsbank și despre care am vorbit mai sus. În cazul când prin articolul 19 al Convenției de armistițiu s-a înțeles să se ceară Germaniei numai restituirea aurului pe care Banca Națională îl avea în depozit la Berlin, precum și aurul pe care în timpul ocupației germanii au putut să-l sustragă de la celelalte bănci sau de la particulari, vă rog domnule [...][4] să binevoiți a dispune ca acest aur să fie restituit Băncii Naționale a României.
    Banca Națională a României mi-a adresat o cerere, rugându-mă să intervin pe lângă dv. pentru restituirea aurului său. De îndată ce vom fi primit răspunsul dv. vom putea examina condițiile tehnice pentru a efectua această restituire.

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. III, doc. nr. 638, pag. 458).
 
 

---

[1] Louis Lucien Klotz (1868 – 1930) jurnalist și om politic francez, de trei ori ministru de finanțe în perioada anilor 1910 – 1920, ultima oară între 12 septembrie 1917 – 20 ianuarie 1920, celebru pentru declarațiile sale din presă  « L'Allemagne paiera ! ». [Germania o să plătească!] Clemenceau va spune despre el: ”Am trimis în strada Rivoli [sediul Ministerului de Finanțe] pe singurul evreu care n-avea habar de finanțe.” În iulie 1929 avea să condamnat la doi ani de închisoare pentru emitere de cecuri fără acoperire.
[2] Așadar aproape 27 de tone!
[3] Așa în text.
[4] Așa în text.

  Căderea guvernelor german[1] și italian[2] dă mult de vorbă tuturora. I.G. Duca[3] crede că prin căderea guvernului german este indicată voința (sau mai degrabă nevoia, cred eu) guvernului german de a semna tratatul de pace, ceea ce îl nemulțumește. Ferigo[4], care revine ca atașat militar italian, explică căderea guvernului din Roma ca o indicație cum că poporul italian este hotărât să nu cedeze lui Wilson[5].
      Generalul I. Rășcanu[6] îmi comunică din partea generalului Arthur Văitoianu ca să caut a obține de la generalul Franchet d’Esperéy[7] cedarea tunurilor grele, avioanelor etc. Tocmai primesc, după această convorbire răspunsul – din  18 iunie - al lui Franchet d’Esperéy la scrisoarea mea din 16 iunie, spunând că în chestiunea Aradului avem noi dreptate, dar că… Consiliul celor Patru… Vine (la București) și va merge la Arad. Nu poate ceda materialul memționat în scrisoarea mea; să-l cerem oficial lui Graziani[8].
      Generalul Prezan[9] îmi dă instrucțiuni ca să obțin de la Franchet d’Esperéy satisfacție pentru incidentele de la Arad (pentru care ni se dă o bogată documentație cum ni se dă și un întreg dosar cu privire la abuzurile săvârșite de sârbi în Banat, mai cu seamă cu prilejul evacuării părții din răsărit a lui) ca și administrația orașului pentru noi. În privința atitudinii noastre față de unguri trebuie să arăt că nu putem să ne retragem de pe Tisa cât timp ungurii nu sunt dezarmați și cât timp nu li se va impune ca nicio trupă de-a lor să nu treacă Tisa.
      Pétin[10] întors de la Chichinda Mare[11], unde e Cartierul general al armatei franceze din Ungaria (fosta Armată franceză din Orient), spune că trupele franceze de acolo sunt prea bune și sunt înzestrate cu un spirit excelent. Francezii de acolo, continuă el, sunt sârbofili, dar recunosc că sârbii sunt nesuferiți; ei nu sunt maghiarofili, dar sunt încântați de femeile maghiare; nu sunt românofobi, dar nu cunosc pe români și apoi românii sunt aceia care îi plictisesc acuma cu reclamațiile lor[12].
(General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914 - 1919), ediție îngrijită, studiu introductiv, note, Maria Georgescu, Editura Modelism, București, 1997, pp. 364 - 365)
 
 
 

---

[1] Guvernul condus de Philipp Scheidemann a demisionat la 20 iunie, cedând locul guvernului condus de Gustav Bauer care a acceptat să semneze tratatul impus Germaniei la 28 iunie 1919 de către Puterile Aliate și Asociate.
[2] Guvernul condus de Vittorio Orlando va demisiona la 23 iunie 1919 fiind succedat de guvernul condus Francesco Saverio Nitti.
[3] I.G. Duca (1879 – 30 decembrie 1933) om politic român, membru marcant al Partidului Național Liberal. A deținut funcțiile de ministru al Cultelor și Instrucțiunii (1914-1918), ministru al Agriculturii (1919-1920), ministru alAafacerilor Străine (1922-1926), ministru al afacerilor interne (1927-1928), și prim-ministru al României între 14 noiembrie și 30 decembrie 1933, asasinat de așa-numiții Nicadori pe peronul gării din Sinaia pentru că desființase Mișcarea Legionară înainte de alegerile din decembrie acel an.
[4] Luciano Ferigo (1870 – 1921), colonel, ulterior general italian, atașatul militar al Italiei la București (1914 – 1917 și 1919 – 1921).
[5] Woodrow Wilson (1856 - 1922) președinte al SUA (1912 -1916), reales în 1916, în cel de-al doilea termen al său (1917 - 1921) s-a concentrat asupra participării țării la Primul Război Mondial și a realizării unei păci drepte bazată pe Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, concretizat prin „Paisprezece puncte”. Acestea au fost însă aprig discutate la Conferința de Pace de la Paris din 1919. Astfel, Tratatul cu Germania de la Versailles, extrem de dur din cauza exigențelor Franței, excludea poporul german din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și din acest motiv a fost respins de Senatul SUA; în schimb, dispariția imperiului Austriac a fost oficializată prin tratatele de la Saint-Germain și de la Trianon, conform celui de-al 10-lea din cele 14 puncte. În aprilie 1919, W. Wilson a adresat un mesaj poporului italian prin care îi cerea să renunțe la revendicările stabilite prin tratate secrete (aluzie la pactul de la Londra din 26 aprilie 1915), ceea ce i-a determinat pe premierul italian Viitorio Orlando și ministrul de externe Sidney Sonino să părăsească Conferința de pace la 24 aprilie, dar cei doi au revenit după două săptămâni.
[6] Ion Rășcanu (1878 – 1952) general român. După război a avut și o carieră politică. În perioada Primului Război Mondial, a îndeplinit funcțiile de: șef al Secției Operații din Marele Cartier General, atașat pe lângă Statul Major General al Armatei Franceze, comandant al Brigăzii 15 Artilerie și comandant al Diviziei 1 Vânători. După război a îndeplinit funcțiile de secretar general al Ministerului de Război (1918-1919) și ministru de război în guvernul condus de generalul Arthur Văitoianu - (27 septembrie - 30 noiembrie 1919), guvernul condus de Al.Vaida Voevod - (1 decembrie 1919 - 12 martie 1920) și guvernul condus de generalul Al. Averescu - (13 martie 1920 - 16 decembrie 1921). A trecut în rezervă, prin demisie, în 1922. În cariera politică a îndeplinit funcțiile de: ministru pentru Basarabia și Bucovina (1927); comisar superior al guvernului în Basarabia și Bucovina (1931), ministru de stat (1931-1932), primar al orașului Vaslui (1938-1942), primar al municipiului București (octombrie 1942 - august 1944), prefect al județului Vaslui. A fost ales deputat în legislaturile 1920, 1926, 1928 și 1931 și senator în 1920 și 1930). Arestat de regimul communist la 5 mai 1950 a murit în închisoarea de la Sighet.
[7] Generalul Franchet d’Esperey (1856 – 1942) general francez, comandant al corpului expediționar de la Salonic (Armatei de Orient) din iunie 1918. În martie-aprilie 1919 a redresat situația critică a trupelor franceze în urma ofensivei Armatei Roșii sovietice în sudul Ucrainei și a permis evacuarea în ordine a soldaților săi.
[8] Jean César Graziani (1859 - 1932) a fost un general francez din Primul Război Mondial.  A servit la sfârșitul războiului în România, apoi a devenit comandant al Armatei de la Dunăre la 5 mai 1919, înlocuindu-l pe generalul Berhelot în România, șeful misiunii militare franceze din Ungaria și comandant al Corpului 1 de Armată în 1920. Și-a încheiat cariera ca membru în Consiliul Superior de Război în 1921 și comandant al Corpului 18 de Armată. A fost trecut în rezervă în anul 1924.
[9] Constantin Prezan (1865 – 1943) general și ulterior mareșal român, a fost șeful Marelui Cartier General al Armatei Române (decembrie 1916 - aprilie 1918, noiembrie 1918 – aprilie 1920).
[10] Victor Pétin (1872 – 1962), colonel, ulterior general francez, a fost șeful de stat major al misiunii militare franceze conduse de generalul Berthelot. Autorul lucrării La drame roumain 1916 – 1918.
[11] Chichinda Mare (maghiară Nagykikinda, germană Großkikinda) este astăzi o localitate în Districtul Banatul de Nord, Voivodina, Serbia, lângă frontiera cu România.
[12] Adaugă că a  văzut multă acțiune politică italiană. Italia vrea ca, cu orice preț, să împiedice formarea statului iugoslav.(nota Radu R. Rosetti)

DOMNUL ORLANDO[1] ȘI DOMNUL BRĂ‚TIANU
Duiliu Zamfirescu[2]


Duiliu Zamfirescu 












Ion I.C. Brătianu
 
        Nu am nevoie să spun cu câtă dragoste urmăresc politica Italiei în desfășurarea evenimentelor de la Paris și câtă încredere am în viitorul acestei țări. Era o vreme când Italia, fiind rău cunoscută la noi, era rău apreciată.
       Pentru mine care de la 1888 am luat parte la toate evenimentele însemnate ale poporului italian, care am cunoscut pe Crispi[3], pe Rudini[4], pe Visconti-Venosta[5], pe San Giuliano[6], - pe toți oamenii Italiei de astăzi, care, într-o moștenire de familie am găsit urme palpitante ale dominațiunii austriace la Milano, autografe ale lui Cavour[7] și Manara[8]; care am asistat, în momentul bătăliei de la Adua[9], la disperarea unui popor, rănit pe nedrept în orgoliul său; care l-am văzut reculegându-se și am fost martor la acest fenomen economic extraordinar, că, în interval de 10 ani și-a răscumpărat toată datoria publică externă, care se ridica la aproape 8 miliarde; care cunosc expansiunea sa în America de Sud, unde Argentina este total italienească, Uruguay în mare parte, Brazilia total în unele provincii ca San Paulo; care știu că, după renașterea artistică, zisă del Quattro cento, Italia a trecut prin renașterea politică de la 1859 la 1870[10], iar astăzi se găsește într-o a treia renaștere, cea mai strălucită, cea mai complectă, în care artele plastice, pictura și literatura își dau mâna cu arta militară și cu arta politicei externe, - pentru mine a vedea pe d-l Brătianu că se apropie de d-l Orlando, este o bucurie aproape familială.
    Pentru că dacă cunosc adânc Italia, cunosc și mai adânc România, și mă bucur a găsi profunda afinitate de rasă, care face ca țăranii din Mehedinți și din Comitatul Hațegului, adică de pe locurile unde s-au bătut Dacii cu Romanii, sunt identic țăranii din Campagnia romană, bruni, voinici, cam taciturni, iute la sânge, când femeia și vinul le aprind inima, generoși cu copiii și nefericiți, trăind  și astăzi din păstorie și agricultură, cu alte cuvinte, tipul etnic al Lațiului, care este leagănul tuturor subdiviziunelor neolatine.
     Mă bucur cu atât mai mult, cu cât pe timpul când trăiam la Roma, eram mai aproape preocupat de a deștepta în conștiința românilor ideia reintegrării lor în Dacia trajană – ceea ce mi-a dat curajul să nu mă depărtez de la planul unei lucrări unitare, aceia a unei serii de romane, care trebuia să se sfârșească, în cel din urmă cu luarea Transilvaniei. Pe acesta nu l-am scris căci l-a scris poporul românesc cu sângele lui.
    Se înțelege deci cu câtă simpatie am urmat orientarea politică a d-lui Brătianu către politica d-lui Orlando.
    De la începutul războiului mondial, atât Italia cât și România se găseau încătușate prin tratacte internaționale, față cu Puterile Centrale, din care au știut să iasă cu onoare. Atât una cât și alta au încheiat cu aliații franco-englezi convențiuunile din 1915 pentru Italia și 1916 pentru România, prin cares e preciza viitoarele posesiuni ale ambelor țări, în caz de victorie. Atât una cât și alta se găsesc azi în dificultăți identice, prin nerespectarea convenșiunilor din 1915 și 1916.
Dar atât și nimic mai mult.
     Căci, - pe când d. Orlando s-a dus la Paris ca expresiunea cea mai pură a unui Minister național, care era el însuși expresiunea complectă aunui Parlament, ce palpita la unison cu țara întreagă; pe când d. Orlando lua cu sine toți specialiștii Italiei, care nu făcuseră nicodată politică (și o știu, pentru că printre dânșii am rude și prieteni), - la noi, d. Brătianu pleca la Paris ca expresiunea unui Minister de partid, fără Parlament, ducând cu sine o serie de delegați technici, mediocri sau incapabili, scoși numai din partidul său, cu excluderea sistematică a somităților țării.
   Amânarea nejustificată a alegerilor; guvernarea monstruoasă prin decrete-legi; censura care încătușează orice discuție liberă; starea de asediu, care împiedică întrunirile, presiunea politică sub toate formele, a cărei ultimă întruchipare este îndepărtarea de la comandament a generalului Petala, care a displăcut unui satrap de provincie[11] - toate acestea manifestări orientale pun pe d. Brătianu la antipozi de d. Orlando.
     Când dar, astăzi, aud vorbindu-se în ceasul al 13-lea, de părăsirea Parisului, de apel la națiune, de hotărârea de a nu semna pacea, - mi se pare că visez.
     România, care, politicește, a fost creată de Europa, la Paris, în 1856[12] și 1858[13]; care a fost instituită vca păzitoare a gurelor Dunării; care și-a înfăptuit unirea, la 59, sub privirea lui Napoleon al III-lea[14]; care și-a aplicat tot programul Divanului Ad-hoc, a secularizat mânăstirile și a ales dinastie străină, – sub egida Puterilor garante, - astăzi când e vorba de atingerea reală a umbrei după care alergăm de două mii de ani, - să plecăm de la Paris și să nu semnăm pacea, mi se pare o aberațiune atât de monstruoasă, încât nici nu mă opresc la ea.
      Atât numai:
    Când d. Orlando părăsește Parisul și merge la Roma, este așteptat de Ministerul național, de Parlament și de Rege.
       D. Brătianu n-are nici Minister național, nici Parlament.
       [ Îndreptarea, Anul II, No. 145, Miercuri 18 Iunie 1919]
 
 

---

[1] Vittorio Emanuele Orlando (1860 – 1952) jurist și om politic italian, cunoscut pentru participarea ca reprezentat al Italiei în 1919 la Conferința de Pace de la Paris împreună cu ministrul său de externe, Sidney Sonnino. Președinte al Consiliului de miniștri (30 octombrie 1917 – 23 iunie 1919) supranumit „Premierul Victoriei” pentru că a contribuit la înfrângerea Puterilor Centrale în Primul Război Mondial alături de Antanta. A demisionat înainte de semnarea tratatului de pace cu Germania de la 28 iunie 1919. A mai fost președinte al Adunării Constituante (1944 - 1946) și membru al Adunării care a schimbat forma de guvernare italiană în republică (1946 -1948). În afară de un proeminent rol politic, Orlando este, de asemenea, cunoscut pentru scrierile sale, peste o sută de lucrări pe probleme juridice și judiciare.
[2] Duiliu Zamfirescu (1858 – 1922), jurist, diplomat și  scriitor român, membru titular (1908) și vicepreședinte al Academiei Române (1918 – 1922). Duiliu Zamfirescu a fost fiul arendașului Lascăr Zamfirescu. Licențiat în drept (1880) intră în 1885 la Ministerul Afacerilor Străine și este trimis secretar de legație la Roma (1888 – 1906). S-a căsătorit acolo cu Henriette Allievi cu care a avut trei copii (Henrietta, Lascăr și Alexandru, care va fi și el diplomat), născuți și crescuți în Italia celor 18 ani de carieră diplomatică. În 1906, revine în țară și este secretar general la Ministerul de Externe. Din 1918 membru marcant al partidului Liga Poporului condusă de generalul Al. Averescu și unul din întemeietorii ziarului Îndreptarea; ministru de Externe în guvernul Averescu (13 martie - 13 iunie 1920), președinte al Adunării Deputaților (iunie 1920 – ianuarie 1922)
[3] Francesco Crispi (1818 – 1901), om politic italian, protagonist al mișcării Risorgimento, unul din arhitecții unificări Italiei, de trei ori prim-minidtru în perioada 1876 – 1896.
[4] Antonio Starraba, marchiz de Rudini (1839 - 1908), om politic italian, de două ori prim-ministru în perioada 1891 – 1898.
[5] Giovani Visconti-Venosta (1831 – 1906) om politic italian exponent al mișcării Risorgimento și al unificării.
[6] Antonino Paternò Castello, Marchese di San Giuliano (9 decembrie 1852 - 16 octombrie 1914), om politic și diplomat italian, ministru de Externe (1905 – 1906 și 1910 – 1914).
[7] Camillo Benso, Conte de Cavour (1810 - 1861), om politic italian, principalul architect al unității italiene, prim ministru al regatului Srdiniei și Piemontului (ianuarie 1860 - martie 1861)
[8] Luciano Manara (1825 – 1849) ofițer și om politic italian, promotor al mișcării Risorgimento, căzut la datorie în bătălia de la Villa Spada la 30 iunie 1849.
[9] Bătălia de la Adua (localitate în nordul Etiopiei) - înfrângere suferită de armata colonială italiană la 1 martie 1896 din partea armatei etiopiene a regelui Menelik al II-lea (n. 1844, rege 1889 - 1913) în primul război etiopian. A dus la demisia lui Francesco Crispi la 10 martie.
[10] Anii realizării unificării italiene.
[11] Aluzie la conflictul dintre Ion Nistor, minitru pentru Bucovina și generalul Nicolae Petala, comandantul Corpului IV de armată cu garnizoana la Cernăuți. ministrul l-a acuzat pe general că a autorizat ținerea întrunirii politice de la 2 iunie 1919 care a a reunit o serie de partizani ai ministrului demisionat al Bucovinei, Iancu Flondor, în care acesta din urmă a cerut o mai largă autonomie a provinciei.
[12] Aluzie la Congresul de pace de lea Paris semnat la 30 martie 1856, care a pus capăt războiului Crimeii (de fapt războiul Rusiei cu Franța, Marea Britanie, Impertiul Otoman și Regatul Sardiniei și Piemontului) în care s-a discutat și problema statului politic al Principatelor Dunărene, Țara Românească și Moldova.
[13] Aluzie la Convenția de la Paris din 19 august 1858 între Imperiul Otoman și celelalte șase puteri garante prin care se reglementa statutul juridic intern și internațional al Principatelor Dunărene în vederea unirii lor.
[14] În sesul că Napoleon al III-lea a încuviințat încălcarea Convenției de la Paris prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la Iași (5 ianuarie st. vecci) și la București (24 ianuarie st.vechi)

   
        N. Mișu[1] vine să mă vadă și-mi spune:
 

 
Diplomatul Nicolae Mișu (Foto: Daniel Cain, Nicolae Mișu, un trimis al Majestății Sale)
    1. Foch a sfătuit pe Brătianu să nu refuze a semna, dar să tărăgănească și să câștige timp. Foch[2]  s-a certat grozav cu Clemenceau[3] din cauza tratatului de pace. Clemenceau l-a amenințat grozav cu consiliul de război. Foch a răspuns că-l va expune consiliului opiniunii publice. Clemenceau a vrut să înlocuiască pe Foch prin Pétain, dar acesta n-a primit.
       2. Take Ionescu[4] a scris o scrisoare obraznică Regelui, cerând depărtarea lui Brătianu.
    3. El (Mișu) a cerut lui Sir William Tyrell[5] să recheme pe dr. Madge de aici pentru că se amestecă în politica internă.
 

Tyrrell c. 1918-20
 
      4. A. Balfour[6] are o pozițiune falsă față de noi și este (acum) ostil față de noi pentru că e angajat față de sârbi, în urma propunerilor lui T. Ionescu față anul trecut. Venizelos a arătat lui Brătianu angajamentele scrise ale lui Take Ionescu.
        5. Italienii s-ar purta bine față de noi.
      6. Brătianu are la Paris o autoritate foarte mare. S-a arătat mai mare om de stat ca oricare altul; dar prin intransigența sa s-a făcut urât.
       7. Regele a spus lui Mișu că vrea să schimbe o parte din miniștri [plenipotențiari].
     8. El (Mișu) e dezgustat de englezi și de purtarea lor și a spus lui Brătianu că poate dispune de postul său. Crede că de acum înainte posturile cele mai însemnate vor fi: Berlin, Washington, Londra și Paris. Credința lui este că trebuie să câștigăm timp că nu se știe ce vor aduce evenimentele.
      Béla Kun telegrafiază insolent guvernului nostru ca să înceapă a retrage trupele de la Nistru.
    Prezan[7] prezintă un memoriu guvernului arătând în ce condițiuni actuale și viitoare vede chestiunea dezarmării ungurilor. Greenly[8] pleacă mâine la Csap[9] spre a vedea cum se execută mișcarea.
 



Walter Howarth Greenly of Titley Court
 
       Din Paris sunt vestit că Aliații au vorbit lui Denikin numai de ”părțile românești ale Basarabiei”, ca și cum aceasta nu ar fi un singur tot, cum o spune The Times!

(General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914 - 1919), ediție îngrijită, studiu introductiv, note, Maria Georgescu, Editura Modelism, București, 1997, pag. 363.)
 
 
 
 
 

---

[1] Nicolae Mișu (1858 -1924) diplomat și om politic, cu funcții diplomatice la Sofia (1899 -1908), Viena (1908 – 1911) Constantinopol (1911 -1912), Londra (decembrie 1912 – octombrie 1919), prim locțiitor al șefului delegației române la Conferința de Pace de la Paris (1919), ministru al Afacerilor Străine (15 octombrie – 28 noiembrie 1919), după  care devine administrator al Domeniilor Coroanei (decembrie 1919 – mai 1920), ministru al Palatului din mai 1920 până la moarte.
[2] Ferdinand Foch (1851 – 1929), mareșal al Franței, președinte al Consiliului de război suprem interaliat și generalissim al tuturor trupelor aliate de la 7 noiembrie 1917 până la sfârșitul războiului. A primit delegația germană care a semnat armistițiul de la Compiègne.
[3] Georges Clemenceau (1841 – 1929) celebru jurnalist și om politic francez, anticlerical virulent, ministru de Interne (14 martie 1906 – 20 iulie 1909) și Președinte al Consiliului de Miniștri (25 octombrie 1906 - 20 iulie 1909, apoi 16 noiembrie 1917 – 18 ianuarie 1920) unul dintre artizanii Conferinței de Pace de la Paris.
[4] Take Ionescu (1858 - 1922) om politic român, lider al Partidului Conservator Democrat (din februarie 1908), ministru în guvernările conservatoare din anii premergători Marelui Război, vice prim-ministru al guvernului condus de Ion I.C. Brătianu (decembrie 1916 - ianuarie 1918) a plecat la Paris în martie 1918 cu un tren special pentru a susține interesele României, dar nu a ezitat să-l critice vehement pe Ion I.C. Brătianu.
[5] Sir William Tyrell (1886 – 1947), demnitar și diplomat britanic, Între anii 1916 - 1919 a condus Political Intelligence Department, departamentul de informații al Foreign Office (Ministerul de Externe Britanic), ulterior subsecretar de stat la Afacerile Externe (1825 – 1928) și ambasador la Paris (1928 – 1934).
[6] Arthur James 1^st Earl of Balfour (1848 - 1930), om de stat britanic și politician conservator prim-ministru al Marii Britanii (1902 – 1905). Ca ministru de Externe în guvernul condus de David Lloyd George, a emis așa-numita declarație Balfour la  2 noiembrie 1917 la cererea cabinetului: „Guvernul Majestății Sale privește favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin național pentru poporul evreu și își va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de înțeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina, sau drepturile și statutul politic obținut de evrei în alte țări.
[7] Constantin Prezan (1865 – 1943) general și ulterior mareșal român, a fost șeful Marelui Cartier General al Armatei Române (decembrie 1916 - aprilie 1918, noiembrie 1918 – aprilie 1920).
[8] Walter Howarth Greenly of Titley Court (1875 – 1955) general britanic.
[9] Ciop (în ucraineană Ð§Ð¾Ð¿, maghiară Csap) este azi un oraș în partea de vest a Ucrainei, in regiunea Transcarpatia, pe malul Latoriței și Tisei. Punct de graniță cu Ungaria, vis-a-vis de orașul Záhony.
 

   Nistor[1] îmi vorbește de Consiliul de miniștri de ieri. Victor Antonescu[2] a arătat Condițiile Înțelegerii [Antantei] : internaționalizarea Dunării, Căile Ferate în sama ei, trecerea asupra noastră a părții aferente din datoria austro-ungară (cu o prea mică despăgubire germană acordată nouă) : dar mai ales dreptul de a interveni pentru naționalități fără măcar a li se fi fixat statutul. Regele a spus că nu poate lăsa altora vasală o țară pe care a primit-o suverană, și că, dacă i se cere ocuparea Budapestei, va pune punctele pe i, lângă i și subt i.
         Se așteaptă Brătianu apoi va fi o consultare a tuturor oamenilor politici.
         Spun lui Nistor că ar trebui neapărat ca Aliații să  schimbe forma ; cât despre fond, el este neexecutabil. Aceasta e și părerea lui Saint-Aulaire[3], căruia îi vorbesc la dejunul oferit de Misiunea [universitară] franceză la Consulat.
La acest dejun vine și Pherekyde[4], care, foarte agitat, înfățișează Misiunii franceze niște acte.
       Nistor crede că ținta întrunirii din Cernăuți[5], în care afară de un singur discurs, s’a vorbit numai nemțește, era să i se prezinte lui pentru a-l invita să se retragă.

(Nicolae Iorga, Memorii, f.a. vol. 2, pp. 216 – 217)
 

---

[1]Ion Nistor (1876 – 1962)a fost un istoric și militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizare a Adunării Naționale de la Cernăuți, care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat „Actul Unirii”. Profesor la Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității din Cernăuți, profesor universitar la București, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaș al Partidului Național Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina (18 decembrie 1918 – 2 mai 1920), apoi, succesiv, ministru al Lucrărilor Publice, al Muncii și, în final, al Cultelor și Artelor (între anii 1922 – 1937, în guvernările liberale). Întemnițat de regimul comunist în celebra de tristă amintire închisoare de la Sighet (5/6 mai 1950 – iulie 1955).
[2]Victor Antonescu (1871 – 1947), diplomat și om politic român, membru marcant al Partidului Național Liberal,ministru de Justiție (4 ianuarie 1914 – 11 decembrie 1916) apoi de Finanțe (11 decembrie 1916 – 10 iulie 1917). A fost trimis la Paris ca ministru plenipotențiar (10 octombrie 1917 – 25 martie 1918). După semnarea păcii de București a rămas la Paris ca simplu particular. Și-a reluat postul la 5 noiembrie 1918 și îl va păstra până la 20 decembrie 1919. În epoca interbelică va fi ministru plenipotențiar la Paris (16 martie 1922 – 1 august 1924), ulterior ministru de Justiție (14 noiembrie 1933 – 1 februarie 1935), de Finanțe (1 februarie 1935 – 29 august 1936) și îi va succeda lui Nicolae Titulescu în funcția de ministru al Afacerilor Străine (29 august 1936 – 28 decembrie 1937).
[3] Charles de Beaupoil, conte de Saint Aulaire (1866 -1954), diplomat francez, ministru plenipotențiar în România (1916 -1920).
[4] Mihail Pherekyde (1842 - 1926), membru fondator și personalitate marcantă a Partidului Național Liberal, ministru în toate guvernările liberale începând din 1876, prim ministru ad-interim în perioada ianuarie- iulie 1919, când Ion I.C. Brătianu s-a aflat în fruntea delegației române la Conferința de pace de la Paris.
[5]Este vorba de întrunirea de la Cernăuți, din 2 iunie 1919, la care au participat reprezentanții românilor adepți ai lui Iancu Flondor, rușilor, evreilor, germanilor, precum și delegații partidului internațional social-democrat din Bucovina care au adoptat o moțiune în care au cerut o mai largă autonomie a provinciei. Profund lezat de modul în care s-a pus această problemă, Ion Nistor a trimis un lung memoriu regelui Ferdinand în care l-a învinuit pe generalul Petala, comandantul Corpului IV de armată, că a aceptat ținerea acestei întruniri.

 

Georges Clemenceau (1841 – 1929)
 
       În telegrama din 7 iunie, Puterile Aliate și Asociate au exprimat hotărârea lor fermă de a pune capăt tuturor ostilităților inutile. Ele mențin această hotărâre și se bizuie pe faptul că guvernele interesate le vor ajuta ca să o execute. Ele socotesc că principalul motiv care însuflețește pe aceia care sunt răspunzători de ceea ce ar părea numai o zadarnică vărsare de sânge, este ideea că granițele viitoare vor fi modificate prin accidentele momentane ale ocupației militare. Or, acest lucru nu este adevărat. Niciun stat nu va fi răsplătit printr-o mărire de teritorii pentru că a prelungit ororile războiului. Și întrebuințarea puțin scrupuloasă a metodelor militare nu va putea hotărî Puterile Aliate și Asociate să schimbe hotărârile luate în interesul păcii și justiției.
        Ele țin să declare:
        1. Că granițele descrise în telegrama aici alăturată vor fi granițele care vor despărți în mod permanent Ungaria de Cehoslovacia și România.
        2. Că forțele armate ale acestor state trebuie să înceteze imediat ostilitățile și să se retragă în cel mai scurt timp posibil în interiorul fruntariilor astfel stabilite.
        Puterile Aliate și Asociate știu că în anumite locuri, aceste fruntarii taie căile ferate necesare relațiilor economice dintre cele două state limitrofe; ele știu, de asemenea, că există un oarecare număr de mici rectificări de graniță care nu pot să fie definitiv stabilite decât printr-o anchetă imparțială la fața locului.
       Aceste două cazuri sunt prevăzute în Tratatul de pace și până atunci, pentru motivele arătate, nu se poate îngădui ca să se pună piedică politicii de care sunt legate Puterile Aliate și Asociate.
      Cu cât de puțină bunăvoință aranjamentele locale sunt posbile; și în cazul când s-ar ivi divergențe, ele ar putea fi supuse ofițerilor din armatele aliate care se află la fața locului, hotărârea lor trebuind să fie considerată ca având forța legii până la restabilirea definitivă a stării de pace.
    Conform acestui principiu, s-a cerut armatei ungare să se retragă din Cehoslovacia, și s-a făcut cunoscut guvernului ungar că îndată ce această mișcare va fi fost executată, armata română la rândul ei se va retrage dincolo de noile fruntarii românești.
      Este inutil de adăugat că această operație nu va fi stânjenită de trupele ungurești și că acestea din urmă nu vor fi autorizate să năvălească pe teritoriul românesc.
      Puterile Aliate și Asociate au credința că România își va îndeplini partea ei în această politică comună, menținând astfel neatinsă solidaritatea alianței.

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. III, doc. nr. 632, pp. 448 – 449).
 

  De mai multe luni Crucea Roșie Americană ajută populațiunea săracă din România, în mod cu totul gratuit, cu alimente, îmbrăcăminte și medicamente. Această operă de ajutorare s-a întins pe tot cuprinsul țării de la Mehedinți până’n Dorohoiu. În fiecare lună s-au împărțit peste un milion de porți de mâncare de către cantinele deschise în toate orașele. În toată țara s-au împărțit până acum 4 milioane de chilograme de mâncare, îmbrăcăminte și furnituri spitalicești. Ajutorul se întinde și la satele din jurul centrelor de aprovizionare din orașe. În continuu sosesc vapoare încărcate cu provizii, cantități mari de făină, carne, slănină, fasole, conserve, lapte condensat, ciocolată, cacao, marmeladă, untură, uleiu, zahăr, apoi articole de spital, stofe, flanele, ciorapi, cearfuri, ace ață, mașini de cusut, săpun de tot felul, etc. aceste ajutoare sunt trimese de poporul american prin intermediul Crucii Roșii ca o expresiune practică a simpatiei și a pretiniei față de poporul român, care a suportat cu multă vrednicie și în mod atât de brav chinuitoarele suferințe ale celui mai crunt răsboiu.
       Cu privire la această operă de ajutorare îndeplinită în țara noastră de către Crucea Roșie Americană, M.S. Regele, drept mulțumire și recunoștință pentru binefacerile ei, a adresat Misiunii americane o scrisoare autografă în limbă engleză, din care se remarcă următoarele rânduri:
       Numele Crucii Roșii Americane va fi pururea binecuvântat în Țara Mea. Cu o energie neasemuită ea a ajutat pe suferinzi devenind [dovedind] un spirit de devotament mai presus de orice laudă. Oriunde nevoia era mai mare, acolo se afla și Crucea Roșie Americană, pătrunzând în cele mai îndepărtate colțuri, dând ajutor bolnavilor, îmbrăcând pe cei goi, hrănind pe flămânzi, ducând alinare și confort celor suferinzi. Îndreptez mulțumirile mele speciale către membrii Misiunii, care sub conducerea inteligentă a Colonelului Anderson[1], au săvârșit minuni printre populațiunea săracă.

 


Henry Watkins Anderson (1870-1954)
 
      Deși răsboiul a trecut, în loc a se înapoia la casele și interesele lor, văzând mizeria pe care ocupația a adus-o asupra noastră, ei au rămas cu mult peste terminul stabilit la început, numai pentru ca să nu părăsească opera începută. Nepieritoare va rămânea opera Crucii Roșii Americane.

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 275 – 276).
 
 

---

[1] Henry Watkins Anderson (1870-1954), avocatamerican, liderul partidului republican din Statul Virginia. Șeful misiunii americane a Crucii Roșii în România (ianuarie 1917 – martie 1918). A plecat din România și a reușit să treacă prin Rusia cu trenul într-o călătorie dramatică. A fost logodit cu o scriitoare americană celebră în epocă, Ellen Glasgow (1873 – 1945), dar care a rupt logodna cu el când a aflat că el și Regina Maria își scriau zilnic și își făceau cadouri

   La ședința de azi a Consiliului celor Patru, ținută la ora patru la domiciliul președintelui Wilson au fost prezenți: dnii Wilson[2], Loyd George[3], Clemenceau[4], Orlando, Brătianu, Mișu[5], Kramar[6] și Beneș[7].
      Situația cehoslovacilor din Ungaria devenind din ce în ce mai critică din cauza înaintării victorioase a bolșevicilor unguri, cei patru au găsit cu cale – fără a încerca o colaborare cu România – a trimite două ultimate lui Béla Kun[8] somându-l să înceteze ofensiva contra cehoslovacilor.
     În ultima telegramă Béla Kun pretinde că Aliații i-au dat să înțeleagă că va fi chemat să ia parte la Conferința Păcii. Răspunsul lui Béla Kun la această ultimă telegram – după ziarele elvețiene – căci aliații nu ne-au comunicat-o, ar fi că el nu e câtuși de puțin vinovat de toată această vărsare de sânge, că românii și cehii sunt aceia care au început să-l atace și că el nu face decât să se apere. Este gata să pună capăt luptelor, dacă Aliații îi vor da concursul lor în această direcție.
    Aliații s-au grăbit atunci să ne convoace imediat pe mine, Mișu, Kramar și Beneș. Înr-un rechizitoriu sever din partea lui Wilson și violent din partea dlui Lloyd George s-a arătat dlui Kramar și încă mai tare mie că toate calamitățile din Ungaria și dificultățile orei prezente provin din cauza noastră. Noi, românii, am fi vinovați că prin pretențiile noastre, nevroind să respectăm linia armistițiului primitiv [inițial] fixată pe Mureș[9], am fi provocat demisiunea lui Károlyi[10] și instituirea bolșevismului în Ungaria.
   Nu am vrut să ne mulțumim cu linia armistițiului întocmit de generalul Franchet d’Espérey[11]. Trupele române în înaintarea lor nu s-au oprit nici pe linia revendicată de România și au fost lăsate să înainteze în teritoriu pur unguresc până la malurile Tisei. Au adăugat că am primit un răspuns mulțumitor de la Béla Kun la cel din urmă ultimatum și că e de neapărată nevoie ca trupele române să fie imediat retrase de pe Tisa pe linia frontierei fixate de Conferință.
    Stăpânindu-mi indignarea față de un asemenea procedeu la adresa României, am explicat atunci că Károlyi era înțeles cu bolșevicii înainte de a-și da demisiunea, fapt pe care delegațiunea română l-a semnalat la timp Conferinței și că deci nu România poate fi făcută răspunzătoare de schimbarea socială din Ungaria. Am arătat apoi că singura linie pe care se puteau opri trupele române în lupte, din punct de vedere strategic, nu putea fi decât Tisa. E singurul front care prezintă în câmpia ungurească o asigurare mai serioasă contra atacurilor inamice. De altminteri, Aliații au resimțit aceeași nevoie de a-și asigura granițele ocupând teritoriul german până la Rin. Și am exprimat mirarea de cererea Aliaților arătând totodată că în orice caz guvernul român nu va putea lua răspunderea unei retrageri a forțelor române de pe Tisa, până când nu va cunoaște garanțiile obținute de la unguri pentru a evita pe viitor conflictele cu ei.
   Domnul Clemenceau, care tocmai atunci sosise, venind de la interpelările din Cameră, abundă în sensul celorlalți doi și spune că armata română a depășit pe rând toate liniile de demarcațiune, iar în ce privește granițele ce cerem, aceasta este treaba Consiliului, iar nu a României; el singur va lua măsurile necesare. Dnii Wilson și Lloyd George au lăsat să se înțeleagă că, dacă nu ne vom supune cererii lor, vor fi siliți să întrerupă orice aprovizionare sau orice ajutor României.
Le-am ataras atunci atenția că d-lor vorbesc de o linie de fruntarie între Ungaria și România stabilită de Conferință, care până acum nu s-a făcut cunoscută României, nici nu s-a discutat cu ea.
     Cei patru și-au exprimat mirarea că nu ni s-a adus la cunoștință aceasta și au insistat că în orice caz trebuie dată o satisfacție unguruilor. Ne-au anunțat că până mâine ni se vor comunica granițele noastre cu Ungaria și că au nevoie ca până mâine seară, 11 iunie, să aibă deja hotărârea noastră de a ne retrage pe acea linie, căci trebuie să dea un răspuns telegrafic lui Béla Kun.
    Seara la orele 7, am primit convocarea pentru a doua zi, ora 10 dimineața, din partea Consiliului miniștrilor de afaceri străine în chestinea fruntariilor cu Ungaria.

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. III, doc. nr. 629, pp. 436 – 438).
 
