Cu ocazia Sfintelor Sărbători ale Crăciunului și Anului Nou se distribuie din partea M.S. Regelui ca ajutoare următoarele sume săracilor din orașele notate mai jos:
       Lei 50.000 orașului București, unde ajutoarele se vor împărți în lemne și bani prin grija unui comitet compus din d-nele: Elena Pherekyde, Marietta Balș, Sarmiza Alimăneșteanu, Colette Plagino, Halfon și Irina Procopiu. Lei 5000 se distribuie prin Muntele de Pietate.
       Lei 10.000 la Iași, în lemne și bani, prin I.P.P.S Mitropolitul Pimen și d-nele D. Greceanu și G. Mârzescu.
       Lei 10.000 la Chișinău, prin grija P.S.S. Episcopului Nicodim.
       Câte lei 5.000 orașelor: Craiova, prin primărie; Cernăuți și Suceava, prin I.P.S.S. Mitropolitul de Repta.
     Câte lei 3.000 orașelor: Sibiu prin Sf. Mitropolie; Brașov, prin epitropia bisericii Sf. Nicolae; Arad prin P.S.S. Episcopul Ioan I. Pap; Cluj prin dl Emil Hațiegan, membru în consiliul dirigent al țării; Caransebeș prin P.S.S. Episcopul Dr. Miron Cristea, Timișoara, prin P.S.S. Protopopul Ion Oprea.
      Câte lei 2.000 orașelor: Alba Iulia, Constanța și Bârlad, prin primăriile lor; Blaj prin Sf. Mitropolie, Gherla prin P.S.S. Episcopul Iuliu Hossu; Oradea Mare: 1.000 lei prin P.S.S. Vicarul Episcopesc greco-oriental Roman Ciorogariu și 1.000 lei prin P.S.S. Episcopul bisericii greco-catolice Dr. Demetriu Radu.
      Și lei 15.000 altor orașe și sate din țară, după cereri ce se primesc direct de serviciul petițiilor.
(Arhivele Naționale, Fond Casa Regală. Documente Oficiale, dosar 119/1918, fila 15, decupaj din Monitorul Oficial)
 

         Ministerul de Război
         Cabinetul Ministrului
         Nr. 3
        Republica Franceză
        Traducerea unei telegrame cifrate
        Locul de proveniență: Armata de Dunăre (prin Salonic)
        Data și ora depunerii: 9 ianuarie 1919, ora 23.10
        Destinatar: ministrul de război.
        Nr. 166
        Expeditor: generalul Berthelot
        Text: 236/3. Pentru Președintele Consiliului de Miniștri.
        1. Am impresia că în momentul de față Aliații nu discută sincer cu România. Potrivit informațiilor pe care le dețin mi se pare că există tendința de a ține România departe de negocierile de pace și de a nu o situa pe același plan cu Serbia. Nu trebuie totuși să se reproșeze României pentru că a fost obligată să încheie pacea[1]. Mai puțin favorizată decât Serbia, ea (urmează). Nr 167. ea nu avea în spatele său Franța pentru a-și aduna soldații săi mutilați, locuitorii, ci o Rusie complet ostilă. Faptul de a nu fi fost în război de la începutul războiului mondial nu trebuie să constituie de asemenea, o cauză a ținerii sale deoparte. Sârbii, care au fost atacați, au fost forțați să se apere, în timp ce românii au îmbrățișat de voie bună cauza Antantei. Nr. 168. Se pare de asemenea că din ziua semnării armistițiului cu Bulgaria, ne-am arătat în mod constant nedrepți față de români:
        A. În Dobrogea s-a tolerat ca dușmanii noștri bulgarii să rămână pe teritoriul românilor, prietenii noștri. Șiacum se permit tot felul de șantaje bulgărești și li se ia partea împotriva românilor, care nu au încă dreptul să trimită trupe într-o provincie care este a lor. Este absolut inadmisibil. Nr. 169 – 170.
        B. În Banat, făcându-se tabula rasa în ceea ce privește tratatul său din [4/17 august] 1916 între România, Franța și Anglia, sârbii au fost lăsați să ocupe Banatul, să brutalizeze, să jefuiască, să-i bage la închisoare pe locuitorii români și să-i împiedice să-și manifeste dorința de unire cu România.
        C. În Transilvania, s-a fixat în mod absolut arbitrar, o limită a ocupației române, exclusiv geografică și fără să se țină seamă de situația etnografică. Nr. 170. Înrezumat [dacă] s-ar fi făcut eforturi pentru a-i defavoriza pe români față de dușmanii lor seculari, care sunt și ai noștri – bulgarii și ungurii – nu s-ar fi reușit mai bine.
      Acest mod de a agita toate spiritele în România compromite grav situația Franței care este preponderentă în această țară.
        Nu trebuie uitat că de hotărârile ce vor fi luate depinde viitorul Franțeiîn Orient. Nr. 171. Dacă dăm românilor satisfacțiile la care au dreptul și dacă ne ținem angajamentele, vom avea în România o adevărată colonie franceză de peste 15 milioane de locuitori, unde ne vom putea dezvolta comerțul și industria și ne vom simți ca acasă.
        Dacă, dimpotrivă, nu ne vom ține angajamentele, cu siguranță că țăranii români și din Transilvania, care sunt [oameni] simpli, Nr. 172, nu vor înțelege acest abandon și vor suferi influența tuturor partidelor antifranceze, care vor avea atunci întâi etate și ale căror afirmații împotriva Franței vor părea justificate.
        2. Când am părăsit Parisul am primit misiunea foarte clară de a face ca România să [re]intreînacțiune de partea noastră[2]; am reușit în această privință. Înainte de semnarea armistițiului[3], guvernul român declarase din nou război Germaniei și s-a aliniat în rândurile noastre. Eu însumi trecusem Dunărea cu trupele franceze[4]. Nr. 173. Întrucât regele și guvernul român au făcut ceea ce le-am cerut eu, se pare că trebuie să aibă drepturi de vechi și nu de noi aliați. Dacă ar fi altfel, situația mea de aici n-ar mai fi posibilă și v-aș fi rugat să binevoiți să mă rechemați, deoarece n-aș mai putea să vorbesc cu fruntea sus în fața unui rege și a unui guvern care ne sunt devotați și care au făcut tot ceea ce le-a cerut Franța prin intermediul meu.
       Sfârșit.
       Semnat: general Berthelot

(1918. Desăvârșirea unității-naționalstatale a poporului român. Recunoaștereaei internațională. Documente interne și externe august 1918 – iunie 1919. Vol. III,  Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, Doc. nr. 491, pp. 126 -127)
 
[1] Tratatul de pace de la Buftea-București încheiat cu Puterile Centrale la 7 mai 1918.
[2] La 1 octombrie 1918, vezi în însemnările generalului Berthelot discuția sa în acest sens cu premierul Georges Clemenceau de la care a primit ordinul repectiv.
[3] Este vorba de armistițiul Antantei cu Germania, semnat la Rethondes, la 11 noiembrie 1918.
[4] Cele două evenimente: reintrarea României în război și trecerea Dunării de către trupele franceze au avut loc în aceeași zi: 28 octombrie/10 noiembrie 1918.

      Generalul Berthelot, marele prieten al Romaniei, voind să cunoască pe Românii de sub jugul Ungariei, a plecat în seara de 12/25 Decembrie din București, însoțit de mai mulți ofițeri din Statul său major; a parcurs Banatul, Crișana și Transilvania, întorcându-se în Capitală în ziua de 21 Decembrie 1918/3 Ianuarie 1919.
 
       Henri Mathias Berthelot
       Primirea ce i s-a făcut peste tot locul de populația românească a fost cât se poate de strălucită; nu numai întreaga populație a localităților prin cari a trecut a ieșit întru întâmpinarea generalului Berthelot, dar bătrâni, femei și copii au venit cale de 2-3 zile, din munții Abrudului, ai Bihorului, din Maramureș și chiar din Bucovina, ca să salute pe marele și bunul nostru pretin. Ploaia, brutalitățile autorităților ungurești și sârbești, precum și faptul că trecea noaptea prin unele localități, nu au putut să împiedece țărănimea română de a veni să vadă pe acest viteaz general. În unele localități populațiunea a așteptat 10 până la 14 ore trecerea trenului. Pretutindenea primirea a fost măreață. După localități, sute, mii și chiar zeci de mii de Români, în haine de sărbătoare, au primit pe general cu cântece naționale, cu Marsilieza și cu strigăte de “Trăiască Franța!”, “Trăiască România Mare!”
      În toate cuvântările s-a arătat de către reprezentanții tuturor claselor sociale, de oameni de toate vrâstele și de femei de toate condițiile, voința nestrămutată de a rămânea uniți pentru totdeauna și mulțumirea nețermurită ce o datorim Franței și marelui ei fiu. Generalul Berthelot a vorbit cu multă bunăvoință tuturor, interesându-se de starea morală și fizică a populației, de hrană, de agricultură și recomandând poporului, care a suferit atâtea sute de ani, să mai aibă puțină răbdare până la hotărârea Congresului de pace, din care va ieși cu siguranță România Mare.
      Toate regiunile, toate localitățile au rivalizat între ele pentru ca primirea să fie cât mai măreață, și este cu neputință să se facă vreo clasificare, căci dacă numărul celor ieșiți întru întâmpinare a variat după mărimea localității, căldura primirii a fost peste tot aceeași, căci venea din aceeași inimă românească și a făcut să apară și mai puternic unitatea desăvârșită a nației române de peste tot. În localități ca Arad, Alba-Iulia, Sibiiu, Bistrița și Brașov, unde având mai multă vreme disponibilă și generalul Berthelot a putut merge în oraș, a fost dus în trăsuri mânate de surugii români, înconjurate de sute de călăreți, în bogate costume naționale, cu cai acoperiți de scoarțe foarte frumoase, și a trecut printre mulțimi de zeci de mii de locuitori din satele din jur, cari l-au primit cu o însuflețire ce nu se poate descrie. Veselia, bucuria de a se vedea în sfârșit neatârnați și uniți cu Patria-mumă se vedea pe toate fețele, iar emoțiunea era atât de mare încât mulți plângeau, iar de mai multe ori s-au văzut lacrimi și în ochii generalului. Bătrâni, bătrâne îngenunchiau și mulțumeau Cerului de a le fi dat să vază ziua aceasta și toți cereau cu insistență ca Regele și Regina să meargă cât mai curând în mijlocul lor.
      La Sibiu manifestația populară a avut forma unui strălucit cortegiu etnografic, care a defilat pe dinaintea generalului francez, în piața cea mare a orașului, un cortegiu format din popor venit din vreo 70 de sate. Cu steaguri franceze și române, fiecare sat în frunte cu figura impunătoare a preotului, mergând în haine de sărbătoare, într-o ordine și disciplină exemplare, și însuflețit de spontaneitatea și căldura manifestațiilor pentru Franța și pentru strălucitul ei fiu, cortegiul etnografic al celor 30 – 40.000 de țărani, bărbați și femei, pe jos, călări și în căruțe împodobite, avea ceva din măreția și strălucirea multicoloră a unui covor lung, nesfârșit și bogat în țesături naționale. În aceeași zi, un cortegiu mai mic de 15 sate a defilat la Săliște în fața generalului. Jocurile naționale: bătuta, călușerul și învârtita au încheiat cortegiul etnografic din ambele localități. Ordinea perfectă în care au decurs toate, bucuria ce se vedea pe toate fețele, au făcut asupra tuturor, cari au avut fericirea să fie de față la această serbare, o adâncă și neuitată impresiune.
        Brașovul românesc a făcut generalului Berthelot o primire cum numai acest colț de rai pământesc poate să o facă. După ce la toate gările din țara Bârsei li s-au făcut cele mai calde ovațiuni de populațiunea românească, îmbrăcată în haine de sărbătoare, la Brașov a fost întâmpinat de zeci de mii de Români, un impozant alai de călăreți din toată țara Bârsei, între cari s-au distins costumele bogate și pitorești ale Junilor din Șcheiu. Protopopul, Dr. Saftu, încunjurat fiind de notabilitățile române, într-o călduroasă vorbire în limba franceză a exprimat bucuria pe care o simt miile de Români din acel județ de a vedea în mijlocul lor pe nobila Franță, reprezentată prin viteazul organizator al armatei române. Generalul a răspuns astfel:
     Sunt foarte mișcat de cuvintele de dragoste ce mi le adresați. Am cutreerat toate ținuturile românești din Banat pană aici și vă asigur că sufletul românesc vibrează pretutindeni la aceeași înălțime ca și sufletul francez. Dacă am ajuns azi aurora zilelor de libertate și de fericire, avem să mulțumim în aceeași măsură și armatei române. Eu, care am văzut nobilul ei curaj la Oituz, Mărăști și Mărașești, vă asigur că soldații români, cari au sângerat acolo, au creat România Mare.
După ce generalul a trecut în revistă compania de soldați care făcea onorurile și mulțimea de călăreți îmbrăcați în costume naționale, în fruntea cortegiului, scăldat în flori și în razele înviorătoare ale soarelui, a trecut prin arcurile de triumf înspre Biserica Sf. Nicolae din Șcheiu, unde părintele Saftu a recitat o adânc simțită, rugăciune de mulțumită pentru victoria Aliaților, și apoi a exprimat bucuria ce o simt Românii din comitatul Brașovului, văzând în mijlocul lor pe viteazul reprezentant al Franței. Generalul, emoționat, a răspuns:
       Prietenia care este între națiunea franceză și națiunea română e o prietenie cu legături vechi și puternice. Când zicem: Trăiască Franța! înțelegem și Trăiască România Mare! Dați-mi voie să citez în acest sfânt lăcaș câteva cuvinte din Marsilieza: Drapelul tiraniei era ridicat în contra noastră, astăzi este la pământ. Ziua de glorie a sosit, idealul nostru este împlinit. Aceasta este pentru veacuri nesfârșite. Anul 1919, care începe acum, e un început de înviere, libertate și independență pentru Români.
       Urale puternice au acoperit aceste cuvinte și miile de Români au cântat Deșteaptă-te Române.
În sala festivă a liceului românesc, frumos împodobită cu covoare naționale, generalul a fost primit cu un potop de flori, iar piepturile oaspeților au fost decorate cu cununițe de iederă și brădet, legate cu panglici naționale. Vestitul cor al lui Dima[1] a intonat Marsilieza, primită cu nesfârșite ovații.
 

      Gheorghe Dima 1847-1925
      Profesorul Ion Pricu, într-o cuvântare avântată, în limba franceză a salutat pe ilustrul oaspe în numele instituțiunilor culturale ale Românilor din Țara Bârsei. Iar doamna Constanța C. Popovici, în cuvinte emoționante, mulțumește în numele femeilor române națiunii franceze pentru jertfele ce le-a adus pentru cucerirea libertății noastre. Generalul a dat un răspuns care a stors lacrimi de mândrie din ochii ascultătorilor:
      Sunt conștient de tot ce văd și tot ce știu despre d-voastră. Hotărârile Providenței nu le putem vedea. Am ajuns o zi, care pentru d-voastră este consacrarea idealului așteptat de veacuri. Ați meritat-o cu drept. Ceea ce face atât de mare bucuria ce o simțiți astăzi, sunt suferințele mari prin cari ați trecut. Cine știe, dacă în loc de oprimatori ați fi avut în jurul vostru pretini, bucuria, bucuria unirii voastre ar fi putut să fie atât de mare? Când acum patru ani am intrat în răsboiul, pe care nu noi l-am provocat, am simțit în ce parte este dreptatea. Puterile Centrale erau conduse de forța brută. Acestei puteri, noi i-am opus forța dreptății. Atunci am simțit că noi într-adevăr eram mai tari. Și cauzei noastre drepte li s-au alăturat în curând 18 popoare din Europa, Asia și America. În ce privește România, să credeți că jertfele aduse de armata română la București, Argeș, Mărăști, Oituz și Mărășești au meritat răsplata de astăzi. Azi soarele strălucește pe cer ca bucuria în inimile d-voastre; să dea Dumnezeu ca această bucurie să țină cât soarele de pe cer. Trăiască România Mare!
      După ce s’au terminat uralele entuziaste, vestitul cor al lui Dima a cântat Trei culori cunosc pe lume. Făcând cerc în jurul său, generalul a multumit maestrului Dima pentru emoțiile ce i le-a procurat prin cântarea înălțătoarelor arii bisericești și naționale. Pe livada din fața liceului i s’a prezentat generalului un tablou de artă, curat românească: danțuri naționale executate de sute de perechi în costume minunate românești. Toate erau armonios aranjate și executate sub supravegherea destoinicului componist și artist coreografic Dr. Tiberiu Brediceanu[2]. 
 