 
 

---

[1] Mihail Pherekyde (1842 - 1926), membru fondator și personalitatea marcantă a Partidului Național Liberal, ministru în toate guvernările liberașle începând din 1876, prim ministru ad-interim în perioada ianuarie- iulie 1919, când Ion I.C. Brătianu s-a aflat în fruntea delegației române la Conferința de pace de la Paris.
[2] Woodrow Wilson (1856 - 1922) președinte al SUA (1912 -1916), reales în 1916, în cel de-al doilea termen al său (1917 - 1921) s-a concentrat asupra participării țării la Primul Război Mondial și a realizării unei păci drepte bazată pe Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, concretizat prin „Paisprezece puncte”. Acestea au fost însă aprig discutate la Conferința de Pace de la Paris din 1919. Astfel, Tratatul cu Germania de la Versailles, extrem de dur din cauza exigențelor Franței, excludea poporul german din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și din acest motiv a fost respins de Senatul SUA; în schimb, dispariția imperiului Austriac a fost oficializată prin tratatele de la Saint-Germain și de la Trianon, conform celui de-al 10-lea din cele 14 puncte.
[3] David Lloyd George (1863 – 1945) om politic galez și membru marcant al Partidului Liberal. A fost ultimul liberal care a îndeplinit funcția de prim-ministru al Marii Britanii (6 decembrie 1916 - 19 octombrie 1922).
[4] Georges Clemenceau (1841 – 1929) celebru jurnalist și om politic francez, anticlerical virulent, ministru de Interne (14 martie 1906 – 20 iulie 1909) și Președinte al Consiliului de Miniștri (25 octombrie 1906 - 20 iulie 1909, apoi 16 noiembrie 1917 – 18 ianuarie 1920) unul dintre artizanii Conferinței de Pace de la Paris.
[5] Nicolae Mișu (1858 -1924) diplomat și om politic, cu funcții diplomatice la Sofia (1899 -1908), Viena (1908 – 1911) Constantinopol (1911 -1912), Londra (decembrie 1912 – octombrie 1919), prim locțiitor al șefului delegației române la Conferința de Pace de la Paris (1919), ministru al Afacerilor Străine (15 octombrie – 28 noiembrie 1919), după  care devine administrator al Domeniilor Coroanei (decembrie 1919 – mai 1920), ministru al Palatului din mai 1920 până la moarte.
[6] Karel Kramar (1860 – 1937) om politic ceh, lider al Partidului Tinerilor Cehi (Partidul Național Liberal), a fost primul prim-ministru al Cehoslovaciei (14 noiembrie 1918 – 8 iulie 1919).
[7] Edvard Beneș (1860 – 1937) om politic ceh, care a îndeplinit funcția de președinte al Cehoslovaciei de două ori, în perioadele 1935-1938 și 1939-1948. El a fost, de asemenea, ministru al Afacerilor Externe (1918-1935), prim-ministru al Cehoslovaciei (1921-1922) și președinte al Cehoslovaciei în exil (1939-1945). Membru al Partidului Social Național Cehoslovac, el a fost cunoscut ca un priceput diplomat.
[8] Bela Kun, nume la naștere Bela Cohen (1886 – 1938) a fost un politician maghiar comunist de origine evreiască din partea tatălui, care a condus în anul 1919 revoluția bolșevică din Ungaria. A fost de profesie jurist, însă a activat și ca ziarist. La 4 noiembrie 1918, Kun acreat Partidul Comunist Maghiar și a devenit președintele comitetului central. Mișcarea comunistă care era îndreptată împotriva primului ministru Mihály Károlyi și a partidului Social Democrat din care înainte de război făcuse parte;  a dus o propagandă agresivă, toți cei care erau împotriva lui fiind torturați sau împușcați, iar ziariștii cenzurați, finanțat fiind de Partidul Comunist (bolșevic) din Rusia Sovietică. Guvernul de orientare bolșevică instaurat la 21 martie era condus de Sándor Garbai, dar rolul conducător îl avea ministrul de Externe, Béla Kun. Guvernul bolșevic avea să dureze 133 de zile până la 4 august 1919, data la care trupele româneau ocupat Budapesta. Béla Kun și oameni săi fugiseră încă de la 2 august în Austria, la Viena. Au fost arestați și ținuți într-un lagăr până în iulie 1920 când a făcut obiectul unui schimb de prizonieri între Austria și Rusia permițând refugierea unui număr de 415 comuniști. La Moscova a intrat în rândurile Partidului Comunist (bolșevic) din Rusia Sovietică, a primit cetățenia  sovietică și a fost numit în conducerea Cominternului. După eșecul grevei din 27 martie 1921 a minerilor din centrul Germaniei, Lenin l-a acuzat de iresponsabilitate politică. Acuzat de legături cu troțkismul, Béla Kun împreună cu soția, fiica și ginerele au fost arestați în mai 1937 și trimiși în gulag. În 1989, guvernul sovietic a anunțat că Béla Kun a fost executat în gulag la 29 august 1938. Reabilitat politic în Ungaria după înăbușirea revoluției anticomuniste și antisovietice din octombrie 1956.
[9] Armistițiul de la Belgrad încheiat la 13 noiembrie 1918, fără participarea României.
[10] Mihály Károlyi (1875 – 1955) prim-ministru al Ungariei (31 octombrie 1918 – 11 ianuarie 1919). De la 11 ianuarie 1919 Mihály Károlyi și-a asumat funcția de președinte provizoriu al Ungariei, iar guvernul a fost condus de Denes Berinkey (11 ianuarie – 21 martie 1919). În iulie 1919 a emigrat în Franța apoi în Marea Britanie. În 1946 s-a întors în Ungaria și a primit funcția de ambasador al țării la Paris (1947 – 1949). A demisionat în octombrie 1949 în semn de protest pentru modul în care a fost judecat și executat liderul comunist Laszlo Rajk. A rămas în Franța unde a și murit.
[11] Generalul Franchet d’Esperey (1856 – 1942) general francez, comandant al corpului expediționar de la Salonic (Armatei de Orient) din iunie 1918. În martie-aprilie 1919 a redresat situația critică a trupelor franceze în urma ofensivei Armatei Roșii sovietice în sudul Ucrainei și a permis evacuarea în ordine a soldaților săi.

  Primirea la Senat a membrilor Misiunii universitare franceze: Poincaré[1], Diehl[2], Bédier[3], Fougeres[4], de Martonne[5], doi de la partea științifică.
        Sala decorată frumos cu flori. Public imens. În fruntea profesorilor aceiași nemțofili: C. C. Arion, Dragomir Dimitrescu (care vrea să fie Mitropolit), etc. Ministrul introduce aluzii la nevoia de concurs din partea Franciei pe care o au revendicațiile noastre[6]. Rectorul vorbește... istorie, pe un ton care ne scade. Păcat că P. Missir, care a luat și el cuvântul, e unul din acei cari au negociat pacea cu Nemții! Foarte bine, cald, impresionant e d-rul Obreja[7]. Fin și la locul lui, Țițeica[8]. Urmează Densușianu[9].
      Bătrânul Poincaré face un discurs de vechiu sistem, cu glas tare și gesturi largi, în care, pe lângă multe complimente, sunt și accente simple care mișcă adânc. În unele momente sala mi se pare însă prea servilă.
       În audiență la Regele, căruia timp de două ceasuri I. Grădișteanu i-a cerut un Ministeriu Maniu. Regele e încântat de primirea în Ardeal. Delegațiile nu se mai sfârșeau, fiecare cu discursul ei, cerând răspuns. Nu mai puțin de douăzeci și două la Oradea. Cortegiile populare au fost extraordinare. Pretutindeni cea mai bună impresie. La Bistrița nu se deosebiau fetele românce de cele germane. Ungurii ar putea deveni pentru noi aliați reali și prețioși.
       Regele găsește că adausul de ”ortodoxă” la Societatea femeilor române nu e potrivit, excluzându-se unitele[10], care au același drept național.
         Crede că se aduc și acuzații nedrepte lui Netzhammer[11], care ar fi avut și atitudini bune. Fotografia preoților în uniforma austriacă era mai veche, de pe când nu îmbrăcaseră haina clericală.
         Cehii au fost rău bătuți la Miskolcz; ai noștri sunt însă în stare să se opuie celor șase divizii ungurești, bine conduse de ofițeri activi.
          Regele e îngrijorat de Basarabia. Acolo oamenii nu sunt siguri. Hoția e în floare. Cutare și-a făcut o adevărată listă civilă. ”Soțiile” miniștrilor și altora dintre fruntași sunt un scandal public.

(Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, pp. 212 – 214).
 

---

[1] Lucien Poincaré (1862 – 1920) fizician francez. A avut o activitate științifică de renume și a îndeplinit funcții de conducere în învățământul francez: inspector general al Instrucțiuni publice, director al direcției de învățământ superior, vicerector al Universității Sorbonne din Paris. A fost cel care a condus Misiunea universitară franceză
[2] Charles Diehl (1859 – 1944) istoric francez, bizantinist de renume mondial, profesor la Sorbona. Membru de onoare al Academiei Române (1919)
[3] Joseph Bédier (1864 -1938), filolog francez, specialist în limba și literatura franceză a Evului Mediu. Proefesor la College de France și membru al Academiei Franceze.
[4] Gustave Fougeres (1863 – 1927) argheolog francez, profesor de arheologie, de limba și literatura greacă la Sorbona. A fost membru (1885 – 1889) și apoi director al Școlii Franceze din Atena.
[5] Emmanuel de Martonne (1873 – 1955), geograf francez de talie mondială, professor la Universitatea din Lyon și apoi la Sorbonna (din 1909). Începând din 1897 a întreprins vaste cercetări în România, acordând o atenție special dezvoltării școlii geografice românești. A descoperit prezența formelor glaciare în munții Parâng și a publicat numeroase lucrări de sinteză privind evoluția geologică, tectonică și geomorfică a Carpaților. În 1918, este desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace de la Paris (1919-1920) în cadrul tratativelor de încheiere a păcii după Primul Război Mondial, fiind principalul autor al recomandărilor făcute, cu obiectivitate, guvernului francez, privind teritoriile ce urmau să fie recunoscute România și Poloniei prin tratatele de pace. El a călătorit pe teren și conform principiului viabilității frontierelor, a obținut extinderea frontierei Poloniei spre est și a României spre vest cu câțiva kilometri, pentru ca importante căi ferate (de exemplu Timișoara-Arad-Oradea-Satu Mare) să nu se întretaie de mai multe ori cu granița. El a conceput principiul viabilității conform căruia stabilirea granițelor trebuie să depindă nu numai de grupările etnice, ci și de motive geografice (relief, ape, accesibilitate) și de infrastructurile teritoriului. Opunându-se astfel delegaților americani și britanici, el a contribuit, în mod semnificativ, la desenarea granițelor din 1918-1921 (dintre care cele trasate între România, Serbia și Ungaria, mai sunt valabile și astăzi). Membru de onoare al Academiei Române (1919).
[6] Misiunea universitară franceză fusese cerută de către autoritățile românești încă din 1917, pentru a se obține creșterea calității învățământului superior românesc.
[7] Alexandru Obregia (1860 – 1937) celebru medic psihiatru și profesor universitar, titularul Catedrei de Psihiatrie și Clinica bolilor mintale din cadrul Facultății de Medicină din București între 1910 – 1924.
[8] Gheorghe Țițeica (1873 – 1939) celebru matematician și pedagog român, profesor la Universitatea din București și la Școala Politehnică, membru al Academiei Române și al mai multor academii străine.
[9] Ovid Aron Densușianu (1873 – 1939)  filolog, lingvist, folclorist, istoric literar și poet român, membru titular al Academiei Române (1918) și profesor la Universitatea din București. A fost fiul lui Nicolae Densușianu (1846 – 1911)
[10] Adică femeile de confesiune greco-catolică. Societatea națională a femeilor Ortodoxe Române fusese întemeiată la București, la 21 mai 1910 de către Alexandrina Cantacuzino care va rămâne președintă până la moartea ei în 1944.
[11] Raymund Netzhammer (1862 – 1946), arhiepiscop catolic al Bucureștilor (1905 -1924). Ctitor al bisericilor Sf. Vasile cel Mare din strada Polonă și  Sf. Elena din strada Cuza Vodă, amândouă în București.

 Iași, 8 iunie 1919
    Se afirmă cu insistență și fără desmințiri din partea organelor oficioase, că dl. Brătianu va demisiona din demnitatea de șef al guvernului și din acea de președinte al delegațiunei române în conferința de pace și că retragerea sa ar fi motivată de refuzul de a iscăli tratatul, ale cărui clauze privitoare la România ar fi definitiv și irevocabil hotărâte.
      Și atfel omul care și-a asumat singur răspunderea pregătirii și conducerii războiului, și care, de abia după ce dezastrul produs prin neprevederea și exclusivismul său a pus țara în pericol, a simțit nevoia de a împărți puterea cu alții; omul care, în ceasul când defecțiunea Rusiei s-a arătat definitivă, arecunoscut că o încercare de rezistență din partea noastră ne-ar fi dus în mod fatal și în paguba intereselor commune cu ale puterilor aliate, la pierderea ultimelor moastre resurse în oameni și în muniții, și care totuși n-a avut nici franchețea, nici curajul patriotic de a-și lua partea de răspundere în operațiile din cale afară de dureroase pe care împrejurările le impuseseră; omul care apoi, împotriva sentimentului țărei și în disprețul prestigiului ei în străinătate, a reușit din nou a se impune, cu pretenția de a nu împărți cu nimeni onoarea și răspunderea apărărei granițelor și drepturilor României în Congresul European; - acest om și-ar desăvârși azi opera sa de funestă aroganță și de egoism, refuzând de a iscăli tratatul la participarea căruia el singur s-a impus, și provocând, într-un moment atât de hotărâtor pentru viitorul neamului, și atunci când nimic nu se mai poate repara, o criză de guvernământ care, - orice s-ar încerca, - nu e susceptibilă de a fi rezolvită cu elemente reprezentând puterile politice reale ale țărei, singurele care, în orice împrejurări, dar mai cu seamă în împrejurări atât de grave, pot fi chemate [text cenzurat, un rând]
      Pentru otice conștiință pătrunsă de datoria ce incumbă unui om de Stat de a face abstracție de personalitatea sa și de foloasele egoiste ale partidului său atunci când e vorba de intreresele superioare ale țărei apare ca evident [text cenzurat, cinci rânduri] cerea neapărat ca opera pe care D-sa pretinsese a o conduce singur, să rămână, - întrucât rezultatul ei ar fi definitive hotărât, - până la sfârșit și cu toate consecințele ei pe răspunderea, - pe cât de reală pe atât de formală, - a acestui partid și a acestui șef.
       Iar, dacă este adevărat, după cum se pretinde, că nimic nu se mai poate schimba, și că tratatul ce ni se impune ar conține unele clauze care n-ar satisface legitimele noastre așteptări, sau care ar fi jignitoare pentru Suveranitatea internă a Statului român, opiniunea publică se întreabă nedumerită până la revoltă, în puterea cărui privilegiu, omul care și-a asumat singur răspunderea de a reprezenta țara la încheerea acestui tratat ar putea să fie scutit de obligațiunea de a-l iscăli, și care ar fi românul căruia i s-ar putea oferi umilitoarea sarcină de a primi răspunderea unui document istoric, căruia acel însărcinat de a trata pentru țară, îi refuză cinstea gloriosului său nume.
        Oricât de decăzută ar fi viața noastră politică, nădăjduim [text cenzurat, două rânduri]
       Judecata publică va ști eventual să prețuiască la justa lor valoare rezervele și protestările ce s-ar fi făcut în numele țării de delegatul ei; dar trecerea condeiului[2] către altul pentru îndeplinirea formalităței necesare a semnării tratatului, ar fi un semn de lipsă de educație politică, și un act de fățărnicie și de trufașă naivitate care, - fără a descărca pe nimeni răspunderea ce-i incumbă, - ar discredita numele țărei în străinătate și ar compromite înlăuntru ceea ce se mai poate încă salva din principiile pe care se reazimă instituțiunile noastre.

Matei B. Cantacuzino
[Îndreptarea, Anul II, nr. 153, Joi, 26 Iunie 1919]
 
 [1] Matei B. Cantacuzino (1855 — 1925) a fost un jurist și membru marcant al partidului conservator, care a îndeplinit funcția de primar al municipiului  Iași (29 decembrie 1912 - 6 ianuarie 1914).  În anul 1900 devine profesor la Facultatea de Drept din Iași, dar activează în paralel încă 15 ani și ca avocat, păstrându-și legătura cu practica judiciară. A predat timp de 25 ani cursul de drept civil la Facultatea de Drept din Iași. În anul 1921, a publicat lucrarea de 742 pagini intitulată Elementele dreptului civil, considerată una dintre operele fundamentale ale literaturii noastre juridice, o versiune concisă a cursului de drept civil.
[2] Expresia a făcut epocă: în noiembrie 1919, după alegeri, Nicolae Iorga va refuza funcția de prim-ministru scriind că:”Maniu căuta a trece asupră-mi sarcina prezidenței de Consiliu. Li spun sincer ca nu înțeleg a fi un condeiu de iscălit și că nu mă pot așeza pe trei scaune, mai ales când știu că sunt atâția dispuși a le trage de supt mine.” (Nicolae Iorga, Memorii, vol. 2, f.a. pag. 280)

 

Georges Clemenceau (1841 – 1929)
 
       Guvernele aliate și asociate sunt pe punctul de a convoca reprezentanții guvernului maghiar la Paris, în fața Conferinței de Pace, pentru a primi comunicări asupra punctelor de vedere care privesc justele frontiere ale Ungariei.
       Tocmai în acest moment însă maghiarii dezlănțuiesc contra cehoslovacilor puternice atacuri nejustificate și încalcă teritoriul Slovaciei.
       Cu toate acestea, Puterile aliate și asociate au manifestat ferma lor voință de a pune capăt oricăror ostilități inutile, oprind în două rânduri armatele românești care trecuseră limitele armistițiului, apoi acele ale zonei neutre și împiedecându-le a-și continua înaintarea lor spre Budapesta, și totodată oprind armatele sârbe și franceze pe frontul Ungariei.
        În aceste condițiuni guvernul de la Budapesta este invitat formal a pune capăt, fără amânare, atacurilor sale împotriva cehoslovacilor.
           În caz contrar, guvernele aliate și asociate sunt absolut hotărâte de a recurge imediat la măsuri extreme pentru a sili Ungaria să înceteze ostilitățile și să se conformeze voinței neclintite pe care o au Aliații de a face să fie respectate ordinele lor.
           Răspunsul la prezenta telegramă trebuie să fie dat în termen de 48 de ore.
           Clemenceau
           Președintele Conferinței de Pace

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. III, doc. nr. 624, pp. 434 – 435).

 Cehoslovacii au suferit o înfrângere[1] în regiunea Miskolc[2] și s-au retras, ceea ce a făcut ca marele Cartier General să deie ordin să se părăsească capul de pod de pe malul drept al Tisei de la Tokaj, ocupat de noi numai pentru a ține legătura cu cehoslovacii.
     Față de acest succes al ungurilor, M.C.G. hotărăște să mențină pe acest front diviziile ce erau acolo și să nu mai transporte Divizia 6-a din Transilvania în Basarabia.
      Bauby[3] îmi comunică o telegramă a generalului d’Anselme[4] insistând din nou că o singură divizie nu e îndestulătoare pentru a ocupa tot sectorul ținut până acuma de trupele franceze și grecești.
      Tot el îmi comunică că au primit noi ordine pentru dispunerea trupelor aliate în Bulgaria și anume : o divizie în zona Varna –Târnovo –Silistra și una în zona Sofia-Plevna-Lom Palanka, adică câte o divizie pe granițele românești și sârbești.
    Siguranța generală ne semnalează din nou fapte de contrabandă de valută săvârșite de agenții subalterni ai Aliaților. Unii dintre acești agenți sunt recrutați din drojdia diferitelor popoare din Orientul Europei și din Asia Mică.

(General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914 - 1919), ediție îngrijită, studiu introductiv, note, Maria Georgescu, Editura Modelism, București, 1997, pp. 357 - 358.) 

---

[1] Din partea trupelor bolșevice ungare.
[2] Oraș din nordul Ungariei, aproape de frontiera cu Slovacia, ocupat în 1918 - 1919 de trupele cehoslovace, loc al unor înfruntări aprige între trupele bolșevice ungare și cele cehoslovace. Prin tratatul de la Trianon a revenit Ungariei.
[3] Ofițer de legătură francez.
[4] Philippe Henri Joseph d'Anselme (1864 –1936) a fost un general de divizie francez, care a condus unități militare franceze în Primul Război Mondial. El a fost activ în special în Balcani, în cadrul Armatei Franceze din Orient, și la Odesa, în perioada care a urmat revoluțiilor ruse din 1917. Începând din 15 ianuarie 1919 a fost comandant al forțelor aliate de ocupație (franceze și grecești) în sudul Rusiei, având cartierul militar la Odesa. În chestiuni politice și de altă natură, potrivit memoriilor contemporanilor săi, d'Anselme urma sfaturile șefului statului major, colonelul Henri Freydenberg (1876 – 1975). Pe 2 aprilie 1919 a anunțat evacuarea pripită a forțelor aliate de la Odessa în timp de două zile ceea ce a pus într-o poziție foarte dificilă unitățile ruse de voluntari formate în Odesa (Brigada Timanovski).

Astăzi a avut loc la Saint Germain remiterea condițiunilor de pace delegațiunii austriace[1] de către dl Clemenceau, care a rostit următoarele cuvinte:
 
      Domnilor plenipotențiari ai republicei austriace!
    Puterile Aliate și Asociate m-au însărcinat să vă remit proiectul tratatului, care a fost discutat între noi; dacă nu chiar proiectul în întregime, pentru că ar urma de făcut rezerve în această privință, cel puțin principalele părți asupra cărora ați putea începe de acum deliberările.
   În urmă dl Clemenceau le-a făcut cunoscut procedura care va fi urmată de Conferință pentru discuțiuni, punându-le în vedere că nu vor avea loc discuțiuni verbale și că vor trebui să prezinte în scris observațiunile lor. Li s-a dat 15 zile pentru aceasta.

 


Karl Renner (1870 – 1950), șeful delegației austriece
 
     În acest proiect se determină frontierele Austriei cu Ceho-Slovacia, cu Bavaria, cu Italia, cu Jugo-Slavia; iar între Austria și Ungaria nu se face nicio schimbare a vechii frontiere[2]. Austria va accepta frontierele Bulgariei, Ungariei, Poloniei României, Statului Sârbo-Croato-Sloven și Statului Ceho-Slovac așa cum vor fi fixate ulterior. Austtria accept anularea ttrattului de la Brest-Litovsc, recunoscând deplina independență a tuturor teritoriilor fostei Rusii. Ea recunoaște că nu are dreptul să intervină în nicio negociere care va avea loc între Anglia și alte puteri în chestiunea Egiptului și consimte să transmită Marii Britanii toate puterile date ei de fostul Sultan al Turciei privitor la navigația în Canalul de Suez. Austria renunță la toate drepturile și privilegiile ei în Austria elvețiană. Ea renunță în favoarea Chinei la privilegiile și despăgubirile din protocolul de la 1904[3]. Vasele de război vor fi predate Aliaților. Armata navală, munițiuni și material de răzvoi vor fi desființate. Forțele armate vor fi demobilizate. Ea se angajează a acorda puterilor aliate și associate libertatea deplină  atrecerii și debarcării în orice parte a teritoriului ei. Dunărea de la Ulm până în jos este declarată internațională, împreună cu porțiunile navigabile ale afluenților și canalelor laterale. Drepturile Ungariei de a face întărituri la Porțile de fier sunt abrogate, de asemenea și drepturile acordate Austriei pe acest râu. Fosta comisiune a Dunării își va relua puterile dinainte de război, dar numai Anglia, Franța, Italia și România vor fi reprezentate, etc.

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pag. 274.)
 
 
[1] Delegația austriacă era format din 40 de persoane – dintre care o treime erau femei - și era condusă de cancelarul social-democrat dr. Karl Renner (1870 -1950) care a lăsat însemnări în acest sens (12 mai – 27 iunie 1919). Delegația a sosit la 12 mai 1919, la St. Germain, a fost cazată în zece vile din zonă. Cancelarul a fost cazat în Villa Reinach. Delegației austriace nu i-a fost permisă niciun fel de legătură cu exteriorul. La 2 iunie Renner a rostit un discurs de protest după primirea proiectului de tratat, în care a arătat că Austria nu este și nu poate fi considerată stat succesoral al fostei Austro-Ungarii. Apoi a plecat cu trenul până în localitatea austriacă Feldkirch, în apropierea frontierei cu Elveția, la 730 de km distanță de Paris, pentru a se sfătui cu colegii săi din guvern, după care a revenit la St. Germain cu obiectivul de a atenua din duritatea condițiilor impuse Austriei. (apud Karl Renner in Saint-Germain Archivalen des Monats Juni 01.06.2019)
[2] Informație eronată: O zonă din vestul Ungariei, în lungime de la nord la sud de 167 km și îm lățime de la est la vest de 6 km, numită ulterior Burgenland, a intrat în componența Austriei în pofida protestelor formulate de Ungaria, fapt consemnat și în tratatul Puterilor Aliate și Asociate cu Austria de la Saint-German-en Laye, din 10 septembrie 1919, și în cel cu Ungaria de la Trianon, din 4 iunie 1920.
[3] Corect: protocolul din 27 decembrie 1902 prin care China dinastiei Quing oferea Austro-Ungariei, (care participase cu 296 de soldați și patru crucișătoare la forța multinațională formată din trupele a opt mari puteri destinată să înăbușe răscoala boxerilor din China) stăpânirea unei mici zone din nordul orașului Tientsin (azi Tianjian).

 Mrs. Waterman (corespondenta ziarului The Times) revine din Basarabia cu cea mai rea impresie despre administrația noastră acolo.
     Vintilă Brătianu[1] nu convine că nu toată presa și nu toți oamenii politici susțin guvernul în chestiunea Torontalului și a graniței cu Bulgaria.
 


Vintilă I.C. Brătianu (1867 – 1930)
    Prin radio, de la Petrograd, Cicerin[2] și Racovski[3] adresează Ministerului nostru al Afacerilor Străine o notă arătând că ne-am făcut stăpâni pe echipamentul rusesc părăsit la noi, că guvernele rus și ucrainian își rezervă dreptul de a deferi pe vinovați, oricare ar fi ei, tribunalului revoluționar, și că nu iau nicio responsabilitate pentru soarta tutror valorilor actelor etc., depuse de guvernul român și de particulari în Rusia[4].
 









 

Barbu A. Știrbei (1872 -1946)
 

 









 
       Seara, la serata ce dă B. Știrbey[5] la Buftea, Rattigan[6] îmi spune din nou că agitația pe tema Banatului este pusă la cale de guvern. El a telegrafiat la Londra și Saint Aulaire[7] la Paris că trebuie ca cel puțin linia ferată Arad-Timișoara-Vârșeț-Baziaș să fie a noastră.
 


 


        Frank Rattigan (1879 – 1952)























 
      Decorațiile lui Frank Rattigan, la ultima din dreapta se observă monograma regelui Ferdinand, doi de Fadosați.
 
(General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914 - 1919), ediție îngrijită, studiu introductiv, note, Maria Georgescu, Editura Modelism, București, 1997, pag. 363.)
 
 

---

[1] Vintilă I.C. Brătianu (1867 – 1930), inginer și om politic, fratele lui Ion I.C. Brătianu. Ministru al munițiilor în vremea Războiului de Întregire, ministru de Finanțe (1922 – 1926). După moartea fratelui său la 24 noiembrie 1927 va prelua șefia guvernului, rămânând în funcție până în noiembrie 1928, când i-a succedat Iuliu Maniu, și șefia partidului pe care o va păstra până la moartea sa la 22 decembrie 1930.
[2] Gheorghi Vasilievici Cicerin (1872 -1936), descendent al unei familii aristocratice, fiu de diplomat, revoluționar rus, Comisar al Poporului pentru Afaceri Externe al Rusiei Sovietice apoi al URSS (1918 – 1930).
[3] Cristian Rakovski (pe numele adevărat Krăstio Gheorghev Stancev, 1873, Kotel, Bulgaria – d. 11 septembrie 1941, Oriol, Rusia) a fost un militant socialist și apoi comunist bulgar, de profesie medic, stabilit în România și ulterior în Rusia, politician și diplomat sovietic. A activat ca socialist în Bulgaria, Elveția, Germania, Franța, Rusia și România, apoi în conducerea Cominternului. A deținut în trei rânduri - în noiembrie 1918, în ianuarie-decembrie 1919, și apoi între anii 1920 - 1923 funcția de prim-ministru al Ucrainei sovietice. S-a remarcat și ca jurnalist și eseist. În 1927 a fost expulzat de Franța unde funcționa ca ambasador al URSS la Paris, Rakovski a fost exclus din paridul bolșevic în 1928 și în final a căzut victimă „marii terori” staliniste.
[4] În baza unor acorduri între guvernele României și Rusiei imperiale (decembrie 1916), apoi cu guvernul provizoriu al Rusiei (aprilie 1917) au fost transportate la Moscova 40 de vagoane conținând stocul metalic de aur (monede de aur și medalii) al Băncii Naționale și al altor bănci românești, bijuteriile familiei regale și ale unor particulari, titluri, tablouri de patrimoniu, documente (printre care memoriile lui Nicolae Iorga scrise până în mai 1917, partiturile lui George Enescu) și alte valori ale unor instituții publice și particulare în valoare totală estimată atunci de 9.416.417.177,93 lei aur (3 lei și 10 bani gramul de aur), din acestea tezaurul Băncii Naționale în valoare de 315.154.980, 41 lei aur (93 de tone aur) și bijuteriile Casei Regale de 7 milioane lei cf. Mihail Romașcanu, Tezaurul românesc la Moscova, București, 1934. Singurul particular care și-a recuperate depunerea a fost George Enescu. Au fost restituite doar câteva obiecte în 1934 și apoi în 1956, piese cântărind 34 kg aur (tezaurul ”Cloșca cu pui”) și 690 kg argint, vezi pe larg în Tezaurul României la Moscova, București, 1993.
[5] Barbu Știrbei (1872 – 1946) mare moșier, administrator al Domeniilor Coroanei Regale (din 1913) apropiat al familiei regale, considerat principalul sfătuitor al regelui Ferdinand. Va fi prim-ministru vreme de două săptămâni în iunie 1927. Negociator al României în tratativele purtate cu Aliații la Cairo în vara lui 1944. Membru al delegației României care a semnat Convenția de Armistițiu de la Moscova, la 12 septembrie 1944.
[6] Willaim Frank Arthur Rattigan (1879 – 1952), diplomat britanic, atașat de ambasadă la Viena, Haga, Cairo (1912), Berlin (1913). Atașat pe lângă armata a6-a franceză în 1914, rănit ușor de o explozie. Trimis la București în februarie 1915, secretar al legației britanice din mai 1916, după ce România a semat paeca separată s-a îmbolnăvit și a trebuit să plece înapoi în Anglia prin Rusia. A revenit la București ca însărcinat cu afaceri (22 Aprilie 1919 – 15 octombrie 1920. Apoi în mai iulie 1921 fost transferat la Constantinopol. Pensionat în 1922. A fost tatăl dramaturgului britanic Sir Terence Mervyn Rattigan (1911 – 1977).
[7] Charles de Beaupoil, conte de Saint Aulaire (1866 -1954), diplomat francez, ministru plenipotențiar în România (1916 -1920).

 Discurs de intrare la Academie a lui Ciobanu[1].
 


Ștefan Ciobanu (1883 – 1950)
 
    Cum se spune prin Bucovina, trupele noastre au înaintat spre Colomeea. Pe de altă parte, radiograma polonă spune că armate puternice bolșeviste au intrat în Galiția prin prin Podvolocisca și Husiatyn, că generalul Haller[2] va trebui îndreptat într’acolo și că Polonia e dispusă a recunoaște o republică autonomă ucrainiană în acel ținut.
 











Józef Haller von Hallenburg
 
     Trupele ardelene n’au voit să meargă la Miskolc[3], unde a fost trimes dorobanțul de aici. Unii explică retragerea din acel sector a Cehoslovacilor prin intenția lor de a ne deschide calea Budapestei. Am prefera retragerea dușmanilor !
      In cetatea Benderului par a fi pătruns prin surprindere 200 de bolșevici, cari în mare parte au fost distruși.
    Primirea Regelui la Oradea, Careii Mari, Jibău, Baia Mare, Dej și Bistrița a fost grandioasă. Se remarcă mai ales călduroasele omagii ale străinilor, în vechile forme ale Habsburgilor.

(Nicolae Iorga, Memorii, f.a. vol. 2, pp. 207 - 208)
 
 

---

[1] Ștefan Ciobanu (1883 – 1950) a fost un istoric și academician român, originar din Basarabia, autor al unor lucrări importante despre literatura română veche, cultura românească în Basarabia sub ocupație rusească, demografia Basarabiei, susținător fervent al introducerii limbii române în școlile din Basarabia, vicepreședinte al Academiei Române între 1944-1948. La 10/23 octombrie 1918, Ștefan Ciobanu a fost ales membru al Academiei Române, secția literară. La 28 mai 1919 Ștefan Ciobanu a fost ales membru titular al Academiei Române, prilej cu care a rostit discursul de recepție, Contribuțiuni privitoare la originea și moartea mitropolitului Moldovei Dosoftei, ca un omagiu adus predecesorului său, filologul bucovinean Ioan G. Sbiera.
[2] Józef Haller von Hallenburg (1873 -1960) general polonez, format ca ofițer în armata austriacă. În 1916 a fost comnadant de brigadă în Legiunea Poloneză. Ajuns priyonier al germanilor la 11 mai 19198 a reușit să fugă și să ajungă prim Murmansk în Franța în iulie 1918. În 1919 s-a întors în Polonia și a fost trimis la luptă pe frontul ucrainian. În 1920 a intrat cu trupele în orașul Danzig (Gdansk). A îndeplinit funcții de conducere, lider al Cercetășiei poloneze, deputat în Seim. După invadarea Poliniei de către germani în septembrie 1939 a reușit să fugă în România, apoi în Franța și ulterior în Marea Britanie, unde a rămas pentru totdeauna.
 
[3] Oraș din nordul Ungariei, aproape de frontiera cu Slovacia, ocupat în 1918 - 1919 de trupele cehoslovace, loc al unor înfruntări aprige între trupele ungare și cele cehoslovace. Prin tratatul de la Trianon a revenit Ungariei.

Cluj, 27 mai 1919
       Mai întâi o primire într-un loc al cărui nume l-am uitat, dar am fost întâmpinați de unul din încântătorii preoți care au făcut o impresie deosebită când a venit prima oară cu transilvănenii la București. Eram atunci bolnavă și n-am putut să-i cunosc. Obișnuitele manifestări de bucurie. Preotul, care este unit[1] a ținut un discurs frumos, în care i-a pomenit pe toți cei care au murit pentru obținerea marii victorii pe care o sărbătorim astăzi. Cred că trebuie întotdeauna să-i amintim pe cei morți. S-a jucat o foarte frumoasă horă de către băieți și fete în costume naționale care care câtau în cor. Vremea era nesigură.
      La 10.30 am sosit în Cluj, cel mai mare dintre orașele pe care l-am vizitat. Din păcate orașele sunt foarte ungurești, în timp ce populația rurală este aproape în totalitate românească. Obișnuitele extraordinare primiri din gară și pe tot traseul în oraș până la o mare piață unde se află o frumoasă statuie ecvestră a lui Matei Corvin[2] ce privește la manifestația zgomotoasă a acestui popor eliberat, pe care ungurii săi l-au oprimat timp de secole.
 


Statuia lui Matia Corvin în 1902
 
    Orașele mă întristează, este ceva ostil în ele, iar casele lor mari, majoritatea în stil german, nu sunt deloc românești, în niciun fel, în spatele zidurilor simți inimi întristate și gânduri ostile.
      Defilarea populației a fost mai mare ca oriunde, mii și mii au venit din toate satele învecinate. Care mari trase de câte zece boi zdraveni, încărcate cu grupuri vesele de nuntași au defilat și ele.
    Regimentul meu[3] a reapărut acolo. Am fost foarte surprinsă și încântată. A făcut cea mai bună impresie. Soarele, care fusese foarte scump la vedere, a ieșit dintr-o dată și strălucea asupra cailor făcându-i să lucească precum metalul. M-am simțit mândră de  dragule meu [Regiment] 4 Roșiori și l-am felicitat pe Moruzi.[4] Se pare că s-au comportat minunat în ultimele lupte, dar mulți au fost uciși.
     În general, armata a făcut cea mai bună impresie, mulți nu au încă uniforme cum trebuie, dar artileria și cavaleria au cai splensizi, ceea ce este o bucurie, după ceea ce a trebuit să vedem la retragerea noastră din 1916.
    La Cluj am avut câteva ploi torențiale puternice, dar aceasta nu a diminuat entuziasmul popular. Din păcate, a trebuit să ne așezăm la o masă extraordinară, după aceea să primim toate autoritățile și apoi să vizităm spitalele mari, unde toți au fost minunați. i-am răsfîțat în felul meu obișnuit cu țigări, cărți și cărți poștale.
     Am plecat la ora 6, m-am odihnit puțin și am sosit la ora 7 ½ la Turda, o localitate mică, unde a fost omorât Mihai Viteazul. Serbare populară și un mare banchet interminabil la prefectură – mâncare foarte bună dar prea multă și prea de durată, deși, ca de obicei, organizat cu eforturi impresionante pentru a ne face cât mai mult posibil fericiți și să ne simțim în largul nostru. M-am culcat târziu.

(Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 191 – 192.)
 
 

---

[1] În limba română în text.
[2] Matia Corvin (1443 – 1490) al doilea fiu al lui Iancu de Hunedoara, ales rege al Ungariei (1458 – 1490), în a cărui domnie s-a atins maxima înflorire a țării. Grupul statuar Matia Corvin și cei patru comandanți de oaste, operă a artiștilor János Fadrusz (1858 -1903) și Lajos Pákey (1853 – 1921), a obținut în anul 1900 marele premiu al Expoziției Universale de la Paris. Monumentul clujean, inaugurat în octombrie 1902, a devenit de-a lungul timpului unul din semnele distinctive ale orașului.
[3] În 1894, grație priceperii sale deosebite la călărie, principesa Maria fusese numită comandant onorific al Regimentului 4 Roșiori.
[4] Gheorghe Moruzi (1876 -1939) general român de cavalerie, celebru pentru pasiunea sa pentru caii de curse. ”...a lăsat cu limbă moarte să fie incinerat și cenușa să-i fie răspândită pe câmpul de curse de la Băneasa.” (discuție a lui Al. Paleologu cu Filip Lucian Iorga în cartea Breviar pentru păstrarea clipelor).

Generalul I. Rășcanu[1] îmi arată care ar fi viitoarea organizare a armatei noastre: 8 corpuri de armată a trei divizii, plus o divizie independentă în Bucovina, 3 divizii de cavalerie, grupate în trei inspectorate de armată: București, Iași, Sibiu. El susține recrutarea regională, eu cea națională, dar cu mobilizarea regională.
 


Generalul Ioan Rășcanu
      G. Balș[2], întors de la Paris, spune: statele mici europene reprezentate la Conferința de Pace au protestat și vor protesta din nou dacă nu vor fi consultate înainte de a se impune pacea Austriei, Ungariei, Bulgariei și Turciei. Granițele noastre nu sunt definitiv hotărâte, dar e sigur că pierdem o parte din Torontal. Brătianu va refuza să semneze. Clemenceau este fosilizat pe chestiunea ținutului Saar[3]. Generalului Iliescu i s-a dat un termen de 20 de zile spre a părăsi Franța, mai mult pentru că Iliescu e în relații cu adversari politici de-ai lui Clemenceau. Aceștia au sfătuit pe Iliescu să nu plece. Francezii sunt exasperați contra americanilor.
 










Gheorghe Balș
      Franchet d’Esperey a telegrafiat pentru a avea forțe suficiente în Bulgaria occidentală la prezentarea condițiilor de pace, Antanta a hotărât să ieie trupele aliate de pe Nistru, a cărui apărare o asigurăm numai noi.
       Discut cu I. Sichitiu[4] și N. Condeescu[5] (Prezan și Antonescu sunt cu Regele și cu Regina în Transilvania) asupra modalității de înlocuire a Aliaților în Basarabia. Ei îmi spun că regele și Prezan au hotărât ofensiva spre Budapesta, pentru că ungurii iar s-au întărit și sunt agresivi. În acest scop s-a cerut lui Franchet d’Esperey ca să convină la transportul Diviziei 1 prin Timișoara și Seghedin și s-a oprit Divizia 6-a în Transilvania.
 








General Ion Sichitiu















Nicolae Condeescu
 
       Seara discuție cu Graziani[6] și Bauby[7], care insistă ca înloicuirea trupelor franco-grecești din Basarabia prin trupe de-ale noastre să se facă cât mai repede. Le arăt că e cu neputință a se face înainte de o lună pentru că nu avem cu ce.
 












Generalul Graziani
(Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1916-1919), ediție, studiu introductiv și note de Maria Georgescu, Editura Modelism, București, 1997, pag. 354).
 
 

---

[1] Ion Rășcanu (1878 – 1952), general român, în vremea Războiuluide întregire a îndeplinit funcțiile de: șef al Secției Operații din Marele Cartier General, atașat pe lângă Statul Major General al Armatei Franceze, comandant al Brigăzii 15 Artilerie și comandant al Diviziei 1 Vânători. După război a îndeplinit funcțiile de secretar general al Ministerului de Război (1918 - 1919) și ministru de război în guvernul condus de generalul Văitoianu (27septembrie - 30noiembrie 1919), în guvernul condus de Alexandru Vaida Voevod (1 decembrie 1919 - 12 martie 1920) și în guvernul condus de generalul Al. Averescu (13 martie 1920 - 16 decembrie 1921). A trecut în rezervă, prin demisie, în 1922. Întemnițat de regimul comunist la 6 mai 1950, a decedat în închisoarea de la Sighet.
[2] Gheorghe Balș (1868 – 1934) inginer și istoric de artă român, membru titular al Academiei Române (1923). A lucrat, printre altele, la construcția podului de la Cernavodă și a portului Constanța, iar în colaborare cu arhitectul Nicolae Ghica-Budești la construirea Institutului de seruri și vaccinuri „L. Pasteur” din București. A publicat studii valoroase de sinteză asupra arhitecturii bizantine, precum și asupra bisericilor și mănăstirilor moldovenești.
[3] Teritoriu german de circa 2570 km pătrați, aflat la frontiera dintre Franța și Germania, cunoscut pentru zăcămintele sale de cărbune. Tratatul de la Versailes din 28 iunie 1919 a acordat Frnței proprietatea ssupra minelor de cărbuni și a plasat acest teritoriu sub mandatul Societății națiounilor până la plebiscitul de la 13 ianuarie 1935 în care 90,8% din votanți au cerut alipirea la Germania hitleristă, ceea ce s-a și realizat. Luat din nou în stăpânire de Franța în 1947, referundumul di 23 octombrie 1955 a arătat din nou dorința locuitorilor de a se realipi la Germania, ceea ce s-a și realizat.
[4] Ion Sichitiu (1878 – 1952), general și om politic român, șef de cabinet al generalului Constantin Prezan la Marele Cartier General (1916-1917), comandant al Comandamentului Trupelor Aeronautice (1930 -1932) comandant al Comandamentului Forțelor Aeriene (1932-1935), șeful Marelui Stat Major (1 februarie-1 noiembrie 1937) trecut în rezervă la 1 februarie 1938. A fost ministru al agriculturii și domeniilor în Guvernul Ion Antonescu în perioada 27 ianuarie 1941 - 19 martie 1942, funcție din care a demisionat pentru că nu era de acord cu angajarea armatei în răsărit. Arestat în 1945 a fost condamnat la 10 ani de închisoare, a decedat în închisoarea Aiud.
[5] Nicolae Condeescu (1876 – 1936) a fost un politician si adjutant regal, general român; între anii 1928-1930 a fost șef al Casei Militare Regale, iar în anii 1930-1931 a fost ministru de război. La vremea respectivă colonel era șeful direct al colonelului Radu R. Rosetti.
[6] Jean César Graziani (1859 - 1932) a fost un general francez din Primul Război Mondial.  A servit la sfârșitul războiului în România, apoi a devenit comandant al Armatei de la Dunăre la 5 mai 1919, înlocuindu-l pe generalul Berhelot în România, șeful misiunii militare franceze din Ungaria și comandant al Corpului 1 de Armată în 1920. Și-a încheiat cariera ca membru în Consiliul Superior de Război în 1921 și comandant al Corpului 18 de Armată. A fost trecut în rezervă în anul 1924.
[7] Colonel francez, șeful de stat major al generalului Graziani.

 În urma veștilor ce ne-au sosit în zilele din urmă de la Paris cu privire la Banat, pe care Aliații noștri, spre uimirea tuturor românilor, vreau să-l împartă în două, dând Torontalul Sârbilor, în contra tratatului nostru de alianță din August 1916, semnat de toți Aliații, un strigăt de durere și de protestare în contra acestei nelegiuiri s-a ridicat de la o margine până la cealaltă a Țării. Pentru aceasta s-au ținut astăzi un mare număr de meetinguri în toată țara: în București, Pitești, Giurgiu, Călărași, Roșiorii de Vede, Roman, Fălticeni, Galați, etc., precum și în Bucovina și Basarabia. În Capitală, meetingul a luat proporții uriașe. Niciodată Adunarea Națională n-a fost mai demnă și mai impunătoare, niciodată voința obștească a unui popor unitar de 14 milioane nu s-a exprimat mai limpede și mai hotărât, decât cum s-a rostit astăzi poporul român în marile adunări ținute în sala și în piața Teatrului Național. Sala Teatrului a fost arhiplină. Afară, în piață, mulțimea care nu putuse intra în sală, asculta oratorii care cuvântau de pe balconul Teatrului. Discursurile au fost ascultate cu mare însuflețire patriotică, îndeosebi cuvântările Bănățenilor, cari au exprimat durerea, dar și speranța fraților din acest scump pământ românesc, au fost primite cu furtuni de aplauze și ovațiuni. După terminarea discursurilor s-au expediat patru telegrame celor patru potentați ai lumii de la Conferința din Paris, prin cari se cere să ni se deie Banatul întreg, care trebuie să fie al nostru și întreg al nostru din toate punctele de vedere: etnic, istoric, geografic, economic și strategic. După aceasta întreaga lume adunată a făcut o impunătoare manifestație pe străzile principale ale Capitalei.

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 255 – 256)

  Art. 1 – Locuitorii evrei din vechiul regat, născuți în țară sau născuți accridental în străinătate din părinți stabiliți în țară, care n-au fost supuși ai niciunui stat străin, sunt cetățeni români și se vor bucura de toate drepturile de cetățean dacă își exprimă această dorință declarând că s-au născut în România și n-au fost supuși niciunei protecții străine.
         Cei care au satisfăcut legea recrutării, cei care au fost mobilizați într-una din campaniile din 1913 și până astăzi, chiar dacă sunt astăzi minori precum și văduvele și copiii legitimi minori ai decedaților din campaniile din 1913 și până în prezent nu trebuie să facă dovada că s-au născut în țară și că n-au fost supuși ai unui Stat străin. Simpla declarație că vor să devină cetățeni români este suficientă. Soția și copiii legitimi minori ai celor care au făcut o asemenea declarație beneficiază pe deplin de supușenie românească.
      Vor beneficia de asemenea pe deplin de supușenie românească văduvele, soțiile și copiii legitimi ai celor care vor fi fost naturalizați individual înainte de publicarea acestui decret-lege, care copii sunt sau au fost minori în momentul naturalizării.
     Declarațiile făcute de văduvele care au copii minori vor servi și copiilor lor. Pentru copiii minori fără părinți, declarațiile vor fi făcute de tutorii lor.
      Dacă mama-văduvă, cu copii minori, sau tutorele nu fac declarație, minorul o va putea face în anul care va urma majoratului său.
    Minorii care au fost mobilizați în vreuna din campaniile din 1913 până astăzi, pot face ei înșiși declarația de cetățenie.
    Art. 2 – Declarațiile de opțiune vor fi adresate în dublu exemplar judecătoriilor de pace din județ de către cei domiciliați în comune rurale și în comunele urbane situate în afara capitalei județului, și la tribunale pentru cei care domiciliază în orașele reședință de județ.
     Declarația va fi semnată de cel care o face; dacă acesta este analfabet, faptul va fi constatat de către judecătoria de pace sau de tribunalul care are de stabilit identitatea.
    Declarațiile vor fi făcute în termen de două luni de la data prezentului decret pentru cei care se află în țară și în termen de 4 luni pentru cei care sunt în străinătate. Odată termenul expirat declarațiile nu vor mai fi admise. Pentru mobilizați sau  pentru prizonieri termen va fi de două luni, începând din ziua trecerii de la armată lau timp de pace, sau a repatrierii.
    Art. 3 – Judecătoriile de pace vor înregistra cererile în ordinea înscrierii într-un registru alfabetic care va cuprinde: numele de familie, prenumele, data și locul nașterii, profesia și domiciliul; dacă există copii se va înscrie de asemenea numele lor, data și locul de naștere. Certificatele vor fi eliberate la cerere. Aceste certificate vor servi pentru exercitarea drepturilor de cetățean.
    Art. 4 - Judecătoriile de pace și tribunalele vor trimite parchetului tribunalului respectiv tabele alfabetice ale declarațiilor făcute, alăturând  un exemplar al declarațiilor. Parchetul va face cercetări pentru a stabili dacă  afirmațiile din declarații sunt sau nu exacte.
      Dacă după cercetările Parchetului sau după dovezi prezentate din proprie inițiativă de către cetățeni, s-a stabilit că au fost făcute declarații false, va fi intentată de către tribunal o acțiune contra delincvenților. Tribunalul va judeca în ultimă instanță cu drept de recurs la Curtea de Casație în termen de 15 zile, începând cu data de la care sentința a fost pronunțată.
     Cei care vor fi fost recunoscuți că au făcut declarații false vor fi pedepsiți cu închisoare de la 1 la 5 ani, cu amendă de la 100 la 20.000 lei, cu aplicarea uneia dintre aceste penalități sau a ambelor, și își vor pierde calitatea de cetățean, ei și familiile lor.
   Art. 5 – Evreii a căror cerere de naturaliazre definitivă a fost  admisă în baza decretului-lege nr. 3.902 din decembrie 1918, sunt și rămân cetățeni fără altă formalitate. Pentru cererile în curs, se va dispune conform cu prezentul decret.
    Art. 6 – Evreii ale căror cereri au fost respinse în baza decretului din decembrie 1918 nu mai sunt admiși să facă declarațiile prevăzute în prezentul decret-lege. Copiii lor minori își vor putea face declarația după majoratul lor.
    Art. 7 – Decretul lege nr. 3.902 din decembrie 1918 este abrogat.

(Carol Iancu, Evreii din România (1866 -1919) De la excludere la emancipare, ediția II-a, București, Editura Hasefer, 2006, pag. 343 – 344.  )
 

  O scrisoare din Paris a lui Caput[1] ne dă indicațiunea ca să înaintăm spre Coloneea. O comunic lui Phekeryde, lui Prezan și lui I. Antonescu.
       Cel  dintâi îmi citește o scrisoare pe care a adresat–o lui Saint-Aulaire relativ la atitudinea favorabilă a francezilor față de unguri.
     Prezan spune că sugestia lui Caput corespunde vederilor sale și va înainta îndată ce Divizia a 7-a, al cărei transport a început, va fi concentrată în regiunea Botoșani. (Locotenent-colonelul Respaldiza, atașatul militar polon, mi-a spus că ofensiva polonă a început la 13 mai). Prezan îmi mai spune că are informațiuni cum că flota franceză din Marea Neagră s-a bolșevizat și a trebuit să plece din această cauză. Întrebând pe Bauby[2]ce este adevărat în această privință, spune că este adevărat că pe contratorpilorul „Protet” (cel cu care au călătorit Berthelot, Caput, Graziani și cu mine de la Tarento la Salonic) a fost un complot bolșevist, iar pe vasele „Jean Bart”, și „France” marinarii au cerut să fie duși în Franța.
      Comunic în scris generalului Graziani, extrase din rapoartele primite de Ministerul de Interne, arătând atitudinea diferitelor comandamente aliate din Dobrogea de sud, care iau măsuri micșorând drepturile noastre suverane. (Verbal îi atrag zilnic atenția și lui și lui Bauby). Îi mai spun în adresă că M.C.G. i-a dat de mai multe ori informații în același sens și-l rog să intervină pe lângă generalul Chrétien[3] ca să deie instrucțiuni trupelor aliate amintindu-le că, după convențiile din august 1916, semnate de Anglia, Franța, Italia și Rusia, Dobrogea este teritoriu românesc, deci aliat.

(General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919), Ed. îngrijită, studiuintroductive,note, Maria Georgescu, EdituraModelism, 1997, pp. 351-352.)
 
 

---

[1] G. Caput, ofițerfrancez, membru al MisiuniiMilitare Berthelot, atașat la BiroulOperațiilor din M.C.G.
[2]Bauby, ofițerfrancez.,șef de stat major al generalului Graziani, successor al generalului Berthelot înRomânia.
[3] Paul Chrétien, general francez, comandant al trupelor de ocupație din Bulgaria.
 

15 Maiu 1919
      Academia Română, după doi ani de întrerupere, a ținut o ședință solemnă sub președinția M.S. Regelui, având alături pe M.S. Regina și Principele moștenitor Carol. Solemnitatea a avut un îndoit caracter: deschiderea sesiunii generale a Academiei și participarea reprezentanților provinciilor române eliberate. În afară de membrii Academiei, au fost de față mulți intelectuali și public numeros.
M.S. Regele a rostit următoarea cuvântare admirabilă:
Domnilor și scumpi colegi,
 
     Evenimentele răsboinice ne-au împiedicat să prăznuim așa cum am fi dorit, în anul 1918, jubileul Academiei Române. O putem face azi, cu inima recunoscătoare către Pronia Cerească, când visul atâtor generațiuni de vrednici români s-a îndeplinit. Am venit dar, cu deosebită bucurie, în mijlocul d-voastre împreună cu Regina și Principele Moștenitor, ca după doi ani de lupte grele și mari să reluăm firul însemnatelor preocupări de cultură ale Academiei Române, sărbătorind roadele unei activități de jumătate de secol. În lupta pentru Unirea tuturor Românilor Academia Română și-a avut parte importantă pe terenul cultural; de aceea isbânda țării este și isbânda ei. Când din imboldul lui N. Crețulescu și C. A. Rosetti se puseră bazele Societății Literare, cu scopul de a se ocupa mai ales de limba și literatura română, alegerea primilor membri ne arată gândul de înalt patriotism ce a călăuzit generația din 1866 care, bine încredințată că numai pe baza unității de limbă și cultură se poate clădi trainic în viitorul unei națiuni, a reunit în cercul restrâns al viitoarei Academii pe bărbații luminați din toate ținuturile românești și astfel România Mare de astăzi își găsea [vreme] de o jumătate de secol patria comună sub acoperișul tânărului așezământ. Aruncând privirile asupra istoriei noastre, rămânem uimiți cum neamul nostru a putut ieși biruitor din atâtea greutăți, din atâtea primejdii, și cum de n-a fost înghițit de prăpastia ce adeseori se deschidea în drumul lui. Cetind și recetind poezia populară găsim cheia acestei extraordinare puteri de împotrivire. În doinele și cântecele lui se oglindește toată durerea acestui popor, care cu atâta trudă s-a luptat în vremurile întunecate ce stânjeneau sborul lui spre soare, dar în clipele cele mai negre restriște, tot din poezia populară trăgea nădejdea într-un viitor mai fericit; în ea găsea forțe noi care îl îmbărbătau în lupte uriașe pentru existență. În ea se putea ceti ca într-o carte descisă toată simțirea, întreaga filosofie atât de simplă și totodată atât de adâncă a unui popor care azi, ca plugar trage brazda cea mai adâncă în ogorul său, punând în ea toată nădejdea anului, mâne ca ostaș credincios Țării și Tronului, făcând scut din pieptul său, luptă și moare ca un erou, cu un zâmbet pe buze. I-am urmat munca pacinică pe acești copii ai unui sol roditor și am admirat răbdarea lor; i-am văzut în luptă și am binecuvântat avântul lor, dar, când pe fronnt am ascultat doinele lor, atunci în inima mea s-a înfipt încă mai mare convingerea nestrămutată că un popor care în toiul luptei își tălmăcește cugetul și simțirea în versuri, că un atare popor nu poate pieri. Și multe din acest poezii, culese sub bubuitul tunului, sunt așa de frumoase ca cugetare și ca limbă că merită să fie cunoscute mai pe larg. Academia Română, prin menirea ei, chemată să fie păzitorul credincios al limbii și al culturii naționale, în timpul întemeietorului Dinastiei, atât de strâns legată de institutul nostru științific, își închină toată munca pentru pentru câștigarea neatârnării și clădirii Regatului, sprijinită fiind în opera sa de o pleiadă de bărbați luminați, dintre cari un număr însemnat au fost podoaba acestei învățate adunări. Dumnezeu a binecuvântat munca d-voastre atât de roditoare pe terenul științific și literar. Semințele aruncate cu credință și dragoste în ogorul înțelenit al culturii, în curgere de jumătate de veac și-au adus rodul însutit. Iar lupta pentru unitatea limbii ne-au condus, prin vitejia oastei române, la sfărâmarea granițelor vitrege dintre frați și la întregirea Statului Român în hotarele sale firești. Doina de jale a marelui nostru poet Eminescu:
De la Nistru pân’la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
 
    a vrut Domnul să se preschimbe în cântec de vitejie și biruință. Au căzut lanțurile cari ne împiedecau mersul liber, s-au prăbușit hotarele care înăbușeau. Respira-vom în voie și mai larg, după măsura întregului neam. Dar față de acest mare act istoric al realizării visului de unire națională a tuturor Românilor în același Stat și datoriile noastre se sporesc într-o măsură neînchipuită. Cele mai grele probleme de organizare economică și cultuirală ne stau înainte și pentru a păși la sănătoasa lor deslegare se cere mai presus de toate unire în cugete și hotărâre de muncă fără răgaz a tuturor forțelor ce ne-au mai rămas în urma grelelor jertfe ale răsboiului. Nu mă îndoiesc că Academia Română, căreia i-a fost dat să lupte cu atâta spor în domeniul pacinic al culturii unitare române, ne va de și în viitor pilda înălțătoare a unirii tuturor la muncă pentru trainica așezare a României Nouă, pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu.
      Acesta este admirabilul discurs al iubitului nostru Rege, despre care D. Iorga zice că a fost „scurt și cuprinzător, cald și reținut, plin de siguranța faptei îndeplinite, dar fără trufia rezultatului neașteptat, și care a reprrezentat unul din cele mai fericite momente ale cuvântării românești, în care suveranul, ale cărui discursuri de altă dată s-au relevat prin frumusețea lor, a ajuns un măestru. Perfect rostit, cu o accentuare impresionantă prin hotărârea ei, discursul regelui a produs o mare emoție și a fost cea mai demnă sărbătoare a unității naționale, fericit îndeplinită, după atâta plâns fără mângâiere, după atâta sânge fără ispășire și după atâta trudă fără răsplată, prin însăși deciziunea, prin însuși sacrificiul și prin însuși norocul meritat al domnescului cuvântător.”

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 253 – 255)

 
Sâmbătă, 10 mai 1919, Cotroceni
       10 Mai[1]. Pentru prima oară noua dată, în mod obișnuit era 23, potrivit datelor apusene. Din fericire o zi frumoasă, dar în ce privește ceremonia a fost cât se poate de prost făcută, niciun invitat, un talmeș balmeș, în privința uniformelor etc... etc... Nu era nimic de făcut decât să iei lucrurile așa cum erau și să râzi dacă cineva se enerva sau cineva ave ade gând să se enerveze prea tare. Biserica, ca de obicei cu o rugăciune foarte frumoasă la sfârșit, la care toți cei prezenți au îngenuncheat mulțumind pentru împlinirea aspirațiilor României. Câteodată aproape că se uită dimensiunea acestui lucru. România și-a realizat aspirațiile! Și sub domnia noastră visul vechi de un secol s-a înfăptuit! În mod, concret este mai greu să simți bucurie, decât să simți durere. Bucuria este mai difuză, durerea este mai absolută, mai perceptibilă, din păcate!
        Parada a fost mică, dora infanterie, dar soldații au defilat foarte bine. Vremea a fost frumoasă și caldă, populația și-a manifestat loialitatea, dar, destul de ciudat, eu nu am simțit caracterul festiv. În interiorul meu era o anumită tristețe. Cred că sunt deprimată citind condițiile puse Germaniei[2]. Cele mai crude ceasuri din viața mea au fost cele în care am citit condițiile de pace[3] pe care ei [Puterile Centrale] încercau să ne oblige să le semnăm. Am fost atunci la un pas de nebunie, iar acum rolurile s-au schimbat și condițiile care li s-au pus sunt îngrozitoare, - este o distrugere totală și sistematică care ruinează Germania – ei au păcătuit groaznic, dar, totodată nu cred că celelalte țări au dreptul moral de a distruge în mod absolut altă țară numai pentru că le stă în putere. Nu sunt de acord cu ferocitatea condițiilor, eu care cunosc cumplita agonie a acestui lucru – nu pot fi de acord. Răzbunarea nu are farmec pentru mine, ea mă înspăimântă, mă întristează. Nu-mi dau seama cum pot fi fericite alte națiuni cu o mare prăpastie, cu o plagă îngrozitoare în sânul lor, care fac să clocotească o imensă furie dezlănțuită împotriva stăpânitorilor și opresorilor. Nu pot crede că aceasta poate fi o binefacere. Contravine concepției mele de nepărtinire, deși nu vreau să-i scot [pe germani] basma curată din păcatele lor negre ca iadul.
       După-amiază am avut o ceremonie la Ateneu pentru Liga Culturală, cu discursuri loiale și extraordinare ovații pentru Nando și pentru mine. Restul după-amiezii l-am petrecut în liniște acasă și am putut citi în tihnă, bucurându-mă de tăcerea din jurul meu, întrerupă ocazional doar de Păunule sau de Denise....
     Retraite aux flambeaux [retragere cu torțe] și în pat devreme, dar cu inima grea, din cauza condițiilor îngrozitoare puse dușmanului, care mă rănesc și pe care nu le pot socoti decât o greșeală[4], împotriva sentimentelor mele de dreptate.

(Maria Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 173 - 174)
*
10 Maiu 1919
      Splendidă defilare de trupe. La serbarea Ligii [Culturale], la Ateneu. Cel mai ales public. I. Grădișteanu[5] are, la început, fraze fericite. Regele, Regina, Prințul [Carol], sunt aplaudați frenetic. De față e Iuliu Maniu și miniștrii ardeleni.
      Scriitorul Arghezi[6] se cere grațiat și arăt Regelui, sprijinind-o, rugăciunea lui.
(Nicolae Iorga, Memorii, f.a. vol. 2, pp. 199 – 200)
*
10 Maiu 1919
      Anul acesta zece Maiu, fiind primul în România Mare s-a serbat în toată țara cu entuziasm și deosebită solemnitate. În splendoarea unei zile de primăvară orașul Buzău a fost împodobit cu ghirlande și flori, dându-i o înfățișare impunătoare și sărbătorească. La ora 10 și jumătate s-a oficiat în biserica Episcopiei un serviciu divin, înălțându-se rugăciuni pentru odihna celor căzuți în războiul desrobirii întregului meam, de față fiind auttoritățile civile și militare. După aceasta a urmat defilarea în fața Palatului comunal a școalelor primare, a seminarului, a școalei normale, a liceului și apoi a armatei a cărei ținută mândră și vioaie a impresionat adânc întreaga asistență. După defilare prefectul județului și generalul Vernescu, comandantul diviziei, au primit în minunatul salon al Palatului Comunal felicitările tuturor corporațiilor și instituțiunilor din localitate, după care s-a servit șampanie. La ora 3 p.m. au avut loc serbări populare în Crâng și seara o retragere cu torțe și muzica militară pe stradele principale, care s-a sfârșit pe la ora 10 printr-o mare horă a unirii în piața din fața Palatului Comunal.
      Sărbătorirea acestei zile mari a luat proporții uriașe în toate țările surori alipite. În Ardeal, Basarabia și Bucovina, în orașe și în sate, peste tot locul s-a serbat zece Maiu cu mare veselie și deosebit entuziasm.

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 251 – 252.
 
 
 

---

[1] Cu un an în urmă, la 10 mai 1918 nu fusese niciun fel de sărbătorire.
[2] În acea zi presa a publicat pe prima pagină condițiile impuse Germaniei la Conferința de Pace și discursul contelui Ulrich von Brockdorff-Rantzau, ministrul de Externe (13 februarie - 20 iunie 1919) șeful delegației germane, căruia la 7 mai 1919 i s-a înmânat textul elaborat al tratatului de pace al țării sale cu Puterile Aliate și Asociate.
[3] Ale tratatului de pace dela Buftea-București din 24 aprilie/7 mai 1918. A fost ultimul tratat de pace la care a participat diplomația germană.
[4] Profetice cuvinte ale reginei Maria pentru că absolut toate partidele politice existente sau care au apărut pe scena politică germană până în 1933 au avut înscrise în programul lor anihilarea sau atenuarea condițiilor impuse de ceea ce în Germania s-a numit „dictatul de la Versailles” și starea de spirit astfel creată a favorizat ascensiunea partidului hitlerist spre putere.
[5] Ion C. Grădișteanu (1861 – 1932) om politic conservator, ministru în guvernările conduse de Gh. Gr. Cantacuzino (1900 – 1901 și 1904 – 1907), președintele Societății de cultură Macedo-Române, personalitate marcantă a Ligii Culturale
[6] Tudor Arghezi, pseudonim al scriitorului Ion Theodorescu (1880 – 1967), celebru poet, jurnalist și scriitor al secolului al XX-lea. În timpul războiului de întregire, rămas în București sub ocupație a scris împotriva Antantei, ceea ce i-a atras întemnițarea la Văcărești pe toată durata anului 1919.
 
 

  F. Nr. (prin curier)
     Mă reîntorc de la Versailles. După ședința revoltătoare de ieri - ședință dramatică azi. Îți alătur în [din] ziare discursul lui Clemenceau și al lui Rantzau[1] – pe acesta din urmă, în genere aliații l-au găsit obraznic, iar Wilson stupid[2].
 
 


Ulrich von Brockdorff-Rantzau (1918)
 
   Nouă[3] ni s-a remis cu cinci minute înainte de intrarea germanilor unicul text pe care mă grăbesc a ți-l trimite fără să fi avut încă vreme a-l citi.
  Din cele ce știu, pacea este, totodată, și prea aspră și prea slabă, ea impune condiții napoleoniene[4] și vrea să le execute cu mijloace wilsoniene. Taie toate posibilitățile expansiunilor economice unui popor de 80 de milioane în contra exploziei provocate de asemenea compresie; prevede în loc de cingătoare de fier, ghirlandele societății de națiuni.
    Chestiunea reparațiilor este insuficient rezolvată și în privința lor egoismul celor Mari e feroce. Mi s-a făgăduit să se țină seama de noi la distribuție, dar, în orice caz, decepția va fi formidabilă[5].          Din pricina lor, belgienii erau să nu vină la Conferință. Și-au luat însă gândul și astăzi s-au reîntors și italienii[6] ceea ce va să zică că tout va pour le mieux dans le meilleur des mondes[7], dimpotrivă animozitățile sunt mari.

(România la Conferința de pace de la Paris (1919 – 1920), ediție de Dumitru Preda, Ioan Chiper și Al. Ghișa, Editura Semne, București, 2010, vol. I, doc. nr. 425, pp. 493 – 494.)
 
 
 

---

[1] Ulrich von Brockdorff-Rantzau (1869 – 1928), om politic și diplomat german, ministru de Externe (13 februarie - 20 iunie 1919) șeful delegației germane, căruia la 7 mai 1919 i s-a înmânat textul elaborat deja al tratatului de pace al țării sale cu Puterile Aliate și Asociate. Ziua nu a fost întâmplător aleasă: era ziua în care se împlineau 4 ani de la scufundarea de către un submarin german a navei Lusitania. Din delegația germană mai făceau parte: Max Weber, Albrecht Mendelssohn Bartholdy, Walther Schücking, i Hans Delbrück precum și generalul Max Graf Montgelas.
[2] Președintele W. Wilson a spus că ”este cea mai lipsită de tact cuvântare pe care am auzit-o vreodată; germanii sunt un popor stupid care fac întotdeauna lucrurile aiurea.” Brockdorff-Rantzau a spus: ”Este prea groasă cartea asta. Puteau s-o înlocuiască cu o singură clauză: Germania renunță la existența ei”.
[3] Este vorba de liderii țărilor mici.
[4] În sensul că foarte aspre, așa cum le impunea învinșilor împăratul Napoleon I Bonaparte.
[5] Într-adevăr, la conferința de la Spa a reparațiilor din 5-16 iulie 1920 România va primi doar 1% din cuantumul reparațiilor datorate de Germania Aliaților, în condițiile în care Franța primea 52%, Regatul Unit 22%, Italia 10%, Belgia 8%, iar restul (8%) era distribuit între celelalte națiuni aliate. Procentu a fost  ridicat ulterior la 1,1%, echivalând cu aproape două miliarde lei aur, la care se adăugau 3 miliarde pentru bancnotele puse de ocupanții germani în circulație pe teritoriul României în 1916—1918, și bunurile sechestrate în Banca Reichului. Spre comparație, țări ca Portugalia și Japonia care nu cunoscuseră tragedia ocupației germane au primit fiecare câte 0,75%. România trebuia să primească, drept „reparații“, 250 milioane franci aur de la Austria, 500 milioane franci aur de la Ungaria și 68 milioane franci aur de la Bulgaria. Acordurile ulterioare — planul Dawes (1924), planul Young (1929), conferințele de la Haga (1930) și de la Lausanne (1932) — au făcut ca România să nu primească din partea nici unui stat fost inamic suma integrală a despăgubirilor ce i se cuveneau. Deși autoritățile române au stabilit că pierderile se cifrau la 72 miliarde lei aur, Comisia reparațiilor a recunoscut doar 31 miliarde lei aur.
[6] Liderii delegației italiene: Vittorio Emanule Orlando, premierul Italiei (30 octombrie 1917 – 23 iunie 1919) și Sidney Sonino, ministru de Externe (5 noiembrie 1914 – 23 iunie 1919),  părăsiseră în semn de protest Conferința de Pace la 24 aprilie 1919, dar s-au întors la 7 mai. V.V. Tilea va spune mai târziu că Ion I.C. Brătianu ar fi trebuit să-și dea seama din experiența italienilor că orice rezistență este inutilă.
[7] Sau: tout et pour le mieux dans le meilleur des mondes possible, celebru dicton al filosofului german Gottfried Wilhelm Liebniz (1646 – 1716) din opera  Essais de Théodicée (1710),. criticat vehement de Voltaire (1694 -1778) în opera sa nu mai puțin celebră Candide sau optimismul (1759).

Plecarea marelui prieten
 
     La masa de la Cotroceni, Luni seara, Regele vorbește către Generalul Berthelot, în cele mai sincere și mai călduroase cuvinte care se pot rosti către un oaspete așa de iubit, pe care împrejurări ce nu atârnă de noi îl silesc a părăsi o țară care e și a lui, țara noastră care a redevenit întreagă, a noastră, curățită de dușman și întregită, prin opera lui.
       Regele Românilor amintește zilele întunecate de la Iași, în care cea dintâi plecare a generalului frances, creatorul oștirii noastre de răsbunare și unul dintre conducătorii ei, părea că duce și speranțele noastre, de încredere în dreptatea sorții, care rămăsese în inimile acelora care niciodată, orice ar atinge poporul său, are datoria de a nu se îndoi de ceasul fericit în care alături au intrat în București Domnul drept al României și șeful armatei francese învingătoare, de tot ce face ca pentru totdeauna generalul Berthelot să-și fi legat numele de acela al României ajutate, mântuite  și – iubite. La Dâmbovița, apă dulce se va întoarce, încheie Regele, acel care i-a gustat apa.
A doua zi trenul se desfăcea din Gara de Nord, luând cu sine pe vechiul și marele nostru prieten, ai cărui ochi buni erau plini de lacrimi.
     Oricine va însemna aici Franța luptătoare pentru un drept pe care-l înțelege pentru toate națiunile va fi înconjurat de respectul și de prietenia noastră recunoscătoare.  Generalul Graziani[1], venit în locul generalului Berthelot, va vedea-o. Dar pentru a răsbate până în adâncul inimilor noastre de unde nimeni să nu poată smulge amintirea lui, pentru a ajunge un adevărat erou național, se cer două însușiri pe care numai sufletele mari în puritatea lor le pot da: cea mai simplă putință de a iubi și cea mai simplă formă de a o dovedi. Nesimțitori față de discursuri, n’am uitat niciodată în viața noastră o faptă, și niciodată n’am trecut cu vederea o lacrimă, lacrima vărsată pentru noi din ochii prietenului străin.
 
 Jean César Graziani

 
      De aceea l-am iubit și îl iubim pe generalul care, cum așa de frumos spunea Regele, n’a plecat de la noi cu totul, căci a rămas în inimile noastre, ale tuturora.
 
NICOLAE IORGA













 ( Neamul Românesc, 6 mai 1919)
 

---

[1] Jean César Graziani (1859 - 1932) a fost un general francez din Primul Război Mondial.  A servit la sfârșitul războiului în România, apoi a devenit comandant al Armatei de la Dunăre în 1919, șeful misiunii militare franceze din Ungaria și comandant al Corpului 1 de Armată în 1920. Și-a încheiat cariera ca membru în Consiliul Superior de Război în 1921 și comandant al Corpului 18 de Armată. A fost trecut în rezervă în anul 1924.
 

Regele Ferdinand I
 














 

Regele Ferdinand I al României
 
       Pentru a doua oară în cursul celor trei ani din urmă trebuie să ne despărțim de un scump prieten pe care eram deprinși să-l considerăm ca pe unul dintre ai noștri.
       Când în 1918[1] ne-ați părăsit, România trecea prin cele mai crude încercări pe care o soartă rea i le rezervase așa de nedrept.
      Nouă, acelora cari rămâneam, ni se părea că luați cu D-voastră o bună parte din nădejdile noastre și din puterea noastră de rezistență, și, cu toate acestea, credința se sălășluia în inimile noastre, și strângându-ne mâna, era ca și cum am fi jurat răsbunare, un jurământ cu atât mai sacru, cu cât n’avea deloc nevoie de cuvinte.
     Adânci ni erau părerile de rău, dar cu atât mai mare ne fu bucuria când, alături de noi, intrați ca învingători în Bucureștii liberați de trupele aliate victorioase[2].
     De atunci avem sentimentul că d-voastră, domnule general, și noi, Românii, suntem nedespărțiți și suntem astfel, chiar dacă soarta așează sute de mile între noi.
    Dar, chiar părăsindu-ne, rămâneți totuși printre noi, în inimile noastre recunoscătoare. România și, înainte de toate, oastea Mea nu va putea uita niciodată că, dacă a putut rezista unui dușman de atâtea ori superior, dacă a putut birui la Mărăști și Mărășești, aceste două nume glorioase sunt legate nedespărțit de numele generalului francez care i-a condus cu atâta știință instrucția și i-a pregătit victoria.
     Părăsindu-ne astăzi, în clipa când mulțumită aceleiași armate, am împlinit visul de atâtea veacuri, adânca noastră recunoștință vă întovărășește, și, în mâhnirea noastră de a vă vedea plecând, e amestecată cu o mângâiere siguranța că întorcându-vă în Franța, marea și frumoasa țară, așa de scumpă Românilor, veți spune Francezilor că România merită cu adevărat toată dragostea pe care o soră mai mare o poate dărui surorii mai mici.
     Dar vă veți mai întoarce și, nădăjduiesc, chiar adesea, căci zicătoarea românească e prea adevărată:
     Dâmboviță, apă dulce,
     Cine-o bea nu se mai duce.

(Cuvântări de Ferdinand I, București, 1922, pp. 129 – 130)
 
 

---

[1] La începtul lunii martie 1918, după semnarea preliminariilor păcii de la Buftea, Puterile Centrale au cerut României plecarea tuturor misiunilor militare străine.
[2] Intrarea triumfală în București la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 a trupelor române și aliate în frunte cu regele Ferdinand, regina Maria și generalul Berthelot.

   Devreme în oraș ca să aranjez camerele de acolo, ele capătă contur, vor fi suportabile. Am îndepărtat ororile cele mai mari, am strâns la un loc ce s-a putut, acoperind sofalele cu pluș cu propriile mele cuverturi și materiale.
      Am ieșit în balcon ca să privesc, împreună cu Nando, o manifestație studențească loială pentru România Mare. Trupele noastre înaintează rapid împotriva bolșevicilor unguri, ceea ce provoacă un mare entuziasm[1]. Amândoi am fost formidabil de ovaționați.
      L-am primit pe Mârzescu[2] (ministru de interne), am discutat politică internă și externă. L-am rugat să fie sévere față de necinstea administrației noastre, considerând că este problema cea mai importantă dintre toate.
 


Gheorghe Gh. Mârzescu
 
       Recepție oficială pentru noul ministru olandez[3], el are aerul unui bătrânel drăguț, nu este căsătorit.
 













Dr. Hendrik P.N. Muller
 
    I-am cerut detalii despre Kaiser[4], este ein unbequemer Gast [un oaspete incomod] – sărmanul Kaiser Bill[5], cum poate suporta el o asemenea prăbușire, acum este un musafir nedorit pretutindeni! Un sfârșit tragic și umilitor al carierei sale.
 














Fostul împărat Wilhelm al II-lea în exil
 
     După masă am ieșit cu Symky[6] să vizităm două sate îndepărttate, unde Crucea Roșie Americană îngrijea bolnavii de tifos exantematic și hrănea populația săracă. Doctorul Baynes[7] face aceasta împteună cu alții. El lucrează cu mult suflet și face o muncă minunată, este jovial și fericit pentru tot ceea ce face, iar țăranii îl iubesc foarte mult.
 



 
 
    Am mers peste tot, am oferit daruri bolnavilor, am împărțit biscuiți la copii. Ne-am oprit într-un alt loc ca să punem flori pe mormintele soldaților căzuți, am dat mai mulți biscuiți la mai mulți copii, zahăr cărți și mici medalii. Ne-am oprit pentru o clipă la Buftea să-l vedem pe Barbu care este încă în pat. Ne-am înapoiat tocmai la timp pentru cină, deși eu niciodată nu mănânc seara, ci beau doar o ceașcă de ceai singură în camera mea.
       După cină Păunule[8] îmi citește telegramele și știrile zilei, dar sunt aproape adormită!”

(Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pp. 169 – 170).
Note dr. Sorin Cristescu

---

[1] Încă de la 1 mai 1919 trupele române anihilaseră ofensiva ungară, aruncaseră trupele ungare peste Tisa, dar s-au oprit pe malul stâng al Tisei până la finele lunii iulie.
[2] Gh. Gh. Mârzescu (1876 – 1926) om politic român, membru marcant al Partidului Național Liberal, din 1916 ministru la diferite resorturi în toate guvernările conduse de Ion I.C. Brătianu.
[3] Hendrik Pieter Nicolaas Muller (2 aprilie 1859 – 11 august 1941) om de afaceri, diplomat, explorator, publicist și filantrop olandez. S-a făcut cunoscut prin explorările sale în sudul Africii. În anii 1896 - 1902 a fost consul general în Africa de Sud (Republica Orange). La 4 mai 1919 și-a prezentat scrisorile de acreditare ca ministru plenipotențiar al Olandei la București (vezi și Almanach de Gotha, 1921, pag. 1011) unde a rămas până la începutul anului 1924, după care a fost trimis în aceeași calitate la Praga unde a rămas până în 1932. Promotor al intereselor economice olandeze în domeniul petrolier și electrotehnic.
[4] Wilhelm al II-lea (1859 – 1941) împărat german (14 iunie 1888 – 9 noiembrie 1918), la sfârșitul Primului Război Mondial a fost detronat sub presiunea manifestanților din toată Germania și a fugit în Olanda, unde regina Wilhelmina i-a oferit azil politic și a refuzat cererea de extrădare a puterilor Antantei care voiau să-l judece pentru crime de război. A fost găzduit la început în castelul de la Amerongen, apoi în conacul de la Doorn, de lângă Utrecht, unde a și murit la 4 iunie 1941. La vremea respectivă Olanda fiind ocupată de trupele germane, Hitler a dispus să i se acorde onoruri speciale.
[5] Poreclă familară a împăratului Wilhelm al II-lea.
[6] Simona Lahovari, (1881 – 1936), fiica lui Alexandru N. Lahovari (1841 – 1897), vreme de 30 de ani doamnă de onoare și confidentă a reginei Maria.
[7] Corect: Dr. J. Breckinridge Bayne. Despre viața sa vezi lucrarea lui Ernest H. Latham, What a Strange Fate J. Breckinridge Bayne, An American Doctor on the Romanian Front. 1916 -1919, Editura Vremea, București, 2012.
[8] Domnișoara Păun, fiica profesorului Vasile D. Păun (1850 - 1908), profesorul de limba română al principelui moștenitor Ferdinand. A fost  guvernanta și profesoara de limba franceză a principesei Mignon (Mărioara), viitoarea regină a Iugoslaviei. A rămas prietenă apropiată a reginei.
 