       Tiberiu Brediceanu 1877 - 1968
       S-a jucat Călușerul, Bătuta, Hora mare și altele. Delegațiile trimise de satele săsești și ungurești îl găsesc pe generalul francez prins în ritmul captivant al Horei noastre. La vorbirile acestor delegați generalul răspunde că Conferința de pace va face dreptate tuturor. La întrebarea unui ungur, fost deputat în Parlamentul din Budapesta, că de ce nu s’a arborat și steagul maghiar, generalul a dat explicația că fiindu-ne Maghiarii inamici, steagul lor nu poate flutura alături de ale Aliaților cari au suferit împreună. Banderiile de călăreți au condus apoi la gară pe ilustrul prietin și binefăcător al Românilor, care în cele trei ceasuri petrecute în mijlocul Brașovenilor a întipărit în inimile lor amintiri neșterse.
     Comandantul armatelor aliate ale Dunării a constatat cu ocazia acestei călătorii, pe lângă modul în care Ungurii au respectat armistițiul și atitudinea dușmanoasă a acestora față de noua stare de lucruri din Ardeal. Generalul Berthelot a văzut necesitatea unor măsuri de ordine militare și a promis, la plecare, reprezentanților organizațiilor românești, să contribuie la o grabnică îndreptare a situației. El a mărturisit cu acest prilej buna impresiune pe care i-a făcut-o minunata organizare a vieții publice române în comunele ardelene și a accentuat în mai multe rânduri, cu vii elogii la adresa Românilor, diferența de mentalitate, de conduită și de organizare pe care a constatat-o între cele trei elemente dușmane din Transilvania.
    Întorcându-se în București, generalul Berthelot a adresat președintelui Consiliului diriginte român din Sibiu, dl. Dr. Iuliu Maniu, următoarea scrisoare de mulțumire:
    Adânc mișcat de manifestațiile de simpatie ale căror obiect am fost în timpul călătoriei mele în Banat, Crișana și Transilvania, mă gândisem să mulțumesc individual domnilor președinți ai comitetelor locale românești, cari au venit să mă salute în toate gările prin cari am trecut. Trebuie să renunț, atât de mare a fost numărul lor. Și această imposibilitate este cel mai frumos omagiu pe care îl pot aduce vitalității neamului românesc, care trăiește în ținuturile artificiale ale vechii Ungarii. În timpul celor optsprezece luni petrecute în România și în contact strâns cu armatele sale, am putut să studiez și să înțeleg bine caracteristica sufletului românesc, căruia cu plăcere vin să-i dau o nouă mărturie. Șederea printre Românii de peste munți m-a convins că sufletul lor este același ca și al acelor de la București și de la Iași. Am fost de asemenea foarte mișcat de manifestările unanime de stimă și iubire pentru Franța, cari au avut loc pretutindeni la trecerea mea, de sinceritatea și delicatețea exprimării lor. De aceea, din adâncul inimii, va rog, domnule președinte, să primiți și să transmiteți tuturor, bărbați și femei, fete și copii, săteni și orășeni, și tuturor membrilor comitetului diriginte și ai comitetelor locale, expresiunea celei mai vii recunoștințe și a urărilor mele afectuoase pentru realizarea aspirațiilor voastre naționale. Binevoiți a primi, domnule președinte, expresiunea înaltei mele considerațiuni și permiteți-mi de a striga împreună cu d-voastre: Trăiască România Mare!”
[1] Gheorghe Dima (1847 -1925) compozitor, dirijor și pedagog român, membru de onoare (din 1919) al Academiei Române.
[2] Tiberiu Brediceanu (1877 – 1968) compozitor, folclorist român, și jurist, fratele lui Caius Brediceanu, fiul lui Coriolan Brediceanu și tatăl lui Mihai Brediceanu. A participat și în calitate de deputat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918.

        În zilele din urmă s-au mai publicat în Monitorul Oficial: decretul de împroprietărire a țăranilor prin exproprierea moșiilor, decretul votului universal, fără nicio restricțiune, după care se vor face alegerile pentru o Constituantă în Martie anul viitor (1), și decretul pentru organizarea muncitorimei din uzine, ateliere și fabrici. Prin aceste decrete se împlinește opera de dreptate socială dinăuntrul țării și se face cu putință unitatea noastră națională. În Vechiul Regat proprietățile mari se desființează și trec în mâinile țăranilor, tot astfel va fi și în Basarabia, Bucovina și Transilvania, unde proprietatea mare în întregime era în mâna rusească, evreo-nemțească și ungurească. Cu aceste reforme guvernul liberal și-a înscris cea mai frumoasă pagină din istoria neamului nostru, căci numai prin ele ținuturile românești de peste Carpați și Prut pot fi contopite la făgașul istoric și pot dobândi acea cimentare puternică și statornică în frontierele noi, mai ales într-o epocă de largi prefaceri sociale și adâncă democrație europeană. Aceste reforme se realizează prin deplină armonie și deosebită grije pentru binele obștesc. Această minunată evoluție în viața Statului Român a biruit toate rezistențele și deschide în viitor o epocă de dezvoltare și propășire care promite neamului românesc culmi înfloritoare de civilizație și de cultură.
 

[Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol.2, pp. 182 – 184]

 
(1) În realitate primele alegeri în regimului votului universal vor fi în repetate rânduri amânate și vor avea loc abia la începutul lui noiembrie 1919.

Domnul care acuză
General AVERESCU
      Grupul de oameni de caracter, cu minți luminate, cu sentimente de o cinste imaculată și cu suflete alese, care patronează Viitorul (Viitorul, ce ironie !) m-au botezat Domnul care acuză.
    Primesc botezul cu foarte mare plăcere, chiar și cu oarecare gratitudine, căci el îmi dă dreptul să întrebuințez expresiunea acuz, fără ca să fiu expus imputării că imitez.
    Același grup respectabil de persoane iubitoare de adevăr până la pedantism, au făcut importanta descoperire că nu sunt un om nou, ci sunt vechi, vechi de tot și că am și eu partea mea de răspundere la relele de azi.
   Primesc și aceasta. Aș fi chiar fericit să fiu chemat a da seama de activitatea mea în treburile publice, destul numai ca ceasul răspunderilor să sune odată[1].
    Până atunci, până când mă voi găsi pe banca acuzaților, fiindcă mi s-a spus « Domnul care acuză », deocamdată să acuz, și deoarece s-au luat lucrurile de la descălicătoare reamintinidu-mi-se timpul de tristă memorie când am făcut parte, dus de împrejurări, din guvernul poreclit pe nedrept liberal, voi începe acuzările mele de atunci.
*
    Acuz pe acei cari atunci când am reorganizat armate în 1908 punând-o pe bazele solide pe care se găsește azi, mi-au refuzat mijloacele bănești, chiar cele indispensabile. Pentru permanentizarea întregii infanterii și pentru sporirile trebuitoare în celelalte arme, mi s-au dat numai două milioane, pe când ministerului de interne[1], pentru creare de posturi s-a dat mai mult decât întreit. Acuz pe acei cari nu au dat ministerului de război suma de 75 de milioane cerută de mine în 1908, pentru completarea lipsurilor ce aveam în armată, lipsuri cu parte din care am intrat în războiul actual. Am prezentat atunci consiliului de miniștri un memoriu explicativ și ceream ca suma de 75 de milioane să fie repartizată pe cinci ani. Mi s-a făgăduit, dar îndată ce am ieșit, se știe cum, din minister în 1909[2], cehestiune a afost dată uitării. De abia târziu a fost reluată de neuitatul Filipescu, dar și după ieșirea lui din minister și mai ales după venirea liberalilor[3] a fost din nou îngropată.
    Acuz pe cei cari cunoscând lipsurile din armată, căci o bună parte au fost enumerate de mine în memoriul menționat, nu s-au gândit și grăbit cel puțin pe timpul neutralității, să le complecteze, deși știau că din o zi în alta trebuia să intrăm în război.
    Acuz pe acei cari nu au ținut seamă de observațiunile mele asupra măsurilor nefaste ce se luau în armată și care duceau la starea de desorganizare în care s-a găsit când am intrat în război și cărei se datorește [sic !] nenorocirile noastre din prima parte a campaniei.
   Acuz pe cei cari au fost cauza plecării mele de la Marele Stat Major în 1913 deși prin pregătirea mea, prin funcțiile ocupate și prin servicii le aduse, eram indicat și legal și profesional înaintea oricăruia altul să ocup acel post.
   Acuz pe acei cari nu mi-au cerut niciodată părerea în chestiunile de organizare a armatei precum și asupra alcătuirii planului de operațiuni când prin starea mea de serviciu prezentam toate garanțiile de a fi cunoscător al acestor chestiuni. Acuz pe acei cari prin legi personale au creat posturiîn armată ne necesare și au pus în ele persoane care la trecerea armatei pe picior de război au primit alte destinațiuni decât acelea indicate prin legea creată anume pentru ele.
    Acuz pe acei cari, când războiul era la ușă nu numai că au ținut în capul Statului Major un figurant fără cea mai mică pregătire profesională[4], dar chiar atunci când acel figurant a trebuit să părăsească armate, expirându-i și prelungirea de favoare, a fost ținut în postul său ca ofițer de rezevă concentrat, în disprețul legii ofițerilor de rezervă, al legii de stat major și al bunului simț ; iar când s-a sunat mobilizarea acest indispensabil al regimului a fost lăsat la partea sedentară pentru a reintra în scenă în figura altui favorit mai puternic.
    Acuz pe acei cari au dat armata și conducerile operațiunilor pe mâinele unui inventat, care deși capabil în alte funcțuni prin nimic nu dovedise că putea sta în capul unei armate de o jumătate de milion.
     Acuz pe acei cari, după ce au fost nevoiți a înlătura un diletant l-au înlocuit printr-un altul tot atât de străin, ca și celălalt de technica Statului Major.
   Acuz pe acei cari au tolerat dacă nu au organizat chiar propaganda printre Românii din Transilvania de a porni în război alături cu Nemții, trimițându-i astfel ași vărsa sângele cu sutele de mii împotriva sfintei noastre cauze naționale.
  Acuz pe acei cari considerau pe transilvăneni, când fugeau la noi pe timpul neutralității, ca dezertori și trădători, pentru că căutau un refugiu în patria mamă spe a nu-și da sângele împotriva ei !
   Acuz pe acei cari au evitat de a imita sublimul exemplu al Belgiei de a intra imediat în războiul al cărui motiv determinat, cel puțin aparent, a fost înăbușirea mișcărilor iredentiste. Intârzierea intrării noastre în război a avut întreitul rezultat :
   1. Am pierdut întregul contingent ardelean, care ar fi trecut fără nicio excepțiune în rândurile noastre pentru a se bate alături cu noi în loc de a se bate în contra noastră ( subliniere în textul original n.n.) ;
    2. am intrat în război cu o inferioritate de 2 ani de experiență în technica războiului modern. Dacă intram de la început am fi făcut și câștigat această experiență, zi cu zi o dată cu dușmanul și acest câștig ar fi compensat lipsurile materiale ce aveam și care de altfel tot nu s-au complectat până la intrarea în război ;
   3. opera nefastă de desorganizare a avut vreme a se desăvârși în totul și am intrat cu armata sporită dar slăbită, pe câtă vreme am fi putut intra cu armata așa cum a fost organizată în 1913, organizațiune la care am fost nevoiți a reveni în 1917.
   Acuz pe acei cari nu au intervenit în război când Serbia a fost amenințată de Bulgaria abdicând prin impasibilitatea noastră rușinos de la obligațiunile ce ne impunea tratatul din București[5].
 Acuz pe acei cari au asistat nepăsători la distrugerea Serbiei, la reîntremarea Turciei și la aprovizionarea Bulgariei care se făcea sub ochii noștri prin transportul pe Dunăre. Zilnic treceau șlepuri încărcate cu munițiuni destinate a semăna moartea în rândurile noastre.
  Acuz pe acei care au tolerat în țară propaganda deșuchiată a Nemților făcând să nască în sânul națiunei un curent în nepotrivire cu aspirațiunile neamului.
   Acuz pe acei care au încheiat o convențiune militară cu Rusia necorspunzătoare situațiunei în cauză că reprezentanții aliaților au fost induși în eroare – indiferent dacă din rea credință sau din incompetință – asupra valoarei reale a armatei noastre raportată la aceea a viitorului dușman.
  Acuz pe acei cari nu au ținut seamă de observațiile mele arătate în scris, după catastrofa de la Turtucaia și care s-au dovedit în urmă de a fi fost judicioase.
*
    Acuz pe acei care au suspendat viața parlamentară pe când în alte părți parlamentul funcționa în permanență.
    Acuz pe acei cari au introdus măsuri de rigoare exagerată și nefolositoare împotriva textului explicit al Constituțiunii și în afara însăși a Legii caduce asupra stării de asediu din 1864, readusă la viață neconstituțional prin legea din 1915.
   Acuz pe acei cari au enunțat împroprietărirea țăranilor în 1913 și nu au acordată-o nici până azi, după 5 ani de făgăduieli și svârcoliri sterpe.
  Acuz pe acei cari au deținut puterea în timpul retragerii fără s-o exercite, făcând astfel ca în momentele cele mai grele în loc să domnească ordinea și încrederea în întreaga țară era un haos sfâșietor.
   Acuz pe acei cari au luat zeci de mii de tineri și copii în retragere și i-a lăsat în voia întâmplării pentru a fi jertfa boalelor și foametei.
   Acuz pe acei cari nu au luat măsuri pentru combaterea tifosului exantematic decât după ce s-a dat un tribut înmărmuritor. Singur Corpul 1 de armată a pierdut 12 mii de oameni!...
    Acuz pe acei cari din nepricepere și neprevedere au lăsat populațiunea din Moldova fără hrană, fără îmbrăcăminte, fără încălzit! Mijloacele nu lipseau, ci spiritul de organizare lipsea. Pe când în Iași populațiunea era în cea mai neînchipuită lipsă, în Bacău viața era cel puțin suportabilă.
    Acuz pe acei cari au adus cu ei neorânduiala din Moldova și în teritoriul fost ocupat, astfel încât azi, populațiunea care a suferit jugul străin, în loc de alinare, continuă a geme sub apăsarea suferinței!
   Acuz pe acei cari fără niciun drept decât acela al intrigelor sfidând opinia publică și-au apropiat din nou puterea și recurg la toate manoperile politice, în disprețul Constituțiunei, pentru a-și prelungi agonia.
   Acuz, în fine, pe acei din cauza cărora țara a suferit, suferă și va mai suferi și vom repeta aceste acuzațiuni până când va veni ziua teribilă, dar mult dorită, ca ele să fie auzite de cei de drept șezând pe banca acuzaților!
   Vom vedea atunci dacă vor mai putea sfida lumea spuind : foști și viitori miniștri !! (1)
 
(1) Pentru a ne lămuri : nimeni dintre români, dl general Averescu, mai puțin ca oricari, nu crede și nu voiește să facă a se crede că România este țara tuturor relelor. Cu foarte slabe excepțiuni, interesați în cauză, oricine este însă doritor să se știe în lumea largă că România este pe mâna unei bande capabilă de toate relele.
« Liga Poporului »

[Îndreptarea, Anul I, Nr. 200, Joi, 20 Decembrie 1918 [2 Ianuarie 1919]

[1] Condus pe atunci de Ion I.C. Brătianu.
[2] Pentru că a refuzat un trafic de influență cerut de Ion I.C. Brătianu.
[3] La 4 /17 ianuarie 1914.
[4] Generalul Vasile Zottu.
[5] Protocolul secret al tratatului de pace de la București din 28 iulie/10 august 1913 preciza refacerea coaliției antibulgare în cazul în care Bulgaria nu va respecta prevederile tratatului. Titu Maiorescu scrie despre „textul în două articole ale Protocolului secret de garantare în contra unei eventuale respingeri a Tratatului de pace din partea Sobraniei bulgare.” (Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice și Cadrilaterul, ediție Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București, 1995, pag. 157).
 