  Brava noastră armată în urma unor victorii glorioase a respins pe Unguri până la Tisa și în unele locuri a trecut chiar de acest fluviu. În 19 zile de luptă neîncetată, armata română a ocupat opt comitate cu o suprafață de 40.000 kilometri pătrați și o populație de 2.800.000 de oameni, dintre care 700.000 Români, așezați în comitatele Bihor, Sălagiu, Satmar și Arad; comitate ungurești sunt Cenad, Bichiș, Haidu și Sabolț. Numărul total al prizonierilor capturați de trupele noastre este de 1.102 ofițeri și 7.818 soldați; s-au capturat 10 tunuri, 32 obuziere de diferite calibre, 2949 arme, 141 mitraliere și mari cantități și materiale și munițiuni.
     Acest succes strălucit de arme a fost sărbătorit astăzi în toată țara cu un entuziasm fără seamăn. Pretutindenea au avut loc mărețe manifestațiuni populare, la orașe și la sate. În orașul nostru, Buzău, primăria a chemat poporul la această sărbătoare prin următorul manifest, lipit peste tot locul:
 


Palatul Comunal din centrul Buzăului
Români!
      După doi ani de luptă și de jertfe alături de puternicii noștri Aliați, în care timp nu ne-a părăsit nici o clipă încrederea și speranța în atingerea idealului nostru național, am reușit a nevedea împlinit visul nostru secular: Unirea tuturor țărilor române sub sceptrul marelui nostru Rege Ferdinand. Dușmanii cei mai înverșunați ai neamului nostru, Ungurii, au căutat printr-o ultimă încercare să ne răpească pentru a doua oară ceea ce încă de acum câteva secole înfăptuise marele Voevod al neamului nostru, Mihai Viteazul. Datorită însă vitejiei armatei române, această ultimă încercare a dușmanilor seculari a fost spulberată și frații noștri din Transilvania scăpați pentru totdeauna de nelegiuirile și împilările lor. Comunicatul Marelui Cartier General anunță că trupele române au ajuns la Tisa, hotarul natural și istoric al țării noastre. Acest fapt de o importanță covârșitoare trebuie să fie sărbătorit de întreaga suflare românească, arătându-ne astfel admirația nemărginită pentru neîntrecutul avânt de care au dat dovadă ostașii români. Vom aduce astfel omagiul sufletelor noastre armatei române, care după actele glorioase săvârșite în tot timpul răsboiului, dă astăzi din nou lumii dovadă de strălucitele sale virtuți ostășești și de admirabilul său spirit de disciplină, luptând nu  numai pentru îndeplinirea drepturilor noastre imprescriptibile, dar apărând și restul lumii civilizate de încercările anarhice care o amenință.
 


Români!
Catedrala arhiepiscopală din Buzău.
 
       Este o datorie sfântă pentru toți de a veni astăzi, Duminică 4 Mai, cu mic cu mare, să sărbătorim pe frații și copiii noștri, cari cu arma în mână și cu sacrificiul vieții lor înscriu astăzi o nouă pagină de glorie în istoria neamului nostru. Pentru preamărirea acestui eveniment, care este o adevărată sărbătoare națională, un serviciu religios se va oficia la Catedrala Sf. Episcopii, la orele 10 a.m, după care va urma o manifestație patriotică. La ora 3 p.m. elevii tuturor școalelor din oraș vor sărbători această zi de înălțare sufletească în parcul Crângului, iar seara se va face o retragere cu torțe.
 










Parcul Crâng, principala zonă verde
 
[Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 248 -250]

  Am trimis astăzi următoarea notă guvernelor cehoslovac, iugoslav și român:
        Domnule Președinte,
       În numele guvernului revoluționar ungar, am onoare să vă comunic că recunoaștem fără rezervă toate pretențiile teritoriale naționale ridicate de dv.
        Ați motivat aceste pretenții pe faptul de a pune capăt oprimării milenare exercitată asupra poporului dv. de clasa stăpânitoare a maghiarilor.
        Ați crezut că lucrați astfel în interesul și în conformitate cu voința acestor populații.
       Fostul guvern[1] n-a admis propunerile dv, invocând așa-zisul drept istoric, care din vechea subjugare deducea dreptul de a continua oprimarea.
        Din prima zi a venirii noastre la putere, am rupt cu acest principiu, declarând în mod repetat și solemn că nu ne bazăm pe principiul integrității teritoriale și vă aducem acum direct la cunoștință că recunoaștem fără nici o rezervă toate pretențiile dv. teritoriale-naționale.
        În schimb cerem încetarea ostilităților. Mai cerem să nu vă amestecați în afacerile noastre interne, precum vom evita și noi să ne amestecăm în ale dv; tranzitul comercial liber și încheierea de convenții economice corespunzătoare intereselor ambelor părți.
     Ați obținut deci tot ce doreați. Nu mai trebuie să vărsați nicio picătură de sânge, nici să jertfiți viața vreunui soldat, sau să transportați furia războiului în regiuni pașnice, pentru a vă realiza apirațiile naționale. Acele clase, care oprimau pe conaționalii dv, erau în același timp subjugătorii claselor muncitoare ale poporului nostru.
       În momentul când am acordat conaționaliulor dv. Dreptul eliberării naționale, am executat [obținut] și libertatea noastră socială de sub stăpânirea acestor clase.
        Ne-am eliberat și nu voim să ne mai întoarcem sub jugul acestor oprimători.
        Instituțiile noastre interne le considerăm ca o afacere internă; credem deci, dacă asigurările dv. de până acum au fost serioase, că de acum înainte poate domni pacea între noi.
       Așteptăm deci răspunsul dv.
       Kun
 
       Comisarul Externelor
       Comunicându-vă aceasta, din acest moment nici un fel de interes național nu mai justifică continuarea stării de război.
       Nu poate exista nicio îndoială că orice continuare a războiului din partea guvernelor numite ar lovi în modul cel mai grosolan interesele noastre naționale.
       Dacă războiul continuă totuși, aceasta se face în interesul imperialismului extern, înainte de toate în interesul clasei stăpânitoare maghiare.
       În numele guvernului revoluționar,
       Kun
       Comisarul Externelor

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. III, doc. nr. 601, pp. 350 – 351)
 

---

[1] Guvernul condus de Dénes Berinkey (11 ianuarie – 21 martie 1919), președinte al Ungariei fiind în aceeași perioadă Mihály Károly. Ambii lideri au demisionat la 21 martie 1919 când li s-a cerut să accepte hotărârea Conferinței de Pace de la 26 februarie 1919 privind formarea unei zone neutre între Ungaria și România pe linia Arad-Salonta-Oradea-Carei-Satu Mare.

1-iu Maiu 1919
 
       Trist Întâiu Maiu de ploaie necontenită pentru cari, prin anunțuri roșii, chemaseră pe membrii sindicatelor la serbarea de la Bordeiu[1], precedată de o întrunire care, îngăduită întâiu la București, fusese pe urmă refuzată. De la direcția Fabricii de chibrituri mă chiamă să vorbesc lucrătorilor de acolo: Mai mult femei și copii; bărbații desigur la Bordeiu. Zgomot și totală neatenție. Când cetesc criticele vechiului scriitor Codru Drăgușanu[2] contra ”prostiei” cui nu vrea să învețe, trezesc violente protestări. Poezia populară, plângerea ostașilor ardeleni, singură înduioșează sufletele. ”Îți vine să plângi”, spune una din ascultătoare. Mai apoi unele chiar și plâng.
        S'a frânt rezistența bolșevică de pe Canal[3]. Se vorbește de mari pierderi. La Clubul liberal Pherekyde[4] a reclarat că drumul spre Budapesta e deschis, că nu stie dacă se vor vedea acolo și steagurile Aliaților, dar al României va fâlfâi.

(Nicolae Iorga, Memorii, f.a. vol. 2, pp. 195 -196)
 
 

---

[1] Parcul Bordei, este un parc din București, pe malul lacului Floreasca, imediat în aval de ecluza de legătură cu Lacul Herăstrău, loc de tradiție al întrunirilor socialiste, dar care se va amenaja ca parc abia în 1936.
[2] Ion Codru-Drăgușanu (1818 - 1884) a fost un scriitor român, memorialist, cunoscut pentru notele sale de călătorie. Participant la revoluția de la 1848 în Țara Românească, deputat de Hațeg în Dieta de la Sibiu (din 1863), secretar al Comitetului Școlar Grăniceresc (1880-1884), vicepreședinte al Despărțământului Făgăraș al Astrei. Prima sa lucrare tipărită este un Cuvânt scolastic, apărută în ziarul Universul (1848). A mai colaborat la Foaie pentru minte, inimă și literatură, Concordia, Albina, Telegraful român, Federațiunea, Gazeta Transilvaniei, Familia, Transilvania. Reputația sa literară a fost întemeiată de Peregrinul transelvan (1865), unul dintre cele mai interesante jurnale de călătorie ale epocii postpașoptiste.
[3] Este vorba de canalul Hortobagy, la 37 km est de Tisa, unde se concentrase și de unde pornise la luptă Grupul de Nord al Trupelor din Transilvania condus de generalul Traian Moșoiu care a respins peste Tisa trupele regimului bolșevic ungar.
[4] Mihail Pherekyde (1842 - 1926), membru fondator și personalitatea marcantă a Partidului Național Liberal, ministru în toate guvernările liberașle începând din 1876, prim ministru ad-interim în perioada ianuarie- iulie 1919, când Ion I.C. Brătianu s-a aflat în fruntea delegației române la Conferința de pace de la Paris.

 

           Ziarul Patria din Sibiiu descrie intrarea triumfală a armatei române în Oradia-Mare astfel:

 


Generalul Traian Moșoiu (1868 – 1932)
       Tunurile bubuiau asurzitor, împrăștiind moartea în rândurile risipite ale dușmanului care fugea speriat din fața dorobanților. În oraș enrvare mare; diferite svonuri circulă, anume că bandele roșii se apropie de oraș, că forțe mari inamice vin în marș forțat spre a se ciocni cu trupele române. Acestea toate făceau ca populația să treacă prin niște clipe îngrijorătoare. Autoritățile și o parte din populație se refugiase în partea de unde se așteptau trupele române. Mai au trei kilometri, anunțau niște ștafete trimise în grabă. Deodată un nor de praf și un automobil își făcu apariția. In el era un general. Cine să fie ? Mii de brațe se ridicară aclamând pe viteazul general, care înfruntând orice pericol pentru a da și mai mult impuls armatei sale, se avântase înainte de a fi ajuns armata în oraș spre a vesti populațiunii că mântuirea a sosit. Un general, un general ! striga mulțimea în extaz de admirație față de acest erou. Cine să fie ? Mii de brațe se ridicară aclamând pe viteazul general și instinctiv, din mii de glasuri a răsunat strigătul : Trăiască generalul Moșoiu[1], erou nostru național. Ura… și văzduhul se cutremură de mii de strigăte de bucurie. Toată lumea plângea. Teama de bandele roșii dispăruse ; era de ajuns că pentru un moment se găsea eroul marii națiunii în mijlocul lor pentru ca să nu se mai teamă de nimic. Nu-l văzuseră până atunci cei din Oradia Mare, dar sufletele lor le spuneau că numai el trebuie să fie, numai el simbolul dezrobirii nației românești. De patru luni, zi și noapte îl așteptau ; de patru luni, de când pășind biruitor în Ardeal numele lui era pomenit ca numele unui zeu salvator, și acum iată-l, a sosit… Ce impunător ! Din ochii lui de vultur, isbucnesc flăcări de ură în contra dușmanului de veacuri. E în picioare în automobil. Deodată o ploaie de flori îl acoperă în aclamațiile mulțimi. Era poporul care își da prinosul său de venerație armatei românești. Era sărbătoarea triumfală a celui mai mare erou, în cele mai sfinte clipe ale neamului. Automobilul nu mai poate înainta. Mulțimea crește ca un ocean de capete, români, Unguri, toate naționalitățile orașului aclamă pe viteaz. Deodată apare o delegație în cap cu primarul orașului care oferă pâine și sare învingătorului – salutându-l în aplauzele tuturor, aducându-i cuvinte de o înălțătoare laudă și de divinizare. Toți plâng. Sunt lacrimi de bucurie, de bucuria cea mare pe care ți-o dă înfăptuirea unui măreț vis. Ați fost așteptat, domnule general!... și vorbitorul isbucni în lacrimi. Să ne trăiești; acuma putem muri cu toții, că am văzut înfăptuit cel mai frumos vis al vieții noastre, am văzut pe fiul Ardealului, pe Dumnezeul nostru, intrând triumfător! Sfidând moartea ca să ne salveze pe noi. Uralele nu mai conteneau. Era un delir... Tăcere... Tăcere... Generalul cu lacrimi de fericire în ochi vorbește:
        Cetățeni! Armata, conștientă de îndatoririle sale, a luptat cu cel mai mare spirit de sacrificiu pentru a salva pentru totdeauna  pe frații săi cari erau terorizați și măcelăriți de către bandele bolșeviste ale guvernului unguresc. Cu toate că am ocupat acest oraș și aceste ținuturi cu puterea armelor, totuși, noi românii, credincioși sentimentelor și idealurilor noastre, vă întindem la toți mâna de frate, îndemnându-vă cu cugetul curat să deveniți cetățeni credincioși ai marelui nostru Rege, salvatorul neamului nostru, acela care s-a sacrificat pentru fericirea poporului român, marele nostru Rege Ferdinand și Augusta sa soție M.S. Regina Maria. Gândul nostru, al tuturora, să se îndrepteze către familia noastră regală și toți într-un glas să strigăm: Trăiască viteazul între viteji, M.S. Regele Ferdinand, Împăratul tuturor Românilor! Trăiască preamărita noastră Împărăteasă M.S. Regina Maria! Trăiască A.S.R. Prințul Carol! Trăiască Dinastia română! Trăiască marii noștri bărbați conducători!...
         Urale sguduiră pământul și deodată un cor format în pripă intonează imnul regal român, care este cântat de mii de voci. Măreția momentului nu se poate descrie. Un ura străbate văzduhul și capul coloanelor trupelor românești apare în piața orașului, defilând în fața domnului general. Strada se umple cu un covor de flori peste care calcă mândrii și frumoșii dorobanți, pe când tunurile bubuie împroșcând moartea în dușmanul care fuge îngrozit de atâta măreție. I-a fost dat armatei române, le-a fost dat ostaților țărani ai Regelui Ferdinand să defileze intrând în Oradia Mare, pe un drum de aproape un kilometru acoperit cu flori. Aproape nouă batalioane au intrat în Oradia Mare. Soldații defilând prin fața domnului general, n-au mai putut ține privirile înainte din cauza valurilor de flori, care se revărsau de pretutindeni asupra capetelor lor. Era sărbătoarea soldatului român. El se ridică deasupra tuturor celor prezenți într-o apoteoză, care făcea să coboare capul, în semn de venerație, nu numai vlăstarele românești din aceste părți, dar însuși străinii și în deosebi Ungurii. Ca un amănunt care poate oglindi în întregime și simpatia populației și respectul pe care l-a impus soldatul român străinilor, amintim că atunci când trec soldații pe stradă, chiar izolați, locuitorii ies în stradă și îi salută cu admirație.”

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pag. 242 - 244.)
 
 

---

[1] Traian Moșoiu (n. 2 iulie 1868, la Bran, jud. Brașov - d. 29 iulie 1932, la București), sublocotenent în armata ungară, demisionază în 1891 și trece în România fiind primit în armată cu același grad la 1 aprilie 1893. general de brigadă (ianuarie 1917), comandant al Grupului de Nord al Trupelor din Transilvania, va intra cu trupele sale în Budapesta la 4 august 1919. Ministru de răzzboi 2 – 13 martie 1920, ministru Comunicațiilor și al Lucrărilor Publice în guvernarea lui Ion I.C. Brătianu  (1922 – 1926).

   Sunt mai multe zile de când brava noastră armată a luat ofensiva împotriva armatei și a bandelor ungurești care jefuiau și omorau pe frații noștri de dincolo de nenorocita linie de demarcație. Ea își face datoria în cel mai strălucit mod, bătând și alungând vrăjmașul prin lupte crâncene. Soldații noștri luptă cu acea vitejie, care a creat armatei române o faimă nepieritoare, iar ofițerii mor ca eroi în fruntea unităților pe cari le comandă și le duc la isbândă, și între aceștia primul loc îl ocupă Colonelul Constantin Paulian[1]. Acest brav colonel, în săptămâna patimilor, vineri spre sâmbătă, când oastea noastră trecea vijelioasă spre locurile încă nesmulse din ghiarele bestiei ungurești, într’o luptă dârză și sângeroasă a căzut cu cinste în fruntea însuflețitei lui brigăzi de vânători[2]. Comunicatele oficiale anunță zilnic o victorioasă înaintare. La Oradia Mare, la Sătmar fâlfie biruitor tricolorul român, armata lui Béla Kun este asvârlită dincolo de Tisa.
       Cu privire la strălucitele succese ale armatei noastre, ziarul Neue Freie Presse din Viena publică o corespondență din Budapesta, din care reproduc numai începutul :
       În ședința consiliului de soldați și lucrători revoluționari din Budapesta, comisarul poporului la externe, Béla Kun, a declarat că ofensiva română, judecând după simptomele ce se arată, a reușit și Sătmarul a căzut. În urma succesului armatei române în această localitate domnește iarăși burghezia. Trupele române stau în fața Oradiei-Mari, unde în scurtă vreme va reînvia din nou regimul capitalismului exploatator. O parte, o infimă parte a trupelor noastre s’a apărat luptând până la ultima picătură de sânge. O altă parte și-a părăsit pozițiile, unitățile desfăcându-se. O singură mângâiere pentru noi e Debreținul. Aici muncitorimea a înfrânt contra-revoluția. La Bekes-Csaba situația e de asemenea rea. Și acolo o parte din trupe s’au disolvat ; cealaltă parte mai rezistă încă. Românii atacă pretutindeni cu forțe superioare, cu arme mai bune, cu munițiuni mai perfecționate decât ale tinerii armate a statului proletar recent. »

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pag. 242.)
 
 

---

[1] Constantin Paulian (n. 22 martie 1873, Craiova - d. 17 aprilie 1919, Doba) a fost unul dintre ofițerii superiori ai Armatei României din perioada Războiului de Întregire. La începutul lunii aprilie 1919, colonelul Constantin Paulian era comandantul Brigăzii 3 Vânători, formată din Regimentul 2 Vânători și Regimentul 3 Vânători. Brigada făcea parte din Divizia 2 Vânători, comandată de generalul Gheorghe Dabija. Divizia era dislocată în zona Petroșani-Deva, în dispozitivul de luptă al Grupului de Sud. La declanșarea acțiunilor militare din Transilvania, la 15 aprilie 1919, Divizia 2 Vânători a primit misiunea generală de a înainta cu coloana principală pe valea Crișului Alb și cu o coloană secundară pe valea Crișului Negru, având ca prim obiectiv atingerea aliniamentului Beiuș-Sebiș-Radna. Brigada 3 Vânători, comandată de Constantin Paulian a fost desemnată să acționeze pe Valea Crișului Alb. În ziua de 16 aprilie, trupele brigăzii ocupă localitățile din zona Almaș și Gurahonț. În dimineața zilei de 17 aprilie, brigada ocupă localitatea "Kokaro", căreia Paulian dispune să i se schimbe numele în Joia Mare, fiindcă în acea zi era celebrată sărbătoarea creștină Joia Mare. În aceeași zi, sunt ocupate localitățile Buteni, Govosdia și Berindia. Următorul obiectiv îl constituia ocuparea Sebișului. Pe timpul deplasării de la Buteni spre Bârsa, unde Regimentul 2 Vânători se regrupase după luptele grele soldate cu eliberarea Buteniului, colonelul Constantin Paulian este prins într-o ambuscadă organizată de un grup anarhist local, condus de un anume Vass din Sebis, fiind împușcat mortal la trecerea peste un pod. Moartea ofițerului român a avut un puternic ecou în rândul populației românești din zonă, dar și a conducerii armatei, care, aflând vestea, îl avansează, post-mortem, la gradul de general. Recunoscători, locuitorii satului Govosdia au cerut imediat după desăvârșirea actului Unirii ca localitatea lor să poarte numele ofițerului care i-a eliberat. Actul de recunoștință al celor care au cerut ca satul lor să poarte numele de Paulian a durat numai până în anul 1952, când regimul comunist a dispus schimbarea numelui localității respective în Livada, pe motiv că generalul a fost un reacționar care a luptat împotriva trupelor mișcării comuniste a lui Bela Kun. Această nedreptate a fost însă corectată după căderea comunismului. Drept urmare, prin Decretul 102/1996 publicat în Monitorul Oficial din 20 mai 1996, s-a aprobat revenirea la vechea denumire, cea de Paulian (județul Arad).
[2] Colonelul Paulian mai fusese greu rănit la brațul și piciorul stâng în timpul aprigelor lupte din Valea Oituzului, pe când se găsea tot în fruntea unității lui de vânători. (nota autorului)

Proces-verbal
 
        Încheiat la 26 aprilie 1919, la convorbirile de depunere a armelor de către divizia secuiască.
 


Colonelul Kratochvil , comandantul Diviziei Secuiești ( fotografie din1922)
       Din partea diviziei secuiești au fost prezenți ca împuterniciți deplini :
       Füleky Dezsö, căpitan, locțiitor al șefului de stat major, Grofs Marton, căpitan Molnár Béla.
       Din partea Diviziei 2 cavalerie română, Giuliano Alexandru, locotenent.
     Subsemnații însărcinați cu depline puteri ai comandamentului diviziei militare secuiești acceptă condițiile de armistițiu de mai jos :
            a) depunerea imediată a armelor ;
            b) internarea ofițerilor și a trupei până în momentul când se încheie acțiunea română prezentă;
           c) sunt asigurate viața, averea și întreaga libertate a membrilor de familie a celor care fac parte din divizia secuiască dacă respectă ordinele și legile românești;
         d) de îndată ce se termină luptele momentan în curs de desfășurare (circa 8 – 10 zile), până când românii intenționează să ocupe teritoriul care se întinde până la Tisa, membrii de familie ai diviziei secuiești vor fi lăsați în libertate și se pot întoarce la casele lor.
        Nyirbakta, 26 aprilie 1919, ora 1 înainte de amiază

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. III, doc. nr. 593, pag. 327)
 
 
1] Din 1932 localitatea Nyírbakta formează împreună cu Lórántháza localitatea Baktalórántháza, aflată la circa 100 km vest de Satu Mare

    Românii, urmărindu-i pe unguri au străpuns zona neutră și, din necesități militare, se pare că vizează ocuparea malului stâng al Tisei ca să se asigure în mod eficace în fața unui contraatac ungar.
     Această operațiune desfășurându-se din ordinul guvernului român, nu va putea fi oprită decât printr-o intervenție a Antantei pe lângă guvernul român.
     Dacă această [operațiune] continuă să se desfășoare favorabil, ea va avea în Orient cel mai mare efect politic, tăind spre Munkacs comunicația pe calea ferată între Moscova, Budapesta și Viena.
     Potrivit ordinelor dvs., trupele franceze își mențin pozițiile în special la Arad, deși acest oraș se află pe malul drept al Mureșului – dar românii vor folosi calea ferată pentru a-și aproviziona aripa stângă.

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. III, doc. nr. 592, pag. 326)

Din vremea Turtucaiei. Dezastrul vaselor de pe Dunăre.
 
      Războiul nostru a fost studiat în public până acum numai din punct de vedere militar.
      Din punctul de vedere economic nu am auzit, nici văzut pe undeva date precise, cu toate că rezultatele lui și azi le mai simțim. Dar dacă voi lăsa altora grija de a stabili cauzele dezastrului de pe pământul ferm, nu pot trece cu vederea dezastrul de pe apă, datorit pur și simplu incapacității celor chemați, celor cari prin funcțiunile ce ocupau la Marele Stat Major și la Marele Cartier General, trebuiau să ia măsuri pentru cari timp a fost de ajuns.
 
Vasele de pe Dunăre
       La decretarea mobilizării peste 250 de șlepuri și alte vase de toate categoriile și naționalitățile, parte goale, parte încărcate, au fost apucate în porturile din susul Dunării, de la Oltenița la Turnu Severin, altele, peste 500 se aflau în porturile de la vale.
     În cele dintâi se aflau încărcate 6000 de vagoane de cereale și petrol, cea mai mare parte pentru consorțiul german. Numai la Oltenița erau 107 șlepuri, tancuri, pontoane S.H; din cele dintâi 66 erau încărcate pentru consorțiu cu 3.147 vagoane cereale și făină, 324 vagoane petrol.
       Tot ce era în sus de Oltenița trebuia să cadă fatalmente în mâna inamicului, tot ce era la Oltenița se putea salva. De aceea am și anunțat încă de la 18 August Serviciului Marinei din M.C.G.[1] printr-un tablou amănunțit de numărul de vase ce umpleau portul; văzând însă că nimeni nu se mișcă, la 22 August am anunțat M.C.G. că vom siliți probabil la retragere și că eu am și dat ordin convoiului meu de vase de servitute să plece la Silistra. Și încă și pentru acestea, constituind un parc numeros de 20 de vase, nu dispuneam decât de două remorchere din cele 11 câte mi se prevăzuseră în lucrările de mobilizare.
 
Ordinul Serviciului Marinei
       Serviciul Marinei s’a trezit târziu și în ziua de 24 august, ora 11 a.m. Lt-comandorul Bălănescu Ion de la M.C.G. s’a prezentat la mine cu împuternicirea să-i dau vase [ca] să dea toate șlepurile la fund cu tunurile.
     În momentul când Turtucaia cădea, când monitoarele erau angajate cu bateriile inamice de pe malul Dunării, când din telegrama generalului Mărdărescu trebuia să ne așteptăm să vedem flota austriacă apărând, Servicul Marinei îmi cerea bastimente de luptă pentru a da la fund șlepurile pe cari neprevederea sa nu știuse și nu voise[2] să le salveze.
       Le-am dat, dar pe urmă ofițerul și-a luat seama și a plecat.
       Și astfel toate aceste vase au rămas pe loc.
       Iar când mersul operațiunilor împingea armata noastră la retragere, la sfârșitul lui Octombrie, căpitanul Teodoru Ilie, din rezerva Marinei a fost însărcinat să le dea la fund cu dinamită.
    Socotind prețul de astăzi al vaselor de transport și încărcămintele [încărcăturile], apreciez la cel puțin 60 de milioane această primă pagubă, datorită neprevederii și incapacității, așa încât dezastrul material și moral de la Turtucaia se complică cu dezastrul material de la Oltenița.
 
Alte vase pierdute. Alte pagube
     Ne-am fi putut aștepta ca cel puțin de aici înainte să se ia măsuri, dar nu s’au luat. Și astfel mersul vertiginos al operațiunilor găsește adunate în porturile Brăila și Galați alte 528 vase de diferite categorii și naționalități, parte goale, parte încărcate.
    Încă de la 14 Octombrie eu făcusem pe generalul Zaioncicovski, comandantul armatei din Dobrogea, să obțină aprobarea evacuarăii lor pe brațul Chilia; dar până la 1 Decembrie nu se făcuse nimic, căci șefii marinei nu se preocupau de ele. A trebuit intervenția d-lui N. Ștefănescu, directorul general al Băncii Românești și fost director al N.F.R. [Navigația Fluvială Română] pe lângă Vintilă Brătianu, ca să se dea ordin. Dar până în ziua de 15 Decembrie nici un vas nu fusese evacuat la Chilia. La 9 decembrie cade Tulcea și la 11 Isaccea. Drumul fiind tăiat, Serviciul Marinei dă ordin în ziua de 13 ordin Comandamentului Marinei să numească o echipă de torpilori-mineri cari să le scufunde pe toate; acest ordin de o simplicitate primitivă era însoțit de altele prin care se prescria „să se studieze” acea evacuare și „propunea” să se facă pe Prut.
      Atunci?
      Bulgarii nu s’au ocupat însă de Dunăre până la Crăciun și șlepurile s’au putut evacua toate prin hărnicia căpitan-comandorului Oprișan Emil. Dar la Chilia, ele au fost lăsate fără nici o pază, s’au suprimat măsurile luate de mine și o avere de un miliard a fost lăsată jafului.
 
După plecarea Germanilor
         Același lucru s’a întâmplat și la plecarea Germanilor din țară.
       Serviciul Marinei care știa că aceștia căraseră tot ce putuseră din Ucraina, care, pe timpul lor chiar trimiseseră un căpitan de port la Brăila și ofițeri de marină ca comandanți de gări, n’a luat nicio măsură pentru porturile din susul Dunării.
       Și când Germanii s-au retras, se aflau în portul Corabia 23 de remorchere și 127 șlepuri încărcate cu mărfuri de milioane: un șlep cu „mercur”, șlepuri cu orez, măsline, stafide, lână, cărbuni, etc; parte din ele au fost cărate de sârbi, operând la malul nostru ca laei acasă, parte jefuită de satele din împrejurimi.
       Aceasta a fost toată prevederea și capacitatea conducătorilor marinei noastre de război.
       Contra-amiral N. Negrescu[3]
       Fost comandant al flotei ruso-române de operațiuni pe Dunăre.
 
(„Îndreptarea”, An II, Nr. 96, București, Joi, 24 Aprilie 1919)
 
 

---

[1] Comandat la vremea aceea de contra-amiralul Constantin Bălescu (1864 – 1929), vezi biografia sa – a fost trecut în  rezervă în 1920 - în Cu tricolorul la catarg: comandanți ai marinei militare în războiul pentru întregirea României, Editura Europroduct, Pitești, 2002, pp. 10 – 21.
[2]La 16 August Comandorul Capșa cere contra-amiralului Bălescu să-i trimită docul plutitor al Ministerului de Lucrări Publice care se afla la Oltenița, dar șeful Serviciului Marinei refuză sub pretextul că nu trebuie să zică bulgarii că noi ne retragem deja. O întâmplare fericită l’a salvat la urmă. (nota autorului).
[3]Nicolae Negrescu (1864 – 1940), amiral român, vezi biografia sa – a fost trecut în rezervă în 1917 -  în Cdor (rtg). Nicolae C. Petrescu, op. cit., pp. 35 – 50, în care la pag. 48 se spune:”Documentele de arhivă păstrează numeroase ordine și dispozițiuni elaborate de contraamiralul Negrescu Nicolae în perioada august-decembrie 1916 cu privire la activitatea Flotei de Operațiuni a Forțelor Navale Române. Sunt consemnate aprecierile pozitive adresate de către regele Ferdinand, prin aghiotantul său, contraamiralul Grasoski, numeroasele ordine de zi ale diferiților comandanți în care se evidenția modul în care a lucrat flota în subordinele lor…Generalul G.D. Dabija, consemna într-o lucrare despre armata română în războiul mondial: „Sub conducerea sa Flota de Operațiuni pe Dunăre și-a îndeplinit misiunea mai mult decât bine.”

 O lungă și liniștită dimineață în tren. Am citit și am scris. Am sosit la 2 la Semlin[1], unde am părăsit trenul pentru un yacht pe Dunăre. Am fost întâmpinați acolo de prințul moștenitor al Serbiei[2] și de amiralul Trowbridge[3].
 


Alexandru I, regele Iugoslaviei
 















Sir Ernest Charles Troubridge
 
        Admirabilă convorbire cu Alexandru, mi-am exprimat speranța că țările noastre vor fi prietene, în ciuda micilor dispute în legătură cu Banatul.
        Am avut o călătorie plăcută pe Dunăre. Alfred Stead[4] face onorurile vaporului. Ileana[5] este încântată de el, de vapor și de Dunăre.




 


Principesa Ileana
 
      M-am dus la culcare devreme. Mâine vom întâlni trenul nostru la Vârciorova. S-a insistat să fac această parte a călătoriei pe apă, întrucât există oarecare îngrijorare cu privire la bolșevicii unguri de pe această parte a liniei. Sunt sigură că este o precauție inutilă, dar trebuie să mă supun.
     Este noaptea noastră de Paști. Anul trecut eram o regină învinsă, care și-a petrecut Paștele printre soldați și mormintele celor căzuți la Onești. Anul acesta nu mai am nicio noapte de Paști, dar țara mea este liberă, iar România Mare (în original în text) nu mai este doar o vorbă, ci o realitate! Aș vrea să știu ce fac copiii mei! Nu sunt obișnuită să fiu departe de ei.

(Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pag. 159.)
 

---

[1]Astăzi Zemun, suburbie a capitalei Belgrad, aflată pe malul drept al Dunării.
[2]Aleksandar (Alexandru) I Karageorgevici (1888 – 1934), prinț regent al Serbiei de la 24 iunie 1914 până la moartea tatălui său, regele Petar, în august 1921, apoi rege al regatului sârbo-croato-sloven (din 1929 Iugoslavia). La 8 iunie 1922 s-a căsătorit la Belgrad cu prințesa Maria, fiica regelui Ferdinand al României și a reginei Maria, cu care a avut trei fii. La 1 ianuarie 1929 a instaurat un regim de autoritate monarhică. A fost asasinat la Marsilia, la 9 octombrie 1934, de un terorist bulgar, împreună cu ministrul de Externe francez, Louis Barthou.
[3]Corect: Sir Ernest Troubridge (1862 -1926) amiral britanic (1911), ofițer în flota Mediteranei de la Malta, atașat naval la Viena (1901), Madrid (1902), apoi la Tokyo, a asistat la Bătălia din golful Chemulpo (9 februarie 1904) și la luptele de la Port Arthur. Secretar Naval al Primului Lord al Amiralității – pe atunci Winston Churchill – apoi șeful marelui Stat Major naval. În 1913 a fost comandant al escadrei de crucișătoare din Mediterana, a ratat la începutul lui august 1914 urmărirea celor două nave germane Goeben și Breslau, motiv pentru care a fost judecat de Curtea Marțială, care însă l-a achitat. Din ianuarie 1915 comandantul misiunii navale britanice în Serbia, devenind în la finele anului consilierul personal al regentului Alexandru. În septembrie 1918, generalul Franchet d’Esperey l-a numit pe Troubridge comandat al navelor de pe Dunăre. A intrat în conflict cu Amiralitatea Britanică din cauza încercării de a susține din proprie inițiativă instaurarea guvernului lui Bela Kun. Președinte provizoriu al Comisiei Dunării în 1919, rechemat în 1920. Decorat cu ordinul ”Steaua României”
[4]Alfred William Stead (1877 – 1933), jurnalist britanic, cunoscut pentru o culegere de studii publicată în 1909 despre viața regelui Petar I Karageorgevici al Serbiei. A fost fiul celebrului jurnalist britanic William T. Stead (1849 -1912) care și-a pierdut viața în catastrofa navei de pasageri Titanic.
[5]Principesa Ileana (1909 -1991) fiica regelui Ferdinand și a reginei Maria, se va căsători în 1931 cu principele Anton de Habsburg cu care a avut șase copii, dintre care trăiesc și astăzi. Stabilită în Statele Unite, principesa a divorțat de soțul ei și după un alt mariaj încheiat tot prin divorț, s-a călugărit sub numele de maica Alexandra. A vizitat România în 1990.

 

Legația Belgiei la Belgrad
        18 aprilie Belgrad
        Misiunea recent îndeplinită la Budapesta de către generalul Smuts este probabil considerată de el ca reușită; este, de asemenea, posibil ca la Paris să se lase pradă aceleiași iluzii; dar în cercurile politice și militare de la Belgrad impresia este cu totul alta.
 


Jan Christiaan Smuts (1870 -1950)
 
      Acest general african, improvizat diplomat, în realitate a făcut un serviciu regimului comunist instaurat în capitala ungară, consolidându-i baza. El a rămas 36 de ore în acest oraș unde nu și-a părăsit vagonul. Acolo l-a primit pe Bela Kun căruia atât de bine i-a repetat asigurările pentru interesul pe care Puterile îl poartă destinului poporului ungar, încât, după cum se pare, interlocutorul său a interpretat protestele sale drept scuze. Acesta din urmă [Bela Kun][3], care dăduse instrucțiuni corespunzătoare, a afirmat trimisului Antantei că la Budapesta domnește ordinea și că generalul putea să-și dea seama [de acest lucru], deoarece nu se auzea nicio împușcătură. El [Bela Kun] a adăugat că dispozițiile guvernului reprezentat de el erau favorabile unui acord cu aliații, dar că el însuși precum și ceilalți reprezentanți ai consiliilor [sovietelor], neplasându-se deloc pe poziția intangibilității integrității teritoriale a țărilor zise ale Coroanei Sfântului Ștefan – erau [totuși] neputincioși față de anumite manifestări ale spiritului național.
      Se spune că generalul Smuts a părăsit Budapesta satisfăcut de ceea ce a auzit.
[Relatare fără legătură cu România]
      Pe de altă parte, românii amenințați să fie strânși într-un clește între bolșevicii ruși și cei din Ungaria, insistă să fie liberați cât mai degrabă de pericolul care vine dinspre vest. Ei s-au adresat în acest scop generalului Franchet d’Esperey[4].
 





Generalul Louis Franchet d'Esperey
 
       Acesta legat de instrucțiunile primite de la Paris nu vrea să întreprindă acțiunea în acest moment.      Cu toate acestea, secuii care locuiesc la nord est[5] de câmpia ungară și care nu sunt de rasă ungară, dar simpatizează cu aceasta, au trimis o delegație la Comandantul șef al Armatelor aliate din Orient, pentru a-l înștiința că sunt gata să se îndrepte spre Budapesta, împreună cu trupele aliate, în scopul de a înlătura tirania roșie, dacă li se garantează că țara lor nu va fi invadată de români. Aceștia din urmă nu au vrut să dea această asigurare.
     Dar, în ciuda opoziției generalului Franchet d’Esperey, ei au început acum patru zile o ofensivă pe cont propriu, în nodrul Mureșului, la 70 sau 80 km de Arad. În primul lor elan au înlăturat gărzile roșii[6]. Cu toate acestea la statul major francez se apreciază că și în cazul în care își vor dezvolta ideile, ei nu au alt obiectiv decât să ocupe în această regiune partea Transilvaniaei care este elemental principal al revendicărilor lor naționale.”
 






Generalul Gheorghe Mărdărescu
 
(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. III, doc. nr. 585, pp. 312 – 313, adnotări Dr. Sorin Cristescu)
 
 

---

[1] Maurice-Benjamin Michotte de Welle (1856 – 1938) diplomat belgian, ministru plenipotențiar la Berna (1905 – 1907), la Belgrad (din 18 septembrie 1907, cf. Almanach de Gotha, 1914 pag. 1147 și 1919, pag. 926) și la Praga (31 decembrie 1919 - 20 august 1920).
[2] Jan Christiaan Smuts (1870 – 1950) om de stat proeminent din Africa de Sud și Comunitatea Britanică, lider militar și filosof. Prim-ministru al Uniunii Africii de Sud (3 septembrie 1919 - 30  iunie 1924 și 5 septembrie 1939 – 4 iunie 1948). Din 1917 și până în 1919, a fost unul dintre membrii Cabinetului Imperial de Război al Marii Britanii și a avut o contribuție importantă la fondarea Royal Air Force (RAF). A fost avansat feldmareșal în Armata Britanică în 1941 și a făcut parte din Cabinetul Imperial de Război condus de Winston Churchill. A fost singurul om care a semnat ambele tratate de pace prin care s-au încheiat Primul și al Doilea Război Mondial. Statuia lui se află în Piața Parlamentului din Londra.
[3] Bela Kun, nume la naștere Bela Cohen (1886 – 1938) a fost un politician maghiar comunist de origine evreiască din partea tatălui, care a condus în anul 1919 revoluția bolșevică din Ungaria. A fost de profesie jurist, însă a activat și ca ziarist. La 4 noiembrie 1918, Kun acreat Partidul Comunist Maghiar și a devenit președintele comitetului central. Mișcarea comunistă care era îndreptată împotriva primului ministru Mihály Károlyi și a partidului Social Democrat din care înainte de război făcuse parte;  a dus o propagandă agresivă, toți cei care erau împotriva lui fiind torturați sau împușcați, iar ziariștii cenzurați, finanțat fiind de Partidul Comunist (bolșevic) din Rusia Sovietică. Guvernul de orientare bolșevică instaurat la 21 martie era condus de Sándor Garbai, dar rolul conducător îl avea ministrul de Externe, Béla Kun. Guvernul bolșevic avea să dureze 133 de zile până la 4 august 1919, data la care trupele româneau ocupat Budapesta. Béla Kun și oameni săi fugiseră încă de la 2 august în Austria, la Viena. Au fost arestați și ținuți într-un lagăr până în iulie 1920 când a făcut obiectul unui schimb de prizonieri între Austria și Rusia permițând refugierea unui număr de 415 comuniști. La Moscova a intrat în rândurile Partidului Comunist (bolșevic) din Rusia Sovietică, a primit cetățenia  sovietică și a fost numit în conducerea Cominternului. După eșecul grevei din 27 martie 1921 a minerilor din centrul Germaniei, Lenin l-a acuzat de iresponsabilitate politică. Acuzat de legături cu troțkismul, Béla Kun împreună cu soția, fiica și ginerele au fost arestați în mai 1937 și trimiși în gulag. În 1989, guvernul sovietic a anunțat că Béla Kun a fost executat în gulag la 29 august 1938. Reabilitat politic în Ungaria după înăbușirea revoluției anticomuniste și antisovietice din octombrie 1956.
[4] Generalul Franchet d’Esperey (1856 – 1942) general francez, comandant al corpului expediționar de la Salonic (Armatei de Orient) din iunie 1918. În martie-aprilie 1919 a redresat situația critică a trupelor franceze în urma ofensivei Armatei Roșii sovietice în sudul Ucrainei și a permis evacuarea în ordine a soldaților săi.
[5] Corect: ”secuii, care locuiesc la sud-est de câmpia ungară...”
[6] În realitate ofensiva românească a început din munții Apuseni ”în noaptea de 15/16 aprilie” și este pe larg descrisă în lucrarea celui care a comandat-o, Generalul Gh. D. Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului și ocuparea Budapestei 1918 -1920, Editura Militară, București, 2009, ediție facsimilată a celei din 1922, pp. 42 - 62. Tot acolo, autorul estimează forțele maghiare la 70.000 de oameni cu 137 guri de foc și cinci trenuri blindate. Despre trupele din subordinea sa spune că formau 64 batalioane și 28 escadroane, 152 tunuri, 32 de obuziere, 8 autotunuri, 1 tren blindat și 1 grup moto-mitraliere (pp. 34 – 37). La pagina 62, Mărdărescu consemnează: ”La 1 Maiu, trupele noastre atinseseră pretutindeni Tisa, obiectivul final hotărât de Marele Cuartier General.”

Audiență la Regele pentru a-i prezenta memoriul Frației Moldovei întregite. Făgăduiește măsuri pentru Iași și anunță apropiata descentralizare, foarte largă, pe care a pus-o la cale.
 

       
Regele Ferdinand I al României Mari
 
        În ce privește lucrurile din Ardeal, vorbește despre înaintarea, hotărâtă azi, spre noua linie de demarcație. A spus și lui Franchet d'Esperey[1] că o va face. Am observat toate cerințele loialității, dar este ceva mai presus decât loialitatea: este grija propriei demnități. Generalul n'a ripostat. La urmă a observat numai: am vorbit ca doi soldați, după ce Regele spusese: Vous savez, je suis quelqu'un qui ne se laisse pas marcher sur les pieds. [Știți că sunt unul dintre aceia care nu se lasă călcat în picioare].
 










Generalul Louis Franchet d'Esperey
 
        (Nistor[2] desminte că Prezan[3] ar fi declarat cum că armata e insuficientă și nepregatită. Se obiectase în Consiliul de Coroană că n'aveau bucătăriile de campanie! El a cerut numai divizii ardelene, și Văitoianu i le-a promis.)










 


      Ion Nistor
















Generalul Constantin Prezan

 
       Regele, căruia îi vorbesc de dorința ce aveau Ardelenii de a fi păstrat în comanda înaintării generalul Moșoiu[4], obiectează că e o chestie pur militară - cum i-a spus lui Șt. C. Pop[5], că Moșoiu e mai nou, că lui Mărdărescu[6] se cuvenia o comandă și că a făcut școală la Averescu.








 


Generalul Gheorghe Mărdărescu
 
      Cristescu[7] e complect sfârșit deși nu e vinovat pentru dezorganizarea armatei, datorită [din cauza] lui Herjeu[8] ; Grigorescu[9] e inutilizabil în starea de acum a sănătății sale.
    În ce privește demisia lui Flondor[10] care dă și lui Cocea[11], interview-uri explozive, relevând și mica proporție de element românesc în Bucovina, abia treizeci la sută, Regele îl socoate bolnav, deși nu atâta încât să se recunoască aceasta.








 


Iancu Flondor 1919
 
 















Nicolae Cocea
 
      Între el și Mihai Cantacuzino e o înțelegere. Acesta e suparat pentru că Regele i-a declarat că vrea, în această epoca de socializare, ca petrolul să treacă la Stat.
      Regele va asista la serbarea Academiei și, sfătuit în [acest] sens, promite un dar de cărți instituției.
     Crede ca între socialiști cum a spus-o și miniștrilor Flueraș[12] și Jumanca[13] trebuie făcută o alegere: unii dintr'înșii sunt foarte utili și din punctul nostru de vedere.
      Cazul de la Turda îl va cerceta și va da sancțiuni. Seara, la masă la Cotroceni, cu cei trei Francezi. Se vorbește, se g1umește, până târziu, Regele fiind foarte bine dispus.
     Pentru Basarabia i s'au dat lui Nistor toate asigurările, din partea organelor militare, cu prilejul ducerii lui acolo.

(Nicolae Iorga, Memorii, f.a. vol. 2 pp. 190 -192)
 

---

[1] Generalul Franchet d’Esperey (1856 – 1942) general francez, comandant al corpului expediționar de la Salonic (Armatei de Orient) din iunie 1918.
[2] Ioan Nistor (1876 – 1962) istoric și militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizarea Adunării Naționale de la Cernăuți, care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat „Actul Unirii”. Profesor la Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității din Cernăuți, profesor universitar la București, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaș al Partidului Național Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al Lucrărilor Publice, al Muncii și, în final, al Cultelor și Artelor. Întemnițat la Sighet de regimul comunist (1950 – 1955).
[3] Constantin Prezan (1865 – 1943) general și mareșal român, a fost șeful Marelui Cartier General al Armatei Române (decembrie 1916 - aprilie 1918, noiembrie 1918 – aprilie 1920).
[4] Traian Moșoiu (1868 – 1932), general român, născut lîngă Brașov, a absolvit școala de ofițeri de infanterie din Viena în 1889, iar în 1891 a trecut în România și a fost încadrat în armata română. În ianuarie 1917 a fost avansat general de brigadă și numit la comanda Diviziei 12 Infanterie. La 12/24 decembrie 1918 a fost numit comandantul trupelor din Transilvania, iar de la 12 martie 1919 era Guvernatorul militar al Transilvaniei. Va fi ministru în guvernarea condusă de Ion I.C. Brătianu (1922 – 1926)  a condus comisia pentru încoronarea regelui Ferdinand la Alba Iulia la 15 octombrie 1922.
[5] Ștefan Cicio-Pop (1865 -1934) a fost avocat și un om politic român, membru al PNR și mai apoi vicepreședinte al PNȚ deputat român în Dieta de la Budapesta  , participant activ la Marea Unire din 1918, Președinte al Consiliului Național Central Român, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deținând portofoliul apărării și al internelor. Ministru de Stat pentru Transilvania, în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 - 12 martie 1920) precum și ministru de externe (9 ianuarie – 13 martie 1920) în același guvern, Prim Ministru ad interim. În cursul guvernărilor Iuliu Maniu a deținut funcția de președinte al Adunării Deputaților (23 decembrie 1928-30 aprilie 1931 și 10 august 1932-18 noiembrie 1933).
[6] Gheorghe Mărdărescu (1866 – 1938) general român, numit la 12 aprilie 1919 în fruntea Grupului de sud al forțelor armate române din Transilvania va juca un rol major în campania împotriva Ungariei din vara lui 1919, intrând în Budapesta la 4 august 1919.
[7] Constatin Christescu (1866 – 1923) general român, comandant al Armatei I române în prima parte a Bătălia de la Mărășești, a fost șeful Marelui Cartier General al Armatei Române (aprilie  - noiembrie 1918 și aprilie 1920 – mai 1923).
[8] Constantin Hârjeu (1856 – 1928) general român, ministru de război în guvernarea lui Titu Maiorescu (14 octombrie 1912 – 4 ianuarie 1914) și în guvernul lui Al. Marghiloman (6 martie – 23 octombrie 1918).
[9] Generalul Eremia Grigorescu (n. 1863) celebru pentru contribuția sa majoră la câștigarea bătăliei de la Mărășeșt în august 1917, va înceta din viață la 21 iulie 1919.
[10] Iancu, cavaler de Flondor (1865 -1924) om politic din Bucovina, rol major în realizarea Unirii cu Bucovina la 15/28 noiembrie 1919. Iancu Flondor s-a retras din toate funcțiile politice deținute la 15 aprilie 1919 (când a demisionat din guvernul Ion I.C.Brătianu, în urma unui conflict cu Ion Nistor), dezamăgit de moravurile politice ce se instaurau. În concepția lui Iancu Flondor, integrarea Bucovinei trebuia să urmărească descentralizarea și crearea de autonomii provinciale. În schimb, Ion Nistor era adeptul unei centralizări de tip liberal francez, promovând ideea conducerii provinciei fără organe legislative și executive proprii. În locul lui Flondor, este desemnat istoricul Ion Nistor. După spusele proprii, el a demisionat din guvernul României, "atunci când ar fi trebuit să facă jertfe de cinste", în fața "afacerilor veroase" pe care unii din colegii săi din guvern le făceau în defavoarea Bucovinei și bucovinenilor
[11] Nicolae D. Cocea (1880 – 1949) avocat, jurnalist, militant socialist, critic virulent al sistemului politic din România începând de la răscoala țăranilor din 1907.
[12] Ion Flueraș (n. 1882,  - d. 7 iunie 1953, Gherla) a fost un militant socialist român din Arad, de meserie rotar. Între 1918 - 1920 a fost membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei și Banatului, în care a deținut portofoliul sănătății. A redactat ziarul Tribuna Socialistă. Neînțelegându-se cu socialiștii din Vechiul Regat, a preferat să candideze la alegerile din 1928 pe listele Partidului Național Țărănesc, fiind ales deputat din partea acestei formațiuni. A fost președinte al Confederației Generale a Muncii începând cu 1926 și până în 1938, când sindicatele au fost interzise în România. A fost arestat de autoritățile comuniste în iunie 1948 și condamnat la 15 ani temniță grea pentru „crimă de înaltă trădare”. A fost omorât în închisoarea din Gherla în 1953 de către deținuții Constantin Juberian și Ștefan Rek. Primul a fost condamnat la moarte și executat în 1954, iar al doilea a fost condamnat la 12 ani de închisoare.
[13] Iosif Jumanca (n. 23 decembrie 1893 - d. 26 iunie 1949, închisoarea Jilava) a fost un om politic român din Transilvania, membru marcant al Partidului Social Democrat din Transilvania, membru al Consiliului Național Român Central (1918) și al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1918-1920), deputat în Parlamentul României. În 1921 s-a pronunțat împotriva aderării Partidului Socialist Român la Internaționala a III-a. Întemnițat de regimul comunist, murit în detenție.

  De mai multe zile principele moștenitor A.S.R. Carol se află în Ardeal, unde întâmpină primire din cele mai călduroase și plină de entuziasm din partea fraților noștri. Prin această călătorie, așa de mult dorită de Ardeleni, și care se poate numi triumfală, Prințul Carol a afirmat după cum zice d. Nicolae Iorga că acolo suntem și că acolo rămânem, chiar și dacă numai singurele energii ale neamului românesc ar sta în sprijinul unui drept sfânt.

 

Prințul moștenitor Carol al României în 1918.
          La gara din Brașov a fost întâmpinat de autoritățile militare și civile în frunte cu prefectul D. Baiulescu[1] și de o enormă mulțime de popor din oraș și din jur. De la gară, însoțit de un cortegiu impozant, cu junii călări, în costumele lor cusute în fir și fluturi de aur, Prințul s-a dus în Piață, unde a fost întâmpinat de corurile școlare și de aclamațiunile mulțimii. În fața popotei garnizoanei, comandantul regimentului de infanterie local prezintă pe ofițeri. A urmat banchetul la care a toastat prefectul și comandantul regimentului, la cari a răspuns A.S.R. spunând că e fericit că pășește pe pământul Brașovului, în care a petrecut unele din frumoasele clipe ale copilăriei; laudă bravura eroilor flăcăi din Țara Bârsei din Regimentul 2 din Brașov și închină în sănătatea și prosperitatea orașului. După banchet, prințul a vizitat biserica Sf. Nicolae, apoi ducându-se la cimitirul din apropiere a vizitat mormântul bardului național Andrei Mureșianu[2], la vederea căruia a esclamat: Cât de modest este mormântul acestui mare patriot și neobosit luptător!

 






Mormântul lui Andrei Mureșanu. Municipiul Brașov.
        De aci s-a dus pe platoul de exerciții, unde a trecut în revistă trupele.
      Din Brașov A.S.R. a mers la Făgăraș, unde a fost întâmpinat la gară de mai multe mii de Români, în frunte cu ministrul Dr. Aurel Vlad[3] venit din Sibiu anume pentru aceasta, care i-a urat bun sosit în numele Consiliului Dirigent și a poporului român din Ardeal, salutându-l ca pe reprezentantul Dinastiei române sub a cărui conducere dreaptă s-a întrupat România Mare.
 











Aurel Vlad
 
A.S.R. a răspuns cu aceste cuvinte calde și frumoase, mulțumind pentru primirea ce I s-a făcut pe pământul istoric al lui Radu Negru. De față erau toate autoritățile administrative și bisericești, în frunte cu prefectul, Dr. Octavian Vasu[4]. Mulțimea cu un entuziasm nemaipomenit a făcut A.S. Regale ovațiuni și manifestațiuni de bucurie.
La Sibiu, principele moștenitor a fost salutat de toți membrii Consiliului Dirigent, în frunte cu D. Iuliu Maniu[5], președintele, de autoritățile civile și militare și de o mulțime imensă, din oraș și din satele vecine. La cuvintele de bună venire rostite de d. Maniu, Prințul a răspuns prin cuvinte patriotice, amintind că vine pentru a treia oară în această veche capitală a Transilvaniei, însă pentru prima dată de când Ardealul a devenit țară liberă românească. Este mândru că a venit pe un pământ românesc, pentru care are o dragoste nețărmurită.
 







Iuliu Maniu
 
 
       De la gară, Moștenitorul Tronului s-a dus la Catedrală, unde s-a oficiat un Tedeum, după care a luat parte la banchetul oferit de generalul Moșoiu[6]. La toastul pronunțat de acesta, Prințul a spus cât este de fericit că a fost primul dintre membri familiei regale care a vizitat pământul sfânt al Ardealului eliberat și toastează pentru eroici soldați români, mulțumită cărora se datorește această eliberare. La ora 5 au avut loc recepțiunile. Entuziasmul poporului era nemaivăzut. La banchetul dat în sala cea mare de la Hotelul Unicum, după toastul generalului Boeriu[7], A.S.R. a răspuns astfel:
 








Generalul Ioan Boeriu
 
        Astăzi retrăiesc ziua de cea mai adâncă emoțiune pentru toți Românii din cuprinsul României Mari. Nu voi uita niciodată clipa măreață din acea dimineață de primăvară, când cel dintâi contingent de Ardeleni a depus jurământul de fidelitate în mâinile Suveranului. Atunci a încolțit în sufletul meu gândul și credința tare că granițele cele vechi nu mai există. Astăzi când am văzut pe toți Românii sub arme, gândul de atunci mi s-a întărit. Ridic paharul în onoarea diviziilor românești și simt cum vibrează deopotrivă același suflet fierbinte.
 







De la Sibiu Prințul Carol a plecat însoțit de d-nii Maniu, Aurel Vlad și Silviu Dragomir[8] spre Sebeș
        Pe drum i s-au făcut ovațiuni entuziaste. La Sebeș, primirea a luat proporții mărețe. Cam 10.000 de oameni erau adunați de-a lungul drumului și în piața orașului. Primarul a rostit cuvinte de bună venire, oferind un frumos buchet de flori. Principele moștenitor a răspuns adânc mișcat mulțumind pentru omagiile prezentate. La Podul Mureșului de asemenea aștepta sosirea sa o mare mulțime de oameni.
        În Alba Iulia, în piața cea mare istorică, A.S.R. a fost întâmpinat de mult popor. Primarul orașului, Dr. Camil Velican[9], vorbind a arătat că de la 1599, întâia oară un prinț român intrând în această cetate sfântă întruchipează realizarea visului național. A.S. R. răspunde că a venit adânc emoționat în acest oraș de trei ori sfințit. Întâia oară prin cucerirea de către viteazul Voievod Mihai, apoi prin suferințele eroilor ce și-au jertfit aici viața[10] și a treia oară prin declararea de alipire a poporului român din Ardeal, Banat și Ungaria. După primire Prințul a vizitat cetatea și a inspectat trupele nou formate. Apoi și-a continuat drumul spre mica noastră Romă[11].
        La Blaj primirea a fost deosebit de călduroasă. La intrarea în oraș, Prințul a trecut prin o poartă triumfală. La intrarea în Mânăstire întreg clerul aștepta în odăjdii, în frunte cu episcopul Orăzii Mari, Dr. Dumitru Radu[12], care a urat bun sosit înaltului oaspe. În cuvântarea sa episcopul a ratat importanța orășelului de la împreunarea celor două Târnave, atât din punct de vedere cultural cât și din punct de vedere național. Te-deumul oficiat pe urmă a dat ocazie numeroasei pături de intelectuali să se prezinte in corpore spre a cere revărsarea harului Dumnezeiesc asupra Moștenitorului Tronului.
      După serbarea din biserică, A.S.R. a primit defilarea instituțiunilor culturale, reuniunilor și comunelor învecinate, care au venit să-și depună omagiile. Condus de episcopul Radu și de vicariul Dr. Vasile Suciu[13], a vizitat așezămintele culturale ale Blajului: liceul, internatul de băieți, seminarul, școala de fete. Seara i s-a oferit un banchet în Palatul Mitropolitan; a toastat episcopul Radu în onoarea prințului, evocând amintirea vremurilor când între aceleași ziduri ale Castelului din Blaj, principele Ardealului, Apafi, umilise pe un vrednic Mitropolit din Bălgrad (Alba Iulia)[14]. Cum s-au schimbat vremurile! S’au dus cei de un cuget cu el și astăzi nouă ni s’a făcut cea mai deplină dreptate, când în același lăcaș al Mitropolitului din Blaj adăpostim pe cel dintâi Principe Moștenitor al României întregite. Mitropolia noastră, - zice episcopul, vă aduce cele mai supuse omagii rugând pe unul Dumnezeu să vă aducă din nou în mijlocul nostru și bucuria ne va fi deplină. 
       A.S.R. răspunzând a spus următoarele :
       La cuvintele atât de calde și atât de emoționante pe care mi le-ați rostit în fața Catedralei, mi-am simțit sufletul așa de impresionat, încât n-aș fi putut da niciun răspuns. Am intrat în sfântul altar pentru a mulțumi lui Dimnezeu că ne-a hărăzit această frumoasă zi. Știu că episcopii al căror chip îl văd aici, toți au fost luptători aprigi și strejari ai neamului nostru ; ei au câștigat Blajului dreptul să rămână în veci cel mai sfânt și cel mai înalt focar de cultură al României întregite. Închin paharul în amintirea falnicilor luptători din trecut și pentru înflorirea celor de azi și celor de mâine.
       În ziua următoare A.S.R. a plecat ; studențimea din Blaj și întreg publicul românesc i-a făcut și de astădată cordon de-a lungul străzilor. Prințul a câștigat pe de-a întregul dragostea Blăjenilor, lăsând în inimile tuturor cea mai frumoasă amintire.
         Drumul până la Orăștie a fost o adevărată sărbătoare. Toate satele prin cari a trecut i-au făcut înaltului oaspete cea mai călduroasă primire, întâmpinându-l cu aclamațiuni nesfârșite pline de mare însuflețire. Cu deosebire la Vințul-de-jos, în vechiul cerc electoral al președintelui Consiliului Dirigent, primirea a fost emoționantă. Oprindu-se automobilul sub arcul de triumf, preotul comunii i-a prezentat omagiile, iar fetele în minunate costume naționale i-au oferit buchete de flori.
        La ora 10 a.m. Prințul a intrat în Orăștie, unde a fost așteptat de o escortă de călăreți, cari l’au condus până în oraș. Aici prefectul județului dr. Vasinca[15], l’a salutat de bună sosire. În Piață, unde a fost ridicat un măreț arc de triumf, primarul orașului Dr. Boca, a prezentat pâine ași sarea tradiționale. Din partea domnișoarelor i s’au oferit mai multe buchete de flori, cari i-au acoperit automobilul. Un cor bine condus a intonat imnul regal însoțit de aclamațiile furtunoase ale imensei mulțimi. Apoi prințul s’a dus spre platoul de la marginea orașului, unde a inspectat trupele regimentului local de infanterie. Soldații s’au prezentat în mod admirabil. După ce a privit aproape două ore exercițiile trupelor, soldații au format careu în jurul A.S.R. care le-a vorbit îndemnându-i să păstreze irtuție moștenite din bătrâni. La ora 1 ofițerii au oferit un banchet, la care au servit 12 domnișoare îmbrăcate în splendide costume naționale românești. După toastul comandantului regimentului, a vorbit Principele moștenitor arătând partea de moștenire pe care o avem de la strămoșii noștri Daci, acei oșteni mândri și viteji care au preferit să moară decât să-și vadă libertatea strivită. Școalele din Orăștie și comunele din jur au defilat pe dinaintea sa și A.S.R. a putu ceti de pe fețele lor mândre vechea Orăștie dacică ; apoi Principele cu suita au părăsit orașul în cele mia călduroase ovațiuni.
       

Ioan Lupaș

  Seara la ora 6 a sosit la Săliște, unde primirea a fost tot așa de entuziastă și înălțătoare. A vorbit primarul, apoi protopopul Dr. Lupaș[16],
care a arătat importanța culturală a acestei comune curat românească. Prințul a mulțumit emoționat și după aceea a vizitat biserica și școala, fiind întâmpinat pretutindeni cu ovațiuni entuziaste. Din Săliște s’a reîntors în Sibiu, unde a asistat la concertul festiv organizat în onoarea sa, cu care ocazie publicul asistent a făcut o frumoasă manifestație de simpatie pentru Prinț și întreaga casă domnitoare.
           Cu privire la călătoria triumfală a Prințului moștenitor în Ardeal, ziarul Renașterea Română din Sibiu, scrie :
        Din pruncia cea mai fragedă și până în zilele noastre se desprinde din istoria poporului românesc un fapt puțin obicinuit la restul popoarelor : necesitatea sufletească de a avea un domnitor. N’a fost epocă în viața poporului nostru, oriunde l’ar fi aruncat soarta, să nu simtă nevoia de a avea un păstor în frunte, pe care împodobindu-l cu cele mai frumoase calități, să-l adore. În această privință, noi, cei de această parte a Carpaților, am ajuns proverbiali și aproape de râsul lumii. Am fost înșelați de Habsburgi în fel și chip, am fost eludați față de Maghiari și față de alții, am fost trimiși în foc, am murit pentru domnitorii cari ne’au plătit cu ingratitudine vădită, și totuși până acum vreo zece, două zeci de ani nu ezitam a ne lega speranțele de drăguțul de Împărat. Prin munca ascunsă a misterioaselor celule cerebrale, din tată în fiu se moștenise la noi și devenise tradiție sfântă – afară de cultul limbei, poate cea mai sfântă, - de a te închina Măriei Sale și a-l scuza pentru nedreptăți învederate, aruncând vina de-a pururi pe sfetnici. Devenise pentru noi o noțiune ideală « Măria Sa » legată de cele mai subtile fibre ale eului nostru, până ce în sfârșit, lumina vie a speranței reale ne-a șters din suflet Vienei egoiste și haine și ne-a sădit adânc în piept icoana Dinastiei Naționale de astădată. Și gloria pe care ne plăcea s’o făurim în jurul Tronului de astădată este aicea, și mintea noastră abia o poate cuprinde, așa de neasemănată este strălucirea ei. Ca o floare minunată trăită artificial și trăită doar din imaginații factice, ajunsă în bătaia fericitoare a soarelui adevărat și nemijlocit, sentimentul nostru dinastic se va deschide și prin bogăția lui va uimi chiar și pe cei către cari să îndreaptă. Căci nu este român pe toată întinderea acestor meleaguri stropite cu sânge așa de mult, cu sânge românesc, care să nu știe ce a făcut Dinastia pentru noi, Ardelenii. Știm prea bine că fără perseverența dârză și înțelepciunea prevăzătoare a Regelui și stăruința Reginei, noi am fi poate tot robi astăzi. De aceea înnăscutul sentiment dinastic, întărit prin recunoștința conștiinței și fără margini a desorbțiilor, se îndreaptă cu umilită ardoare spre Tronul românesc. Astfel bucuria cu care a fost întâmpinat Principele moștenitor al României Mari de puținul popor care a putut afla de sosirea neprevăzută a Coconului domnesc, arată setea cu care așteptăm în mijlocul nostru pe Regele Erou și pe diplomatul de frunte al României Mari, pe M. S. Regina. Îl așteptăm cu nerăbdarea bolnavului vindecat de crâncenă boală, care închinare vrea să aducă binefăcătorului și cu elanul unei spontaneități sublime vrea să-și aștearnă viața la picioarele celor care i-au făcut’o demnă de trăit. Si până atunci până în ziua supremă, de la mic la mare, legământ sfânt să ne facem ca vitejia și patriotismul Regelui pildă să ne fie în toate ale noastre, iar dragostea de țară a Reginei să nu fie mai presus de a noastră. Astfel le vom împlini voința și ajunge-vom să avem parte de dragostea lor! Aceasta am dorit să le știe Fiul regesc care petrece în mijlocul nostru și să le ducă cu el la picioarele tronului: omagiul și nețărmurita dragoste a poporului prin El eliberat din suferință și care al Lui vrea să fie pe veci cu neclintită credință și capabil de cele mai înalte jerfe.
          Iar ziarul oficios al Consiliului Dirigent, Patria, tot din Sibiu, scrie astfel :
         Reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române au fost conduși de P.S.S. Episcopul Cristea[17].
 

Miron Cristea
 
 
        Aici s’a petrecut o scenă emoționantă, când Prințul Carol în răspunsul său a accentuat că a fost adânc pătruns de însemnătatea momentului și mișcat până la lacrimi când a intrat în Catedrala din Sibiu, când parcă toți cei care am fost prezenți am chemat pe Dumnezeu de mărturie la realizarea visului nostru secular.
 










Catedrala Mitropolitană din Sibiu
 



















Interiorul Catedralei Mitropolitane din Sibiu
 
        Unitatea națională este pe vecie înfăptuită după, cum vecinic este dumnezeu care ne-a ajutat s’o înfăptuim. Cei prezenți au rămas adânc impresionați, în ochii multora au apărut lacrimile, ca o dovadă sinceră, dar strălucită de nemărginita bucurie de care au fost cuprinși auzind pe Moștenitorul tronului grăind aceste cuvinte.
      Reprezentanții Biserici greco-catolice române au fost conduși de către d. protopop Togan[18], căruia răspunzându-i Prințul a spus că știe cât are să mulțumească neamul românesc bărbaților de înaltă erudiție culturală ai Bisericii greco-catolice.

(Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2,  pp. 234 – 239)
 
 
 

---

[1] Gheorghe Baiulescu (1855 – 1935), medic român din Transilvania, primul primar român al Brașovului în 1916, primul prefect român al Brașovului în 1919.
[2] Andrei Mureșanu scris și Mureșianu (1816 – 1863)  a fost un poet și revoluționar român din Transilvania. A început să publice poezie în revista Foaie pentru minte, inimă și literatură. S-a numărat între conducătorii Revoluției din 1848, ca membru în delegația Brașovului la Adunarea de la Blaj, în mai 1848. Poemul său Un răsunet, scris la Brașov pe melodia anonimă a unui vechi imn religios (Din sânul maicii mele), poem denumit ulterior Deșteaptă-te, române!, a devenit imn revoluționar - fiind numit de Nicolae Bălcescu „Marseilleza românilor”. În 1990 Deșteaptă-te, române! a devenit imnul de stat al României. După Revoluția de la 1848 Mureșanu a muncit ca traducător la Sibiu și a publicat în revista Telegraful Român, operele sale având tentă patriotică și de protest social. În 1862 poeziile sale au fost adunate într-un volum. 
[3] Aurel A. Vlad (1875 - 1953) a fost avocat, doctor în drept, promotor al Unirii din 1918, membru în Consiliul Dirigent, membru al Partidului Național Român și apoi fondator și fruntaș al Partidului Național Țărănesc, a fost ministru de Finanțe al României  (1 decembrie 1919 – 23 februarie 1920), ulterior ministru al Cultelor și Artelor (10 noiembrie 1928 – 14 noiembrie 1929), ministrul Industriei și Comerțului (14 noiembrie 1929 – 7 martie 1930).. A fost arestat de Securitatea din Sibiu în noaptea de 5/6 mai 1950, « Noaptea demnitarilor », la vârsta de 75 ani, a fost adus la Închisoarea Sighet la 7 mai, fiind „internat” pe timp de 24 luni. Ulterior a fost încadrat în Decizia M.A.I. nr. 334/1951. Deși murise deja în penitenciarul Sighet la 2 iulie 1953, conform Deciziei M.A.I. numărul 559 din 6 august 1953, pedeapsa i-a fost majorată cu 60 de luni.
[4] Octavian Vasu a fost un avocat din Făgăraș și un înalt funcționar român, cunoscut pentru faptul că a fost primul prefect român al județului Făgăraș, pentru implicarea în activitatea de organizare a Primului Corp al Voluntarilor Români din Rusia și pentru calitatea de membru ales al Marelui Sfat Național Român
[5] Iuliu Maniu (1837 –1953) a fost un om politic român, membru marcant al Partidului Național Român, deputat român de Transilvania în Dieta de la Budapesta, rol major în organizarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, președinte al Consilului Dirigent (decembrie 1918 - martie 1920), președinte al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947), de mai multe ori prim-ministru al României (noiembrie 1928- iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932 -ianuarie 1933), rol major în înlăturarea regelui Carol al II-lea în septembrie 1940, apoi în organizarea actului de la 23 august 1944, opozant al guvernului comunist, deținut politic din iulie 1947, decedat în închisoarea Sighet. A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Române.
[6] Traian Moșoiu (1868 – 1932), general român, născut lîngă Brașov, a absolvit școala de ofițeri de infanterie din Viena în 1889, iar în 1891 a trecut în România și a fost încadrat în armata română. În ianuarie 1917 a fost avansat general de brigadă și numit la comanda Diviziei 12 Infanterie. La 12/24 decembrie 1918 a fost numit comandantul trupelor din Transilvania, iar de la 12 martie 1919 era Guvernatorul militar al Transilvaniei. Va fi ministru în guvernarea condusă de Ion I.C. Brătianu (1922 – 1926)  a condus comisia pentru încoronarea regelui Ferdinand la Alba Iulia la 15 octombrie 1922.
[7] Ioan Boeriu baron de Polichna (1859 – 1949) general de origine română în armata austro-ungară, decorat cu ordinul Maria Terezia. Alături de Iuliu Maniu a organizat armata națională românească în noiembrie 1918; ulterior general de corp de armată în armata României Mari
[8] Silviu Dragomir (1888 – 1962), istoric român din Transilvania, secretar al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, membru titular al Academiei Române (1928), ministru în vremea regimului de autoritate monarhică, întemnițat de regimul comunist la Sighet (1949 – 1955). Biograf al lui Avram Iancu.
[9] Camil Velican (1878 -1937), avocat și om politic român, reprezentantul oașului Ala Iulia la Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, primar al orașului, prefect al județului Alba la ceremonia încoronării Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria la 15 octombrie 1922.
[10] Alizie la faptul că la Alba Iulia au fost întemnițați, judecați și executați prin tragere pe roată, la 28 februarie 1785, pe platoul de la Furci, conducătorii revoluției române din Transilvania din 1784, Horea și Cloșca, în vreme ce Crișan s-ar fi sinucis în temniță.
[11] Aluzie la exclamația tănărului Mihai Eminescu când a vizitat pentru prima oară Blajul: Te salut, mică Romă!
[12] Demetriu Radu (1861 - 1920) ierarh greco-catolic, episcop de Lugoj (1897 – 1903), ulterior episcop de Oradea Mare (1903 – 1920). A prezidat, împreună cu Ioan Papp, episcop ortodox de Arad, și cu Gheorghe Pop de Băsești, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. În calitate de decan al episcopatului român unit, l-a îmbrățișat pe generalul român Nicolescu, sosit la Blaj în fruntea Armatei Române. La 23 mai 1919 i-a găzduit, în Palatul Episcopal de la Oradea pe regele Ferdinand și regina Maria.
[13] Vasile Suciu (1873  - 1935) a fost al treisprezecelea întâistătător al Bisericii Române Unite cu Roma, arhiepiscop de Alba Iulia și Făgăraș de la 1 ianuarie 1920 până la moarte, membru de onoare al Academiei Române.
[14] Este vorba de Mihai Apafi II (n. 1676 – d. 1713, principe al Transilvaniei între 1690 și 1696, cu întreruperi) și Teofil Seremi (d. 1697, Alba Iulia) a fost un episcop ortodox și mitropolit al Bălgradului (al Ardealului) între 1692 și 1697. Numele său de mirean era Toma Seremi și făcea parte din mica nobilime din Teiuș (nemeși). A pornit tratativele de unire a Mitropoliei Ardealului cu Biserica Catolică, punând astfel bazele Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice. Alte surse spun că ar fi refuzat unirea și ar fi murit otrăvit. Prin testamentul din 10 iulie 1697 a lăsat toate bunurile acumulate în vremea vlădiciei sale Mitropoliei din Bălgrad (Alba Iulia).
[15] Dr. Toma Vasinca, prefect de Hundoara numit în funcție la 14/27 Ianuarie 1919, vezi Gazeta Oficială nr. 6 Sibiu, 14/27 Ianuarie 1919, pag. 1.
[16] Ioan Lupaș (n. 9 august 1880, Săliște, comitatul Sibiu - d. 3 iulie 1967, București) a fost un istoric și om politic român, membru al Academiei Române din anul 1916. A urmat studiile secundare la Sibiu și Brașov, iar pe cele universitare la Universitatea din Budapesta (1900-1904) și Berlin (1904-1905). Doctor în filosofie (1905). Profesor de istorie bisericească la Institutul Teologic-Pedagogic Andreian din Sibiu (1905-1909). A fost protopop la Săliște (1909-1919). Participă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, fiind membru în „Marele Sfat”, iar apoi secretar general al Resortului Culte și Instrucțiune Publică din Consiliul Dirigent (1918-1920). Devine profesor de istoria modernă a românilor și de istoria Transilvaniei la Universitatea din Cluj (1919-1944). Fondator și codirector, alături de Alexandru I. Lapedatu, al Institutului de Istorie Națională din Cluj (1920-1945). Arestat la 5/6 mai 1950, a fost internat la Sighet pe timp de 24 luni, încadrat ulterior în Decizia MAI nr. 334/1951; pedeapsa a fost majorată cu 60 luni, conform Deciziei MAI nr. 559/1953. A fost eliberat prin amnistie, la 5 mai 1955. Ioan Lupaș s-a stins din viață la 3 iulie 1967, la București. Este înmormântat la Mănăstirea Cernica.
[17] Elie Miron Cristea pe numele de mirean Ilie Cristea (n. 20 iulie 1868, la Toplița – d. 6 martie 1939, la Cannes) Prin activitatea sa de sprijinire a emancipării românilor din Austro-Ungaria, Cristea s-a impus încă din tinerețe atenției generale și astfel a fost ales la 21 noiembrie/3 decembrie 1909, episcop al Caransebeșului, calitate în care a participat alături de episcopul Iuliu Hossu la Marea Adunare de la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918.  La 18/31 decembrie 1919, a fost desemnat să ocupe scaunul (rămas vacant) de mitropolit primat al Bisericii din România întregită. Învestitura și înscăunarea au avut loc a doua zi. La 4 februarie 1925 a fost intronizat ca primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, funcție deținută până la moarte. A fost desemnat Înalt Regent prin actul de la 4 ianuarie 196 funcție îndeplinită în perioada 20 iulie 1927 - 8 iunie 1930. În perioada 11 februarie 1938 – 6 martie 1939, a fost președinte al Consiliului de miniștri. La 7 iunie 1919 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
[18] Nicolae Togan (1849 - 1935) cleric greco-catolic român din Transilvania, protopop de Sibiu din 1901, deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. A fost un colaborator însemnat al Enciclopediei Române (1938 – 1943).
 

Generalul Prezan și G. Mârzescu[1] mă cheamă pentru chestiunea rușilor refugiați din Odessa. Merg apoi la generalul Berthelot. Ca urmare se hotărăște a-i strânge pe toți la Tulcea, a întări grănicerii de acolo și a expedia apoi pe ruși cât mai repede aiurea.
        Din diferite scrisori ale lui Brătianu și din spusele lui C. Diamandy[2], venit alaltăieri de la Paris, reiese: 1) sfatul că scăparea e numai în mâinile noastre – deci să nu mai așteptăm; 2) se formează un bloc româno-polon-cehoslovac-sârb-grec pentru a dezarma pe unguri și bulgari.
            Și Cicio-Pop[3] mă vestește că fără a mai cere avizul nimănui se vor face recrutări în Banat.
        Tuturor  pe care-i văd sau care vin la mine le demonstrez că înaintarea contra ungurilor e acum o absolută necesitate, căci e o cerință pur militară. Vom fi atacați de bolșevici; pentru a le face față trebuie a avea libertate de acțiune. Dar aceasta nu o vom putea avea decât distrugând armata ungară care ne stă la spate.
            Noël – aviatorul – întors din Anglia spune că și acolo a găsit opunere la relațiile comerciale cu România.
         În urma intervenției lui Berthelot, Marele Cartier General a luat cuvenitele măsuri pentru călătoria trupelor ucrainene, dezarmate, de la Tighina la Hotin, unde vor fi trecute peste Nistru.
 
 (General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919), Ediție. îngrijită, studiu introductive, note de Maria Georgescu, Editura Modelism, 1997, pp. 341-342.))
 
 

---

[1] Gheorghe Gh. Mârzescu (n. 4 iulie 1876, Iași — d. 12 mai 1926, Iași) a fost un om politic și jurist român, care a îndeplinit funcția de primar al municipiului Iași în perioada 1914-1916. De asemenea, a deținut funcția de ministru în mai multe guverne liberale.
[2] Constantin Diamandy (n. 1868 - d. 1931, Idrici, județul Vaslui) a fost diplomat, ministru plenipotențiar al României, la începutul secolului al XX-lea în mai multe capitale europene. A avut o contribuție remarcabilă la perfectarea acordului României cu Antanta în 1916.
[3] Ștefan Cicio-Pop (n. 1 aprilie 1865, Șigău, Cluj - d. 16 februarie 1934, Conop, Arad) a fost avocat și un om politic român, membru al PNR și mai apoi vicepreședinte al PNȚ deputat român în Dieta de la Budapesta  , participant activ la Marea Unire din 1918, Președinte al Consiliului Național Central Român, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deținând portofoliul apărării și al internelor. Ministru de Stat pentru Transilvania, în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 - 12 martie 1920) precum și ministru de externe (9 ianuarie – 13 martie 1920) în același guvern, Prim Ministru ad interim. În cursul guvernărilor Iuliu Maniu a deținut funcția de președinte al Adunării Deputaților (23 decembrie 1928-30 aprilie 1931 și 10 august 1932-18 noiembrie 1933).

(General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919), Ed. îngrijită, studiu introductive, note, Maria Georgescu, Editura Modelism, 1997, pp. 341-342.)

 Armata Dunării
        Statul Major Biroul 3
        Nr. 652/3 Secret
 Marele Cartier General al Armatei
12 aprilie 1919
Confirmarea telegramei cifrate
          Generalul Berthelot către dl ministru de război, Paris
     Consiliul Dirigent din Transilvania cere guvernului român de a asigura protecția conaționalilor săi contra bandelor ungare. Bandele ungare continuă, într-adevăr, în ciuda avertismentului Antantei, să prădeze bunurile și să asasineze locuitorii.
      Consiliul Dirigent transilvănean amenințând că va renunța la conducerea treburilor și pe de altă parte exasperarea populației riscând să provoace dezvoltarea anarhiei, guvernul român a luat decizia de a ocupa zona care i-a fost indicată prin decizia Congresului de Pace din 26 februarie 1919.

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. III, doc. nr. 579, pp. 302 – 303 

Ziarele desmint că s'ar fi luat de bolșevici Benderul și Cetatea-Albă. Apoi vine un loc tăiat de Cenzură.
      Știri din Budapesta arată că generalul Smuts[1], trimes de Anglia acolo, ar fi oferit mutarea liniei de demarcație și rezervarea chestiei de fond! Ungurii ar fi respins cererile, pretinzând și mai mult: admiterea lor la negocieri care s'ar purta la Viena sau la Praga.