 [1] Problema Răspunderilor a fost ridicată de Alexnadru Averescu după părăsirea armatei și intrarea în viața politică, el întemeind la 1/14 aprilie 198 Liga Poporului. A publicat în ziarul formațiunii sale o seir de articole, strânse mai apoi într-o broșură, publică în același an 1918.

      Am telegrafiat guvernelor noastre că situația hranei devine tot mai alarmantă și că, dacă Aliații nu o vor remedia fără întârziere, această mizerie va cauza tulburări mai rele decât acelea de săptămâna trecută. Dacă nu vor anunța că ajutoarele sunt deja pe drum, populația care efectiv moare de foame, îi va acuza pe Aliați de mari suferințe, neținând seama de satisfacția dată aspirațiilor naționale.
     Ei [românii] repetă că Aliații nu iau în considerare faptul că dintre toate națiunile aliate, situația existentă în România este cea mai rea. Țara a fost în întregime devastată de germani și ruși și a fost singura țară complet izolată timp de 15 luni. În timpul ocupației, ea nu a fost deloc aprovizionată, așa cum a fost Belgia de către SUA.
    Am insistat și am implorat în numele umanității, la fel ca și pentru a servi interesele politice și economice ale țărilor noastre, ca o parte din ajutoare să fie trimise cât mai curând posibil. Noi mai sperăm ca acest ajutor să nu fie întârziat ori amânat din cauza unor aranjamente financiare, așa cum s-a întâmplat anul trecut. Trebuie să se ia în considerare faptul că hrana trebuie trimisă imediat iar plata să se facă mai târziu"[1].

[1] Apelurile de ajutor ale autorităților române vor fi auzite de guvernul de la Washington și lor li se va răspunde după constituirea în decembrie 1918 – decizia Congresului poartă data de 24 februarie 1919 - a „Administrației Americane pentru Ajutor” (American Relief Administration - ARA), condusă de viitorul președinte al SUA, Herbert Hoover. Era vorba de un organism însărcinat cu aprovizionarea statelor aflate într-o situație economică foarte dificilă. România a fost înscrisă în planurile americane de aprovizionare după 17 noiembrie 1918, în proiectul întocmit de Hoover și asistenții săi, România figura între statele „eliberate”, alături de Belgia, Polonia, Cehoslovacia, Serbia, Finlanda, etc. această categorie cuprindea țări considerate a fi lipsite de mijloace financiare și de transport, cu frontiere instabile amenințate permanent de bolșevism și chiar „lipsite de experiență de guvernare.” Detașat în ianuarie 1919 de ARA pentru a raporta situația de la fața locului, maiorul american Joseph Green a constatat că „germanii și maghiarii devastaseră țara mai mult decât se putea crede” el aflându-se „în fața poporului care arăta cel mai înfometat din câte popoare am văzut în Europa.” În consecință s-au devansat formalitățile financiare, și ele întârziate de așteptarea stabilirii statutului României la Conferința de Pace, și la începutul lui ianuarie 1919 s-a decis trimiterea în România a primelor transporturi de făină, sosite și recepționate la Constanța și Sulina la sfârșitul aceleiași luni, vezi Ion Stanciu,Aliați fără alianță. România și SUA 1914 -1920, Editura Albatros, București, 1992, pp. 203 – 204; Mircea Răceanu, Cronologie comentată a relațiilor româno-americane: de la începutul cunoașterii reciproce până la prăbușirea regimului comunist în România, 1989, Editura Silex, București, 2005, pag. 89 și 91. (Nota editorului A. A. Căpușan, pp. 358 - 359)

    Herbert Clark Hoover (1874 -1964)

O altă legendă
General AVERESCU
      În cazul de față denumirea de legendă este un eufemism. O întrebuințez totuși pentru că adevărata denumire ar fi prea dezastruoasă.
    Este vorba de afirmațiunea că aș fi întreținut corespondență cu mareșalul Mackensen, afirmațiune care se repetă de presa guvernamentală spre uimirea și indignarea tuturor oamenilor de bine, independent de credința politică.
  Se pornește de la morala atât de scumpă celor lipsiți de scrupule, că în luptele politice toate mijloacele sunt permise și că între mijloacele dovedite bune, tronează calomnia.
   În adevăr, nu degeaba se spune în franțuzește : că tot rămâne ceva ; căci nu rareori s-a văzut că cu insinuări perfide și nedemne s-a izbutit a se induce în eroare buna credință acelor cari nefiind armați cu destul criticism [spirit critic], primesc afirmațiunile ca niște demonstrațiuni.
   Așa se întâmplă cu afirmațiunea menționată. Dacă ar fi cu putință a se face o statistică pentru a se constata câți au crezut-o și pe câți a indignat ea, desigur că cei cari au pus-o în circulațiune nu ar avea motiv a se bucura, cred tocmai dimpotrivă.
  Ce minte sănătoasă și cinstită poate să creadă că generalul care din cea mai fragedă copilărie a îmbrăcat uniforma și a îmbătrânit în ea, servindu-și țara rodnic, în împrejurări unele mai grele ca altele, generalul a cărui fiecare zi din viață a fost o zi de serviciu pentru țară, generalul care pe unde a trecut nu a lăsat decât urme pipăite de activitate patriotică, generalul care a știut să câștige, fără a fi un șef comod, nu numai încrederea, dar și iubirea celor pe care i-a comandat, generalul care nu a șovăit un singur minut în fața situațiunilor celor mai grele, să fie în stare să facă ceva, nu contra intereselor țării, dar chiar numai în desacord cu demnitatea lui de militar sau numai de simplu om.
  Căci când se insinuează că am avut corespondență și tovărășie cu Mackensen [nota autorului : Viitorul Nr. 3100] se face în scopul de a face să apară presupunerea că în această corespondență și în această tovărășie ar fi ceva in[famant ?] adică ceva împotriva intereselor țării.
    Nu este oare a merge puțin cam prea departe și a trece dincolo de scopul voit și de aceea lovitura aruncată să se întoarcă împotriva celor cari au plăsmuit-o ?
  Și, ce este mai caracteristic, adepții acestui procedeu moral și ortodox, au impudența să admonesteze pe acei cari, în momentele mărețe ce trăim comit « adevăratul sacrilegiu » ca să arate România ca țara tuturor relelor [n.a.Viitorul, ibidem]
  Ce țară mai cuib al tuturor relelor poate fi aceia în care descoperindu-se că un general a avut relațiuni cu dușmanul, nu este sfâșiat în bucăți de mulțime, sau cel puțin nu este legat de cei cari dețin puterea, la stâlpul infamiei !?
   Să trecem pe tărâmul sigur și positiv al faptelor concrete.
   Am cunoscut pe Mareșalul Mackensen pe când eram atașat militar la Berlin[1].
   Întâmplarea a făcut ca la primele manevre la care asistam în Germania în această calitate să fiu la o masă oficială alături de dânsul. Mi-a spus că în timpul cât a fost în marele stat major s-a ocupat de Peninsula Balcanică.
   M-am întreținut foarte mult cu el. Cunoștea admirabil armata noastră precum și celelalte armate din Peninsulă. Eram pe atunci aliați și desigur că nu-mi făceam decât datoria întreținând bune relațiuni cu personalitățile de seamă din armata pe lângă care eram trimes.
  Voi nota însă în treacăt că cel mai bun prieten al meu la Berlin a fost atașatul militar francez, colonelul conte Foucauld, motiv pentru care guvernul liberal de atunci[2] m-a rechemat în țară, de altfel, pe nedrept, căci prietenia noastră era cu totul în afară de activitatea noastră profesională și în ea mai era cuprinsă și aceea a colonelului Prudente, atașatul militar italian.
   De la rechemarea mea, în 1898, din postul de atașat militar, nu am mai avut nicio relațiune cu Mackensen ; legăturile noastre au fost atât de puțin strânse încât nu eram nici măcar în schimb de cărți de vizită la Anul Nou.
  În primăvara anului 1916, am mers de la Craiova la Turnu Severin în scopul de a mă duce cu comandantul Diviziei I-a la Vârciorova, pentru a face acolo unele cercetări. Sosind la Turnu Severin, generalul Văleanu mă pune în cunoștință că Mareșalul Mackensen este la Vârciorova.
  Am amânat ducerea mea acolo până după plecarea mareșalului, căci mi-am pus chestiunea astfel : întâlnindu-mă cu dânsul, ceea ce mi se părea aproape inevitabil, după cum presupuneam că ar fi fost inevitabil de a mă întâlni cu dânsul și de a nu vorbi de război – și atunci aș fi fost pus în dilema sau de a-i spune lucruri neplăcute sau de a nu vorbi așa cum gândeam – și preferam să evit și una și alta.
  În Septembrie 1916 eram în București, în calitate de comandant al armatelor de Sud. În urma bombardamentului de aeroplane care a făcut atâtea victime în Capitală, am redactat o radiogramă pentru Mareșalul Mackensen în care îl făceam atent asupra barbariei și inutilității militare a procedeurilor întrebuințate de aviatorii săi [text alb, cezurat, trei rânduri] Cenzura a găsit însă cu cale să nu transmită radiograma.
  În fine, după ce am ieșit din guvern și din armată, către sfârșitul primăverii anului acesta, un domn care are întinse afaceri în București, plecând spre teritoriul ocupat și trecând pe la mine în Bacău, mi-a spus dacă nu pot să-i dau o scrisoare de introducere la comandamentul german.
  În presența a trei persoane, am scris în limba română o scrisoare cam cu următorul conținut : Îmi permit a vă recomanda pe d-nul… V-aș rămâne foarte obligat dacă i-ați înlesni mijlocul să se intereseze de casa și averea mea. Primiți mulțumirile mele anticipate.
  Verbal am rugat pe d-l în chestiune să trimeată pe cineva la Craiova, pentru a vedea dacă în adevăr casa mi-a fost devastată, după cum am fost informat și în caz că era așa, să roage pe Mareșal a pune să mi se readucă lucrurile.
  După 2-3 luni d-l s-a reîntors și mi-a spus că în adevăr casa mi-a fost complect devastată și că Mareșalul, când l-a pus în cunoștință de aceasta, i-ar fi răspuns că nu poate face nimic, deoarece la Craiova era comandament austriac.
  D-l în chestiune mi-a spus că Mareșalul a fost foarte impresionat de protestarea mea din parlament împotriva păcii și că nu înțelege atitudinea mea.
  Am rămas la rândul meu foarte mirat de reflecțiunile Mareșalului, și pentru a îndepărta orice echivoc, am rugat pe d-l, care pleca din nou la București, a spune Mareșalului, în esență, următoarele din parte-mi :
     1. Când am început negocierile intențiunea mea, era ca România încheind pacea să intre în categoria statelor neutre față de Puterile Centrale ;
      2. Că nu a fost niciodată în intențiunea mea de a modifica legăturile noastre cu puterile aliate, afară numai de măsura impusă de noua noastră situațiune de stat neutru. O schimbare a orientării noastre politice ne-ar fi scoborât moralicește în ochii oricui, chiar și ai Germaniei ;
    3. Că în raporturile cu Germania singurul lucru ce urmăream era să găsesc în ea un sprijin împotriva rapacității austriace. D-l…, pentru a nu ieși din cadrul vederilor mele, mi-a cerut să fixez aceste instrucții pentru d-sa pe hârtie. I-am dat un fel de scurt memento, redactat în sensul sus arătat.

     Atâta tot !
    Acum dacă pe acest fond se pot broda insinuări de corespondență câtuși de puțin compromițătoare las la judecata oricărui om de bine.
   Las însă la judecata opiniei publice și procedeul oamenilor care au curajul a spune, după ce insinuează infamii, că este un sacrilegiu de a ne arăta ca o țară a relelor ! Cu bună seama că am fi o țară a tuturor relelor, dacă România și partidul afacerilor ar fi una ; - din fericire, nu este așa : sunt două lucruri bine distincte.
 

[Îndreptarea, Anul I, Nr. 195, Duminică, 16 [29] Decembrie 1918]

 
 [1] Averescu este consemnat în această calitate, cu gradul de maior, în Gothaischer Genealogischer Adelskalender, 1896, pag. 541, când ministru plenipotențiar era Grigore I. Ghica. Despre această perioadă din viața lui Averescu vezi pe larg în Petre Otu, Mareșalul Averescu, Editura Militară, București, 2009, pp. 22 – 25.
[2] Condus de D. A. Sturdza.

     La 13 [26] decembrie o manifestație s-a ciocnit pe strada Câmpineanu, jos pe lângă Teatrul Național cu un detașament de vânători de munte. Soldații au tras. Mai mulți manifestanți au căzut morți. Poliția a arestat pe toți fruntașii mișcării și i-a bătut în chip atât de crunt încât unul din socialiștii cei mai de vază, Frimu[1], a și murit peste câteva zile în urma rănilor dobândite. Represiunea depășise așteptările și intențiile noastre. Mârzescu în calitatea lui de ministru de interne, nu putea reuși să stabilească vinovățiile și răspunderile. Vădit, acțiunea îi scăpase din mână. Chiar dacă trupa fusese atacată cum pretindea ea, reacționase prea violent; ceea ce se petrecuse la poliție, împotriva dispozițiunilor guvernului, era grav și inadmisibil. Abia după câțiva ani și întâmplător am aflat cheia enigmei. Plecând odată cu vagonul ministerial în Ardeal și văzând că eroul de la Mărășești, viteazul general Rasoviceanu, nu are loc în tren, l-am invitat la mine. Stând de vorbă până seara târziu, mi-a mărturisit că 13 decembrie era opera lui. Că întorcându-se din Moldova cu regimentul său surprinsese noaptea în gara Chitila oameni suspecți care îndemnau pe soldați să împuște ofițerii și să facă revoluție – că trebuie să se isprăvească cu Regii și cu burjuii – că văzând că Guvernul umbla cu mănuși, el s-a gândit să curețe el Capitala de acești agitatori. Că aflând de întrunirea lor le-a ieșit înainte, că a tras fără provocare și că tot el a dispus, peste capul prefectului de poliție, să se dea conducătorilor mișcării o lecție așa încât pe viitor să se sature de comunism. Considera că a adus un mare serviciu țării sale și se lăuda că a procedat cum a vrut el, nu cum ar fi vrut Guvernul responsabil al țării

(I.G. Duca, Memorii. Războiul, partea a II-a 1917 -1919, ediție Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București, 1994, vol. 4, pp. 188 – 189)

 
 [1]Ion Costache Frimu (1871 – 6/19 februarie 1919), fost un militant socialist și fruntaș al Partidului Social-Democrat, care a murit în urma bătăilor suferite în închisoare, ca urmare a participării sale la manifestațiile muncitorilor tipografi din decembrie 1918. La data de 13/26 decembrie 1918, a avut loc o mare manifestație socialistă a muncitorilor din București, principalii organizatori ai acesteia fiind Cristian Racovski, tipografii Iancu Luchwig și Sami Steinberg, cizmarul Marcus Iancu, corectorul Marcel Blumenfeld, Ilie Moscovici, I.C. Frimu, Gheorghe Cristescu, D. Pop și alții. În acea zi, cei aproape 600 de muncitori tipografi din capitală au încetat lucrul și s-au îndreptat spre Ministerul Industriei și Comerțului, însoțind delegația pe care au desemnat-o să prezinte revendicările lor. Cu muncitorii tipografi, s-au solidarizat și muncitorii de la alte fabrici și uzine din București. Manifestanții au scandat lozincile „Jos armata! Jos regele! Trăiască Republica!”. Manifestația trebuia să aibă loc în fața Teatrului Național. În momentul în care coloanele de muncitori au ajuns în Piața Teatrului Național, au fost întâmpinate de forțele de ordine, formate din Regimentul 9 Vânători de munte, comandat de colonelul Gheorghe Rasoviceanu, Poliție și Jandarmerie, comandate de prefectul de poliție generalul Ștefănescu și de șeful garnizoanei București, generalul Mărgineanu. Forțele de ordine se grupaseră pe strada Ion Câmpineanu, în Pasajul Român, comandamentul fiind instalat în sediul secției de poliție din pasaj. Din pasaj, generalul Mărgineanu a telefonata telefonat primului ministru Ion I.C. Brătianu cerându-i autorizația de a interveni împotriva demonstranților. Forțele de ordine au intervenit cu focuri de armă, în Piața Teatrului Național rămânând 16 morți și zeci de răniți din rândurile muncitorilor. Ulterior, după preluarea puterii, propaganda comunistă a susținutcă au fost 102 morți și sute de răniți, care nu au fost înregistrați de istoriografia oficială. Personalități marcante ale vieții culturale, artistice și politice ca Ion Slavici, Nicolae Tonitza, Gala Galaction, au condamnat cu asprime actul represiv al guvernului. Au fost arestați sute de muncitori, membri ai mișcării sindicale și ai Partidului Socialist, care au fost schingiuiți.