Jan Christiaan Smuts (1870 -1950)
 
        Întrebând pe Nistor[2], el asigură că Smuts, văzând cu cine are a face, nici nu s'a coborât din vagon, mergând spre Belgrad.

















 
Ion Nistor (1876 -1962)
        La Academie, Babeș[3]cere formal scuze în afacerea Buletinului.
 
 




















Victor Babeș (1854 – 1926)
       După scrisoarea unui tânăr întrebuințat la negociațiile din Paris, singur Brătianu ar fi fost activ și ar fi lucrat cu inteligență, dar serviciile cele mari le-ar fi facut Regina, care a cucerit totParisul.
[NicolaeIorga, Memorii, vol. 2, f.a. pp. 186 -187]
 
 

---

[1]Jan Christiaan Smuts (1870 – 1950) om de stat proeminent din Africa de Sud și Comunitatea Britanică, lider militar și filosof. Prim-ministru al Uniunii Africii de Sud (3 septembrie 1919 - 30  iunie 1924 și 5 septembrie 1939 – 4 iunie 1948). Din 1917 și până în 1919, a fost unul dintre membrii Cabinetului Imperial de Război al Marii Britanii și a avut o contribuție importantă la fondarea Royal Air Force (RAF). A fost avansat feldmareșal în Armata Britanică în 1941 și a făcut parte din Cabinetul Imperial de Războicondus de Winston Churchill. A fost singurul om care a semnat ambele tratate de pace prin care s-au încheiat Primul și al Doilea Război Mondial. Statuia lui se află înPiața Parlamentului din Londra.
[2]Ioan Nistor (1876 – 1962) istoric și militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizarea Adunării Naționale de la Cernăuți, care a hotărât unirea cu România, încadrul căruia a redactat „Actul Unirii”. Profesor la Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității din Cernăuți, profesor universitar la București, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaș al Partidului Național Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al Lucrărilor Publice, al Muncii și, în final, al Cultelor și Artelor. Întemnițat la Sighet de regimul comunist (1950 – 1955).
[3]Victor Babeș (1854 -1926), savant bacteriolog și morfopatolog român de reputație internațională, membru al Academiei Române din 1893, fondatorul școlii românești de microbiologie. A fost fiul lui Vincențiu Babeș, luptător pentru drepturile românilor din Banat. În timpul ocupației Puterilor Centrale a fost de acord ca Buletinul secției științifice a Academiei Române să fie editat în limba germană

       A fost o idee nu tocmai potrivită aceia de a scormoni chiar acum chestiunea păcei noastre cu Puterile Centrale.
     Se înțelege de la sine că un capitol atât de important al istoriei războiului nu poate să rămâe nediscutat și necercetat pe toate fețele.
     Nu știu însă dacă nu ar fi fost mai bine a lăsa aceasta pentru mai târziu, când s-ar fi putut avea cel puțin probabilitatea, dacă nu chiar siguranța, că se scrie pentru a se face istorie, iar nu pentru a se apăra o cauză.
       Dar ne găsim deja în fața faptului împlinit. Bine sau rău, s-a scris și din cele ce s-au scris desigur că se vor trage concluziuni. Este aproape de mintea omului că concluziunile ce se vor trage vor fi cu atât mai apropiate de adevăr, cu cât se vor întemeia pe mai multe elemente, cu cât se vor auzi mai multe clopote.
       Acesta este rostul celor ce urmează. Chestiunea a culminat cu scrisoarea d-lui Tavernier[1] publicată zilele acestea de ziarul Epoca. Acea scrisoare conține multe lucruri interesante, are însă nevoie de unele complectări și chiar mici rectificări, în ceea ce mă privește cel puțin.
        Este spus în ea că am fost ultimul partizan al rezistenței. În aparență da, în fond, nu. Mă explic.
       În a doua jumătate din Iulie sau în prima din August, nu pot preciza – nu am carnetul la mine - în orice caz, înainte de răsturnarea lui Kornilov, fiind vorba de o eventuală evacuare în Rusia, am pus unele întrebări într-un consiliu de război, de sub președinția Regelui, care au determinat pe Președintele Consiliului de Miniștri, prezent acolo, să convoace pentru a doua zi un Consiliu de Miniștri.
     Am participat la acel consiliu, prezidat de asemenea de Suveran. Unul din miniștri a cerut să mi se pue întrebarea dacă trupele și în special ofițerii vor privi cu ochi buni evacuarea. Se insinua, pe atunci, că eu aș crea un curent împotriva evacuării.
        Am răspuns că ar fi o mare ofensă la adresa armatei și în special a corpului ofițeresc, cea mai mică bănuială că ar șovăi să execute un ordin, oricare ar fi el.
        Am adăugat însă - repetând ceea ce spusesem în ajun - că este nu mai puțin datoria autorităților superioare în o așa de gravă chestiune, să-și pue următoarele întrebări:
         a) Ce regiune se destina pentru noi;
         b) Care va fi situațiunea noastră în acea regiune, din punctul de vedere al adăpostirei și al aprovizionărilor;
         c) Care va fi perspectiva noastră față cu desfășurarea viitoare a evenimentelor din Rusia.
         Spuneam că numai bazați pe răspunsuri concrete la aceste întrebări se va putea hotărî modalitatea evacuării; și că aceasta ar trebui să meargă până în cele mai mici amănunte, pentru a nu se repeta cele întâmplate cu prilejul evacurării Munteniei și Olteniei.
       Adăugam în fine, oare-și care îndoieli, asupra credinței de pe atunci să revoluțiunea (din Rusia) ajunsese deja la finit.
         Ministrul care provocase amestecul meu în discuțiune, a obiectat că generalul Kornilov luase deja niște măsuri foarte energice și foarte salutare. Am răspuns că idei și intențiuni bune nu vor lipsi, dar mă îndoiam că vor putea ajunge la periferie nealterate, dacă vor putea ajunge.
        Nu făceam profeții, ci vorbeam în cunoștință de cauză, datorită numeroaselor mele călătorii în Rusia încă de pe când eram căpitan, până în ultimii ani.
        În orice caz, reîntors la Bacău, am întocmit un plan de retragere, am stabilit itinerariul diferitelor coloane până la Prut, am fixat punctele în cari să se creeze depozite și am și dispus numaidecât amenajarea drumurilor pentru ca să fie practicabile.
      Nu știu dacă o asemenea lucrare s-a întocmit de vreun alt organ militar superior, inclusiv, marele cuartier. Lucrarea mea există în arhive, și drumurile reparate și create există în natură.
     În luna lui Septembrie, adică după ofensiva de la Mărești [Mărăști] care se știe că a fost oprită din cauza defecțiunilor din Bucovina și după defecțiunile de la noi din țară a trupelor care au luptat cu armata I la Mărășești, am fost pe front și vorbind cu d-l Tavernier i-am spus că după cum se desemna situațiunea din Rusia, singura scăpare ar fi ca aliații să trimeată neîntârziat cel puțin 10 – 15 divizii și vreo câteva mii de ofițeri cu care să se încadreze regimentele rusești necontaminate încă. Aveam convingerea, și o mai am și astăzi, că cu această măsură s-ar fi putut pune capăt lățirei defecțiunilor. Deci această idee am sugerat-o în Septembrie și nu în Noiembrie.
      Câteva zile mai târziu, către sfârșitul lui Septembrie, un ofițer aliat de grad superior, care se dusese la Piatra pentru a se repauza vreo 10 zile, fiind nevoit să plece imediat înapoi la Iași, din cauza evenimentelor din Buzău (?), la trecerea prin Bacău a venit să mă vadă. Vorbind cu el despre situația din Rusia, al cărui desnodământ devenise deja evident pentru cei cari voiau și aveau putința de a privi lucrurile obiectiv, l-am întrebat ce crede că avem noi de făcut. Mi-a răspuns pur și simplu: Pace. Este singura ieșire și în interesul d-voastră și în interesul nostru. Esențialul ar fi acum să scăpați materialul de război, să nu cadă în mâna dușmanului”. La timp voi da numele acestui ofițer, cu care am fost necontenit în unitate de vederi.
     Convingerea că totul era pierdut, dacă nu interveneau grabnic aliații, am păstrat-o pentru mine. Ea nu a transpirat din niciun act al meu, și nici din atitudinea mea. Dimpotrivă, moralul trupelor mele a fost necontenit menținut sus.
      În ziua de 19 Noiembrie, are din nou loc un consiliu de război sub președinția Regelui, la cari pe lângă comandanții de armate, ministrul de război și șeful de stat major, au participat și șeful misiunei militare franceze precum și președintele consiliului de miniștri.
        Chestiunea principală a fost a se hotărî dacă armata română era nevoită să încheie și ea armistițiu, în cazul când armata rusească, fie din inițiativa comandamentului, fie din aceia a trupelor ar face un asemenea pas.
Mi s-a cerut mie, cel dintâi părerea, ca cel mai vechi. Am rugat pe președintele consiliului a spune dacă era în intențiunea guvernului, da sau nu, să pășească la tratative de pace, căci armistițiul nu poate fi alt decât un pas în acest sens.
        Președintele consiliului, după unele răspunsuri evazive, a fost nevoit strâns cu întrebări tot mai precise de mine, să declare că guvernul nu ar păși la tratativele de pace decât dacă situația militară ar impune aceasta.
Acest punct stabilit, am opinat atunci că armistițiul ce ar încheia trupele rusești nu obliga pe armata română să facă același lucru, deoarece situațiunea ei nu numai că nu s-ar înrăutăți, dar chiar s-ar îmbunătăți prin armistițiul rușilor.
           Am dat explicațiunile necesare în susținerea acestei păreri, care a fost adoptată în unanimitate. S-a redactat un proces verbal, pot zice dictat de mine și am semnat cu toții.
      Trebuie să mărturisesc însă, că în sufletul meu atunci deja consideram pacea ca o necesitate tristă și neînlăturabilă: dar deoarece s-a declarat de guvern că nu se gândește la pace, am opinat contra armistițiului, fiind convins că încetarea ostilităților ne va scoborî nivelul ardoarei de luptă a trupelor.
         Spre neînchipuita mea uimire, două zile mai târziu, primesc la Bacău un ordin telegrafic, prin care mi se punea în vedere că pe ziua de 22 Noiembrie se va încheia armistițiul cu inamicul! La ce bun atunci consiliul anterior și protocolul ce am semnat ?
            Câteva zile mai târziu, în adevăr, am mers pe front, însoțit de d-nul Tavernier ca să-mi dau seama de moralul trupelor. Era excelent. Înfierau purtarea Rușilor și regretau că au încetat luptele.
          Cu această ocasiune am spus d-lui Tavernier că ”era regretabil că nu aveam trupe aliate în Rusia” după cum cum opinasem cu două luni înainte.
            D-sa mi-a spus că era foarte amărât de acesta și că telegrafiase deja de atunci la Paris.
         Aici este deci o nepotrivire între articolul d-lui Tavernier și amintirile mele, prima propunere am făcut-o în Septembrie, nu în Noiembrie, când se înțelege că era prea târziu. Lucrurile erau prea înaintate.
          În orice caz, două luni de viață inactivă în tranșee au produs după cum prevăzusem, o schimbare atât de mare în spiritul trupelor, încât la vestea că se încheie pacea a fost un strigăt de ușurare general: soldații se îmbrățișeau în trenuri și pe străzi, în culmea bucuriei.
           Cum s-a ajuns în cercurile diriguitoare la acest cuvânt de pace se știe. Se știe pentru ce a demisionat guvernul care a făcut războiul și care a fost mandatul guvernului următor.
           Adevărul este că o reluarea ostilităților în Februarie 1918, mai mult decât o nebunie, ar fi fost pentru armată cel puțin, o sinucidere, nu numai fără folos, dar chiar dăunătoare și țării și aliaților ei.
           În omagiul adevărului, dar în desacord cu articolul d-lui Tavernier trebuie să spun că la acea epocă, pe când eram hotărât de partea păcii, mai erau glasuri pentru continuarea războiului, chiar și în cercurile militare. Nu am fost deci ultimul pentru continuarea resistenței în mod absolut. Am fost ultimul pentru ea, atât cât am mai avut convingerea că o rezistență mai era încă justificabilă, față cu situațiunea militară și locală și generală.

(Îndreptarea, An II, Nr. 83, Joi, 28 Martie [10 Aprilie] 1919)
 
 

---

[1] Eugene Tavernier (1858 – 1928) jurnalist și eseist francez, corespondent al ziarului Le Temps. A fost atașat armatei de la Salonic în anii 1915 - 1917.

Le Ministre des Affaires Etrangères, à Ministre Français, Belgrade, Paris, 10 Avril 1919

       Réponse à votre télégramme 173. Il ne peut être question d’accepter l’offre des Szeklers subordonné à la condition que la région sud-est de la Transylvanie où ils habitent ne sera pas occupée par les Roumains. Il peut y avoir doute sur les limites occidentales de la Transylvanie qui ne seront fixées que par le Traité de Paix, mais il est évident que sous peine de renier tous les principes pour lesquels ils ont combattu, les alliés ne peuvent envisager que la partie de ce pays la plus rapprochée de la Roumanie formerait un ilot hongrois. Mon télégramme no. 141vous a d’ailleurs renseigné sur la mission du Général Smuts, en même temps que sur le véritable caractère de la démarcation notifiée au Gouvernement hongrois et qui a servi de prétexte au coup d’Etat bolcheviste. A ce propos je vous mets en garde contre la tendance des milieux de Belgrade à imputer aux ambitions roumaines la responsabilité des difficultés actuelles. Les Serbes devraient comprendre que leur intérêt est identique actuellement à celui des Roumains, et qu’ils ont les mêmes ennemis hongrois et Bulgares.
S. Pichon
 
(ANIC, Fond Microfilme Franța, inv. 1990, rola 170, cadre 82-83)

    ”Nr. 3326/1919
       Marele Cartier General, Biroul de Operațiuni
 Telegramă
 
a Comandamentului Trupelor române din Transilvania
 
         Vă rugăm să comunicați dlui ministru Vaida[1], str. Lascăr Catargi nr. 24, cele ce urmează:
      Am adresat ieri guvernului ungar prin intermediul lui Erdoli [Erdeli], următorul protest: pe baza datelor autentice stabilite prin ancheta făcută în urma plângerilor adresate Consiliului Dirigent din Sibiu și pe baza documentelor ce se află în posesia noastră, am constat: că organele oficiale ale guvernului ungar au încălcat dreptul la autodeterminare al popoarelor contrar acordurilor noastre cu guvernul ungar precum și [contrar] ordonanței din 12 nov. 1918 lansate pe baza acestor principii și acorduri de dl Bartha[2], ministru de război, comitatelor românești unde Consiliul Dirigent român nu a puterea publică respectivă și pe care armata română nu le-a ocupat încă; or, aceste organe înrolează cu forța tineretul român în armata ungară, uzând de măsuri coercitive împotriva tinerilor care nu se prezintă; cu ocazia acestor recrutări de voluntari, românii sunt prinși și târâți cu forța; în urma acestor recrutări forțate, tinerii recruți români precum și gărzile încă nedezarmate sunt supuși Comandamentului militar ungar și trebuie să depună jurământ sub drapelul ungar; trupele regulate și soldații neregulați secui, aduși în trenuri blindate și în trenuri speciale, dezarmează gărzile românești, jefuiesc satele rămase fără apărare, bat și maltratează oamenii și îi execută torturându-i în mod cumplit.
       Astfel, în comuna Bologa (Sebesvar)[3] din comitatul Cojocna, după ce au jefuit satele, ei au ucis la 24 ianuarie, în modul cel mai inuman și după înfricoșătoare torturi, pe sublocotenentul invalid Gheorghe Tamas și pe țăranul român Teodor Totea; ei au mai împușcat pe țăranii, Ioan Breazda, Simeon Pământaș, Dumitru Bagio, Gabriel Ors și Maria Potra din Bologa, precum și pe Ioan Farcan din Motorca, rănind și pe alții.
În același mod ei au jefuit comunele Ciucea, Poieni și Hodoș, ca victime au fost trei morți și câțiva răniți; mulți alți locuitori au fost deportați fără a avea dreptul de a se întoarce acasă. În comuna Bologa, unui tânăr i-a fost jupuit brațul drept, apoi a fost forțat să-și mănânce propria carne, pentru a fi crucificat după aceea.
       Locuitorii comitatelor Arad, Bihor, Sălaj și Satu Mare trăiesc sub o teroare permanentă; faptul că trupele regulate și neregulate călătoresc în trenuri blindate și sosesc cu trenuri speciale dovedește că autoritățile guvernului ungar se abțin nu numai să pună capăt acestei situații înfricoșătoare, dar par chiar a le sprijini.
       În timp ce teritoriul care se află sub autoritatea Consiliului Dirigent român domnesc liniștea și o ordine perfectă, nici o tulburare nu a fost nicăieri semnalată, iar avutul și viața fiecărui cetățean, fără deosebire de naționalitate sunt pe deplin asigurate și, în sfârșit, nu a fost nici o victimă sau nedreptate, dimpotrivă, pe teritoriile care se găsesc sub autoritatea maghiară, viața și averea românilor sunt în permanență amenințate și mulți dintre compatrioții noștri au căzut victime acestei stări de lucruri.
         Aducând în fața judecății lumii civilizate aceste procedee nemaipomenite, Consiliul Dirigent protestează pe de o parte în modul cel mai ferm împotriva acestei stări de lucruri și împotriva acestor abuzuri suferite de națiunea română, cerând pe de altă parte guvernului ungar să pună capăt acestei situații care lovește în drepturile cele mai elementare ale umanității și vine în contradicție cu principiile care guvernează Comunitatea Națiunilor și cere garanții urgente pentru a asigura viața, averea și liniștea acelora dintre fiii ei care se află sub dominația maghiară.
          Consiliul Dirigent Român, dorind să se abțină de la orice represiune, dorește de asemenea să garanteze din toate puterile și în modul cel mai eficient interesele poporului român, precum și viața și averea fiilor acestei națiuni având datoria de a le guverna și a le apăra.
            Semnat: Iuliu Maniu, Președintele Consiliului Dirigent
             Pentru traducere conformă: M. Arion”

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. III, doc. nr. 576, pp. 295 – 296)
 

---

[1] AlexandruVaidaVoevod (1872 -1950) medic și om politic român, membrumarcant al PartiduluiNaționalRomân, apoi al PartiduluiNațional-Țărănescministruînguvernărilelui Iuliu Maniu, de treioriPreședinte al Consiliului de Miniștri (9 decembrie 1919 – 19 martie 1920, 6 iunie -19 octombrie 1932 și 14 ianuarie -14 noiembrie 1933).
[2] Albert Bartha de Nagyborosnyó (n. 12 august 1877 la Cluj – d. 2 decembrie 1960, la New York), ofițer și om politic ungur care a fost de două ori ministru de Război în noiembrie 1918 și în 1946 – 1947.
[3] Bologa este un satîn comunaPoieni din județul Cluj, Transilvania. 

  Belgrade, 5 Avril 1919
      Les Szeklers Magyars du sud-est de la Transylvanie nous font savoir qu’ils sont prêts à marcher sur Budapest pour y rétablir un gouvernement bourgeois et ils demandent: 1- que les Roumains n’en profitent pas pour s’installer dans leur pays. 2 –que l’armée française de Hongrie commence l’occupation de la zone neutre et s’avance provisoirement qu’à Bekesczaba. En même temps le préfet de Temesvar va apporter à Arad la réponse du gouvernement de Bela Kun. Enfin les radiogrammes nous annoncent que le général anglais Smuts a été envoyé à Budapest, par la Conférence de la Paix. Il ne serait pas inutile pour nous (le général de Lobit et moi) de connaitre un peu dans quel sens nous devons orienter notre action afin d’agir conformément aux vues de la Conférence. Deux émissaires du parti bourgeois et deux socialistes viennent d’arriver à Belgrade et demandent à entrer en conversation.
         Fontenay
         [S.A.NI.C., Fond Microfilme Franța, inv. 1990, rola 170, c. 79]
 
 

 
O zi aglomerată cum nu am avut vreodată. A început devreme cu o audiență a d-lui Réné Domnic[1] de la Revue des Deux Mondes[2] care voia să-i dau ceva din scrierile mele pentru revistă, dacă este posibil, extrase din jurnalul meu din timpul războiului. I-am promis că voi face tot ce este posibil, numai să-mi permită timpul! Ar fi un lucru bun pentru România dacă aș face, alegând cu grijă paginile, totul, însă nu poate fi publicat! Trebuie făcut cu înțelepciune, materialul este așa de bogat – să trăiești o asemenea tragedie într-o perioadă atât de scurtă.

René Doumic
        Apoi a venit Loïe Fuller[3] cu sculptorița ei. Loïe și cu mine am lucrat, în timp ce cealaltă modela.







 


 Loïe Fuller in 1900
       Am primit-o pe Lola, pe doamna Bonnet, o încântătoare infirmieră franceză, în vârstă și energică, care a afost în România la triaj, unde s-a îmbolnăit de tifos exantematic și care este gata să se întoarcă la noi dacă este nevoie.
       La 12 l-am primit pe colonelul Olds[4] de la Crucea Roșie Americană, care trebuie să încarce vagoanele pentru mine, el a spus că va încărca 15 pentru mine, în loc de 3, dacă pot să le obțin. El a fost cât se poate de drăguț.

 








Robert Edwin Olds
       Apoi a trebuit să mă îmbrac pentru dejun la ducesa de Rohan[5]. Jumătate din casa ei este spital. O simplă recepție intimă cu lume plăcută, apoi am vizitat spitalul. M-am simțit în elementul meu printre cei din jur. A fost o zi frumoasă și însorită de primăvară.

 













Herminie de La Brousse de Verteillac, ducesă de Rohan
 
      De acolo m-am dus la o mare recepție cu discursuri la Grand Palais[6], la Atelierul Franco-American, und francezii și americanii împreună au creat o mare instituție pentru a-i învăța pe mutiliați să lucreze.
 










Fațada principală realizată după planurile arhitectului Henri Deglane.
        Am fost primită de multă lume, printre ei doamna Wilson[7], aceasta a fost prima mea întâlnire cu ea și trebuie să spun că am găsit-o încântătoare, cu o înfățișare plăcută, energică, cu un ten palid frumos și cu ochi cenușii foarte atrăgători. Ne-am simțit foarte bine împreună. Am fost conduse prin atelierele unde lucrau mutilații, într-o sală mare unde erau adunați oameni de tot felul, de asemenea mulți soldați. 
 




Edith Wilson
 
















 
Prima pozaa lui Wilson după accidentulvascular.
 
         S-au ținut discursuri minunate, printre care unul de către generalul Maltere[8], un grand blessé de la guerre [mare invalid de război]. Mi s-a cerut să adresez câteva cuvinte soldaților și am făcut-o cât de bine am putut, deși eram intimidată și nu sunt sigură dacă vocea nu mi-a tremurat puțin.
 










Gabriel Malleterre 
      Un bătrân american irezistibil, Nelson Cromwell[9] (chiar numele lui este nostim), finanțează întreaga activitate. Este extraordinar de familiar cu mine declarând că mi-ar strânge mâinile oricât de des ar putea, la fiecare cinci minute dacă este posibil!
 











William Nelson Cromwell
 
       Mi s-a prezentat o lume numeroasă, fără de sfârșit, de toate naționalitățile. Micuța mea doamnă Antonescu [soția ministrului plenipotențiar Victor Antonescu] lucrează și ea acolo.
       De acolo ne-am dus la un mare ceai la Anna Cantacuzino. A fost foarte distractiv, a dansat o micuță și drăgălașă indiancă, iar o cântăreață fermecătoare a cântat cântece plăcute. A fost o adevărată desfătare să stai liniștită fără să fii obligată vorbești tot timpul.
        De abia am avut timp să mă îmbrac când am ajuns acasă și apoi l-am primit pe generalul Greenly care pleacă din nou spre România. Am avut o lungă discuție de afaceri. Totul se mișcă prea încet, vai, prea încet, acolo, departe în Țara mea [în limba română în orginal] neliniștea crește.
        Apoi l-am primit pe Boyle[10], care a venit să ia scrisorile să le ducă în Anglia, el pleacă mâine și o va aduce pe Ileana[11].
 




Joseph Whiteside Boyle
 
        La ceai am avut-o pe biata Anna Lahovary care este aproape nebună de când s-a omorât fiica ei. Am lăsat-o să-și verse amarul inimii și am făcut tot ce am putut să-i arăt puțină afecțiune...."

 (Maria, Regina României, Însemnărizilnice 1919, traducere Valentina CostacheșiSandaRacoviceanu, EdituraAlbatros, București, 1996, pp. 135 – 136)

---

[1] Corect: René Doumic (1860 – 1937), jurnalist, critic și istoric literar francez de mare autoritate în epocă, membru al Academiei Franceze din 1909, secretar pemanent al Academiei din 1923. Redactor șef la Revue des Deux Mondes din 1916 până la moarte.
[2] Revue des Deux Mondes, cea mai veche revistă culturală existentă în Europa, care apare lunar începând de la 1 august 1929.
[3] Loïe Fuller născută Marie Louise Fuller (1862 -1928), o dansatoare și actriță americană care a revoluționat baletul din epoca ei; s-a cunoscut și s-a împrietenit cu principesa Maria la Paris, în februarie 1914. A ajutat activitatea diplomatică a delegației române la Conferința Păcii de la Paris, grație legăturilor ei cu una din personalitățile din delegația americană pe care evită cu grijă să o numească. A rămas încorespondență cu regina Maria până la moarte. Scrisorile reginei Maria către Loïe Fuller au ost publicate în Sorin Cristescu, Queen Marie of Romania. Cofessions. February 1914 – March 1927, Editura Tritonic, București, 2018.
[4] Robert Edwin Olds (1875 - 1932), avocat, colonel american, consilier al Crucii Roșii Americane în Franța (1919 -1921) perioadă în care a fost și membru al delegației americane la Liga Națiunilor, vezi The Papers of Robert A. Taft, vol. 1 (1889 – 1939), Kent University Press, 1997, pag. 207. Înainte de război a fost vreme de 17 ani partener de avocatură al lui Frank B. Kellog. Ulterior subsecretar de la departamentul de Stat (1927 – 1928). În 1929 membru al comisiei de reparații a tratatului de la Versailles, membru al curții de arbitraj de la Haga (1931). A murit în 1932 la Paris, când era membru al Camerei Internaționale de Comerț.
[5] Herminie de la Brousse de Verteillac (1853 - 1926), devenită prin căsătorie ducesă de Rohan (1893 – 1926), poetă franceză, celebră pentru că în timpul marelui război, în care și-a pierdut fiul, căzut la datorie, și-a transformat castelul din Boulevard des Invalides nr. 35 în spital militar, în care a activat ca infirmieră. Decorată cu Legiunea de Onoare. Colecția ei de păpuși a format fondul principal al Muzeului Păpușilor, deschis în 1984. Menționată în The War Diary of the 17th Earl of Derby, Edited by David Dutton, Liverpool University Press, 2001, pag. 69 -70: „Thursday, 27th June 1918... I went to tea with Princesse Marie Murat. Met her mother who is a dear old lady, the Duchess de Rohan. She is acting as a nurse in a Hospital.” 
[6] Grand Palais, mare construcție din Paris ridicată între anii 1897 – 1900, a găzduit Expoziția Universală din 1900. Din 1936, după ce Crystal Palace din Londra a fost distrus de un incendiu, a rămas cea mai mare clădire din fier și sticlă din lume.
[7] Edith Wilson, născută Bolling, căsătorită Galt (1872 -1961) a doua soție a președintelui Woodrow Wilson (1856 – 1923, președinte 1912 -1921). Deși născută înt-o familie de plantatori bogați din Sudul Statelor Unite, nu a putut merge la școală decât foarte puțin timp. Căsătoria cu celebrul bijutier Norman Galt (1864 – 1908) i-a permis ca după moartea soțului să viziteze Europa. L-a cunoscut pe președintele Wilson în martie 1915 și s-au căsătorit la 18 decembrie același an. După ce soțul ei a suferit un atac vascular cerebral la 2 octombrie 1919, doamna Wilson a devenit un fel de secretar neoficial care decidea ce chestiuni trebuiau sau nu să fie prezentate președintelui până la sfârșitul mandatului acstuia la 4 martie 1921.
[8] Corect : Gabriel Malleterre (1858 - 1923) generalfrancez, la comandaregimentului 46 de infanterie, a fostrănitgrav la Vassincourt la 14 septembrie 1914, i s-a amputatpicioruldrept. Avansatgeneral de brigadăîn 1915, afostnumitdirector al MuzeuluiArmateiși al instituțieimilitare a invalizilor de război, funcțiipe care le-adeținutpână la moarte.
[9] William Nelson Cromwell (1854 – 1948), celebru avocat american, care a încasat în 1904 cel mai mare onorariu plătit vreodată, 2 milioane dolari, 60 de milioane echivalent 2018, finanțator al construcției canalului Panama și al altor întreprinderi. După ce a făcut cunoștință cu Regina Maria a întemeiat The Society of Friends of Roumania în 1920, la New York, și a editat revista Roumania – A Quarterly Review.
[10] Joseph Whiteside Boyle (1867 – 1923) aventurier și om de afaceri canadian, lt. colonel onorific în armata candiană, pentru că a echipat pe cheltuiala proprie o companie de mitraliere, celebru pentru salvarea parlamentarilor români ostatici la Odessa, celebru pentru relația sa amoroasă cu Regina Maria, care îi va păstra o vie afecțiune până la sfârșitul vieții ei. Scrisorile celor doi publicare în Sorin Cristescu Queen Marie of Romania and Colonel Boyle. Confessions, Editura Tritonic, București, 2017.
[11] Principesa Ileana (1908 -1991) fiica regelui Ferdinand și a reginei Maria, se va căsători în 1931 cu principele Anton de Habsburg cu care a avut șase copii. Stabilită în Statele Unite, s-a călugărit sub numele de maica Alexandra. A vizitat România în 1990
 

 Ziarul Excelsior a publicat următoarele declarațiuni ale primului nostru ministru, dl Ion I. C. Brătianu, cu privire la evenimentele din Ungaria:

Ion (Ionel) I. C. Brătianu
 
      Este o fațadă care se prăbușește și care lasă să se vadă o realitate pe care noi o cunoaștem de multă vreme, dar pe care unii nu voiau s-o vadă. Departe de a mă neliniști, evenimentele din Ungaria au o parte bună, și anume să desvăluie rana pentru ca nimeni să nu poată nega pericolul pe care noi l-am semnalat de mult și să ne convingem că bolșevismul este o organizație sistematică dirijată în realitate de dușmanii noștri și amenințând întreaga Europă. Războiul nu va fi terminat înainte ca această organizație să fie distrusă. Sub aparență bolșevistă se agită toate forțele puse în mișcare de Puterile Centrale cu scop de împiedica rezultatele victoriei noastre comune.
      În ceea ce privește România, noi știm de multă vreme că primul efort al inamicului va fi dirijat contra ei și în același timp în contra întregii Peninsule Balcanice, cu scopul de a pune mâna pe Orient, pe Pesta și Viena, pe centrul Europei. România va rămâne însă vecinic solidară cu același suflet cu care a luptat și cu care e în comunicație de sentimente și de interese. Ea este în Europa citadela înaintată în contra pericolului bolșevic
 
 (VasileBianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pag. 221 – 222)

   Penibile scene la Academie în legătură cu serbarea jubileului[1], la care ar fi să invităm și pe Regele, așa de grav ofensat când cu unirea Basarabiei.
 
 

Academia Română. Sediul din Calea Victoriei nr. 122 -124
 
       Antipa[2] încearcă a se apăra[3], invocând și scrisori de la Vintilă Brătianu[4], care-i recomanda averea, familia sa; adaugă că a făcut bine: a salvat flota comercială, a adus liberarea a 40.000 de țerani, a cruțat restul de hrană pentru populație.
 






Grigore Antipa
  
      Obiectez că, orice serviciu s'ar fi adus, e prea scump plătit cu prețul demnității proprii și al demnității naționale și că delegația unui Suveran încetează odată cu propria lui suveranitate, cu atât mai puțin se poate transmite. Mi se obiectează și codul internațional al lui Bluntschli[5]. Citez cazul unui Vermeulen[6], care n'a vrut știri despre mama lui prin canalul german.
 














Edward Vermeulen
 
      Nistor[7] dorește un mijloc de a se trece peste trecut. Prezint o formulă de sancțiune, prin care Academia, în fața unității naționale, în ajunul jubileului, reîntregită cu aceia care au fost opriți prin ocupația străină de a lua parte la lucrările ei, înfierează pe cei cari au avut legături cu dușmanul, fie ei în afară de Academie sau înăuntrul ei, și reia misiunea ei esențială: de interpretare națională a științii.
 














Ion Nistor
     Se încearcă o amânare, o ultima împotrivire. Fac doar concesia unei îndulciri, vorbind de acei cari, oriunde ar fi, au avut asemenea legături. Antipa declara ca nu se simte atins și votează pentru. Se cere numai a se spune că legăturile sunt de solidaritate și că votul e unanim. Inculeț[8] dorește a se vorbi explicit de unirea națională. Se admite asa.
 




















Ion Constantin Inculeț
     Ion Bogdan[9], care e greu bolnav de o boală misterioasa, arată asupra cui cad toate greșelile făcute de Academie.
       Babeș[10], pus în cauză de Densușianu[11] pentru publicarea în nemțește a Buletinului Științific, pretinde că înainte de toate era necesitatea de a lua dată pentru descoperirile lui și se laudă, naiv, ca Aliații îl poftesc la toate mesele lor.
 











Victor Babeș
 
 













Ovid Densusianu
 
     În cursul discuției, Mehedinți[12] a spus că au fost tratați de Nemți ca niste paria, ca niște negri, că un locotenent german a luat de guler pe un ministru și l-a zvârlit afară cu Marsch hinaus...
 












Simion Mehedinți
  

Nicolae Iorga, Memorii, f.a., vol. 2, pp. 182 -183
 
[1] Este vorba de legea din 30 martie 1879 prin care Societatea Academică Română (fondată la 1/13 aprilie 1866 sub denumirea de Societatea Literară Română) a fost decretată instituție națională cu numele de Academia Română, funcționând ca for al moralității și independenței științifice. Preocupările sale s-au extins în domeniul artelor, literelor și științei. De atunci, Academia Română funcționează ca forum național recunoscut al cercetării științifice, literare și de creație artistică.
[2] Grigore Antipa (n. 27 nov. 1867 la Botoșani – d. 9 martie 1944 la București) a fost un naturalist, biolog darwinist, zoolog, ihtiolog, ecolog, oceanolog și profesor universitar român. Este savantul care a renovat total și instalat în 1906 Muzeul Național de Istorie Naturală, care acum îi poartă numele, în actualul său lăcaș din București. S-a consacrat studierii Dunării și Mării Negre, participând în 1893 la o expediție în jurul acestei mări, expediție organizată de țările riverane și care a durat nouă luni. Regele Carol I i-a pus la dispoziție, pentru această expediție, crucișătorul Elisabeta. Cu această ocazie a întreprins primele cercetări de biologie marină. Cele mai semnificative rezultate au fost obținute în domeniul hidrobiologiei, el fiind considerat ca un precursor, în acest domeniu, atât în știința românească, cât și în cea mondială.
[3] De acuzația de a fi colaborat cu germanii în vremea ocupației.
[4] Vintilă I. C. Brătianu (1867 – 1930), economist și om politic român, fratele lui Ion I. C. Brătianu, ministru al Munițiilor în vremea Războiului de Întregire, va fi succesorul fratelui său la conducerea Partidului Național Liberal în 1927, prim-ministru (27 noiembrie 1927 – 4 noiembrie 1928).
[5] Johan Kaspar Bluntschli (1808 -1881) jurist, istoric și om politic elvețian, celebru pentru lucrările juridice de drept internațional dintre care cele despre război Das moderne Kriegsrecht (1866) [Dreptul modern al războiului] și Das Beuterecht im Krieg (1878) [Despre dreptul capturilor de război].
[6] Edward Vermeulen (1861 – 1934) scriitor belgian de limbă flamandă, de mare succes în epocă. În vara lui 1918 a fost întemnițat în închisoarea Thourot pentru activitate antigermană, dar a fost pus în libertate înainte de sfârșitul războiului.
[7] Ioan Nistor (1876 – 1962) istoric și militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizarea Adunării Naționale de la Cernăuți, care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat „Actul Unirii”. Profesor la Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității din Cernăuți, profesor universitar la București, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaș al Partidului Național Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al Lucrărilor Publice, al Muncii și, în final, al Cultelor și Artelor. Întemnițat la Sighet de regimul comunist (1950 – 1955)
[8] Ion Constantin Inculeț (1884 –1940) om politic român, președintele Sfatului Țării al Republicii Democratice Moldovenești, ministru, membru titular (din 1918) al Academiei Române. A jucat un rol major în realizarea unirii Basarabiei cu România la 27 martie/9 aprilie 1918. După Unire Ion Inculeț a fost ministru al Basarabiei, ministru al sănătății publice, ministru de interne, ministru al comunicațiilor și vice-președinte al Consiliului de miniștri în Guvernul României, condus de Ion Gh. Duca (1933-1937).
[9] Ion Bogdan (1864 – 1 iunie 1919) lingvist, filolog și istoric român, autorul unor studii referitoare la limba documentelor slavo-române și creator al filologiei slavo-române. La 31 martie 1892 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar la 29 martie 1903 a fost numit membru titular. Ioan Bogdan a fost vicepreședinte al Academiei Române de două ori (prima dată între 25 mai 1910 - 25 mai 1913 și a doua oară între 28 mai 1916 - 1 iunie 1919). Cumnat cu Nicolae Iorga.
[10] Victor Babeș (1854 -1926), savant bacteriolog și morfopatolog român de reputație internațională, membru al Academiei Române din 1893, fondatorul școlii românești de microbiologie. A fost fiul lui Vincențiu Babeș, luptător pentru drepturile românilor din Banat.
[11] Ovid Densușianu (1873 – 1938) a fost filolog, lingvist, folclorist, istoric literar și poet român, membru titular al Academiei Române și profesor la Universitatea din București. Ovid Densușianu a fost fiul lui Aron Densușianu, poet și critic literar, profesor de limba latină și literatură română la Universitatea din Iași și al Elenei, născuta Circa, de origine aromână. Ovid Densușianu a avut o întreagă descendență de cărturari. Făcând parte din familia Densușianu. Aron și Nicolae Densușianu, autorul cunoscutei lucrări Dacia preistorică, au fost fiii parohului din Densuș, Bizantius Pop și al Sofiei.
[12] Simion Mehedinți (1868 – 1962), geograf și geopolitician român. Spirit filozofic, format la școala lui Titu Maiorescu, a desfășurat o vastă activitate culturală ca educator al maselor și cu deosebire al tineretului, prin scrierile și numeroasele sale conferințe ținute în fața studențimii române din centrele universitare ale țării. Academician - a fost membru titular al Academiei Române din anul 1915.

   Ministerul de Război                                                                                                Telegramă cifrată
                  Statul Major General al Armatei                                                                           Paris, 2 aprilie 1919
                  Grupa de înaintare, Biroul 3 A
                  Operațiuni prioritare
Președintele Consiliului de miniștri, ministru de Război
Către Generalul Comandant al Armatelor Aliate din Orient[1]
Constantinopol
 
         Generalul englez Smuts[2] se duce în misiune specială în Ungaria în numele Puterilor Aliate și Asociate, cu instrucțiunile care au fost date mai jos.
 