       Domnul Brătianu, primul-ministru ne-a cerut să trimitem un nou apel către guvernele noastre, cerând hrană și ajutoare, el temându-se că România, care, pe toată durata războiului a rezistat influenței bolșevice, ar putea oferi acesteia un nou cămin, atât timp cât amenințarea cu foametea nu va fi imediat îndepărtată.
     Pentru a demonstra că temerile primului-ministru erau justificate, o mare răzmeriță s-a produs în București. O mulțime dezlănțuită, compusă din anarhiști, bolșevici și alte elemente nemulțumite au înconjurat palatul regal și au strigat Jos regele! Jos familia regală! Trăiască Republica! Garda care păzea palatul nu a schițat nicio mișcare până când din mulțime nu s-au tras câteva gloanțe care i-au rănit pe doi dintre soldații de pază. Văzând acest lucru, fără niciun ordin soldații au deschis focul și au ucis sau rănit aproximativ 50 de persoane, apoi mulțimea s-a dispersat. Toate locurile publice, inclusiv teatrele și cinematografele, au fost închise pentru aproape două săptămâni. Poliția a arestat foarte mulți oameni, printre care numeroși agitatori ruși și germani care au încercat să instaureze bolșevismul în România. După aceasta, se pare că agiatația bolșevică a încetat pentru o vreme.”

(Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Șapte ani din viața unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere A.A. Căpușan, Institutul European, Iași, 2012, pag. 286.)

      Regele Ferdinand a început de astăzi să frecventeze din nou biserica catolică din București. A anunțat că va veni la liturghia principală din capela Domnișoarelor Engleze din strada Pitar Moș. Maicile au împodobit mânăstirea și intrarea în biserică și au salutat pe Majestatea Sa întocmai ca pe vremuri. Directorul d’Ester (1) a rostit din altar o cuvântare adresată regelui, în care și-a exprimat bucuria pentru întoarcerea acestuia și pentru colosala reușită a întemeierii României Mari; mulțumire lui Dumnezeu pentru aceste fericite evenimente se aduce prin Te Deum-ul care va fi cântat la sfârșitul liturghiei, a spus el. Se spune că regele a fost foarte grav. A venit la biserică cu cartea lui de cântări bisericești cu coperți maronii și a lăsat-o pe scaunul de rugăciune așa cum făcea odinioară. Bunele maici se simt fericite și eliberate de griji, în sensul că până acum nu primiseră niciun răspuns la adresa trimisă regelui cu prilejul intrării sale triumfătoare în București și nici la cererea de a fi primite de rege în audiență, cerere pe care o expediaseră cu trei săptămâni în urmă.
(RaymundNetzhammer, Bischof in Rumänien, vol. 2, München, 1996, pp. 862 – 863; trauducereSorinCristescu)

 (1) Josef d'Ester (1847 -1921) originar din localitatea Vallendar de lângă Neuwied am Rhein, cleric, misionar apostolic, director și catehet al Institutului Sf. Maria (al Domnișoarelor Engleze) din București și confesor al regelui Carol I.

      Salonique, Armée du Danube, 23 Décembre 1918
      Télégramme identique des Ministres de France, Ministre d’Angleterre et Ministre d’Italie à communiquer, etc.
      Le Gouvernement roumain s’inquiète de n’avoir pas encore reçu d’assurances précises sur le maintien des engagements pris à son égard par la Convention du 17 août 1916 et le rappelle dans le mémoire que nous avons transmis le 10 novembre (télégramme identique 767). Ainsi que nous l’avons déjà déclaré, le Gouvernement roumain considère que cette convention n’a jamais cessé d’être en vigueur non seulement moralement et politiquement, mais aussi juridiquement; la paix de Bucarest qui, d’ailleurs n’a jamais été ratifiée était imposé par un cas de force majeure, c’est-à-dire par la situation désespérée résultant de la trahison de la Russie et de l’isolement total de la Roumanie. Le Gouvernement roumain estime que si un doute avait pu s’élever sur ce dernier point, il ne peut en subsister aucun après sa réintervention avant l’armistice. Le Roi et le premier ministre ont d’ailleurs reçu à cette occasion de Londres et de Paris des télégrammes les félicitant d’être rentrés dans l’alliance. M. Bratiano nous a signalé l’urgence nécessaire de dissiper dans l’opinion publique tout incertitude à ce sujet. Le Gouvernement a besoin de toute son autorité morale pour dominer la situation grave qui résulte de l’extrême misère et de la famine. Toute déception au point de vue national, la désarmerait en présence de cette situation et mettrait la Roumanie dansl’impossibilité de fournir son concours à l’action des alliés en Russie. Nous avons le devoir de reconnaître la valeur de ces considérations. Notre collègue des Etats Unis transmet ce télégramme à son gouvernement et, en appui, un Mémorandum.
       Saint-Aulaire

(Arhiva Națională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franța, inv. 1990, rola 187, cadre 372-373)

Datoria cea dintâi
 
          Petre P. Negulescu
 
          Niciodată de când poate urmări istoria trecutul omenirii, nu s-au îngrămădit, într-un timp atât de scurt atâtea prefaceri politice și sociale, atât de întinse și de adânci ca în zilele noastre. Sguduite din temelii, imperii mari și puternice – cele mai mari și mai puternice pe care le cunoștea Europa de eri – se prăbușesc și pe ruinele lor se ridică state nouă, cu alte rosturi și alte năzuințe. Tronuri vechi, întemeiate pe tradiții seculare și înconjurate de o venerație aproape mistică se clatină și se năruiesc în fața dreptei mânii a popoarelor care își cheamă la răspundere conducătorii. Și e poate numai începutul a ceea ce vas ă fie. Imensitatea suferințelor pricinuite de războiul monstruos care a bântuit ca o plagă biblică lumea împietrită de groază a deslănțuit în cele din urmă puterile elementare, ce dormeau de veacuri în sufletele omenești, sub apăsarea de plumb a vechilor așezăminte. Vântul aprig al justiției răsbunătoare suflă cu furie – și nu sunt semne că se va potoli prea curând.
      Ce facem noi în mijlocul acestui vălmășag uriaș în care se plămădește lumea de mâine ? Ce gândim noi, ce vroim noi în acest clipe mari, hotărâtoare, începătoare de vremuri ?
        Împrejurările, cari au fost mai bune pentru noi decât noi înșine, ne deschid largi porțile viitorului – ale unui viitor măreț, ce trece cu mult peste tot ce am putut îndrăsni să nădăjduim. Dacă însă n-am fost în stare să le deschidem singuri aceste uși sfinte ale altarului unității naționale – suntem cel puțin vrednici să trecem pragul lor ? E oare cugetul nostru curat, sunt oare mâinile noastre nepătate ? Ne-am spălat oare cu adevărat de negrele păcate ale unui trecut ce ne-a adus până la marginea prăpastiei? Ne-am lepădat oare de egoismul sălbatic al politicianilor, care au speculat durerile țării și au târât în noroi sfintele taine ale neamului ? Ne-am desbărat oare de îngâmfarea neghioabă a celor ce și-au închipuit că pot învârti omenirea întreagă după socotelile lor de tarabă, și au măsurat grozavele necesități ale unii război gigantic cu [text degradat] meschin al vanității lor… ?
       Ne-am lecuit oare de lăcomia nelegiuită care a pus pe unii dintre noi în slujba dușmanului și l-au ajutat să îndrepte jungherul ucigaș spre inima țării ? Ne-am lecuit oare de trufia oarbă care a împiedicat pe unii dintre noi să vadă calea cea dreaptă fiindcă nu se potrivea cu înaltele lor convingeri ? Ne-am trezit din inconștiența monstruoasă care a făcut pe atâția dintre noi să se bucure de izbânzile vremelnice ale vrăjmașului, fiindcă păreau a le îndreptăți « prevederile », și să se întristeze de înfrângerile lui fiindcă amenințau să le sdruncine situația politică ? Ne-am dat oare seama de fățărnicia vicleană a celor ce ne asurzesc acum cu apeluri de înfrățire, după ce ne-au strivit atâta vreme cu disprețul lor fără margini de profeți triumfători ? Ne-am legat oare cu jurământ, să nu mai punem piciorul pe drumurile mocirloase ale minciunii sfruntate, ale intrigei perfide ale calomniei mârșave, care au prefăcut, atât de adesea, viața noastră politică într-o cloacă infectă ?
      După o veche credință populară, morții ce rănân neîngropați se « întorc » ca să-i chinuiască pe cei vii. Trecutul nostru rușinos, dacă nu-l vom îngropa o dată pentru totdeauna și nu-i vom prăvăli pe mormânt piatra grea a scârbei noastre veșnice, ne va amărî încă multă vreme în viața nouă ce ni se deschide acum dinainte-ne. Va pune poate în primejdie chiar și trăinicia clădirei mărețe ce urmează să adăpostească neamul nostru întregit, rozându-i în umbră temeliile ca un vierme nevăzut. Hotărâtu-ne-am oare să-i cântăm prohodul ?
      Semnele nu se arată. Trebuie să avem tăria să ne-o spunem fără înconjur. Oamenii trecutului, asupra cărora apasă răspunderi grozave și a căror ispășire ar trebui să fie cumplită, ridică iarăși capul rânjind cu cinism. Nemernicia lor hidoasă se îmbracă cu haina de furat a strălucitelor merite ale altora. De după tejgheaua lor murdară, cămătarii întind mâna ca să speculeze victoria sfântă a sublimilor soldați ai libertății. Suferi-va oare poporul nostru cinstit, care și-a vărsat cu eroism sângele generos ca să se facă vrednic de lumina cea mare ce se revarsă asupra lumii, această odioasă pângărire a celor mai înalte și mai curate năzuințe ale omenirii ?
     Arme nouă îi stau acum la îndemână. Împroprietărirea țăranilor și votul obștesc pe care le vom avea în sfârșit, fiindcă cele ce se petrec împrejurul nostru ni le-au impus, îi dau puterea să lupte cu mai multă tărie ca oricând. Dar dușmanul dinăuntru e nespus de viclean. Nu o dată, în trecut, a zădărnicit cu meșteșugurile lui necurate încercările de îndreptare. Regimul constituțional pe care ni l-au hărăzit înaintașii noștri, n-a ridicat oare speranțe mari care ne-au fost toate înșelate ? Nu ne-am coborât oare, cu acest regim, de la despotismul șefilor de stat la despotismul șefilor de partid, care e cu mult mai rău ?
      Tot așa dacă nu vom lua seamă, exproprierea va deveni, în mâinile vechilor partide, un mijloc de speculă pentru clienții lor. Improprietărirea va alcătui sub guvernele lor oligarhice un mijloc de presiune politică asupra țăranilor. Iar sufragiul universal va constitui o armă teribilă în mâna demagogilor fără scrupule…
     Și ce poate fi despotismul demagogilor, o vedem în Rusia. Grozăvia regimului țarist, de neagră amintire, a ajuns să pară, acum, chinuitului popor rusesc, un paradis pierdut pe lângă infernul dominației maximaliste.
      Căci legile nu însemnează nimic prin ele înșile. Cei ce le aplică sunt totul. Chiar și cu așezăminte rele un popor poate trăi bine, dacă e condus de oameni de treabă. Iar cu principiile cele mai frumoase ticăloșii îl pot duce la ruină.
     Să luăm dar aminte. Datoria noastră cea dintâi e să ne curățim de păcatele trecutului, ca să ne facem vrednici de binefacerile viitorului.
     Iar această datorie ne impune lupta, fără preget și fără cruțare, împotriba vechiului și odiosului nostru regim politic. Și dorim să fim bine înțeleși de toți cei ce se simt îndemnați să unească străduințele lor cu ale noastre. Nu un guvern oarecare, ci un regim întreg trebuie să cadă sub loviturile obștești – regimul putred al traficului de conștiințe și al mezatului electoral, regimul scârbos al cointeresării de partid și al speculei cu nevoile publice, regimul funest al despotismului oligarhic, ce se ascunde sub masca fățarnică a constituționalismului pe hârtie.
     Ne trebuie o viață nouă, mai curată, mai liberă, mai dreaptă – mai potrivită cu vremurile mari în care intrăm, decât tânjirea de până acum.
     Și o vom avea [text alb cenzurat, mai multe rânduri]

P.P. Negulescu[1]
(„Îndreptarea”, Anul I, Nr. 1918)

 
[1] Petre P. Negulescu (1872 -1951) filosof și om politic român.  Publică, după mulți ani de muncă asiduă, în 1910, primul volum din lucrarea Filosofia Renașterii (vol.II în 1914), considerată drept capodopera sa. În același an, prin pensionarea din învățământ a lui Titu Maiorescu, Negulescu se transferă la București, ocupând catedra fostului său profesor. În 1918 devine membru fondator și fruntaș al unei noi formațiuni politice: "Liga Poporului", devenită Partidul Poporului, sub conducerea generalului Al. Averescu, iar în 1919 este ales senator. Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (martie 1920 – decembrie 1921 și martie – iulie 1926). Președinte al Camerei Deputaților (iulie 1926 – iunie 1927), ultima demnitate politică din viața sa. Tot în 1926, publică lucrarea Partidele politice. În 1934 publică Geneza formelor culturii și în 1936 este ales membru titular al Academiei Române. În 1938 îi apare primul volum din vasta lucrare Destinul omenirii. Volumul IV apare în 1944. În 1940, autoritățile antonesciene îl pensionează, forțat, din învățământ (la 68 de ani). Odată cu el sunt pensionați și C. Rădulescu-Motru, Mihail Dragomirescu. În 1941 începe publicarea monumentalei lucrăriIstoria filosofiei contemporane. Volumul IV apare în 1944, iar al cincilea, postum, în 1971.Bombardamentele asupra Bucureștiului din 1944 îi distrug casa și biblioteca. Se stinge din viață, la venerabila vârstă de 79 de ani în aprilie 1951. Ultimii ani i-a trăit în sărăcie, uitat și izgonit din Academie.

        Bucarest, le 21 decembre 1918
        Misère et impossibilité subvenir nécessités indispensables donnent prise dangereuse propagande bolcheviste. Enquête pour constater situation et donner réponse précise question poséepar Hoover à Danielopol se fait sans retard, dans l’état de désorganisation de toutes les administrations et voies de communication. Nous faisons possible pour accélérer et vous enverrons ces jours-ci chiffre demandé, mais il serait fatal perdre une seule journée. Veuillez intervenir partout afin d’obtenir envoi immédiat premier transport et conserves alimentaires, chaussures, vêtements hiver et dont déficit considérable ne saurait être mis en doute. Expédiez sans attendre le résultat de l’enquête Croix Rouge américaine. Avant une aide, à tout hasard en donne d’urgence le nécessaire. Nous pouvons disposer 60000 tonnes bâtiments maritimes pour contribuer transport ultérieur.
Bratiano

(Arhiva Națională Istorică Centrală, Fond Președinția Consiliului de Miniștri, inv. 3039, dosar 3-1918, fila 27) 

Generalul Averescu aclamat
 

Portret anonim expus la palatul Cotroceni, București.
      Capitala a făcut ieri o sinceră și călduroasă manifestație de simpatie generalului Averescu, președintele Ligei Poporului.
     În momentul când generalul Averescu părăsea biserica Krețulescu, unde asistase la pioasa comemorare a neuitatului Nicolae Filipescu, sute de oameni adunați în curtea bisericii au izbucnit în urale, aclamând frenetic pe eroul luptelor de la Mărăști.
       Pe Calea Victoriei mulțimea, care vedea pentru prima oară, de la evacuarea de acum doi ani pe acel care a ridicat prestigiul militar al țării la cea mai înaltă culme a gloriei, l-a înconjurat imediat, manifestând prin aclamațiuni frenetice dragostea și respectul ce Capitala îi păstrează.
     În calea generalului trecătorii se descoperau, iar strigătele de Trăiască generalul Averescu! Trăiască învingătorul de la Mărăști! porneau din toate piepturile cu o sinceritate emoționată.
       Sute de oameni din toate clasele societății, studenți, ofițeri, funcționari, invalizi de război, toți acei cari au luptat și au suferit pe câmpul de jertfă, sub privirea caldă și încurajatoare a generalului, ca și acei cari așteaptă de la dânsul cuvântul de adevăr și dreptate pentru această țară, s-au întrecut ieri dimineață să-i arate ce loc larg a cucerit generalul Averescu în sufletul poporului Capitalei.
      La clubul Ligii Poporului, strada Academiei, pe care președintele noastru a dorit să-l viziteze, s-a adunat în câteva minute numai o mare mulțime de cetățeni.
      Știrea că generalul Averescu se găsește în Capitală s-a răspândit cu o iuțeală uimitoare.
    Sute de cetățeni și invalizi de război, adunați în fața clubului Ligii Poporului, au aclamat vreme îndelungată pe marele general al neamului nostru.

  („Îndreptarea” Anul I, Nr. 190)

      Domnule Ministru,
     În ziua de 1/14 decembre am sosit la Salonic, fiind detașat ca ofițer de legătură pe lângă generalul Franchet d’Esperey, pe care l-am însoțit de la București la Salonic. În timpul șederii sale la București, dl. I. I. C. Brătianu i-a comunicat punctul nostru de vedere: încorporarea teritoriilor cuprinse în tratatul nostru de alianță. În ce privește Transilvania, generalul d’Esperey și generalul Berthelot nu vor permite să ocupăm și zona cuprinsă între linia Diaz și linia tratatului de pace; în ce privește Banatul, am cerut ca zona contestată să fie ocupată de trupe franceze, iar trupele sârbe să fie retrase. Generalul Franchet d’Esperey a telegrafiat guvernului francez, cerându-i instrucțiuni. Precum v-am telegrafiat, este necesar să obținem cât mai repede retragerea sârbilor din Banat și să înlăturăm desavantajele unei amânări sistematice. Faptul că francezii ne cer 16 regimente pentru operațiuni în Rusia ne dă oarecum dreptul de a le pretinde în schimb ocupația Banatului cu trupele lor, în scopul de a evita fricțiuni între noi și sârbi și a putea pregăti în liniște susținerea drepturilor noastre atât în afară, cât și în Banat. Dat fiind greutatea corespondenței, m-am hotărât a vă scrie acestea cu autorizația d-lui Prim Ministru, pe care l-am încunoștiințat de cele de mai sus. Binevoiți a primi, vă rog, domnule ministru, asigurarea profundului meu respect și devotament.
       Colonel T. Dumitrescu,
       Salonic, 5/18 dec. 1918

(Arhiva Națională Istorică Centrală, Fond Președinția Consiliului de Miniștri, inv. 3039, dosar 3-1918, file 85-86)

 
       Charles Vopicka (1875 -1935), ministru plenipotențiar al Statelor Unite în România (27 noiembrie 1913 - 10 iulie 1920).
     Atunci când am ajuns la București, am aflat că germanii au luat toate proviziile de hrană și de îmbrăcăminte. Piețele erau goale, iar poporul trăia în cea mai cumplită mizerie. În oraș nu se găseau lemne, iar guvernul se temea de o mare calamitate.
    Ministrul însărcinat cu aprovizionarea[1] ne-a vizitat în această dimineață pentru a prezenta gravitatea situației datorate extremei crize a proviziilor. Excelența Sa a declarat că doar (cel mult) 10.000 tone de grâu și 30.000 de tone de porumb se află în toată țara. Această cantitate de grâu ar fi putut ajunge pentru maximum 20 de zile, iar cea de porumb pentru două luni, dacă nu apăreau dificultăți suplimentare de transport care, și așa, erau foarte mari. Această stare de lucruri era, a adăugat Excelența Sa, extrem de alarmantă din perspectiva bolșevismului, de care România era înconjurată și amenințată. Există unii agitatori a căror deviză este: Dacă în timpul ocupației germane aveam pâine, acum nu mai avem deloc.
 






 
 Fotin Enescu 1878 -1918
 
      Având în vedere extrema urgență a chestiunii, guvernul român roagă guvernele aliate să întreprindă pe dată pașii necesari și să trimită din propriile lor depozite (cu cât mai apropiate cu atât mai bine), poate din Alexandria de pildă, 30.000 de tone de grâu. Grâul furnizează hrana de bază a orașelor (unde bolșevismul este mai de temut ca la țară) și este mai important decât porumbul (pentru moment). Considerăm chestiunea foarte urgentă și rugăm foarte mult ca nicio problemă legată de modul de plată să nu fie deocamdată ridicată, astfel de chestiuni cauzând mari întârzieri de aprovizionare. Firește, guvernul român se va considera solvabil la plată. Am scris o telegramă specială guvernului meu, solicitând trimiterea proviziilor cât mai curând posibil.”[2]
 (Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Șapte ani din viața unui diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere note și postfață de A. A. Căpușan, Institutul European, Iași, 2012, pp. 285 -286)


[1] Ministrul Agriculturii și Domeniilor, Fotin Enescu (1878 – decedat la 30 decembrie 1918, la Chișinău)
[2] Revenit în fruntea guvernului, la 11 decembrie 1918, premierul Ion I.C. Brătianu a reluat de la 14 decembrie 1918, cu o și mai mare insistență, apelurile de ajutor adresate Aliaților, Statelor Unite în primul rând, mai ales pentru obținerea de alimente, de care România ducea mare lipsă. Într-o telegramă trimisă la Paris, Londra și Washington se spunea clar: Dacă în câteva săptămâni nu suntem aprovizionați suntem expuși foametei. În afară de alimente, mai era, de asemenea nevoie de îmbrăcăminte, echipament civil și material rulant, astfel încât la 18 și la 23 decembrie 1918, autoritățile române au făcut apel la Charles J. Vopicka, pentru ca acesta să solicite de urgență guvernului de la Washington expedierea neîntârziată a nu mai puțin de 30.000 tone de grâu, vezi Ion Stanciu, Aliați fără alianță. România și SUA 1914 -1920, Editura Albatros, București, 1992, pp. 196 – 197; Mircea Răceanu, Cronologie comentată a relațiilor româno-americane: de la începutul cunoașterii reciproce până la prăbușirea regimului comunist în România, 1989, Editura Silex, București, 2005, pag. 89. (Nota editorului A. A. Căpușan)

       M-am întors azi la prânz din plimbarea mea la Iași, unde am fost pentru că voiam neapărat să-i văd pe toți prietenii care m-au primit atât de cordial în 1917. E inutil să-ți descriu bucuria cu care am fost primiți, eu și batalioanele franceze pe care le-am adus cu mine.
Din nefericire, această bucurie a fost afectată de moartea generalului Lafont, atașatul nostru militar care a fost îngropat acolo, luni.
        În acest moment, activitatea noastră militară este destul de redusă. Faimoasa gripă spaniolă face ravagii și sunt obligat să țin trupele în repaus, pentru a le menaja. Totuși, două regimente au fost trimise de la Salonic și a trebuit să debarce azi sau ieri la Odessa pentru a menține acolo ordinea. Nu am încă vești de la această operație.
        Pentru moment, ne vom limita la asta. De altfel, Parisul nu pare în totalitate decis să intervină în Rusia. O asemenea afacere trebuie să fie tratată cu precauție. Ar trebui un număr destul de mare de trupe și, mai ales, multe mijloace materiale. În lipsa acestora, este preferabil să ne abținem și să îi lăsăm pe ruși să se descurce singuri. Dar n-aș fi deloc supărat dacă s-ar hotărî odată, ca să știu și eu ce am de făcut.
      Mă simt în  continuare foarte bine. Ceremoniile și banchetele au început să se rărească; era și timpul. Pe aici se cam suferă de foame și nu se prea cuvine să organizezi agape când atâția oameni nu au ce mânca.

 (Generalul Henri Berthelot, Memorii și corespondență 1916-1919, București, Editura Militară, 2012, pp. 384-385. ) 

       Când în dimineața zilei de 16 decembrie trenul a intrat în gara din Budapesta, s-a văzut oprit acolo. În scurtă vreme s-a constatat că gara era ocupată de două companii de infanterie ungară sub conducerea unui soviet de soldați. Locomotiva a fost imediat decuplată și tot trenul a trecut sub supravegherea santinelelor.
     

Anton Ludwig August von Mackensen

Prim ofițerul de stat major maiorul von Waenker, care se afla de câteva zile la Budapesta ca reprezentant al comandamentului grupului de armate pe lângă guvernul revoluționar ungar, a urcat în tren și a raportat că obiecția feldmareșalului față de pretenția franceză privind dezarmarea și internarea trupelor germane din Ungaria a fost trimisă de comisia militară franceză din Budapesta la comandamentul suprem al armatei franceze. Comandantul armatei de Orient a ordonat ca până când se va lua decizia definitivă de către comandamentul armatelor franceze, guvernul ungar trebuie să execute riguros și în orice condiții dezarmarea și internarea militarilor germani. În plus, maiorul von Waencker a adus și cererea Președintelui de Consiliu ungar, contele Karolyi, în care acesta își exprima dorința unei discuții cu feldmareșalului în clădirea Parlamentului din Budapesta. Contele Karolyi voia să-l informeze personal pe feldmareșal despre situația de constrângere în care a ajuns guvernul ungar din cauza pretenției comisiei franceze privind dezarmarea și internarea. Guvernul ungar cere ca feldmareșalul să dea el un ordin trupelor sale să se conformeze dezarmării și internării. Maiorul von Waenker a adăugat că ministrul de război ungar i-a declarat că internarea este doar o chestiune formală. Guvernul nu se va opune în niciun fel încercărilor trupelor germane de a pleca din lagărele de internare care le-au fost alese în apropierea frontierei cu Austria, ba chiar le va cere să facă acest lucru. Materiale au fost deja pregătite în acest sens. La ora actuală însă guvernul a trebuit să sisteze toate transporturile.
   



 Despre cum au evoluat lucrurile să-i dăm cuvântul feldmareșalului: într-o scrisoare trimisă a doua zi [17 decembrie] acesta s-a exprimat pe cât de obiectiv pe atât de plastic:
      „Trupele aduse la gară – niște grupuri de băieți îmbrăcați în uniforme și înarmați cu mitraliere – ne-au dat de înțeles că va fi folosită forța armelor pentru a mă împiedica în continuarea drumului. Maiorul von Waenker, care de mai multe zile se familiarizase cu situația de la Budapesta, a sfătuit insitent să acceptăm dorința ungurilor și ofițerii ungari i-au confirmat sfaturile. După ce persoana care îmi adusese cererea lui Karolyi[1], un maior ungur ne-a asigurat pe cuvât de onoare că premierul conte Karolyi și ministrul de Război nu vor decât să aibă o întrevedere personală cu mine referitoare la pretențiile franțuzilor față de guvernul ungar, că pot rămâne în siguranță la Budapesta și pe urmă îmi pot continua imediat călătoria, eu am fost de acord și am pornit într-un automobil ce ne-a fost pus la dispoziție împreună cu Schwarzkoppen, Waenker și contele Quadt spre clădirea Parlamentului. Călătoria a decurs fără niciun incident. Nu se știa nimic despre prezența mea acolo. După ceva am așteptat ceva vreme a apărut contele Karolyi, o persoană înaltă, nu lipsită de aspect aristocratic de vreo 40 de ani, care avea un defect de vorbire din cauza structurii defectuoase a maxilarului[2], dar în rest nimic nu lăsa să se vadă ce alte calități remarcabile l-au făcut să ajungă în poziția de conducere pe care o deținea acum la Budapesta.  Cel care îl însoțea era noul ministru de Război, Böhm[3], un fost strungar despre care se spune că înainte de război a fost furnizorul de mașini de scris al ministerului honvezilor, și care ne-a lăsat o impresie de om important deloc antipatic. Acest om simplu, cu rațiunea sa de om normal, așa cum se va dovedi în cursul întrevederi, a avut în orice caz mai multă înțelegere pentru situația mea decât contele Karolyi. Se simțea cât de mult îl supără pe el însuși pretențiile franțuzilor și cât suferă din cauza neputinței de a li se opune.
 
 

 
Mihály Károlyi
 
 Vilmos Böhm
 
      Discuția a culminat prin faptul că mi s-a cerut să dau ordin tuturor trupelor mele care se mai găseau pe teritoriul ungar să-și predea armele și să se lase internate în lagărele organizate între timp pe drumul dintre Budapesta și localitatea de frontieră Buck[4]; în ceea ce privește persoana mea, până la îndeplinirea acestui ordin, ar trebui să mă instalez la Budapesta, unde mi se va pune la dispoziție o vilă cu parc. Poți să-și imaginezi indignarea care m-a cuprins la auzul acestei ultime pretenții perfide și minicinoase deopotrivă. Cu prima pretenție eram de acord pentru că deja patru cincimi din trupele mele sunt în siguranță dincolo de frontiera ungară și în drum spre casă. Ce se mai află în Ungaria sunt din vina lor pentru că nu au vrut să-și continue drumul, pentru că la fel ca trupele de la așa-zisa exploatare economică, la început nu au vrut să pornească pe jos și din cauza asta au pierdut timp. Adevăratele trupe combatante au ajuns în prizonierat într-un număr foarte mic. Mi s-a dat de înțeles că trebuie să dau ordinul cerut și că predarea armelor și internarea au început de fapt. Pentru părăsirea lagărelor respective nu se va face nicio opreliște. Deoarece continuarea transportării noastre depinde întru totul de căile ferate ungare, nu-mi rămânea nimic altceva de făcut decât să dau ordinul cerut, sub rezerva consimțământului Înaltului Comandament al armatei noastre. În ceea ce privește îndeplinirea ordinului am refuzat însă orice răspundere și am fost înțeles. Deja mulți ofițeri și soldați se sustrăseseră internării, prin faptul că reușiseră fie cu trenuri personale, fie pe jos să ajungă în apropierea frontierei austriece și acolo li s-au pus la dispoziție mijloacele de transport necesare cu care să-și continue drumul spe casă. Și din Budapesta pleacă noaptea, în secret, astfel de transporturi. Funcționarii ungari feroviari și de frontieră contribuie la realizarea acestor transporturi, numai că din când în când operațiunea ne costă bani sau țigări.
      Am respins însă fără nicio urmă de echivoc pretenția ca al nostru comandament să rămână la Budapesta,  fie doar și pentru câteva zile și am obținut ca să mi se ofere găzduire la Foth (la 30 de km nord de Budapesta, la est de malul Dunării) la una din reședințele lui Karolyi. Am acceptat oferta, cu condiția asigurării condițiilor de cazare, și am părăsit clădirea Parlamentului fără să dau mâna cu negociatorii. Nici la întoarcerea la gară nu au avut loc incidente, dar plecarea s-a amânat până după lăsarea întunericului, ceva specific lipsei de cuvânt a revoluționarilor.
[1] Károly Mihály conte de Nagykarolyi - Carei (1875 -1955) om politic maghiar, prim-ministru al Ungariei (31 octombrie 1918 – 11 ianuarie 1919) președinte al Ungariei (11 ianuarie -21 martie 1919) când puterea a trecut în mâna unui guvern de orientare bolșevică condus de Sándor Garbai în care însă rolul conducător îl avea ministrul de Externe, Béla Kun.
[2] Aluzie la un defect fizic caracteristic membrilor casei de Habsburg.
[3] Wilhelm (Vilmos) Böhm (1880 -1949), tehnician și om politic ungar, membru marcant al Partidului Social-Democrat Ungar, lider în sindicatul metalurgiștilor. După revoluția de la 31 octombrie a făcut parte din guvernul Karolyi ca ministru de Război până la proclamarea Republicii Sovietice Ungare condusă de Bela Kun (21 martie 1919). A susținut ideea că numai o alianță cu comuniștii mai poate salva cuceririle revoluției de la 31 octombrie. În aprilie 1919 a fost numit comandant al Armatei Roșii Ungare până la 1 august 1919. Ulterior ambasador al Ungariei la Viena, unde a obținut ca acei comuniști ungari care au reușit să fugă din țara lor să primească azil politic în Ungaria. După lovitura de stat de la 12 februarie 1934 a fugit în Cehoslovacia și de acolo în 1938 în Suedia. La sfârșitul lui 1945 s-a întors în Ungaria, unde a militat pentru o colaborare între social-democrați și comuniști; ambasador la Stockholm (1946 -1947) unde apoi a fost emigrant până la moarte.
[4] Este vorba de Bük, localitate aflată la 200 km vest de Budapesta, în apropierea frontierei cu Austria.