Jan Smuts
 
       Sunteți invitat să vă conformați tuturor instrucțiunilor pe care generalul Smuts le va da în vederea măsurilor care se vor lua în interiorul zonei neutre instituite între trupele ungare și române sau în ceea ce privește metoda de ocupare a țării de către trupele aliate.
        Sunteți, de asemenea, invitat să dați generalului Smuts tot sprijinul pentru a duce la bun sfârșit misiunea sa.
        Instrucțiunile date generalului Smuts sunt următoarele:
         Să se ducă în Ungaria pentru a supraveghea executarea generală a Armistițiului încheiat la Villa Giusti, la 3 noiembrie 1918 și a Convenției militare din 13 noiembrie 1918 și, în special, executarea dispoziției date de Consiliul Suprem pentru constituirea unei zone neutre între trupele ungare și române în Transilvania. În legătură cu această problemă, sarcina generalului Smuts va fi de a explica guvernului ungar rațiunile pentru care s-a instituit această zonă și de a demonstra în mod clar că această măsură a fost adoptată în mod unanim pentru a se evita vărsarea de sânge și fără nicio intenție de a se anticipa asupra eventualei reglementări a frontierelor între Ungaria și România. Această problemă nu a fost suficient aprofundată și nu va fi reglementată definitiv înainte de semnarea Tratatului de Pace.
     Generalul Smuts va putea să ia toate măsurile pe care le va considera ca fiind favorabile intereselor guvernelor Aliate și Asociate în interiorul zonei neutre și în ceea ce privește modul de ocupare a acestei zone de către trupele aliate.
         În continuare, generalul Smuts va face o anchetă în legătură cu modul în care au fost tratate misiunile aliate la Budapesta de la recenta schimbare de guvern.
          Generalul Smuts are puteri depline pentru a se duce oriunde, fie în Ungaria, fie în altă parte, și pentru a lua toate măsurile care îi vor permite executarea acestor instrucțiuni sau a oricăror altora care se leagă strâns de acestea.
        El va face un raport detaliat Consiliului Suprem.
        Generalii Berthelot și Lobit primesc în mod direct textul prezentei telegrame.

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. III, doc. nr. 573, pp. 287 – 288)
 
 
[1] Paul de Lobit (1860 – 1938) general francez (din 1914), comandant al Corpului 17 de armată, apoi al armatei Aliate din Ungaria (martie – august 1919) și apoi al armatei de Dunăre (septembrie 1919 – ianuarie 1920) cf. An Historian in Peace and War. The Diaries of Harold Temperley (1879 – 1939), edited by T.G. Otte, University of Birmingham, 2013, nota 254.
[2] Jan Christiaan Smuts (1870 – 1950) om de stat proeminent din Africa de Sud și Comunitatea Britanică, lider militar și filosof. Prim-ministru al Uniunii Africii de Sud (3 septembrie 1919 - 30  iunie 1924 și 5 septembrie 1939 – 4 iunie 1948). Din 1917 și până în 1919, a fost unul dintre membrii Cabinetului Imperial de Război al Marii Britanii și a avut o contribuție importantă la fondarea Royal Air Force (RAF). A fost avansat feldmareșal în Armata Britanică în 1941 și a făcut parte din Cabinetul Imperial de Război condus de Winston Churchill. A fost singurul om care a semnat ambele tratate de pace prin care s-au încheiat Primul și al Doilea Război Mondial. Statuia lui se află în Piața Parlamentului din Londra.

Corespondentul ziarului Neue Freie Presse[1] a avut o convorbire lungă cu Béla Kun[2], comisarul poporului pentru afaceri externe din Ungaria.
 

Béla Kun
  
            La întrebarea dacă atitudinea Antantei față de Ungaria s-a schimbat oare, Béla Kun a răspuns următoarele:
       - Atitudinea Antantei față  de noi nu s-a schimbat. Nimic nu indică faptul că Antanta ar fi luat împotriva noastră măsuri militare. Știrile despre aceasta nu pot fi verificate. Probabil că izvorul acestei idei rezidă în deziderat. Guvernul se situează pe punctul de vedere al păcii. Vrea să trăiască în pace cu toate popoarele din lumea întreagă. Drumul nostru duce spre adevărata pace, deoarece urmărește înțelegerea popoarelor și nu încheierea de convenții militare.
       La întrebarea în ce condiții ar încheia Guvernul Sfaturilor pace cu Antanta, Béla Kun a răspuns în felul următor:
           - Noi nu ne situăm pe poziția integrității teritoriale. Nici nu suntem în stare de război cu Antanta. Cu aceasta am răspuns și la întrebarea în ce condiții am încheia pace. Relațiile nostre cu statele neutre sunt în mod neschimbat bune. Relațiile noastre cu Austro-Germania sunt deosebit de prietenești și ne vom strădui să dovedim aceasta și prin fapte. De îndată ce vom fi în stare să învingem propria noastră lipsă de alimente, vom aproviziona Austro-Germania neîntârziat cu toate mijloacele, ba mai mult suntem de părere că proletariatul ungar spre a-și dovedi solidaritatea cu proletariatul austriac ar fi dispus și la suportarea unor lipsuri. Proletariatul ungar, care a dat dovadă de atâta fermitate și disciplină față de evenimente internaționale și față de lipsuri, va arăta că poate să renunțe și să sufere de dragul tovarășilor săi proletari vorbind o altă limbă. Cu privire la relațiile noastre cu  Germania pot declara același lucru.
         - Intenționați față de Rusia să desființați granițele economice?
        - Noi nu cunoaștem deloc granițe economice față de alte popoare, cu atât mai puțin față de Rusia ca și față de Franța sau oricare alt stat.
         - Cum intenționați să depășiți necazurile privind alimentația?
        - Nu stăm bine în problema alimentelor, dar nici atât de rău ca în trecut. Pe de o parte populația rurală în urma noului sistem se simte solidară cu orășenii. Pe de altă parte ne vom lupta împotriva foametei prin repartizarea justă a fondurilor avute la dispoziție. Deocamdată suntem abia la începutul repartiției sociale, dar vedem încă de pe acum că privilegiul alimentar al bogătașilor a încetat și condițiile de aprovizionare cu alimente înclină în favoarea proletariatului.
         - Cum se comportă țărănimea ungară?
         - Din provincie am primit comunicarea că fostul partid al micilor agricultori a intrat în partidul comunist, ceea ce în situația actuală înseamnă că face parte din partidul socialist unit.
         - Cum decurge organizarea Armatei Roșii?
         - Ne ocupăm cu toată energia de organizarea Armatei Roșii. Dar această Armată Roșie nu are intenții agresive. Sarcina sa primordială este de a sprijini dictatura necesară pentru asigurarea perioadei de trecere, fără vărsare de sânge. Proletariatul se grăbește cu entuziasm în rândurile Armatei Roșii, ferm hotărât să apere pământul și fabricile care deja îi aparțin. Știrile sosite din provincie sunt foarte favorabile. Și acolo cotitura s-a făcut în deplină ordine și fără vărsare de sânge.

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. III, doc. nr. 568, pp. 279 – 280 )
 
 
[1] Neue Freie Presse („Noua Presă Liberă”) a fost un ziar vienez fondat de către Adolf Werthner, împreună cu jurnaliștii Max Friedländer și Michael Etienne, la 1 septembrie 1864 după ce fondatorii săi au părăsit ziarul Die Presse în urma unui conflict cu conducerea acestuia. A apărut până la 31 ianuarie 1939.
[2] Bela Kun, nume la naștere Bela Cohen (1886 – 1938) a fost un politician maghiar comunist de origine evreiască din partea tatălui, care a condus în anul 1919 revoluția bolșevică din Ungaria. A fost de profesie jurist, însă a activat și ca ziarist. La 4 noiembrie 1918, Kun acreat Partidul Comunist Maghiar și a devenit președintele comitetului central. Mișcarea comunistă care era îndreptată împotriva primului ministru Mihály Károlyi și a partidului Social Democrat din care înainte de război făcuse parte;  a dus o propagandă agresivă, toți cei care erau împotriva lui fiind torturați sau împușcați, iar ziariștii cenzurați, finanțat fiind de Partidul Comunist (bolșevic) din Rusia Sovietică. Guvernulde orientare bolșevică instaurat la 21 martie era condus de Sándor Garbai, dar rolul conducător îl avea ministrul de Externe, Béla Kun. Guvernul bolșevic avea să dureze 133 de zile până la 4 august 1919, data la care trupele româneau ocupat Budapesta. Béla Kun și oameni săi fugiseră încă de la 2 august în Austria, la Viena. Au fost arestați și ținuți într-un lagăr până în iulie 1920 când a făcut obiectul unui schimb de prizonieri între Austria și Rusia permițând refugierea unui număr de 415 comuniști. La Moscova a intrat în rândurile Partidului Comunist (bolșevic) din Rusia Sovietică, a primit cetățenia sovietică și a fost numit în conducerea Cominternului. După eșecul grevei din 27 martie 1921 a minerilor din centrul Germaniei, Lenin l-a acuzat de iresponsabilitate politică. Acuzat de legături cu troțkismul, Béla Kun împreună cu soția, fiica și ginerele au fost arestați în mai 1937 și trimiși în gulag. În 1989, guvernul sovietic a anunțat căBéla Kun a fost executat în gulag la 29 august 1938. Reabilitat politic în Ungaria după înăbușirea revoluției anticomuniste și antisovietice din octombrie 1956.

Marele ziar englez Times a publicat sub titlul Opera unei Regine, o scrisoare din partea corespondentului său special din Paris, căruia buna noastră Suverană i-a acordat o audiență. Iată cum se exprimă ziaristul englez:
       Populația pariziană poartă un viu interes vizitei Reginei României. Deși Suverana petrece aici de mai multe zile, lumea se îngrămădește întotdeauna pândind ocazia s’o vadă și s’o aplaude de câte ori iese. Este o greșeală să se creadă că Parisul iubește o Regină numai pentru simplul motiv că ea poartă o coroană. Motivul că Parizienii admiră o femeie desăvârșită și că admirația lor crește când această femeie este frumoasă și că pe lângă aceasta ea este Regina unei brave și nenorocite [nefericite] țări aliate. Ieri, înaintea dejunului dat în onoarea sa la Palatul Elisée, președintele Poincaré a avut, cu privire la Regina României, una din acele atențiuni delicate care caracterizează pe adevărații oameni de stat. El a invitat pe Suverană să treacă împreună în revistă garda de onoare comandată pentru ca s’o primească și să-i dea onorurile. Pentru prima oară s’a întâmplat ca o femeie să treacă în revistă o companie de soldați francezi.
        Îndată după dejun, Regina a binevoit să-mi acorde o lungă audiență. Ea m’a primit în Hotelul Ritz, în salonul plin de o mulțime de flori aduse din toate circumscripțiile Parisului și în primul loc de către frumoasa și leala colonie română din Capitala Franței.
       - Vedeți aceste flori, îmi zise Maiestatea Sa, arătându-mi-le cu un gest circular. Este un adevărat potop. Însă când nu le-ai văzut de așa de mult timp și când ai sufletul absorbit de lucruri mult mai puțin frumoase, această revenire în lumea florilor pare un precursor al păcii și o fericită prezicere a viitorului.
       Noi am trecut grele momente în România, însă poporul nostru a fost splendid. D-voastră ați auzit cum s’au bătut Românii. Dar nu puteți ști cât au suferit, suportând cele mai mari lipsuri și fiind ferm convinși că dacă ei își vor ști păstra curajul și nu vor dispera, nici Germani, nici Bulgari, nici Turci, nici Maghiari, nici Bolșeviști, nu vor fi biruitori asupra Aliaților, nici nu vor putea împiedica unitatea noastră națională.
     - În România, întrebai eu, devastațiile au fost mari? Stricat’au Germanii castelul Peleș, în care Regele Carol și Regina Carmen Sylva[1] aveau obiceiul să petreacă lunile de vară, și Pelișorul, în care Maiestatea Voastră rezidați când erați Principesă de Coroană?
     - Unele părți din țară, răspunse Suverana, au suferit mari stricăciuni, însă Peleșul și Pelișorul sunt încă în picioare. Ați cunoscut pe Regele Carol și pe bătrâna Regină, și cunoașteți pe soțul meu. Ca femeie tânără recunosc că am avut oarecare greutate ca să mă acomodez cu Regele Carol. Eu nu pricepusem ideile sale asupra desvoltării țării. Mai târziu am cunoscut scopurile sale și m’am interesat mult de opera sa. Am devenit colaboratoare și aveam pentru el o mare admirație. Însă când  a isbucnit răsboiul, sentimentele și vederile noastre s’au despărțit. Regele, - lucru destul de natural, - credea că Germania și Austro-Ungaria trebuie să stăpânească totul. Cât despre Regina Carmen Sylva, pentru ea era un articol de credință că Germania era destinată să fie über alles in der Welt[2]. Cât despre mine, inima mea a fost dela început cu Aliații, întocmai după cum aceea a poporului nostru era cu ei. Nu știu eu pentru ce am împărtășit întotdeauna sentimentele poporului nostru; și dacă am câștigat oarecare popularitate, sau dacă am fost în stare să fac Românilor oarecari servicii, eu n’am nici un merit: aceasta a fost mentru mine rezultatul unui sentiment spontan de solidaritate și iubire față de ei.
        - Maiestatea Voastră, observai eu, confirmă teoria unui filosof francezo-american, care avea obiceiul a afirma că acei cari fac binele din iubirea binelui n’au niciun merit special. Numai aceia sunt merituoși cari fac binele iubind răul![3]
       - Da, probabil acesta e adevărul, răspunse Regina. Poate și răsboiul a deșteptat în vinele mele bătrânul sânge răsboinic, făcându-mă să mă gândesc: Acum este momentul de a fi femeie!: Timpurile au fost mai ușoare după prima bătălie de la Marna[4]. Regele Carol și Regina Carmen Sylva înțeleseseră în același timp că nu va mai fi o victorie germană sdrobitoare. Regele Carol a zis: Acesta nu va mai fi un 1870, însă eu aș dori să văd sfârșitul. Această dorință nu trebuia [nu avea] să se realizeze.
     - Cu toate acestea, Doamnă, întrerupsei eu, Regele Carol de mult se temea de isbucnirea răsboiului. În septembrie 1911, când am văzut pentru ultima dată Peleșul, el mi-a zis terminând: Anglia are o frumoasă mică armată. Ea n’are armată de campanie, ea trebuie să aibă una. Pacea Europei poate să atârne de aceasta.
       - Este foarte adevărat, răspunse Regina. Regele Carol prevedea și se temea de răsboiu, însă când el a venit, dânsul ar fi dorit ca România să-și însușească cauza germană. Acesta era un scump bătrân și poate că a fost bine că n’a trăit să vadă sfârșitul.
          Maiestatea Sa s’a exprimat apoi asupra viitorului în acești termeni:
       Acum iată-ne în fața unei întregi serii de noi probleme. E chestiunea agrară, asupra căreia n’am nevoie să insist. Țăranii trebuie să aibă mai mult pământ și greutatea este de a rezolva chestiunea așa încât asigurând-le o împărțire dreaptă, producțiunea grâului să nu sufere mult. Avem multe mijloace pentru aceasta. Poporul nostru are o inteligență vie și va fi acum în atingere permanentă cu frații săi de peste hotare. Problemul cel mai serios este aproape acela al educațiunii sale. În aceasta Anglia ar trebui să ne ajute. Limba engleză trebuie să fie vorbită mai mult decât este astăzi. Sper că țara voastră ne va trimite buni profesori, și în special bune și inteligente guvernante pentru copiii burgheziei și ai claselor superioare. Poporul englez va înțelege el că aceste guvernante, dacă sunt instruite și de bună condiție, vor putea îndeplini o excelentă operă patriotică? Voi pleca cât de curând în Anglia, unde sper să stau două sau trei săptămâni. Sper că excit sentimentul de interes pe care poporul vostru îl poartă pentru al meu, căci cred că am dreptul să vorbesc pentru poporul meu, atât pentru Românii din vechiul regat, cât și pentru cei din Ardeal, din Basarabia și din celelalte țări care sunt acum unite cu noi. D-voastră, Englezii, - eu vorbesc astfel, deși eu sunt engleză din unele puncte de vedere, - d-voastră aveți un mod de a privi popoarele continentale cu un fel de superioritate disprețuitoare. D-voastră ar trebui să vă interesați serios de afacerile din Europa și să vedeți cât de mult interesele d-voastră proprii atârnă de aprecierea inteligentă a situației celorlalte popoare, la desvoltarea cărora d-voastră puteți coopera, și care doresc cu ardoare ajutorul vostru.

(Vasile Bianu,Însemnări din Războiul României Mari, vol. 2, Cluj, 1926)

---

[1] Pseudonimul literar al Reginei Elisabeta.
[2] Vers din poezia cu trei strofe lui Hoffman von Fallersleben (1798 – 1874) Das Lied der Deutschen (26 august 1841) pe care autorul a compus-o pe melodia lui Josef Haydn (1732 - 1809) Gott erhalte Franz, den Kaiser(1797), devenită de la 11 august 1922 imnul național al Germaniei, numită pe atunci Republica de la Weimar. În vremea dictaturii hitleriste se cânta numai prima strofă, iar din 1952 a redevenit, cu toate cele trei strofe, imnul național al Republicii Federale Germania.
[3] Aluzie la prezentarea lui Mefisto din poemul Faust de Goethe: „Sunt o parte din acea forță ce veșnic răul îl voiește și veșnic face numai bine.”
[4] Bătălie desfășurată între 5 - 12 septembrie 1914 pe cursul râului Marna, de la nord de Paris până la Verdun, în care armatele franceze și corpul expediționar britanic au oprit înaintarea armatelor germane spre Paris.

De la corespondentul nostru particular
 
     Sibiu 25. Astăzi s-a terminat congresul general al preoților din Ardeal întrunit în orașul nostru.
     Deciziunile luate de Congres sunt din cele mai importante și se pot rezuma în următoarele puncte:
1. Raporturile dintre Biserică și Stat
2. Educația Preoțimei
3. Înființarea unei facultăți de Teologie
4. Raporturile dintre Biserică și Școală
5. Participarea preoților la viața politică fără înregimentare în partide.
6. Stabilirea salariilor preoților.
(Îndreptarea, anul II, nr. 70, Joi, 14 [27] martie 1919)

 Radiogramele germane spun ca două corpuri de armată românești au intrat în Galiția Orientală, mergân spre Lemberg[1], darcă elementele revoluționare din Ucraina ar avea legături cu cele din Basarabia.
         Nistor[2] mă asigură că Văitoianu a adus vești bune de la Paris, că nimic îngrijorător nu s'a produs.
 


Ion Nistor
       La Statul-Major se știe că bolșevicii s'au oprit la Ulm.
      Conduc la expoziția Ligii [Culturale] pe de Flers[3], care pleacă în câteva zile la Paris. Ar vrea să organizeze acolo o expoziție a tinerei arte românești, pe care o prețuiește foarte mult. E îngrijorat de efectele reformei agrare: cutare ofițer francez care a luat pe o Românca și voiasă se așezea ici, la moșia ei, o pierde total.
 









Robert de Flers, 1921
 
      Ar fi venit și Saint-Aulaire[4], cu doamna, și generalul Iliescu.
     Și de Flers e indignat de câți Români vor se plece la Paris. Cei de jos mor de foame, cei de sus fug: Cui îi rămâne țara?, zic eu. Vor fi Francezi cari se vor întoarce.
       Atitudinea Germaniei față de Înțelegere devine tot mai obraznică.

(NicolaeIorga, Memorii, f.a. vol. 2, pp. 179 – 180)

---

[1] Știre falsă
[2] IoanNistor (1876 – 1962) istoric și militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizarea Adunării Naționale de la Cernăuți, care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat „Actul Unirii”. Profesor la Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității din Cernăuți, profesoru niversitar la București, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii AcademieiRomâne, fruntaș al Partidului Național Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al lucrărilor publice, al muncii și, în final, al cultelor și artelor.
[3] Robert de Flers (1872 -1927) dramaturg francez prolific și de mare succes în epocă, academician, om politic, atașat de presă al legației Franței în România în anii 1917 -1918, calitate în care a jucat un rol diplomatic important.
[4] Charles de Beaupoil, conte de Saint Aulaire (1866 -1954), diplomat francez, ministru plenipotențiar în România (1916 -1920).

  Ziarul Patria publică o relatare detaliată despre congresul preoților ortodocși de la Sibiu, care a avut caracterul unui congres general al preoților din România Mare. Organizarea bisericii naționale ortodoxe a constituit tema principală a dezbaterilor. Preotul Ștefan Meteș[1], bine pregătit teologic vorbind, a dat citire unei lucrări în care respingea atât constituția bisericească adoptată sub mitropolitul Șaguna, cât și cea aflată în vigoare în vechea Românie și a cerut adoptarea uneia noi, bazată strict pe organizarea după canoanele bisericești. Meteș a declarat, printre altele, că este necanonic ca episcopii titulari să fie membri ai Sfântului Sinod. Propunerile lui Meteș au fost respinse categoric de congresul preoților.

 

 
Ștefan Meteș
 
 











 
Palatul Mitropoliei din Sibiu
      După o altă relatare de ziar, la congres s-a discutat unirea românilor din Transilvania uniți cu Roma [greco-catolici] cu ortodocșii, iar realizarea acestei uniri a fost trecută pe lista de revendicări.
        Ziarul Îndreptarea anunță că imediat după Paști episcopii din toate teritoriile locuite de Români se vor reuni la Cernăuți sub președinția mitropolitului Repta[2], pentru a pune bazele pe care se poate realiza reunirea tuturor bisericilor ortodoxe din țară.

 






 
Vladimir de Repta
 
        Această conferință a episcopilor se va pronunța asupra normelor după care se poate realiza desprinderea de jurisdicția Sfântului Scaun de la Roma a Bisericii greco-catolice din Ardeal. Este a treia oară când într-un comunicat oficios se vorbește de această desprindere a celor uniți cu Roma.

 (Raymund Netzhammer, Bischof im Rumänien, München, 1996, vol. II, pag. 888 )
 
 
 
 

---

[1] Ștefan Meteș (1887 – 1977) preot și istoric român de largă erudiție, membru corespondent al Academiei Române (7 iunie 1919). Apropiat al lui Nicolae Iorga, se încadrează în Partidul Naționalist Român deputat în Parlamentul ales în noiembrie 1919. Director al Arhivelor Transilvaniei (1922 - 1949). Subsecretar de Stat înguvernulcondus Nicolae Iorga (17 iunie 1931 - 12 mai 1932). A fost întemnițat de regimul comunist la Sighet (mai 1950 – mai 1955).
[2] Vladimir, Cavaler de Repta (1842 – 1926) mitropolit român, membru de onoare al Academiei Române. A fost deputat în Dieta Bucovinei și în Camera Imperială din Viena : exilat la Praga după recucerirea Bucovinei de către austrieci în 1915, s-a întors în noiembrie 1918, și în Palatul Mitropolitan, subpreședinția sa, s-a proclamat unirea Bucovinei cu România. A fost senator de drept (reprezentant al Mitropoliei Bucovinei) în primul Parlament al României Mari (noiembrie 1919-1920). A fost membru sprijinitor al Societății Academice  Junimea și al Societății Meseriașilor Români din Cernăuți.

 25 martie este o zi ce mi-o amintesc ca aniversarea unei date din viața mea pe care o iubesc și care a însemnat și înseamnă mult în viața mea. Puțini vor înțelege, dar o scriu, deoarece sunt departe de țara mea și neliniștită, atât de neliniștită. știrile din Ungaria sunt proaste, de jur împrejur bolșevici. Colonelul Vyx[1], care a fost păcălit de unguri, a fost făcut prizonier. Pentru moment, acestea par să fie zvonuri și nu avem nici o confirmare de acasă, dar sunt neliniștită și aceasta îmi paralizează orice bucurie. Țara mea [în românește în text ] se află în adâncul inimii mele și această nouă teamă pentru ea mă face, într-adevăr elocventă când vorbesc pentru ea sau despre ea. Am primit în sfârșit o scrisoare lungă de la Nando dar nimic de la Barbu[2]. Am avut la micul dejun trei invitați: biata bătrână Fafka, Boyle și un canadian important; am luat un excelent mic dejun și am avut multe de vorbit. Boyle este ca de obicei, plin de tot ceea ce vrea să facă și ce ar trebui să se facă acolo ca să ne ajute, mergând până la a trimite o forță armată canadiană voluntară care să vină și să ajute la protecția frontierelor noastre. Canadianul pe care îl adusese cu el a jurat să ajute România cu toată puterea lui, el este unul din conducătorii lui, dar i-am uitat numele.
        La ora 10 am pornit cu May[3] și fiica mea, urmate de alții spre Winsdor[4]. În drum am vizitat unele mecanisme pe care un român numit Constantinescu[5] le-a inventat, care se bazează pe o știință cu totul nouă, pe un fapt necunoscut că lichidele sunt compresibile. Această invenție, de care guvernul englez se ocupă, se poate aplica la tot felul de mașini, cu enorme avantaje, pe care nu le voi explica. Nicky[6] o va face mai bine decât mine. Dar eu sunt foarte încântată că un român a făcut o invenție atât de importantă. Îndeosebi aviatori, marinari, automobiliști sunt extrem de interesați și prevăd mari avantaje pentru propriile lor îndeletniciri, simplificându-le mult prin îmbunătățiri nemaipomenite.
 

 
George (Gogu) Constantinesc
 

---

 
      A fost foarte frumos că May a venit cu mine acolo. Nu a înțeles nimic, mult mai puțin decât mine, dar a fost amabilă și a arătat ceea ce Mama obișnuia să numească un interes inteligent. 
 






 
Regina Mary cu fiica ei Prințesa Mary în timpul Primului Război Mondial.
 
       Apoi am plecat spre Windsor și am făcut o frumoasă plimbare vizitând întregul castel în detaliu. Este plin de comori neprețuite și mii de suveniruri, scumpa mea bunică[7] vizita des locul cu indieni și scoțieni. Era foarte frig, dar o zi însorită, încât minunatele picturi vechi și tapiseriile erau foarte frumos luminate…”
 








 
Castelul Windsor, parte care nu este deschisă publicului.
 

 (Maria Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere de Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, pag. 115 -116)
 
[1] Fernand Vyx, lt. colonel francez, șeful Misiunii Aliate de la Budapesta.
[2] Barbu Știrbei (1872 – 1946) mare moșier, administrator al Domeniilor Coroanei Regale (din 1913) apropiat al familiei regale, considerat principalul sfătuitor al regelui Ferdinand. Va fi prim-ministru vreme de două săptămâni în iunie 1927. Negociator al României în tratativele purtate cu Aliații la Cairo în vara lui 1944. Membru al delegației României care a semnat Convenția de Armistițiu de la Moscova, la 12 septembrie 1944.
[3] Regina Mary, născută Mary of Teck (1867 – 1953), la 6 iulie 1893 s-a căsătorit viitorul rege George al V-lea al Marii Britanii (1910 – 1936). Au avut șase copii; au fost părinții regelui George al VI-lea al Marii Britanii (1936 - 1952), bunicii paterni ai actualei regine Elisabeta a II-a.
[4] Castelul Windsor (engleză Windsor Castle) este cel mai mare și cel mai vechi castel locuit din lume. Împreună cu Palatul Buckingham și cu Palatul Holyrood din Edinburgh face parte din reședințele principale a monarhilor britanici din Casa de Windsor. Castelul este situat în centrul orașului Windsor din comitatul Berkshire, Anglia. Sub clădirea castelului curge Tamisa care face legătura pe apă cu Londra. Conform izvoarelor istorice castelul datează din timpul lui Wilhelm Cuceritorul. Construcția castelului, garnizoanei, fortăreței, închisorii și părții locuite fiind coordonată direct de unii monarhi englezi. În timpul războaielor purtate de Anglia, castelul fiind mai bine întărit și apărat, aceste măsuri strategice se pot observa și azi.
[5] George (Gogu) Constantinescu (n. 4/16 octombrie 1881 la Craiova – d. 11 decembrie 1965, la Coniston, Cumbria, Marea Britanie) a fost un inovator, inventator, om de știință și inginer român, stabilit în Marea Britanie din 1912. A pus baza teoriei sonicității care permite folosirea compresibilității lichidelor (sau fluidelor în general) pentru a transmite putere prin vibrații (oscilații), prin folosirea modelelor matematice existente în domeniul electricității. A aplicat teoria sonicității în dezvoltarea mai multor invenții: motorul sonic, pompa sonică, ciocanul sonic și altele. Printre alte realizări ale sale se mai numără și un dispozitiv de tragere printre palele elicei indiferent de turația acesteia și primul schimbător de viteze automat. A participat activ la construcția de avioane englezești, tip Bristol, înainte de Primul Război Mondial. A fost printre primii care a folosit betonul-armat în construcția clădirilor din România - printre clădirile construite de acesta: Cazinoul din Constanța, Castelul de apă de la Periș, podurile de peste râul Siret de la Adjud, Răcătău, Roman, Palatul Patriarhiei, Hotelul Athénée Palace, Marea Moschee din Constanța (Moscheea Carol I). Membru de onoarea al Academiei Române în 1965.
[6] Prințul Nicolae (1903 – 1978) fiul lui Ferdinand și al Mariei; la vremea aceea studia la celebrul colegiu britanic de la Eton.
[7] Regina Victoria a Marii Britanii (1837 – 1901).

Guvernul României ni s-a plâns de faptul că autorităților militare internaționale au interzis exportul mărfurilor din Turcia spre România. Dacă acest lucru este adevărat vor rezulta mari dezastre pentru România, țară a cărei populație ducea lipsă în acea vreme, de absolut orice. Noi am solicitat ca o telegramă să le fie imediat trimisă acestor comisari, întrebând dacă informația era corectă deoarece doream să oferim satisfacție guvernului român, care considera respectiva acțiune drept una foarte gravă.
       America și Anglia au fost primele state care au răspuns tuturor solicitărilor de hrană. România mai avea numai pentru o săptămână provizii de grâu și de porumb și nu mai avea deloc pâine, când două vapoare încărcate cu mai bine de 5000 de tone de făină fiecare au sosit în portul Constanța [1]. după aceea proviziile au venit mai ales din America și au fost distribuite sub direcționarea căpitanului Green [2], operațiune realizată așa încât acesta a câștigat elogiile miniștrilor români, în special ale domnului Constantinescu [3], care avea în portofoliul său proviziile, hrana. Eu sunt sigur că românii îi vor fi veșnic recunoscători poporului american pentru acest ajutor oferit atunci când se aflau în cea mai mare mizerie.
      La vremea când acest apel a fost adresat Americii pentru ajutorarea României, i s-a cerut la început Comisiei Hoover pentru Hrană [Hoover Food Commission] să trimită cât mai multă hrană în România, cât de repede putea fi aceasta îmbarcată [4]. În același timp s-a făcut apel și către Crucea Roșie Americană [5]. Răspunsul ambelor organizații a fost prompt și generos.
      Colonelul Henry W. Anderson [6] era directorul Crucii Roșii Americane pentru toate statele balcanice, iar maiorul H.G. Wells a fost trimis direct în România pentru a prelua acțiunea de ajutorare în această țară. El a stabilit ramuri de de distribuire, aflate în sarcina membrilor Crucii Roșii Americane, și, prin planurile sale de sistematizare, toate zonele țării au avut parte de asistență și aprovizionare corespunzătoare. Crucea Roșie Americană a cheltuit câteva milioane de dolari [7] pentru ajutorarea României, iar beneficiile țării au fost incalculabile.
       Generalul William Nafew Haskell Jr. circa 1918

Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Șapte ani din viața unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere și note A. A. Căpușan, Institutul European, Iași, 2012, pag. 297 - 298:
 
 
[1] Știre anunțată de ziarul Îndreptarea la 3 ianuarie st. n. 1919.
[2] Joseph Coy Green (1887 – 1978), ofițer american în Crucea Roșie, cu misiuni de ajutorare îm Belgia, România și Caucaz, apoi profesor de istorie la Princeton University, unde l-a avut student pe viitorul diplomat George F. Kennan (1904 – 2005), din 1930 în Departamentul de Stat (Ministerul de Externe american), și-a încheiat cariera ca ambasador în Iordania (1952). Sursa: ferpar apărut în The Washington Post la 5 august 1978. Arhiva sa se află depusă la Hoover Institution Achive.
[3] Alexandru Constantinescu (1859 -1926), membru marcant al Partidului Național Liberal, în repetate rânduri ministru în guvernările liberale începând din 1916. La vremea respectivă era ministrul Industriei și Comerțului în guvernul condus de Ion I.C. Brătianu (29 noiembrie 1918 – 26 septembrie 1919).
[4] În martie 1919, pentru a organiza și extinde controlul activității organizației la suprafața întregii Românii, American Relief Administration (ARA) a trimis în România în locul maiorului Joseph C. Green, o întreagă misiune de 44 de persoane condusă de generalul William Nafew Haskell (1878 – 1952) care s-a achitat de misiunea primită extinzând activitatea și controlul organizației pe teritoriul întregii țări. Cooperând strâns cu autoritățile române, ARA a acordat o atenție deosebită regiunilor celor mai grav lovite de foamete din Dobrogea și Muntenia. Contribuția SUA la aprovizionarea României postbelice a fost mare în raport cu a celorlalte state. Valoarea totală a produselor livrate (grâu mai ales, dar și medicamente și îmbrăcăminte) s-a ridicat la 36.451.028 dolari pe credit din partea guvernului american, în afara altor 1.024.322 dolari plătiți cash de către guvernul român. Astfel s-a putu achiziționa din SUA de la agenția U.S. Grain Corporation o cantitate de 146.687 tone cereale și alte produse alimentare precum și 4.817 tone de medicamente și îmbrăcăminte. De asemenea ARA a efectuat o amplă acțiune în folosul copiilor români, pentru care a asigurat gratuit produse în valoare de 733.272 dolari din fonduri proprii, vezi Ion Stanciu, Aliați fără alianță. România și SUA 1914 -1920, Editura Albatros, București, 1992, pp. 200-201; Mircea Răceanu, Cronologie comentată a relațiilor româno-americane: de la începutul cunoașterii reciproce până la prăbușirea regimului comunist în România, 1989, Editura Silex, București, 2005, pag. 91. (Nota editorului A. A. Căpușan).
[5] După un an de întrerupere Crucea Roșie Americană și-a reluat activitatea în România, o misiune a acesteia sosind la Galați la 25 februarie 1919, la bordul vasului ”Împăratul Traian”. Misiunea număra 54 de persoane și aducea cu sine 600 tone de alimente, medicamente și îmbrăcăminte. Misiunea a desfășurat o susținută activitate sanitară, a distribuit alimente, medicamente și îmbrăcăminte, a organizat și sprijinit asistența pentru copii orfani, cheltuind din fondurile proprii 2.240.733 dolari. Suma a acoperit un program umanitar care a durat până în iunie 1930, deși Misiunea americană s-a retras din România în anul 1922. Cf. Ion Stanciu, op.cit., pp. 203 – 204; Mircea Răceanu, op. cit., pag. 90. (Nota editorului A. A. Căpușan).
[6] Henry Watkins Anderson (1870-1954), avocat american, liderul partidului republican din Statul Virginia. Șeful misiunii americane a Crucii Roșii în România (ianuarie 1917 – martie 1918). A plecat din România și a reușit să treacă prin Rusia cu trenul într-o călătorie dramatică. A fost logodit cu o scriitoare americană celebră în epocă, Ellen Glasgow (1873 – 1945), dar care a rupt logodna cu el când a aflat că el și Regina Maria își scriau zilnic și își făceau cadouri.
[7] La vremea respectivă 1 dolar era echivalentul a 1,5 grame aur. 

Legația Belgiei la Belgrad                                       
    Printr-o telegramă cu data de azi, înscrisă sub nr. 17, i-am făcut cunoscut ministrului Afacerilor Externe la Bruxelles[2] că o mișcare revoluționară a izbucnit la Budapesta.
    De la dispariția monarhiei, poziția președintelui republicii și a guvernului Ungariei era puțin stabilă. Agitația clasei muncitoare și uneltirile elementelor subversive erau o amenințare continuă pentru puterea nou instaurată. Dar o măsură a Aliaților a fost cea care a precipitat căderea lor.
      Ocuparea tuturor teritoriilor care au depins timp de secole de Coroana Sf. Ștefan – era o cauză de durere și o ofensă dureroasă pentru orgoliul unui popor care a păstrat întotdeauna de-a lungul istoriei, atitudinea și mentalitatea unui cuceritor. Împotriva oricărei aparențe, la Budapesta se amăgeau cu iluzia că o dată cu pacea va avea loc evacuarea mai mult sau mai puțin completă a pământului ancestral invadat. Mare a fost indignarea patrioților exaltați atunci când li s-a anunțat, în numele Conferinței de la Paris, că trupele ungare trebuiau să se retragă de pe pozițiile pe care le mai dețin în Transilvania, din fața armatei române, în scopul de a permite acesteia de a avansa pentru a-și rectifica frontiera, pregătind între cei doi adversari o zonă neutră destinată a fi ocupată de unități franceze.
      La știrea acestei injoncțiuni, contele Mihály Károlyi și guvernul său au declarat că mai degrabă își dau demisia din funcțiile lor decât să sufere o asemenea umilință. Această renunțare la putere a provocat în capitală o mișcare populară care a suscitat imediat crearea unor soviete de muncitori și de soldați după moda rusească.
     Postul francez de telegrafie fără fir a interceptat o telegramă prin care organele revoluționare se grăbeau să-l informeze pe Lenin de succesul repurtat prin lovitura lor și salutau în el pe șeful comunismului internațional.
     În nopțile de 21 și 22 ale acestei luni s-a realizat răsturnarea. Imediat, liniile telegrafice ce leagă Budapesta de Petrograd au fost tăiate. Nu se dețin deci decât informații incomplete asupra evenimentelor. Totuși, s-a aflat cu oarecare certitudine că misiunile militare aliate au fost închise. Se mai spune că o proclamație lansată de către sovietele din capitală declară război Aliaților în general, după, unii, iar după alții, doar românilor, sârbilor și cehoslovacilor.
     Statul Major francez apreciază că armata ungară numără în acest moment, 60.000 de mii de oameni. Vechea armată a fost desființată; una nouă este în formare, având ca bază de recrutare voluntariatul. Ofițerii trebuie să fie numiți prin alegeri. Se poate imagina ce disciplină, cu un asemenea sistem, trebuie să domnească în trupă. De asemenea, această forță armată este considerată de către autoritățile militare competente ca incapabilă să întreprindă o ofensivă, în ciuda valorii individuale recunoscute a soldatului ungur.
     Dacă aplicarea unei simple măsuri provizorii de precauție, indicată de Puteri în scopul de a evita conflictele, dă loc unei asemenea răscoale armate, din partea unui dușman redus la neputință, la ce se va putea aștepta când va fi vorba a impune Germaniei condițiile draconice care doar ele ne pot procura garanțiile unei păci durabile?
     M. Michotte de Welle”

 (Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. III, doc. nr. 563, pp. 271 -272)

[1] Maurice-Benjamin Michotte de Welle (1856 – 1938) diplomat belgian, ministru plenipotențiar la Berna (1905 – 1907), la Belgrad (din 18 septembrie 1907, cf. Almanach de Gotha, 1914 pag. 1147 și 1919, pag. 926) și la Praga (31 decembrie 1919 - 20 august 1920).
[2] Paul Hymans (1865 – 1941), om politic liberal belgian și diplomat, ministru de Externe (1918 – 1920 și 1927 – 1935, calitate în care a semnat pentru Belgia pactul Briand-Kellog), președinte al Ligii Națiunilor (1920 – 1921 și 1932- 1933).

   Generalul comandant al armatei din Ungaria
                  către generalul comandant al Armatei Dunării
Belgrad, 22 martie orele 1.45
 
        Telegramă 610-3
     1. Ultimele informații primite (între orele 21 și 24), atât de la Budapesta cât și de la Arad, fac cunoscut că:
        a) Noul guvern nu a fost încă constituit la Budapesta. Se vorbește de un guvern comunist avându-l în frunte pe Bela Kun[1] (conducătorul partidului comunist).
 

 
Béla Kun
 
       b) În prezent a început insurecția. Se aud focuri de armă în stradă. Automobilele Misiunii au fost ridicate. Postul său de T.S.F. [transmisiuni fără fir] a fost ocupat și oamenii care îl păzeau au fost dezarmați de către comuniști.
      O gardă de poliție formată din 30 de oameni ce a fost făgăduită de către guvernul demisionar a fost arestată de manifestanți și nu a putut ajunge la sediul Misiunii.
      c) Ministrul Böhm [2] a declarat totuși că Misiunea va fi protejată de către guvern. Rămâne de văzut dacă va fi ascultat.






 
 
Vilmos Böhm
       d) Greva generală cu întreruperea tuturor comunicațiilor va fi declarată în data de 22 în Ungaria și întreg Banatul. Comuniștii speră că mișcarea se va propaga în Transilvania și chiar în România.
        2. Față de această situație au fost luate următoarele măsuri:
Două monitoare staționate la Baia sunt în drum spre Budapesta. Ele vor ajunge acolo pe data de 22, la orele 10 și vor intra imediat în legătură cu Misiunea.
      Alte două monitoare vor pleca din Belgrad pe data de 22 seara. Ultimele două monitoare vor părăsi Belgradul în 22 (sic!) seara. Ele au ordin să evite orice conflict și să nu acționeze decât dacă este necesar.
       Comanda trupelor aliate din zona neutră în măsură să acționeze pe linia de demarcație de la Zam la Seghedin inclusiv a fost dată generalului Pruneau (p.c.a. Timișoara); el va avea sub ordinele sale doi comandanți de sectoare: generalul de Gondrecourt p.c. (punct de comandă) Arad sectorul de la Zam la Nădlac inclusiv, colonelul Betrix p.c. Seghedin de la Nădlac exclusiv până la Seghedin inclusiv. Generalul Pruneau de asemenea a dat ordin să se evite orice conflict.
      3. Generalul Faret (p.c. Lugoj) Comandamentul Banatului ocupat de către trupele franceze a luat măsuri pentru a asigura, în caz de distrugere a telefoanelor, legăturile prin T.S.F și prin camionete între Belgrad, Timișoara, Seghedin și Arad.
       Armata Dunării, armata sârbă și Misiunea din Praga au fost puse în curent cu această situație.

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. III, doc. nr. 560, pp. 266 -267 )

---

[1] Bela Kun, nume la naștere Bela Cohen (1886 – 1938) a fost un politician maghiar comunist de origine evreiască din partea tatălui, care a condus în anul 1919 revoluția bolșevică din Ungaria. A fost de profesie jurist, însă a activat și ca ziarist. La 4 noiembrie 1918, Kun a creat Partidul Comunist Maghiar și a devenit președintele comitetului central. Mișcarea comunistă care era îndreptată împotriva primului ministru Mihály Károlyi și a partidului Social Democrat din care înainte de război făcuse parte;  a dus o propagandă agresivă, toți cei care erau împotriva lui fiind torturați sau împușcați, iar ziariștii cenzurați, finanțat fiind de Partidul Comunist (bolșevic) din Rusia Sovietică. Guvernul de orientare bolșevică instaurat la 21 martie era condus de Sándor Garbai, dar rolul conducător îl avea ministrul de Externe, Béla Kun. Guvernul bolșevic avea să dureze 133 de zile până la 4 august 1919, data la care atrupele române au ocupat Budapesta. Bela Kun și oameni săi fugiseră încă de la 2 august în Austria, la Viena. Au fost arestați și ținuți într-un lagăr până în iulie 1920 când a făcut obiectul unui schimb de prizonieri între Austria și Rusia permițând refugierea unui număr de 415 comuniști. La Moscova a intrat în rândurile Partidului Comunist (bolșevic) din Rusia Sovietică, a primit cetățenia sovietică și a fost numit în conducerea Cominternului. După eșecul grevei din 27 martie 1921 a minerilor din centrul Germaniei, Lenin l-a acuzat de iresponsabilitate politică. Acuzat de legături cu troțkismul, Béla Kun împreună cu soția, fiica și ginerele au fost arestați în mai 1937 și trimiși în gulag. În 1989, guvernul sovietic a anunțat că Béla Kun a fost executat în gulag la 29 august 1938. Reabilitat politic în Ungaria după înăbușirea revoluției anticomuniste și antisovietice din octombrie 1956.
[2] Wilhelm (Vilmos) Böhm (1880 -1949), tehnician și om politic ungar, membru marcant al Partidului Social-Democrat Ungar, lider în sindicatul metalurgiștilor. După revoluția de la 31 octombrie a făcut parte din guvernul Karolyi ca ministru de Război până la proclamarea Republicii Sovietice Ungare condusă de Bela Kun (21 martie 1919). A susținut ideea că numai o alianță cu comuniștii mai poate salva cuceririle revoluției de la 31 octombrie. În aprilie 1919 a fost numit comandant al Armatei Roșii Ungare până la 1 august 1919. Ulterior ambasador al Ungariei la Viena, unde a obținut ca acei comuniști ungari care au reușit să fugă din țara lor să primească azil politic în Ungaria. După lovitura de stat de la 12 februarie 1934 a fugit în Cehoslovacia și de acolo în 1938 în Suedia. La sfârșitul lui 1945 s-a întors în Ungaria, unde a militat pentru o colaborare între social-democrați și comuniști; ambasador la Stockholm (1946 -1947) unde apoi a fost emigrant până la moarte.

București, 21 martie 1919
      Telegramă
       Nr. 3062
Marele Cartier General
către Comandamentul Trupelor din Transilvania
 
      1. Comandamentul francez este informat că trupele ungare au primit ordin să atace pe tot frontul român. Atacul trebuie să înceapă în seara de 23 martie st. n.
      2. Întrucât guvernul ungar refuză să execute hotărârile luate de Aliați, este posibil ca informațiile să corespundă realității. Ca atare, va trebui să fiți în măsură să evitați o surpriză și să faceți față oricărei eventualități.
    3. Trupele noastre trebuie să evite orice provocare, dar dacă suntem atacați de către trupele regulate ale inamicului, trebuie să continuați lupta până la distrugerea lor complectă.
     4. Operația va trebui coordonată cu cea a trupelor franceze, care sunt în curs de concentrare în zona Arad-Lugoj. După toate probabilitățile, aceste trupe vor interveni în lupta împotriva ungurilor. Pentru ca să fie posibilă coordonarea acțiunii, este necesar a avea ofițeri de legătură atașați pe lângă Comandamentul trupelor franceze din Banat.
     5. Dată fiind situația creată de atitudinea guvernului ungar, transportul Diviziei întâi de vânători pe frontul de est se amână până la clarificarea situației din Transilvania. Ca urmare, în caz de operații, puteți dispune de această divizie.
     6. Situația ne va obliga să transportăm rapid cât mai multe forțe posibile pe frontul de est. Drept urmare, comunicația pe calea ferată trebuie să fie asigurată în orice moment. În acest scop trebuie să se ia măsuri riguroase pentru asigurarea pazei tuturor podurilor de cale ferată și îndeosebi a marilor lucrări de artă.

     Șeful Statului Major General
     General Prezan

 (Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. III, doc. nr. 559, pp. 264 -265)

 

 
Mihály Károlyi
 
           ”Mihály Károlyi[1], președinte provizoriu al Republicii Ungare
            Către
            Lt. Colonelul Fernand Vyx, șeful Misiunii Militare Aliate
            Budapesta, 21 martie 1919
            Domnule Lt. Colonel,
 






 
Fernand Vix, seful Misiunii militare a Antantei in Budapesta
 
       În numele d-lui general de Lobit[2] ați binevoit să-mi prezentați o notă având drept scop să se comunice guvernului ungar decizia luată asupra unei zone neutre de către Conferința de Pace din 26 februarie 1919.
     În numele guvernului Republicii Ungare, am onoarea a vă face cunoscut că guvernul nu este în măsură de a putea lua la cunoștință de decizia Conferinței de Pace și de a asigura executarea ei.
Această decizie se află în deplină contradicție cu Convenția militară de armistițiu din 13 noiembrie 1918 și, nerespectând deloc interesele țării, ea i-ar putea împiedica dezvoltarea și tulbura pacea. Guvernul ungar, neputând să poarte responsabilitatea pentru executarea acestei decizii, deoarece nu a fost invitat la Conferința de Pace și nu a putut să-și dea concursul la luarea deciziei, se vede obligat ca astăzi să-și dea demisia.
    Aducându-vă la cunoștință cele de mai sus, am onoarea să vă rog, d-le locotenent-colonel, să binevoiți să luați măsurile necesare pentru ca Conferința de Pace – în termenul cel mai scurt – să poată fi în măsură să cunoască decizia guvernului ungar.
Vă rog să primiți, d-le locotenent-colonel, asigurarea deosebitei mele considerațiuni.”

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. III, doc. nr. 558, pp. 263)
 
[1] Mihály Károlyi (1875 – 1955) prim-ministru al Ungariei (31 octombrie 1918 – 11 ianuarie 1919). De la 11 ianuarie 1919 Mihály Károlyi și-a asumat funcția de președinte provizoriu al Ungariei, iar guvernul a fost condus de Denes Berinkey (11 ianuarie – 21 martie 1919). În iulie 1919 a emigrat în Franța apoi în Marea Britanie. În 1946 s-a întors în Ungaria și a primit funcția de ambasador al țării la Paris (1947 – 1949). A demisionat în octombrie 1949 în semn de protest pentru modul în care a fost judecat și executat liderul comunist Laszlo Rajk. A rămas în Franța unde a și murit.
[2] Paul de Lobit (1860 – 1938) general francez (din 1914), comandant al Corpului 17 de armată, apoi al armatei Aliate din Ungaria (martie – august 1919) și apoi al armatei de Dunăre (septembrie 1919 – ianuarie 1920) cf. An Historian in Peace and War. The Diaries of Harold Temperley (1879 – 1939), editetd by T.G. Otte, University of Birmingham, 2013, nota 254.
 

 Misiunea Militară Franceză
        Comandamentul Trupelor din România și din Rusia meridională
        Statul major, Biroul 3
        Nr. 538/3
 
Generalul Berthelot către dl general Prezan
Șeful Statului Major General al armatelor române, București
 
       Ca urmare a scrisorii mele nr. 487/3 din 7 martie, am onoarea să vă fac cunoscut cele ce urmează:
      Generalul comandant al armatei din Ungaria[1] a prezentat pe data de 20 martie contelui Károly o scrisoare prin care îl înștiințează despre deciziile Congresului de Pace referitoare la crearea unei zone neutre, retragerea trupelor ungare la limita de est a acestei zone și înaintearea românească pe limita de est.
     Se vor acorda ungurilor 10 zile de la data de 23 martie pentru a se retrage pe noua lor linie. Atunci când se va realiza această evacuare, vă voi înștiința și va putea începe înaintarea românească.
     Această înaintare nu va trebui întreprinsă în niciun caz înainte de a vă trimite această înștiințare.
   Trebuie procedat în consecință în problema diverselor materiale (material de război, material pentru căile ferate și pentru etape și material al statului) lăsate pe loc de către unguri.
   1. Materialul de război nu este captură de război și aparține ungurilor, care pot să-l ridice. Materialul de această natură pe care îl vor lăsa pe loc va trebui să fie inventariat și păstrat pe măsura înaintării românești.
   2. Pentru alte materiale, ungurii au ordin de a le lăsa pe loc. ele vor trebui de asemenea să fie inventariate și păzite pe măsura înaintării românești.
    Generalul șef a prescris întrunirea unei comisii franco-ungaro-române sub președinția generalului Gondrecourt[2] pentru a decide soarta acestui material. Această comisie va cuprinde 10 ofițeri francezi, 10 ofițeri români și 10 ofițeri unguri. Acești ofițeri se vor întâlni mai întâi la Arad, la data pe care o să v-o fac cunoscută, și apoi la Oradea, unde ea își va avea reședința.
    Din cei 10 ofițeri francezi care trebuie să facă parte din această comisie, voi desemna 5 din armata Dunării. Vă rog să binevoiți a desemna din partea dv. pe cei 10 ofițeri români. Acești 15 ofițeri trebuie să fie gata de plecare imediat la Arad.
    După ce vor primi la Arad instrucțiunile generalului Gondrecourt, o grupă compusă dintr-un ofițer francez și un ofițer român se va duce pe lângă fiecare comandament român interesat de modul în care va putea în timpul înaintării românești să se ocupe de inventarierea și păstrarea materialului lăsat de unguri, așa cum s-a spus mai sus.
     Toți acești ofițeri se vor înapoia la Oradea la data pe care o va indica generalul Gondrecourt.
   Vă voi rămâne recunoscător dacă ați vrea să-mi aduceți la cunoștință, pe cât posibil, măsurile pregătitoare pe care le veți lua pentru a excuta înaintarea dv. atunci când va sosi momentul, astfel încât să pot, în timp util, să informez generalul comandant al armatei Ungariei și să mă pun de acord cu el asupra executării deplasărilor de trupe proiectate.
      Berthelot

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. III, doc. nr. 557, pp. 261 – 262)
 

---

[1] Generalul Franchet d’Esperey (1856 – 1942) general francez, comandant al corpului expediționar de la Salonic (Armatei de Orient) din iunie 1918,  
[2] Henri, conte de Gondrecourt (1867 – 1956) general de divizie francez.  

Nr. 531
Telegramă de la Lordul Derby către Lordul Curzon
 
            Textul următor este identic cu telegrama de la București :
          „ A trebuit să atragem cu insistență atenția guvernelor noastre asupra situației extrem de grave în care se găsește astăzi România. În mai multe rânduri în telegramele noastre identice se indică toate motivele pentru care ne putem teme de pericol. În ultimele zile aceste motive s-au întărit și precizat. Președintele Consiliului[3] ne-a reunit ieri în scopul de a-și expune neliniștea”.
Mihail Pherekyde
      Informațiile noastre confirmă toate aceste puncte bine fondate pentru temeri. La nord, bolșevismul se afirmă, se întărește și se organizează. O adevărată armată încadrată de numeroși ofițeri ruși și germani se pregătește de luptă ; vine vremea când ea va putea să acționeze și pare să se pregătească. Pe frontiera din vest situația nu este mai puțin gravă, ungurii comit omoruri, conflicte, crime, atacă în fiecare zi cu unități regulate micile posturi românești.
           Trupele lor [ale ungurilor] se concentrează pe diferite puncte, se dau asigurări că vor refuza să se retragă până la noua linie care le-a fost indicată. Pentru  a face față acestei împrejurări foarte serioase și care obligă România, ea fiind singura țară aflată în această situație, de a fi încă în stare de război, nu se poate conta decât pe o armată cu efectivele diminuate, cu moralul slăbit, prost nutrită și prost echipată. Cu toate acestea, există un interes major ca România să fie în stare să opună o rezistență puternică. A devenit, după cum am prevăzut, singura barieră contra mareei în creștere a bolșevismului; ea învinsă și contaminată, s-ar termina cu ordinea și pacea în Orient. Cauza pe care o apără în momentul de față această țară nu este o cauză românească, ci o cauză europeană. Iată de ce pare totodată drept și prudent de a i se da un ajutor energic și rapid. Ceea ce se desprinde din întrevederea noastră cu Președintele de Consiliu, pentru a veni în ajutorul României, s-ar impune cu toată urgența :
        1. De a decide dacă vrem să întreprindem contra bolșevicilor o luptă de ofensivă sau de defensivă.
În primul caz, de a trimite în sudul Rusiei o armată suficientă pentru a asigura o ieșire fericită din această luptă, în al doilea caz de a stabili în jurul României și Poloniei o barieră capabilă de a le proteja.
      2. De a forța pe unguri să evacueze imediat teritoriile pe care le ocupă încă și de a obține noua linie de frontieră.
     3. De a furniza României îmbrăcămintea de care ea este cu totul lipsită (haine de lână, cămăși și încălțăminte) și pe care le-am cerut deja pentru ea, pentru a treia oară.
    4. De a lua măsurile necesare pentru a asigura României un nou credit necesitat de situația sa politică actuală și dat fiind că situația sa economică și materială în viitorul său apropiat permite să i se acorde, fără niciun pericol.
     Nerealizând aceste patru măsuri, România ar fi într-o stare de inferioritate care i-ar putea fi fatală ei și chiar nouă. Vom atrage din nou atenția guvernelor noastre asupra gravității și urgenței acestei telegrame.
    Comunicată Delegației de Pace.

 (Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. III, doc. nr. 551, pag. 250 – 251)
 

---

[1] Edward Stanley 17^th Earl of Derby (1865 – 1948) ofițer, om politic și diplomat britanic, secretar de Stat la Ministerul de Război (10 decembrie 1916 – 18 aprilie 1918), amabasador la Paris (1 mai 1918 – 30 noiembrie 1920).
[2] George Curzon 1^st Marquess Curzon of Kedlestone (1859 – 1925) diplomat britanic, lider al Camerei Lorzilor, secretar de stat interimar la Foreign Office, (ianuarie – octombrie 1919), secretar de Stat la Foreign Office (23 octombrie 1919 – 22 ianuarie 1924). În decembrie 1919 a trasat frontiera dintre Polonia și Rusia Sovietică numită „linia Curzon”.
[3] De fapt Președintele ad interim al Consiliului de Miniștri care a deținut această funcție între 29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919 și 5 iulie 1919, a fost Mihail Pherekyde (1842 – 1926), om politic și diplomat, membru marcant și fondator al Partidului Național Liberal, ministru la diferite resorturi în toate guvernările liberale începând din 1876.
 

   Convorbirile purtate de generalul Radu R. Rosetti cu colonelul francez Trousson[1], în calitatea sa de mediator al Aliaților între cele două tabere opuse, români și unguri, care a testat starea de spirit a ungurilor și sârbilor în urma misiunilor de la Belgrad și Budapesta și cu generalul Rășcanu, despre oportunitatea unui ajutor militar oferit generalului rus Denikin[2].
       Colonelul Trousson[3], întors din misiunea sa în Ardeal, la Budapesta și la Belgrad, vine să mă vadă și spune: 1) Rău a interpretat generalul Berthelot telegrama de ieri din Belgrad în sensul că ungurii primesc să se retragă. E numai o telegramă prin care se spune că Franchet d’Espérey acceptă măsurile propuse de A.F.O. pentru a constrânge pe unguri. 2) A văzut pe Károlyi[4] (care, după părerea sa, nu e serios), pe Kratochwill, Böhn, Berinkey[5]; toți i-au vorbit de intangibilitatea granițelor Ungariei.Trousson spunându-le că Transilvania le va fi luată, au răspuns că vor rezista cu armele în mână. La care Trousson le-a spus că le va pune 400 000 oameni în spate. 3) Părerea lui este că guvernul maghiar se va supune somației de a evacua Crișana, dar va cădea. Apoi se va pretinde că armata s-a bolșevizat și va duce un război de guerilă. La Budapesta s-a încercat și se va încerca din nou o lovitură de stat spre a pune pe arhiducele Iosif în capul guvernului.4) Sârbii nu vor să evacueze Timișoara. 5) Demonstrația asupra Budapestei se va face cu două divizii franceze, monitoarele și escadrila 508.
          Generalul Berthelot cere din nou, cu insistență, la Paris, echipament pentru armata noastră.
      Generalul I. Rășcanu, secretar general al Ministerului de Război, mă întreabă într-o scrisoare particulară dacă generalul Berthelot e de părere să dăm generalului Denikin arme și muniții din cele depozitate la noi de ruși, când i-am dezarmat și dacă cererea ce i-a făcut de Belloy[6] de a îngădui pavilionului rus pe Dunăre intră în vederile generalului. Expunând generalului ambele chestiuni, el spune că ar trebui să temporizăm, că socotește că prezența steagului rusesc pe Dunăre e inadmisibilă și că dorește a ști ce armament ne e necesar pentru înarmarea a 19 divizii (diviziile 1-15, diviziile 1 și 2 vânători  și cele două divizii transilvănene în curs de formație). Comunic lui Rășcanu acest răspuns.
 
(General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919), Ed. îngrijită, studiu introductive,note, Maria Georgescu, Editura Modelism, 1997, pp.329-330.)
 
 

---

[1] Eugéne Trousson, colonel francez, membru al comisiei de armistițiu a Antantei, cu misiune de informare în Transilvania.
[2] Anton Ivanovici Denikin (16 decembrie 1872 – 8 august 1947) general rus a fost, în timpul primu­lui război mondial, comandantul trupelor țariste  trimise  în anul 1916  în România, in spri­jinul trupelor românești  aflate în luptă cu trupele ger­mane, aus­tro-ungare și bulgare.
El a fost unul dintre liderii Contra­revoluției ruse și a condus tru­pele rămase fidele Casei Impe­riale Romanov, în  sângerosul război civil declansat  in Rusia odată  cu Revoluția Bolșe­vică și care s-a încheiat abia în anul 1922, când trupele țariste, reunite în așa-numita Armată Albă, s-au refugiat din Crimeea, la Constan­ti­nopol. El a reușit să organizeze principala forță care lupta împotriva Armatei Roșii, cu sprijinul discret al României si al Casei Regale a României. 
[4] Mihály Károlyi de Nagykároly (4 martie 1975 – 19 martie 1955), conte de Carei. Ca lider politic a proclamat Prima Republică Ungară, pe care a condus-o ca prim-ministru între 31 martie 1918-19 ianuarie 1919 și ca președinte între 11 ianuarie 1919-21 martie 1919.
[5] Károlyi Kratochwill, Vilmos Böhm, Dénes Berinkey, membri ai guvernului maghiar Karolyi (11 ianuarie1918 – februarie 1919)
[6] Belloy, de, căpitan francez, atașat naval .
 
 
 
 
 

RENAȘTEREA ROMÂNIEI
       În persoana Reginei Maria a României care a venit printre noi astăzi, noi salutăm nu numai o nepoată a regelui Eduard al VII-lea, ci regina unui stat aliat care și-a făcut pe deplin datoria de femeie împărtășind necazurile și suferințele patriei ei adoptive. Dezertarea Rusiei bolșevice a expus România, după o luptă eroică dar disperată, răzbunării dure a Puterilor Centrale. Tratatul de la București și anexele sale rămân proverbiale în diplomație prin perfecțiunea și pătrunderea științifică prin care au stabilit măsurile de a stoarce de la România ultimul ban și ultima picătură de marfă ce putea să le ofere. N-a trecut încă anul de când dl von Kühlmann și contele Czernin au impus aceste capodopere de extorcare a regatului zdrobit și prădat, și contele Herling i-a dat Kaiserului osatisfacție îmbucurătoare, asigurându-l că această reglementare s-a realizat prin grația divină. Tratatele nu au avut timp să desăvârșească opera de ruinare. Au fost astfel întocmite încât să funcționeze în etape lente; dar cantitatea de spoliere practicată înainte de căderea asupritorilor, care a urmat după devastarea comisă de invazie, a făcut din România în momentul de față o țară sărăcită. Parțial devastarea s-a făcut din cauza noastră și cu ajutorul nostru. Spre a face bogatele sonde petrolifere inutilizabile în mâinile inamicului, pentru cât mai mult timp posibil, noi am ajutat pe români să distrugă instalațiile ca măsură militară. Noi am hotărât să reparăm paguba, și acum trimitem o comisie să evalueze mărimea pagubei. Acesta, cel puțin, este un semn concret al prieteniei noastre față de România și al interesului nostru pentru refacerea ei. Dar pierderea temporară a aprovizionării cu petrol nu este decât un singur articol din lunga listă a daunelor pe care acest război i le-a provocat României. Puterile Centrale au jefuit temeinic țara până când ele au fost alungate. Au luat tot ce și-au dorit. Recolta în Muntenia a fost slabă, dar germanii înșiși au spus că au stors 3.500.000 tone de grâu și l-au trimis peste frontieră. Armata de ocupație a trebuit să fie hrănită și întreținută, toate obiectele de îmbrăcăminte, mașinile, utilajele și stocul de alimente au fost exportate tot atât de sistematic ca și din Belgia. Apoi au avut unele mici rectificări de frontieră – contele Czernin a refuzat să le numească anexiuni – care au privat România de circa 5.600 kilometri pătrați din pământul ei. În total paguba a însemnat multe milioane.
       Din fericire, România este o țară binecuvântată cu mari resurse naturale. Bogățiile sale agricole sunt cu greu depășite în Europa. Corespondentul nostru special se îndoiește dacă, chiar după toate aceste pierderi, România nu posedă încă destule alimente spre a-și satisface nevoile populației, deși acest punct de vedere este negat de autorități și de guvernul român. Din nefericire, fie că România are suficient grâu, fie că nu, este cu totul sigur că ea nu are mijloacele să distribuie acele provizii pe care le are. Hunii[1] au avut grijă de aceasta. Ei au lăsat 84 de locomotive pentru întregul Regat[2]. De atunci ei și-au dat seama ce poate însemna lipsa de material feroviar. Corespondentul nostru declară că un lot de 100 de locomotive ar da mai mult ajutor țării decât orice  cantitate de alimente. România are multe probleme în perspectivă, dar prietenii ei au motiv să spere că le va rezolva cu succes. Regele și regina sunt populari – mai ales regina, al cărei eroism pe linia frontului și în spitalele cu bolnavi de tifos – a câștigat inima națiunii; chestiunea agrară care a amenințat uneori să devină cumplită se crede că a fost de fapt reglementată printr-o măsură satisfăcătoare atât pentru marii moșieri cât și pentru țărani; masa poporului este liniștită și va fi și mai liniștită după împărțirea pământului. Românii sunt tot atât de inteligenți pe cât sunt de viteji și nivelul de educație va crește prin includerea milioanelor de români din afara granițelor ce vor fi incluși acum în Regat. O puternică dovadă de adevărat bun simț al acestui popor este că nici măcar prezența prelungită a armatei rusești, profund contaminată de bolșevism, nu a reușit nicio clipă să-l inoculeze cu erezii antisociale. Calomniile ungare care îl învinuiesc de înclinații bolșevice sunt pur și simplu răutăți. Unde urmează să fie trasate hotarele, firește e o chestiune arzătoare. Dar românii au dat dovadă de moderația lor și de instinctul lor politic prin bunăvoința pe care o manifestă de a supune această problemă la libera hotărâre a Conferinței. Li se va face, neîndoielnic, dreptatea cuvenită după crâncenele lor suferințe, puterea lor eroică de rezistență și respectul manifestat față de deciziile Puterilor.


(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. III, doc. nr. 548, pag. 246 – 247)
 
[1] Poreclă dată germanilor în Marea Britanie.
[2]  Spre comparație în 1882 existau 193 locomotive în parcul CFR, iar în 1916 se ajunsese la 932 de locomotive.
 

   ”…nu prea proastă, [cu spirit] democratic și care arată încă suficient de bine ca să întrețină, într-o oarecare măsură, reputația mea de femeie frumoasă. Pot să stau de vorbă la fel de firesc și fără să se vadă vreo diferență cu un cerșetor sau cu un președinte. Uneori mă mai ia gura pe dinainte, dar cu un zâmbet corectez adesea un cuvânt spus cu prea multă lejeritate.
      Banatul este o chestiune de neclintit. Cu greu aș fi putut crede că vom primi tot ce dorim noi, dar Președintele[1] pe care l-am văzut astăzi, mi-a spus că le tigre, cum i se spune pe aici lui Clemenceau[2], vorbește cu totul altfel despre România de la întrevederea pe care am avut-o cu el[3] și pentru prima oară s-a văzut o schimbare evidentă în atitudinea sa când într-o discuție a venit vorba despre țara noastră. Primul rezultat direct este faptul că cincizeci de locomotive vor fi trimise imediat în România.
 

Raymond Poincaré
 













Georges Clemencea
 
 
       Am văzut toate naționalitățile și cei mai interesanți [importanți] oameni au cerut să mă vadă. Parisul este un adevărat turn Babel. Toată lumea [politică] este aici. Trebuie să las în seama altora relatarea succeselor pe care le-am repurtat în toate părțile – modestia mea trebuie să mă oprească undeva! Știu că nu scriu ceea ce se numește o scrisoare precisă de afaceri, dar îmi smulg din orele mele de somn de noapte ca să descriu toate acestea și după asemenea zile nimeni nu trebuie să se mire că nu mai sunt în stare să povestesc totul sistematic.
        Toată ziua de duminică[4] am petrecut-o vizitând orașele devastate și câmpurile de bătălie. Am mers 12 ore cu automobilul și seara am participat la un mare dineu la Antonescu[5] în care, cu toată oboseala, i-am făcut pe toți să râdă într-una. Brătianu care ședea în fața mea a fost absolut încântat de modul în care i-am îmbrobodit pe toți bătrânii politicieni! La sfârșitul dineului s-au servit căpșuni. M-am întors spre vecinul meu care era Deschanel[6] și i-am spus că atunci când cineva mănâncă prima căpșună din an poate să-și pui o dorință, și eu ca Regină a României, singurul lucru pe care mi-l pot dori este Banatul. Această glumă modestă a avut un success monstru și Mr. V[7] nu-și mai încăpea în piele de mândrie elogiind-o.
 

Paul Deschanel
 













Arthur Balfou
 
 
     Mi-au fost acordate onoruri de toate felurile și în această după- amiază mi s-a conferit cu toată solemnitatea Marea Cruce a Legiunii de Onoare. Pe urmă am mers să-l văd pe Poincaré la Palatul Elysée, unde am purtat cu el o lungă și plăcută discuție. Este mult mai timid decât majoritatea celorlalți oameni politici, dar en tête à tête am scos-o foarte bine la capăt cu el și a arătat mult interes și simpatie pentru țara noastră, a admis însă că este cu neputință să mulțumești pe toată lumea și asta îi provoca un sentiment îngrozitor; au încercat din răsputeri să fie cât se poate de corecți și față de România și față de Serbia și probabil că până la urmă niciuna din aceste țări nu va fi pe deplin mulțumită.
       Ieri am luat masa cu Balfour[8] ca să-l întâlnesc Lloyd George[9] pentru prima oară[10]. Este un fel de Thomas[11] rafinat, la fel de amuzant, ne-am simțit de minune, dar Balfour, deși extrem de curtenitor, era impregnat categoric un pic cam prea mult de propaganda lui Take[12]. Am simțit că voia să fie rezervat. Dineul a fost încântător și câtuși de puțin plicticos, am fost în stare să prezint multe dintre problemele noastre sans appuyer trop dessus, [fără să insist prea mult] dar i-am făcut să înțeleagă bine ce voiam să spun și ce doream. Lordul Derby[13], ambasadorul britanic de aici, estegemütlich [un om plăcut] și foarte prietenos.
 

David Lloyd George
 













The Earl of Dery
 
        Astăzi l-am avut la masă pe Lordul Hardinge[14] și el mi-a declarat că Anglia este plină de bune intenții față de noi și că francezii răspândesc zvonuri contrarii ca să aibă ei tot creditul.
 










Charles Hardinge
 
 
       Cu Clemenceau am vorbit despre le change [schimbul sau schimbarea?] și despre colonelul Vyx[15] și ambele lucruri au fost ascultate.
      Am văzut nenumărați americani care sunt foarte prietenoși și interesați de mine în mod deosebit, din toate părțile sunt solicitată să mă duc în America, vor să fiu eu prima regină care se duce acolo! Cred că trebuie să ne gândim foarte serios la ideea aceasta. Se pare că Brătianu este de acord. Toți spun că aș face absolut minuni pentru România numai dacă m-aș duce acolo. Mr. Davison[16], șeful Crucii Roșii, a fost deosebit de insistent în acest sens. Mi-a plăcut de el foartemult.





 

Henry Pomeroy Davison, Sr.
Toate felurile de ajutoare îmi sunt oferite din America. Bătrânul și dragul Anderson a venit după mine până aici – tandră și sentimentală întâlnire, ar fi putut fi un adorator chevaleresque dintr-un alt secol și ne-am întâlnit în ziua când se împlinea exact un an de la plecarea lui din Iași! Așa că îți poți închipui ce mai revoir [revedere] a fost. Ai fi zâmbit cu toată gura.
 










Henry Watkins Anderson (1870-1954)
 
      Prietenul nostru, Mills, a apărut și el în același moment, cu aceleași dorințe: ca să-mi exprim părerea ba despre una, ba despre alta, să trimit poporului american un mesaj despre una sau alta…”
(Arhivele Naționale, Fond Regina Maria, dosar V 5768, filele 1 – 4, fără destinatar, nedatat, traducere dr. Sorin Cristescu
 
 
[1] Este vorba de președintele Franței, Raymond Poincaré, cu care regina s-a văzut marți 26 februarie/11 martie 1919, la Palatul Elysée, pentru a-i mulțumi pentru conferirea Marii Cruci al Legiunii de Onoare remisă de către generalul Jean-Baptiste Pénelon (șeful de stat major al Președintelui Republicii) în după-amiaza acelei zile, vezi Maria, Regina României, Însemnări zilnice 1919, traducere Valentina Costache și Sanda Racoviceanu, Editura Albatros, București, 1996, p. 89, vezi mai jos. 
[2] Georges Clemenceau (1841 – 1929) celebru jurnalist și om politic francez, anticlerical virulent, ministru de Interne (14 martie 1906 – 20 iulie 1909) și Președinte al Consiliului de Miniștri (25 octombrie 1906 - 20 iulie 1909, apoi 16 noiembrie 1917 – 18 ianuarie 1920) unul dintre artizanii Conferinței de Pace de la Paris.
[3] Din 7 martie 1919, vezi Maria, Regina României, op. cit., pp. 78 – 79.
[4] Este vorba de ziua 24 februarie/9 martie 1919, vezi Maria, Regina României, op. cit., pp. 85 – 87.
[5] Victor Antonescu (1871 -1947), om politic liberal și diplomat, ministru de Justiție (4 ianuarie 1914 – 11 decembrie 1916) apoi de Finanțe (11 decembrie 1916 – 10 iulie 1917). A fost trimis la Paris ca ministru plenipotențiar (10 octombrie 1917 – 25 martie 1918). După semnarea păcii de București a rămas la Paris ca simplu particular. Și-a reluat postul la finele lui 1918 și îl va păstra până la 20 decembrie 1919. În epoca interbelică va fi de mai multe ori ministru plenipotențiar (la Paris, ulterior la Geneva) apoi ministru de Justiție (14 noiembrie 1933 – 1 februarie 1935), de Finanțe (1 februarie 1935 – 29 august 1936) și îi va succeda lui Nicolae Titulescu în funcția de ministru al Afacerilor Străine (29 august 1936 – 28 decembrie 1937).
[6] Paul Deschanel (1855 - 1922), om politic francez, la 23 mai 1912 a fost ales președinte al Camerei Deputaților, calitate în care a jucat un rol major pe durata Primului Război Mondial prin cuvântările și intervențiile sale. La 17 ianuarie 1920 va fi ales președinte al Republicii, învingându-l pe Georges Clemenceau în turul preliminar, dar va fi suspendat la 21 septembrie 1920 din funcție din motive de sănătate (un accident de tren). La 9 ianuarie 1921 a fost ales senator, funcție pe care o va păstra până la moarte.
[7] Poreclă folosită de Regina Maria pentru Victor Antonescu (1871 - 1947).
[8] Arthur James 1^st Earl of Balfour (1848 - 1930), om de stat britanic și politician conservator prim-ministru al Marii Britanii (1902 – 1905). Ca ministru de Externe în guvernul condus de David Lloyd George, a emis așa-numita declarație Balfour la  2 noiembrie 1917 la cererea cabinetului: „Guvernul Majestății Sale privește favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin național pentru poporul evreu și își va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de înțeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina, sau drepturile și statutul politic obținut de evrei în alte țări.
[9] David Lloyd George (1863 – 1945) om politic galez și membru marcant al Partidului Liberal. A fost ultimul liberal care a îndeplinit funcția de prim-ministru al Marii Britanii (6 decembrie 1916 - 19 octombrie 1922).
[10] Vezi Maria, Regina României, op. cit., însemnările din ziua de luni, 10 martie 1919, pp. 87 - 88.
[11] Regina Maria se referă probabil la Albert Thomas.
[12] Take Ionescu (1858 - 1922) om politic român, lider al Partidului Conservator Democrat (din februarie 1908), ministru în guvernările conservatoare din anii premergători Marelui Război, vice prim-ministru al guvernului condus de Ion I.C. Brătianu (decembrie 1916 - ianuarie 1918) a plecat la Paris în martie 1918 cu un tren special pentru a susține interesele României, dar nu a ezitat să-l critice vehement pe Ion I.C. Brătianu.
[13] Edward Stanley 17^th Earl of Derby (1865 - 1948) general britanic, om politic conservator, diplomat, celebru proprietar de cai de cursă. A fost de două ori ministru de Război (1916 - 1918 și 1922 -1924), ambasadorul Marii Britanii la Paris (aprilie 1918 – noiembrie 1920).
[14] Charles Hardinge 1st Baron Hardinge of Penshurst (1858 - 1944) vice-rege și guvernator general al Indiei (1910 - 1916), sub-secretar de Stat permanent la Foreign Office în guvernul condus de Lloyd George, îi va succeda lordului Derby ca ambasador la Paris din noiembrie 1922 până la pensionarea sa în 1922.
[15] Fernand Vyx (1876 - 1941), lt. colonel francez, reprezentant al puterilor Antanei la Budapesta (1918 - 1919), cunoscut prin atitudinea sa ostilă României.
[16] Henry Pomeroy Davison (1867 – 1922), bancher american și filantrop. La intrarea Statelor Unite în Primul Război Mondial, în aprilie 1917, a fost numit Președinte al Consiliului de Război al Crucii Roșii Americane. În această calitate a condus o campanile pentru susținerea financiară a Crucii roșii, primind rapid patru milioane de dolari (un dolar echivalând cu 1,5 grame aur) pentru cumpărarea de ambulanțe. Serviciile aduse de al au fost recompensate prin conferirea  decorației Distinguished Service Medal, fiind unul dintre puțini civili care au primit-o. după răyboi a militat pentru crearea unei organizații internaționale care să coordoneze munca diferitelor societăți naționale de Cruce Roșie. Pe baza recomandărilor sale s-a întemeiat la 15 mai 1919 Liga Societăților de Cruce Roșie din MArea Britanie, Franța, Japonia, Italia și Statele Unite.
[17] Henry Watkins Anderson (1870-1954), avocat american, liderul partidului republican din Statul Virginia. Șeful misiunii americane a Crucii Roșii în România (ianuarie 1917 – martie 1918). A plecat din România și a reușit să treacă prin Rusia cu trenul într-o călătorie dramatică. A fost logodit cu o scriitoare americană celebră în epocă, Ellen Glasgow (1873 – 1945), dar care a rupt logodna cu el când a aflat că el și Regina Maria își scriau zilnic și își făceau cadouri.
[18] Jurnalist american, reprezentant al organizației Associated Press.
[19] Maria Regina României, op. cit., pag. 90, scrie: “…am rămas trează în pat până aproape de 3, scriind lui Nando și lui Barbu…” ceea ce ne face să afirmăm că este vorba de o scrisoare adresată lui Barbu Știrbei.

Misiunea militară Franceză       
Comandamentul trupelor din România și Rusia Meridională
 
Nr. 487/3                                                                 7 martie 1919
 
Generalul Berthelot către domnul general Prezan
Șeful Statului Major al Armatelor Române, București
        Am onoarea de a vă transmite informațiile de mai jos :
     Conferința de Pace în ședința sa din 26 februarie a decis, în scopul de a se evita orice conflict susceptibil de împiedica lucrările sale în curs, de a crea în Transilvania, între România și Ungaria, o zonă neutră, liberă de orice trupe românești sau ungare.
       Punctele importante ale acestei zone neutre vor fi ocupate de trupe franceze (în jur de 2 batalioane și 1 regiment de cavalerie), care vor avea misiunea de a asigura menținerea ordinii și liniștii în sus-zisa zonă, cu concursul, dacă este cazul, al unei comisii interaliate care să fie în mod special însărcinată cu diverse controale administrative, administrația teritorială rămânând supusă condițiilor fixate de armistițiu, fiind necesar ca numai art. 1 să fie modificat în acest fel.
       Zona neutră va fi stabilită în felul următor :
   1. Limita de est : Șoseaua mare de la Salonta Mare, calea ferată de la Salonta Mare la Oradea Mare. Localitățile menționate fiind excluse de ocupația militară română.
   Trupele române vor utiliza astfel aceste localități, la fel ca și calea ferată pentru aprovizionare și nevoi economice, sub controlul Aliaților.
      2. Limita de nord : Cursul râului Someș.
     3. Limita de vest : Linia plecând de la Tisa, în jur de 5 km nord-vest de Vasaros-Nameny, trecând apoi 5 km la vest de Debrețin, la 3 km vest de Devavanya, la vest de Gyoma ; la 5 km la vest de Oroshaza, la Hodmezovasarhely și Szegedin.
     4. Limita de sud : râulMureș.
      Aradul să fie ocupat de trupele aliate, fără trupe române și ungurești.
    Transmițându-mi această decizie generalul Franchet d’Esperey mi-a transmis să avertizez guvernul român și să specific că mișcare a trupelor române către vest nu ar putea avea loc fără autorizarea sa, pe care o va face cunoscută în timp util. Trupele ungurești vor trebui să înceapă retragerea la limita care le-a fost fixată mai sus (a se vedea nr. 3) și generalul Franchet d’Esperey dorește ca să nu existe niciun act de ostilitate în cursul executării măsurilor decise la Conferința de Pace.
 

 
Louis Franchet d'Esperey
 
       Generalul Franchet d’Esperey are intenția de a numi un ofițer general sau un ofițer superior pentru a rezolva pe loc, și în numele său, toate mișcările care vor exista în aplicarea acestei hotărâri.
General Berthelot

(Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională 1918. Documente interne și externe, august 1918 – iunie 1919, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, vol. III, doc. nr. 545, pag. 237 – 238)