          În ziua de 1 [14] decembrie, ora 10.30, Maiestatea sa Regele și A.S.R. Principele Carol Moștenitorul Tronului, înconjurați de Casa civilă și militară a M.S. Regelui, au asistat la Te-Deumul ce s-a oficiat la Sfânta Mitropolie pentru realizarea marelui act al unirii Ardealului cu Patria mumă[1].
     Serviciul religios a fost oficiat de P.S.S. Nifon[2], episcopul Dunărei de Jos, înconjurat de Înaltul Cler.
O companie cu drapel a dat onorurile.
      La Te-Deum au fost de față toți membrii guvernului aflători în Capitală, corpul diplomatic, delegațiunea transilvană (P.S.S. Episcopii M. Cristea[3] și I. Hossu[4], d-nii Vaida Voevod[5] și V. Goldiș[6]), d-nii generali și ofițeri superiori ai garnizoanei București, precum și o delegațiune a ofițerilor ardeleni.
      După terminarea serviciului religios Suveranul a trecut în revistă compania de onoare, iar apoi însoțit de Alteța Sa Regală au plecat în automobil la Palat.
    După Te Deumul de la Mitropolie a urmat recepțiunea în sala Tronului de la Palatul Regal, la care au asistat membrii guvernului aflători în Capitală, corpului diplomatic precum și d-nii generali și ofițeri superiori ai garnizoanei București.
     La ora 11.30 M.S. Regele și A.S.R. Principele Carol, precedați de Casa militară a Maiestății Sale, au intrat în sala Tronului.
     Dl. Vasile Goldiș, P.S.S. Episcopul Miron Cristea, P.S.S. Episcopul Hossu și dl Vaida Voevod (delegațiunea transilvană) erau așezați în fața Suveranului.
   Dl Vasile Goldiș înmânează Suveranului actul de unire și apoi rostește următoarele cuvinte:
       Maiestate!
     Românii din Transilvania, Banat și țara ungurească, adunați prin reprezentanții lor legali la Alba Iulia în ziua de 18 Noiembrie (1 Decembrie) 1918, au decretat unirea lor și a acestor teritorii cu Regatul roman. Prin această unire, după aceea a Basarabiei, apoi a Bucovinei, s-a împlinit visul de o mie de ani al neamului românesc! Unirea într-un singur Stat a tuturor Românilor.
   Această unire este o pretențiune a istoriei și o pretențiune a civilizației omenești.
    Ea este o pretențiune a istoriei pentru că neamul românesc de la zămislirea sa și până astăzi a rămas unul și etnicește nedespărțit, posedând între aceleași geografice pământul Daciei lui Traian.
   Deci, îmbucătățirea lui sub diferite dominațiuni străine a fost o nedreptate a istoriei.
     Această nedreptate se înlătură azi.
    Dar unirea tuturor românilor într-un singur Stat este totdeodată și o pretențiune a civilizațiunii omenești. Progresul acestei civilizațiuni pretinde comuniunea națiunilor într-o unire de ordin social superior, care să asigure libertatea și dreptatea deopotrivă pentru toate națiunile, mici și mari. Cu națiuni etnicește și geograficește unitare, iar politicește rupte în bucăți, această comuniune a națiunilor este o imposibilitate.
    Deci unirea tuturor Românilor într-un singur Stat rectifică o mare greșeală a istoriei și se conform necesităților civilizațiunei omenești. Tot astfel însă scopul istoric al acestei reuniri integrale a națiunii române are să fie potrivit cauzei sale eficiente. Aceasă unire pe deoparte va trebui să consfințească egalitatea condițiunilor de viață pentru toți indivizii care o alcătuiesc, pe de lată parte ea va trebui să se întemeieze pe principiu de liberatate și [al] egalei îndreptățiri a neamurilor.
      Sire,
     Unirea tuturor românilor într-un singur stat a trebuit să vie. Ea s-a înfăptuit prin suferințe și sacrificii. Istoria se face prin legile țării, mai presus de orice putere omenească, dar obiectul și mijlocul acestor legi este bietul om muritor. Fericiți suntem noi românii de astăzi, că prin noi istoria săvârșește actul măreț al unirii tuturor românilor într-un singur stat și prea fericiți suntem că norocul tocmai acum a destinat Statului român domnirea unui Rege mare, care a înțeles chemarea sfântă a istoriei și s-a făcut luceafăr conducător al sufletului românesc.
      Pentru aceea, Sire, noi Îți aducem pământul strămoșilor noștri, dar tot atunci noi Îți aducem și sufletele tuturor românilor de azi care trăiesc în Transilvania, Banat și țara ungurească. Pimește cu dragostea cu care Ți-o aducem hotărârea de unire a acelor țări, primește jurământul de fidelitate și omagiul celor 4 milioane de români locuitori pe acel pământ și întinde asupra lor simțul puternic al Maiestății Tale.
     Patru milioane de români, oțeliți prin suferinți și tari în credință ca stânca din munții dulcelui Ardeal, strigă azi în extaz de fericire:
     Trăiască Maiestatea Sa Regele Ferdinand I.
     Trăiască Maiestatea Sa Regina Maria.
     Trăiască scumpele odrasle ale Dinastiei Române.
    Trăiască fericita în veci România Mare.
    La care Maiestatea Sa Regele răspunde:
  În numele Românilor din Vechiul Regat, din Basarabia și din Bucovina, astăzi uniți, cu profundă recunoștință primesc hotărârea fraților noștri de peste Carpați de a săvârși Unitatea Națională a tuturor Românilor și declar pe veci unite în Regatul Român toate ținuturile locuite de români de la Tisa până la Nistru.
  Cu dragoste nețărmurită Mi-am închinat viața scumpului Meu popor, plin de credință în menirea lui istorică.
  Prin lupte și prin jertfe Dumnezeu ne-a dat să înfăptuim azi aspirațiunile noastre cele mai sfinte. Mulțumindu-I din adâncul sufletelor, ne îndreptăm gândurile către cei care cu sângele lor au clădit noul temei al dezvoltării noastre naționale.
  Prin devotament neclintit pentru opera lor le vom arăta recunoștința noastră, prin el vom asigura roadele binefăcătoare ale crudelor încercări.
    Pe acest temei al unei puternice democrații și ale vieții frățești între popoare, vom răspunde totdeodată simțimintelor aliaților noșri alături de care am luptat pentru marea cauză a dreptății și a libertății în lume.
    Să trăiacă România pe veci unită!
   După aceasta M.S. Regele a binevoit a se întreține cu toți membrii delegațiunii și cu toate persoanele prezente.
   La orele 20.30 a avut loc un prânz la Palatul Regal în onoarea delegațiunii ardelene.
   La orele 20.30 M.S. Regele și Altețele Lor Regale au intrat în sala Tronului unde erau de față d-nii membri ai guvernului aflători în Capitală d-nii membri ai înaltului Corp diplomatic, un număr de ofițeri generali și o delegațiune a ofițerilor ardeleni.
    La acest prânz M.S. Regele a rostit următoarea cuvântare:
   În această zi plină de cea mai curată bucurie, când venind ca soli din frumosul Ardeal Mi-aduceți hotărârea de la Alba-Iulia, luată de un popor întreg de a fi unit de-a pururea cu Regatul Român, vă zic din adâncul sufletului: bine ați venit în zidurile acestui Palat, care a fost martor celor mai mari evenimente din istoria modernă română.
   Ni-ați adus nu numai dorul împlint a câtorva milioane de suflete, ni-ați adus și inimele lor, și în primirea plină de dragoste frățească ce ați găsit-o între noi ați putut simți pulsul Țării Mume ce bate în același ritm cu al vostru.
    În frumoasa sa cuvântare dl Goldiș a spus astăzi că unirea tuturor românilor era o necesitate istorică. Această necesitate a fost înțeleasă de toți oamenii cu inimă patriotică de dincoace și de dincolo de Carpați, de la Nistru până la Tisa; dar dacă așa fusese scris în destinele neamului românesc, evoluția istorică avea nevoie de instrumente. Dumnezeu care a ocrotit necontenit în cursul veacurilor pe poporul românilor, i-a dat bărbați care au stat neclintit pe breșă, ținând sus stindardul ideii naționale, lor le-a dăruit suflet românesc, le-a întărit mintea și oțelit brațul, ca să ducă barca românismului prin toate vijeliile vremurilor până la limanul dorit, unde, după atâtea trude, atâtea suferințe, culegem roadele bine meritate ale unei lupte seculare.
  Azi, când vedem înaintea minții și înaintea ochilor noștri săvârșită clădirea măreață ce Mihai Viteazul începuse și pe care generațiiîntregi apoi au visat-o, aduc prinosul meu de recunoștință tuturor acelor care în toate colțurile unde sună dulcele grai românesc au pus sufletul și puterile lor în serviciul idealului național.
   După Basarabia, după Bucovina, mai lipsea o piatră din cele mai scumpe: Ardealul cu ținuturile din Ungaria locuite de Români. Azi ne-ați adus și această ultimă piatră a clădirii, care încoronează marea operă de unire.
  Putem privi cu încredere în viitor, căci temeliile sunt puternice, bazate pe principii democratice ce sunt o chezășie pentru dezvoltarea firească a unei vieți sănătoase, ele sunt cimentate prin credința nestrămutată a unui șir întreg de generații, de apostoli ai idealului național, ele sunt și sfințite prin sângele vitejilor Mei ostași care au luptat și au murit pentru unire.
   Dacă gândul meu s-a oprit cu emoție la acești bărbați români, nu putem uita în aceste clipe de veselie pe aliații noștri care prin sprijinul lor necontenit au fost și sunt colaboratorii noștri prețioși la realizarea visului nostru secular, și care prin victoria lor au contribuit atât de mult ca să putem trăi momentele mărețe ale prezentului.
  Privind opera istorică înfăptuită în zilele noastre, să ne închinăm toate forțele noastre, unind cele din vechiul regat cu cele proaspete ce ne aduceți, ca să fim demni de prea frumoasa clădire ce am zidit-o; să o păstrăm cu sfințenie, să o întărim ca să o putem lăsa mai măreață, mai puternică generațiunilor viitoare, așa că moștenitorii vor putea spune despre fiecare din noi: exigit monumentum aere perenis[7].
   Să consacrăm unirea gândurilor, unirea sufletelor, dar și unirea în muncă roditoare, prin strigătul: trăiască România mare, puternică și unită.
   Ultimele cuvinte ale M.S. regelui au fost acoperite de urale entuziaste.
După terminarea prânzului M.S. Regele și Altețele Lor Regale au binevoit a se întreține cu toate persoanele prezente.
    La orele 23.15 M.S. Regele și Altețele Lor Regale au părăsit sala.

    (Casa Regală. Documente oficiale, Dosar 119/1918, filele 13 -15)

 
[1] Este evidentă lipsa reginei Maria care la scurtă vreme după intrarea triumfală a familiei regale și a armatei în București la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 a fost atinsă de flagelul acelei epoci – gripa spaniolă - care a țintuit-o la pat vreme de 20 de zile de la 23 noiembrie/6 decembrie la 13/26 decembrie. Vezi Maria, Regina României, Însemnări zilnice, vol 1. (decembrie 1918 – decembrie 1919), ediție îngrijită de Vasile Arimia, Editura Albatros, București, 1996, pag. 13.
[2] Nifon Nicolescu (1858 -1922) nume la naștere: Nicolae. Episcop al Dunării de Jos (1909 -1922)
[3] Miron Cristea (1868 -1939) va fi ales patriarh în 1925; membru al Înaltei Regențe (20 iulie 1927 – 8 iunie 1939) și apoi prim-ministru al României de la 10 februarie 1938 până la decesul survenit la 9 martie 1939.
[4] Iuliu Hossu (1885 -1970) cleric greco-catolic, Episcop de Cluj-Gherla (1917 -1948), a dat citire Rezoluției de Unire de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918. Membru de onoare al Academiei Române (1945). Pentru că a refuzat să treacă a la ortodoxie a fost întemnițat ca deținut politic la Siget (1950 -1956); și-a petrecut ultimii 14 ani din viață la mânăstirea Ciorogârla. La 28 aprilie 1969 a fost numit cardinal in pectore (în secret) de către papa Paul al VI-lea.
[5] Alexandru Vaida Voevod (1872 -1950) medic și om politic român, membru marcant al Partidului Național Român, apoi al Partidului Național-Țărănesc ministru în guvernările lui Iuliu Maniu, prim-ministru (9 decembrie 1919 – 19 martie 1920, 6 iunie -19 octombrie 1932 și 14 ianuarie -14 noiembrie 1933).
[6] Vasile Goldiș (1862 -1934) pedagog, om politic român, membru marcant al Partidului Național Român, participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, ministru al Instrucțiunii Publice în Consiliul Dirigent, ministru în guvernările din anii 1919 -1926. Membru de onoare al Academiei Române (1919). Președinte al societății ASTRA (1923 -1932).
[7] Corect: exegi monumentum aere perennis: am clădit un monument mai trainic decât bronzul – Horațiu, Ode, III, 30, 1. Versul exprimă convingerea poetului că opera sa va supraviețui timpului.

      Ziua de ieri a fost consacrată memoriei lui Mihai Viteazul. Delegații Marelui Consiliu Național din Alba-Iulia și-au îndeplinit o pioasă datorie de a depune prinosul lor de dragoste și recunoștință aceluia dintre marii Voievozi ai Țărilor românești, care prin vitejia și agerimea lui de minte înseamnă o dungă luminoasă în istoria Românismului: Unirea tuturor Românilor sub un singur sceptru.
      La această pioasă datorie s-a asociat cu tot avntul populația Capitalei, deși n-a fost anunțată decât în dimineața zilei de ieri. Guvernul a luat parte prin d-nii Ion I.C. Brătianu, I.G. Duca[1] și Oscar Chirițescu[2]. Cortegiul a pornit de la Palatul Regal la ora 11, având în frunte pe episcopii Cristea[3] și Hossu[4], Al. Vaida-Voevod[5], Vasile Goldiș, ajutorul de primar Hălăceanu și alți membri ai consiliului comunal, generali, oameni politici marcanți, profesori, avocați, etc. Cortegiul a trecut printr-un dublu gard format de public, care întâmpină pe delegați cu urale și aclamațiuni.
      Carte poștală cu statuia de dinainte de 1905
   Ajungând la Statuia lui Mihai Viteazul, cortegiul a fost întâmpinat de miniștrii mai sus amintiți. Drapele societăților cari au luat parte la această manifestare și batalionul ardelelenesc Avram Iancu au luat loc deoparte a Statuiei, iar în cealaltă parte erau delegații ardeleni și membri guvernului. Statuia marelui Voievod era împodobită cu ghirlande de brad și cu stegulețe tricolore, precum și două tunuri cu bătaie lungă luate de la Germani și așezate la stânga și la dreapta Statuiei, în locul celor două tunuri din războiul Independenței din 1877, duse de Turci anul trecut la Constantinopol. În fața Statuii era o coroană de lauri cu panglici tricolore depusă de Liga Culturală.
La urcarea pe tribuna improvizată a episcopului Miron Cristea, mulțimea a izbucnit în urale îndelungate, care ținură mai multe minute. iată cuvintele rostite de părintele Miron:
      Iubiți Frați!
     Dumnezeu a încredințat Marelui Sfat al națiunii române din Ardeal, Banat și Țara Ungurească un loc însemnat în istoria neamului. Și noi cei patru soli venit-am să vă vestim marea bucurie că robia ce ne apăsa de zece veacuri nu ne-a înfrânt. Cu ajutorul vitezei armate române, cu ajutorul neprețuit al valoroșilor Aliați, am putut rupe de pe tupul neamului lanurile sclaviei seculare. Și când întâia oară ne-am sfătuit, într-un elan de însuflețire necunoscută dincolo până atunci, am luat în cetatea lui Mihai Viteazul hotărârea unanimă că vrem Unirea pământului strămoșesc cu patria noastră mamă. Și ieri am avut rara misiune de a închina celui mai mare Voievod și Rege din câți Domnitori avut-a Neamul Românesc, nu numai pământul strămoșesc, ci și inimile celor mai credincioși supuși ai săi de peste Carpați. Și am simțit o rară fericire când am văzut că din ochii Măriei Sale curg lacrimi când i-am adus vestea cea mare a Unirii, lacrimi de bucurie. Iar astăzi avem fericirea de a veni la voi și de a vă face rugămintea de a vă deschide larg sufletele, de a ne primi și a ne contopi într-un trup și o gândire pe veci nedespărțite. Noi am venit la voi cu toată dragostea și încrederea frățească, să ne alipim de Dinastie cu cea mai mare căldură, fiind convinși că Regele vostru a știut să se inspire de la masele adânci ale poporului, de la izvoarele cele mai limpezi ale Neamului. În fața acestei sfinte statui a Aceluia, care prin intrarea sa în Alba-Iulia ne-a arătat pentru întâia oară în cursul veacurilor idealurile neamului, rog mai ales tinerimea și pe toți, de la opincă până la Vlădică, să ne pregătim, să ne punem la muncă, ca prin muncă încordată să facem din România Mare sentinela civilizațiunii latine în răsăritul Europei, și prin aceasta să îndeplinim misiunea ce o avem față de Aliați pentru sprijinul ce ni l-au dat. Tu, suflete al lui Mihai Viteazul, în aceste clipe neuitate pentru întreg neamul românesc, de acolo de unde plutești, află și te bucură că visul tău cel mare s-a împlinit! (ovațiuni îndelungate și călduroase)
      [...]
     Dl ministru Duca a rostit următoarele cuvinte:
     Fraților!
   În numele guvernului aduc salutul nostru solilor de peste munți. Bine ați venit, purtători ai Unirii tuturor Românilor! Înapoiați-vă acasă și spuneți bucuria ce ne copleșise la auzul veștii ce ne-ați adus. Da, fraților, azi neamul românesc, despărțit până acum prin graniți nefirești și nedrepte, de la Nistru până la Tisa, nu mai e decât o singură țară: a Românilor! Ceea ce au sperat generații întregi se înfăptuiește astăzi. Ceea ce a înfăptuit Mihai Viteazul o clipă, se înfăptuiește azi pentru vecie! Neclintită ne-a fost încrederea – și a voastră dincolo, sub apăsare și urgie – și a noastră aici. Niciodată nu ne-a părăsit credința că ceasul acesta va sosi. Putem privi cu încredere viitorul. Vom munci cu toții să așezăm România Mare pe temelii larg democratice și avem încrederea nestrămutată că România va putea să ocupe locul ce-l merită și-i este hărăzit între popoarele lumii. În această speranță, vă zicem vouă primilor soli ai Ardealului, Banatului și Românilor din Țările ungurești: Să trăiți fraților, cu România Mare, sub sceptrul glorios al marelui și iubitului Rege Ferdinand I!
     De la Statuia lui Mihai Viteazul, toată lumea s-a îndreptat spre Statuia lui Gheorghe Lazăr[6], unde dl Al. Vaida-Voevod a cuvântat cele ce urmează:
     Statuia lui Gheorge Lazăr din București
    Sculptor: Ion Georgescu, 1896 
     Fraților!
    Se cuvine în aceste momente mari să aducem prinosul nostru și Aceluia, care simbolizează munca intelectuală, ideea. Războiul acesta a dovedit că numai cu armele nu se poate duce la îndeplinire idealurile popoarelor. Idealul cel mare reprezentat de Mihai Eroul a fost întâia expresie a idealului obștesc. Cu armele n-a biruit însă, pentru că n-a avut moralul cu care să susțină ceea ce a înfăptuit. A trebuit să treacă veacuri, să vină Gheorghe Lazăr, până când poporul a ajuns în rândul popoarelor culte. La noi, în Transilvania, se cultivă mândria că de la noi a venit lumina în țările de dincoace, că de acolo au venit dascălii aici. Azi însă s-au schimbat rolurile. Căci de la focarul de aici ne-am adăpat noi, ca să putem duce lupta împotriva asupritorilor noștri. Când veneam aici la sărbătoarea de 10 Mai, ziua aceasta ne da încrederea că cu armele România va ști să fie biruitoare. Dar și o mai mare încredere ne dădea o vizită la Academie și la Universitate. Se cuvine dar, să aducem prinosul nostru de recunoștință și lui Gheorghe Lazăr, după ce am fost la Statuia lui Mihai Viteazul. România Mare se va putea susține numai atunci când armele și știința vor merge mână în mână. Țin să aduc și eu recunoștința mea Regelui Ferdinand și Reginei Maria, cari au știut să cultive deopotrivă Armele, Literele, Științele și Artele și să ne grupăm în jurul Lor, temelia puternică pe care nici când nu vor putea dușmanii să o clintească. Să ne ajute Dumnezeu să aducem la îndeplinire marele act al Unirii tuturor Românilor!”
       Clădirea principală a Universității din București în epoca interbelică  cu vechea clădire a Facultății de Istorie
     Apoi delegații și miniștri s-au îndreptat din nou spre Statuia lui Mihai Viteazul, unde s-a încins hora mare a Unirii în jurul ei, mână-n mână cu poporul; după care cortegiul s-a îndreptat spre Palatul Regal, cu muzica și drapelele; acolo s-a încins o nouă horă mare, în care s-au prins și soldații francezi, fiind un entuziasm de nedescris.”
    Palatul Regal din București, în vara anului 1940. În fața palatului se vede statuia ecvestră a regelui Carol I, realizată de sculptorul croat Ivan Mestrovici.

 (Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 163 -166.)

 
[1] I.G. Duca (1879 -1933) membru marcant al Partidului Național Liberal, din 1914 ministru în guvernările liberale, prim-ministru (14 noiembrie – 29 decembrie 1933); asasinat de un grup de legionari pe peronul gării din Sinaia.
[2] Corect: Oscar Kiriacescu (1869 -1943) om politic liberal, ministru de Finanțe (29 octombrie 1918 -12 septembrie 1919).
[3] Miron Cristea (1868 -1939), cleric, teolog, filolog, om politic, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1925 -1939), Înalt Regent (1927 -1930), prim-ministru al României (10 februarie 1938 – 6 martie 1939). La 7 iunie 1919 a fost ales membru de onoare al AcademieiRomâne.
[4] Iuliu Hossu (1885 -1970) cleric, episcop al Episcopieigreco-catolice de Cluj-Gherla, cardinal, senator de drept în Parlamentul României, membru de onoare (din 1945) al Academiei Române. Deținut politic în vremea regimului comunist (1948 -1955) pentru refuzul său de ieși de subautoritatea Vaticanului și de a trece la ortodoxie. Ulterior în domiciliu forțat în mai multe mânăstiri până la sfârșitul vieții.
[5] Alexandru Vaida-Voevod (1875 -1950), membru marcant al Partidului Național Român din Transilvania, ministru și prim-ministru în anii 1919 -1920 și 1932 -1933; după 1944 în domiciliu obligatoriu la Sibiu.
[6] Gheorghe Lazăr (1779 -1823) pedagog, teolog, traducător și inginer român, considerat fondatorul învățământului în limba română din Țara Românească (în 1818 a înființat în București prima școală cu predare în limba română, Școala de la Sfântul Sava). În timpul Revoluției din 1821, Gheorghe Lazăr și elevii săi au trecut de partea lui Tudor Vladimirescu, ajutând la fortificarea taberei de la Cotroceni și învățându-i pe panduri să mânuiască armele și să se apere.
 

        Generalisimul armatelor aliate de la Salonic, Franchet d’Esperey[1], învingătorul Bulgarilor, a sosit în București. A fost întâmpinat la gară de generalul Berthelot, generalul Prezan și generalul Grigorescu, ministru de război, generalii d’Anselme și Nerel, marchizul de St. Aulaire, etc. și un public numeros. După salutările din gară, generalisimul a mers în piața gării, unde a trecut în revistă trupele franceze cari au dat onorurile. Muzica militară a intonat Marsilieza, Imnul regal, Deșteaptă-te române și Sambre et Meuse. Publicul l-a aclamat îndelung și l-a ovaționat în tot parcursul de la gară până la Palatul Cotroceni, unde a avut loc dejunul oferit de M.S. Regele.
       Louis Franchet d'Esperey
    Primarul Capitalei[2] a înmânat generalismului d’Esperey următoarea adresă de mulțumire pentru înalta cinste ce s-a făcut Bucureștilor prin această vizită:
     „Excelență! Sunt însărcinat de consiliul municipal al Capitalei să vă exprim urările de bună venire în mijlocul nostru. După zilele triste și deja atât de depărtate ale invaziei germane, în timpul căreia dușmanii noștri și ai voștri s-au acoperit de rușine, astăzi avem nemărginita fericire de a ne vedea țara liberată și unitatea națională a tuturor popoarelor române înfăptuită. Gloria și fericirea aceasta le datorăm sforțărilor noastre, sacrificiilor noastre și suferințelor noastre, cum și neprețuitului sprijin al tuturor marilor noștri Aliați. Sunteți, Excelență, unul dintre cei mai străluciți reprezentanți ai acelor admirabili soldați cari n-au avut odihnă înainte de a vedea îndeplinită opera ordonată de justiție și de Dumnezeu. Prin vitejia și geniul vostru ați descoperit partea slabă a formidabilei puteri teutone. Sub loviturile voastre îndrăsnețe s-au făcut primele spărturi. De atunci prăbușirea germană n-a mai contenit. Astăzi grație bravurei soldaților Voștri pe toate fronturile, Germania e pusă la pământ și civilizația salvată. Orașul nostru e fericit să vă aibă ca oaspe. El vă felictă pentru faptele voastre strălucite de arme și vă mulțumește cu recunoștință pentru puternicul sprijin dat cauzei române. Binevoiți, vă rog, Excelență, a primi expresia celei mai înalte considerații.”
      Cu ocazia banchetului oferit de către președintele consiliului de miniștri, d. general Coandă, acesta a rostit următorul toast:
   „Alteță Regală, Domnilor. Cu prilejul victoriei finale pe frontul occidental o radiotelegramă ne-a anunțat că d. Clemenceau ne mai găsind cum să-și exprime mai bine recunoștință față de armata victorioasă, i-a adresat un singur cuvânt: Merci. România asemenea cu inima mișcată de recunoștință salută pe nobilă Franță cu același cuvânt, având față de dânsa sentimentul care, în mintea Marelui Francez, sintetiza toate cuvintele de gratitudine. Vă mulțumesc, domnilor generali, pentru că ne-ați eliberat de dușman prin strălucitele d-voastre fapte de arme, pentru că ne-ați asigurat integritatea teritoriului și ne-ați luminat cu o lumină mare granițele vechii Dacii. Guvernul român, interpret fidel al sentimentelor țării, care în 1916 a răspuns fără ezitare la chemarea d-voastră pentru dreptate și pentru liberarea popoarelor, salută azi, în persoana d-tale, domnule general comandant al trupelor aliate din Orient, întreaga armată franceză atât de glorioasă prin tradițiile sale. Ridic paharul meu în sănătatea d-lui Președinte al Republicii și în sănătatea d-lui general Franchet d’Esperey. Trăiască Franța!”
     La aceste cuvinte d. general d’Esperey a răspuns printr-o vorbire de o rară elocință, arătând în cuvinte mișcătoare și cât se poate de călduroase, dragostea pe care Franța o avea pentru România, dragoste care astăzi nu mai este o simplă afecțiune, dar un adevărat și etern amor. Ilustrul general și-a exprimat în cuvinte din cele mai elogioase toată admirația sa și a armatei franceze pentru Regele și Regina noastră și pentru viteaza noastră armată, despre care a zis:
    „Rolul armatei române a fost de o importanță extraordinară în timpul acestui război. În mai multe rânduri ea a salvat armata rusă de la dezastru, iar în timpul atacurilor de la Verdun, aruncându-se în balanță sabia română aceasta a contribuit mult la succesul Aliaților.”

 (Vasile Bianu,Însemnări din Războiul României Mari, Cluj, 1926, vol. 2, pp. 153 – 154)

 







[1] Louis Franchet d’Esperey (1856 -1942) general francez în timpul Primului Război Mondial, comandant al Armatei din Orient, mareșal (1921). La 10 mai 1936 a participat la sărbătorirea zilei naționale a României, în prezența regelui Carol al II-lea, a principelui moștenitor Mihai, a reginei Maria, principilor Elisabeta și Nicolae, guvernului României și altor oficialități.
[2] Emil Petrescu (1858 -1938) membru marcant al PNL pentru scurtă vreme primar al Bucureștilor noiembrie-decembrie 1918.
 

      ...La 1908 d. Tache Ionescu, de pe urma unei certe la clubul conservator, funda un partid conservator-democrat. Când văd că se iea în glumă lucrul în care eu cred fanatic, indignarea cea mai firească mă îndeamnă la acțiune. Am voit atunci un partid de adevărată democrație națională, așa cum se predicase cultural la Sămănătorul, pe vremea mea. D. Cuza credea că trebuie să creștem oameni de treabă pentru partide; eu, mai egoist, nu eram dispus a crește fete mari pentru teatrele de varietăți cu balet. Speram să pot reținea un tineret fluctuant – zădarnică speranță pentru mulți! Așa s-a format partidul: i-am dat numele, ziarul, programul, redactorul aproape întreg de mine. Mai mult nu-i putea da.
       El a fost întrebuințat de mulți. Mă grăbesc a spune: fără folos. Și iată de ce:
      Un program valorează nu cât cuprinsul, ci cât sorgintea lui, cât starea de spirit a celor cari l-au elaborat, cât tot trecutul acestora. Și trecutul lor, îl știm.
      A venit războiul, toate s-au prefăcut în lume. Românii de aiurea stau acum în aceeași casă cu noi, și trebuie să le-o facem locuibilă.Programul nostru trebuie să fie așa încât să poată sta împreună cu al lor.Cum îl înțeleg eu, îl voi schița aici.
      Trei categorii cheamă grija noastră: țăranii, muncitorii, intelectualii, funcționarii.
     Chestia țărănească nu se poate resolvi prin concesii și filantropie, așa cum se făcea cu porumbul din Argentina și cu împroprietărirea însurățeilor: cât să tacă omul din gură și să te creadă la alegeri.Țăranului trebuie să-i dai cât îi este dreptatea lui și cât este interesul țării și neamului.Pământul trebuie să meargă întreg la dânsul. E un principiu și o concluzie istorică.
    Mica proprietate nu se poate plânge, căci la noi nu există așa cum în Apus ea înseamnă un sistem special de cultură și o tradiție morală.Proprietatea mare este la noi numai o [text degradat], cea mai rantabilă având a face cu cei mai incapabili de a se apăra dintre oameni.
   Fără nicio pagubă pentru producția agricolă, tot pământul țării poate deveni țărănesc.Dar aceasta fără intermediarii prevăzuți și doriți de liberali.
     Asociațiile sătești, obștile, cooperativele să o facă, ajutate de cultură agricolă a timpului. Obștea obștilor, marea lor federație, să îndeplinească dezinteresat, opera dezrobirii.
    Și obștea cea mare, care e Statul, să ajute. Excedentul bugetar înseamnă ce s-a luat mai mult de la oamenii săraci; am propus odată ca ei să meargă la o altfel de Casă rurală, și tot acolo taxa pe câștigurile mari necorespunzătoare rentei normale, taxele pe moșteniri și zstre, asemenea cu taxa impusă de timp pe câștigurile de război.
    Obștile vor lua pământul, dar el – afară de partea rezervată culturii de export –va trece la familii, căci neamul nostru nu trăiește în idei comuniste slave, ci în cele tracice și romane, de proprietate individuală.
    Și față de clasa muncitorească trebuie să dispară ideea de pomană și de milă, în folosul ideii de drept.În adevăr lumea merge din ce în ce spre socializarea mijloacelor de lucru. Capitalul trebuie să-și schimbe rostul: să fie întocmai ca sângele alcătuit într-un corp pentru a-i da vlaga, iar nu o aventură și cămătărie, venind în fiecare întreprindere din afară și, după ce o exploatează, tinzând tot în afară.Astfel Statul din același tezaur al răscumpărării muncii va trebui să ajute pe muncitori a-și căpăta instrumentele de muncă, individual și în asociații.
    În ce privește pe funcționari, experiența războiului trebuie întrebuințată pentru a se face și aici, nu o oepră de filantropie, ci una de dreptate.Statul e dator să ajute ca patron pe muncitorii lui.Pe lângă o leafă fixă, el e dator a da cotele de întreținere potrivite cu gospodăria fiecăruia.Cel cu moștenire și cu zestre va avea mai puțin decât cel sărac; cel fără familie, fără copii, mai puțin decât cel ce dă țării odraslele sale, care trebuie să fie, în interesul ei zdravene și sănătoase.
    Încă de la stabilirea programului nostru am fost pentru votul universal. Nu e vorba dacă e plăcut ori ba: el e datorit, fiecare om având dreptul să știe ce se face pe pielea lui. Dar eu știu că el valorează cât și valoarea morală a acelor cari-l supraveghează. Și de aceea la oamenii partidelor îi suspectez.
    Femeile trebuie să voteze și ele, evident Ardealul le-a dat acest drept, ca și Basarabia, și bunul simț înainte de toate li-l dă, ca unora cari sunt interesate prin copiii ca și prin averea lor în viața țării.
    Am patruzeci și șapte de ani și de la zece ani mă țin prin munca ma. Simt apropierea vârstei și am planuri de istoric pe care trebuie vreme pentru a-l îndeplini.Vreau să scriu o istorie universală, statornicind rolul adevărat al neamului nostru în lume.
    Deci pentru acea vanitate care se cheamă la noi șefie n-am timp, cum pentru administrație n-am gust.Dar lupta mi-o urmez și mă țin la dispoziția cui dintre voi are nevoie de mine.
     Numai a acelora. Căci oricine se apropie subt orice formă de vechile partide, de vechile epave politice, nu poate decât ieși din cercul luptei ca și din al stimei și al atenției mele chiar.
    Colaborez cu orice grup care vrea să rupă cu trecutul, dar numai cu acela. Doresc ca voi, naționaliștii, să formați un Sfat de conducere de câțiva tineri, cari să vă dea tot sufletul și tot timpul lor.
      Până la 1 Decembre( stil vechi) subt vechiul steag să-i am, pentru a putea intra după munca ce s-a cheltuit de noi pentru democrația națională, în marea ei Uniune, pe care o doresc și o voi ajuta din toate puterile mele.

(„Neamul Românesc”, Joi, 29 noiembrie 1918) 

  
 



     Pantelimon Halippa

      Halippa[1] vine de la Alba-Iulia. A mai fost cu un Basarabean, prin Bucovina. În cale, Buzdugan[2] s-a îmbolnăvit de boala spaniolă și a fost lăsat la un medic român.








          Ion Buzdugan
          Drum greu până și-au găsit trenul, asupra căruia s-a tras lângă Tiuș de garda națională ungurească.
          La Alba-Iulia mii și mii de oameni. Numai deputații din Banat au fost opriți de Sârbi și arestați.
          Rezoluțiile cuprind toate garanțiile celor mai înaintate libertăți moderne.
       Prin Alba-Iulia trecea cavaleria și artileria germană și automobilele blindate, etc. În calea spre Turnu-Roșu munți de dovleci și cepe degerate, pe cari-i aruncaseră Germanii.
         Buletinul oficial arata că la Avrig soldații germani au ajutat pe Sași să dezarmeze garda noastră națională.
         Mackensen se oprește la Oradea-Mare. Internarea și dezarmarea sunt puse în serviciul Ungurilor.
         Piccolot spune ca Bucureștii i-au făcut rea impresie. Lumea pare a regreta pe Nemți.
         Conferința mea la Teatru pentru comemorarea Unirii.
         Mackensen e făcut scăpat de Unguri. Un regiment al acestora s-a luptat cu Românii la Lăpușul Mare.
         Trupele lui Petliura[3] au intrat in Kiev.


 

       Simon Petliura 1879 -1926)
        Profesorul bucovinean Procopovici, venit de la Alba-Iulia, îmi arată că țăranimea n-a fost tratată cum trebuia; a stat pe ger în vremea lungilor discursuri. Vlădica Papp[4]a fost impiedecat să adauge discursul lui. Delegații celorlalte iredente nici n-au putut vorbi. Mulți țărani au plecat acasă. Țăranimea n-a fostreprezintatăîncomitet, rămânând a se face doarcooptări. S-a datpreamultăatențiesocialiștilor. Lumeacereaunireafărăcondiții.
          Partidele din țară, cu liberalii în frunte, făceau o propagandă enormă, împărțind și manifeste, programe, etc.
         Foile spun că și din Pesta se trimiseseră manifeste, care au fost confiscate.
         Trupele noastre au intrat în Brașov și Odorheiu.
        Cineva întors din București spune că e vorba să se facă imediat un guvern liberal cu Corbescu, Săveanu, etc., plus subsecretari de Stat[5]. Pe Grigorescu vor să-l trimeată guvernator în Ardeal, și el n-ar primi, hotărât mai curând să se amestece în politică fie și alături de Averescu.
      Două companii franceze ar fi refuzat să defileze înaintea Regelui. Soldații s-ar fi dus la Clubul socialist, unde soldații ar fi ațâtat. Soldați francezi și englezi s-ar fi pus in fruntea zioniștilor[6] pentru a demonstra inaintea Legațiilor respective. Ar fi fost ciocniri cu poliția noastră și răniți.

 (NicolaeIorga, Memorii, f.a. vol. 2, pp 126 -127)

 




[1] Pantelimon Halippa (1883 -1979) publicist și om politic român basarabean, unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia șipentruunireaacesteiprovincii cu România. A fostpreședintele SfatuluiȚării care a votatunireaîn 1918. A ocupatfuncții de ministruîndiferiteguverne. Persecutat de regimul comunist și întemnițat la Sighet. Membru corespondent al Academiei Române, exclus în 1948, repus îndrepturiîn 1990.
[2] Ion Buzdugan (născut Ivan Alexandrovici Buzdâga 1887 -1967) folclorist, poet, publicist și traducător român din Basarabia, membru și secretar al Sfatului Țării. A jucat un rol decisiv în unirea Basarabiei cu România.
[3] Simon Vasilovici Petliura (1879 – 1926) lider ucrainian, comandant suprem al armatei ucrainiene, răsturnat prin forță de guvernul marionetă instalat de germani în frunte cu hatmanul Skoropadski. Învins de bolșevici, a reușit să fugă din Ucraina, dar a fost asasinat la Paris.
[4] Ioan Ignatie Papp (1848 -1925) ierarh român, al șaptelea episcop de neam român din fruntea eparhiei Aradului (1903 – 1925) locțiitor de Mitropolit al Transilvaniei (octombrie 1918 – mai 1920) și co-președinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918. Există însă textul cuvântării episcopului la încheierea Marii Adunări.
[5] Guvernul liberal condus de Ion I. C. Brătianu instaurat la 29 noiembrie/12 decembrie 1918.
[6] Zionism sau sionism, denumire a mișcării de emancipare națională a evreilor cu scopul readunării lor din exil și revenirii în țara strămoșească, în Țara Israel (Ereț Israel) pentru restabilirea unei vieți evreiești independente și, încontinuare, re-crearea și consolidarea unui stat evreiesc. Termenul a fost folosit pentru prima oară de Nathan Birnbaum (1864–1937), iar mișcarea fost inițiată de dr. Theodor Herzl (1860 -1904), la Primul Congres Sionist, ținutîn 1897 la Basel, în Elveția.
 

ÎNCHINARE
Măritului nostru Voevod Ferdinand I
 
Regele tuturor Românilor
      Cetită în seara de 22 Noemvrie [5 Decembrie] 1918, la Teatrul Național, cu prilejul sărbătoririi intrării în Capitală a Maiestăților Lor, din partea studențimei universitare române.
      Sire,
     Către Măria Ta grăim astăzi noi, tineretul de la școala cea mai înaltă de învățătură românească.
    Când Măria Ta ai buciumat să Ți se strângă oștile, ieșit-au feciorii din codrii, coborâtu-s-au din munți, pornit-au de pe plaiuri și s-au bătut pe viață și pe moarte pentru Regele lor.
     Atâția dintre noi s-au mistuit în țarina românească.
     ...Veni păgânul, potop, veni cât e iarbă și frunză și cotropi pământul strămoșesc.
    Ne lăsarăm morții noștri, pe cei mai dragi ai noștri, îi lăsarăm și vetrele rămaseră pustii și Măria Ta, cu câți viteji mai aveai, strânseși în sufletu-Ți toată durerea unui neam, lăsași în inima Țării, ca trainică legătură, vlăstarul Măriei Tale, pe Mircea, și cu nădejdea în Cel de Sus, porniși la drum, căci undeva mai rămăsese un colț de moșie românească din țara lui Ștefan, unde să se încleșteze un pumn vânjos care să ceară răzbunare.
     Nu vine răul singur.
     Veniră molimele, de seceră moartea snopi printre noi, de cădeau ca frunzele, de nu mai conteneau clopotele.
     Și Măria Ta Doamnă și voi Mândre Domnițe, dând ochii cu moartea, ați pus pe fruntea încinsă a celor care se stingeau o mână de mamă, de soră și pentru fiecare ați plâns o lacrimă.
     În picioare doar nădejdea ne ținea.
    Soarele mai lumină cerul și răsăreau ca din pământ oștile Măriei Tale.
    Și când pornit-am, acum, să dăm piept cu păgânul, ai spus: Copiii mei, pământul pentru care vă bateți al vostru e și de frunte părtași la Trebile țării veți fi!
    Ai spus vorbă mare Măria Ta.
    Izbirăm de ne-o pomeni vrăjmașul.
    Rămași singuri, prinși în luptă, porni vrăjmașul să cotropească și cel din urmă colț din pământul românesc.
    Măria Ta, Te-ai ținut la hotar și el n-a trecut.
    Și Tu, cel dintâi vlăstar regesc, Moștenitor al Tronului, în șanțuri laolaltă cu noi ai păzit moșia strămoșească.
   Și acolo, în lunca Siretului, la Cosmești, la Mărășești acolo, la Mărăști, la Oituz, ai noștri făcutu-s-au una cu pământul, dar de dat îndărăt, apoi Măria Ta, n-au dat.
   Zac acolo feciorii noștri, zac vitejii veniți din țările dinspre Soare Apune ca să se bată cot la cot cu noi pentru Sfânta Dreptate.
    O lacrimă caldă să cadă pentru ei.
    Ne puseși în suflet bucuria când ai adus la trupul țării pământul mănos pe care-l încinge Nistrul și te-ai plecat în fața ursitei care încă ne încearcă greu.
     Se strângeau flamurile, se plecau armele, nu mai luceau spăngile, amuțiseră credincioasele Tale tunuri.
   Ne încovoiarăm în fața sorții, lăsarăm haina de oștean și Măria Ta, durerea ne strângea sufletele și lacrimi ne umpleau ochii.
    Ne-ai dat drumul, Măria Ta, să ne întoarcem la vetrele noastre ca să vedem cu ochii cum ne sărăceau vrăjmașii.
    Cel ce ridică sabia, de sabie va pieri.
    Vitejii din țările Asfințitului culcară vrăjmașul la pământ.
   Și Măria Ta Te-ntorci acoperit cu slavă, în inima țărei, îți strângi iar voinicii, că drept e că unde-i pământ românesc, se aude graiu de-al nostru și se flueră doină, Tu să stăpânești.
    S-a împlint văleatul.
   Al nostru-i mormântul lui Ștefan, ai noștri munții plini cu aur, a noastră-i țărâna care ține trupul Viteazului, a noatră-i țara dintre Nistru, Tisa, Dunăre și până-n Mare.
    Pământul Românesc e al Românilor. Și de-i nevoie de luptat pentru asta, vom lupta, căci suntem oțeliți în lupte.
    Și de-o mai trebui, Măria Ta, să ne mai chemi, că de-i vorba pentru Tine, pentru Țară și pentru binele norodului românesc, ne-om strânge iară cărțile și tot în frunte vom fi.
   Măria Ta, Mărită doamnă și Luminate Vlăstare regești, să trăiți întru mulți ani spre fericirea neamului românesc.
    În anul de la Cristos una miie nouă sute optsprezece, luna lui Noemvrie, ziua a 22-a.
   Studențimea universitară română.

    Reprezentațiunea luând sfârșit la ora 24, MM. LL. Regele și Regina și întreaga Familie Regală s-au înapoiat la palatul din Cotroceni.

    Manicatide îmi spune ca direcția Băncii Generale a fost oferită de Nemți lui Theodor Rosetti[1], membru în Consiliul de administrație.

 
Theodor Rosetti


      - Am fost de părere să facem politică cu Centralii, a răspuns bătrânul, dar nu pot primi nicio funcție de la armata de ocupație.
     - Avem cu ce văsili.
    - Am optzeci și trei de ani; puteți face să duc închinuri cei vreo doi ani ce-i mai am de trăit, dar sufletul mieu nu-l puteți lua.
  o.
 





 
    




Zota spune ca la Cernăuți lucrurile s-au petrecut înadevăr frumos. Rutenii din Coțmani au venit cu un grup de țărani să stăruie ca Românii să nu calce pe acest pământ ucrainian. Generalul Zadic a întrebat atunci pe țăranii înșiși, cari au marturisit că ideie n-au de ce i-au adus acol







      Iacob Zadik (1867-1970)
       

 
       Georghe Vasilco[2] a declarat că acum și sentimentul lui dinastic îl leagă de România. Dacă ar fi venit Ucraina, și-ar fi vândut moșiile și ar fi plecat.
 
      Mareșal al Ducatului Bucovina, Contele Gheorghe Wassilko de Serecki
 
     Serbarea de la București și-au făcut-o politicianii. Mișcarea înseamnă și cele câteva cuvinte schimbate de Rege și Regina cu Șeful[3]."
 








 
  Ion (Ionel) I.C. Brătianu
 

[1] Theodor Rosetti (1837 -1923) om politic junimist, fratele Elenei Rosetti, soția lui Alexandru Ioan Cuza. Prim-ministru (23 martie 1888 – 22 martie 1889), ministru de Finanțe (1912).
[2] Gheorghe Wassilko conte de Serecki (1864 -1940) om politic austriac și român, membru ereditar al Camerei Superioare al imperiului austriac și căpitan (mareșal) al Ducatului Bucovinei (1904-1911).
[3] Porecla liderului liberal Ion I.C. Brătianu (1864 -1927) care va prelua Președinția Consiliului de miniștri la 29 noiembrie/12 decembrie 1918.

 (NicolaeIorga, Memorii, f.a. vol. 2, p. 123.)

       Jassy, 3 Décembre 1918
   Le Roi et la Reine ayant à leur côtés le Général Berthelot ont fait aujourd’hui leur entrée solennelle à Bucarest à tête des troupes roumaines, françaises et d’un détachement anglais. Les correspondants de presse rendront compte de cette solennité quoique à bien dire l’émotion en soit indescriptible. La France, l’armée française, et le Général Berthelot ont été longuement acclamés surtout le parcours. La France doit être reconnaissante au Gouvernement de la République de lui avoir préparé cette journée triomphale dont les conséquences immenses pour les rapports des deux pays sont incalculables.
       Saint-Aulaire

(Arhiva Națională Istorică Centrală, Fond Microfilme Franța, inv. 1552, rola 182, cadru 296)

 

 
 Rezoluția Marii Adunări Naționale a tuturor românilor din Transilvania prin care se hotărăște unirea "teritoriilor locuite de dânșii cu România". Rezoluția proclamă principiile fundamentale menite a propăși statul național unitar român.

^{Document păstrat la Arhivele Statului București, fond Consiliul Dirigent, dosar 76/1918, f.3, copie.}

Rezoluțiunea 
Adunării Naționale de la Alba Iulia
din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918
I. Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre. 

II. Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal. 

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Națională proclamă următoarele:

1. Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.
3. Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, județe ori parlament.
4. Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.
5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăților, în special a proprietăților mari. În baza acestei conscrieri, desființând fidei-co